Ion Luca Caragiale biografie teatru momente si schite opere video audio

Tren de plăcere de I.L.Caragiale  S-a hotărât, care va să zică… Madam Georgescu – Miţa Georgeasca – cu d. Georgescu – Mihalache – pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere, însă, de mult madam Georgescu a promis „puiului“ să-l ducă odată şi pe el la Sinaia; prin urmare trebuie să-l ia şi pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără „gramamá“; prin urmare, şi pe gramamá trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anişori împliniţi, unicul fruct până astăzi al amorului părinţilor săi; iar gramamá este cocoana Anica, mamiţa mamiţichii puiului. Trenul de plăcere pleacă din Gara de Nord sâmbătă după-amiazi, la orele trei fără cinci. Sâmbătă, aşadar, de la amiazi, amândouă aceste doamne încep să se pregătească de plecare. Madam Georgescu este pe deplin stabilită asupra toaletei sale! bluza vert-mousse, jupa fraise ecrasee şi pălăria asortată; umbreluţa a roşie, mănuşile albe şi demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii de mătase vărgaţi, în lungul piciorului, o bandă galbenă şi una neagră, despărţite cu câte un fir stacojiu. Cocoana Anica se-mbracă în negru, aşa se-mbracă dumneei de când a pierdut pe răposatul Nicula; coloare deschisă n-a mai purtat decât acuma, de curând, barej conabiu la cap. Cât despre puiul, nici nu mai încape discuţie – el va purta la Sinaia uniforma de ofiţer de vânători ca prinţul Carol Până să potrivească mamiţa pe madam Georgescu, până să-mbrace pe puiul şi să-i puie sabia, iată că s-a făcut ora două fără douăzeci. La orele două fără un sfert, iată soseşte şi d. Georgescu cu un muscal cu cauciuc. Cum intră şi dă cu ochii de gramamá, strigă: – Cocoană! Încă n-ai plecat? Să ştii c-ai pierdut trenul! Până s-ajungi la tramvai, cum umbli d-ta; până să-l apuci, că poate n-ai noroc să-ţi treacă tocmai atunci; până să ajungi la gară – s-a isprăvit! n-are să te-aştepte trenul pe dumneata… Apoi, văzând pe gramamá că tăndăleşte căutând nişte chei: – N-auzi cocoană că scapi trenul? Cocoana Anica porneşte, şi madam Georgescu după ea: – Mamiţo, ştii unde am vorbit să ne-ntâlnim: În salon de clasa-ntâi… Ai auzit? Gramamá a plecat să caute tramvaiul. D. Georgescu cu familia şi cu un coşuleţ elegant de provizii – salam, opt ouă răscoapte, un pui fript, două jimble, sare, piper, în sfârşit tot ce trebuieşte – se urcă în birjă şi: – La gară, gaspadin! De douăzeci şi cinci minute, familia Georgescu stă în salon de clasa-ntâi, şi gramamá nu mai soseşte. Ceasornicul arată două şi jumătate… Madam Georgescu începe să devină impacientă. Trei fără douăzeci şi cinci… Mai sunt douăzeci de minute; la casă se dau bilete, şi cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă, şi porneşte din salonul de aşteptare să meargă la ghişeu. Dar în uşă-ntâlneşte piept în piept pe gramamá care nu mai poate de gâfâială. – Uf! nu mai poci! – zice cocoana Anica. Dar, d. Georgescu îi numără parale potrivite pentru un bilet de dus şi-ntors clasa III, şi-i arată ghişeul respectiv. Peste câteva minute, trenul zboară-nspre Carpaţi. – Biletele, vă rog, domnilor – zice politicos conductorul intrând în primul vagon de clasa-ntâia. D. Georgescu arată două bilete. – …Mititelul… al dv.? – Întreabă conductorul arătând pe ofiţeraşul de vânători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea. – Da! dar n-a-mplinit patru ani… Nu trebuie să ne-nveţi dumneata pe noi regula – zice madam Georgescu. Conductorul salută politicos şi trece mai departe. – I-ai spus mamiţii (întreabă discret madam Georgescu pe consoartele dumneaei) să bage de seamă să nu-i fure cineva coşul? D. Georgescu dă din cap şi se mulţumeşte să zică numa: – Hîhî! – Mai discret încă, întreabă d. Georgescu pe consoarta d-sale: – I-ai dat ceva parale? Madam Georgescu răspunde consoartelui tot aşa de laconic cum i-a răspuns şi dânsul. – Cât? Madam Georgescu arată mâna cu cele cinci degete răsfirate: cinci – adică, o băncuţă. Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese până la gară i care va să zică gramamá are încă douăzeci de bani pentru ca să cumpere două legături de vişine la Comarnic. Şi-n adevăr, le şi cumpără, şi le şi mănâncă pe jumătate până la Valea Largă, cu sâmburi cu tot. Trenul soseşte la Siaia regulat. Lume – destulă. Dar cu toată-mbulzeala, cine ştie să-şi facă un plan bine hotărât nu se rătăceşte niciodată. Familia Georgescu ştie perfect ce are să facă pas cu pas şi minută cu minută. Astfel, madam Georgescu, cu d. Georgescu şi cu puiul se urcă-n birjă şi merg drept la parc, unde muzica militară cântă cadrilul leş petits cochons, să se asigure de o odaie cu două paturi la Regal; iar gramamá cu coşul merge la Mazăre să se asigure de o odaie cu un pat: e atât de aproape Mazăre de gară, că nu face pentru ca să mai dai parale la birjă. D. Georgescu însă dă unui băiat un ban, să ducă după gramamá coşul. S-a întunecat… Lămpile electrice încep a sclipi. Puiului i-e foame. D. Georgescu lasă pe madam Georgescu pe o bancă în aleea principală, unde e toiul promenadei de lume bună, şi pleacă cu puiul la gramamá. Fatalitate! La otel Mazăre i se spune că n-a fost odaie goală şi că a trimis-o pe jupâneasa la otel Manolescu, devale. D.. Georgescu coboară cu bravul ofiţeraş de vânători, care este foarte obosit şi flămând. La Manolescu, iar fatalitate! n-a fost odaie goală şi a trimis-o pe jupâneasa la otel Voinea, în Izvor. D. Georgescu suie cu bravul ofiţeraş, după ce i-a cumpărat o franzelă şi i-a dat să bea apă. Trecând spre Izvor, se abate prin parc să spuie lui madam Georgescu, nu cumva să-şi piarză răbdarea aşteptându-l… Fatalitate! Madam Georgescu lipseşte de pe bancă. D. Georgescu lasă un moment pe puiul, care nu mai poate umbla, să se odihnească pe bancă, face câţiva paşi în sus, apoi în jos, să găsească pe madam Georgescu. Madam Georgescu, nicăieri! Se-ntoarce să ia pe puiul, să-l ducă la Voinea şi să se-ntoarcă apoi în parc, unde trebuie până-n fine să găsească pe madam Georgescu. Fatalitate! Puiul lipseşte! – Pardon – zice d. Georgescu către un domn care stă pe bancă – n-aţi văzut un copilaş frumuşel, îmbrăcat în uniformă ca prinţul Carol? – Ba da… Acu’ a plecat cu o damă… – Cu o damă înaltă, cu bluză verzuie şi cu jupă… – N-am băgat de seamă; dar am auzit că dama zicea „puiule“ şi băiatul „mamiţico“. – Pardon, încotro a pornit? – Încoace, răspunde domnul, arătând înspre Mazăre. Dama zicea că-l duce pe puiul la gramamá. D. Georgescu porneşte înapoi la Mazăre… Acolo i se spune – fatalitate! – că madam Georgescu a fost acum cu puiul şi, negăsind pe gramamá, a plecat devale la Manolescu. Degrab’ la Manolescu… – A fost o damă cu băieţelul cu care aţi fost dv. Şi i-am spus tot cum v-am spus dv., că n-am avut odaie, şi am mânat-o la Voinea. D. Georgescu suie şi porneşte cu pas regulat cătră Izvor. Ajunge foarte obosit şi asudat la Voinea… Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici gramamá, nici coşul. – Ce-i de făcut? Cu toată inteligenţa lui, d. Georgescu stă câteva momente pe loc fără să poată răspunde la această-ntrebare… Va trebui să răspunză însă… – Ce? Pentru cine nu e deprins să se caţere pe munţi, putând trece ca o capră din valea Prahovei în a Ialomiţei, Sinaia nu se poate compara mai nemerit decât cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puţin largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghiţit odată Sinaia, nu mai poţi ieşi decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic. Prin urmare, îşi face d. Georgescu următoarea judiţioasă socoteală: „Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura“. N-apucă să isprăvească această gândire, şi cineva, venindu-i drept în faţă, sub lumina unei lămpi electrice, îi zice: – Să-mi scrii, nene Georgescule! – Adio, Mitică… – Te aşteaptă-n parc madam Georgescu cu familia Vasilescu şi cu locotenent Mişu… – În parc?… Să-mi scrii, Mitică! – Adio şi n-am cuvinte, nene Mialache! D. Georgescu îndoieşte pasul… intră în parc; caută peste tot… Madam Georgescu – fatalitate! – nicăieri. Obosit, omul şade pe o bancă, să răsufle, şi, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ore, înjură în gând… Pe cine?… Pe coana Anica… Dumneei a făcut toată încurcătura, dumneei face toate încurcăturile… Dar… nu strică dumneei; el strică; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la Bucureşti… Şezând astfel pe bancă-n parc, în prada unor gândiri destul de nefavorabile cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că muzica a plecat şi că lumea încet-încet s-a strecurat, mergând fiecare cătră culcuşul său. A! e grozav să ai fiinţe iubite, rătăcite departe de tine, şi să nu ştii la un moment în ce loc se află, ce fac, ce li se-ntâmplă, ce vorbesc, ce simt, ce gândesc despre tine…le e dor de tine, cum ţi-este ţie de ele? Etc., etc. „Unde dracul s-a băgatără?“ – zice d. Georgescu… Şi iar o înjurătură – de astă dată la adresa tutulor celor trei fiinţe iubite pe care le caută fără să le găsească. Dar iată că un glas simpatic îl trezeşte pe d. Georgescu din urâtele-i gânduri. – Bravos! d-le Mihalache! bravos! Este cocoana Anica, mamiţa lui madam Georgescu. – Cocoană! strigă ginerele, sărind drept în picioare… Unde umblaţi, cocoană? – Bravos! tot dumneatale-ntrebi… – Fireşte că eu, dacă nu ştiu… De cinci ore de când umblu după dv. – După noi!… Ce spui, frate?… Dar la Oppler nu puteai să vii?… A nemerit orbul Brăila… Şi d-ta… – La Oppler te-am trimes eu pe d-ta? – strigă d. Georgescu scos din pepene… La Oppler? Dracul era să ştie că dv. sunteţi la Oppler?… Eu v-am căutat la Mazăre, la Manoleseu, la Voinea, în parc… – La Voinea?… Nu mi-a zis Miţa că ne-a găsit loc la Vasileasca?… – Când ţi-a zis Miţa că ţi-a găsit loc la Vasileasca? – Când ne-am întâlnitără pe bulivar… – Când v-aţi întâlnitără pe bulivar? – Când mergeam la Voinea… ne-am întâlnitără, că nu l-am găsit… – Pe cine? – Pe Voinea. Findcă ne-am întâlnitără cu Măndica. – Care Măndica? – zbiară d. Georgescu. – Vasileasca, domnule! Şi cu Miţa… – Ei şi unde e acuma Miţa? – Nu ţi-am spus? – Când mi-ai spus? – Mialache! eşti nebun? Nu ţi-am spus că te aşteaptă la Oppler cu Vasileasca şi cu fratele Vasileaschii, locotentnt Mişu de la itidenţă? – Dar puiul? – L-am culcat. – Unde? – Nu ţi-am spus? – Cucoană! eşti nebună? Când mi-ai spus? – Nu ţi-am spus că am tras la Măndica. – Ei? – Nu zbiera aşa!… Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, şi Miţii i-a dat odaia lui Mişu, şi el doarme pe canapea în antreluţă… Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile sunt stinse. – S-a dusără la Vasileasca acasă,   D. Georgescu şi coana Anica suie încet pe drumul prăpăstios către strada Furnica. E o noapte caldă, cu lună plină… Cu cât suie, cu atât se desfăşură la picioarele drumeţilor panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelaţii de lampioane electrice. Vederea aceasta o încântă pe coana Anica… D. Georgescu e mai puţin simţitor faţă cu măreaţa privelişte şi înjură bombănind. Au ajuns în sfârşit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii; dar, fatalitate! Madam Georgescu lipseşte. A plecat. – Unde? – A plecatără acuşica toţi – zice servitoarea somnoroasă – la Sfânta Ana. – Şi d. Mişu locotenentul? Întreabă cocoana Anica. – Şi dumnealui, răspunde slujnica. – Du-te şi dumneatale repede, Mialache! – zice cocoana. Dar d. Mialache izbucneşte: – Ce? Cocoană! Ce? Sunt nebun? Dumneatale mă socoteşti cal de poşte? – Nu striga, că scoli copiii! – De cinci ore de când alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă duc. – Du-te, Mihalache mamă! zice foarte rugătoare cucoana; o să-i faci mare plăcere Miţii şi la toţi. – Nu mai poci… – O să te căieşti, Mialache! – De ce să mă căiesc?… Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo… Mai bine, adu coşul.   Când zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleş se aude-n depărtare bătând noaptea jumătate. Cocoana scoate coşul de subt canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin, d. Mialache se pune să supeze cu coana Anica. La supeu, d. Mialache povesteşte cu de-amănuntul toate peripeţiile prin care a trecut; iar cocoana Anica, cum s-a-ntâlnitără cu madam Vasilescu şi cu toată compania şi cu locotenent Mişu, care e mucalit al dracului „şi cântă teribel!“ Apoi, după supeu, s-a culcat d. Georgescu în odaia locotenentului, rezervată pentru el şi madam Georgescu: iar gramamá, în odaia copiilor, cu puiul. Dormeau încă profund când, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, un zgomot straşnic, clopoţei de trăsură, lăutari şi chiote, i-a smuls din braţele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam Vasilescu, madam Constandinescu, nepoţica ei, domnişoara Popescu, şi d. Vasilescu şi madam Georgescu şi locotenent Mişu… Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantezie a locotenentului. – Vezi, cocoană? – zice d. Mialache lui gramamá. Vezi? dacă mă luam după vorba d-tale şi mă duceam şi la Sfânta Ana!… Ah! a fost o plăcere ce va rămânea neuitată… Pe lună, cu trăsurile la pas, şi deasupra armoniei apelor de munte şi şoaptelor pădurii, lăutarii acompaniind încetinel şi d. Mişu cântând menuetul, pe care-l cântă regulat muzica în parc şi care-i place atât la madam Georgescu!… De aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la Bucureşti, când îşi face toaleta de culcare, madam Georgescu zice oftând: – Ah! mamiţo! menuetul lui Paderewski, mă-nnebunesc!   ascultăm tren de plăcere auditie

Repausul duminical de I.L.Caragiale   1909 Petrecerile cu mult înainte pregătite rar se întâmplă să iasă bine; câtă vreme, cele încinse așa din întâmplare, pe negândite, aproape totdeuna izbutesc frumos…De ce oare? – De ce, de nece – nu trebuie să ne batem mereu capul să filozofăm, să tot căutăm cauza la orșice… Destul să constatăm cum se petrec lucrurile, și din constatarea asta să tragem învățătura că: nici la petreceri de mult puse la cale să nu mergem cu prea mari închipuiri de veselie, și nici să stăm la îndoială când, pe negândite, ni se ivește prilej de petrecere; să mergem cu voie bună, daca n-avem altă treabă mai serioasă de făcut – zic mai serioasă, fiindcă, în viața noastră scurtă și trudită, nici petrecerea nu e ceva atât de neserios cum spun câțiva înțelepți, unii ursuji și alții fățarnici. Așa cel puțin gândesc eu, și de aceea am petrecut așa de frumos alaltăieri noaptea. Joia trecută, 21 mai, neavând treabă, mă plimbam încet pe Calea Victoriei, pe la șapte seara, privind la forfoteala aceea de calești, birji, automobile – ce mulțime! ce eleganță! ce belșug!… cum rar se vede chiar în orașele cele mai prospere – și mă gândeam: cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n țară e sărăcie, că s-a scumpit traiul și că suntem amenințați de o criză agricolă? ce moftangii! Pe când gândeam așa, iacătă, dau piept în piept cu amicul meu Costică Parigoridi – care, contrariu felului său cunoscut de toți, are acum aerul unui om prea puțin vesel. – Monșer – îmi zice – nevastă-mea s-a dus la țară cu copiii, la neamurile ei, tocmai în Muscel… Eu n-am vrut să merg… mai întâi, mi-a fost lene să mă scol așa de dimineață; și pe urmă, drept să-ți spun, nu-mi plac petrecerile patriarhale; eu sunt orășean; mie-mi place orașul… dar… nu duminicile și sărbătorile… N-am văzut ceva mai urât pe lume decât un oraș mare în zilele de repaus dominical! Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn… Ce somn!… Peste tot închis!… Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ți cumperi un ștreang… Lipsa asta de activitate, de viață, de mișcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage și pe mine la somn; și nu pot dormi măcar – parcă sunt în stare de insomnie… și când mai văd și toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă, învârtindu-și roatele cu cauciuc în neștire, îmi vin fel de fel de idei… primejdioase… De un ceas umblu să dau de un prietin… parcă toți au intrat în pământ! – Iată, m-ai găsit pe mine, îi zic eu. – Bine că te-am găsit, nene Iancule! Afurisit să fie repausul dominical! – Dragă Costică, recunosc, în adevăr, că un oraș mare în repaus dominical nu este așa de frumos ca în plină activitate; și mie-mi face aceeași penibilă impresie ca și ție… Decât, ia să ne gândim și la oamenii care muncesc, o saptămână întreagă, de dimineață până seara târziu… Nu le trebuie și lor o zi de odihnă? – Da, răspunde amicul meu; dar în loc să se odihnească, își fac bășici pe tălpi umblând toată ziua gura-cască, și seara cad morți de oboseală. – Bine; dar s-au recreat… au petrecut… – Da! s-au îmbătat! – Dar ce să facă?… să citească psalmii proorocului David?… Și pe urmă, dă-mi voie să-ți spun că-mi pare rău să te aud pe tine, spirit modern, suflet așa de uman, vorbind astfel despre lumea muncitoare… și asta numai de necazul urâtului… Să presupunem că se-mbată și poporul… Ei! și?… parcă… – Înțeleg ce vrei să zici! – … Ei! apoi? – Nu știu, monșer; dar sunt plictisit ca un cățel pe care stăpânul l-a uitat încuiat în casă… Îmi vine să urlu de urât… Ai treabă? – De loc. – Unde mănânci astă-seară? – Indiferent. – Vrei să mâncăm împreună? – Mai ales. – Unde, zici? – Unde poftești. Pornim amândoi la vale. Pe drum, Costică, privind la obloanele prăvăliilor, bombănește mereu… În dreptul lui Capșa, întâlnim pe alt prietin; îl luăm, fără vorbă multă, ca de rechiziție; la răspântia bulevardului, încă doi; îi înhățăm; în dreptul legațiunii rusești, încă unul; e prizonier… Curios lucru! toți foarte plictisiți de repausul dominical; și cu cât banda sporește, cu atât dispare plictiseala! Toți șase – oameni de condiție frumoasă în societate – ajungem, aproape bine dispuși, la Iordache, în Covaci. Sus, pe terasă… – Domnilor – zice Costică – trebuie să știți că, grație întâmplării fericite că v-am întâlnit, mi-au fugit din minte niște idei foarte negre… Dacă, adineaori, nu-ntâlneam pe nenea Iancu, mergeam, cum eram de plictisit, drept la gară, să mă arunc subt roatele primului tren la-ndemână. Vă mulțumesc… Sunteți salvatorii vieții părintelui copiilor soției mele, care era să citească mâine, la Câmpulung, în Universul, încă o nouă tragică sinucidere la stația B.M.!… Ei bine, faptul acesta, că, din fericire, v-am întâlnit, combinat cu faptul, nu mai puțin fericit, că astăzi este ziua mea onomastică, sf. împărați Constantin și Elena, ne obligă: pe mine să vă rog, iar pe dv. să primiți, a face eu cinste astă-seară. Îl sărutăm cu toții și, care mai de care, îi urăm: – La mulți ani, Costică! cu noroc, sănătate și veselie!… Și cinstit socru, dragă Costică! Pe urmă, din parte-mi, îi cer scuze că am uitat să-l felicit, fiindcă, necâzând sub prescripțiile legii repausului dominical, nu țin niciodată socoteala sfinților. Costică se-ntoarce-n loc și deodată, vesel ca totdeuna, strigă: – Băiete! aperitive, lista și răcitori în lege! să vie! Știu c-am petrecut!… Ce chef!… și, dacă trebuie să fim drepți, Costică a plătit de două ori petrecerea improvizată – și cu bani și cu spirit – ce vervă!… Din când în când, constatând că lăsam “să se răcească” paharele noastre pline, ne strigă, ridicind pe al său: – Jos repausul dominical!… Să lucrăm!… lucrați, domnilor! Iar noi, împărtășind părerile lui, lucram cu stăruință… Ce activitate! Cinci ore fără-ntrerupere, pe nerăsuflate… Cam pe la deșteptatul rânduricilor – țal!… Aperitive, 18; baterii, 8; șampanii, 12, și 22 pachete de regale… și 5 rânduri de marghilomane. Foarte – cum m-aș putea exprima în termeni mai aleși, adică mai potriviți? – foarte… gata, coborâm frumos, însă pe tăcute – nu o tăcere lugubră, totuși solemnă… Ne reculegem. Ajungem jos, unde moțăie câțiva birjari, pândindu-și prada matinală; ne oprim puțin, să aspirăm până-n adânc praful sănătos ridicat spre firmament de târnul municipal. Costică, după o sforțare eroică, întreabă: – Un’e me’gem? Noi medităm un moment… Eu ridic din umeri… Ceilalți, ca și mine. – Bi’jar! Și, câte doi, câte doi, binișor, ne-am așezat frumușel în trei birji. Eu cu Costică pornim în frunte… Zic, eu acuma, lui Costică: -Un’e me’gem? Costică ridică din umeri, și pe urmă mă sărută; îi plătesc prompt cu aceeași monedă. Din Covaci, apucăm la dreapta-n sus pân Șelari; din Șelari, apucăm la dreapta pân Lipscani; din Lipscani, la stânga – și Costică mă sărută și zice: – Eș’ du’ce, ‘ne Iancule! – Sân’ tu’tă, Co’tică! – Tu’tă du’ce, ‘ne Iancule! Și râzi… Și, dând să mă pupe încă o dată, nu știu cum face, că-mi ridică pălăria, care-mi zboară afară din trăsură, înapoi spre Iordache. – Bi’jar!… pă’ria lu’nea Iancu! Oprim… Birjarul mi-aduce pălăria. Costică mi-o pune pe cap… mai îndesat… ca să nu-mi mai zboare… Și râzi… Și ne pupăm du’ce… Dar unde ne aflăm? Pe bulevardul Colței, aproape de Piața Victoriei. – Une’e me’gem, mă, ‘mboule?… știi? întreabă Costică pe birjar. – La Lăptărie, conașule; cum să nu știu? – E ‘mb’avo! i răspunde Costică; și pe urmă cătră mine: auzi ce ide’ f’umoasă a’avut ‘mbou! Dar celelalte două birji nu se văd în urma noastră. – Ne-a t’ădat, ca niște lași, ne’ Iancule! Aerul de la Șosea ne face mult bine. Ajungem la Lăptărie. Plin! Acolo, cei patru amici, care au sosit, prin Calea Victoriei, înaintea noastră, ne așteaptă; ei nu puteau crede că i-am trădat ca niște lași. Câte un pahar de șampanie, la botul calului! – etc.!! etc.!!! Se face ziuă… Rândurelele au și plecat la vânătoare… Reintrăm în Capitală, în căutarea unui jvarț cu cognac fin… Am găsit… Ciudat efect face cafeaua tare!… Ni s-a dezlegat limba… Ieșim… E lumină mare… O aglomerație… Un accident?… Să anunțăm Salvarea!… Ne apropiem…Un cetățean șade jos pe marginea trotoarului și nu vrea să se scoale, cu toate insistențele sergentului. – Ce e? întreb pe sergent. – E repausul duminical, domnule: nu mai poate umbla; trebuie să-l ridic de-aici, să nu-l calce vreo trăsură… Haide, sus! Și dă să-l ridice; cetățeanul se lasă greu din balamale, scapă din brațele omului ordinii și se așează iar la loc. Îl privesc de aproape… Îl cunosc… Este un excelent culegător tipograf, om în vârstă și foarte cumsecade. Zic: – Scoală, monșer, nu face pentru d-ta să te dai în spectacol… ești om serios, tată de familie… – Ba, pe tat’to! răspunde el. – Îmi pare rău – adaog eu – că n-ai înțeles bine morala mea… – Ba am înțeles; dar vorba mea e: unde găsim noi acuma ciorbă de burtă? – D-tale ți-ar trebui acuma un jvarț cu cognac fin… nu știi ce bine ți-ar face! – Moft!… am băut jvarț la Comșa… ciorbă de burtă! n-auzi? Dar Costică, foarte-ncântat de vorbele acestea, zice: – N’ne Iancule, schembea, ca’va s’zică?… știi că are o idee frumoasă! hai la o schembea! L-am suit pe cetățean în birje și am pornit la piață. Pe drum cetățeanul dormea strașnic în brațele lui Costică. – Uite la el, în ce hal! zice Costică… Uite, domnule, efectele nenorocite ale repausului dominical! – Dragă Costică – zic eu – orcum, lumea noastră are nevoie și de asta, de repaus dominical, după atâta trudă… Și mai la urmă, toți, toți suntem niște… stricați. Și cu toții ne-am dus prin urmare să ne dregem lângă hală. Adevărul e că schembeaua dreasă bine, cu puțin ardei roșu, este, la ocazie, superioară cafelei cu cognac fin – drege… lucru mare! După schembea, pe la șapte de dimineață, în toiul halei, luăm seama că amicul nostru, culegătorul, a dispărut dintre noi. – Ne-a trădat, zice Costică; amicul d-tale este un laș! Dar n-apucă să isprăvească vorba; și iată iar amicul meu, spălat și dichisit, cât s-a putut mai bine… A fost la bărbier. – Ei! acuma, unde mergem? îl întreabă Costică. – Eu – răspunde omul nostru – mă duc la atelier… După repausul dominical, începem la șapte… Sunt șef de echipă, nu pot să fac blau. S-a scuzat dacă ne-a făcut cumva vreo necuviință, ne-a mulțumit frumos de cinstea ce i-am făcut și a plecat la treaba lui. Noi – am dejunat – mai devreme – la Lăptărie – până seara.

Onor. prim-ministru   București.   Directoru prefecturi locale Raul Grigorașcu insultat grav dumnezeu mami și palme cafine central. Amenințat moarte. Viața onorul nesigure. Rugăm anchetat urgent faptu.   Costăchel Gudurău   avocat, aleg. coleg. I, fost deputat.   * * * Onor. prim-ministru   București.   Repet reclama telegrama No… Petiționat parchetului. Procoror lipsește oraș mănăstire maici chef. Substitut refudat pără vini procoror. Tremur viața me, nu mai putem merge cafine. Facem responsabil guvern.   Costăchel Gudurău.   avocat, aleg. col. I, fost deputat.   * * * Procuror tribunal X…   Anchetați urgent scandalul Costăchel Gudurău cu directorul prefecturii și raportați imediat.   Ministrul Justiției.   * * * Ziarului “Aurora Română”   București.   Az pitrecut scenă nostimă piața noastră. Madam Atenaisa P. al cărui nume trecem sub tăcere, care părăsit soțul cetățean onorabil, pentru romanse cu individ infam localitate, întâlnind nefericitul soț, căpătat bună lecție moralitate în public, care aprobat. Această fimee fără inimă neroșind amenințat cu sbiri puteri, deoarece complicele directoru prefecturi.   Corespondent.   * * * Onor. prim-ministru   București.   A doua oară atacat palme picioare piața endepedenți acelaș bandit director scandalos însoțit sbiri. Situația devenit insuportabilă. Oraș stare asediu. Panica domnește cetățeni.   Costăchel Gudurău   avocat, ecțetera.   * * * Procuror trib. X…   Repet ordinul telegrafic. Cercetați imediat incidentul directorului prefecturii cu Costăchel Gudurău la cafeneaua centrală și în piața Independenței și raportați urgent.   Ministrul Justiției.   * * * Onor. prim-ministru   București   Faceți înceta atacuri contra fratemeu Costăchel bandă infamă talari ziua meaza mare sub conducerea personală directorului Raul Grigorașcu. Reclamat tronului.   Iordachel Gudurău   mari propietar, aleg. col. I, fost senator.   * * * sale regelui   Sinaia   Bandiți regimului acest secol lumină bagiucurind constituția ce ați giurat voit ucidi di două ori cafine central și piața endepedenți fratemeu fost reprezentant națiuni. Victima frică merge telegraf sigur al treilea atentat bandiți. Implorăm garanția vieți onorului contrar siliți face justiție singuri. Trăiască Dinastia.   Iordăchel Gudurău   mari propietar, aleg. col. I, fost senator.   * * * Procuror trib. X…   Pentru ultima oară repetăm ordinul privitor scandalul Costăchel Gudurău. Dacă până mâne dimineață n-avem raportul dv., veți fi considerat ca demisionat.   Ministrul Justiției   * * * Ecs. sale ministru Justiției   București.   Raport.   Cercetat imediat cazul și cu respect raportez urgent.   Acu cinci zile duminecă, fiind absent anchetă județ, orele 2 p.m. directorul prefecturi Raul Grigorașcu afla cafine central jucând table cu căpitan Pavlache intedență. Mare devenă foarte iritat pronunțat dumnezeu mami, nu personal cineva, ci ghinion. Atunci Costăchel Gudurău care sta altă masă criticând guvernul gura mare, sculat și apostrofând directoru strigat ba pe al măti și ridicat bastonu. Directoru parând răpide lovitura aplicat agresorului palme și promițând cavalirește duel. Agrisorul plecat înjurând amenințând guvern de bandiți, propriile cuvinte.   Cu respect adaog spre cunoștința dv. între ambi suscitați ură veche cauză politică și familie. Fimeea nepotului lui Costăchel Gudurău, anume Albert Gudurău, unul din capii înverșunați opoziție locală, divorsată, iar ei bănuiesc Raul directoru cauza divorsului, acuzând trăiește cu mencionatu concubinagiu, dar vrând s-o iee socie legiti mă, care reclamat restituțiunea dotei și parafernei di 2 mii lei obținind titlu executoriu, iar opoziția promis răzbunare pretinzând paraferna cheltuită cu luxul di notoritate publică.   În consecință alaltaeri nepotul lor însoțit de moșii lui pândind piață fosta socie insultato public foarte grav. Dama chemat sergent stradă care nefiind nici unul urcat birje un cal plecând degrab huiduită di toți trii și cu vorbe triviale incapabile a vi le reproduce. Sosit imediat directoru prefecturi ofensat polițai ipistați cerut cont. Dar agrisori fugind, directoru prins Costăchel și întrebat pentru ce insulți dame mișălule și apucat de pept, dar el răspuns să nu mai dai mizerabile canalie, încât directoru apărânduse tras două palme, atunci agrisorul smucind voit fugi și directoru prima furie lovindul piciorul spate gios.   Cred nu trebuie dăm altă urmare pără parchetul nu sezisat în regulă.   Binevoiți, d-le ministru etc.   Procuror trib. X…   * * * Directorul prefecturii X…   Vă invit căutați aplanarea diferendului cu familia Gudurăilor. Contrariu, puneți guvernul în situațiune prea delicată. Nu convine acum, în așteptarea campaniei electorale, ca agenți superiori ai autorității să dea loc la scandaluri, din toate punctele de vedere regretabile.   Ministrul de Interne.   * * * D-lui ministru de Interne   București.   Interese familie obligă părăsi funcțiune. Rog dar respectuos primi demisia me postul director prefecturii pe ziua di poimâne când prefect întoarce congediu.   Raul Gregoraschco   * * * Onor. prim-ministru   București.   Fratemeu Costăchel Gudurău avocat, alegător col. I, fost reprezentant națiuni ligitimă aparare contra treilea atac mișelesc bandiți amenințând viața, fost az arestat procoror. Victima arest torturată ca inchiziță. Cuțitul os.   Iordăchel Gudurău   mari propietar, aleg. col. I, fost senat.   * * * Ministre interieur   Bucarest   N’acceptez point demission cousin Raoul. Pauvre jeune homme, embete par cochons opposition, veut faire coup de tete. Ne point se fier aux criailleries de ces canailles. Si Raoul se retire, ce cretin de prefet capable de tout compromettre. Pourrais plus garantir situation locale. Se duce dracului giudețul.   Ami   General Gregoraschco.   * * * Procuror trib. X…   Raportați imediat cauza arestării lui Costăchel Gudurău. Ar fi bine să înceteze odată scandalurile de acolo. Purtarea parchetului dv. lasă de dorit. Cercetați dacă arestatul suferit maltratări arest. Avem denunțări că ar fi fost torturat poliție. Răspundeți telegrafic.   Ministrul Justiției.   * * * Directorul prefecturii jud. X…   În interesul serviciului, demisia respinsă. Rămâneți la post.   Ministrul de Interne   secretar general Z…   * * * Ecs. sale ministru Justiției   București.   Bandă desperată opozanți îndârjiți sub conducerea Costăchel Gudurău, Iordăchel Gudurău și nepot Gudurău, Albert divorsat Atenaisa Perjoiu, atacat directoru prefecturi față grădina primării. Acesta aparat bastonu, lovit cap Iordăchel, Costăchel tras revolver spart glob lampa centrul grădini electrică. Panică, asasin arestat. Luăm prim interogatoriu. Garantăm invențiuni fictive torturile.   Procuror trib. X…   * * * sale regelui   Sinaia   Fratemeu Costăchel omorât torturi secret beciurile poliției locale. Familia orfană cerem liberarea cadavrului reclamând satisfacție la picioarele tronului. Trăiască Dinastia.   Iordăchel Gudurău   mari ecțetera, ecț.   * * * Procuror trib. X…   Aci denunțare Costăchel Gudurău mort arest în urma torturilor. Vă facem răspunzător. Răspundeți la moment, dacă nu vreți să fiți telegrafic destituit.   Ministru Justiției.   * * * Ecs. sale ministru Justiției   București   Costăchel Gudurău liberat az dimineață lipsă probe intenție asasinat. Împăcat cu directoru. Pupat toți piața endependenți. Mâne sară logodna Raul madam Atenaisa Perjoiu. Dânsa renunțat orce pretenție revandicare paraferna de la Albert Gudurău, dând înscris primit toată suma.   Adineaori ora două post meridiane avocatul statului Pamfil mort subit cafine central. Medic primar constatat caz apoclepsie celebrală.   În consi derația vechimi mele di magistrat procuror de aproape douazăci și trii di ani, fiind înaintat în vârstă și o familie numeroasă devenind misiunea de minister public pre gră pentru mini, vă rog respectos a mi se acorda mie postul de avocatu statului, pe care o voiu îndeplini cu zel și activitate. Binevoiți etc.   Vechiu procuror trib. X…   * * * președinte al Consiliului   București   Avocat public Pamfil mort subit. Raportându-mă la depeșa confidențială de azi noapte, cu respect stăruesc a se numi în postul rămas vacant persoana știută, de care acuma garantez.   Prefectul de X…   Directorul Raoul Gregoraschco.   * * * D-lui Costăchel Gudurău, avocat, fost deputat, etc.   București   În urma bunelor recomandații din localitate și în considerația titlurilor dv., d. ministru al domenelor v-a numit avocat al statului în locul decedatului Antonache Pamfil. Cu poșta de mâne primiți decretul oficial. Șeful de cabinet al Ministerului Domenelor   aici ascultati Telegrame audio

  O scrisoare pierdută  de Ion Luca Caragiale   Persoanele ŞTEFAN TIPĂTESCU, prefectul judeţului AGAMEMNON DANDANACHE, vechi luptător de la 48 ZAHARIA TRAHANACHE, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii TACHE FARFURIDI, avocat, membru al acestor comitete şi comiţii IORDACHE BRÂNZOVENESCU, asemenea NAE CAŢAVENCU, avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative “Aurora economică română” IONESCU, institutor, colaborator la acel ziar şi membru al acestei societăţi POPESCU, asemenea GHIŢĂ PRISTANDA, poliţaiul oraşului UN CETĂŢEAN TURMENTAT ZOE TRAHANACHE, soţia lui ZAHARIA TRAHANACHE UN FECIOR ALEGĂTORI, CETĂŢENI, PUBLIC În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre. ACTUL I (O anticameră bine mobilată. Uşă în fund cu două ferestre mari de laturi. La dreapta, în planul din fund o uşă, la stânga altă uşă, în planul din faţă. În stânga, planul întâi, canapea şi un fotoliu) Scena I TIPĂTESCU, puţin agitat, se plimbă cu „Răcnetul Carpaţilor” în mână; e în haine de odaie; PRISTANDA în picioare, mai spre uşă, stă rezemat în sabie TIPĂTESCU (terminând de citit o frază din jurnal) : „…Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om!… Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui vampir!…” (indignat) Eu vampir, ‘ai?… Caraghioz! PRISTANDA (asemenea) : Curat caraghioz!… Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bambir… ce-i aia, bampir? TIPĂTESCU: Unul… unul care suge sângele poporului… Eu sug sângele poporului!… PRISTANDA: Dumneata sugi sângele poporului!… Aoleu! TIPĂTESCU: Mişel! PRISTANDA: Curat mişel! TIPĂTESCU: Murdar! PRISTANDA: Curat murdar! TIPĂTESCU: Ei! nu s-alege! PRISTANDA: Nu s-alege! TIPĂTESCU: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui… degeaba! să-mi rază mie mustăţile! PRISTANDA: Şi mie! TIPĂTESCU: Dar în sfârşit, las-o asta! lasă-l să urle ca un câine! PRISTANDA: Curat ca un câine! TIPĂTESCU: Începuseşi să-mi spui istoria de aseară. (şade) PRISTANDA: Cum vă spuneam, coane Fănică (se apropie), aseară, aţipisem niţel după-masă, precum e misia noastră… că acuma dumneavoastră ştiţi că bietul poliţai n-are şi el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creştinul… TIPĂTESCU: Fireşte… PRISTANDA: Şi la mine, coane Fănică, să trăiţi! greu de tot… Ce să zici? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică. Încă d-aia nevastă-mea zice: „Mai roagă-te şi tu de domnul prefectul să-ţi mai mărească leafa, că te prăpădeşti de tot!…” Nouă copii, coane Fănică, să trăiţi! nu mai puţin… Statul n-are idee de ce face omul acasă, ne cere numai datoria; dar de! nouă copii şi optzeci de lei pe lună: famelie mare, renumeraţie mică, după buget. TIPĂTESCU (zâmbind): Nu-i vorbă, după buget e mică, aşa e… decât tu nu eşti băiat prost; o mai cârpeşti, de ici, de colo; dacă nu curge, pică… Las’ că ştim noi! PRISTANDA: Ştiţi! Cum să nu ştiţi, coane Fănică, să trăiţi! tocma’ dumneavoastră să nu ştiţi! TIPĂTESCU: Şi nu-mi pare rău, dacă ştii să faci lucrurile cuminte: mie-mi place să mă servească funcţionarul cu tragere de inimă… Când e om de credinţă… PRISTANDA: De credinţă, coane Fanică, să trăiţi! TIPĂTESCU: Nu mă uit dacă se foloseşte şi el cu o para, două… mai ales un om cu o familie grea. PRISTANDA: Nouă suflete, coane Fănică, nouă, şi renumeraţie… TIPĂTESCU: După buget!… PRISTANDA: Mică, sărut mâna, coane Fănică. TIPĂTESCU: Lasă, Ghiţă, cu steagurile de alaltăieri ţi-a ieşit bine; ai tras frumuşel condeiul. PRISTANDA (uitându-se pe sine şi râzând): Curat condei! (luându-şi numaidecât seama, naiv) Adicăte, cum condei, coane Fănică?… TIPĂTESCU: Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe patruzeci şi patru de steaguri… PRISTANDA (naiv): Da. TIPĂTESCU: Ei?… s-a pus patruzeci şi patru de steaguri? PRISTANDA (cu tărie): S-a pus, coane Fănică, s-a pus… Poate unul-două să le fi dat vântul jos… da’ s-a pus… TIPĂTESCU: Patruzeci şi patru? PRISTANDA: Patruzeci şi patru în cap, coane Fănică. TIPĂTESCU (râzând): Nu umbla cu mofturi, Ghiţă. Nu m-am plimbat eu la luminaţie în trăsură cu Zoe şi cu nenea Zaharia în tot oraşul? Tocmai ea, cum e glumeaţă, zice: „ia să-i numărăm steagurile lui Ghiţă…” PRISTANDA (mâhnit): Îmi pare rău! tocmai coana Joiţica, tocmai dumneei, care de!… să ne aşteptăm de la dumneei la o protecţie… TIPĂTESCU: Apoi, ea n-a zis-o cu răutate, a zis-o de glumă. Nu ştie şi nenea Zaharia şi ea că eşti omul nostru… PRISTANDA: Al dumneavoastră, coane Fănică, şi al coanii Joiţichii, şi al lui conul Zaharia… Ei? şi le-aţi numărat, coane Fănică?… Ei? aşa e? patruzeci şi patru… TIPĂTESCU: Vreo paispce… cinspce. PRISTANDA: Apoi să le numărăm, coane Fănică; să le numărăm: două la prefectură. TIPĂTESCU: Două… PRISTANDA: Două pe piaţa lui 11 Fevruarie… TIPĂTESCU: Patru… PRISTANDA (căutând în gând): Două la primărie… TIPĂTESCU: Şase… PRISTANDA (acelaşi joc): Unul la şcoala de băieţi… TIPĂTESCU: Şapte… PRISTANDA: Unul… la şcoala de fete… TIPĂTESCU: Opt… PRISTANDA: Unul la spital… TIPĂTESCU: Nouă… PRISTANDA: Două… la catrindală, la Sf. Niculae… TIPĂTESCU: Unsprezece. PRISTANDA: Două la prefectură… paispce… TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat pe ale de la prefectură. PRISTANDA: Nu, coane Fănică, să trăiţi! (continuă repede, pe nerăsuflate) Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci… TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat o dată pe toate astea şi aduni rău… PRISTANDA: Doamne păzeşte, coane Fănică, să trăiţi, patruzeci şi patru, în cap… patruzeci şi patru… Cum zic, unul-două, poate vântul… ori cine ştie… TIPĂTESCU (râzând): Ghiţă… apoi nu mă orbi de la obraz aşa. PRISTANDA (schimbând deodată tonul, umilit şi naiv): Famelie mare… renumeraţie după buget mică… TIPĂTESCU (uitându-se la ceas) : Ia să lăsăm steagurile, Ghiţă… PRISTANDA: Curat să le lăsăm, coane Fănică. TIPĂTESCU: Spune odată istoria de-aseară, că mă grăbesc. PRISTANDA: Bine ziceţi, coane Fănică. Aseară pe la zece şi jumătate, mă duc acasă, îmbuc ceva şi mă dau aşa pe-o parte să aţipesc numai un minuţel, că eram prăpădit de ostenit de la foc. Nevasta zice, pardon: „Dezbracă-te, Ghiţă, şi te culcă”. Eu, nu; eu, la datorie, coane Fănică, zi şi noapte la datorie. Aşa, mă scol cam pe la douăspce fără un sfert şi, pardon, mă dezbrac de mondir, scoţ chipiul, mă-mbrac ţivileşte şi plec… la datorie, coane Fănică. Până să plec se făcuse vreo unul după douăspce. O iau prin dosul primăriei, şi apuc pe maidan ca să ies la bariera „Unirii”. Când dau să trec maidanul, văz lumină la ferestrele de din dos ale lui d. Nae Caţavencu, şi ferestrele vraişte. Ulucile înalte… dacă te sui pe uluci, poţi intra pe fereastră în casă. Eu, cu gândul la datorie, ce-mi dă în gând ideea? zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică… şi binişor, ca o pisică, mă sui pe uluci şi mă pui s-ascult: auzeam şi vedeam cum v-auz şi m-auziţi, coane Fănică, ştiţi, ca la teatru. TIPĂTESCU (interesându-se): Ei, ce? PRISTANDA: Jucaseră stos[1] TIPĂTESCU: Cine era? PRISTANDA: Cine să fie? dăscălimea: lonescu, Popescu, popa Pripici… TIPĂTESCU: Şi popa? PRISTANDA: Da, popa şi d. Tăchiţă, şi Petcuş, şi Zapisescu, toată gaşca-n păr. Jocul era pe isprăvite… şi fumărie de tutun… işea pe fereastră ca de la vapor. Mai juca popa şi cu Petcuş. Ăilalţi şedeau de vorbă. TIPĂTESCU: Şi Caţavencu mă-njura? PRISTANDA: Grozav, coane Fănică, pe guvern şi pe dv. … şi-şi număra voturile. TIPĂTESCU: Dăscălimea, popa şi moflujii. PRISTANDA: Curat moflujii! TIPĂTESCU: Las’ că le dau eu voturi. PRISTANDA: Da’ să vedeţi ce s-a-ntâmplat… coane Fănică. Din vorbă-n vorbă, Caţavencu zice: „Mă prinz cu d-voastră că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiţi, unul pe care contează bampirul — şi acolo, pardon, tot bampir vă zicea — pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu… şi când l-om avea pe ala, i-avem pe toţi… Ia ascultaţi scrisoarea asta”… şi scoate o scrisorică din portofel… „Ia ascultaţi…” Diavolul de popă, n-are de lucru? se scoală repede de la joc şi zice: „Să mă-ngropi, sufletul meu, Năică, nu citi… stăi, s-o ascult şi eu… să-mi aprinz numai ţigara…” Şi, coane Fănică, se scoală de la joc, aprinde chibritul, trage din ţigară şi vine să arunce chibritul aprins pe fereastră drept în ochii mei… Mă trag înapoi, alunec de pe uluci şi caz pe maidan, peste un dobitoc, care pesemne trecea ori şedea lângă uluci. Dobitocul începe să strige, toţi din casă sar năvală la fereastră; eu, cum căzusem, mă ridic degrabă, o iau pituliş pe lângă uluci şi intru în curtea primăriei. TIPĂTESCU (interesându-se de povestire): Ei! PRISTANDA: M-am mai întors eu, dar închiseseră ferestrele şi lăsaseră perdelele. TIPĂTESCU: Cine să fie? Ce scrisoare? Nu pricep… Ghiţă, eu trebuie să mă duc la dejun, să nu fac pe nenea Zaharia şi pe Zoe să m-aştepte. Ei nu dejunează fără mine, şi nenea Zaharia nu iese înainte de dejun. Şi mai ales cum e Zoe nerăbdătoare… PRISTANDA: Ce-mi ordonaţi, coane Fănică? TIPĂTESCU: Să-mi afli ce scrisoare e aia şi de cine e vorba. PRISTANDA: Ascult, coane Fănică. TIPĂTESCU: Dacă s-ar putea să punem mâna şi pe firul ăsta, — nu doar că mi-e teamă de intrigile proaste ale lui Caţavencu, — dar n-ar fi rău să-l dezarmăm cu desăvârşire, ş-apoi să-l lucrăm pe onorabilul! PRISTANDA: Curat să-l lucrăm! TIPĂTESCU: Stăi un minut până să-mi schimb haina; ieşim împreună; am să-ţi mai spun ceva. PRISTANDA: Stau, coane Fănică. (Tipătescu iese în stânga) January 9, 2018 at 4:01 pm#2567 Elia Keymaster Offline Topics: 1417 Replies: 911 Been thanked: 29 times Scena II PRISTANDA singur Grea misie, misia de poliţai… Şi conul Fănică cu coana Joiţica mai stau să-mi numere steagurile… Tot vorba bietei neveste, zice: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând…” Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache… (luându-şi seama) babachii… Da’ eu, unde? famelie mare, renumeraţie după buget mică. (şade în fund pe un scaun la o parte) Scena III ZAHARIA TRAHANACHE, GHIŢĂ PRISTANDA, apoi TIPĂTESCU şi ZOE TRAHANACHE (intră prin fund, fără să ia seama la Ghiţă, care se ridică repede la intrare. Trahanache e mişcat) : A! ce coruptă soţietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul… Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar copt, serios băiat! zice: „Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!…” Auzi d-ta mişelie, infamie. (vede pe Ghiţă) Aici erai Ghiţă? (se stăpâneşte) PRISTANDA: Aici, sărut mâna, coane Zahario. TRAHANACHE: Fănică a ieşit ? PRISTANDA: Ba nu, coane Zahario, vine numaidecât momental, e dincolo… A! iată conul Fănică… TIPĂTESCU (cu pălăria şi haina de oraş vine din stânga, e surprins la vederea lui Zaharia): Neica Zaharia! Cum se poate? Ai ieşit înainte de dejun ? Ce e ? TRAHANACHE: E comèdie, mare comèdie, Fănică, stăi să-ţi spui. (îi face semn să expedieze pe Pristanda) PRISTANDA (răpede): Mai aveţi ceva să-mi ordonaţi, coane Fănică? TIPĂTESCU: Nu… Nu uiţi de ce-am vorbit. Trebuie să avem dezlegarea istoriei cât mai degrabă. PRISTANDA: Ascult. TIPĂTESCU: Nene Zahario, e lung ce ai să-mi spui? Nu mi-o poţi spune la dejun? TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… Nu trebuie să ştie Joiţica… E comèdie mare, Fănică. (şade pe canapea, cu spatele spre fund) TIPĂTESCU (uitându-se la ceas): Atuncea treci, Ghiţă, pe la nenea Zaharia p-acasă şi lasă-i vorbă coanei Joiţichii — nu-i aşa, nene Zahario? — să fie aşa de bună să nu se supere dacă om întârzia de la dejun… avem ceva politică de vorbit între bărbaţi. PRISTANDA: Ascult, coane Fănică. (Pristanda pleacă spre fund. Tipătescu se întoarce spre Trahanache şi coboară. Când Pristanda vrea să iasă prin fund, uşa din dreapta se deschide puţin, Zoe scoate capul, cheamă pe Pristanda: „Pst! Pst!” şi închide repede uşa. Tipătescu se întoarce şi îl vede pe Pristanda lângă uşa din dreapta) TIPĂTESCU: ‘Ai? Un’ te duci? PRISTANDA (făcându-i semn să tacă şi arătându-i pe Trahanache): Unde mi-aţi ordonat. TIPĂTESCU (fără a înţelege): De ce nu ieşi prin faţă? PRISTANDA (urmându-şi jocul): Da, prin faţă… (se-ntoarce spre uşa din fund. Tipătescu se-ntoarce iar spre Trahanache. Jocul Zoii se repetă. Fănică se-ntoarce iar. Ghiţă care este iar lângă uşa din dreapta, iese năvală pe acolo. Tipătescu, dând din umeri, fără să-nţeleagă, se coboară să şază pe fotoliu, lângă Trahanache). Scena IV TIPĂTESCU, TRAHANACHE TIPĂTESCU: Ei! neică Zahario, ce e? ia spune, te văz cam schimbat!… TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare, să vezi… Azi-dimineaţă, pe la opt şi jumătate, intră feciorul în odaie, — nici nu-mi băusem cafeaua, — îmi dă un răvăşel şi-mi zice că aşteaptă răspuns… De la cine era răvăşelul? TIPĂTESCU: De la cine? TRAHANACHE: De la onorabilul d. Nae Caţavencu. TIPĂTESCU: De la Caţavencu ? TRAHANACHE: Zic: ce are a face Caţavencu cu mine şi eu cu Caţavencu, nici în clin, nici în mâneci, ba chiar putem zice, dacă considerăm după prinţipuri, dimpotrivă. TIPĂTESCU: Fireşte… Ei ? TRAHANACHE: Stăi, să vezi. (scoate un răvăşel din buzunar şi-l dă lui Tipătescu) TIPĂTESCU (luând răvăşelul şi citind): „Venerabilului d. Zaharia Trahanache, prezident al Comitetului permanent, al Comitetului şcolar, al Comitetului electoral, al Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii… Loco. (scoate hârtia din plic) Venerabile domn, în interesul onoarii d-voastre de cetăţean şi de tată de familie, vă rugăm să treceţi astăzi între orele 9 jum. şi 10 a.m. pe la biuroul ziarului « Răcnetul Carpaţilor » şi sediul Societăţii Enciclopedice-Cooperative « Aurora Economică Română » unde vi se va comunica un document de cea mai mare importanţă pentru d-voastră… Al d-voastră devotat, Caţavencu, director-proprietar al ziarului « Răcnetul Carpaţilor », prezident fundator al Societăţii Enciclopedice-Cooperative « Aurora Economică Română »…” Ei ? ce document ? TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! Să vezi… M-am gândit: să nu mă duc… să mă duc… să nu mă duc… ia, numai de curiozitate, să mă duc, să văz ce moft mai e şi ăsta. Mă îmbrac degrabă, Fănică, şi mă duc. TIPĂTESCU: La Caţavencu? TRAHANACHE: Stăi, să vezi… la Caţavencu. — Cum intru se scoală cu respect şi mă pofteşte pe fotel. „Venerabile”-n sus, „venerabile”-n jos. „îmi pare rău că ne-am răcit împreună, zice el, că eu totdeauna am ţinut la d-ta ca la capul judeţului nostru…” şi în sfârşit o sumă de delicateţuri… Eu serios, zic: „Stimabile, m-ai chemat să-mi arăţi un docoment, arată docomentul!” Zice: „Mi-e teamă, zice, că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta, şi ar fi trebuit să te pregătesc mai dinainte, d-ta un bărbat aşa de, şi aşa de…” şi iar delicateţuri. Zic iar: „Stimabile, ai puţintică răbdare, docomentul”… El iar: „… că de, damele…” Să vezi unde vrea să m-aducă mişelul!… Biata Joiţica! să nu cumva să-i spui, să nu care cumva să afle! cum e ea simţitoare!… TIPĂTESCU: Ce! a cutezat? mizerabilul! (se ridică turburat.) TRAHANACHE (oprindu-l): Stăi, să vezi! „…că de, damele, zice, nu înţeleg totdeauna meritele şi calităţile morale ale bărbatului, şi respectul care va să zică, ce trebuie să-i poarte…” În sfârşit (Tipătescu fierbe) ce s-o mai lungesc degeaba! După ce-i pui piciorul în prag şi-i zic: „Ia ascultă, stimabile, ai puţintică răbdare: docomentul!” vede mişelul că n-are încotro, şi-mi scoate o scrisorică… Ghici a cui şi cătră cine? TIPĂTESCU (de abia stăpânindu-şi emoţia) : A cui? a cui, nene Zahario ? TRAHANACHE: Stăi să vezi. (răspicat şi râzând) A ta cătră nevastă-mea, cătră Joiţica! scrisoare de amor în toată regula… ‘Ai? ce zici d-ta de asta? TIPĂTESCU (turburat rău): Nu se poate, nu se poate! TRAHANACHE: Am citit-o de zece ori poate: o ştiu pe din-afară! ascultă: „Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri seara). — Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica), la cocoşelul tău (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică…” (priveşte lung pe Tipătescu, care e în culmea agitaţiei) TIPĂTESCU (primblându-se înfuriat): Nu se poate! O să-i rup oasele mizerabilului!… Nu se poate! TRAHANACHE (placid): Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi închipuit aşa mişelie… (cu candoare) Bine frate, înţeleg plastografie, până unde se poate, dar până aci nu înţeleg… Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri! (oprindu-se şi privind la Tipătescu, care se primblă cu pumnii încleştaţi; cu mirare şi ciudă) Uite-te la el cum se turbură! Lasă, omule, zi-i mişel şi pace! Ce te aprinzi aşa? Aşa e lumea, n-ai ce-i face, n-avem s-o schimbăm noi. Cine-şi poate închipui până unde poate merge mişelia omului! TIPĂTESCU (acelaşi joc): Mizerabilul! TRAHANACHE: Măi omule, ai puţintică răbdare, zi-i ce i-am zis eu: „Eşti tare, stimabile, la machiaverlicuri tare, n-am ce să zic; dar nu ţi-ai găsit omul…” Ei, dacă a văzut că nu i se trece cu mine, ştii la ce-a ajuns? Mi-a spus că, dacă nu dau eu importanţă lucrului, o să-i dea publicul, pentru că scrisoarea o să se publice duminică la gazetă şi o să fie pusă în cercevea, ca s-o vază oricine-o pofti. TIPĂTESCU (turbat): Îl împuşc! îi dau foc! trebuie să mi-l aducă aici numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea. (se răpede în fund) Ghiţă! Ghiţă! Să vie poliţaiul! TRAHANACHE (după el până în fund): Ai puţintică… (întorcându-se singur în scenă) E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect. Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip… trebuie să ai şi puţintică diplomaţie! TIPĂTESCU (întorcându-se din fund): Infamul! Canalia! TRAHANACHE: Ei, astâmpără-te, omule, şi lasă odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit. Deseară e întrunire. S-a hotărât? Punem candidatura lui Farfuridi? Ce facem? — Deseară, am aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să facă scandal. Trebuie să-i spunem lui Ghiţă să îngrijească. Mişelul de Caţavencu o să ia deseară cuvântul ca să ne combată… TIPĂTESCU (fierbând mereu): Nu te teme, nene Zahario, deseară d. Caţavencu nu o să fie la întrunire, o să fie în altă parte — la păstrare. TRAHANACHE: ‘Aide, mergi la dejun? TIPĂTESCU: Nu, neică Zahario, mulţumim, am treabă. Du-te dumneata singur; sărutări de mâini coanii Joiţichii. TRAHANACHE: Bine, dar la prânz desigur. Deseară eu mă duc la întrunire, trebuie să stai cu Joiţica, i-e urât singură. După întrunire avem preferanţă[2] TIPĂTESCU (ameţit): Da, neică Zahario. TRAHANACHE: La revedere, Fănică. TIPĂTESCU: La revedere, neică Zahario… TRAHANACHE (mergând spre uşe, condus de Tipătescu) : Şi nu te mai turbura, neică, pentru fitece mişelie. Nu vezi tu cum e lumea noastră? Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai (cu fineţă) puţintică răbdare… (iese în fund.) Scena V TIPĂTESCU, apoi ZOE TIPĂTESCU (vine ameţit şi-mpleticindu-se din fund şi cade pe un scaun cu capul în mâini): Ce să fac ? Ce să fac ? şi nu mai vine Ghiţă!… ZOE (ieşind din dreapta misterios şi coborând repede lângă el): Fănică! Fănică! TIPĂTESCU (ridicându-se iute): Zoe!… Ştii ? ZOE (dezolată): Ştiu! Sunt nenorocită, Fănică. Ştiu… am fost dincolo în odaie, am intrat pe scăricica din dos… Am venit numaidecât după Zaharia. N-am avut curaj să dau ochii cu el, măcar că nu crede… Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică… Când a plecat Ghiţă, l-am chemat dincolo (Tipătescu înţelege), i-am spus tot: numai el ne poate scăpa. TIPĂTESCU: De unde aflaseşi? ZOE: Eu am ştiut numaidecât după Zaharia… Uite!… (îi dă o scrisoare.Scena aceasta se face cu multă nervozitate) TIPĂTESCU (citind): „Stimabilă doamnă, la redacţia noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect şi adresat d-voastră. Acest document vi s-ar putea ceda în schimbul unui sprijin pe lângă amabilul în cestiune. Binevoiţi dar a trece îndată pe la biuroul nostru, spre a regula această afacere într-un chip mulţumitor pentru amândouă părţile…” — (cu desperare) Cum? cum? când ai pierdut biletul, Zoe? ZOE (înecată): Nu ştiu… alaltăieri seara, când am plecat de la tine, îl aveam; când am ajuns acasă, nu ştiu dacă-l mai aveam; poate să fi scos batista pe drum şi mi-a căzut scrisoarea: le aveam tot într-un buzunar! TIPĂTESCU: A! ce nenorocire! ZOE: M-am dus la Caţavencu… de la el veneam acuma. Mi-a propus să-mi dea înapoi scrisoarea, cu condiţie să-i asigurăm alegerea. Aminteri, publică scrisoarea poimâine… TIPĂTESCU (în prada agitaţiei): Lupta este desperată. Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorâm!… Şi nu mai vine Ghiţă… ZOE: Pe Ghiţă l-am trimes eu la Caţavencu, să-i cumpere scrisoarea cu orice preţ. TIPĂTESCU: Care va să zică Ghiţă e acolo? ZOE: Desigur. (se aude zgomot.) TIPĂTESCU: El trebuie să fie… (se răpede la uşa din fund, o deschide şi se trage iute înapoi.) A! Ascunde-te… degrabă. (o duce repede şi ies amândoi prin stânga.) Scena VI FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU, intrănd misterios din fund; apoi TIPĂTESCU din stânga BRÂNZOVENESCU: Poate să nu fie tocmai aşa; poate că e o manoperă… o manoperă grosolană, ca să intimideze pe câţiva nehotărâţi… FARFURIDI (cu intenţie fină): Pe venerabilul d. Trahanache l-am văzut intrând la Caţavencu, astăzi pe la zece, când mă duceam în târg… Eu, am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg… BRÂNZOVENESCU: Ei! FARFURIDI: Pe respectabila madam Trahanache am văzut-o ieşind de la Caţavencu tot astăzi pe la unsprezece, când mă-ntorceam din târg… Eu, am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg… BRÂNZOVENESCU: Nu-nţeleg. FARFURIDI: Cum nu-nţelegi? la unsprezece fix… BRÂNZOVENESCU: Nu frate, nu-nţeleg daraverile astea cu opoziţia! tu ai văzut pe Trahanache întâi, pe urmă pe madam Trahanache, şi eu adineaori am văzut pe poliţaiul, pe Ghiţă, intrând la Caţavencu… FARFURIDI (cu intenţie) : Ei ? BRÂNZOVENESCU (cu îndoială): Să fie trădare la mijloc? ‘ai? FARFURIDI: Eu merg şi mai departe şi zic: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!… BRÂNZOVENESCU: Prefectul trebuie să ne dea cheia comediei ăştia… Iacătă-l… TIPĂTESCU (venind din stânga turburat şi dându-şi aer silit de degajare) : Salutare, salutare, stimabile! BRÂNZOVENESCU (aparte): E galben! FARFURIDI (aparte): Ce roşu s-a făcut. (tare.) Salutare, salutare, onorabile… TIPĂTESCU (oferindu-le locuri): Ia poftiţi, ia poftiţi, mă rog. BRÂNZOVENESCU: Mulţumim, mulţumim, stimabile, dar ne cam grăbim: sunt douăsprezece trecute. FARFURIDI: Şi eu, am n-am înfăţişare, la douăsprezece trecute fix mă duc la tribunal… BRÂNZOVENESCU: Uite de ce e vorba, stimabile, să fim scurţi… Prin târg… se spune… FARFURIDI: Adică, dă-mi voie, să fim expliciţi; mie îmi place să pun punctele pe i… Se aude… BRÂNZOVENESCU: Se aude… cum că partidul nostru dă la colegiul II[3] ajutor lui Caţavencu… TIPĂTESCU (mişcat): Care partid? Care Caţavencu? BRÂNZOVENESCU: Cum care partid? FARFURIDI: Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri… să ducem pe braţe pe d. Caţavencu. TIPĂTESCU: Şi cine spune asta? (râde silit.) BRÂNZOVENESCU: Nu râde, stimabile, nu râde; a început să se vorbească… FARFURIDI: Şi de!… ce să zicem! lumea are pentru ce să intre la bănuieli. BRÂNZOVENESCU: D. Trahanache la vizită la d. Caţavencu… TIPĂTESCU: Ei? FARFURIDI: Madam Trahanache la vizită la d. Caţavencu… TIPĂTESCU: Ei? BRÂNZOVENESCU: D. Ghiţă poliţaiul la vizită la d. Caţavencu… FARFURIDI: De unde şi până unde? BRÂNZOVENESCU: Noi, ce să zicem — ne temem de ce spune lumea… TIPĂTESCU (nervos): Ei, ce spune lumea? FARFURIDI: Vrei să vorbesc curat şi desluşit, stimabile? Ne temem de trădare… Na! TIPĂTESCU (după ce s-a întors când la unul când la altul, supărat cătră Farfuridi): Amice, d-le Farfuride, nu ţi se pare d-tale că te faci mai catolic decât Papa? FARFURIDI (hotărât): Da, când e vorba de prinţipuri, stimabile, da, mă fac, adică nu, nu mă fac, sunt când e vorba de asta, sunt mai catolic decât Papa… TIPĂTESCU (supărat) : Domnilor, nu primesc acasă la mine astfel de observaţii, pe care, daţi-mi voie să vă spui, le consider ca nişte insulte… FARFURIDI: Să nu ne iuţim, stimabile… TIPĂTESCU: Cum să nu mă iuţesc, onorabile? D-voastră veniţi la mine acasă, la mine, care mi-am sacrificat cariera şi am rămas între d-voastră, ca să vă organizez partidul — căci fără mine, trebuie să mărturisiţi, că d-voastră n-aţi fi putut niciodată să fiţi un partid — d-voastră veniţi la mine acasă să mă numiţi pe faţă trădător… A! asta nu pot să v-o permit… BRÂNZOVENESCU (scoţând o hârtie din buzunar) : Ma rog, iată ce se împarte acum prin târg, din partea lui d. Caţavencu… E tipărit, stimabile! TIPĂTESCU (mişcat, îi smulge hârtia) : Tipărit? FARFURIDI (smulgându-i-o el) : Da, tipărit, dă-mi voie… (citeşte.) „Dăm ca pozitivă ştirea cum că desigur candidatura amicului nostru politic d.Caţavencu, prezidentul grupului independent, este pusă la adăpost de orice loviri din partea administraţiei. Din contra, avem cuvinte puternice pentru a crede că atât bătrânul şi venerabilul d. Trahanache, prezidentul Comitetului electoral, cât şi junele şi onorabilul nostru prefect, ar fi convinşi în fine că în împrejurările prin care trece ţara, judeţul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d.Ca-ţa-ven-cu… D. Caţavencu va lua cuvântul la întrunirea de deseară… Comitetul grupului independent.” (vorbit.)… Aud? TIPĂTESCU (aparte): Nu mai rămâne nici o clipă de pierdut. (tare.) Domnilor, vă rog, nişte afaceri importante mă cheamă numaidecât la telegraf… Mă scuzaţi… dar… (merge la o masă şi trage clopoţelul, apoi iese în fund.) BRÂNZOVENESCU: Aşa scurt ? FARFURIDI: Adică, cum am zice, poftiţi pe uşe afară… Bine? TIPĂTESCU (apare în fund cu un fecior): Unde e Ghiţă? FECIORUL: L-am căutat în tot târgul, coane Fănică, nu e. (vorbesc încet în fund) BRÂNZOVENESCU (care a vorbit încet cu Farfuridi): ‘Aide la Trahanache… Aici am aflat tot… ‘Aide… FARFURIDI: Brânzovenescule, mi-e frică de trădare… Câte ceasuri sunt? BRÂNZOVENESCU: Douăsprece trecute… FARFURIDI: Douăsprece trecute?… Eu, la douăsprece trecute fix… TIPĂTESCU (coborând între ei): Astfel dar, d-lor… BRÂNZOVENESCU: Ne ducem, ne ducem, stimabile, nu voim să facem deranj… FARFURIDI (grav): Ne ducem, dar gândeşte-te stimabile, că suntem membrii aceluiaşi partid… Cum ziceam adineaori amicului Brânzovenescu: trădare să fie (cu oarecare emoţie) dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi… De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea (cu intenţie), dar urăsc pe trădători… (schimbând tonul, cu dezinvoltură.) Salutare, salutare, stimabile!… BRÂNZOVENESCU (asemenea): Salutare!… TIPĂTESCU (închizând uşa după ei, grozav de plictisit): A! (coboară.) Scena VII TIPĂTESCU, ZOE, apoi CETĂŢEANUL TURMENTAT ZOE (ieşind din stânga repede): S-a dus?… Ai văzut, Fănică? Ai auzit? Şi Ghiţă nu mai vine… Fanică, Fănică, ne ameninţă o nenorocire grozavă… TIPĂTESCU: Taci! vine cineva. E Ghiţă desigur. (se repede la uşa din fund prin care apare Cetăţeanul turmentat.) CETĂŢEANUL (şovăind): Sluga! (în tot jocul sughite şi şovăie) ZOE: Cine e ăsta? TIPĂTESCU: Ce pofteşti d-ta? CETĂŢEANUL: Eu ?… (sughite.) Eu sunt alegător… TIPĂTESCU (nervos): Cum te cheamă? CETĂŢEANUL: Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum mă cheamă… vorba e, sunt alegător? (şovăie.) ZOE: E turmentat? TIPĂTESCU: Dracul să-l ia! nu e nimeni afară: lasă să-mi intre aici toţi nebunii, toţi beţivii… ‘Aide, ieşi! CETĂŢEANUL: Nu sunt turmentat… (zâmbind) coană Joiţico… Las’ că ne cunoaştem… Mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 Fevruarie… Nu e vorba, ţinem la d. Nae Caţavencu… e din Soţietate… dar vorba e, eu alegător… eu… (sughite) apropritar, eu pentru cine votez ? (sughite) d-aia am venit. (şovăie.) ZOE: Trimite-l, Fănică, dă-i dmmul… e ameţit de tot… TIPĂTESCU (luându-l cu binişorul): Fii bun, cetăţene, du-te. Aldată mai vorbim. CETĂŢEANUL: Dar ce să vorbim aldată? ZOE: A! CETĂŢEANUL: Acu ce treabă avem?… Nu vă uitaţi la mine că sunt aşa de… Am făcut-o de oaie de tot. Să vezi d-ta cum de a devenit la băutură… (sughite) că a fost lată de tot… TIPĂTESCU (necăjit): Fii bun, omule, şi-nţelege. (vrea să-l apuce.) CETĂŢEANUL: Eu am găsit (sughite) o scrisoare… TIPĂTESCU şi ZOE: O scrisoare! CETĂŢEANUL: Da. (cătră Tipătescu) A d-tale cătră coana Joiţica… Am găsit-o alaltăieri seara pe drum, când ieşeam de la întrunire… Fă-ţi idee, (sughiţă) de alaltăieri seara până azi-dimineaţă s-o duci într-un chef!… TIPĂTESCU (răpezindu-se şi apucându-l cu amândouă mâinile de gât): Mizerabile! CETĂŢEANUL: Nu mă-npinge, că ameţesc…(sughite) ZOE: Lasă-l, Fănică, să vedem. CETĂŢEANUL: Lăsaţi-mă să vedeţi. Când am găsit-o, de curiozitate am deschis-o şi m-am dus subt un felinar, s-o citesc. N-apucasem s-o isprăvesc bine… şi haţ! pe la spate, d. Caţavencu dă să mi-o ia. TIPĂTESCU: Şi (desperat) ţi-a luat-o? ZOE (acelaşi joc): Ţi-a luat-o? CETĂŢEANUL: Aş! Am băgat-o în buzunar. Zice d. Nae: „Aşa? faci parte din Soţietatea noastră şi primeşti scrisori de la prefectul, cetăţene, bravos! — Zic: (sughite) Aş! de la prefectul! — Zice: I-am cunoscut slova… Ia arată-mi-o. — Doamne păzeşte!” Ba că dă-mi-o, ba că nu ţi-o dau, din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o ţuică… una-două-trei… pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere… A făcut cinste d. Nae… l-am băut… oo! l-am băut! ZOE: Dar scrisoarea? TIPĂTESCU: Scrisoarea (se repede la el strigând), unde e scrisoarea? CETĂŢEANUL: Nu striga, (sughite) că ameţesc!… O am la mine scrisoarea. (amândoi îl ascultă şi-l privesc cu îndoială şi nerăbdare nervoasă.) Da. ZOE şi TIPĂTESCU: S-ar putea! CETĂŢEANUL: Da… o am la mine. (căutându-se prin buzunare) Ehei! d. Nae zicea că-mi dă zece poli pe ea; zic: nu trebuie, onorabile, parale… slava Domnului.. apropitar sunt (sughite), alegător… (sughite şi se caută mereu.) Vorba e… eu (sughite), eu pentru cine votez? (se opreşte din căutat şi cu simplicitate.) Am pierdut-o! (se mai caută, apoi cu hotărâre.) Am pierdut-o! TIPĂTESCU: A! ZOE: Ţi-a furat-o Caţavencu! CETĂŢEANUL: Adică dl Nae. Se prea poate… că am şi dormit… Vezi d-ta (Zoe şi Tipătescu îşi frâng mâinile) fă-ţi idee… dă-i cu bere… dă-i cu vin… dă-i cu vin… dă-i cu… TIPĂTESCU (apucându-l şi zguduindu-l) : Mizerabile! Ce ai făcut? CETĂŢEANUL (căzând pe un scaun) : Nu mă zgudui, (sughite) că ameţesc! Scena VIII ACEIAŞI — GHIŢĂ PRISTANDA PRISTANDA (intră gâfâind într-un suflet, prin fund) : Coane Fănică! Coană Joiţico! TIPĂTESCU şi ZOE: Ghiţă! PRISTANDA: Vine! vine conul Zaharia! CETĂŢEANUL (pufnind): Conul Zaharia?… nu mai spune (sughite) că ameţesc… TIPĂTESCU (lui Pristanda, arătând pe Cetăţeanul turmentat): Ia-l pe nenorocitul ăsta, şi… ZOE: Şi dă-i drumul prin dos, pe scara a mică. PRISTANDA (ridicând pe Cetăţeanul turmentat) : ‘Aide, cetăţene! (îl împinge spre dreapta) CETĂŢEANUL: Nu mă-mpinge (sughite) că ameţesc. PRISTANDA (acelaşi joc) : ‘Aide ! CETĂŢEANUL: Vorba e… eu pentru cine votez?… PRISTANDA: ‘Aide! CETĂŢEANUL: Nu mă-mpinge (sughite) că ameţesc. (iese, împins de Pristanda) Scena IX ZOE, TIPĂTESCU, apoi GHIŢĂ PRISTANDA şi TRAHANACHE TIPĂTESCU (răpede Zoii): De Zaharia nu avem teamă: ştie tot, dar nu crede nimica… N-ai auzit? ZOE:Fănică! Fănică! (Ghiţă intră din dreapta)Ce-ai făcut, Ghiţă? Ai fost la Caţavencu? PRISTANDA: Am fost, coană Joiţico… Se lasă greu, greu de tot: ori o mie de poli, ori deputăţia… TIPĂTESCU: Trebuie să punem mâna pe el. (hotărât) Du-te Ghiţă, ia jandarmi… viu ori mort, trebuie să mi-l aduci la poliţie, acuma într-un moment… ZOE: Fănică!… TIPĂTESCU: Du-te. PRISTANDA: Ascult! (vrea să pornească spre fund, în momentul acesta intră Trahanache cu aerul triumfător.) TRAHANACHE: L-am prins cu alta mai boacănă! ZOE (începând să se jelească şi căzându-i ca leşinată în braţe): Nene! nene! TRAHANACHE: Joiţico! (către Tipătescu) A aflat? TIPĂTESCU: Ştie tot! TRAHANACHE (îngrijind-o, după ce a pus-o cu ajutorul lui Pristanda pe fotoliu): Bine, omule, nu ţi-am zis să nu-i spui? o ştiam eu cât e de simţitoare! Iaca vezi! (toţi o îngrijesc) Ei! ţi-am spus că l-am prins pe onorabilul cu alta mai boacănă… Ghiţă, iute un pahar cu apă. (Ghiţă iese în stânga) TIPĂTESCU (bătând în palmele Zoii) : Care onorabil? TRAHANACHE (acelaşi joc) : Ei, ai puţintică răbdare… Caţavencu, de… TIPĂTESCU: Cu ce alta? TRAHANACHE (bătând cu putere în palmele Joiţichii): Cu altă plastografie… Ce plastograf! PRISTANDA (care a venit cu paharul cu apă): Curat plastograf! Cortina cade

  ACTUL II (Acelaşi salon) Scena I TRAHANACHE, FARFURIDI şi BRÂNZOVENESCU stau împrejurul unei mese rotunde, studiând listele electorale; fiecare are câte un creion în mână BRÂNZOVENESCU: Şaizeci şi nouă cu roşu, buni… unsprece cu albastru… ai lor… FARFURIDI: Doisprezece… TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… unu, doi, cinci… şapte… zece… unsprezece. FARFURIDI: Doisprezece… TRAHANACHE: Cu Ienache Siripeanu. BRÂNZOVENESCU: Nici nu mai are drept de vot, de când şi-a măritat fata… Nu i-a dat casele de zestre? Ei? Dacă votează, merge la puşcărie onorabilul. TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… Da’ dacă-l putem aduce să voteze cu noi ? FARFURIDI: Altă vorbă… Să voteze cu noi, e uşor; are procesul cu epitropia bisericii, săptămâna viitoare… dar să voteze cu noi ? Adică cum să voteze cu noi ?… BRÂNZOVENESCU: Adică cum să voteze cu noi? TRAHANACHE: Să voteze cu noi. BRÂNZOVENESCU: Nu pricepi, neică Zahario, vorba noastră? Adică „noi”, partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu ştim… TRAHANACHE: Mă rog, aveţi puţintică… FARFURIDI: Nu ştim… TRAHANACHE: Mă rog, aveţi… FARFURIDI: Ba eu merg şi mai departe şi zic, cum ziceam lui amicul meu Brânzovenescu: mă tem de trădare… TRAHANACHE: Cum de trădare ? BRÂNZOVENESCU: De-aia noi astăzi când am mirosit ceva cumva… FARFURIDI: Ceva cumva… TRAHANACHE: Ceva cumva? BRÂNZOVENESCU: Dacă e ceva la mijloc… FARFURIDI: Ceva la mijloc… TRAHANACHE: Ceva la mijloc? FARFURIDI: Da, aşa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie! BRÂNZOVENESCU: Dar cel puţin s-o ştim şi noi! (Trahanache vrea să-i întrerupă, fără să izbutească) FARFURIDI: Pentru că eu am zis-o cu străbunii noştri, cu Mircea cel Bătrân şi cu Vlad Ţepeş, neică Zahario: îmi place trădarea, dar… TRAHANACHE: Mă rog, ai puţintică… BRÂNZOVENESCU: Ce răbdare, neică Zahario! Nu mai e vreme de aşa lucru… Astă-seară e întrunire? FARFURIDI: Mâine începe alegerea? TRAHANACHE: Da… FARFURIDI: Ei! pentru cine votăm? BRÂNZOVENESCU: Pentru cine votăm? TRAHANACHE: Aveţi puţintică răbdare! Pentru cine aţi mai votat şi până acuma? BRÂNZOVENESCU: Nu înţeleg. FARFURIDI: Nici eu. TRAHANACHE: Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puţintel… FARFURIDI: Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o cerem şi noi. TRAHANACHE: Ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? nu… Zavragii? nu… Căuzaşi? nu… D-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili… Mai ales noi suntem stâlpii puterii: proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului şcolar, ai Comitetului pentru statuia lui Traian, ai Comiţiului agricol şi eţetera. Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg… pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru… BRÂNZOVENESCU: Aşa e… FARFURIDI: Aşa e, dar… TRAHANACHE: Dar ce? Numele candidatului poate să fie al meu, al d-tale, ori al d-sale, după cum cer enteresurile partidului. Din moment în moment aşteptăm să-l ştim… Prefectul trebuie să vie; nu-l aşteptăm să vie de la telegraf? Nu bate telegraful?… Bate; ce treabă alta are? Poate că acuma când noi vorbim, poate să fi şi sosit numele… pe sârmă, stimabile… Da, pe sârmă, ce crezi d-ta? FARFURIDI: Toate bune şi frumoase cum le tălmăceşti d-ta, neică Zahario, dar nouă… nouă ni e frică de trădare… BRÂNZOVENESCU: Nu din partea d-tale… FARFURIDI: Nu din a d-tale… TRAHANACHE: Da’ din a cui? FARFURIDI: Din a cui, din a cui? ştii d-ta din a cui… TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. BRÂNZOVENESCU: Ei, stimabile, prea te faci chinez, dă-mi voie… FARFURIDI: Ştii ce, venerabile neică Zahario, ia să dăm noi mai bine cărţile pe faţă. TRAHANACHE: Dă-le, neică, să vedem. FARFURIDI: Ţi-am spus că mi-e frică de trădare… Ei? BRÂNZOVENESCU: Ei? TRAHANACHE: Ei? FARFURIDI: Ei ? ni-e frică din partea amicului. TRAHANACHE: Care amic ? BRÂNZOVENESCU: Care amic, care amic? Ştii d-ta… TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. FARFURIDI: Iar te faci chinez… TRAHANACHE: Zău nu… FARFURIDI: Din partea amicului… Fănică… TRAHANACHE (surprins): Ce? BRÂNZOVENESCU: Din partea prefectului. TRAHANACHE (încruntat): Cum? FARFURIDI (scurt): Nouă ni-e frică… de! că-şi dă coatele cu Caţavencu… TRAHANACHE (urmează jocul crescendo): Cu Caţavencu ? FARFURIDI: Cu moftologul… BRÂNZOVENESCU: Cu nifilistul… TRAHANACHE: (de-abia stăpânindu-şi indignarea): Cu Caţavencu ? trădare ? Fănică trădător! Ei bravos! Ei! asta mi-a plăcut! Ei! nu m-aşteptam! Ei! ne-am procopsit! FARFURIDI: De! noi… BRÂNZOVENESCU: Ce ne-am zis… ? TRAHANACHE (biruit din ce în ce mai mult de indignare): Ai puţintică răbdare, stimabile. Nu dau voie nimănui să-şi permită, mă-nţelegi, să bănuiască măcar câtuşi de puţin pe Fănică. Pentru mine, stimabile, mă-nţelegi, să vie cineva să-mi bănuiască nevasta, pe Joiţica… BRÂNZOVENESCU: Pe coana Joiţica, onorabile… FARFURIDI: Îmi pare rău, neică Zahario, noi nu… TRAHANACHE (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare… zic: pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu trăiesc de ieri de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta măcar atitica rău… Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucureşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica… şi la dreptul vorbind, Joiţica a stăruit mai mult… FARFURIDI: Ei! se-nţelege, damele sunt mai ambiţioase… TRAHANACHE (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare… Nu de ambiţ că ni era prieten, — pentru enteresul partidului. Cine altul ar fi putut fi prefect al nostru ? FARFURIDI: S-ar mai fi găsit, poate. TRAHANACHE: Să-mi dai voie să nu te crez. Un om endepandent, care a facut servicii partidului, judeţului, ţării… şi mie, ca amic, mi-a făcut şi-mi face servicii, da!… şi să veniţi d-voastră, tot din partid (cu ton de mustrare aspră) şi să bănuiţi că… să vă pronunţaţi cu astfel de cuvinte neparlamentare… îmi pare rău… BRÂNZOVENESCU: În sfârşit, noi… TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… Îmi pare rău… (indignat rău de tot.) Care va să zică unde nu înţelegeţi d-voastră politica, hop! numaidecât trădare! Ne-am procopsit! Ce soţietate! Adevărat, bine zice fiu-meu de la facultate: unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are. (în culmea indignării.) Trădare! Bravos! Fănică trădător! Frumos! (pleacă.) Salutare! salutare, stimabile! (iese foarte turburat prin fund.) Scena II FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU stau un minut privind unul la altul FARFURIDI: Ei!… ţi-a plăcut venerabilul? BRÂNZOVENESCU: E tare… tare de tot… Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului. Trebuie să mai aşteptăm. FARFURIDI: Să mai aşteptăm? Până când să mai aşteptăm?… Deseară, la sfârşitul întrunirii, parcă-l văz pe venerabilul că se scoală şi trage clopoţelul: „Stimabililor, aveţi puţintică răbdare: Candidatul Comitetului nostru este onor. d. Nae Caţavencu…” BRÂNZOVENESCU: Moftologul! FARFURIDI: Nifilistul! — Şi bravo-n sus, şi bravo-n jos, şi mâine şi poimâine, nenea Ghiţă poliţaiul aleargă, până-i iese limba de un cot şi ţi-l toarnă pe d. Caţavencu, care ne-a înjurat şi ne-a batjocorit de atâta vreme pe toate tonurile, deputat la colegiul II… Şi noi… să stăm cu mâinile în sân ?… peste poate!… BRÂNZOVENESCU: Ce-o să faci? Te joci cu puterea? FARFURIDI: Ce să fac?… Batem o depeşă la Bucureşti, la Comitetul central, la minister, la gazete, scurt şi cuprinzător: (bătând cu pumnul drept în palma stângă, ca un telegrafist pe aparatul lui, sacadat, tot textul-proiect al depeşii) „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II… trădare! trădare! de trei ori trădare!” BRÂNZOVENESCU (scurt): E tare! prea tare! n-o iscălesc. FARFURIDI (cu tărie, impunător): Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă! BRÂNZOVENESCU: Aşa da, o iscălesc! FARFURIDI: O iscălim: „Mai mulţi membri ai partidului”… BRÂNZOVENESCU: Da’ dacă ne cunoaşte slova la telegraf? FARFURIDI: Punem pe altcineva s-o scrie. BRÂNZOVENESCU: Pe cine? FARFURIDI: Trebuie să găsim pe cineva să ni-o dea la telegraf!‘Aide, Brânzovenescule. BRÂNZOVENESCU: Numai să nu păţim ceva. FARFURIDI (impunător): Trebuie să ai curaj: anonimă. Câte ceasuri sunt? BRÂNZOVENESCU: Cinci. FARFURIDI: ‘Aide degrab’, între cinci şi şase fix se-nchide telegraful… (ies cu grabă) Scena III GHIŢĂ PRISTANDA singur; intră prin dreapta; e puţin mişcat O făcurăm şi p-asta… şi tot degeaba. Am pus mâna pe d. Caţavencu… Când am asmuţit băieţii de l-a umflat, striga cât putea: „Protestez în numele Constituţiei! Asta e violare de domiciliu!” — Zic: „Curat violare de domiciliu! da’ umflaţi-l!” Şi l-au umflat. L-am turnat la hârdăul lui Petrache. M-am întors cu birja acasă la el, am căutat prin toate colţişoarele, am ridicat duşamelele, am destupat urloaiele sobii, am scobit crăpăturile zidului: peste putinţă să dau de scrisoare. M-am întors la poliţie, l-am scotocit prin buzunare, peste tot: nu e şi nu e. L-am ameninţat că am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoţii de cai,… degeaba: nu spune decât numai şi numai coanii Joiţichii. O caut şi nu o găsesc; acasă nu-i, aici nu e… A! iacăt-o… Coană Joiţico! Scena IV PRISTANDA şi ZOE ZOE (venind repede din fund): Ghiţă, bine că te găsesc. PRISTANDA: Şi eu vă căutam, coană Joiţico… ZOE: Ghiţă, Ghiţă, ce-am aflat? ce aţi făcut? Aţi înnebunit? Adineaori, când ieşeam de-acasă, am aflat de la doctorul că te-ai dus cu jandarmii, ai călcat casa lui Caţavencu, l-ai luat pe sus şi l-ai dus la poliţie, la arest! Cum ai făcut asta? PRISTANDA: Ordin verbal de la conul Fănică. ZOE: Unde e Fănică? PRISTANDA: Nu ştiu, îl caut şi eu. ZOE: Şi pentru ce l-aţi arestat pe Caţavencu? PRISTANDA: Pentru ca să-i apucăm scrisoarea. ZOE: Şi ai apucat-o ? PRISTANDA: Nu, coană Joiţico, după cât am căutat şi pe dânsul şi la el acasă, scrisoarea este ascunsă altundeva. ZOE: Ghiţă, m-aţi nenorocit! Scrisoarea o să fie publicată mâine şi aţi făcut şi scandal degeaba. Dăscălimea o să urmeze înainte cu gazeta şi în lipsa lui… Ce-o să zică la Bucureşti guvernul, când o afla că aţi violat domiciliul lui Caţavencu şi l-aţi arestat în ajunul alegerilor, după ce guvernul era asigurat că toate au să se petreacă cu bine şi cu linişte?… Cum o să mai poată rămâne Fănică prefect ? PRISTANDA: Coană Joiţico, am uitat să vă spui: după câte făgăduieli şi ameninţări i-am făcut lui Caţavencu, mi-a răspuns că în zadar mai stăruiesc şi că la urma urmelor nici nu mai vrea să stea de vorbă cu nimini, dar cu nimini, decât numai cu d-voastră. ZOE: Cu mine?… Du-te, Ghiţă, du-te degrabă, dă-i drumul şi roagă-l din partea mea să poftească aici… Îl aştept… PRISTANDA: Numai dacă conul Fănică… ZOE: Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia ta, Ghiţă… PRISTANDA: Cum să nu ţiu, coană Joiţico? unsprece suflete! ZOE: Du-te degrabă, într-un suflet, şi să nu vii fără Caţavencu. Poartă-te bine cu el. Ia o birjă şi vino-ntr-o clipă. PRISTANDA: Ascult! ZOE: Ai venit? PRISTANDA: M-am dus!… Scena V ZOE singură (agitată, scoate gazeta şi citeşte): „în numărul de mâine al foii noastre vom reproduce o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate către o damă de mare influenţă. Originalul va sta de mâine la dispoziţia curioşilor, în biuroul nostru de redacţie. Atât pentru astăzi. A bon entendeur salut![4] …” Ce mai e de făcut?… (se plimbă agitată, apoi se opreşte ca în faţa unei inspiraţii) Trebuie să alegem pe Caţavencu. Nu mai încape vorbă, nu mai e vreme de stat la gânduri. Cu un mişel ca el, când ne ţine la mână aşa de bine, lupta ar fi o copilărie, o nebunie… Fănică… trebuie să se învoiască… trebuie… Ei! ş-apoi! mai la urmă Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul… Dar unde e Fănică? unde poate să fie?… Scena VI ZOE şi TIPĂTESCU venind din fund TIPĂTESCU: Zoe! aici eşti? ZOE: Fănică!… te aşteptam… Ce ai făcut? Ai arestat pe Caţavencu. Te-ai gândit bine la ce ai făcut? Cum ţi-a venit să faci una ca asta? Pentru ce ai făcut-o? TIPĂTESCU (nervos): Pentru ce? pentru ce? Tu mă întrebi pentru ce? Pentru nerozia care ai făcut-o tu, pentru ca să evit nenorocirea pe care ai cauzat-o tu din neglijenţă. Se poate atâta distracţie! atâta nebăgare de seamă! o scrisoare de amor s-o arunci în neştire într-un buzunar cu batista, şi s-o pierzi ca şi cum ai pierde o hârtie indiferentă, ca un afiş, după ce ai ieşit de la reprezentaţie… La atâta lipsă de judecata, să-ţi spui drept, nu m-aşteptam! Ce Dumnezeu! eşti femeie în toată firea, nu mai eşti copil. Atâta neglijenţă nu se pomeneşte nici în romane, nici într-o piesă de teatru. ZOE: Judecă-mă, Fănică, judecă-mă… (plânge.) Da, aşa e… am fost o copilă… am făcut o nerozie fără seamăn; dar acuma trebuie îndreptată. Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-mă… scapă-mă de ruşine! Tu eşti bărbat, nu-ţi pasă! Pentru tine, afişarea intrigii noastre n-ar fi o nenorocire… dar pentru mine… Fănică, gândeşte-te… gândeşte-te. (plânge.) TIPĂTESCU: Tocmai de-aia m-am asigurat de persoana lui Caţavencu… ZOE: În zadar, Fănică; Caţavencu poate muri astăzi, mâine gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră. Dumnezeule! Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!… O săptămână, o lună, un an de zile n-o să se mai vorbească decât de aventura asta… În orăşelul ăsta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv… dar încă având motiv… şi ce motiv, Fănică!… Ce vuiet! ce scandal! ce cronică infernală!… Şi eu, Fănică, în timpul ăsta, ce să fac ? Să mor? să mor dacă voieşti… Pentru că după asta nu o să mai pot trăi. TIPĂTESCU: Atunci, dacă nu e altă scăpare… Zoe! Zoe! mă iubeşti… ZOE: Te iubesc, dar scapă-mă. TIPĂTESCU: Să fugim împreună… ZOE (retrăgându-se): Eşti nebun? dar Zaharia? dar poziţia ta? dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?… TIPĂTESCU (descurajat): Atunci nu ne mai rămâne nimica de făcut? ZOE: Ba da! TIPĂTESCU: Ce? ZOE: Să sprijinim candidatura lui Caţavencu! TIPĂTESCU (sărind): Peste putinţă! ZOE: Să-l alegem! TIPĂTESCU: Niciodată. ZOE: Trebuie. TIPĂTESCU: O dată cu capul! Te gândeşti la ce spui? Iată pe ce depeşe am pus mâna adineaori, a adus-o la telegraf canalia care a găsit scrisoarea ta, beţivul de ieri. E o depeşe anonimă. Am oprit-o şi am dat ordin la telegraf să nu mai expedieze nimica fără ştirea mea; dar ştiu eu ce poate conţine o depeşe cu cheie?… Iată: „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II. Trădare, trădare, de trei ori trădare… Mai mulţi membri ai partidului…” …Orice s-ar întâmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu!… Spune-mi, să căutăm, să găsim alt mijloc? ZOE (zdrobită): Alt mijloc nu văz,… alt mijloc nu este. TIPĂTESCU: Atunci… ZOE: Atunci… (înecată) lasă-mă, lasă-mă în nehorocire… lasă-mă să mor de ruşine… Omoară-mă pe mine care te-am iubit, care am jertfit tot pentru tine… Iată unde m-ai adus! iata cât plăteau jurămintele tale! M-ai adus la moarte — pentru că (hotărâtă) mă omor înainte de izbucnirea scandalului, astăzi, acuma, aici! — m-ai adus la moarte, şi mă poţi scăpa, şi mă laşi să mor… (plânge.) TIPĂTESCU: Zoe! Zoe! ZOE: Lasă-mă… Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor… (plângând.) Să mor cu siguranţa că opt ani de zile m-ai amăgit în fiecare minută, că nu m-ai iubit niciodată… niciodată… niciodată… TIPĂTESCU: Zoe! să vedem, să ne mai gândim! ZOE: Nu mai e vreme de gândit, Fănică! Fiecare minută care trece mă apropie de pieire… Trebuie să te hotărăşti! TIPĂTESCU (în luptă cu el însuşi): Să mă hotărăsc! să mă hotărăsc… ZOE (înecată): Adineaori, în Lipscani, am aflat de arestarea lui Caţavencu. Am alergat ca o nebună la redacţie. Iată ce foaie au scos comitetul lor. (îi dă foaia, Tipătescu o citeşte încet) înţelegi la ce trebuie să ne aşteptăm după arestarea lui. TIPĂTESCU: Omul ăsta îşi joacă viaţa! ZOE: Nu şi-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea; Pentru că încă o dată îţi spui… din două una: ori tu mă iubeşti şi eu trăiesc, şi atunci lupta e peste putinţă cu Caţavencu — trebuie să-mi cedezi; ori nu, şi atuncea mor, şi dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se-ntâmple orice… (zdrobită.) Sunt hotărâtă… (revenindu-i deodată toată energia.) Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările (cu energie crescândă) şi am să lupt! şi cu tine am să lupt din toate puterile, cu tine, om ingrat şi fără inimă! cu tine trebuie să lupt, pentru că acuma tu eşti piedica a mai grea, care mă opreşte să-mi capăt iar liniştea!… Da, sunt hotărâtă, şi trebuie să biruiesc tot, şi pe tine… aşa de hotărâtă sunt, încât adineaori am poruncit lui Ghiţă să meargă să dea drumul lui Caţavencu şi să-l poftească aici din partea mea… TIPĂTESCU: Femeie nebună! Ce ai făcut? ZOE: Am făcut ce am crezut că trebuie să fac. Daca tu nu vrei să sprijini pe Caţavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi, ca să mă scapi —atunci eu, care voi să scap, îl sprijin eu, îl aleg eu… TIPĂTESCU: Cum? ZOE: Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Caţavencu, bărbatul meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Caţavencu. În sfârşit, cine luptă cu Caţavencu luptă cu mine… Aide, Fănică, luptă, zdrobeşte-mă, tu care ziceai că mă iubeşti! Să vedem! (pleacă spre dreapta.) TIPĂTESCU: Zoe! ZOE: Lasă-mă! (iese.) TIPĂTESCU (urmărind-o): Zoe! Zoe! (iese după ea. O clipă scena goală) Scena VII GHIŢĂ PRISTANDA şi CAŢAVENCU PRISTANDA (apărând în fund şi făcând loc cu respect lui Caţavencu să treacă): Poftiţi, cocoane Nicule, poftiţi… (umilit) şi zău, să pardonaţi, în consideraţia misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloşi la datorie. D-voastră ştiţi mai bine ca mine… aşa e poliţaiul: tată să-ţi fie — trebuie să-l ridici ? îl ridici! n-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte rugător) mă rog să pardonaţi… CAŢAVENCU: Îmi pare rău, Ghiţă, că mai stăruieşti cu scuzele tale… Adică noi nu ştim cum merge poliţia? (sentenţios) Într-un stat constituţional un poliţai nu e nici mai mult nici mai puţin decât un instrument! PRISTANDA: Curat instrument! CAŢAVENCU: Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină… Eu chiar am scris un articol în privinţa asta. Nu ştiu dacă l-ai citit? PRISTANDA: Trebuie să-l fi citit, coane Nicule; eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdauna; că să nu vă uitaţi la mine… adică pentru misie… (misterios) altele am eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare, renumeraţie după buget mică… CAŢAVENCU: Şi în sfârşit, cum ar fi posibil martiriul, dacă n-ar exista călăul ? PRISTANDA: Curat, coane Nicule! CAŢAVENCU (schimbând tonul): Cetăţene, nu uita condiţia cu care am venit aici! Am venit în casa prefectului, nu voi însă să dau ochii cu el, nu mă pot aşa de ieftin compromite. Am venit chemat de doamna Trahanache, pe dânsa voi să văz. PRISTANDA: Mai e vorbă, coane Nicule, pe coana Joiţica, pe dumneei… conul Fănică nici nu e aicea… Poftiţi, poftiţi, şedeţi, coane Nicule, mă duc să spui coanii Joiţichii că aţi venit… (vrea să plece.) CAŢAVENCU: Poţi să-i adaogi chiar că mă grăbesc să mă întorc în temniţa unde m-a aruncat dizgraţia dumneei. PRISTANDA: Ascult. (aparte.) Mare pişicher! Strajnic prefect ar fi ăsta! (iese aruncând priviri furişe de admiraţie cătră Caţavencu.) Scena VIII CAŢAVENCU singur În sfârşit, capitulează! Se putea altfel?… Iubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia (râde) parcă-l auz deseară proclamându-mă candidat al colegiului. Sărmanul Farfuridi!… (grav.) Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta[5] !… Amabilul Fănică trebuie să facă venin de moarte… atât mai bine pentru mine! Îşi pierde minţile, atât mai rău pentru el! Mă arestează, atât mai bine pentru mine! Coana Joiţica, mai cuminte ca toţi, mă cheamă, şi eu, politicos, iată-mă, gata să-i sărut mâna cu respect… Mă rog, n-ai ce-i face: mâna care-ţi dă mandatul!… Dar… unde e coana Joiţica?… nu văz pe coana Joiţica… (se-ntoarce spre fund, apoi spre stânga, în fine spre dreapta. În momentul acesta apare Tipătescu în uşa din dreapta, unde stă un moment nemişcat. Gest de surpriză din partea lui Caţavencu. Aparte.) Tipătescu! O preferam pe ea! Scena IX CAŢAVENCU, TIPĂTESCU TIPĂTESCU (a apărut în dreapta cu aerul încruntat şi pumnii încleştaţi, a stat în uşe, a mers apoi liniştit la uşa din fund, măsurând din ochi pe Caţavencu, şi s-a oprit în fund un moment; aparte): Ţine-mă, Doamne! CAŢAVENCU (jenat): Stimabile domn, scuzaţi-mă dacă v-ar părea că mă prezint la d-voastră astfel, într-un mod neregulat… Trebuie să vă spun că am fost adus aici din arest de poliţaiul d-voastră, după ordinile… şi nu m-aşteptam să vă întâlnesc… TIPĂTESCU (aparte): Impertinent! CAŢAVENCU: Pentru că mi se spusese că eram chemat de… altfel nici nu aş fi venit… în fine, dacă sunt aici prizonier, rămâi… dacă sunt liber — şi nu cer nimic mai mult — mă retrag îndată… TIPĂTESCU (care a tot bătut din călcâi cu impacienţă, coboară încet, rar şi cu dinţii strânşi): Iubite şi stimabile d-le Caţavencu, nu înţeleg pentru ce între doi bărbaţi, cu oarecare pretenţie de seriozitate, să mai încapă astfel de meşteşuguri şi rafinării de maniere, astfel de tirade distilate, când situaţia lor e aşa de limpede… Eu sunt un om căruia-i place să joace pe faţă… Să-mi dai voie să-ţi spui ceva… Ia poftim, ia poftim, mă rog. (îi oferă un scaun, aparte) Să fiu cuminte. Ce bine că-i Zoe dincolo! CAŢAVENCU: Stimabile domn, d-tale îţi place să joci pe faţă, primesc; mie-mi place să joc scurt, scurt. (gest de retezare) Situaţia noastră o putem dezlega numaidecât. (Tipătescu îi oferă jeţul, el îl respinge uşor.) Mulţumesc! TIPĂTESCU (acelaşi joc): Ia poftim, mă rog, ia poftim! CAŢAVENCU (acelaşi joc): Mulţumesc! TIPĂTESCU (privind ţintă la Caţavencu şi cu tonul mârâit): Poftim de!… CAŢAVENCU (care s-a retras puţin, cedează în sfârşit şi cade pe fotoliu cam fără voie): Mulţumesc. TIPĂTESCU: Aşa. (şade aproape de el, Caţavencu se cam retrage. Tipătescu se îndeasă spre el, Caţavencu acelaşi joc, şi iar.) Astfel dar, onorabile domn, d-ta, — prin ce mijloace nu-mi pasă! — posedezi o scrisoare a mea, care poate compromite onoarea unei familii… CAŢAVENCU (gest): A! TIPĂTESCU: Mă iartă că te-am ofensat. Să fiu şi mai scurt… Iată: d-ta eşti un om practic, d-ta posedezi un lucru care-mi trebuie mie. Eu viu şi-ţi zic: (cu multă afabilitate) mă rog, onorabile domn, ce-mi ceri d-ta în schimbul acelui lucru ? CAŢAVENCU (naiv): Cum, nu ştii? TIPĂTESCU (asemenea): Nu… CAŢAVENCU (asemenea): Nici măcar nu vă dă-n gând? TIPĂTESCU (asemenea): Nu… d-aia întreb… CAŢAVENCU: Stimabile domn, (cu dignitate) un om politic… TIPĂTESCU (cu pofidă): Adică d-ta… CAŢAVENCU: Dă-mi voie… Un om politic trebuie, mai ales în nişte împrejurări politice ca acelea prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul oricărui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru… TIPĂTESCU (impacientat, bătând din călcâi): Mă rog, onorabile, încă o dată… (răspicat) ce-mi ceri d-ta în schimbul acelei scrisori ? Scurt! scurt! (repetă gestul de retezare al lui Caţavencu.) CAŢAVENCU: Ei?… dacă este aşa, dacă voieşti scurt, iată: voi (rugător) să nu mă combaţi, ceva mai mult, să-mi sprijini candidatura… TIPĂTESCU (vrând să izbucnească): Candidatura d-tale! (stăpânindu-se.) Onorabile domn, nu ţi se pare că ceri prea mult?… CAŢAVENCU: Atuncea d-ta, care mi-ai propus schimbul, care-mi faci întrebarea, trebuie să răspunzi… TIPĂTESCU (apropiându-se şi îndesându-se înspre Caţavencu, se repetă jocul de scenă de mai sus): Ba zău, spune, nu ţi se pare prea mult? ‘Ai? Ce zici? CAŢAVENCU (naiv): Nu. TIPĂTESCU (cu insinuare): Dacă s-ar retrage Comitetul permanent şi am rezerva un loc pentru prea iubitul d. Caţavencu?… CAŢAVENCU (zâmbind şi cu bonomie): E un nimic, stimabile… TIPĂTESCU: Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi acelaşi d. Caţavencu?… CAŢAVENCU (asemenea): E puţin, onorabile… TIPĂTESCU: Dacă în locul de primar, vacant acum, şi în locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae s-ar numi tot nenea Caţavencu? ‘Ai? (Caţavencu surâde cu un gest de refuz) Şi dacă şi moşia „Zăvoiul” din marginea oraşului… CAŢAVENCU (zâmbind asemenea): Dă-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare (mângâie şi umflă cuvintele distilându-şi tonul şi accentul) ce, dacă vom lua în consideraţie, trecutul unui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru, de abia ieşit din… TIPĂTESCU (bătând impacient din călcâi şi întrerupându-l): Ei! să lăsăm frazele, nene Caţavencule! Astea sunt bune pentru gură-cască… Eu sunt omul pe care d-ta să-l îmbeţi cu apă rece?… Spune, unde să fie! bărbăteşte: ce vrei de la mine? (se ridică fierbând.) CAŢAVENCU (ridicându-se şi el): Ce vreau? ce vreau? Ştii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi… între fruntaşii politici… Vreau… TIPĂTESCU (fierbând): Ce vrei? CAŢAVENCU (asemenea): Vreau… mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva! nimic! nimic! (după o pauză, cu insinuare caldă şi crescândă) Mi se cuvine!… Te rog!… Nu mă combate… Susţine-mă… Alege-mă. Poimâine, în momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută,… în momentul acela vei avea scrisoarea (cu multă căldură)… pe onoarea mea! TIPĂTESCU (aproape să izbucnească): Pe onoarea ta?… Şi dacă nu pot să te aleg ?… CAŢAVENCU: Poţi! TIPĂTESCU (pierzându-şi cumpătul din ce în ce): Şi dacă nu voi ? — zi că nu voi să te aleg ? CAŢAVENCU (îndârjit): Trebuie să vrei. TIPĂTESCU (d-abia mai stăpânindu-se): Uiţi că nu e bine să te joci cu un om ca mine astfel. Nu! nu! nu voi să te aleg! CAŢAVENCU: Trebuie! TIPĂTESCU: Nu! CAŢAVENCU: Trebuie să vrei, dacă ţii câtuşi de puţin la onoarea… TIPĂTESCU (izbucnind): Mizerabile! (Caţavencu face un pas înapoi.) Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul… (se repede, ia un baston de lângă perete şi se întoarce turbat către Caţavencu.) Mişelule! trebuie să-mi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea… ori te ucid ca pe un câine! (se repede năvală la el. Caţavencu ocoleşte masa şi canapeaua, răstoarnă mobilele şi se repede la fereastră, pe care o deschide de perete îmbrâncind-o în afară.) CAŢAVENCU (tremurând, strigă la fereastră în afară): Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor! Scena X ACEIAŞI — ZOE venind repede din dreapta ZOE (repezindu-se între Caţavencu şi Tipătescu, rugătoare şi foarte emoţionată): Domnule Caţavencu, domnule; pentru Dumnezeu! te rog, nu striga… Fănică, ai înnebunit?… Domnule Caţavencu… vă rog… CAŢAVENCU (emoţionat şi el): Cum să nu strig, doamnă? TIPĂTESCU (zdrobit de mişcare, ştergându-şi fruntea şi căzând pe un scaun la dreapta): Mişel! mişel! mişel! ZOE (rugătoare): Domnule Caţavencu, cer scuze eu pentru momentul de iuţeală care l-a făcut pe Fănică să uite… CAŢAVENCU: Nu încap scuze, doamnă… trebuie să ies d-aci numaidecât: nu mai pot sta un moment într-o casă unde-mi este viaţa în primejdie!… ZOE: Domnule Caţavencu, în sfârşit d-ta eşti un om cuminte, un om practic, d-tale îţi este indiferent de la cine ţi-ar veni aceea ce-ţi trebuie aşa de neapărat… CAŢAVENCU: Nu-nţeleg… ZOE: Ai cerut, în schimbul scrisorii de care e vorba, mandatul de deputat. Ai jurat pe onoarea d-tale că poimâine când ai fi proclamat, vei da scrisoarea aceluia ce te-ar face să fii ales… Ei! eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu; mie să-mi dai scrisoarea… Primeşti ?… CAŢAVENCU (ca lovit de o idee): Primesc… ZOE (încet cătră Tipătescu, care stă cufundat în gânduri pe fotoliu): Şi înţelegi că atunci, când, luptând cu tine, voi căpăta scrisoarea,… tot,… tot,… Fănică, va fi isprăvit între noi (tare). Suntem deplin înţeleşi, domnule Caţavencu… CAŢAVENCU: Da, madam, pe deplin… dar… (îi face semn cătră Tipătescu.) ZOE (stâruind lângă Tipătescu): Fănică! Fănică! hotărâşte-te! Poţi fi tu duşmanul liniştii mele?… Spune!… (rugându-l frumos) Fănică!… TIPĂTESCU (nemaiputând lupta şi sculându-se): În sfârşit, dacă vrei tu… fie!… Întâmple-se orice s-ar întâmpla… (cu hotărâre) Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia… prin urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!… ZOE (triumfătoare): A! CAŢAVENCU: Poimâine veţi avea… (se aude zgomot afară, vocea lui Trahanache: „Ai puţintică răbdare!”) ZOE: Nenea! TIPĂTESCU: Zaharia! CAŢAVENCU: Venerabilul! TIPĂTESCU: Repede, ascundeţi-vă amândoi… Nu trebuie să vă vază… (Zoe iese degrabă în stânga, Tipătescu cu Caţavencu la dreapta) Scena XI TRAHANACHE singur Nimeni?… şi dobitocul de fecior mi-a spus că Fănică şi Zoe sunt aici… (merge la uşa din dreapta şi bate cu discreţie) Nimeni! (asemenea în stânga) Nimeni! (vrea să plece prin fund şi ca şi când şi-ar aduce aminte de ceva) A! era să uit! (şade la masa de scris, ia condei şi hârtie şi scrie, citind) „Dragă Fănică, te-am căutat! Mă întorc peste o jumătate de ceas. Trebuie să ne vedem înainte de întrunire. Aşteaptă-mă negreşit; nu ieşi: ai puţintică răbdare… Trahanache…” (pune scrisoarea la vedere pe masă) Acuma să dăm de căpătâiele firelor iubitului nostru d. Caţavencu. (iese prin fund repede. Un moment ===Scena goală; apoi uşile din dreapta şi din stânga se deschid binişor. Din stânga iese Zoe, din dreapta Tipătescu şi Caţavencu) Scena XII TIPĂTESCU, CAŢAVENCU, ZOE, apoi CETĂŢEANUL TURMENTAT TIPĂTESCU: Blestemată politică! un moment să n-ai pace! (merge la uşa din fund şi o închide.) Suntem în linişte… (lui Caţavencu.) Eu merg la telegraf să-ţi anunţ la Bucureşti candidatura… d-ta aşteaptă acasă un cuvânt al meu… Deseară, la întrunire, fii cu tact…. trebuie mult tact. (se aud în fund bătăi în uşă; toţi din scenă tac şi nu mişcă; iar bătăi, apoi trei fluierături) E Ghiţă, ăsta e semnalul lui! (merge şi deschide uşa din fund, prin care apare Cetăţeanul, fluierând ca de mirare.) TIPĂTESCU: Iar? (se dă înapoi.) CAŢAVENCU: Omul meu! (se dă cam la spatele Zoii.) CETĂŢEANUL: Da, iar eu! (sughite.) Am venit pentru istoria aia de care am vorbit az-dimineaţă… Ce facem? Iacă, mâine începe… Eu… Pentru cine votez ? TIPĂTESCU (ţinându-i calea să nu coboare în scenă): Pentru cine? pentru cine? Lasă-mă în pace, cetăţene: ai ajuns de nesuferit… Votează pentru cine pofteşti… CETĂŢEANUL: Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă… TIPĂTESCU: Ei! lasă-mă-n pace, administraţia nu voieşte să influenţeze câtuşi de puţin pe nimini. CAŢAVENCU (intervenind): Pardon, daţi-mi voie: mie-mi pare din contra că într-un stat constituţional, mai ales într-un stat tânăr ca al nostru, administraţia ar trebui să… ZOE (asemenea): Se-nţelege… ? CETĂŢEANUL (cătră Caţavencu): Ei! onorabilul! nu te vedeam; sluga! o mie de ani pace! Şi zi, mă lucraşi, ai? Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu pentru cinstea obrazului… pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea,… bravos! dom’le Nae. CAŢAVENCU: A! a! ZOE: Fănică! Fănică! trimite-l… e nesuferit! TIPĂTESCU (nervos): În sfârşit, cetăţene, te rog lasă-ne cu binişorul, lasă-ne… Ce pofteşti de la mine? CETĂŢEANUL: Nu ţi-am spus? (sughite) Mâine începe… Ei? (sughite.) Eu pe cine aleg? Pentru cine?… (face semnul votării şi sughite.) ZOE: Pentru d. Nae Caţavencu. CETĂŢEANUL: Pentru… (sughite şi pufneşte de râs.) Nu mă-nnebuni că ameţesc… TIPĂTESCU (din ce în ce mai nervos, luând pe Cetăţeanul de mână şi zguduindu-l): Pentru că eşti un om viţios… CETĂŢEANUL: Nu mă smuci, că ameţesc! TIPĂTESCU (asemenea): Pentru că te-ai lăsat să-ţi ia din buzunar, să-ţi fure scrisoarea… CETĂŢEANUL: Ei! nu face nimica, poate mai găsim alta… TIPĂTESCU: Lasă-mă să vorbesc… pentru că eşti… CETĂŢEANUL: Alegător… TIPĂTESCU: Nu… beţiv… viţios… păcătos. ZOE: Fănică!… TIPĂTESCU: Da, beţiv… uite şi acuma eşti turmentat, eşti băut… (Caţavencu râde.) CETĂŢEANUL: Aş! TIPĂTESCU (cu dezgust): Uite, nenorocitule! miroşi cale d-o poştă… (îl împinge.) CETĂŢEANUL (şovâind): Ăsta este mirosul meu naturel… TIPĂTESCU: Miroşi a rom… CETĂŢEANUL: Ei bravos! Vrei să miros a gaz? TIPĂTESCU: Ei! pentru toate astea trebuie să-ţi dai votul lui onorabilul d. Caţavencu… Pentru aşa alegător, mai bun ales nici că se putea… ZOE: Fănică!… CAŢAVENCU: Totdeauna ironic, (zâmbind) stimabile! Scena XIII ACEIAŞI – FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU şi TRAHANACHE TIPĂTESCU (montându-se treptat): Da, pentru d. Caţavencu lucrăm noi, pe d-sa noi îl sprijinim, pe d. Caţavencu să-l alegeţi d-voastră. Şi nu-l sprijinim de silă, îl sprijinim pentru că dumnealui este cel mai onest concetăţean al nostru… ZOE: Fănică, fii calm… TIPĂTESCU: Da, sunt calm… Pentru că dumnealui (Farfuridi, Brânzovenescu şi Trahanache apar în fund şi ascultă. Cei dintâi arată tot ce se petrece în scenă celui d-al treilea) nu e ca alţii mişel, pentru că nu e ca alţii canalie, nu e ca alţii infam… (se montează din ce în ce)… pentru că încă o dată, la alegători ca d-ta, cu minte, cu judecată limpede, cu simţ politic, nu se poate mai bun reprezentant decât d. Caţavencu, (apăsând) onorabilul d. Caţavencu! (Tipătescu împinge cu scârbă pe Cetăţeanul turmentat.) CAŢAVENCU (zâmbind cu bonomie): Ce răutăcios! BRÂNZOVENESCU (din fund): A! FARFURIDI (lui Trahanache): Iacă trădarea! Când îţi spuneam, venerabile!… (coboară toţi) TRAHANACHE: Ei! ai puţintică răbdare! ZOE: Nene! (se repede la Trahanache şi-l trage deoparte unde-i vorbeşte încet şi cu multă mişcare. Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat vorbesc de altă parte asemenea) TIPĂTESCU: Ei! lăsaţi-mă toţi în pace! FARFURIDI: Te lăsăm, stimabile, dar mergem la Bucureşti… BRÂNZOVENESCU: Şi vom spune tot… TIPĂTESCU (aparte): Duceţi-vă la dracul! (trece lângă Trahanache şi Zoe) FARFURIDI: La ziare! BRÂNZOVENESCU: La Comitetul electoral central! FARFURIDI: La guvern! CETĂŢEANUL (arătând pe Farfuridi şi Brânzovenescu lui Caţavencu): Oleu!… fugi că ameţesc! (Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat convorbesc foarte mişcat deoparte cu Farfuridi şi Brânzovenescu) TRAHANACHE: În sfârşit, ce e, Fănică? TIPĂTESCU: Nu mă-ntreba pe mine, nene Zahario! ZOE (cu energie): Nici o vorbă, nene, trebuie… TRAHANACHE: De ce ? ZOE (precipitată): Dacă mă iubeşti, dacă ţii la mine, acuma tăcere; îţi spun pe urmă tot. (vorbesc încet toţi trei.) CAŢAVENCU (cătră Farfuridi şi Brânzovenescu): Daţi-mi voie, stimabile, nu d-voastră veţi avea mai multă încredere faţă cu înaltele locuri decât onorabilul (toţi ascultă, Tipătescu se plimbă agitat în fund) d. Tipătescu, prefectul cel mai onest!… TRAHANACHE: Da! CAŢAVENCU: Cel mai integru!… TRAHANACHE: Da! CAŢAVENCU: Cel mai credincios!… ZOE: Fireşte! CAŢAVENCU: Daţi-mi voie să vă spun că toate zbuciumările d-voastră sunt numai şi numai chestii personale, şi când vin nişte asemenea persoane… ca d-voastră… CETĂŢEANUL: Nananà! FARFURIDI: Care va să zică şi insulte! BRÂNZOVENESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Chestie de tarabă, onorabile! daraveri de clopotniţă, stimabile! ZOE (cătră Trahanache): Se-nţelege! CAŢAVENCU: Alegătorii vor vorbi… ZOE (îndemnând pe Cetăţeanul turmentat şi pe Trahanache): Da, alegătorii vor vorbi. TRAHANACHE: Da, alegătorii vor vorbi, fireşte! CETĂŢEANUL (serios): Da, noi vom vorbi! Scena XIV ACEIAŞI — GHIŢĂ PRISTANDA venind fuga din fund, cu o depeşă-n mână PRISTANDA: Coane Fănică! o depeşă fe-fe urgentă! ZOE: O depeşă! (se-ntorc toţi spre fund.) TIPĂTESCU (deschide nervos depeşa şi citeşte): „Cu orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să aleagă pe d. Agamemnon Dandanache. (toţi mişcare.) Se face din aceasta pentru d-voastră o înaltă şi ultimă chestie de încredere…” A! FARFURIDI şi BRÂNZOVENESCU: Aha! ZOE (cu toată energia): A! nu se poate! Vom lupta contra oricui… Vom lupta contra guvernului!… (Tipătescu a căzut obosit pe un scaun.) TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! ZOE: Da, nene! vom lupta contra guvernului! CAŢAVENCU: Da, vom lupta contra guvernului! (Caţavencu, Zoe şi Trahanache de o parte, Farfuridi, Brânzovenescu frecându-şi mâinile cu satisfacţie de altă parte; Ghiţă în fund; Tipătescu obosit pe scaun, ca şi cum n-ar lua parte la ce se petrece; Cetăţeanul turmentat în mijloc) CETĂŢEANUL (târât de curent): Da! vom lupta contra… (sughiţănd şi schimbând tonul)… adică nu… Eu nu lupt contra guvernului!… Cortina

ACTUL III (Teatrul înfăţişează sala cea mare a pretoriului primăriei, un fel de exagon din care se văd trei laturi. Trei uşi în fund; cea din mijloc dă în coridorul de intrare; pe cea din dreapta se citeşte: „Ofiţer ţivil”; pe cea din stânga: „Arfiva”. În stânga la planul al doilea, o uşă cu inscripţia „Cabinetul Primarelui”. În dreapta, acelaşi plan, altă uşă cu inscripţia: „Reghistratura”. — Partea din stânga până la uşa „Arfivei” este despărţită de scenă cu un grilaj de lemn acoperit cu perdeluţe de chembrică[6] verde. Lângă grilaj, la stânga, în scenă, este o estradă pe care sunt aşezate masa şi jeţul prezidenţial. Înaintea mesei, puţin mai jos, este tribuna. Pe masă sunt două candelabre, hârtie, călimări şi un clopoţel. Pe tribună o sticlă şi un pahar de apă. De partea dreaptă sunt bănci dese şi scaune; sub estradă, asemenea. Peste tot sunt bănci şi scaune, afară de o cărare lăsată liber de la uşa de intrare din fund prin mijlocul scenii, pe unde vine şi se duce lumea. Pe pereţi câteva lămpi atârnate în cuie. Lumină cam săracă. La ridicarea perdelii, Trahanache este la masa prezidenţială în jeţul său, la spatele tribunei. Împrejurul mesii, Brânzovenescu şi alţi cetăţeni. — înaintea tribunii, cu spatele spre dânsa, alegători, cetăţeni, public, unii şezând jos, alţii în picioare. Pe bănci, pe scaune şi împrejur asemenea. În capul băncilor din faţă e Caţavencu împreună cu Ionescu, Popescu şi alţi dascăli şi partizani. — Farfuridi e la tribună. — Perdeaua se ridică asupra unei întreruperi. În toată sala e rumoare. Prezidentul agită clopoţelul) Scena I TRAHANACHE, CAŢAVENCU, BRÂNZOVENESCU, FARFURIDI, IONESCU, POPESCU, CETĂŢENI, ALEGĂTORI, PUBLIC. Rumoare FARFURIDI (de la tribună) : Daţi-mi voie! (gustă din paharul cu apă.) Daţi-mi voie! (rumoare.) TRAHANACHE (trăgându-şi clopoţelul) : Stimabili! onorabili! (afabil) faceţi tăcere! Sunt cestiuni importante, arzătoare la ordinea zilei… Aveţi puţintică răbdare… (cătră Farfuridi) Dă-i înainte, stimabile, aveţi cuvântul! FARFURIDI (cătră adunare): După ce am vorbit dar din punctul de vedere istoric, din punctul de vedere de drept, voi încheia cât se poate mai scurt… POPESCU: Parol ?… Numai dacă te-i ţinea de vorbă. (râsete în partea unde sunt dascălii) FARFURIDI: Rog, nu mă-ntrerupeţi, daţi-mi voie… TRAHANACHE (cătră partea unde e Popescu): Stimabile, nu-ntrerupeţi… FARFURIDI: După ce am vorbit dar din punctul de vedere istoric şi din punctul de vedere de drept, voi încheia, precum am zis, cât se poate mai scurt. (bea o sorbitură, apoi, reluându-şi răsuflarea, rar ca şi cum ar începe o poveste) La anul una-mie-opt-sute-două-zeci-şi-unu… fix… (Rumoare şi protestări în grupul lui Caţavencu: A !A !A!) POPESCU: Dacă ne-ntoarcem iar la 1821 fix, ne-am procopsit. (rumoare şi protestări.) FARFURIDI: Daţi-mi voie… La una-mie-opt-sute… TOŢI (în cor, cu tonul lui) : Douăzeci-şi-unu fix… (rumoare şi protestări.) FARFURIDI: Daţi-mi voie. TRAHANACHE (clopoţel): Stimabile, onorabile! Nu întrerupeţi… Aveţi puţintică… CAŢAVENCU: Ce răbdare, venerabile domnule prezident! Ceasurile sunt înaintate. Sunt şi alţi oratori înscrişi să vorbească… TOŢI DIN GRUP: Da! Da! CAŢAVENCU: Onorabilul orator a promis să încheie cât se poate mai scurt: apoi ce fel de scurt este asta, s-o luăm a doua oară de la 1821? A! A! A! TOŢI DIN GRUP: A! A! A! (rumoare.) FARFURIDI: Daţi-mi voie… TRAHANACHE (cătră Farfuridi cu dulceaţă, ridicându-se peste masă cătră tribună): Stimabile… eu gândesc că nu ar fi rău să sărim la 48… CAŢAVENCU (strigând): Mai bine la 64… POPESCU, IONESCUşi TOŢI DIN GRUP: Da! da! la 64… TRAHANACHE (ridicându-se ca şi cum ar consulta adunarea) : Adică… la plebicist[7] ? TOŢI: Da, la plebicist! (zgomot). FARFURIDI (întorcându-se cu spatele spre adunare şi cu faţa la prezident): Daţi-mi voie, domnule prezident; mi-aţi acordat cuvântul: îmi pare că un prezident o dată ce acordă cuvântul… TRAHANACHE (sculându-se şi punând, peste masă, mâinile pe umerii lui Farfuridi, mângâietor): Dacă mă iubeşti, stimabile, fă-mi hatârul… să trecem la plebicist… dorinţa adunării!… FARFURIDI: Dar, domnule prezident… TRAHANACHE (şi mai rugător) : Să trecem la plebicist! (îl întoarce binişor de umeri cu faţa spre adunare.) TOŢI (cu putere) : Da! La plebicist! La plebicist! FARFURIDI (soarbe o dată şi cu aerul resignat): Ce ziceam dar? la 1864, vine, mă-nţelegi, ocaziunea să se pronunţe poporul printr-un plebicist… Să vedem însă mai-nainte… să ne dăm seama bine de ce va să zică… de ce este un plebicist… IONESCU: Ştim ce este plebicistul! Mersi de explicaţie! TOŢI: Nu trebuie explicaţie… (rumoare) FARFURIDI (cătră întrerupători) : Daţi-mi voie! (cătră Trahanache) Domnule prezident!… TRAHANACHE (clopoţel): Stimabili, onorabili, rog nu întrerupeţi pe orator, (foarte afabil) faceţi tăcere; sunt cestiuni arzătoare la ordinea zilii; aveţi puţintică răbdare. (cătră Farfuridi.) Aveţi cuvântul, stimabile, daţi-i înainte! FARFURIDI (luând vânt): Când zicem dar 64, zicem plebicist, când zicem plebicist, zicem 64… Ştim, oricine dintre noi ştie ce este 64, să vedem ce este plebicistul… (cu tărie începând fraza) Plebicistul!… CAŢAVENCU: Aci nu e vorba de plebicist… FARFURIDI: Daţi-mi voie; (discutând cu Caţavencu) mi se pare că atunci când zicem 64… (cu energică convingere) şi să nu căutaţi a încerca măcar să mă combateţi; vă voi dovedi cu date istorice că toate popoarele îşi au un 64 al lor… CAŢAVENCU: Daţi-mi voie; nu e vorba de 64. (rumoare aprobativă pentru Caţavencu.) FARFURIDI: Daţi-mi voie… (toate colocviile şi întreruperile se fac avocăţeşte, cu multă vioiciune şi cu tonul înţepat şi volubil) Domnule prezident!… TRAHANACHE (clopoţel) : Stimabile, onorabile, faceţi tăcere… avem cestiuni arzătoare… CAŢAVENCU (ridicându-se în capul băncii) : Cum, domnule prezident? De unde până unde 64 chestie arzătoare la ordinea zilei? Dacă nu mă-nşel, îmi pare că suntem în anul de graţie 1883… Ce are a face ? Chemaţi pe onorabilul orator la cestiune… TRAHANACHE (ridicându-se iar peste masă şi atingându-l pe umere pe Farfuridi) : Stimabile… (afabil şi rugător) să lăsăm plebicistul, dacă mă iubeşti; să trecem la cestiune. FARFURIDI (obosit de întreruperi, întorcându-se cu faţa spre Trahanache şi cu spatele la adunare): Domnule prezident, aţi binevoit a-mi acorda cuvântul… Eu cred c-ar trebui… CAŢAVENCU (strigând) : Nu trebuie, onorabile! TOŢI DIN GRUP: Nu, nu trebuie! TRAHANACHE (punând mâinile, peste masă, pe umerii lui Farfuridi, şi foarte dulce): Mă rog, dacă mă iubeşti, fă-mi hatârul… dorinţa adunării, stimabile… (îl întoarce de umeri binişor cu faţa spre adunare) TOŢI: Da! La chestiune! La chestiune! FARFURIDI (foarte obosit, soarbe şi se resignează) : Ajungem dar la chestiunea reviziunii constituţiunii şi legii electorale… TOŢI (cu satisfacţie) : A! Aşa da! TRAHANACHE (asemenea) :A! (clopoţel) Ei! acu aveţi puţintică răbdare… (cătră Farfuridi) Scurt, stimabile, scurt, dacă mă iubeşti: dorinţa adunării. FARFURIDI (asudă, bea şi se şterge mereu cu basmaua) : Mă rog, daţi-mi voie! Ştiţi care este opinia mea în privinţa revizuirii ? TOATĂ SALA: Nu!… Să vedem!… Spune! CAŢAVENCU (batjocoritor) : Să vedem opinia lui d. Farfuridi. (Trahanache clopoţeşte) FARFURIDI (asudă mereu şi se emoţionează pe văzute) : Opinia mea este aceasta: e vorba de revizuire, da? TOŢI (puternic) :Da! Da! FARFURIDI (emoţionat şi asudând) : Atunci, iată ce zic eu, şi împreună cu mine (începe să se înece) trebuie să zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază la extremitate (se îneacă mereu), adică vreau să zic, da, ca să fie moderaţi… adică nu exageraţiuni!… Într-o chestiune politică… şi care, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării… să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte… (se încurcă, asudă şi înghite) încât vine aci ocazia să întrebăm pentru ce?… da… pentru ce?… Dacă Europa… să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor… şi… idei subversive… (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact… vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România… (cu tărie) ţara în sfârşit… cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă… (se încurcă şi asudă mai tare) precum, — daţi-mi voie — (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera, întru cât ne priveşte… pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă! (foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi suflă foarte greu. Trahanache a urmărit cu mâna tactul sacadelor oratorice ale lui Farfuridi. Bravo şi aplauze în fund, conduse de Brânzovenescu; râsete şi sâsâituri în grupul lui Caţavencu. Clopoţelul lui Trahanache de abia se mai aude. — După ce s-a mai oprit zgomotul, cu multă aprindere.) Daţi-mi voie! Termin îndată! mai am două vorbe de zis. (zgomotul tace.) Iată dar opinia mea. (în supremă luptă cu oboseala care-l biruie.) Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis! (Aplauze în fund, sâsâituri în faţă. Farfuridi coboară zdrobit, ştergându-se de sudoare, şi merge în fund. Brânzovenescu şi alţi alegători îl întâmpină şi-i strâng mâna. — Rumoare. Mai mulţi din auditoriu se scoală şi strică rândurile. Caţavencu suie de la dreapta în mijloc, unde vorbeşte încet cu grupul său gesticulând viu. Cu un alt grup mai în fund Farfuridi şi Brânzovenescu asemenea. — Pristanda iese misterios din cabinetul primarului, trece prin uşcioara grilajului, care este la spatele tribunii, şi trage de pulpană pe Trahanache, care sună clopoţelul.) Scena II ACEIAŞI — PRISTANDA TRAHANACHE (lăsând clopoţelul şi întorcându-se la spatele mesii) : ‘Ai? Ce e? PRISTANDA (misterios şi repede) : Coane Zahario! Conul Fănică, coana Joiţica!… TRAHANACHE: Ei? Ce? PRISTANDA: Sunt dincoace în cabinet… au venit pe din dos, vă aşteaptă. Numaidecât să poftiţi acolo. TRAHANACHE (asemenea misterios) : Nu pot să las prezidenţia… să aibă puţintică răbdare. PRISTANDA: Trebuie… numaidecât!… suspandaţi! TRAHANACHE (trage clopoţelul şi se ridică) : Stimabilă, onorabilă adunare. După discursul important, pe care l-a ţinut respectabilul nostru concetăţean şi advocat d. Farfuridi, eu cred că ar fi bine să suspandăm şedinţa pentru cinci minute. VOCI: Da! Da! pentru cinci minute!… (Caţavencu cu grupul său, Farfuridi şi Brânzovenescu cu al lor se amestecă în mulţime. Trahanache, care s-a dat jos de pe tribună, a deschis portiţa grilajului şi a trecut cu Ghiţă în partea stângă despărţită, bate în uşa „Cabinetului Primarelui”. Zoe şi Tipătescu îi deschid; Trahanache şi Ghiţă dispar înăuntru; uşa se închide la loc) Scena III ACEIAŞI — fără TRAHANACHE şi PRISTANDA CAŢAVENCU (cătră grupul lui) : Ei, cum să-l trimeţi în Cameră, nene, pe stimabilul? Nu zic, are ideile, opiniile lui — şi eu respect ideile, numai să fie sincere, şi el e sincer, n-ai ce zice, — respect la orice opiniune!… Dar să-ţi vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive… asta nu mai merge… Astfel de opiniuni nu le respect, să-mi dea voie să-i spui… POPESCU: Nu, uite ce susţine Farfuridi, n-ai înţeles; susţine că adică după istorie — d-aia se teme el de zguduiri — nu trebuie să dăm exemplu rău surorilor noastre de ginte latină. N-ai auzit, chiar a zis-o el: surorile noastre de ginte latină… IONESCU: Da! A zis-o… CAŢAVENCU (cu aer de protecţie) : Voi dascălii sunteţi băieţi buni, dar aveţi un cusur mare: cum vă vorbeşte cineva de istorie, s-a isprăvit, are dreptate. (cu putere.) Ce istorie? Apoi, dacă e vorba de istorie, apoi ce te-nvaţă istoria mai întâi şi-ntâi ? POPESCU: Că România de la Traian… CAŢAVENCU: Nu-i aşa… IONESCU: Că adică străbunul nostru… CAŢAVENCU: Ce străbun! ce nostru! Vezi că nu ştiţi! (cu tonul retoric.) Or, mai întâi şi-ntâi istoria ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc, (publicul începe să-i ia aminte că perorează şi se grupează încet-încet împrejurul lui ca să asculte) ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe. (grupul lui Caţavencu aprobă şi admiră, grupul lui Farfuridi şi Brânzovenescu, care s-a apropiat şi ascultă mai dintr-o parte, dă din umeri.) IONESCU: Asta e aşa. POPESCU: Nici nu mai încape vorbă. FARFURIDI (înţepat) : Da! progres! progres fără conservaţiune, când vedem bine că Europa… CAŢAVENCU (întrerupându-l lătrător): Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România… Progresul, stimabile, progresul! În zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică… FARFURIDI (şi mai înţepat): Dă-mi voie… Mi se pare că altcineva amăgeşte opinia publică… CAŢAVENCU: Nu voi să ştiu de ce zici d-ta. BRÂNZOVENESCU: Fireşte că nu vrei să ştii… nu-ţi vine la socoteală… CAŢAVENCU (şi mai lătrător) : Să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu… N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre… D-ta eşti advocat, eşti confrate cu mine… FARFURIDI: Da, sunt avocat, dar nu sunt confrate cu d-ta… CAŢAVENCU (urmându-şi jocul) : Ştii ca şi mine principiul de drept, fiecare cu al său, fiecare cu treburile sale…oneste bibere[8] … FARFURIDI: Da’ de onest n-ai încotro!… (grupurile Caţavencu şi Farfuridi încep a se despărţi, fiecare de o parte.) CAŢAVENCU (cu totul înţepător) : Stimabile, nu ştiu pentru ce d-ta mă prigoneşti de la o vreme… Ce ai cu mine? Suntem în faţa alegătorilor, stimabile:or, nu încape pică; să luptăm: d-ta o să-ţi pui candidatura, o ştim; eu ţi-o declar că mi-o pui pe a mea… luptă electorală! şi ştim că lupta electorală este viaţa popoarelor… De ce te revolţi contra adevărului ? în contra dreptului?…Oneste bibere, onorabile!… (aprobări din partea grupului) FARFURIDI (izbucnind) : Ia scuteşte-mă cu mofturile d-tale! Onest d-ta? Pe de o parte „Răcnetul Carpaţilor”, pe de altă parte chiverniseala confraţilor; pe de o parte opoziţie la toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar!… Urlă târgul, domnule… BRÂNZOVENESCU (trăgându-l de mânecă) : Tache! Tache! FARFURIDI (smucindu-se) : Ia lasă-mă-n pace, să mă răfuiesc odată cu domnul… Ce adică, noi nu ştim, nu vedem, orbi suntem? d-ta eşti candidatul prefectului… CAŢAVENCU (râzând) : Eu sunt candidatul grupului tânar, inteligent şi independent… Onorabilul, venerabilul nostru prezident — (îl caută cu ochii) unde e venerabilul prezident? nu-l văz… — va proclama, pe cât ştim, astă-seară pe candidatul comitetului dv. — comitetul dv. —…Or, dacă voi avea onoarea ca să mă agreeze şi comitetul dv…. căci e al dv. … FARFURIDI (fierbând mereu) : Nu mai este comitetul nostru, este al dumitale… BRÂNZOVENESCU: Tache! Tache, fii cuminte. (îl trage de mânecă, Farfuridi se smuceşte) CAŢAVENCU (cu ton batjocoritor) : Adică, dă-mi voie, d-ta nu mai eşti al comitetului! (grupurile se desinează distinct de două părţi şi se privesc cu încordare) FARFURIDI: Da, eu nu mai sunt, eu care am susţinut totdeauna partidul… şi d-ta, care l-ai înjurat totdeauna… eşti! CAŢAVENCU: Dă-mi voie!… FARFURIDI (furios) : Ce voie! ce voie!… Vii cu moftologìi, cu iconomìi, cu soţietăţi, cu scamatorii, ca să tragi lumea pe sfoară… cu dăscălimea d-tale, (mişcare în grupul Caţavencu) cu moftangiii d-tale… POPESCU (violent) : Domnule, retrage-ţi cuvântul! FARFURIDI (continuând) : Cu grupul (umflând cuvintele) inteligent,… independent,… impertinent! (porneşte spre fund cu Brânzovenescu şi cu grupul lor.) TOŢI (din grupul lui Caţavencu) : A! a! (se reped spre ei, zgomot, învălmăşeală şi ghiontuieli) FARFURIDI (ieşind prin fund) : Vă-nvăţăm noi, papugiilor! GRUPUL CAŢAVENCU: Afară! afară! (urmăreşte în fund pe cei din grupul Farfuridi) (Toată lumea s-a înghesuit în fund şi a ieşit afară cu zgomot. În tot timpul scenii următoare, sala întrunirii e goală. În fund, prin uşe, se văd mai mulţi alegători plimbându-se în sus şi-njos, vorbind încet şi fumând) Scena IV TRAHANACHE ieşind repede din fund, din cabinetul primarului în partea despărţită cu grilaj, după el FĂNICA şi ZOE urmărindu-l (===Scena aceasta se face misterios şi repede) TRAHANACHE: Nu! nu se poate… ZOE (urmărindu-l): Nene… TIPĂTESCU (asemenea): Neică Zahario. ZOE: Dacă ai ţinut vreodată la mine… TIPĂTESCU: Dacă mi-eşti prietin… TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare! (serios.) Cum putem noi să punem candidatura unui plastograf? TIPĂTESCU: Bine, frate, plastograf, aşa e; dar până să bage lumea de seamă… să-l tragem în judecată… ZOE: Să ne facem de râs prin tribunale… nene, gândeşte-te… TRAHANACHE (după un moment de ezitare) : Ei nu! Dacă ar fi numai una… aia cu scrisoarea ta cătră Joiţica, înţeleg; să zic: pentru politică — unde e în joc enteresul ţării, ca oricare român, a încercat omul, ca să te forţeze adică, pentru că te ştie că ţii la onoarea Joiţichii, ca prietin ce-mi eşti, — a făcut plastografie… TIPĂTESCU: Se-nţelege! ZOE: Fireşte; în politică… TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare… Dar astălaltă? (se loveşte cu mâna pe buzunarul hainii) Apoi, dacă umblă el cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri — (schimbând tonul) Martoră mi-e Maica Precista! Să n-am parte de Joiţica — că e de faţă — să spuie… ZOE (cu sentiment) : Nene! TRAHANACHE: N-am umblat în viaţa mea cu diplomaţie; dar dacă e vorba să facem pe iezuitul a la Metternich, apoi să-i dau eu, neică… TIPĂTESCU (impacientat) : Nu pricep, neică Zahario! ZOE (asemenea) : Nici eu. TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare! (scoate o hârtie din buzunar şi o desface — o poliţă) Asta tot pentru politică e? Girurile astea două cu care onorabilul d. Caţavencu a ridicat cinci mii de lei de la Soţietate, sunt tot pentru enteresul ţării? TIPĂTESCU (luând degrabă poliţa şi examinând-o cand pe-o parte când pe alta) : Suntem scăpaţi! ZOE: Scăpaţi? TRAHANACHE: Ei apoi ? când îţi spuneam eu să ai puţintică răbdare, că l-am prins cu alta mai boacănă… TIPĂTESCU (abia stăpânindu-şi bucuria) : Nene Zahario, candidatul nostru este d. Agamiţă Dandanache. TRAHANACHE: Aşa da! ZOE: Mi-e frică!… TIPĂTESCU: Nu mai avem nici o grijă. TRAHANACHE: …Dă-mi înscris pe Gagamiţă ăla, să nu-i uit numele… (vorbeşte încet cu Zoe) TIPĂTESCU (scoate portofelul, rupe o filă şi scrie pe ea, apoi o dă lui Zaharia) : Iată… TRAHANACHE: Mă duc să deschid şedinţa. TIPĂTESCU: Anunţă îndată candidatura, ridică şedinţa şi vino să mergem la preferanţă, te aşteptăm… TRAHANACHE (vrând să treacă prin portiţa grilajului în partea tribunii): A! ţi-am dat poliţa lui Caţavencu… Să nu o pierzi. (trece.) TIPĂTESCU: N-ai grijă, neică Zahario, eu nu pierz hârtiile de preţ… (sărută repede pe Zoe) ZOE: Fănică! TIPĂTESCU: A! acuma, să-l lucrez eu pe nenea Caţavencu! (ies amândoi iute pe uşa din stânga) Scena V TRAHANACHE, care s-a urcat la tribună, apoi CAŢAVENCU, POPESCU, IONESCU, ALEGĂTORI, PUBLICUL venind din fund şi ocupând locurile lor din scena I-a. Intrare zgomotoasă, acompaniată de clopoţelul prezidentuluI=== TRAHANACHE (în picioare) : Orele sunt înaintate! poftiţi, poftiţi, stimabililor: avem cestiuni arzătoare la ordinea zilii… (şade.) (Toată lumea s-a aşezat la locul său.) CAŢAVENCU (cu modestie) : D-le preşedinte, vă rog, cerusem şi eu cuvântul… TRAHANACHE: Da, (binevoitor) da, stimabile. Aveţi cuvântul. Poftiţi la tribună!… (Mişcare în grupul lui Caţavencu) CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre mulţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii si gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. — Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetăţeni!… Fraţilor!… (plânsul îl îneacă) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (acelaşi joc de amândouă părţile)… la progresul ei! (asemenea crescendo)… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare) IONESCU, POPESCU, TOŢI (foarte mişcaţi) : Bravo! CAŢAVENCU (ştergându-se repede la ochi şi remiţându-se d-odată; cu tonul brusc, vioi şi lătrător) : Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sunt mândru de aceasta!… O primesc! Mă onorez a zice că o merit!… (foarte volubil) Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultraprogresist… că sunt liber-schimbist… că voi progresul cu orice preţ. (scurt şi foarte retezat) Da, da, da, de trei ori da! (aruncă roată priviri scânteietoare în adunare. Aplauze prelungite.) CAŢAVENCU: Da! (cu putere din ce în ce crescândă.) Voi progresul şi nimic alt decât progresul: pe calea politică… (îngraşă vorbele.) POPESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Socială… IONESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Economică… POPESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Administrativă… IONESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Şi… şi… IONESCU, POPESCU, GRUPUL: Bravo! bravo! TRAHANACHE (clopoţind): Rog, nu întrerupeţi pe orator, stimabile… CAŢAVENCU (cu tărie) : Nu mă tem de întreruperi, venerabile domnule preşedinte… (cătră adunare şi mai ales catră grup, cu tonul sigur) Puteţi, d-lor, să întrerupeţi, pentru că eu am tăria opiniunilor mele… (reintrând în tonul discursului şi îngrăşând mereu vorbele) şi… şi… finanţiară. (aplauze prelungite)… Da, suntem ultraprogresişti, da, suntem liber-schimbişti… Or… conduşi de aceste idei, am fundat aci în oraşul nostru „Aurora Economică Română”, soţietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din Bucureşti… pentru că noi suntem pentru descentralizare. Noi… eu… nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dânşii în al lor… GRUPUL (aplauze): Bravo! CAŢAVENCU: Soţietatea noastră are ca scop să încurajeze industria română, pentru că, daţi-mi voie să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău… GRUPUL (aplauze) : Bravo! CAŢAVENCU: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Soţietatea noastră dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră! GRUPUL: Bravo! (aplauze entuziaste) TRAHANACHE (clopoţind): Stimabile… nu… CAŢAVENCU: Lăsaţi, d-le preşedinte, să întrerupă… nu mă tem de întreruperi!… În Iaşi, de exemplu, — permiteţi-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! — în Iaşi n-avem nici un negustor român, nici unul!… GRUPUL (mişcat) :A! CAŢAVENCU: Şi cu toate aceste toţi faliţii sunt jidani! Explicaţi-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot exprima astfel! GRUPUL: Bravo! (aplauze) CAŢAVENCU: Ei bine! Ce zice soţietatea noastră? Ce zicem noi ?… Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! (aprobări în grup. Cu tărie.) Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?… Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (îngraşă vorbele.)… Numai noi să n-avem faliţii noştri!… Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!… (aplauze frenetice. Pauză. Oratorul soarbe din pahar şi aruncă iar priviri scânteietoare în adunare. În momentul acesta mai mulţi inşi se mişcă în fund, pe unde apare Cetăţeanul turmentat şi Ghiţă în ţivil.) Scena VI ACEIAŞI — GHIŢĂ PRISTANDA şi CETĂŢEANUL foarte şovăind. Zgomot la intrarea acestora TRAHANACHE (clopoţind) : Faceţi puţintică tăcere… CAŢAVENCU (care, în timpul scurt al rumorii provocate de intrarea lui Pristanda şi a Cetăţeanului turmentat, şi-a consultat hârtiuţele, cu ton predomnitor): Fraţilor, iată ce spun statutele soţietăţii noastre la art. I-iu: „Se formează în urbea noastră o soţietate enciclopedică-cooperativă cu numele de «Aurora Economică Română». Scopul Soţietăţii este ca România să fie bine şi tot românul să prospere!” CETĂŢEANUL (care, de la intrare, a venit şovâind până în mijloc şi s-a turnat pe un scaun în faţa tribunii, se scoală şi ridică mâna):Şi eu! (sughite)şi eu sunt! (şovăie şi iar se toarnă pe scaun. — Râsete în fund, rumoare în faţă.) CAŢAVENCU (cătră Trahanache, întorcându-se spre masa prezidenţială) : Domnule preşedinte, rog să nu fiu întrerupt… TRAHANACHE: Parcă ziceai, stimabile, că întreruperile… CAŢAVENCU: Da (cu dignitate) dar… TRAHANACHE: În sfârşit… (clopoţind) Nu întrerupeţi, vă rog… CAŢAVENCU (căutând şirul): Ziceam dar: „… ca România să fie bine şi tot românul să prospere…” CETĂŢEANUL (se scoală şovâind şi ridică mâna) : Şi eu sunt! (sughite rău; râsete, rumoare) TRAHANACHE: A! (sculându-se peste masă) Ce? ce eşti d-ta, stimabile?… CETĂŢEANUL (sughiţând): Mă cunoaşte d. Nae… (arată pe Caţavencu) Cioclopedică… (râsete, rumoare.) CAŢAVENCU (nervos):Ce? CETĂŢEANUL: Română!… (râsete; sughite) Aurora!… (sughite; râsete, rumoare din ce în ce mai mare.) TRAHANACHE (nervos şi el, cătră adunare, clopoţind) : Faceţi tăcere, stimabile!… (cătră Cetăţeanul turmentat) Cum? CETĂŢEANUL (şovăind): Cioclopedică! (sughite) Comportativă! (sughite.) Iconomie! (sughite) Soţietate care va să zică… (râsete şi rumoare mare.) IONESCU: E turmentat!… POPESCU: E tun! (grupul se mişcă; unii se scoală.) CETĂŢEANUL (sughiţănd şi strigând) : Sunt nembru! TRAHANACHE (agitând clopoţelul cu putere, cătră Ionescu şi Popescu) : Stimabile! stimabile, (cu afabilitate) rog, daţi afară pe onorabilul! IONESCU, POPESCU şi GRUPUL: Afară! E turmentat! Afară! (Ionescu şi Popescu îl îmbrâncesc spre uşă. Caţavencu s-a dat jos de la tribună şi vorbeşte cu câţiva din grup) CETĂŢEANUL (îmbrâncit de dascăli şi opunându-se) : Nu mă-mbrânciţi… că ameţesc! IONESCU, POPESCU şi GRUPUL: Afară! CETĂŢEANUL: Nembru! (Toată scena aceasta a fost însoţită de râsete şi rumoare. Dascălii au dat afară pe Cetăţeanul turmentat. În adunare, mişcare. Pristanda se apropie la tribună, în vreme ce dascălii şi grupul lor, în mijloc cu Caţavencu, se agită şi-şi reiau locurile.) PRISTANDA (misterios lui Trahanache): Coane Zahario, dă-i zor! Trebuie să-l lucrăm pe onorabilul, pe d. Nae Caţavencu; ordinul lui conul Fănică… Sunt la uşă, când oi tuşi de trei ori, d-ta proclamă catindatul şi ieşi pe portiţă… şi pe urmă-i treaba mea… TRAHANACHE (încet) : Bine. PRISTANDA (încet) : Când oi tuşi de trei ori: nu mi-a sosit încă oamenii!… (trece lângă uşa din fund, pe unde intră cu zgomot Farfuridi, Brânzovenescu şi alţi câţiva. Pristanda vorbeşte încet cu dânşii. Toţi se aranjează în fund, astupând uşa de ieşire) Scena VII ACEIAŞI — FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU şi alţi alegători şi CETĂŢEANUL TURMENTAT, apoi ZOE şi TIPĂTESCU ascunşi după grilaj şi ascultând ce se petrece în adunare TRAHANACHE (clopoţind, cătră Caţavencu, care vorbeşte încet cu grupul lui) : Poftiţi la tribună, stimabile!… (Caţavencu porneşte spre tribună) ZOE: Nu mai auz nimic… TIPĂTESCU: Pesemne n-a sosit încă Ghiţă. CAŢAVENCU (de la tribună): Fraţilor! FARFURIDI (aducând din fund pe Cetăţeanul turmentat): Te-a dat afară? Cum se poate, fraţilor, să lăsăm să gonească din adunare pe un cetăţean onorabil, pe un alegător? BRÂNZOVENESCU: Pentru că d. Caţavencu… CAŢAVENCU (răcnind): Stimabile! (lui Trahanache) Domnule prezident! (rumoare surdă în fund.) TRAHANACHE: Stimabile (clopoţind) aveţi puţintică răbdare. (Ghiţă tuşeşte cu putere de trei ori) Fiindcă orele sunt înaintate… CAŢAVENCU: Daţi-mi voie… TRAHANACHE (ridicându-se): Fiindcă unii dintre domnii alegători au început să plece, ar fi bine, cred, mâine fiind alegerea, ca chiar acum să rugăm pe onorabilul orator să-şi întrerupă discursul un moment, să aibă puţintică răbdare, pentru ca să proclamăm numele candidatului propus de comitetul nostru. CAŢAVENCU (cu aer foarte degajat): Primesc cu mulţumire, d-le preşedinte. (coboară de la tribună, cătră grupul său.) Numele candidatului. TOŢI (din grup şi din sală): Da! numele candidatului! ZOE (tremurând, încet): Fănică! TIPĂTESCU (încet): Taci! n-ai grijă! TRAHANACHE (citind foaia între lumânări): Stimabile! candidatul pe care-l susţine comitetul nostru, este domnul… IONESCU: Nae Caţ… TRAHANACHE (întrerupându-l): Ai puţintică răbdare… (citind) domnul… CAŢAVENCU: Domnul… (toată lumea ascultă cu mare nerăbdare şi în deplină tăcere; Zoe se strânge după grilaj lângă Tipătescu) TRAHANACHE: Domnul… Agamiţă Dandanache! (Mişcare de satisfacţie în fund. În grupul din faţă turburare. Zoe şi Tipătescu ascultă mişcaţi) CAŢAVENCU (sărind în loc şi răcnind):Trădare! (gesticulează viu în mijlocul grupului său. În fund aplauze.) TRAHANACHE (în picioare): Daţi-mi voie! (clopoţind; după un moment de tăcere) Cine a pronunţat cuvântul trădare? (toată lumea e în picioare şi în fierbere.) CAŢAVENCU (din mijlocul grupului, cu putere): Eu! GHIŢĂ, BRÂNZOVENESCUşi CETĂŢEANUL TURMENTATşi CEI DIN FUND: Afară! afară moftologul! TRAHANACHE (trăgând clopoţelul foarte violent, cătră grupul din fund): Aveţi puţintică răbdare! (cătră Caţavencu) Şi cine este trădător, stimabile? CAŢAVENCU (foarte aprins): Acela care falsifică numele candidatului odată hotărât, acela care uită, care trădează interesele şi onoarea familiei sale… (cu un gest colosal) D-ta! TRAHANACHE (trântind clopoţelul pe masă în culmea indignării): Apoi, ai puţintică răbdare, stimabile! Mă scoţi din ţâţâni… Eu falsificator?… Pe mine, cetăţean onorabil, pe mine, om venerabil, să vie într-o adunare publică, să mă facă falsificator… cine? (rumoare mare. Tipătescu şi Zoe ascultă palpitând) cine ? (cu energie.) Un plastograf patentat! CAŢAVENCU (sărind din loc): Plastograf! TOŢI DIN FUND (strigând ameninţător): Afară plastograful! TOŢI DIN FAŢĂ (asemenea): Afară falsificatorul! trădătorul! (fierbere mare.) CAŢAVENCU (spumând, se repede din mijlocul grupului său la tribună cu pumnii încleştaţi şi zbierând febril. Un moment tăcere): Fraţilor! domnilor! un moment, onorabili concetăţeni! Am voit să acoper o ruşine care se petrece de atâta vreme în sânul oraşului nostru… (Zoe şi Tipătescu mişcare) am voit să cruţ opinia publică de o lovitură scandaloasă;… astăzi însă am fost lovit aşa de crud în dignitatea mea, încât nu mai pot tăcea. (Zoe şi Tipătescu mişcare) Acest onorabil cetăţean, (arată pe Trahanache) acest om venerabil, d. Zaharia Trahanache… TRAHANACHE (cu pofidă):Ei ? Eu… CAŢAVENCU: Este atât de naiv, încât crede că e plastografie un document olograf… (Zoe şi Tipătescu mişcare de groază) ZOE: Fănică!… (şovăie) TIPĂTESCU (susţinând-o şi răcnind cu o supremă putere) :Ghiţă! (se repede la portiţa grilajului… Zoe se agaţă de el şi-l opreşte. Rumoare mare.) PRISTANDA (punând mâinile amândouă lângă gură ca o port-voce şi strigând asemenea spre partea de unde i-a venit chemarea): Prezent! (cătră cei din fund) Pe el, copii! (grupul din fund cu Pristanda, Farfuridi, Brânzovenescu, Cetăţeanul turmentat se reped la tribună şi pun mâna pe Caţavencu) CAŢAVENCU (continuând a zbiera în mijlocul zgomotului): O scrisorică a prefectului cătră… GRUPUL LUI CAŢAVENCU: Pe ei, fraţilor. (grupul din faţă dă năvală spre fund.) TOATĂ LUMEA: Afară! ho! huideo! (Zgomot la culme, strigăte, huiduieli, fluierături. Zaharia Trahanache a ieşit repede pe portiţa grilajului, a dat dincolo de Zoe şi de Tipătescu, şi toţi trei ascultă ce se petrece în adunare. Pristanda, Farfuridi, Brânzovenescu au apucat de gât pe Caţavencu şi-l târăsc afară. Grupul Ionescu şi Popescu sunt grămadă peste cei din fund. Toate cuvintele şi mişcările acestea din urmă se fac deodată şi într-o clipă. — Cortina se lasă asupra primei mişcări a scandalului)

ACTUL IV (Grădina lui Trahanache, în fund grilaj cu poartă de intrare în mijloc; se vede în fund perspectiva orăşelului pe un fundal de dealuri. La dreapta în grădină, pe planul întâi şi al doilea, intrarea, cu trei trepte de piatră, în casele lui Trahanache. La stânga boschete. Mobile de grădină) Scena I ZOE şi TIPĂTESCU ZOE: Unde e? unde poate să fie Caţavencu? TIPĂTESCU: Nu ştiu: a fugit, a murit, a intrat în pământ… (după o pauză, apropiindu-se de Zoe) Ei? şi pentru ce voieşti să ştii? pentru ce să te-ngrijeşti mai mult acuma? Din contra. Eu parcă nu mai am grije… Zoe, gândeşte-te: de două zile, oamenii noştri aleg pe Dandanache, pe care-l aşteptăm din minut în minut, — am ordine să-i fac o primire strălucită… ZOE: Ei şi? TIPĂTESCU: Ei!… De două zile va să zică, strivesc pe Caţavencu, şi el nu e nicăiri. Unde e? pentru ce nu s-arată?… are scrisoarea, pentru ce nu o publică? Pentru ce a dispărut, nu ştiu, — din ce motive nu publică scrisoarea, nu-mi pasă, — destul că nu o publică… Şi-l crezi tu pe mişelul capabil să nu o publice pentru altceva, decât pentru că nu poate? ZOE: Ce inimă! ce judecată ai, Fănică? (cu frământare concentrată.) Dar aste două zile cum am trăit eu?… Ce strângere continuă de inimă! ce frică! ce tortură!… Fiecare persoană care-mi iese înainte, fiecare figură pe care o văz, fiecare mişcare ce se face în jurul meu îmi zdrobeşte toata puterea… Fănică, ai milă de mine, o zi încă de astfel de chinuri şi nu mai pot trăi… înnebunesc… (îşi ia capul în mâini şi plânge.) TIPĂTESCU: Nu fi copilă, Zoe… Zoe… ZOE (plânsă): Tu nu înţelegi, tu nu simţi! Peste câteva minute se sfârşeşte alegerea şi se proclamă deputat al vostru Dandanache; sunt sigură… sigură… că în acelaşi moment, mişelul, care s-a ascuns şi ne pândeşte din întuneric, o să-şi împrăştie publicaţia lui infamă… ca să-şi răzbune! Ei… atunci eu?… TIPĂTESCU (scoate poliţa din buzunar şi i-o arată) : Nu poate… dacă face asta, e pierdut… ZOE: Ce-mi pasă! după ce m-o pierde pe mine!… Fănică! n-aş voi să mă răzbuni, aş voi să mă scapi… Prevedeam asta… Presimţeam c-o să ajungem aici, când am văzut scandalul de alaltăieri seara la întrunire… Iată culmea nenorocirii: el nu ştie că ai plastografia lui… el nu ştie că dacă ar veni aici să primească schimbul acestor două hârtii, ar scăpa şi el şi m-ar scăpa şi pe mine… Te-ai bizuit să joci cu Caţavencu şi te-ai amăgit, şi mi-ai jucat onoarea mea, ruşinea mea, viaţa mea, şi ai pierdut, pentru că sau el joacă mai bine ca tine, sau noi avem mai puţin noroc decât el… (se îneacă de plâns.) Ce să fac? ce să fac? TIPĂTESCU: Taci! vine cineva… şterge-te la ochi! Scena II ACEIAŞI – TRAHANACHE şi AGAMIŢĂ DANDANACHE venind din fund TRAHANACHE (foarte politicos): Poftim, poftim, stimabile! TIPĂTESCU: Cine să fie? ZOE: Un străin?… TRAHANACHE (coborând): Dă-mi voie, Joiţico, să-ţi recomand pe d. Agamiţă Dandanache! ZOEşi TIPĂTESCU: Dandanache! (complimente) TRAHANACHE: Candidatul nostru!… adică ce mai candidat! alesul nostru. DANDANACHE (vorbeşte peltic şi sâsâit): Sărut mâna… Si domnul ? bărbatul dumneei ? TRAHANACHE: Nu, eu sunt bărbatul dumneei, dumneei este nevasta mea, cum am avut onoarea să vă recomand… DANDANACHE: Si d-voastră? TRAHANACHE: Şi eu?… bărbatul dumneei… Eu (serios) Zaharia Trahanache, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral şi… ai puţintică răbdare… (se caută în buzunar şi scoate o cartă de vizită, pe care i-o dă lui Dandanache), sunt aicea toate comitetele… DANDANACHE (ia carta): Mersi’… Si domnul?… TRAHANACHE: Domnul Fănică Tipătescu, prefectul nostru, amicul meu şi al familiei mele. DANDANACHE (lui Fănică): Îmi pare bine, d-le prezident! (îi dă mâna. Trahanache trece lângă Zoe) TIPĂTESCU: Şi mie, onorabile, nu mai puţin… Sunt încântat… Dar cu ce ocazie pe la noi ? DANDANACHE: Cu ocazia aledzerii, neicusorule, cu ocazia aledzerii; stii, m-a combătut opoziţia si colo, si dincolo, si dincolo… si rămăsesem eu… care familia mea de la patuzsopt în Cameră… rămăsesem mă-nţeledzi fără coledzi… si asa am venit pentru aledzere. ZOE (cu răutate) : Nu trebuia să vă mai deranjaţi… DANDANACHE: Ba încă ţe deranz, coniţa mea! Da’ stii, nu făţea să nu faţem măcar act de prezenţă… TRAHANACHE: Se-nţelege! foarte bine, foarte bine! trebuie, trebuie. DANDANACHE: Da’ de deranz… destul! Închipuieste-ţi să vii pe drum cu birza ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca… Stii, m-a zdrunţinat!… si clopoţeii… (gest) îmi ţiuie urechile… stii asa sunt de ameţit si de obosit… nu-ţi faţi o idee, coniţa mea, (cătră Trahanache) nu-ţi faţi o idee, d-le prefect, neicusorule, (cătră Tipătescu) nu-ţi faţi o idee, d-le prezident puicusorule… TIPĂTESCU: Fireşte… ZOE: Mai e vorbă… DANDANACHE: Adineaori am sosit, era să trag la otel… dar birzarul… el stia de ţe viu, mi-a arătat pe d. prefect. (arată pe Trahanache.) ZOE (încet cătră Tipătescu, care râde) : Şi încă mai râzi, Fănică. TRAHANACHE: Da, mă duceam pe la alegere să văz cum mergem… Nu-i vorba, de mers, mergem strună… dar ştii, de obicei, ca un cap ce sunt al partidului, trebuie să fiu acolo… DANDANACHE (strângându-i mâna): Bine că te-am găsit, neicusorule, mersi. (vorbesc amândoi deoparte.) ZOE (cătră Fănică încet): Iată, Fănică, pentru cine mi-am pierdut eu liniştea… Şi spune drept dacă nu era mai bun Caţavencu! TIPĂTESCU (scurt) : E simplu, dar îl prefer, cel puţin e onest, nu e un mişel! TRAHANACHE (lui Dandanache) : Stimabile, eu te las aci cu amicul Fănică şi cu Joiţica… Eu trebuie să mă duc la alegere: peste o jumătate de ceas se deschide urna; trebuie să fiu acolo… D-ta n-ai nici o grijă, mergem la sigur, la noi opoziţie nu încape… suntem tari, stimabile… tari… Nu o să ai majoritate, stimabile… DANDANACHE: Cum se poate? Să nu te pomenesti cu vreun balotaz? ‘ai?… a mai păţit-o si alţii… TRAHANACHE: Adică, ai puţintică răbdare, balotaj la noi?… zic: nu majoritate, unanimitate o să ai, stimabile. DANDANACHE: A, asa? (cu siguranţă.) Se-nţeledze… Niţi nu se putea altfel… TRAHANACHE: Salutare, stimabile, salutare… La revedere, Fănică… La revedere, Joiţico. (iese) Scena III ZOE, TIPĂTESCU, DANDANACHE DANDANACHE: Cum îţi spui, să nu m-aleg, puicusorule, nu merdzea… Eu, familia mea, de la patuzsopt… luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă… si eu mă-nţeledzi tocmai acuma să remâi pe dinafară… fără coledzi!… si cât p-aţi, neicusorule, să nu m-aleg… ZOE: Să nu te-alegi d-ta, cu meritele d-tale! era peste putinţă… TIPĂTESCU: Peste putinţă… DANDANACHE: Ei, uite asa, cu meritele mele, coniţă, vezi! era cât p-aţi, dar stii, cât p-aţi… întreabă-mă, neicusorule, să-ţi spui: nu vrea Comitetul ţentral si paţe; ziţea că nu sunt marcant. Auzi, eu să nu fiu marcant… Am avut noroc, mare noroc am avut. Să vedeţi. Într-o seară… ţinevas — nu spui ţine… persoană însemnată… da’ becher — vine si zoacă la mine cărti… si când pleacă îsi uită pardesiul la mine… A doua zi, voi să-l îmbrac… gândeam că-i al meu… văz că nu-i al meu; îl caut prin buzunare si dau… peste ţe te gândesti? TIPĂTESCU: Peste? DANDANACHE (râzând): Peste o scrisorică. AMÂNDOI: O scrisorică. DANDANACHE: De amor… AMÂNDOI (mişcaţi): O scrisorică de amor? DANDANACHE: O scrisorică de amor cătră becherul meu, de la nevasta unui prietin, — nu spui ţine… persoană însemnată. ZOE: Ei şi? TIPĂTESCU: Ei? DANDANACHE: Ei, ţe să-ţi mai spui, puicusorule? Adu o birze, mă, băiete, degrabă… Mă sui în birze si mă duc la persoana, la becherul, — nu spui ţine — e persoană însemnată —: Găseste-mi, mă-nţeledzi, un coledzi, ori dau scrisoarea la „Răsboiul”… De colea până colea… gâri-mâr… a trebuit, coniţa mea, să ţedeze, si tranc! depesa aiţi, neicusorule… ZOE (agitată treptat în măsura povestirii lui Dandanache): A! domnule Dandanache, ai făcut rău… fapta d-tale este… să-mi dai voie să-ţi spui… TIPĂTESCU (încet): Zoe! (ea urcă.) DANDANACHE: Asa e, puicusorule, c-am întors-o cu politică. Aud ? Ţe era de făcut ? Aminteri dacă nu-mi dedea în gând asta, nu m-aledzeam… si nu merdzea deloc, neicusorule; fă-ţi idee! familia mea de la patuzsopt (coborând cătră public) si eu, în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial… si să remâi fără coledzi! TIPĂTESCU: Vezi bine! (muşcându-şi buzele) Dar nu ne-ai spus sfârşitul istoriei… scrisoarea. ZOE: Da, scrisoarea… DANDANACHE: Care scrisoare? TIPĂTESCU: Scrisoarea becherului… DANDANACHE: Care becher? ZOE (nervoasă): Persoana însemnată… scrisoarea… de amor… arma d-tale politică, cu care te-ai ales… TIPĂTESCU: Scrisoarea pe care voiai s-o publici în „Răsboiul”, dacă nu… DANDANACHE (aducându-şi în sfârşit aminte): A da! scrisoarea… da… am priţeput… ZOE: Ei! scrisoarea? TIPĂTESCU: Ce s-a făcut? DANDANACHE: O am pusă acasă la păstrare… dar stii, la loc sigur… ZOE: Nu i-ai înapoiat-o persoanei ? DANDANACHE (cu mirare) : Cum s-o înapoiez? TIPĂTESCU: Iată te-alegi, el şi-a ţinut cuvântul… ZOE: Trebuie să i-o dai înapoi… DANDANACHE: Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac asa prostie? Mai trebuie s-aldată… La un caz iar… pac! la „Răsboiul”. (coboară.) ZOE (cu dezgust): A! (trecând pe lângă Fănică, încet şi cu tonul lui de mai sus) E simplu, dar e un om onest! (tare, cătră Dandanache.) D-le Dandanache, am să vă fac o rugăciune: o să rămâneţi la masă la noi… mă rog să nu povestiţi istoria cu scrisoarea becherului d-voastră… TIPĂTESCU: Ştiţi, asupra alegătorilor ar face poate rău efect… DANDANACHE: Nu spui, neicusorule; dar dacă oi uita — aminteri, am memorie bună… dar stii, cum sunt ameţit de drum, poate să uit si să-nţep — să-mi faţeţi semn. Eu la masă o să stau ori lângă d-ta, ori lângă consoarta d-tale… TIPĂTESCU: Care consoarta mea ? DANDANACHE: Doamna. ZOE (aparte): A! idiot! TIPĂTESCU (impacientat): Pardon, d-le Dandanache, doamna e soţia d-lui prezident al Comitetului, domnul care v-a adus aici, (subliniază silabic) domnul Zaharia Trahanache, doamna Zoe Zaharia Trahanache… Eu sunt Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului… cu doamna sunt numai prieten… DANDANACHE (care a ascultat cu multă atenţie): Asa e, bini ziţi puicusorule… bată-vă sănătatea să vă bată… pardon… stii eu… de pe drum (serios) fă-ţi idee d-ta: ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca, si clopoţeii… îmi ţiuie grozav… ZOE (aparte): Trebuie să-l duc de aici să se liniştească puţin… e ameţit rău de tot. TIPĂTESCU: D-le Dandanache, nu voiţi să vă odihniţi, să vă liniştiţi puţin… DANDANACHE: Ba da, neicusorule… dar unde? ZOE: Poftiţi cu mine, d-le Dandanache. DANDANACHE (dându-i braţul şi ieşind cu ea la dreapta pe scară): Stii, coniţa mea, sunt asa de ameţit… stii, trăsura… si clopoţeii… stii, îmi ţiuie grozav… grozav îmi ţiuie… (ies.) Scena IV TIPĂTESCU singur Şi-l aleg pe d. Agamiţă Dandanache! Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc… Unde eşti, Caţavencule, să te vezi răzbunat! Unde eşti, să-ţi cer iertare că ţi-am preferit pe onestul d. Agamiţă, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul Dandanache… Ce lume! ce lume! ce lume!… Scena V TIPĂTESCU, ZOE, apoi PRISTANDA ZOE (coborând precipitat treptele) : Ai auzit, Fănică? Ai auzit? Onestul tău d. Agamiţă, care reuşeşte, care triumfează, păstrează scrisoarea… Ce trebuie să facă onestul Caţavencu, care n-a reuşit, care-şi muşcă acuma mâinile, îşi mestecă turbarea şi mă ocheşte din cine ştie ce ascunzătoare? (agitată) A! mi-e groază să mă gândesc. Ce face Caţavencu? unde e ascuns şarpele? de unde o să-şi arunce veninul asupra mea! TIPĂTESCU: Zoe! Zoe! fii bărbată… ZOE (înecată): Nu mai pot, nu mai pot. Vorbele lui Dandanache mi-au luat toată puterea, mi-au frânt inima… A! înnebunesc de frică. (îşi ascunde obrazul) PRISTANDA (venind repede din stânga) : Coană Joiţico! coană Joiţico!… TIPĂTESCU: Ghiţă! ZOE (tresărind) : Ghiţă… Ce e? Spune! PRISTANDA (oprindu-se) : Coană Joiţico, voiam să… ZOE (fierbând) : Spune, nu mă chinui! Ce e? A publicat-o? dă-mi-o s-o văz! (foarte agitată) dă-mi-o, s-o văz! TIPĂTESCU: Zoe! eşti nebună! PRISTANDA (aparte) : Curat nebună! ZOE: Da, sunt nebună! şi ţie trebuie să-ţi mulţumesc de asta. PRISTANDA (căutând s-o calmeze) : Nu, coană Joiţico, nu e nimica, nu e nimica publicat… „Răcnetul” nici n-a apărut astăzi… După ce a fugit Caţavencu, dăscălimea s-a apucat la ceartă, s-au bătut, l-au bătut pe popa Pripici, şi nici vorbă să mai scoaţă gazeta… S-a spart partidul independent… s-a spart! (încet Zoii, trecând spre Tipătescu) Am să vă spun ceva secret, acu numaidecât! TIPĂTESCU: Nu spuneam eu! Dar Caţavencu? PRISTANDA: Nu l-am găsit, coane Fănică, parcă a intrat în pământ. (bâtându-se repede pe frunte ca şi cum şi-ar aduce aminte de ceva) A! ce-am uitat! Să mă iertaţi, sărut mâna, coane Fănică… Ministrul… nu, miniştrii, toţi şapte, vă cheamă la telegraf numaidecât… de-aia vă căutam aşa de zor… TIPĂTESCU: La telegraf? Ce mai vor de la mine? PRISTANDA: Nu ştiu, dar bate telegraful de un ceas, coane Fănică, trebuie să mergeţi. TIPĂTESCU: A, blestemată politică… Zoe! Zoe, curaj, mă duc… ZOE: Du-te. TIPĂTESCU: Mă-ntorc îndată. (îi sărută mâna.) Zoe, fii cuminte! Nu suntem pierduţi; n-ai grijă; la revedere! (pleacă prin fund.) ZOE: La revedere!… A!… cum pot să iubesc pe omul ăsta! (cade pe gânduri. Pristanda urmăreşte pe Tipătescu până la ieşire şi se uită după el până se depărtează.) Scena VI ZOE, PRISTANDA PRISTANDA (după ce s-a asigurat că Tipătescu s-a depărtat, coboară degrab’) : Coană Joiţico! ZOE (tresărind) : Ai! Ghiţă! iar m-ai speriat… Ce e? ce vrei? du-te! lasă-mă-n pace! PRISTANDA: Sărut mâna, coană Joiţico, nu vă supăraţi. (foarte cu binişorul) Este cineva,… cineva, pe care-l ştiţi d-voastră bine,… aşteaptă aici… ar voi să vă vorbească… dar numai d-voastră… De-aia eu l-am trimis pe conul Fănică la telegraf, pentru ca să rămâneţi d-voastră singură… Am minţit… nu-i adevărat că-l cheamă miniştrii… Ştiu că o să mă ocărască, o să mă bată că l-am trimis la cai verzi pe păreţi, dar lasă să mă ocărască… să mă bată… Nu e mai-marele meu? Nu e stăpânul meu, de la care mănânc pâine eu şi unsprece suflete? L-am minţit, dar pentru binele d-voastră, coană Joiţico… Îl primiţi?… da? ZOE (care a stat pe gânduri şi n-a ascultat tirada lui Pristanda) :Pe cine să primesc ? PRISTANDA: Pe cine — pe cine?… pe d. Nae Caţavencu… ZOE (sărind din loc): Pe Caţavencu? E aici? Unde e, Ghiţă? Să vie acu, numaidecât: mergi, adu-l iute. (e în culmea nerăbdării.) PRISTANDA: Ascult! (merge în fund la stânga şi aduce pe Caţavencu) Poftim stimabile, poftim. (îl introduce şi iese repede.) Scena VII ZOE, CAŢAVENCU ZOE (repezindu-se la el) : D-le Caţavencu, ai voit să mă pierzi pe mine şi te-ai pierdut şi pe d-ta. La ce-ai fugit, pentru Dumnezeu! la ce-ai dispărut ? Fănică are în mână o poliţă, ale cărei giruri le-ai plastografiat, ca să ridici cinci mii de lei de la Societate… Ştii? CAŢAVENCU: Ştiu, madam, că o are, (dezolat) ştiu, dar ce e de făcut? ZOE: Om nebun! ţi-ai pierdut minţile? mai întrebi ce e de făcut! Nu ştii ? Să-ţi dau poliţa: scapă-mă, să te scap! să schimbăm: dă-mi scrisoarea… CAŢAVENCU (dezolat) : Madam! madam! peste putinţă… ZOE: Ce? CAŢAVENCU: Scrisoarea d-voastră… ZOE: Ei? CAŢAVENCU: N-o mai am!… ZOE: Nu se poate!… CAŢAVENCU: N-o mai am!… ZOE: Minţi! CAŢAVENCU: Nu minţ; n-o mai am!… ZOE: Nenorocitule! ce ai făcut-o? CAŢAVENCU: Am pierdut-o! ZOE (dând un ţipăt şi uitându-se pierdută în toate părţile) : A! de ce nu pot să te omor! CAŢAVENCU: Omoară-mă, madam, omoară-mă, dar nu e vina mea! ZOE: Cum ai pierdut-o ? când ai pierdut-o ? unde ai pierdut-o ? CAŢAVENCU: În scandalul, în bătaia de alaltăieri seara, de la întrunire, cine nu ştiu… mi-a smuls pălăria din cap… scrisoarea o aveam în căptuşeala pălăriei… ZOE: Care va să zică, adevărat ai pierdut-o ? CAŢAVENCU: Da! ZOE: Mi-ai pierdut scrisoarea… şi nu ştii, nu bănuieşti pe unde poate rătăci scrisoarea mea? CAŢAVENCU: Nu. ZOE: Nu? CAŢAVENCU: Nu… ZOE (desperată): A! eşti un om pierdut!… pierdut!… Eu poate că mai scap… căci poate să mai scap! dar d-ta… (cu putere) d-ta eşti pierdut!… Când te-a arestat Fănică, te-am scăpat eu… acuma te arestez eu şi n-ai să scapi decât atunci când mi-oi găsi scrisoarea… pentru că poate să mai ai noroc s-o găsesc… Roagă-te la Dumnezeu s-o găsesc… A! s-a întors jocul, d-le Caţavencu… începe să te părăsească norocul şi să mai treacă şi-n partea noastră… A! eşti pierdut! da, pierdut!… (strigând în fund) Ghiţă! Ghiţă! CAŢAVENCU: Doamnă, Pentru Dumnezeu! (se uită-n toate părţile) ZOE: Ghiţă! (cătră Caţavencu) Nu te uita pe unde să scapi… Nu mai e scăpare: plastografii dovediţi nu mai au scăpare… s-a mântuit… Ghiţă! Ghiţă! (merge strigând în fund şi se-ntâlneşte piept în piept cu Cetăţeanul turmentat) Scena VIII ACEIAŞI — CETĂŢEANUL TURMENTATcu pălăria albă a lui Caţavencu CETĂŢEANUL (intrând şi coborând foarte bine dispus) : Nu e Ghiţă, eu sunt… ZOE: Ce cauţi? CAŢAVENCU (aparte): Pălăria mea! CETĂŢEANUL: Pe d-voastră, coană Joiţico! ZOE: Ce vrei cu mine? CETĂŢEANUL: Ei! uite şi d. Nae. Salutare onorabile! ZOE (nervoasă) : Ce vrei ? spune ce vrei ? CETĂŢEANUL: Ce vreu eu, bine vreu. Eu am o vorbă: o mie de ani pace! (gest de impacienţă din partea femeii) Eu, coană Joiţico, am găsit o scrisoare. ZOE: Pe care ai lăsat-o să ţi-o fure onorabilul d. Caţavencu… CAŢAVENCU (zdrobit) : Doamnă! CETĂŢEANUL: Las-o aia; …am mai găsit una!… ZOE: Ei, ce-mi pasă! CETĂŢEANUL: Nu vă suparaţi, coană Joiţico, să vedeţi… nu v-am spus tot. Eu până să nu intru în politică, cum am zice, care va să zică până să nu deviu negustor şi apropitar, am fost împărţitor… la poştie… mă cunoaşte conul Zaharia! ZOE: Ei! ieşi odată şi lasă-mă… Ghiţă! CETĂŢEANUL: Şi d-atunci, care va să zică, eu dau scrisoarea după andresă. Dacă nu găsesc andrisantul, scriu pe ea cu plaivaz: „andrisantul necunoscut”, ori „nu se află”, ori „mort”, care va să zică fiecare după cum devine… (Zoe se plimbă impacientată în fund) dar dacă găsesc andrisantul, i-o dau andrisantului… Bunioară acuma… Eu am găsit alaltăieri, în învălmăşeala de la primărie, o pălărie… ZOE (coborând) : O pălărie? CAŢAVENCU (aparte) : Mizerabilul… CETĂŢEANUL: O pălărie, da, asta… şi astăzi tot îndesând-o pe capul meu s-o potrivesc — că mi-era strâmtă— am vrut să-i scot căptuşeala s-o mai lărgesc… când colo în căptuşeală peste ce dau? ZOE: O scrisoare! CAŢAVENCU: O scrisoare! CETĂŢEANUL: O scrisoare, da, domnule Nae… Nu mai mergem pe la o ţuică?… ZOE (foarte emoţionată) : S-o vedem! CETĂŢEANUL: E de la conul Fănică: andrisantul sunteţi d-voastră. ZOE: Dă-mi-o, dă-mi-o degrabă! CAŢAVENCU: Sunt în adevăr pierdut! ZOE: Degrabă, dacă o ai. CETĂŢEANUL: O am, n-am pierdut-o… nu m-am mai întâlnit (sughite şi arată pe Caţavencu) cu onorabilul! (scoate scrisoarea din căptuşeala pălăriei şi i-o dă Zoii) CAŢAVENCU (aparte): A! mizerabilul! ZOE (care a smucit scrisoarea) : A! CAŢAVENCU (încet către Cetăţeanul turmentat, care a trecut lângă el): Nenorocitule! ţi-ai aruncat norocul în gârlă: te făceam om! CETĂŢEANUL: Nu puteam… andrisantul cu domiciliul cunoscut. (arată pe Zoe) ZOE (care s-a remis de prima emoţie) : Domnule, domnule, eşti un om onest, eşti un om admirabil, fără pereche. Cum te cheamă, mă rog? spune-mi… recunoştinţa mea… CETĂŢEANUL: Ce trebuie să mai spui cum mă cheamă? mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 fevruarie! Iacă un cetăţean şi eu… ZOE: Cum să-ţi mulţumesc? Ce ceri de la mine? CETĂŢEANUL: Să-mi spui d-ta, pentru cine votez. Iaca mai e un sfert de ceas şi se închide alegerea… Eu… Pentru cine votez?… CAŢAVENCU (cu amărăciune) : Pentru d. Agamiţă Dandanache. ZOE (întorcându-se spre el cu o privire de dispreţ şi ameninţare): Domnule Caţavencu! tot mai poţi vorbi ? şi încă ironic. A! eşti tare, drept să-ţi spui… CETĂŢEANUL: Coană Joiţico, adevărat? ZOE: Da, adevărat, pentru d. Agamiţă Dandanache: da, adevărat; poate că e singurul adevăr pe care d. Caţavencu l-a spus în viaţa d-sale… CETĂŢEANUL: Atunci mă duc să votez… (vrea să plece) dar cum îi zice? ZOE: D-le Caţavencu, fii bun, scrie-i, mă rog, votul acestui onest cetăţean. (Caţavencu stă pe loc) Te rog… (îi arată scrisoarea. Caţavencu trece la masă, scrie un buletin şi i-l dă Cetăţeanului turmentat) Îmi dai voie? (ia buletinul) „Agamiţă Dandanache”… Bravo, d-le Caţavencu, eşti un om de bună-credinţă… CETĂŢEANUL (luând buletinul) : Mă duc, nu mai e vreme. ZOE (conducându-l) : Te rog să crezi, domnule, că oricând recunoştinţa mea… CETĂŢEANUL (foarte grăbit) : Nu mai e vreme… se-nchide alegerea. (iese ducând sus biletul) (Zoe l-a condus cu multă amabilitate până la ieşire; se-ntoarce, se opreşte în fund, îşi deschide corsajul, pune scrisoarea în sân, se încheie la loc şi coboară încet şi ţintă spre Caţavencu. La fiece pas al Zoii, Caţavencu se-ndoaie de încheieturi; când ea s-a apropiat bine, se opreşte ţapăn înaintea lui; el cade în genuchi) Scena IX ZOE, CAŢAVENCU CAŢAVENCU: Iartă-mă, iartă-mă… ZOE (râzând) : Scoală-te, eşti bărbat, nu ţi-e ruşine! (cu ton aspru) Scoală-te! CAŢAVENCU (sculându-se ruşinat) : Iartă-mă… ZOE (cu dignitate) : Eşti un om rău… mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc. Acuma sunt fericită… Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu, pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună ca şi până acuma. CAŢAVENCU (umilit):Madam! ZOE: Nu tremura! Pe parola mea de onoare, eşti scăpat… CAŢAVENCU: Sărut mâinile… devotamentul meu… ZOE: Cu o condiţie: după alegere, o să fie manifestaţie publică,… d-ta ai s-o conduci. CAŢAVENCU (repede şi supus) : O conduc… ZOE: D-ta o să prezidezi banchetul popular din grădina primăriei… CAŢAVENCU (asemenea) : Prezidez… ZOE: O să chefuieşti cu poporul… CAŢAVENCU (acelaşi joc) : Chefuiesc… ZOE: Şi o să vii aici cu toţii, să saluţi, în numele alegătorilor, pe deputatul ales şi pe prefect… CAŢAVENCU: Da. ZOE: Ne-am înţeles? CAŢAVENCU: Da. ZOE: Du-te şi ia loc în capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră! CAŢAVENCU: Madam, madam Trahanache, eşti un înger… ZOE: Mulţumesc, eşti prea galant, dar du-te degrabă… CAŢAVENCU: Mă duc, mă duc, şi să vedeţi dacă nu v-o plăcea… Sărut mâinile… sărut mâinile!… (iese repede zăpăcit prin fund.) Scena X ZOE singură E adevărat, ori visez? (şade pe un scaun, scoate scrisoarea, o citeşte, o sărută) Fănică! (se scoală râzând, o mai citeşte, o mai sărută de mai multe ori şi iar şade) Fănică! (plâns nervos… după o pauză, se scoală zâmbind, se şterge la ochi şi răsuflă tare) A!… mi-a trecut… Fănică! (suie repede scările la dreapta şi dispare) Scena XI TIPĂTESCU singur (intră repede din fund)A înnebunit Ghiţă? Mă trimite la telegraf pentru nimica… îmi face farse ? Ce însemnează… Şi Zoe… unde e Zoe? (se uită-n toate părţile şi iese repede în dreapta.) Scena XII TRAHANACHE şi DANDANACHE vin din dreapta din grădină, planul al treilea TRAHANACHE: A! aici la noi, stimabile, a fost luptă crâncenă, orice s-ar zice… s-au petrecut comèdii mari. DANDANACHE: Taţi, frate. TRAHANACHE: Infamii! Închipuieşte-ţi d-ta, un caraghios, un mişel, ca să enfluanseze pe Tipătescu… pe Fănică de!… pe prefect. (Dandanache dă multă atenţie, dar pare că nu pricepe) DANDANACHE: A, da! asa! că nu esti d-ta prefectul. (Se aude din depărtare entrata unui marş) TRAHANACHE: Or să-l învrăjbească cu mine şi cu familia mea… s-apucă şi face o scrisorică de amor ca din partea lui Fănică, prefectul… cătră Zoiţica, nevastă-mea, şi-i imitează slova băiatului,… ştii, să juri, nu altceva… Închipuieşte-ţi plastografie! DANDANACHE: Nu mă nebuni, neicusorule! La mine a fost cazul adevărat!… (Marşul se apropie, se aud şi urale) TRAHANACHE: Cum, cazul adevărat? DANDANACHE: Scrisoarea era a persoanei… da… becher. TRAHANACHE: Cum becher? DANDANACHE: Adică necăsătorit… TRAHANACHE: Cine? DANDANACHE: Nu spui ţine, — persoană însemnată… Când i-am pus piţorul în prag, — ori coledzi, ori „Răsboiul” mă-nţeledzi, — tranc! depesa aiţi… TRAHANACHE: Nu-nţeleg. (aparte) E ameţit de drum… căruţa… şi clopoţeii. DANDANACHE (aparte): E slab de tot prefectul, îi spui de două ori o istorie si tot nu priţepe… (În toată scena aceasta şi în cea următoare, până la intrarea mulţimii, se aude marşul şi uralele treptat, din ce în ce mai aproape şi mai distinct) Scena XIII ACEIAŞI — ZOE, TIPĂTESCU ZOE (coborând întâi treptele, urmată de Tipătescu, veseli şi fără să vază pe cei din scenă): Şi astfel, cum ai văzut (văzând pe Trahanache şi Dandanache, schimbă tonul), d-le prefect, furtuna rea trece curând… (coborând) D-le Dandanache, într-un moment, masa e gata… DANDANACHE: Tocmai îi spuneam d-lui prefect, si dumnealui îmi spunea… TIPĂTESCU: D-lui prefect?… DANDANACHE: Da, d-lui prefect! (arată pe Trahanache, care vorbeşte la o parte cu Zoe) ZOE (încet) : Îţi place, nene, alesul d-voastră? TRAHANACHE (încet) : Deştept… dar mi se pare că e cam şiret. DANDANACHE (lui Tipătescu) : Îmi spunea istoriile de aiţi de la aledzeri, cu scrisoarea, cu plastografia (mişcarea Zoii) si eu îi spuneam de cazul meu,… că la mine a fost chiar adevărat… cu becherul… ZOE (repezindu-se lângă el, încet) : D-le Dandanache, mi-ai promis să nu mai pomeneşti de istoria asta… DANDANACHE: Eu am promis? (repede) când am promis? cui am promis ? ţe am promis ? (aducându-şi deodată aminte.) A! da! Nu mai… nu mai… (Uralele s-au apropiat cu desăvârşire. Lumea toată intră cu muzica) Scena XIV ACEIAŞI – FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU, CAŢAVENCU, CETĂŢEANUL TURMENTAT, GHIŢĂ PRISTANDA, IONESCU, POPESCU, ALEGĂTORI, CETĂŢENI, PUBLIC (Brânzovenescu şi Farfuridi cu alţi alegători mai spălaţi, în costume de pretenţie provincială, intră, venind din casă, coborând pe treptele din dreapta; salutări de toate părţile. Prin fund, Caţavencu, Ghiţă poliţaiul, îmbrăcat ţivil, Cetăţeanul turmentat, Ionescu şi Popescu intră, conducând manifestaţia publică. Cei ce vin prin fund sunt toţi ameţiţi, şi mai ales Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat, care înghite şi sughite mereu. După ei vin o mulţime de cetăţeni cu ramuri verzi şi steaguri, asemenea foarte chefuiţi. Toată lumea cu borcane de băutură în mâini. — Din casă, în urma lui Farfuridi, Brânzovenescu şi a celorlalţi alegători, vin feciorii cu sticle de şampanie. — Ghiţă Pristanda, îndată ce soseşte în scenă, face semn muzicei să tacă. Muzica tace. Se împart pahare de şampanie fruntaşilor. — Tipătescu, Zoe, Trahanache, Dandanache sunt în stânga) FARFURIDI (luând un pahar de şampanie) : În sănătatea domnului Agamiţă Dandanache, alesul nostru! Să trăiască! (urale şi muzică. Pristanda ţine cu mâna tactul uralelor. Toţi ciocnesc şi beau) DANDANACHE (îndemnat de Zoe şi Tipătescu, trece în mijloc cu paharul în mână): În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism si mi-au acordat… (nu nemereşte) asta… cum să zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, si eu ca rumânul imparţial, care va să zica… cum am ziţe… în sfârsit să trăiască! (urale şi ciocniri) TRAHANACHE (cătră Caţavencu, care a coborât spre el şi Tipătescu) : Şi aşa zi, ai? d-ai noştri, stimabile? bravos! mă bucur. CAŢAVENCU: Venerabile neică Zahario! în împrejurări ca acestea (mişcat) micile pasiuni trebuie să dispară. TRAHANACHE: Ei, aici mi-ai plăcut! bravos! să trăieşti! CAŢAVENCU: În sănătatea venerabilului şi imparţialului nostru prezident, Trahanache! (urale şi ciocniri) (Zoe vede pe Cetăţeanul turmentat în grămadă, ia un pahar şi merge de i-l oferă) CETĂŢEANUL: În sănătatea coanii Joiţichii! că e (sughite) damă bună! (ciocneşte cu ea: ea-i strânge mâna din toată inima. Urale, ciocniri.) CAŢAVENCU (lui Tipătescu încet): Să mă ierţi şi să mă iubeşti! (expansiv) pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români!… mai mult, sau mai puţin oneşti! (Tipătescu râde.) În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea judeţului nostru! (urale, ciocniri) TRAHANACHE (luând un pahar şi trecând în mijloc foarte vesel): Ei, aveţi puţintică răbdare!… Nu cunosc prefect eu! eu n-am prefect! eu am prietin! În sănătatea lui Fănică! Să trăiască pentru fericirea prietinilor lui! (sărută pe Fănică, apoi pe Zoe. Fănică sărută mâna Zoii.) (Urale. Dandanache între alegători, cu Farfuridi şi Brânzovenescu, le povesteşte încet, făcând gestul cu clopoţeii; la dreapta, în fund, Pristanda, Cetăţeanul turmentat, muzica şi lume. În stânga Zoe, Tipătescu, Trahanache cu alţi alegători. În mijloc Caţavencu) CAŢAVENCU (foarte ameţit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrăşându-şi silabele) : Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional! PRISTANDA: Curat constituţional! Muzica! Muzica! (Muzica atacă marşul cu mult brio. Urale tunătoare. Grupurile se mişcă. Toată lumea se sărută, gravitând în jurul lui Caţavencu şi lui Dandanache, care se strâng în braţe, în mijloc. Dandanache face gestul cu clopoţeii. Zoe şi Tipătescu contemplă de la o parte mişcarea. Cortina cade repede asupra tabloului)

O noapte furtunoasa de I.L. CARAGIALE   În Bucureşti, la Dumitrache   ACTUL I   (O odaie de mahala. Uşă în fund dând în sala de intrare; de amândouă părţile uşii din fund, câte o fereastră. Mobile de lemn şi paie. La stânga, în planul întâi şin planul din fund câte o uşă; în dreapta, pe planul al doilea altă uşă. În dreapta în fund, răzemată de fereastră, o puşcă de gardist cu spanga atârnată lângă ea.)   SCENA I   JUPÂN DUMITRACHE, în haine de căpitan de gardă fără sabie, şi NAE IPINGESCU JUPÂN DUMITRACHE (urmând o vorbă începută) Iaca, nişte papugii...nişte scârţascârţa pe hârtie! Si ştim noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri... şi seara... se gătesc frumos şi umblă după nevestele oamenilor să le facă cu ochiul. N- ai să mai ieşi cu o femeie pe uliţă, că se ia bagabonţii laie după dumneata. Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-are chiară în pungă şi se ţine după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule! IPINGESCU Nu se ia după toate, jupân Dumitrache; după cum e şi femeia: dacă trage la ei cu coada ochiului şi face fasoane, vezi bine! bagabonţii atât aşteaptă. JUPÂN DUMITRACHE Ba să am pardon! Ştiu eu ce vrei dumneata să zici... Dar nevastă-mea nu-i d-alea, domnule. IPINGESCU Vai de mine! jupân Dumitrache, adică, gândeşti că am vrut pentru ca să-ţi fac un atac? Îmi pare rău! JUPÂN DUMITRACHE Nu, nene Nae; dar vreau să zic adică că nevasta mea nu-i d-alea cum ziseşi, şi iaca, după mine de ce s-a luat? IPINGESCU S-a luat bagabonţii şi după dumneata? JUPÂN DUMITRACHE S-a luat şi se ia... IPINGESCU Şi cum eşti dumneata!... JUPÂN DUMITRACHE Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist... IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Apoi să ştiu de bine că intru în cremenal! Să mai văz eu numai că se ţine bagabontul după mine, lasă-l... IPINGESCU Cara bagabont? JUPÂN DUMITRACHE Ei! iaca... un bagabont! de unde-l cunosc eu? IPINGESCU Apoi, dacă nu-l cunoşti, de unde ştii că-i bagabont? JUPÂN DUMITRACHE Asta-i Una vorbim şi başca ne- nţelegem. Dar de! ai dreptul; nu ştii ce mi s-a întâmplat, nu ştii cum mă fierbe el pe mine de două săptămâni de zile... Nu că mi-e frică de ceva, adică de nevastă-mea... să nu... IPINGESCU 'Aida de! Coana Veta! Mie-mi spui? n-o ştiu eu?... JUPÂN DUMITRACHE Nu că mi-e frică... dar am ambiţ, domnule; când e vorba la o adică de onoarea mea de familist... IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Bagabontul... IPINGESCU Că bine zici! începuseşi să-mi spui istoria. JUPÂN DUMITRACHE Stai s-o iau de la cap. IPINGESCU Stau. JUPÂN DUMITRACHE Ştii dumneata că la lăsata secului am mers la grădină la "Iunion"; erau eu, consoarta mea şi cumnată-mea Ziţa. Ne punem la o masă, ca să vedem şi noi comediile alea de le joacă Ionescu. Trece aşa preţ ca la un sfert de ceas, şi numai ce mă pomenesc cu un ăla, cu un bagabont de amploiat... IPINGESCU De unde ştii că era amploiat? JUPÂN DUMITRACHE După port nu semăna a fi negustor. Mă pomenesc că vine şi se pune la altă masă alături, cu faţa spre masa noastră şi cu spatele la comedie. Şade rezemat într-un peş, şade, şade, şade, şi se uită lung şi galiş la cocoane, se uită, se... Eu, cum m-a făcut Dumnezeu cu ambiţ, mă scol ca să plecăm; cocoanele nu! că să mai şedem, că încă nu s-a isprăvit comedia. Încep să mă-ncruntez la bagabontul şi mai că-mi venea să-l cârpesc, dar mi-era ruşine de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine... Mai mă uit eu încolo, mai mă fac că nu mă sinchisesc de el... bagabontul cu ochii zgâiţi la cocoane; ba încă-şi pune şi ochilarii pe nas. Tii! frata Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea ochilarii din ochi şi giubenul din cap, de auzea câinii din Giurgiu. IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE În sfârşit, se isprăveşte comedia. Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală şi dumnealui. Plecăm noi, pleacă şi dumnealui după noi. Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu le ruşinez. Ştii cum e Veta mea,... ruşinoasă. IPINGESCU Mie-mi spui? n-o ştiu eu?... Ei? JUPÂN DUMITRACHE Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieşim pe Podulde-pământ, papugiul cât colea după noi; ieşim în dosul Agiei, coate-goale după noi; ajun- gem la Sfântul Ilie în Gorgani, moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament, maţe-fripte după noi... Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cocoanelor... IPINGESCU Rezon! ca să nu le ruşinezi. JUPÂN DUMITRACHE Ştii cum e Veta mea... IPINGESCU Ruşinoasă, mie-mi spui? JUPÂN DUMITRACHE Când apucăm de la Stabilament în sus, mă uit înapoi cu coada ochiului şi nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar... mă iertase bagabontul. IPINGESCU Jupân Dumitrache, adică să am pardon de impresie, eu gândesc că numa' ţi-ai făcut spaimă degeaba. Poate că omul o fi şezând prin partea locului, pe Dealul Spirii. Ei! a venit şi el la grădină ca şi dumneavoastră, a stat şi el până la isprăvitul comediei, şi s-a nemerit să apucaţi tot pe-un drum ca să vă înturnaţi la domiciliu. El a rămas la al lui şi dumneavoastră aţi mers înainte. JUPÂN DUMITRACHE Aşa am crezut şi eu întâi, dar stai să vezi!... A trecut după aia o săptămână la mijloc. Îmi ca şi uitasem eu de istoria bagabondului; gândeam şi eu: poate c-o fi stâng coate-goale prin partea locului, bunioară vorba dumitale. Aşa, zice cumnată-mea ieri: "Nene, hai deseară la «Iunion» la Ionescu!" Cum auzii eu de "Iunion", mă făcui verde la faţă. "Ce să mai căutăm la comediile alea nemţeşti, nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimica; mai bine punem banii în buzunarul ălălalt şi zicem că ne-am dus." "'Aide, nene, zău! parol! să n-ai parte de mine şi de Veta!" Ei! când am auzit aşa vorbă mare, n-am putut pentru ca s-o tratez cu refuz. IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Ei! haide!... dar unde mă gândeam eu că o să mi se întâmple un aşa ceva. Ne ducem. Şedem la o masă mai la o parte; şedem cât şedem, şi începe comedia. Nu ştiu cum mă-ntorc cu ochii înapoi, şi pe cine gândeşti că văz la masa de la spate?... IPINGESCU Pe bagabontul... JUPÂN DUMITRACHE Pe coate-goale, domnule, pe moftangiul, pe maţe-fripte, domnule! Fir-ai al dracului de pungaş!... Bagabontul, nene, cu sticlele-n ochi, cu giubenul în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă. Cum m-a văzut, că trebuie să fi fost schimbat la faţă, cum sunt eu când mă necăjesc (îşi mângâie favoritele) cum m-a văzut, a sfeclit-o... A întorsc capu-ncolo şi a început să bea din ţigară ştii aşa, niznai. Dar mă trăgea cu coada ochiului. Mă-ntorc eu iar la loc şi mă fac că mă uit la comedii, se-ntoarce şi bagabontul iar cu ochii la cocoane!... mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo;... mă-ntorc iar la comedii, iar se uită la cocoane;... mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo; mă-ntorc iar comedii... IPINGESCU Iar se uită la cocoane... JUPÂN DUMITRACHE Ei! iac-aşa m-a fiert fără apă toată seara... IPINGESCU În sfârşit? JUPÂN DUMITRACHE În sfârşit... plecăm; coate-goale după noi. Era să mă- ntorc în poarta "Iunionului", să-i zic numa': "Ce pofteşti, mă musiu?" şi să-l şi umflu; dar ştii, am ambiţ; m-am gândit: eu negustor... să mă pui în poblic cu un bagabont ca ăla, nu face... IPINGESCU Rezon!... Ei! pe urmă? JUPÂN DUMITRACHE Pe urmă s-a ţinut iar gaie după mine. IPINGESCU Până la Stabilament... JUPÂN DUMITRACHE Da, până la Stabilament! S-a ţinut după mine până la răscruci, ştii, unde vrei s-apuci spre cazarmă. Ce ziceam eu? "Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina şi lasă!" Aveam de gând să intru cu cocoanele în casă, să trimit repede pe Chiriac pe poarta de din dos pe maidan să-i iasă înainte, şi eu să-l iau pe la spate,... să-l apucăm la mijloc pentru ca să-l întreb: "Ce pofteşti, mă musiu?" şi să-l şi umflu!... Şi dacă nu-i ajungea, să-mi tai mie favuridele! (îşi mângâie favoritele) IPINGESCU Ei! dacă nu-i ajungea, despărţirea e aproape; să fi poftit la mine la despărţire cu lăcrămaţie, că-i împlineam eu cât i mai lipsea. JUPÂN DUMITRACHE A avut noroc! mare noroc a avut bagabontul; a scăpat! IPINGESCU Iii! păcat... Cum? JUPÂN DUMITRACHE Când am trecut eu de răscruci cu coaoene, şi bagabontul era să intre după noi în uliţă, a ieşit haita de câini de la maiorul din colţ, şi i-a tăiat drumul lui coate-goale. Am lăsat pe Ziţa acasă, m-am suit degrab cu Veta sus, am trimis pe Chiriac repede pe maidan, eu i-am ieşit înainte peste uluci tocmai pe la prăvălia lui Bursuc; dar... geaba! până să ieşim noi, fugise bagabontul! (Se aude glasul lui Chiriac, strigând afară: "Spiridoane! Spiridoane!") IPINGESCU Iacătă vine Chiriac. Să n-auză. JUPÂN DUMITRACHE Aş! de el nu mă sfiesc. La din contra, el ştie toată istoria, i-am spus-o de la început... Atâta om de încredere am... Băiat bun!... ţine la onoarea mea de familist. Dacă nu l-aş fi avut pe el, mi-ar fi mers treaba greu. Eu, ştii, cu negustoria, mai mergi colo, mai du-te dincolo, mă rog, ca omul cu daraveri, toată ziua trebuie să lipsesc de-acasă. Pe de altă parte, ce să-ţi spui! am ambiţ, ţiu când e vorba la o adică la onoarea mea de familist. De! când lipsesc eu de-acasă, cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul! N-am ce zice! onorabil băiat! De-aia m-am hotărât şi eu, cum m-oi vedea la un fel cu meremetul caselor, îl fac tovarăş la parte şi-l şi însor! IPINGESCU Da'... coana Veta ce zice? JUPÂN DUMITRACHE Consoarta mea?... Ce să zică?...  De! ca muierea... mai ursuză. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are ea la ochi buni pe Chiriac; dar ştii cum m-a făcut Dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atitica din al meu, i-am zis pe şleau: "Nevastă, e băiat onorabil şi credincios; n-ai ce-i face: ce-i al omului e al omului!" IPINGESCU Rezon!   SCENA II   ACEIAŞI , CHIRIAC   CHIRIAC (intrând prin fund): Jupâne, trebuie să facem mandat de arestare pentru Tache pantofarul de la Sf. Lefteri; nu vrea să iasă mâine la izirciţ cu nici un preţ. JUPÂN DUMITRACHE Dar pentru ce nu vrea? CHIRIAC Zice că-i bolnav. Am trimis gornistul de trei ori la el cu biletul, şi l-a primit cu refuz. Zice mă-sa că nu poate umbla, că de-abia s-a sculat după lingoare. IPINGESCU Să dea ceferticat medical. CHIRIAC M-am dus eu la el chiar în persoană; zic: pe ce bază nu vrei să vii mâine la ezirciţ, domnule? zice: sunt bolnav, domnule sergent, zice, de-abia mă ţiu pe picioare, nu pot să merg nici pân' la prăvălie, zice; zic: nu cunosc la un aşa rezon fără motiv; zice: aduc martori, domnule sergent, că am zăcut o lună de zile, zice, întreabă şi pe popa Zăbavă de la Sfântul Lefterie, zice, alaltăieri m-a grijit, m-a spovedit; zic: n-am eu de-a face cu popa Zăbavă, nu-l am pe listă, zic, eu pe dumneata te am pe listă; să te prezanţi mâini la companie. Acu, trebuie să-i dăm mandat, pentru ca să-l iau mâine dimineaţă. JUPÂN DUMITRACHE Să-i dăm, să-l iei! Ala-i de-al ciocoilor, îl ştiu eu; cât a umblat dânsul fel şi chip să scape de gardă... IPINGESCU Şi eu îl am însemnat pe musiu Tache la cata- stiful meu; e finul lui Popa Tache. JUPÂN DUMITRACHE Ei! vezi! CHIRIAC Lasă-l că nu se sfinţeşte el cu mine, jupâne, îl pocăiesc eu... Ei! după aia pe nea Ghiţă Ţîrcădău nu l-a putut găsi gornistul deloc. A fost la el şi ieri şi astăzi cu biletul; cică n-a dat pe-acasă de trei zile! JUPÂN DUMITRACHE Pricopsitul de cumnatu-meu, n-aş fi mai avut parte de el! Cine ştie în ce cârciumă s-a-nfundat!... IPINGESCU L-am văzut eu azi dimineaţă, trece pe la despărţire. CHIRIAC Mă duc să-i trimeţ gornistul cu biletul pentru mâine. (iese repede) IPINGESCU Era afumat rău nenea Ghiţă. JUPÂN DUMITRACHE Ei! bravos! asta e una la mână. Om stricat, domnule! Păi de ce am dezvorţat-o pe Ziţa de el, gândeşti? Nu mai putea trăi cu mitocanul, domnule... IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Fată frumoasă, modistă şi învăţată şi trei ani la pasion, să-şi mănânce ea tinereţele cu un ăla... Tot gândeam la început, că de! e tânăr, o să-i treacă mai încolo, o să-şi vie la pocăinţă. Aş, ţi-ai găsit! Ţîrcădău şi om de treabă! Eu, ca ăla, cumnat mai mare, cum am zice ca şi un frate, tot i dam poveţe fetii să mai rabde, să nu strice casa. Cu azi, cu mâine, a răbdat biata fată biată să nu fie! a răbdat cât a răbdat, până m-am pomenit într-o zi că vine ţipând la mine, pe cum că: "Nene, moartă, tăiată, nu mai stau cu mitocanul, scapă- mă de pastramagiul! să ştiu de bine că mă duc la mănăstire, pâine şi sare nu mai mănânc cu el!" Ei! dacă am văzut ş-am văzut, zic: "Lasă, Ziţo, zic, îţi găseşti tu norocul, n-a intrat zilele-n sac! acu e vremea ta! Lac să fie, că broaşte destul!" ş- am şi dezvorţat-o. Apoi nu mai era de suferit aşa trai. N-o mai maltrata, domnule, măcar cu o vorbă bună. Mă rog, o dată ce nu e bărbatul levent, ce fel de casă să mai fie ş-aia? IPINGESCU Mie-mi spus? Nu i-am încheiat eu procestul verbal atuncea noaptea, când a tratat-o cu insulte şi cu bătaie? (Chiriac reintră) JUPÂN DUMITRACHE Apoi de ! n-a avut dreptul muierea să-l? Om fără ambiţ, domnule, nu ţinea la onoarea lui de familist! Un mitocan, mă rog; zice că-i negustor, alege-s-ar praful! CHIRIAC Jupâne, da' deseară că eşti de rond... mergi? JUPÂN DUMITRACHE Mai e vorbă? cum să nu merg? De ce m-am îmbrăcat? nu vezi? CHIRIAC Jupâne, da' face toate posturile? nu-i aşa? Nu sunt multe... până pe două după douăspce le isprăveşti. JUPÂN DUMITRACHE Aşa, cam pe la două după douăspce, ca totdeauna... Chiriac băiete (îl trage la o parte) ia vezi tu... mă ştii că am ambiţ, când e vorba la o adică, ţiu la... CHIRIAC Lasă, jupâne, că doar nu mă cunoşti de ieri de- alaltăieri.     SCENA III   ACEIAŞI SPIRION (aducând o gazetă) JUPÂN DUMITRACHE (lui Spiridon) Dar mai mult nu puteai să şezi, mă? SPIRIDON Vezi că era mulţi muştirii, jupâne, până să-mi dea madama gazeta. (Ipingescu ia gazeta) JUPÂN DUMITRACHE Mă Spiridoane, fii băiat de treabă, mă, că iau pe sfântul Niculae din cui; ştii că i-am pus sfârcul nou de ibrişim să nu-i fac saftea pe spinarea ta! SPIRIDON Da' de ce, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE Atâta-ţi spui eu ţie: 'aida! du-te iute şi cere cocoanii să- mi dea sabia şi cintironul. (Spiridon pleacă.) Chiriac băiete, (îl ia la o parte) ia vezi, ştii că am ambiţ, ţiu când e la o adică... CHIRIAC Lasă, jupâne, mă ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist. JUPÂN DUMITRACHE Ei! ia vezi... CHIRIAC N-ai grije, jupâne... Eu mă duc să închiz cantorul şi magazia. (cătră Ipingescu, care, de când a adus Spiridon gazeta, a sorbit-o cu ochii pe toate feţele.) Bonsoar, nene Nae. IPINGESCU Salutare, onorabile! (Chiriac iese, prin fund, după ce a schimbat gesturi de înţelegere, despre onoarea de familist, cu jupân Dumitrache. SPIRIDON (vine din dreapta cu sabia şi cintironul) Iaca, na, jupâne, poftim. JUPÂN DUMITRACHE Ce făcea cocoana, mă? SPIRIDON Cosea galoanele la mondirul lui nea Chiriac. JUPÂN DUMITRACHE Ce a zis? SPIRIDON Zicea că să vii mai devreme la noapte, că-i e urât singură-n casă. JUPÂN DUMITRACHE Uită mă! Ce ţi-e cu muierea fricoasă! (strajnic) Da' Chiriac nu-i aicea? SPIRIDON Jupâne, nea Chiriac mi-a zic să-nchidem mai degrabă, că ai să pleci de rond. JUPÂN DUMITRACHE Du-te de ado cheile şi le du lui Chiriac jos. (Spiridon iese.) Nene Nae, auzişi cum îmi poartă Chiriac de grija rondului? Ei! ie tot frică să nu uit reglementul. Are ambiţ băiatul, ca să fie compania noastră ceva mai abitir din toate. Gândeşti dumneata că mai primeam eu să fiu căpitan dacă nu-l alegea pe el sergent? Ştii cum a regulat compania? E prima domnule, poci să zic... IPINGESCU Bravos! JUPÂN DUMITRACHE Face să-i dea şi dicoraţie! IPINGESCU Să-i dea! de ce să nu-i dea? Şi el e d-ai noştri, băiat din popor... JUPÂN DUMITRACHE Fireşte, dicorăţiile nu sunt făcute tot din sudoarea poporului?  IPINGESCU Rezont! SPIRIDON (venind din fund) S-a închis, jupâne; acuma eu... mă duc să mă culc? JUPÂN DUMITRACHE Da, dar tutun şi cărticică ţi-ai lu- at? Chibrituri ai? SPIRIDON Ce tutun, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE Te face că nu înţelegi, ai? Nu ştii ce tutun? Eu n-am aflat că tragi ţigară? Aoleo, Spiridoane, nu te-oi prinde odată!... Săracul sf. Niculae! i ştii tu păpara lui... SPIRIDON Zău, jupâne. JUPÂN DUMITRACHE Haida pleacă. (Spiridon pleacă.) Mă! spune lui nen-tu Chiriac să nu uite de ce ne-a fost vorba... să fie cu ochii-n patru. SPIRIDON (ieşind) Bine, jupâne. SCENA IV IPINGESCU, JUPÂN DUMITRACHE JUPÂN DUMITRACHE (şezând pe scaun) Hei! ia să vedem acu ce mai zice politica. Citişi ceva? IPINGESCU Bravos ziar, domnule! Asta ştiu că combate bine. JUPÂN DUMITRACHE Apoi nu-i zice lui degeaba "Vocea Patriotului Naţional"!...  IPINGESCU (citeşte greoi şi fără interpunctaţie) "Bucureşti 15/27 Răpciune. Amicul şi colaboratorele nostru R. Vent. ..., un june scriitor democrat, a cărui asinu- itate o cunoaşte demult publicul cititor, ne trimite următoarea prefaţiune a unui nou op al său. I dăm astăzi locul de onoare, recomandând cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. Republica şi Reacţiunea sau Venitorele şi Trecutul. Prefaţiune. Democraţiunea romană, sau mai bine zis ţinta Democraţiunii romane este de a persuada pe cetăţeni, că nimeni nu trebuie a mânca de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta Constituţiune..." JUPÂN DUMITRACHE (mulţumit) Ei, bravos! Aici a adus-o bine. IPINGESCU (căutând şirul unde a rămas) "... A mânca... sfânta Constituţiune..." JUPÂN DUMITRACHE (cam nedomirit) Adică, cum s-o mănânce? IPINGESCU Stai să vezi... că spune el..."Sfânta Constituţiune, şi mai ales cei din masa poporului..." JUPÂN DUMITRACHE (nedomirit) E scris adânc. IPINGESCU Ba nu-i adânc deloc. Nu pricepi? Vezi cum vine vorba lui: să nu mai mănânce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor; adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpân. JUPÂN DUMITRACHE (lămurit) Ei! aşa mai vii de-acasă. Bravos! Zi-i nainte. IPINGESCU Stai să vezi: acuma vine un ce şi mai tare. JUPÂN DUMITRACHE Ei? IPINGESCU (urmând citirea) "... A mânca poporul mai ales, este o greşală neiertată, ba putem zice chiar o crimă..." JUPÂN DUMITRACHE (cu deplină aprobare) Ştii că şi aici loveşte bine! Da! cine mănâncă poporul să meargă la cremenal! IPINGESCU (bătând cu mâna-n gazetă) Apoi de ce scrie el, sireacul! JUPÂN DUMITRACHE Dă-i nainte, că-mi place. IPINGESCU "... Ba putem zice chiar o crimă. (schimbând tonul şi mai grav.) Nu! Orice s-ar zice şi orice s-ar face, cu toate zbieretele reacţiunii, ce se zvârcoleşte sub dispreţul strivitor al opiniunii publice; cu toate urletele acelora ce cu neruşinare se intitulează sistematici opozanţi..." JUPÂN DUMITRACHE (care la fiece accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm) Hahahaha! i-a-nfundat! IPINGESCU (urmând cu tărie) "... Nu! în van! noi am spus-o şi o mai spune: situaţiunea Romaniei nu se va putea chiarifica; ceva mai mult, nu vom putea intra pe calea viritabilelui progres, până ce nu vom avea un sufragiu universale..." (amândoi rămân foarte încurcaţi.) JUPÂN DUMITRACHE Adicătele, cum vine vorba asta? IPINGESCU (după adâncă reflecţie) A! înţeleg! bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea popor- ului suveran... ştii: masă... sufragiu... JUPÂN DUMITRACHE Ei! acu înţeleg eu unde bate vorba lui! Ei! bravos! Bine vorbeşte... IPINGESCU Asta combate, domnule, nu ţi-am spus eu! JUPÂN DUMITRACHE Apoi, nu-i zice lui degeaba "Vocea Patriotului Naţional"! IPINGESCU "... Până ce nu vom avea un sufragiu universal. Am zis şi subsemnez! R. Vent... studinte în drept şi publicist." (Când încă nu sfârşeşte bine Ipingescu de citit, se aude afară, în stradă, la dreapta, ceartă mare.) UN GLAS DE BARBAT (de afară) Lasă, cocoană! Poate că să mor şi să nu ţi-o fac! GLASUL ZIŢII (de afară) Mitocane! pastramagiule! la poliţiune! (amândouă glasurile vorbesc deodată.) Nene Dumitrache! (Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu rămân uimiţi.) JUPÂN DUMITRACHE (ascultând) Săi, nene Nae! IPINGESCU Urgent! (strânge repede gazeta şi scoate fluierul de la cheotoarea mondirului. Amândoi ies fuga prin fund, Ipingescu şuierând signalul de alarmă.)      SCENA V   SPIRIDON (singur, intră din dreapta făcându-şi o ţigară) Măă! al dracului rumân şi jupânul nostru! Bine l-a botezat cine l-a botezat "Titircă Inimă Rea". Ce are el cu mine? Zău! Biata cocoană şi cu nea Chiriac! Cu ei mai am noroc, ei mai mă scapă de afurisitul, că despre partea lui jupân Titircă Inimă-Rea, halal să fie de oasele mele! m-ar cotonogi. Ieri săptămâna, când s-a întors de la grădină cu cocoanele, m-a găsit deştept: "Bravos, musiu Spiridoane! zice, nu te-ai culcat pân-acuma; mâine dimineaţă jupânul săracul să deschiză prăvălia; ai stat pân-acuma să bei la tutun, 'ai? Nu jupâne, zic, da' dacă nu mi-e somn. Nu ţi-s somn, 'ai? stai că-ţi fac eu Uie poftă de culcat!"... Bietul nea Chiriac m-a scăpat, că luase pe sfântul Niculae din cui... Ieri seară m-a găsit dormind: "Bravos, musiu Spiridoane! zice; dormi, ce-ţi mai pasă! tutun ai tras destul, acum te-ai pus să tragi la aghioase; trai, neneaco, cu banii băbachii! Nu, jupâne, da' dacă mi-a fost somn, zic. Somn, 'ai? Te trage traiul ăl bun la somn! (Auzi, cu sfântul Niculae trai bun, cădei-ar bunul pe inimă lui jupânul!) Tragi la somn? Stai că am eu leac să-ţi tai de piroteală." Şi mi-a şi pus mâna-n păr. Dacă nu era cocoana să sară pentru mine tocmai la apropot, mă rupea, că nu-ş' ce-avea, era turbat rău de tot (s-aude zgomot). Auliu! Vine! (stinge repede ţigara cu degetele şi o bagă în buzunar.) SCENA VI SPIRIDON, ZIŢA (intră agitată) ZIŢA Auzi mizerabilul! să se-ntinză până-ntr-atâta ca să- mi facă un afront. SPIRIDON Dumneata eşti, cocoană Ziţo? Bine că venişi. Eu n-am putut să viu. Mi-era frică să nu mă spuie nea Chiriac lui jupânul, că am umblat noaptea pe drum... ZIŢA (repede) Ei! L-ai găsit? I-ai vorbit? I-ai dat? I-ai spus? SPIRIDON Da, cocoană. ZIŢA Ce-a zis? SPIRIDON "Mersi!" ZIŢA Şi tu ce i-ai spus? SPIRIDON "Pentru puţin." ZIŢA Nu i-ai spus cum ţi-am zis eu? SPIRIDON Ba da, l-am luat să-i arăt casa. ZIŢA Nu mai trebuia să-i arăţi nimic, că-i scrisesem eu în bilet unde să vie. SPIRIDON Aşa mi-a zis, să-i arăt casa, ca să meargă la sigur... Dar când să ies de pă maidan cu dumnealui, tocmai trecea jupânul de la vale; am lăsat pe persoana în chestiune să m-aştepte pe maidan şi eu am sărit peste uluci prin fundul curţii, că mi-era frică să nu dea jupânul cu ochii de mine, ori să vie acasă şi să nu mă găsească. ZIŢA Prostule! Nu ştii că nenea e de rond la noapte? Nu mai dă pe-acasă până la ziuă. SPIRIDON Dar dacă mă găsea pe uliţă, plăteai dumneata pielea mea? ZIŢA Ei! Şi zi persoana în chestiune aşteaptă pe maidan? SPIRIDON Da, şi mi-a dat şi biletul ăsta ca să ţi-l aduc. ZIŢA (luând biletul) Şi nu mi-l dai mai curând! Adu să văz. (merge la o parte şi citeşte.) "Angel radios! De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii... (îşi comprimă palpitaţiile.) Te iubesc la nemurire, Je vous aime et vous adore: que prétendez-vous encore? Inima-mi palpită de amoare. Sunt într-o poziţiune pitorească şi mizericordioasă şi sufăr peste poate. O da! Tu eşti aurora sublimă, care deschide bolta azurie într-o adoraţiune poetică infinită de suspine misterioase, pline de reverie şi inspiraţiune, care m-a făcut pentru ca să-şi fac aci anevata poezie: "Eşti un crin plin de candoare, eşti o fragilă zambilă, Eşti o roză parfumată, eşti o tânără lalea! Un poet nebun şi tandru te adoră, ah! copilă! De a lui poziţiune turmentată fie-ţi milă; Te iubesc la nemurire şi îţi dedic lira mea! Al tău pentru o eternitate şi per toujours." (Foarte aprinsă, îşi face vânt cu scrisoarea şi se plimbă repede.) Spiridoane băiete, du-te, du-te iute; te aşteaptă siguralmente... du-te... spune-i să aştepte, viu şi eu după tine numaidecât, numai să vorbesc cevaşilea cu ţăţica. SPIRIDON Nu pot, cocoană, să mă duc, până nu mi-o da voie ori nea Chiriac, ori cocoana. ZIŢA Unde-i Chiriac? SPIRIDON Nu ştiu, pân curte. ZIŢA Dar ţaţa? SPIRIDON Lucrează dincolo. (Ziţa porneşte spre uşa din stânga, când uşa se deschide şi Veta intră.) Iacătă-i cocoana. SCENA VII ACEIAŞI VETA VETA (intră cu lucrul în mână; coase galoanele la un mondir de sergent de gardă civică; este obosită şi distrată, vorbeşte rar şi încet) Cine-i aici? (văzând pe Ziţa.) A! Tu erai? mă miram cine-i. (trece încet să şază cu lucrul la masa din dreapta.) ZIŢA Eu, ţăţico; te rog lasă pe Spiridon să se ducă pân' la mine acasă, ca să- mi aducă mantelul; bate vântul şi mi-e frică să nu răcesc când m-o întoarce... (tăcere. Veta şade la dreapta şi lucrează adâncită în gânduri.) Îl laşi, ţaţo? (se apropie de ea.) VETA 'Ai? Ce să las? ZIŢA Să laşi pe Spiridon să-mi aducă ceva de acasă.  VETA Da, îl las. ZIŢA Du-te, Spiridoane. (Spiridon, după ce schimbă privire şi semne cu Ziţa, iese.) VETA Dar tu, Ziţo, la ce-ai venit? (lucrează înainte.) ZIŢA Stai să-ţi spui... Dar nu mă-ntrebi, ţaţo, să-ţi povestesc ce am păţit cu mitocanul! Să vezi, e halima... Auzi, mizerabilul! să-ndrăznească să-mi ţie drumul ca să-mi facă un atac... Stai, ţaţo, să-ţi spui şi să te cruceşti, nu altceva. Mai adineaori şedeam acasă. Tuşica, cum ştii c-a făcut-o Dumnezeu, se culcă o dată cu găinile. Eram ambetată absolut. "Dramele Parisului" câte au ieşit până acuma le-am citit de trei ori. Ce să fac? N-aveam ce citi. Zic: hai să mă duc la ţaţa, dacă nu s-o fi culcat, să mai stăm de vorbă. Scoţ ivărul de la şalon şi plec. Când să trec pe maidan, mă pomenesc cu mitocaul, cu pricop- situl de Ţîrcădău, că-mi taie drumul. "Bonsoar, bonsoar", şi ştii aşa deodată, sanfasò: "Hei, cocoană, zice, mai bine ţi-e acuma văduvă? Pardon, domnule, zic, n- am de-a face cu dumneta, şi mai întâi când e la o adică, nu sunt văduvă, sunt liberă, trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine! Acu mi-e timpul: jună sunt, de nimini nu depand, şi când oi vrea, îmi găseşte nenea Dumitrache bărbat mai de onoarea ca dumneata. Mi că t-ei căi! Zic: pardon, domnule, nu-ţi permit să te-ntinzi mai mult la un aşa afront; mă-nţelegi? zice..." VETA (întrerupând-o scurt) Ziţo... ce e când ţi se bate tâmpla a dreaptă? ZIŢA Îţi vine o bucurie. VETA Mie, bucurie?... nu crez. ZIŢA Da' de ce nu? VETA Dar când ţi se bate a stângă? ZIŢA Te-mpaci cu o persoană cu care eşti certată. VETA (ridicând capul cu mult interes) Da? (dând din umeri.) Cu cine să mă-mpac?... Nu sunt certată cu nimeni. ZIŢA Aşa... zic mitocanului... ţaţo, că era trăsnit... Am auzit că de la o vremencoace într-o băutură o duce. Uf! ţăţico, maşer, bine că m-a scăpat Dumnezeu de traiul cu pastramagiul! Să trăiesc eu cu un mitocan! Nu era de mine; eu sunt o persoană delicată; bine că m-am văzut liberă!... Aşa să nu-mi uit vorba zic mitocanului: "Nu-ţi permit, domnule, să te naintezi la un aşa afront! Da' el: "Gândeşti, zice, că o să te măriţi, cocoană? Asta mă-mportă pe mine, cine ce treabă are! Să te măriţi, 'ai? Cât o trăi Ghiţă Ţîrcădău, ori să te-nhăitezi cu vreunul? Sărcul! Dar să ştiu de bine că merg cu el de gât până la Dumnezeu, tot n-ai dumneata parte de un aşa ceva; încai dacă m-ai lăsat pe mine, să te duci la mănăstire, că aşa te lăudai la trebunar!... Mitocane, pastramagiul! La poliţiune! Vardist! Nene Dumitrache!..." Am avut ţaţo, parte că a sărit nenea Dumitrache şi cu Nae ipistatul! aminteri, mitocanul scosese şicul de la baston pentru ca să mă sinucidă... Ei! Ce zici dumneata, ţăţico, de nasul care şi l-a luat mitocanul? (Veta nu răspunde; Ziţa s-apropie de ea şi o observă.) "Taţo! Ce ai? Plângi? VETA (ştergându-se la ochi) Eu? De ce să plâng? Mă doare capul, mi-e cam rău. ZIŢA Îţi sunt ochii turburi grozav... VETA Nu-ş' ce am; parcă mă-ncearcă nişte friguri. ZIŢA Nenea e de rond la noapte? VETA Da. (s-apucă iar de lucru.) Tu mai stai, Ziţo ZIŢA Nu, ţaţo; o să mă duc şi eu să mă culc; trebuie să fie târziu. SPIRIDON (intră şi trece repede lângă Ziţa) Cocoană! (încet.) Până acu am aşteptat degeaba. L-am căutat peste tot, şi pe maidan, şi pe uliţă, nu e nicăieri. ZIŢA (încet) Biletul, zici că i l-ai dat. SPIRIDON Nu ştii? I l-am dat de când m-am dus la tutungerie, când m-a trimes jupânul. (iese în dreapta) ZIŢA Bine. (cătră Veta.) Ei! ţaţo, eu mă duc, bonsoar, alevoa. Culcă-te şi matale, nu mai lucra dacă ţi-e rău. VETA Lasă să-mi fie rău. (râzând silit.) Mai bine ar fi să mor. ZIŢA Vai de mine! Ce vorbă-i asta? Ce, ţi-e rău de tot? Să trimitem să caute pe nenea. VETA Aş! Eşti nebună! Nu vezi că glumesc. Mă doare capul; nu ţi-am spus? Am lucrat mult la lumânare. (are un fior.) M-a tras şi fereastra... Cum m-oi culca, îmi trece. ZIŢA Atunci, alevoa, bonsoir, ţaţo. (pleacă şi se întoarce.) A! să nu uit; mâine ne vedem, ştii că-i sărbătoare. Să ne legăm de nenea să ne ducă la "Iunion". VETA (repede) La "Iunion"? Nu Ziţo, nu mai merg la "Iunion". ZIŢA Da' de ce? VETA Pentru că... pentru că nu-mi face nici o plăcere acolo, nu-nţeleg comediile alea... Ei! Ce să-ţi spui! Nu voi. ZIŢA Ei, Doamne! Tato, parol, ştii că eşti curioasă! Ce, pentru comediile alea mergem noi? Mergem să mai vedem şi noi lumea. Ce, adică toţi câţi merg acolo înţeleg ceva, gândeşti? Merg numai aşa de un capriţ, de un pamplezir; de ce să nu mergem şi noi? VETA De ce, de ne-ce, nu voi să merg. ZIŢA 'Aide, zău, ţaţo; i zic eu lui nenea,... vrei? VETA Nu voi, ţi-am spus o dată, şi nici dumnealui nu mai vrea să meargă; mi-a spus de azi dimineaţă: degeaba-i zici. ZIŢA Zău! Tăţico, parol! Să mă-ngropi! VETA Nu merg, Ziţo, nu. Mă ştii tu; când zic o vorbă e vorbă. ZIŢA Zi, nu vrei să mergi, ţaţo? VETA Nu. ZIŢA (obidindu-se treptat) Nu? VETA Nu.  ZIŢA (podidind-o plânsul) Fir-ar a dracului de viaţă ş-afurisită! Că m-a făcut mama fără noroc! (pleacă.) N-am avut parte şi eu pe lume măcar de o compătimire! (iese, plângând şi trântind uşa, prin fund. Spiridon intră din dreapta.)     SCENA VIII   SPIRIDON, VETA VETA (lasă mondirul din mână) Spiridoane băiete, tu de ce mai stai? Mai ai vreo treabă? SPIRIDON Nu, cocoană. VETA Apoi, du-te de te culcă, ce mai aştepţi? Domnul Chiriac unde este? SPIRIDON E jos pân curte; adineaori şede pe laviţa de la poartă. Dar... nu ştiu ce o fi având nea Chiriac, cocoană... parcă nu-i sunt toţi boii acasă... VETA Cine ştie ce-o fi având şi dumnealui. SPIRIDON E necăjit foc; un ceas s-a tot plimbat pe jos; când am trecut pân curte, umbla de colo până colo, parcă vorbea singur şi se bătea cu pumnii-n piept... VETA O fi supărat, cine ştie!... Spune-i să-nchiză poarta. Galoanele i le-am cusut; uite mondirul, să i-l duci. SPIRIDON Bine, cocoană. (vrea să plece cu mondirul.) VETA Pe urmă, să-i spui... nu; pe urmă, să te duci să te culci, nu mai ai ce căuta p-aci. Să nu vie dumnealui să te găsească deştept, că iar o paţi. SPIRIDON (aparte) Ei, că parcă dacă m-o găsi dormind nu-i tot un drac! VETA 'Aide, du-te. SPIRIDON Mă duc; noapte bună, cocoană. VETA Noapte bună, Spiridoane. (Spiridon iese.) Noapte bună!... Săracul Spiridon! Nu ştie el ce-i pe sufletul meu, nu ştie el cum râde de mine! Eu şi noapte bună!... (merge încet la fereastra din dreapta uşii din fund, se uită în curte, apoi se-ntoarce tot adâncită în gânduri.) Ei! Iacă nu vrea omul, nu vrea! Dragoste cu sila nu se poate. Nu-i mai place, nu mai vrea!... Bine! N-o să mor nici eu!... De unde ştii? Poate mai bine că s-a întâmplat aşa... A! De ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!? De ce nu moare omul când e fericit!? De ce am mai trăit eu s-ajung la aşa ceva!?... (plânge; se aude zgomot.) Vine! (se şterge la ochi repede şi vrea să plece.) Nu! Nu mai voi să fiu proastă: dragoste cu sila nu se poate! (porneşte să iasă spre stânga, când intră Chiriac, care rămâne un moment la uşă. Veta stă locului. Tăcere.) SCENA IX CHIRIAC, VETA, apoi de afară JUPÂN DUMITRACHE şi IPINGESCU CHIRIAC Dumneata m-ai chemat? VETA Eu?... Nu. CHIRIAC Spiridon mi-a spus că...  VETA Da... am zis lui Spiridon să-ţi aducă mondirul; l-am cusut. CHIRIAC Mersi! VETA Pentru puţin. (Pauză) CHIRIAC Poarta... am închis-o. VETA Bine. (întoarce capul în faţa scenii; e mişcată.) CHIRIAC Alt nimic nu mai ai să-mi porunceşti? VETA Ce! Eu să-ţi poruncesc dumitale? CHIRIAC Să-mi porunceşti, fireşte; nu-mi eşti stăpână?... Nu sunt slugă în casa dumitale, cu simbrie? VETA (întorcându-se cu faţa spre Chiriac) Bine, domnule Chiriac, bine; zi înainte, că n-ai zis destule. CHIRIAC (înaintează) Ei! De ieri seama până acu cum ai petrecut? Ti-e mai bine aşa? VETA (scoborând un pas spre a se depărta de el) Da. CHIRIAC Îţi pare bine de ce-ai făcut? VETA Nu mă ştiu să fi făcut nimic; dar nu-mi pare rău că s-a-ntâmplat aşa. (Pauză) CHIRIAC (mai apropiindu-se) Mâine seară mergi iar la "Iunion"?  VETA Dacă o vrea dumnealui să mergem, trebuie să merg, fireşte. CHIRIAC Ca să te curtezi cu amploiatul dumitale? VETA (tresărind şi ridicând capul spre el) Domnule, te-am rugat să fii bun să nu-mi mai zici vorba asta. Dacă n-ai avut destul vreme să mă cunoşti, păcat! Eu te credeam pe dumneata mai deştept. CHIRIAC (stă la îndoială, apoi se mai apropie) Jură-te încă o dată! VETA Să mă mai jur eu?... Nu m-am jurat? N-am plâns? Cu ce m-am ales? Nu mai mă jur, pentru că nu mă crezi; de plâns aş mai plânge, dar nu mai pot... Dar... în sfârşit, nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata...D-aia zic şi eu mai bine că s-a întâmplat aşa. Tot trebuia să isprăvim odată... Am isprăvit... CHIRIAC Jură-te încă o dată şi... VETA (cu emoţie din ce în ce mai nestăpânită) Ce folos! Dumneata crezi mai mult în prostiile şi în bănuielile lui bărbatumeu, decât în jurământul meu, şi gândesc că trebuia să ne cunoşti destul de bine şi pe mine şi pe dânsul. Dar... foarte bine ai făcut să nu mă crezi. Aşa e. Eu sunt o femeie rea; am vrut numai să râz de dumneata. Eu te las pe dumneata ca p-o slugă "cu simbrie" să păzeşti casa, şi târăsc pe dumnealui pe la grădini ca să curtez cu alţii. Eu sunt o femeie mincinoasă; n-am simţit nimic când ţi-am spus că nu ştiu să mai fi trăit până să nu te cunosc pe dumneata... Toate le-am făcut pentru dumneata numai din prefăcătorie... totdeauna alta ţi-am spus şi alta am gândit; te-am minţi, te-am amăgit, am râs de dumneata atâta vreme... Acuma, bine că ţi-ai deschis şi dumneata în sfârşit ochii ca să vezi cine sunt. De! Ti-am făcut rău, dar... ai scăpat de mine. Lasă! Ce-a fost a trecut... Bonsoar. (vrea să plece spre stânga.) CHIRIAC (ieşindu-i cu un pas înainte) Te duci? VETA La ce să mai stau? Ce mai am eu cu dumneata? CHIRIAC Nu-mi mai zice "dumneata". VETA Cum pofteşti să-ţi zic? CHIRIAC Cum mi-ai zis până ieri. VETA Azi e azi, ieri a trecut. (porneşte să iasă.) CHIRIAC (tăindu-i drumul) Şi nu vrei să se mai întoarcă? VETA (scoboară un pas, depărtându-se de el la dreapta) Nu. CHIRIAC (apropiindu-se) Veto! VETA Nu; lasă-mă... Ce folos câtă fericire am avut un an, dacă într-o zi mi-am plâns-o toată! Nu, nu mai voi; mai bine mi-este aşa cum sunt... CHIRIAC Dar eu.. eu ce să fac?  VETA Ce fac şi eu... Învăţul are şi dezvăţ, nu ştii dumneata? CHIRIAC Dezvăţ! Lesne din gură. Îi scoţi rumânului ochii şi după aia-i zici: "Lasă că nu e rău şi fără să mai vezi... mai bine că s-a întâmplat aşa! N-o să mori fără luminile ochilor!... Învăţul are şi dezvăţ!..." Dar dacă n-oi vrea eu să mai trăiesc aşa!... care va să zică să mor, 'ai? VETA Ei, bine ar fi să poată muri omul când vrea; dar... nu moare nimeni de asta! CHIRIAC Dar dacă eu oi muri? (se repede şi ia spanga de la puşcă.) Vezi dumneata spanga asta? VETA (se redepe la el şi vrea să i-o smucească) Chiriac! CHIRIAC (luptându-se cu ea) Fugi!... Lasă-mă!... VETA Nu te las! Te ştiu eu cine eşti. Nu te las! Nu voi să ţi se tragă moartea de la mine. CHIRIAC Lasă-mă! Lasă-mă!... (se luptă.) VETA (desperată) Chiriac! (înecându-se.) Dacă vrei să te omori, omoară-mă întâi pe mine! (se luptă din putere.) Chiriac!... Nu ţi-e milă ţie de mine? Toate, toate de un an şi mai bine le-ai uitat într-o zi?... Chiriac!... CHIRIAC Tocmai pentru că nu le-am uitat, vreau mai bine să mor. Dacă nu mai este nimic între noi, spune-mi dumneata cum să mai trăiesc! Dacă mă laşi, dacă nu mai mă vrei, tot mort sunt eu; mai bine, lasă-mă: adio, viaţă! (se smuceşte.) Lasă-mă! VETA (ţinându-l strâns) Chiriac! Vrei să strig? Eşti nebun? CHIRIAC Da! Sunt nebun, fireşte că sunt nebun; m-ai înnebunit dumneata; dumneata să-mi tragi păcatul! Câte gânduri şi dor m-a ars pe mine, nu mă-ntrebi? VETA Dar tu pe mine nu mă-ntrebi? CHIRIAC Nu mai voi să ştiu de nimic, nu mai ştiu cine sunt! Am vrut să mă omor adineori în curte, dar ţi-am văzut trecând umbra peste perdeaua de la fereastră, ş- am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lângă tine, cum am trăit. (cu vorbele acestea Chiriac s-a mai domolit.) VETA Chiriac, ascultă. Nu mi-ai zis tu să mă jur încă o dată? Dacă m-oi jura, mă crezi? CHIRIAC Te crez. VETA (repede) Dragă Chiriac, să n-am parte de ochii mei, să n-am parte de viaţa ta, să nu mai apuc măcar o zi fericită cu tine, na! Ce mai vrei? Dacă ştiu eu ceva la sufletul meu din câte ţi le-a sporit dumnealui. CHIRIAC De ce te-ai dus la grădină? VETA M-am dus numai de gura sorii-mii Ziţii. Era lume multă, de n-aveam unde sta; cânta muzica; juca comedii; n-am auzit nimic, n-am văzut nimic. Toatea seara în uietul grădinii m-am gândit numai la tine; parcă dormeam şi visam ceva... Ştiam eu că o să mi se întâmple mie un necaz mare; mi se făcuse semn: răsturnasem de dimineaţă candela.. Încă dumnealui, dacă m-a văzut că mă speriu, zice: "Ei ce e dacă s-a răsturnat! Nu mai crede în prostii de-alea. Ce! Ce-o să ni se-ntâmple? Să-mi arză cherestigiria? Arză sănătoasă! Nu m-a făcut ea pe mine! Este asiguripsită... Atâta pagubă!..." Răsturnasem candela; pe urmă ochiul ăl drept mi se bătea într-una de vreo trei zile. Pe tine te lăsasem acasă ştergându-ţi puşca: ştii că ruginise încărcătura înăuntru şi te apucaseşi s-o scoţi cu vergeaua. Nu puteam să-mi iau gândul de la puşcă. Mă gândeam: dacă s-o descărca, Doamne fereşte! Puşca în mâna lui, ce să mă fac eu când l-oi găsi mort întins acasă!... Da' de ce nu i-am spus să bage de seamă! De ce nu l-am rugat să o lase cu gândurile toată seara. N-am văzut, zău! N-am văzut nimic, n-am auzit nimic! Mă jur pe ce vrei tu; mă crezi? CHIRIAC (biruit cu desăvârşite) Te crez! (aruncă departe spanga şi ia pe Veta în braţe.) VETA (strângându-l cu putere) Chiriac! (rămân o clipă îmbrăţişaţi în tăcere.) Chiriac, să nu mai faci ce mi-ai făcut, că mor... zău! mă omori... CHIRIAC Nu, nu mai fac. VETA Îmi făgăduieşti? Te juri? CHIRIAC Da. VETA Şi o să mă crezi că eu numai la tine mă gândesc? CHIRIAC Da. VETA Că numai pentru tine trăiesc? CHIRIAC Da. VETA Şi n-o să-mi mai zici nici o vorbă rea? CHIRIAC Nu. VETA Şi n-o să mai mă faci să plâng? CHIRIAC Nu! Nu! Nu! Dar mă ierţi? VETA Dar tu pe mine mă ierţi? CHIRIAC Eu te-am iertat de mult (se strâng bine în braţe). JUPÂN DUMITRACHE (de afară, sub fereastră) Chiriac! Chiriac! (Cei îmbrăţişaţi rămân încremeniţi ascultând.) VETA Hii! Dumnealui... CHIRIAC (repede, fără s-o lase din braţe, merge spre fereastră) Nu-i nimic! Trece la posturile dinspre Marmizon... (cătră jupân Dumitrache, pe fereastră.) Dumneata eşti, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE (de afară) Dar ce, Chiriac puiule, nu te-ai mai culcat? CHIRIAC Încă nu, jupâne, acu mă culc. JUPÂN DUMITRACHE (de afară) Somn uşor!... IPINGESCU (asemenea) Şi vise plăcute, onorabile! JUPÂN DUMITRACHE (depărtându-se treptat) Chiriac, puiule, ia vezi de ce am vorbit, fii cu ochii-n patru, d-aproape de tot: mă ştii că ţiu când e la o adică... CHIRIAC (strângând pe Veta cu putere) Lasă, jupâne, mă ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist!... (Cortina)     ACTUL II   (Aceeaşi odaie. O lampă cu gaz arde pe masă) VETA, CHIRIAC   SCENA I   VETA, CHIRIAC VETA Du-te, puiule, du-te; fii cuminte, sunt aproape de unsprezece... Cine ştie? Vine fără veste! CHIRIAC Aş! Mai are două ceasuri bune de alergat; nu poate veni aşa degrab'. VETA De unde ştii ce se-ntâmplă? Paza bună trece primejdia rea. CHIRIAC N-ai grijă, dragă, când îţi spui eu că nu vine; are să meargă până la Cotroceni, ce te gândeşti? Nu-l ştii pe el că umblă agalea?... VETA Bine, dar aş vrea şi eu să mă culc; zău, sunt obosită grozav. Ştii tu că de ieri seară de când ne-am certat, până acum n-am închis ochii? CHIRIAC Ei! D-apoi eu i-am închis!  VETA Tocmai d-aia; sărută-mă încă o dată şi du-te şi tu de te culcă. Mâine ai să ieşi la ezirciţ; ai uitat că trebuie să te scoli până-n ziuă? CHIRIAC Bine zici! Cum să uit, se poate? Mâine trebuie să mă scol la patru ceasuri. Are să vie gornistul, să mergem să luăm doi oameni din companie, ca să ridicăm pe Tache pantofarul de la Sfântul Lefterie. VETA Apoi mi-a spus leliţa Safta, că-i bolnav de lingoare. CHIRIAC Ce treabă am eu cu boala lui? Ce, eu sunt bolnav? Nu mă priveşte pe mine. Îl am pe listă, trebuie să se prezante la ezirciţ. VETA (tresărind, ca cum ar fi auzit ceva) Ia taci! (ascultă.) Mi s-a părut că umblă cineva pe portiţă. 'Aide, Chiriac, sărută-mă şi du-te. CHIRIAC (o sărută) Mâine seară nu te mai duci la "Iunion"? VETA Nu, nu mai mă duc fără tine... Dar tu... nu uiţi ce mi-ai făgăduit, n-o să mă mai necăjeşti niciodată? CHIRIAC Niciodată. (o sărută, o strânge-n braţe şi pleacă.) Bonsoar. (se mai întoarce spre a repeta jocul şi iese în stânga planul din fund.) VETA (singură, fredonează încet, coborând la masă) "Într-un moment de fericire, Stelele s-au umplut de dor Şi, printr-o perlă de iubire, Mi-au revărsat raze lor." (fredonează din ce în ce mai încet.) Trebuie să fie trecute de unsprezece... Să mă culc... Ce obosită sunt!  Nu mai pot... (şade lângă masă, deschide albumul şi dă de portretul lui Chiriac.) Ah! Ah! Chiriac! (fredonează întâia strofă din "Portretul" de d. G. Sion.) "Când ore de-ntristare vor turbura vreodată Frumoasa-ţi inimioară, tu vei portretul meu, Şi crede că eu sufer cu tine deodată, Şi c-amândoi atuncea compătimim mereu." (Urmează mai încet; micşorează lumina lămpii de tot şi începe a se pregăti de culcare. Uşa din fund se deschide încet în vremea asta, şi se arată Rică Venturiano; odaia este foarte slab luminată de flacăra închisă a lămpii.)   SCENA II   VETA şi RICĂ VENTURIANO, apoi JUPÂN DUMITRACHE şi IPINGESCU de afară RICĂ (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă şi înaintează în vârful degetelor până la spatele scaunului ei; cade în genunchi şi începe cu putere) Angel radios! VETA (dă un ţipăt, se scoală şi fuge în partea ceailaltă a scenii făcându-şi cruce şi scuipându-şi în sân) A! RICĂ (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea) Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun... VETA Nebun! (strigând.) Săriţi, Chiriac! Spiridoane! RICĂ Nu striga, madam, (se târăşte un pas în genunchi) fii mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat. VETA Turbat?... Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele oamenilor? RICĂ (se ridică şi se apropie de dânsa tăindu-i drumul) Cine sunt? Mă întrebi cine sunt? Sunt un june tânăr şi ne- feric, care sufere peste poate şi iubeşte la nemurire. VETA Ei! Ş-apoi? Ce-mi pasă mie! (după o mică reflecţie.) Vai de mine! Asta e vun pungaş: a aflat că nu-i dumnealui acasă şi umblă să ne pungăşească. (tare strigând.) Chiriac! Spiridoane! Săriţi! Hoţii! RICĂ (cu mâinile rugătoare) Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă; aibi pietate! M-ai întrebat să-ţi spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut... Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu însuţi în original? VETA Eu? RICĂ Da! (se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă după zece ceasuri la numărul 9, strada Catilina, când oi vedea la fereastr că se micşorează lampa? Iată- mă. M-am transportat la localitate pentru ca să-ţi repet că te iubesc precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea. VETA Adevărat, domnule, parol că eşti nebun. Visezi; ţi- am scris eu dumitale vreo scrisoare? Auzi obrăznicie! Ştii dumneata cu cine vorbeşti? RICĂ Cum să nu ştiu? În van te aperi. Şi tu mă iubeşti pe mine, nu mai umbla cu mofturi. Te-am văzut d-atunci seara de la "Iunion"... VETA De la "Iunion"? (caută cu gândul.) RICĂ Da; chiar de atunci seara, când privirile noastre s-au întâlnit, am citit în ochii tăi cei sublimi că şi tu corespunzi la amoarea mea. M-am luat după tine chiar în seara aceea până la Stabiliment. Simţisem că mitocanul de cumnatu-tău mă mirosise, ştia că mă ţiu după voi; şi, abandonându-mă curajul de a mai intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt, pentru că-mi era frică să nu paţ vun conflict cu mitocanul. Alaltăieri seară, amoarea mi-a inspirat curaj; mam ţinut după voi până în această suburbie, în colţul stradei; dar când să-ţi văz justaminte adresa, mi-a tăiat drumul nişte câini. Când am aflat că şezi pe aci, team curtat la nemurire şi m-am informat prin băiatul de la cherestegeria lui cumnatu-tău cum stai cu familia ta. Am aflat că acum eşti liberă, ţi-am scris prima mea epistolă într-un moment de inspiraţiune, ai primit-o, mi-ai răspuns să viu, şi am venit... pentru ca să-ţi repet că: (cade iar în genunchi) nu, orice s-ar zice şi orice s-ar face, eu voi susţinea, sus şi tare, că tu eşti aurora, care deschide bolta înstelată într-o adoraţie poetică, plină de... (urmează declaraţia foarte iute până ce-l întrerupe Veta.) VETA (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică şi-l întrerupe izbucnind de râs). Ha! Ha! Ha! Acu înţeleg eu tot! Ha! Ha! Ha! RICĂ Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea? VETA Da' cum, Doamne iartă-mă! Să nu râz?... Vezi bine că râz. Apoi ştii dumneata cu cine vorbeşti?... Mă cunoşti?... Ştii bine cine sunt? RICĂ Cum să nu ştiu! Tu eşti angelul visurilor mele, tu eşti steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul, care străluceşte sublim în noaptea tenebroasă a evistenţii mele, tu eşti... VETA (care trece la lampă, i măreşte focul şi se pune cu chipul în bătaia luminii) Zău? Ia uite-te bine! (râde.) RICĂ (foarte încurcat, se scoală de jos şi se dă înapoi împiedicându-se) Madam! Să am pardon! Scuzaţi! Cocoană! Considerând că... adică, vreau să zic, respectul... pardon... sub pretevt că şi pe motivul... scuzaţi... pardon... VETA (râzând) Bine, pardonul ca pardonul, dar te rog, dacă ţii la pielea dumitale, să te duci mai degrabă, să ieşi curând din casa asta, că, Doamne fereşte! De te-o călca aici bărbatu-meu (accentuând) mitocanul... De!... RICĂ Scuzaţi... pardon... VETA Apoi zău nu ştiu ce s-o mai alege de dumneata. Bărbatu-meu sufere grozav de gelozie şi e în stare a fi capabil să te omoare. RICĂ (speriat) Să mă omoare! VETA Deja alaltăieri seara ai avut noroc de ţi-a tăiat drumul câinii şi nu te-a lăsat să intri în uliţa noastră. Aminteri, dumnealui s-a suit repede sus, a deşteptat pe Chiriac... RICĂ Chiriac! VETA Da, tejghetarul nostru, şi au ieşit amândoi, unul pe maidan şi altul pe la poartă ca să te prinză în uliţă. Încă Chiriac luase şi levorverul; dar până să iasă ei, dumneata fugiseşi... RICĂ (îngrijat) Levorverul!... Madam, vă rog binevoiţi a-mi da drumul d-aici de urgenţă... VETA Ei! Ştii că-mi place! Ce! Te ţiu eu? Du-te, uşa-i deschisă; du-te repede, şi bagă de seamă la poartă să nu dai piept în piept cu dumnealui, că de-acum încolo trebuie să se întoarcă acasă. Apucă pe maidan şi ieşi devale spre Antim. Bagă de seamă să nu te întâlneşti cu bărbatu-meu, că te cunoaşte, şi cum te-o vedea, zău! Te umflă. RICĂ Mă umflă!... (vrea să plece, apoi stă şi se întoarce.) Cocoană, eşti o damă venerabilă; profit de ocaziune, spre a vă ruga (cu multă volubilitate) să primiţi asigurarea înaltei stime şi profundului respect, cu care am onoare a fi al domniei-voastre prea supus şi prea plecat, Rică Venturiano, arhivar la judecătoria de pace circumscripţia de galben, poet liric, colaboratore la ziarul "Vocea Patriotului Naţional", publicit şi studinte în drept... VETA În drept, în strâmb, ce-mi pasă mie! Du-te odată, ori ţi s-a făcut pesemne de vun conflict... RICĂ Nu, madam, nu; eu sunt june cu educaţie, nu voi să paţ nici un conflict! VETA Apoi, atunci du-te! Ce mai stai? RICĂ Mă duc; scuzaţi, pardon, bonsoar! VETA 'Aide! (vrea să-l conducă până la uşă; când vrea să deschiză uşa ca să-i dea drumul, s-aude glasul lui jupân Dumitrache în curte. Rică şi Veta coboară înspăimântaţi.) JUPÂN DUMITRACHE (afară în curte) Îţi spui că i-am văzut eu capul pe fereastră. E aici în casă. Chiriac! Spiridoane! VETA (îngrozită) Muziu! Domnule! M-ai nenorocit, şi dumitale atâta ţi-a fost! Fugi, fugi, că te omoară! RICĂ Aoleo! (se repede să fugă pe uşă.) VETA (oprindu-l) Nu p-acolo! JUPÂN DUMITRACHE (d-afară) Dacă nu i-o ajunge ce i-oi da eu moftangiului, să- mi tai mie favuridele! IPINGESCU (tot d-afară) Rezon! (se aud paşi repezi suind scările.) RICĂ (desperat) Madam, cocoană! Ai mizericordie de un june român în primăvara existenţii sale! De-abia douăzeci şi cince de roze şi jumătate înnumăr, douăzeci şi şase le împlinesc tocmai la sfântul Andrei... Scapă-mă! VETA Da... dar pe unde? A! Pe fereastra asta; ieşi curând, treci binişor pe schele la stânga, lasă-te pe scară în capătul binalii; jos e o portiţă scurtă, care dă în maidan... Fugi iute!... RICĂ (iese pe fereastră, se loveşte cu capul de zid şi-şi turteşte pălăria) Pardon!... Scuzaţi!... Bonsoar! (dispare pe fereastră, paşii se apropie.)   SCENA III   VETA singură, apoi DUMITRACHE şi IPINGESCU   VETA A scăpat sărmanul... Ce comedie! Doamne sfinte! Dacă-l prindea Chiriac, îl omora. Vezi dumneata cine mi-a fost soră-mea Ziţa! D-aia se ţinea dumneaei de capul meu să tot batem grădinile; era amorezată. Şi eu, proastă, să nu ştiu nimic, şi să-mi fac zile amare cu Chiriac din pricina lui musiu ăsta... Bine că a scăpat, vai de el; acum trebuie să-i sfârâie călcâiele pe maidanul lui Bursuc. (coboară la masă şi se face că lucrează. Uşa din fund se deschide de perete şi intră furioşi jupân Dumitrache şi Ipingescu cu săbiile scoase.) JUPÂN DUMITRACHE (înaintează strajnic) Cocoană! Cine a fost acum aici? (Ipingescu caută cu ochii în toate părţile, se uită pe sub pat, pe sub masă, peste tot.) VETA Cine să fie? JUPÂN DUMITRACHE (fierbând) Cine să fie?... Ştiu eu cine să fie? Dacă aş şti, nu te-aş întreba. IPINGESCU Rezon! (caută mereu.) VETA Ei! Ştii că eşti nu ştiu cum! Ce vii aşa turbat? Uite, cu sabia scoasă, ca la bătălie. JUPÂN DUMITRACHE Nu râde, cocoană, după ce că paţ un afront tocmai la ce-am ţinut eu, nu râde; du-te dincolo, cocoană!... De ce nu te-ai culcat pânacum? VETA Zău, că nu eşti în toată firea! Auzi că de ce nu m-am culcat; pentru că nu mi-a fost somn. Ce! Vrei să mă culc şi să-mi las lucru? Mâine e sărbătoare, trebuie să mă gătesc să merg la biserică. IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Cocoană, du-te dincolo, aci avem treabă; du-te curând. (umblă agitat, strigând.) Spiridoane! Spiridoane! Chiriac! Spiridoane! Chiriac! (către Veta.) Rău ai făcut, cocoană! VETA Ce rău? Ce visezi? Ce-am făcut? JUPÂN DUMITRACHE Ştii dumneata bine! Dumneata să tragi păcatul de ce so întâmpla (sinistru), că are să se întâmple lucru mare, cocoană, măcar să ştiu de bine că merg la cremenal! VETA Eşti nebun! (aparte.) Acu nu mai mi-e frică. JUPÂN DUMITRACHE (strajnic la culme) Du-te, cocoană, şi nu râde. VETA Iaca, mă duc. (iese răzând în stânga planul întâi.) SCENA IV JUPÂN DUMITRACHE, NAE IPINGESCU,apoi SPIRIDON JUPÂN DUMITRACHE Ştii (se îneacă de emoţie), mă stăpânesc, adică-i vorbesc cu perdea, nu voi să-i isplic lucru formal, ca să n-o ruşinez. IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE Ştii cum e dânsa... IPINGESCU Coana Veta? Ruşinoasă,... mie-mi spui? JUPÂN DUMITRACHE (plimbându-se agitat) Adică chiar în casa mea să nu pot eu pune mâna pe bagabontul? Că n-a avut pe unde ieşi; altă scară nu mai are casa. (strigă.) Spiridoane! Chiriac! Chiriac! Spiridoane! SPIRIDON (vinde din dreapta, cu părul vâlvoi, sculat zăpăcit din somn) Ce-i porunca, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE Porunca? Vino să-ţi dau poruncă. (îl ia de păr.) IPINGESCU Hahahaha! Dă-l, dă-l căţeaua! JUPÂN DUMITRACHE Apoi parcă ne-a fost vorba, musiu Spiridoane băiete, să nu te mai găsesc dormind când mă-ntorc acasă! Na poruncă! Na poruncă! Mai na poruncă! Să-ţi mai treacă de piroteală! SPIRIDON (plângând) Auliu, jupâne, auliu! Ce ţi-am făcut eu, jupâne, dacă am dormit? IPINGESCU (strajnic cătră Spiridon) Pentru ce nu eşti prezent la apelul nominal?... SPIRIDON Auliu! (se jeleşte.) JUPÂN DUMITRACHE Taci! Unde-i Chiriac? SPIRIDON (fugind într-un colţ) Nu ştiu... JUPÂN DUMITRACHE (se repede la el; Spiridon fuge) Da' să mănânci şi să dormi ştii? SPIRIDON Doarmne în odaia dumnealui, jupâne. JUPÂN DUMITRACHE Doarme? Toţi dormiţi, dormirea-ţi somnul ăl lung! Pâinea ştiţi să mi-o mâncaţi. Cheamă pe Chiriac degrabă... mergi! IPINGESCU (cătră Spiridon, bătându-i din picior) Urgent! (Spiridon iese degrab' în stânga.) JUPÂN DUMITRACHE Chiriac! Chiriac!... Eu arz în foc şi toţi trag la aghioase! Eu arz de onoarea mea de familist şi lor de somn le arde... Chiriac!     SCENA V   ACEIAŞI CHIRIAC, apoi SPIRIDON   CHIRIAC (Ştergându-se la ochi, în costum de noapte, vine moale de somn, din stânga) Ce-i jupâne? Ce s-a aprins? Arde? Unde arde? JUPÂN DUMITRACHE (luându-l de mână şi aducându-l în faţa scenii) Chiriac! (scurt.) M-am nenorocit! CHIRIAC Pentru ce? JUPÂN DUMITRACHE S-a dus ambiţul! CHIRIAC Cum? JUPÂN DUMITRACHE Tocmai la ce am ţinut... CHIRIAC Ce? JUPÂN DUMITRACHE Mi s-a necinstit onoarea de famil- ist! CHIRIAC Aş! nu se poate; ţi s-a părut! JUPÂN DUMITRACHE Am văzut cu ochii.  CHIRIAC Aş! Aşa m-ai speriat şi alaltăieri seara; aşa ţi se năzare dumitale. JUPÂN DUMITRACHE Chiriac, întreabă şi pe nenea Nae! IPINGESCU(grav) Aprob pozitiv. CHIRIAC (dezmeticit) Cum? Când? Unde? Cine? JUPÂN DUMITRACHE Bagabontul! CHIRIAC Ei? JUPÂN DUMITRACHE Maţe-fripte, Chiriac puiule, l-am văzut din uliţă pe fereastră aici în casă... cu ochelarii pe nas, cu giubenu-n cap. IPINGESCU Idem. (Spiridon intră din dreapta.) CHIRIAC Aici în casă? Nu mă băga-n păcate, jupâne! SPIRIDON (aparte) Cu ochelari? Cu giuben? E persoana cocoanii Ziţii. (iese pe furiş prin fund.) JUPÂN DUMITRACHE L-am văzut cu ochii mei, şi nu se poate să fi ieşit daici, că n-avea pe unde! Pe scară m-am suit eu cu nenea Nae, trebuia să dau piept în piept cu el. Trebuie să fie aici în casă ascuns. Trebuie să-l găsim. (iese în dreapta.) CHIRIAC (bătându-se-n piept) Las' pe mine, jupâne.  IPINGESCU (care se află la fereastra din stânga) Să am pardon: fereastra asta dă pe schele, schelele merg până-n capătul binalii. (Jupân Dumitrache reintră şi iese căutând în stânga.) CHIRIAC Da. IPINGESCU Ei! Acolo nu-i scară? Dacă o fi ieşit pe aici pe fereastră, s-a dus, a scăpat pe maidanul lui Bursuc. CHIRIAC Nu se poate să fi găsit scara. Schelele se-nfundă în podul grajdului; podul nu-i podit până acuma, e gratie numa, şi scara este în partea ailaltă, în dosul binalii. JUPÂN DUMITRACHE (reintră în stânga desperat) Mi s-a dus ambiţul, nu mai voi să ştiu de nimic! Mi s-a ne- cinstit onoarea de familist, acum nu mai îmi pasă măcar să intru şi-n cremenal! (căutând cu ochii, găseşte ba- stonul lui Rică uitat pe scânduri lângă scaunul unde acesta a căzut în genunchi la intrare. Chiriac şi Ipingescu caută şi ei în toate părţile.) Chiriac! Chiriac! puiule, uite! (arată bastonul.) Mai zi că mi s-a părut.     SCENA VI   ACEIAŞI VETA (din stânga) VETA Ce e, frate, ce e? CHIRIAC (cu putere cătră ea) Nu scapă el, cocoană, nici mort din gheara mea! JUPÂN DUMITRACHE (asemenea) Da, cocoană, nici mort. IPINGESCU (asemenea) Absolut! CHIRIAC 'Aide, jupâne, 'aide, nene Nae! (vrea să se repează peste fereastră cu puşca-n mână.) VETA (aleargă şi se pune în dreptul ferestrii) Sunteţi nebuni? Vreţi să se rupă schelele cu voi? Chiriac, nu ştii că schelele sunt părăsite de trei săptămâni? Vrei să te prăpădeşti? CHIRIAC Lasă-ne cocoană! (vrea s-o dea în lături, ea nu se lasă.) JUPÂN DUMITRACHE (asemenea) Lasă-ne cocoană! IPINGESCU (asemenea) Pardon! VETA (lui Chiriac) Iar te iei după vreo bănuială de-a dumnealui, iar? Ai uitat ce... JUPÂN DUMITRACHE Da, bănuială... cu ochilari la nas şi cu giobenu-n cap! CHIRIAC (se luptă cu Veta) Lasă-mă, cocoană! (scapă din mâinile ei şi iese pe fereastră.) VETA (şovăie şi cade pe scaun) Chiriac! JUPÂN DUMITRACHE Înainte, Chiriac! Înainte, nene Nae! (iese pe fereastră, Nae Ipingescu îl urmează.) VETA (sculându-se şovăind, scoate capul pe fereastră) Chiriac! Chiriac! Binişor! Să nu cazi!   SCENA VII   VETA, ZIŢA ZIŢA (intră prin fund repede) Ce e, ţaţo? Ce s-a întâmplat? Mi-a spus Spiridon... VETA (sculându-se repede de pe scaun) Ziţo, Ziţo, tu mi le faci toate, tu m-au dus la "Iunion", tu ai dat nas amploiatului să se ţie după noi, de mi-am găsit beleaua cu Chiriac... ZIŢA Cu Chiriac? VETA (dregând-o) Cu dumnealui, cu Chiriac, cu toţi; l-ai chemat să vie, şi în loc să vie la tine a venit aici. ZIŢA Şi?... VETA Şi tocmai când să-i dau drumul înapoi pe uşe, iacătă-i dumnealui cu Nae ipistatul se suia pe scară strigând ca nişte turbaţi... ZIŢA Şi pe urmă? VETA L-am făcut scăpat pe fereastră, i-am dat drumul pe schelă, ca să iasă pe la spatele binalii, pe portiţa dinspre maidan. ZIŢA (cu spaimă) Pe portiţa dinspre maidan! VETA Da, pentru că pe scara a mare s-ar fi întâlnit piept în piept cu dumnealui. ZIŢA (zdrobită) Ţaţo! Per l'amour di Dieu! Portiţa dinspre maidan e încuiată; adineori am vrust să viu eu p-acolo, ca să nu mai ocolesc, şi a trebuit să mă întorc iar pe uliţă ca să intru în curte. VETA Încuiată? Şi ulucile sunt de doi stânjeni! Atunci persoana în chestie n-a putut fugi! Ziţo, Ziţo! E primejdie! dumnealui e grozav, Chiriac e nebun! ZIŢA Vai de mine! Monşerul meu! Mi-l omoară! VETA Chiriac a luat puşca cu spangă şi dumnealui a scos sabia... ZIŢA Nu mai spune ţaţo, că mor! (se aude o dărâmare de scânduri.) VETA Taci! (ascultă amândouă.) JUPÂN DUMITRACHE (de afară) Aţin'te, Chiriac! IPINGESCU (de afară) Stai! În numele Costituţiunii! VETA (îngrozită) L-a prins! ZIŢA (asemenea) Ah! Mor! VETA Sunt în curte, 'aide să mergem degrabă. Tu ai făcut încurcătura, tu s-o descurci! 'Aide repede de scapă omul din primejdie. ZIŢA 'Aide! (Amândouă pornesc să iasă prin fund; când ele vor să păşească pragul, s-aude alt zgomot afară şi strigăte.) GLASUL LUI JUPÂN DUMITRACHE Nu le lăsa, Chiriac! (zgomot, strigăte şi o detunătură de puşcă.) VETA Chiriac! ZIŢA Monşerul meu! (ies amândouă desperate.)   SCENA VIII   RICĂ VENTURIANO, apoi SPIRIDON RICĂ (Coboară încet pe fereastră pe unde a ieşit; este prăfuit de var, ciment şi cărămidă; părul îi este în neorânduială; pălăria ruptă; e galben şi tras la faţă; tremură şi i se încurcă limba la vorbă; i se năluceşte a spaimă din când în când şi îl apucă slăbiciune la încheieturi.) Am scăpat până acum! Sfinte Andrei, scapă-mă şi de acu încolo: sunt încă june! Geniu bun al venitorului României, protege-mă; şi eu sunt român! (răsuflă din greu şi îşi apasă palpitaţiile.) O ce noapte furtunoasă! Oribilă tragedie! (i se pare că aude ceva şi tresare.) Ce de peripeţiuni!... Ies pe fereastră şi pornesc pe dibuite pe schele! Mă ţiu binişor de zid şi ajung în capătul binalii... Destinul mă persecută implacabil... Schelele senfundă; nici o scară... Cocoana perfidă mă indusese în eroare... Vreau să mă-ntorc şi d-odată auz pe inimici venind în faţa mea pe schele. O iau înapoi fără să ştiu unde merg; mă împiedic de un butoi cu ţiment... O inspiraţiune,... eu ca poet am totdeauna inspiraţiuni! M-ascunz în butoi! Paşii inimicilor s-apropie în fuga mare, mulţi inşi trec iute pe lângă butoiul meu înjurându-mă; eu, ca june cu educaţiune, mă fac că n- auz... Toţi se depărtează... Auz un zgomot, strigăte, ţipete de femei, în fine o împuşcătură. Zgomotul apoi cu încetul se stinge, totul rămâne într-un silenţiu lugubru, numai din depărtare se aude orologiul de la Stabiliment bătând unsprezece şi douăzeci... oră fatală pentru mine! Ies binişor din butoiul meu, mă târăsc de-a buşele pe schele şi mă pomenesc înapoi aci... Ce să fac? Pe unde să ies? Îmi trebuie o inspiraţiune ingenioasă... (pune mâna la frunte şi caută în gând.) Da, am găsit-o! Să ies pe uşe. (merge repede în vârful degetelor la uşa din fund, o deschide; afară, în sală, e beznă.) Obscuritate absolută! (merge la fereastră.) A! Auz paşi; vine cineva pe schele. (se repede la uşa din dreapta, a odăii lui Spiridon.) P-aici! (Spiridon intră în acelaşi moment repede, şi se lovesc amândoi în piept.) Ah! Cum m-ai speriat! (îi vine rău.) SPIRIDON Domnule, musiu, tot aici eşti? E foc mare, trebuie să fugi! Dacă o pune mâna pe dumneata, te omoară... RICĂ Mă omoară?... Scapă-mă, băiete, scoate-mă de aici... Pe unde să ies? (pornind spre uşa din dreapta, pe unde a intrat Spiridon.) Pe aici... SPIRIDON Nu se poate. (îi taie drumul.) Odaia d-acolo răspunde toto pe scara a mare; vrei să te-ntâlneşti cu ei piept în piept? RICĂ Nu, nu voi; dar atunci ce-i de făcut! Evistenţa mi- este periclitată. Voi să scap. Scapă-mă: îţi dau bacşiş trei sferturi de rublă. SPIRIDON Trei sferturi de rublă: şase pachete de tutun! Te scap. RICĂ Cum? Pe unde? Spune-mi iute, că mi-e degrabă, îmi vine stenahorie. SPIRIDON Dumneata stăi aici. Eu mă duc colea în odăiţă (la dreapta), deschiz uşa care dă în scară, cum i-oi vedea că se urcă sus, te chem în odaie, închidem uşa de la mijloc, şi când or intra cu toţii aici, îţi dau drumul pe dincolo pe scară, te cobori şi ieşi repede pe poartă... Lasă că te scap, n-ai grijă. RICĂ Da, du-te degrabă! SPIRIDON(cu şiretenie) Apoi, nu-mi dai? RICĂ Ce? SPIRIDON Ce mi-ai făgăduit. RICĂ Ba da, îţi dau. (se caută în toate buzunarele şi completează suma din mărunţele; Spiridon o socoteşte cu scumpătate.) Băiete, (solemn) tânărule! Ştii tu în ce poziţiune mă găsesc? Ştii tu ce pericol mă ameninţă? SPIRIDON Ba bine că nu! Dacă n-oi şti eu păpara lui jupânul!... Hehei! Lasă; dacă n-ăi putea scăpa... RICĂ 'Ai? (şovăie.) SPIRIDON Ai să vezi şi dumneata al dracului ce e... De ce-i zice lui "Titircă Inimă-Rea"? RICĂ Nu, nu voi să văz, scapă-mă. SPIRIDON (cam rece) Ei! Lasă, dacă oi putea, te scap eu, fireşte. RICĂ A! (şovăie.) Auz zgomot pe scară; se suie... (şovăie.) Aleargă; scapă-mă! (Spiridon iese încet în dreapta, numărând gologanii; Rică îl zoreşte de la spate.) SCENA IX RICĂ, DUMITRACHE, CHIRIAC, IPINGESCU, ZIŢA şi apoi VETA RICĂ (o clipă singur; joc de scenă mută; deodată se aud în odaia din dreapta palme, şi Spiridon ţipând) A! (paşi pe scară; Rică se repede la uşa din dreapta.) JUPÂN DUMITRACHE (întâmpinându-l cu sabia scoasă) Stăi! RICĂ (dându-se înapoi) Sunt mort, sfinte Andrei! (se repede la fereastra schelelor în stânga.) CHIRIAC (întâmpinându-l, sare pe fereastră în scenă, cu puşca cu baionetă în mână, ca de asalt) Stăi! RICĂ (dându-se înapoi şovăind) Geniu bun al venitorului României! (se repede la uşa din fund.) IPINGESCU (întâmpinându-l cu sabia scoasă) Stăi! (recunoscând pe Rică, îi cade sabia din mână.) Nu mă nebuni, onorabile! Dumneata eşti? RICĂ (tremurând grozav) Eu! (Ziţa intră prin fund.) JUPÂN DUMITRACHE Ce pofteşti, mă musiu? (se repede să-l umfle. Ziţa i sare-n piept şi-l opreşte.) CHIRIAC (trânteşte puşca şi scuipă în palme) Lasă-mi-l mie, jupâne! (se repede şi el să-l umfle.) IPINGESCU (sărind şi oprind în piept pe Chiriac) Nu da, onorabile!... îl cunosc eu. CHIRIAC (lui Ipingescu) Dă-te la o parte!  ZIŢA (lui Jupân Dumitrache) Nene Dumitrache, nu-mi asasina viitorul! (se luptă cu el.) JUPÂN DUMITRACHE Lasă-l să-l întreb numai: ce pofteşti, mă musiu? CHIRIAC Lasă-mă, nene Nae, să-l învăţ eu pe maţe-fripte să mai umble după nevestele negustorilor! IPINGESCU (strigând tare ca să acopere toate strigătele) Staţi! Staţi! Că e-ncurcătură! Pe dumnealui îl cunosc eu! Dumnealui nu-i d-ei de care credeţi dumneavoastră; e cetăţean onorabil. CHIRIAC Da' de onorabil n-are-ncotro! (vrea să se repează.) IPINGESCU (oprindu-l) E d-ai noştri, e patriot! JUPÂN DUMITRACHE Dacă-i patriot, de ce umbră să-mi strice casa? De ce mă atacă la onoarea de familist? (vrea să se repează; Veta intră prin fund.) ZIŢA Nene! Nene! Iartă-mă! Nu e ce crezi dumneata. JUPÂN DUMITRACHE Dar ce e? CHIRIAC Ce e? VETA (trecând lângă Chiriac şi luându-l la o parte necăjită) Ce e, ce e! Oameni în toată firea şi nu-nţelegeţi ce e! Umblaţi ca nebunii! (şoptindu-i repede.) Iaca ce e! Tânărul umbă după Ziţa, s-a amorezat cu ea de la "Iunion", ştii din seara când s-a luat după noi, şi-a trimes unul la altul bilete de amor, şi-n loc să meargă la ea acasă, a greşit ş-a venit aici. Nu ţi-am spus eu că e tot o bănuială proastă de-a dumnealui. Mă faci să intru în alte alea cu nebuniile tale. Iaca ce e; ai văzut? (în timpul acesta Jupân Dumitrache, cam încurcat de potolirea lui Chiriac, vrea să asculte şi el explicaţia.) CHIRIAC (domirindu-se) A! JUPÂN DUMITRACHE (trecând lângă Veta) Ei! Ce e!   (În timpul acesta, scenă mută între Ipingescu, Rică şi Ziţa mai în fund.) VETA (cătră Chiriac) Spune-i ce e. (trece în fund.)   CHIRIAC (luând la o parte pe Jupân Dumitrache şi şoptindu-i) Ce e, ce e! Oameni în toată firea şi nu înţelegem! Umblăm ca nebunii! Iaca ce e! Tânărul umblă după Ziţa; s-a amorezat cu ea de la "Iunion", ştii, din seara aia când s-a luat după dumneavoastră, şi-a trimes unul la altul bilete de amor, şi în loc să meargă la ea acasă, a greşit ş-a venit aici. Nu ţi-am spus eu, jupâne, că aşa îţi căşunează dumitale! M-ai făcut să alerg ca nebunii, să-mi rup gâtul! Doamne fereşte! Dacă făceam şi moarte de om? Iacă ce e; ai văzut? JUPÂN DUMITRACHE (înseninat şi domirit) A! (căutând la Ziţa cu coada ochiului.) Ei! Bată-te, Ziţo, să te bată! (Chiriac trece lângă Ipingescu.) ZIŢA (plecândochii cunevinovăţie) Nene! JUPÂN DUMITRACHE (cu părinţie) Ei! Nu te ruşina! Ale tinereţii valuri! (cătră public.) Fată romanţioasă! D-aia dumneaei: "'Ai, nene, la «Iunion», parol! Să mă-ngropi!" (În timpul acesta, cei ce n-au vorbit sunt grupaţi în fund; Rică încă nu-şi poate veni bine în fire.) IPINGESCU (înaintând lângă Jupân Dumitrache) Onorabile! (cu ifos.) Ştii cine-i tânărul ăsta? (arată pe Rică.) JUPÂN DUMITRACHE Cine? IPINGESCU Asta e ăl care scrie la "Vocea Patriotului Naţional". JUPÂN DUMITRACHE Nu mă nebuni! IPINGESCU Parol. JUPÂN DUMITRACHE Ei, fugi că mor! IPINGESCU D-apoi ce crezi! Chiar el însuşi în persoană: e băiat bun, d-ai noştri, din popor. El combate în articolul ăl de astă-seară, ştii cu "sufragiul". JUPÂN DUMITRACHE (încântat) Ei bravos! (încet.) Apoi de! Să facem cunoştinţă. Cum e amorezat cu Ziţa, mai ştii? De unde a fost să iasă norocul fetii! IPINGESCU Rezon! Aia ziceam şi eu. (cătră Rică.) Onorabile domn, permite-mi pentru ca să-ţi prezant pe cetăţeanul Dumitrache Titircă, comersant, apropitar şi căpitan în gvarda civică. (cu importanţă.) E d-ai noştri. (grupul din fund înaintează.) RICĂ Sunt încântat. (se confundă în complimente.) Mersi de cunoştinţă. IPINGESCU Dumnealui este cetăţeanul Rică Venturiano, amploiat judiciar, student la Academie învaţă legile, şi redactor la "Vocea Patriotului Naţional"... (cu putere.) E d-ai noştri... ce să mai stăm să mai vorbim... îl ştii... (amândoi recomandaţii se complimentează şi-şi dau mâna.) JUPÂN DUMITRACHE (cu respect amestecat cu sfială) Da, tocmai astă-seară citeam cu nenea Nae, în gazeta dumneavoastră, cum scriţi despre ciocoi că mănâncă sudoarea poporului suveran. Ei, bravos! Îmi place! Bine combateţi reacţiunea, nu pot să zic, ştii colea, verde, româneşte. Să vă ajute Dumnezeu ca să scăpaţi poporul de ciocoi! (prinzând limbă, după ce a zâmbit cu multă satisfacţie de vorbele lui Jupân Dumitrache) Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: bov populi, bov dei! Noi n-avem altă credinţă, altă speranţă, decât poporul. (Jupân Dumitrache ascultă uimit.) Noi n-avem altă politică decât suveranitatea poporului; de aceea în lupta noastră politică, am spus-o şi o mai spunem şi o repetăm necontenit tuturor cetăţenilor: "Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!" JUPÂN DUMITRACHE Bravos! Să trăieşti! (bate-n palme, încet către Ipingescu.) Vorbeşte abitir, domnule. Asta e bun de dipotat. IPINGESCU Hei! Lasă-l că ajunge el şi dipotat curând- curând... (În timpul acesta Rică a venit lângă Ziţa.) JUPÂN DUMITRACHE Cum combate el, poate să ajungă şi ministru. (tare cătră Rică, care stă tot în grup.) Mă rog, onorabile, eu îmi cer iertare, ştiţi că poate, adineaori, cum ţiu eu la... poate, v-am adus un afront; dar e şi vina dumneavoastră; nu ştiam că veniserăţi pentru Ziţa... RICĂ Mă rog, pardon, vina nu este nici a mea, nici a dumitale, nici a madam Ziţii: este a tăbliţii de la poartă... Dumneaei îmi scrisese că şade la numărul 9... am văzut la poartă numărul 9 şi am intrat. (vorbeşte încet cu Ziţa, Veta şi Chiriac.) JUPÂN DUMITRACHE (către Ipingescu) Aşa e; asta meşterul Dincă binagiul mi-a făcut-o; a tencuit zidul de la poartă şi mi-a bătut numărul 6 d-a-ndoaselea; să-l pui mâine să mi-l întoarcă la loc, să nu mi se mai întâmple vreun conflict. CHIRIAC (care s-a găsit în fund cu Veta, Ziţa şi Rică) Lasă ce-i spui eu şi cu cocoana, dacă vă e ruşine. (coboară cu Veta; Rică şi Ziţa se ţin în fund.) Jupâne. VETA Frate.  JUPÂN DUMITRACHE Ce-i, Chiriac, puiule? Ce-i Veto? VETA Avem să te rugăm ceva. CHIRIAC Da'... să nu ne tratezi cu refuz. JUPÂN DUMITRACHE Orice; mă ştii cum ţiu la nevastă şi la tine. VETA Uite ce e: musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc împreună. JUPÂN DUMITRACHE (încântat) Ei! Aşa e, ale tinereţii valuri! CHIRIAC Şi le e ruşine să-ţi spuie că ar vrea să... JUPÂN DUMITRACHE Să... ce? CHIRIAC Ei! Nu ştii dumneata? Să puie pirostriile!... Vrei şi Dumneata? JUPÂN DUMITRACHE (răpit) Dacă dumnealui cabulipseşte să ne onoreze cu atâta cinste... de! Zestrea nu-i aşa mare, şi dumnealui e... ştii, ceva mai sus... noi suntem negustori. RICĂ (coborând) Cetăţene, suntem sub regimul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii: unul nu poate fi mai sus decât altul, nu permite Constituţia. IPINGESCU Rezon! JUPÂN DUMITRACHE (lui Ipingescu) Bine vorbeşte, domnule, bravos! RICĂ Eu, dacă compătimeşte şi madam Ziţa la suferinţa mea... JUPÂN DUMITRACHE Mai e vorbă! Cum să nu compătimească? Ziţo, nene, ia vino-ncoa. (Ziţa vine ruşinoasă.) Ei! Nu-ţi mai fie ruşine: ale tinereţii valuri... Vrei? ZIŢA Eu fac ce vrei dumneata; îmi eşti ca şi un frate mai mare. JUPÂN DUMITRACHE Ei! Să vă fie de bine, şi ceasul ăl bun să-l dea Pronia. (încet Ziţii.) Să-ţi cinsteşti bărbatul: ăsta e om, nu glumă; ţi-ai găsit norocul. ZIŢA Mersi, nene. (trece în fund.) JUPÂN DUMITRACHE Pentru puţin. (lui Rică.) Ei acum, cumnate, ia să vorbim o vorbă colea între bărbaţi, cocoanele să nu asculte; ştiin dumneata, nene Nae, cum sunt cocoanele... IPINGESCU Ruşinoase... mie-mi spui? JUPÂN DUMITRACHE (lui Rică care a venit lângă ei) Toate ca toate, dar la onoarea de familist să ţii. RICĂ Da, familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare; familia este baza societăţii. JUPÂN DUMITRACHE Aşa e, bravos! (lui Ipingescu.) Toate le ştie, îmi place... IPINGESCU Apoi dacă-i jurnalist... VETA (din fund către Jupân Dumitrache) Ei! Toate bune, frăţico, dar noi nu dormim în noaptea asta? Chiriac are să se scoale mâine până-n ziuă la ezirciţ. JUPÂN DUMITRACHE Mai e vorbă, soro, cum să nu? (Toţi se dispun a se retrage; Rică e cu Ziţa, Chiriac cu Veta, Jupân Dumitrache suie cu Ipingescu.) IPINGESCU (lui Jupân Dumitrache) Onorabile, îndatorează-mă cu o ţigară de tutun. JUPÂN DUMITRACHE Şi cu două, nene Nae. (bagă mâna să scoaţă tabachera şi se opreşte încruntat cu mâna în buzunar. Nene Nae! Chiriac! CHIRIAC (coborând lângă Jupân Dumitrache) Ce-i, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE (luând pe Chiriac şi pe Ipingescu de mână şi aducându-i dramatic în faţa scenii) Toate le-am lămurit; bine, de cumnatul Rică nu mai am ce să zic; dar să vă arăt ce am găsit pe pernele patului dumneaei,... că uitasem;... îmi vine să intru la bănuieli rele. CHIRIAC (înfiorat) Ce-ai găsit, jupâne? JUPÂN DUMITRACHE Uite. (scoate din buzunar o legătură de gât.) IPINGESCU Frumoasă legătură, de şic! CHIRIAC Aş! Ado-ncoa, jupâne; asta-i legătura mea, n-o ştii dumneata? JUPÂN DUMITRACHE (lămurit) Ei, bată-te să te bată! De ce nu spui aşa, frate? (lui Ipingescu, cu filozofie.) Ei! Vezi?... Uite aşa se orbeşte omul la necaz! IPINGESCU Rezon! (Pornesc cu toţii veseli spre fund.)     Cortina   piesa de descarcat 

Asta e culmea!… strigă d. Lefter, ștergându-și fruntea , pe când madam Popescu, consoarta sa, caută fără preget … Nu e și nu e!…   – Femeie, trebuie să fie-n casă… Dracu n-a venit să o ia!… Dar ce au pierdut? ce caută?   Caută două bilete de loterie, cu care d. Lefter Popescu a câștigat.   Însă oricine mă poate întreba:   – Bine, dacă a pierdut beletul, de unde știe d. Lefter de câștig?   – E lucru simplu. Biletele le-a fost cumpărat cu bani împrumutați, ca de cabulă, de la d. căpitan Pandele, fiindcă îi spuseseră mulți, când se tot plângea că n-are noroc la joc, să-ncerce a juca cu bani de-mprumut… Și a făcut învoială, pe onoare, față cu martori, să dea din câștig, dacă s-o întâmpla, zece la sută căpitanului.   Când a cumpărat biletele, d. Lefter a râs pesimist:   – Ți-ai găsit! eu și noroc!   Dar d. căpitan Pandele, mai optimist:   – De unde știi dumneata norocul meu?   Ș-a pus pe d. Lefter să-i însemneze în carnet numerele biletelor.   A trecut mult de la aceasta. Lotăriile, amânate de atâtea ori, s-au tras în sfârșit amândouă în aceeași zi. La prima (Lotăria “Societății pentru fundarea unei Universități Române în Dobrogea, la Constanța”), lotul cel mare de 50.000 lei l-a câștigat numărul 076.384; iar la a doua ( Lotăria “Asociațiunii pentru fundarea și înzestrarea unui Observatoriu Astronomic la București”), lotul cel mare de 50.000 lei l-a câștigat numărul 109.520.   Lefter, până adineaori, habar n-avea că se trăseseră ieri amândouă lotăriile. Era seară; omul ședea la masă cu consoarta sa în sălița de intrare, vorbind în ticnă despre cum se scumpește viața din zi în zi, când aude o birje oprindu-se-n poartă, apoi pași apăsați în curticică și pe urmă bătând cineva tare grăbit la geamlâcul d-afară. D. Lefter sare să deschidă bănuind în gând:   “Hait! iar ne chiamă deseară la serviciu extraordinar turbatul (turbatul e șeful), să ne canonească până la miezul nopții, ca să se recomande ministrului că e grozav!” – iar madam Popescu se repede în odaie, fiindcă era în négligé. D. căpitan Pandele intră ca o furtună și, vorbind din ce în ce mai tare, ca și cum d. Lefter ar fi surd:   – Bine, nene, păcatele mele! de ce n-ai venit la berărie?… se poate să fii așa de indiferent? te caut ca un nebun de atâtea ceasuri?   – Ne-a ținut până adineaori turbatul la canțilerie… De ce?   – Leftere!… nu știi nimica?   – Ce!   – Ieri s-a tras lotăriile noastre!   – Ei?   – Am câștigat!   – Nu mă-nnebuni!… Cât?   – La amândouă am câștigat loturile mari! ale mari de tot! Și căpitanul pune pe masă listele oficiale și alături carnetul său. În adevăr, carnetul sună tocmai ca-n liste: 076.384 Universitate-Constanța, 109.520 București-Astronomie.   Cititorul a înțeles acuma ce căuta de trei zile pe brânci soții Popescu.   Lefter a trimis turbatului o scrisoare, cerând cu tot respectul un concediu de două-trei zile, pe motiv că nu se simte de loc bine. Așa și este,e bolnav.   După o muncă zadarnică de atâta vreme, după ce toată casa a fost răsturnată de zece ori, când așa, când aminterea, d. Lefter a căzut pe o canapea sfărâmat de oboseală; a simțit că i se taie încheieturile și așa, un fel de slăbiciune la lingurea, parcă-l lua o apă; a moțăit câteva ore ș-a adormit. Femeia a șezut și ea pe un scaun că nu mai putea de picioare și de mijloc – se-nțelege de atâta alergătură și de-atâtea ridicături. Să fi ațipit d. Lefter ca vreun sfert de ceas și de odată, se scoală drept, cu fața luminată de raza adevărului…   – Știu unde sunt! acuma știu!… uf!… le-am găsit.   – Unde?   – În jacheta mea cenușie de vară… Cu ea eram la berărie când le-am cumpărat. Țiu minte bine, le-am pus în buzunarul de la piept, înăuntru… Acolo, sunt!… sigur!… Adu-mi jacheta!   Pe cât își aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe atât madam Popescu se turbura, se roșea, se-ngălbenea…   – Care jachetă? întreabă ea aiurită, ca de pe altă lume.   – Cea cenușie.   – Leftere! zice femeia punând mâna la sânul stâng, ca și cum ar fi simțit un junghi grozav.   – Ce?   – Am… dat-o.   – Ce-ai dat?   – Jacheta!   – Care jachetă?   – Aia cenușie!   – Cui?   – N-ai spus tu că n-o mai porți?   – Cui? cui ai dat-o, nenorocito!   – La o chivuță.   – Pentru ce?   – Pe farfurii.   – Când?   – Alaltăieri…   – Alaltăieri!… fără s-o cauți prin buzunare!   – Am căutat-o, răspunde femeia îngrozită de vina ei; nu era nimic.   – Taci! strigă crunt d. Lefter… Pe câte farfurii ai dat-o?   – Pe zece… Destul m-am tocmit: n-a vrut să-mi dea o duzină întreagă, răspunde ea fără să mai știe ce spune.   – Unde sunt farfuriile?… Voi să văz farfuriile! Adu farfuriile! poruncește strașnic d. Lefter.   Consoarta sa, fără să mai zică o vorbă, se supune; i le aduce și le pune pe masă. Frumoase farfurii! cu chenar dublu, unul conabiu lat pe muche, și altul pembe îngust pe buză. Domnul Lefter ia una ș-o sună – porțălan.   – Bravo! bun gust ai! zice rânjind sardonic.   Și, pac! trântește una jos… țăndări! și pe urmă, paf! alta asemenea.   – Leftere!   – Așa sunt eu, galant, cocoană! când am chef, sparg; sparg cocoană, când am chef, farfurii de câte zece mii de franci una! sparg, mă-nțelegi, sparg al dracului!   Și iar pac! paf! până la a din urmă, pe când cocoana se scutură la fiecare, parcă ar arde-o cu un bici de foc. După ce le isprăvește pe toate d. Popescu își scoate batista, își șterge sudoarea frunții și se așează grav pe scaun, apoi, cu tonul sever, dar calm, al judecătorului ne-nduplecat către criminalul care-i stă de față-n picioare:   – La care chivuță? o știi?   – La Țâca, aia tânără frumoasă, care vine totdeauna pe aici, răspunde vinovata, plângând cu inima frântă de târzie căință.   – Știi unde se află această chivuță?   – Zice că stă tocmai la margine, în mahalaua Farfurigiilor.   – Destul, nenorocito!   Peste un ceas, pe-nserate, o birje trece în goana mare prin strada Emancipării din Farfurigii: pe capră, alături cu birjarul, un sergent; în fund, d. Lefter și d. căpitan Pandele: iar, dinainte, încă un sergent și d. comisar al secției respective, Turtureanu, deja cointeresat cu cinci la sută asupra câștigului – se-nțelege, câștig, dacă se vor găsi cele două bilete. Comisarul știe unde stă chivuța Țâca.   Birja, trecând din greu prin noroi, se oprește în sfârșit în apropierea unei cocioabe de pământ, care șade singuratică pe un peș, pe un maidan. Comisarul postează pe sergenți, pitulați, în dosul cocioabei, după regula strategică consacrată la călcări de vizuini; le face semnul clasic al lui Harpocrates, ș-apoi trece, urmat de d. căpitan și de d. Popescu, să bată la ușe… O fetică zdrențuită vine să deschiză. În sălița luminată de pălpăiala a câțiva tăciuni de pe vatră, miroase strașnic a carne cu prune: o țigancă bătrână pregătește de cină. Țoți trei vizitatorii se dau înapoi pe prispă punându-și mâna la nas.   – Unde-i mă-ta, fa? întreabă d. comisar.   – Trebuie să vie acuma, zice copila uitându-se sperios la cei trei domni.   – Aprinde-un muc de lumânare și hai de ne du în odaie, s-o așteptăm. Fata stă la-ndoială.   – Haide! se răstește d. Turtureanu… și toți trei intră, împingând pe fată-nainte.   – Da ce e? întreabă bătrâna, ridicându-se de la vatră, unde sta stârcită.   – Avem treabă cu fie-ta, cu Țâca…   – Lipsește ceva dintr-o casă… știe ea ce lipsește, adaogă d. Lefter.   – Vai de mine! boiarule, zice bătrâna… N-are Țâca obiceiul… La toate casele boierești o cunoaște pe Țâca… la toate cocoanele mari o știe pe Țâca…   – Haide! nu mai lungi vorba, comandă d. căpitan Pandele, ș-aprinde! cât vrei să mă ții în picioare?   – Iac-aprinz… Da nu se poate, Țâca, boiarule! să ferească Dumnezeu! eu, pântru Țâca, poci să-mi pui mâna-n foc pântru Țâca… Poate, altă chivuță…   Și zicând aceasta, baba a aprins o lumânare de seu ș-a trecut în odaie, urmată de boieri. Odaia are două paturi, o masă, o laviță, un scaun și o sobiță de tuci. Pe amândouă paturile, stau grămezi de haine, încălțăminte, pălării, șaluri purtate, pe sub paturi și pe laviță fel-de-fel de mărfuri de farfurărie și sticlărie…   La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare; se repede și-ncepe să scotocească luând și examinând pe rând bucățică cu bucățică, fir cu fir. Câte reflexiuni ironice, picante, sentimentale, se pot face asupra unei așa grămezi pestrițe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii trecătoare prin care au trecut și ele o clipă, nouă, neveștejite! Dar d. Lefter n-are vreme să filosofeze… el caută… caută mereu… Fatalitate! jacheta cenușie nu se află. Când gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap, iacătă și Țâca, d-abia ducându-și coșul plin de vechituri nouă, foarte obosită de alergătura zilii-ntregi și flămândă: de departe i s-au umflat nările ca răspuns la chemarea generosului miros de pe vatră.   Cum intră, o înconjură toți trei musafirii; d. Lefter o ia de pept:   – Unde mi-e jacheta?   – Care jachetă?   – Jacheta a cenușie…   – Care jachetă cenușie?   – Jacheta cu biletele…   – Care belete, boiarule?   – Te faci că nu știi, gașperiță!   – Să mă trăsnească Dumnezeu! să hie al dracului!   – Mai bine, spune drept, zice d. Turtureanu.   – Dacă spui ai bacșiș bun, adaogă d. căpitan Pandele.   – Ce sa spuie boiarule! zice bătrâna apilpisită: ce să spuie? vai de păcatele noastre, dacă nu știe… auzi colo! ce sa spuie?   – Taci tu! zbiară d. Turtureanu și-i dă brânci babei cât colo în săliță.   Baba își face cruci, iar copila tremură ca varga lângă vatră, unde prunele sfârâie tare-n cratiță.   – Să n-aibă parte!… dă să zică Țâca.   – Na-i fost tu, o-ntrerupe d. Lefter, în strada Pacienții numărul 13, la madam Popescu, madam Lefter Popescu, o damă – naltă, subțirică, frumoasă, oacheșă, casele ale verzi cu geamlâc, care are o aluniță cu păr d-asupra sprâncenii din stânga și se poartă legată la cap cu roșu?   – Ba, am fost.   – Atunci, de ce minți?   – Ba, nu minț, boiarule; am fost. Ei?   – Nu ți-a dat pe zece farfurii, că n-ai vrut să dai o duzină-ntreagă, cu chenar conabiu lat pe muche și altul pembe îngust pe buză, o jachetă cenușie?   – Ba, mi-a dat.   – Atunci, de ce minți?   – Nu minte, boiarule! zice bătrâna din săliță.   – Taci tu!… Unde e jacheta?   – E pa mine… o port pa dedesubt.   – Ca să nu te prinz!   – Ba, sa hie al dracului care n-o poartă de frig… Sunt borțoasă, boiarule… alerg toată zâulica pân zloată – bogdaproste, îmi țâne cald la pântece și la șale.   – Dezbracă-te, poruncește d. Lefter.   – Iaca…   Și Țâca începe a-și lepăda țoalele de pe ea. Tocmai dedesubt de tot, peste cămașe, se vede jacheta cenușie. D. Lefter repede o caută-n buzunarul de la piept; chivuța se strâmbă, că se gâdilă la sân. În buzunar, nimic; dar în fund are o descusătură… desigur o fi căzut în căptușeală. Țâca scoate și o dă d-lui Lefter, care o descoase cu briceagul din toate tighelurile… În căptușală, nimic și iar nimic.   – Ce mi-ai făcut biletele? răcnește îngrozitor cu pumnii-n-cleștați d. Lefter, pe când ceilalți doi o strâng de aproape într-un colț.   – Care belete? zbiară și chivuța ca o nebună ș-apoi, schimbând tonul, strigă tare către baba din săliță în țigănește: “Săi, că se sfarojesc prunele de tot!”   – Ce ai spus pe țigănește? urlă d. Lefter.   – Hauleu! începu să se bocească baba și copila, ce năpaste a fost să cază pe noi!   – Să-mi scoți biletele! scrâșnește d. Lefter; să-mi scoți biletele, hoațo! că te omor, mă-nțelegi? te omor!   Și-i trage Țâchii o palmă, s-o năucească. Atunci, toate trei femeile se pornesc pe răgete, să crezi că s-a aprins o cușcă cu pantere. D. Turtureanu dă într-o parte pe d. Lefter și cu gravitate:   – Las-o mă rog… Las’ că spun dumnealor la secție. Apoi iese-n ușă, dă un țignal; sergenții răsar ca din pământ, și haide! le-au pornit pe nemâncate…       Toată arta d-lui Turtureanu a rămas infructuoasă… Femeile nu știau nimic despre bilete… Cu tot zelul său, nu putuse depăși limitele prudenții; de aceea, el spunea seara la berărie d-lui Lefter și căpitanului:   – Cu baba și cu fata, de! merge să le mursici mai zdravăn; dar cu Țâca, nu prea, fiindcă, e pardon, în poziție; dacă se întâmplă la secret vreun avort… Nu știi dumneata? Astăzi nu mai poți conta pe inferiori… și nici pe superiori! S-aude… Gazetele atât așteaptă ca să ne persecute… Dar îți spun eu că nu e! Biletele n-au fost în jachetă; pot face prinsoare pe ce poftești… Să vezi când ți-o mai trece nițel asta… cum să zic? amorul-propriu, – așa e tot omul la început când îi vine o surpriză de așa un câștig – să vezi, ai să dai peste ele acasă.   Lefter susține că Țâca i-a furat biletele – chivuțele și jidanii nu sunt proști: când cumpără haine vechi, le purică pân toate-ndoiturile.   – Ia, dă-mi-le, mă-nțelegi, la discreție, să stau eu cu dumnealor în tete-a-tete la secret… Să vezi cum scot biletele…   Și zicând aceasta, se uită cruciș, fioros și scrâșnește din dinți. D. Turtureanu răspunde făcând teorii asupra instrucțiunei criminale pe temeiul îndelungatei d-sale experiențe în serviciul siguranței publice. Așa, femeile rabdă mai mult, sunt mai piloase decât barbații. Dintre bărbați, bulgarii întrec pe toți la răbdare; mai puțin ca toți rabdă țiganii și țigancele mai puțin de cât toate: cum le strângi puțin în corset, “stai că spui, mânca-te-aș!”   De aceea le slăbise pe chivuțe, lăsându-le însă tot la secret nemâncate, să se mai gândească – poate!… dar nu-i vine să crează.   Pe când vorbește d. Turtureanu, d. căpitan Pandele citește gazeta de seară, iar d. Lefter ascultă dus pe gânduri. La un moment, d. Popescu se face palid: un domn a intrat în berărie și trece pe lângă masa lor către fund. Este șeful său de la minister, un tip foarte posomorât și din cale afară aspru. D. Lefter se scoală și salută; șeful d-abia moțăie din cap și se așează la o masă puțin mai departe.   – Uite, zice d. căpitan și arată și celorlalți gazeta care scrie:   “Precum se știe, cele două mari loterii s-au tras zilele trecute. Numerile care au câștigat loturile cele mari, de câte 50.000 lei sunt: la Constanța-Universitate, 076.384 – la București-Astronomie, 109.520.   Un lucru curios însă; până acuma, fericiții posesori ai numerilor câștigătoare nu s-au prezentat să-și reclame dreptul. Pentru numeroșii noștri cititori și gentilele noastre cititoare, în rândurile cărora am dori din suflet să se afle câștigătorii, amintim că, după șase luni de la trageri, nu se mai poate sub nici un cuvânt reclama vreun câștig. Sumele nereclamate până la termenul fatal trec de drept la fondurile societăților respective.”   Cu tot respectul ce i-l insufla d-lui Lefter șeful său, care-l ochia pe sub sprincene din când în când cu privirea plină de “mustrare – adică: “Dumneata ne tragi pe sfoară; scrii că ești bolnav, ca să-mi lipsești de la datorie, și pe urmă-mi bați berăriile… Bravo!” – cu tot respectul acela foarte legitim, d. Popescu nu se putu stăpâni la propoziția finală din notița gazetei, și izbucni într-un hohot de râs, un râs vânăt:   – Hahaha! să știi nene Turturene, că le găsim tocma a doua zi după termen… îmi cunosc eu norocul!… Hahaha!   Râsul și vorbele acestea au făcut pe d. căpitan Pandele să sară din loc. El, care până aci păstrase o atitudine calmă, mai presus de orice laudă, a trebuit în sfârșit și el să izbucnească… Imputări amare de neglijență, de indiferență, de imprudență! Când are cineva hârtii de valoare așa de mare, nu le lasă să se târâie astfel de colo până colo… Trebuie să fie cineva prea sec! Așa trebuie să pați când faci afaceri de o sută de mii de franci cu un zevzec! ș.c.l… Și asupra acestora d. căpitan pleacă, spumând și înjurând ca un grad inferior. D. Lefter parcă n-a auzit nimic; bate toba încetinel cu deștele pe marmura mesii.   Peste câteva momente, domnul șef, care a plătit paharul său de bere, se scoală și, trecând spre ușă pe lângă masă, zice:   – Domnule Popescu, dacă dumneata nu mai vrei să vii la serviciu, atunci, te rog, cel puțin trimite mâine cheia sertarului, unde ai acte publice în întârziere.   – Am fost bolnav, domnule șef.   – Mofturi!…   – Parol, domnule șef; mâine viu negreșit.   – Te rog! zise scurt și apăsat șeful și plecă fără să salute. D. Turtureanu se uită la ceas… Târziu! Trebuie să meargă la serviciul de noapte: peste un ceas trece inspectorul pe la secție. Pleacă; d. Lefter pleacă după el. Să aruncă într-o birjă; d. Lefter se aruncă după el.   – Merg și eu la secție, nene Turturene, s-o mai văz pe hoață! D. Turtureanu se-nvoiește numai după ce amicul își da cuvântul solemn de onoare că n-are să mai fie violent, n-are să mai facă nimic femeilor arestate. Pe drum, d. Popescu promite amicului său să-i ridice partea din câștig de la cinci la zece ta sută, dacă se găsesc biletele.   – Pe viitorul și pe onoarea mea! nene Turturene!   Au sosit… Nenorocire!… Inspectorul trecuse pe la secție adineauri; cercetase la secret, notase ceva foarte supărat, în portofel, și liberase pe cele trei femei, îmbunându-le cu vorbe blânde.   – De mare belea mi se pare că m-ai dat, nene Popescule, cu ipohondriile dumitale! a zis d. comisar.   Lefter atunci a-nceput să se vaite.   – Prin urmare, care va să zică, dacă nici dv., poliția, nu ne protejați contra bandiților, atunci, mă rog, ce mai rămâne? Am înțeles, care va să zică, cum merge chestia! Nu vă săturați nici cu zece la sută? Cât vreți, cât poftiți, domnule? șaptezeci? nouăzeci? sută la sută?   Și apoi o cascadă, un torent de invective la adresa autorității, care e compusă din pungași, din zbiri complici cu briganzii! exemplu: d. inspector, care s-a învoit cu țigancele…   – Frumos! sublim! adaogă, după o pauză de resuflu, d. Popescu, cu un ton de acră ironie.   Ș-apoi, schimbând tonul, cu glasul tunător:   – Rușine pentru acest început de secol! de trei ori rușine!   Prudența și amiciția au oprit pe d. Turtureanu să nu-i dreseze cuvenitul proces-verbal pentru insultă adusă autorității în exercițiul funcțiunei, și poate că tot i l-ar fi dresat dacă, asupra ultimelor cuvinte d. Lefter n-ar fi ieșit în fuga mare ca un nebun, strigând că se duce să reclame la parchet.   Era cam pe la rândul al treilea al salipgiilor; mijea bine de ziuă, când d. Lefter, după ce rătăcise atâta vreme prin mahalale, ajunse în sfârșit în maidanul din strada Emancipării, în fața cocioabei, de unde ridicaseră aseară pe cele trei chivuțe…   Poate… poate că rugăciunea să biruie ce n-a putut birui violența… și d. Popescu bate cu sfială la ușa sărmanei locuințe… Nici un răspuns… Mai bate odată, tot așa de discret… Același rezultat… Să bată mai cu inimă!… Dar mai multă inima n-are… Se apropie în vârful galoșilor de ferestruică și ascultă ce să fie înăuntru… În tăcerea dimineții umede și neguroase, se aud bine horcăieli… Femeile, zdrobite de împrejurările prin care trecuseră, dormeau duse.   Lefter șezu pe marginea de lemn a prispii și aprinse o țigaretă… Șezu cât șezu așa, meditând un discurs bine simțit pentru a convinge pe chivuțe că niște femei muncitoare pot câștiga o avere într-un chip onorabil, fără să caute a ruina pe un om, de la casa căruia au câștigat totdeauna o bucățică de pâine… Ar fi păcat! și mai la urmă, el a dat de știre: biletele sunt anulate; dar zece, cinsprezece la sută, da! o avere necalculabilă, care le pică din cer: bogate, independente și… oneste, ș.c.l…   Deodată, se aude zgomot ușor în casă… în sfârșit, s-au deșteptat… Musafirul se scoală-n picioare, tușește și pune mâna pe bordul pălăriei. În același moment ușa se deschide și se arată-n prag chipul nețesălat al fetii:   – Haoleu, mamă! săriți! c-a venit hăla iar! Femeile sar degrab:   – Iar ai venit, nebunule? țipă Țâca.   – Ai venit iar la belete, ai? urlă bătrâna. Și, până să n-apuce d. Popescu să salute măcar, se pomenește fleașc! drept în ochi, o strachină cu prune sleite!   – Na belete!   – Să pui să ne omoare, nevinovate, la poliție, ai? oțule!   Și după ce i-au luat văzul, trege-i pumni, palme, și pe urmă care cu ce apucă, baba cu o cratiță, fata cu o scurtătură de lemn și femeia cu un târn, și dă-l tava pân noroi:   – Na belete! na belete!! na belete!!!   Când au ostenit bine chivuțele, a plecat și d. Lefter destul de ostenit și dumnealui dar repede, și cu capul gol, de degrab ce-i era, – și chivuțele după el:   – Ho! Ho! nu mai vrei belete? să mai vii la belete! ho! oarrba!!   Pe la șeapte și jumătate d. Popescu era acasă. Consoarta sa nu dormise toată noaptea de grijă. Cocoana, văzând halul omului, s-a pornit pe plâns… De cu seara, venise un prieten de la minister și lăsase o scrisoare…   O citește:   “Dragă Leftere,   Astăzi, când am plecat de la canțilerie, d. Georgescu, șeful, mi-a zis să te anunț că, dacă mâine nu vii la serviciu, poți să nu mai vii deloc, căci face raport de destituire și pune să spargă broasca sertarului tău, unde ai încuiat dosarul cu afacerea Goldstein. Au venit astăzi trei deputați și au făcut gură că se trăgănează lucrurile. De mâne, începem pe cât o ține Camera, canțileria la 8 dim. Te rog, în interesul tău, vină negreșit. Șeful e turbat rău.   Al tău fidel amic,   MITICUȚĂ”   La opt și cinci, d. Lefter, spălat și premenit, suie treptele ministerului. întreabă pe aprod:   – Șeful a venit?   – Acușica, răspunde aprodul. A ordonat să mergeți imediat la dumnealui.   Popescu grăbește și intră foarte umilit. Șeful, care se plimbă de colo până colo, cu mâinile în buzunar, cum îl vede, se oprește:   – Ai venit, domnule?   – Da, domnule Georgescu…   – Aici nu sunt domnul Georgescu, domnule! aici sunt domnul șef… Să-mi aduci la moment dosarul afacerii Goldstein… Și altădată, să știi că te dau afară! Statul nu plătește impiegații, ca să facă beții noaptea și ziua să zacă – uite ce prăpădit ești! – în loc să vie la datorie… M-ai auzit? Mergi de-mi adu dosarul!   Impiegatul iese împleticindu-se. Se duce la masa lui de lucru, descuie sertarul și apucă nervos un vraf de hârtii. Când dă să pună vraful pe masă, scapă pântre dește jos o hârtiuță mică îndoită. S-apleacă – o ridică — o privește lung — dă un țipăt…   Toți zeii! toți au murit! toți mor! numai Norocul trăiește și va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca și el!… Sunt aci!… aci biletele!… aci era soarele strălucitor căutat atâta timp orbește pe-ntuneric!   Lefter e liniștit – acea liniște a mării, care, înțelenită în fine, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan: fața ei este senină, fără creț, pe când în fundu-i zac atâtea sfărâmâturi de corăbii înghițite pe de-apururi, înainte de a fi putut ajunge la liman!   El ascunde-n sân, între flanelă și piele, într-un plic de pânză, cele două bucățele de hârtie tipărite conabiu, ca muchea unor farfurii pierdute pe veci. Surâzând de această reminiscență vizuală, se încheie la jiletcă fără pripă, se așează bine în jețul său de mușama și așterne cu mâna sigură pe o coală de hârtie ministerială, următoarea compoziție, care, sub forma-i laconică, ascunde atâta ironie:   Domnule Ministru, “Sănătatea mea prea delicată nu-mi permite să mai suport asprimile de tot felul ale serviciului. Vă rog dar respectuos să binevoiți a-mi primi demisia din postul ce ocup la acest onor minister. Binevoiți etc.” “ELEUTHERIU POPESCU”. Ia apoi dosarul și demisia și intră hotărât la șeful, care lucrează cu nasul vârât în hârtii:   – Domnule șef, iată dosarul Goldstein.   – Bine, răspunde superiorul fără să ridice capul. Lasă-l aici.   – Și mai iată, “domnule Georgescu”, vă rog foarte mult, și demisia mea.   – Bine… Las-o aici.   – Vă salut.   – Bine… Du-te.   După zece minute, omul care a scuturat în fine jugul nesuferitei robii, intră la bancherul unde au fost depuse biletele en gros.   – Mă rog, unde se încasează câștigurile de la lotăriile care s-au tras alaltăieri?   – Fondul e depus la casa de depuneri, dar poate cineva să le-ncaseze și prin noi. Aveți vreun bilet câștigător?   – Am două câștigătoare, răspunse fără afectare d. Popescu, și arată de departe biletele, ținându-le grațios între două degete.   – Sunt câștiguri mari?   – Măricele… Am amândouă câștigurile mari! Bancherul deschide niște ochi plini de admirație și zice, dând să ia biletele:   – Dați-mi voie, mă rog.   Dar d. Lefter retrage încetinel mâna, desdoiește biletele și întreabă:   – N-aveți listele oficiale?   – Ba da. Iată-le.   – Mă rog, zice d. Lefter cu vorbă respicată, Avem odată: zero-șapte-zeci-și-șase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-și-patru Universitate-Constanța.   – Nu, răspunde bancherul: una-sută-și-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci.   – Dă-mi voie, nu mă-ncurca: una sută-și-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci – București-Astronomie.   – Ba, pardon, zice bancherul… București-Astronomie zero-șapte-zeci-și-șase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-și-patru.   Lefter nu-și dă seama bine de ce, dar simte o sfârșeală, și cade, alb ca porțelanul, pe un scaun lângă cantoră, întinzând machinal mâna cu biletele. Bancherul le ia se uită bine la liste, la bilete, la posesorul lor, și zâmbind și el fără afectare zice d-lui Lefter, care ascultă stupid:   – Uite ce e, stimabile: v-ați înșelat. Și iacă de unde provine… Dumneata ai… Ciudat lucru, ce-i drept… Cum s-a întâmplat!… Al dracului!… Dumneata ai la una tocmai numărul care a câștigat la cealaltă și…   – Și ce?   – … și viceversa.   Cum aude cuvântul viceversa, d. Lefter se face vânăt ca ficatul și se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă:   – Vice-versa! Nu se poate, domnule! peste poate! Vice-versa! Asta-i șarlatanie, mă-nțelegi! Vă-nvăț eu minte pe d-voastră să umblați d-acu-ncolo cu infamii, și să vă bateți joc de oameni, fiindcă este o exploatare și nu vă mai săturați ca vampirii, pierzând toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede orbește-n mofturile d-voastră și cu tripotajuri ovreiești de bursă, care suntem noi proști și nu ne-nvățăm odată minte ca să venim, mă-nțelegi, și să ne revoltăm… da! să ne revoltăm! Așa să știți: proști! proști! proști!   Ș-a-nceput să se jelească, să se bată cu palmele peste ochi și cu pumnii în cap și să tropăie din picioare, făcând așa un tărăboi, încât a trebuit bancherul să ceară ajutorul forței publice ca să scape de d. Lefter…   Dacă aș fi unul din acei autori care se respectă și sunt foarte respectați, aș încheia povestirea mea astfel…   …Au trecut mulți ani la mijloc.   Într-un târziu, cine vizita mânăstirea Țigănești, putea vedea acolo o mică bătrână, oacheșă, înaltă și uscată ca o sfântă, cu o aluniță mare păroasă d-asupra sprincenei din stânga și cu privirea extatică. Ea nu scotea un cuvânt, nu voia să răspunză la nici o întrebare; nu făcea nici un rău, era dimpotrivă foarte blândă. O singură apucătură denunța oarecum că, sub fruntea ei senină, clipea o minte cu reazimul dezrădăcinat: toată ziulica, maica Elefteria culegea, te mir pe unde le mai găsea, cioburi de străchini, pe care le ascundea cu scumpătate în scunda ei chiliuță.   Tot într-un timp, colo departe, în haosul zgomotos al Bucureștilor, trecătorii puteau vedea un moșneag micuț, intrat la apă și scofâlcit, plimbându-se liniștit, cu acea liniște a mărei, care, potolită în sfârșit, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan. Bătrânelul se plimba regulat, – dimineața, de colo până colo pe dinaintea Universității – seara, cum răsăreau aștrii, de jur împrejurul Observatorului pompierilor de la bifurcarea bulevardului Pake, – șoptind mereu, cu un glas blajin, același cuvânt: “Vice-versa!… da, vice-versa!”… – cuvânt vag ca și vagul vastei mări, care sub fața-i fără creț, ascunde-n tainicele-i adâncuri stâncoase cine știe câte corăbii, zdrobite înainte de a fi ajuns la liman, de-a pururi pierdute!   Dar… fiindcă nu sunt dintre acei autori, prefer să vă spun drept: după scandalul de la bancher, nu știu ce s-a mai întâmplat cu eroul meu și cu madam Popescu.  

ION LUCA CARAGIALE D’ALE CARNAVALULUI Într-un carnaval, în Bucureşti ACTUL I (Un salon de frizărie de mahala. Mobile de paie. Uşe şi fereastră de prăvălie în fund. La dreapta, în planul întâi o uşe; în planul al doilea un lavabo. Ambele planuri din dreapta sunt mascate de restul scenii printr-un “para- vent”.) SCENA I IORDACHE, apoi PAMPON IORDACHE (şade pe un scaun şi dă un brici la piatră, fredonând) “Şi mă cere, mamă, cere. – Cine dracul te mai cere? -Şi mă cere d-un bărbier…” PAMPON (intrând prin fund) Aici este frizăria lui d. Nae Girimea?… IORDACHE (sculându-se politicos) Da, poftiţi… Barba? Părul? PAMPON Nimic… IORDACHE Atunci, poate, vă spălaţi la cap? PAMPON Eu nu mă spăl niciodată la cap, pentru că sufăr de… IORDACHE De măsea? Ştii cum ţi-o scoţ? Odată… pac! PAMPON Ei, nu de măsea… sufăr de bătăi… IORDACHE De bătăi?… Ştii cum le… PAMPON Ei! Lasă-mă-n pace, omule; nu mă spăl la cap pentru că sufăr de bătăi de inimă. înţelege odată că n- am venit pentru alişveriş. IORDACHE Atunci, pentru ce? PAMPON Am o trebuinţă cu d. Nae Girimea… Nu cumva eşti d-ta? IORDACHE Nu, eu sunt calfă… PAMPON D. Nae nu este aici? IORDACHE Nu domnule; îl aştept: trebuie să vie foarte curând… PAMPON Atunci îl aştept şi eu… Se poate? IORDACHE De ce nu? Poftiţi… (îi dă un scaun.) PAMPON (după o mică pauză) Mă rog, la d-voastră se fac şi abonamente? IORDACHE Da: 12 rasuri 3 franci, ceva a la “vivat concurenţa!” Să poftească oricare daca le dă mâna; glumeşti d-ta? Vine un ras, ori un tuns 25 de santimuri, cu pudră, unt de migdale, livantă… Pentru frezat, spălat, bătături, se plăteşte supliment. PAMPON Şi biletele de abonament le aveţi cu o pecetie, ca ăsta? (arată biletul pe care-l scoate din portofel.) IORDACHE Nu… ăsta este din ale vechi; gândesc că numai ăsta a mai rămas. (îl examinează.) Pesemne că d-ta ai lu at biletul ăsta demult şi ai plecat din Bucureşti. Trebuie să vi-l schimbăm; pe astea le-am tras din circulaţie. PAMPON (punând biletul la loc) Nu; e altceva cu biletul ăsta… IORDACHE Până acu vreo trei luni le aveam aşa, pentru iconomie adică: punea Nae pecetea pe o bucată de hârtie ori de mucava, şi pe urmă la fiecare răsătură trăgeam cu cerneală o dungă, până se făcea douăsprece. Acu, pentru că ni s-a întâmplat o istorie cu un spiţer, a hotărât d. Nae să dea la tipografie să i le facă cu numere: l-am ras? Ţac! I tai numărul. PAMPON Cu un spiţer? Ce istorie? IORDACHE Al dracului spiţerul! închipuieşte-ţi d-ta! Lua un bilet. îl rădeai, trăgeai o dungă. Să zicem că asta era marţi; bun! Joi, iar o dungă; sâmbătă, alta: trei dungi. Marţea ailaltă, te uitai la bilet: numai o dungă. Peste asta mai trăgeam una; una şi cu una două. Joi mai trăgeam una, care va să zică trei; bun! Marţea ailaltă… biletul alb. PAMPON Alb? IORDACHE De tot… PAMPON Cum asta? IORDACHE Aşteaptă să vezi, că e frumoasă… A mers aşa preţ de vreo zece luni de zile, până să băgăm noi de seamă… Muşterii mulţi… l-ai ras, i-ai tras dunga, te culci pe urechea aia, şi nu-i mai ţii altă socoteală. Intr-o sâmbătă seară, vine spiţerul, şi nu ştiu cum din vorbă, – era lume multă în prăvălie, – lui d. Nae i se pare că spiţerul cere un bilet, şi-mi zice: “Iordache, un bilet nou lui d. Frichinescu…”, aşa-l cheamă. Dar el… zice: “Eu bi let nou? N-am cerut; al meu e nenceput – …” şi scoate bi letul alb ca laptele… Măi, ce dracul! Ne uităm noi lung, eu şi d. Nae, la bilet… pe urmă ne uităm la spiţerul, pe urmă unul la altul, şi Nae zice: “Bine!” şi-i trage o dungă. Pleacă spiţerul… Zice d. Nae: “Iordache, biletul spiţerului e cu scamatorie; ia să-l ţinem noi de scurt: ori că ne-a luat bilete, ori că ne-a furat pecetia, ori că şi-a făcut el alta pe model, că prea se-ntinde abonamentul lui ca caşcavalul prăjit…” PAMPON Ei, în sfârşitul sfârşitului ce era? IORDACHE Stăi să vezi. Al dracului spiţerul! Asta era într- o sâmbătă. Marţi dimineaţa, altă dungă; – dar acum la însemnam şi cu tibişir pe pervazul uşii; – două; joi alta, trei,… sâmbătă alta… PAMPON (cam impacientat) Patru… IORDACHE Joi… PAMPON Ei! Spune odată, că n-am vreme de stat. IORDACHE Parcă ziceai că aştepţi pe d. Nae. PAMPON Bine, îl aştept, dar spune odată. IORDACHE Daca nu mă laşi… Joi, un ras şi un tuns, două dungi: cinci şi cu două şapte; pe bilet şapte, pe uşe şapte, în sfârşit, sâmbătă îl raz iar; dau să scriu dunga: pe bilet erau patru şi cu una acu cinci; pe uşe şapte şi cu una opt. Spiţerul nu ştia că mijloceşte contabilitate dublă. Marţi, pe uşe opt şi cu una nouă; pe bilet trei şi cu una patru; şi pe urmă joi, pândeşte când nu e d. Nae în prăvălie, şi intră; după ce-l raz, zice: “Scrie una, că am luat bilet nou de la d. Nae”… Pe uşe nouă şi cu una zece… PAMPON Ei? Prin urmare… IORDACHE Ei! Prin urmare, ştergea dungile cu doftorii, cu metaluri de-ale or de la spiţărie. PAMPON Şi cum a rămas? IORDACHE N-a vrut d. Nae să facă scandal, măcar că era de un procuror ceva. Nae, ştii, mai galant, i-a luat bi letul şi vreo cinci franci câţi i-avea în buzunar, i-a făcut un moral bun, din porc şi din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme şi l-a dat pe uşe afară… PAMPON (care a ascultat cu atenţie, ca lovit de o inspiraţie) A! Ce idee mi-a venit! Parfumurile, odicoloanele, pomădurile, liubemurile Didinii!… Spiţerul!… Da!… Zici că biletele astea le-aţi tras din circulaţie de mai bine de trei luni? IORDACHE Da. PAMPON Zici că d. Nae a luat înapoi biletul cu scamatoria de la spiţerul?… IORDACHE Da. PAMPON Ei? Spiţerul în vreme de zece luni cât v-a tras pe sfoară, numai cu un bilet a lucrat?… IORDACHE Ştiu şi eu? PAMPON Era peste putinţă. Atunci aţi fi băgat de seamă mai degrabă… Ia adu-ţi aminte bine. IORDACHE De unde să-mi aduc aminte!… E de mult… PAMPON A! Ce idee! Să vedem! Mă duc… mă întorc numaidecât… Spune-i lui d. Nae că am să-i vorbesc… Viu cât mai degrabă, (iese în fund. La ieşire se loveşte cu Miţa, care intră foarte agitată.) A! Pardon, madam!… SCENA II IORDACHE, MIŢA MIŢA Iordache! Unde e Nae? IORDACHE Nu ştiu; a plecat de azi-dimineaţă şi până acuma nu s-a mai întors. Trebuie să fie, ca să mă pot duce şi eu la masă. MIȚA (trântindu-se pe un scaun) Am să-l aştept şi eu… IORDACHE Dar daca vine târziu, eu ce să fac? Să rabz de foame? Trebuie să închiz prăvălia şi să mă duc la mâncare… MIŢA Nu ştiu, nu voi să ştiu de nimic… (patetică.) Iordache… IORDACHE Ce? MIŢA Iordache, sunt nenorocită… IORDACHE A simţit Crăcănel ceva… MIŢA Aş! Crăcănel! – îţi spui că sunt nenorocită… IORDACHE Pentru? MIŢA Nae! Nae, pe care l-am iubit, pe care l-am adorat pentru eternitate, până la nebunie… Tu ştii cât l-am iubit? IORDACHE Ei! Da. Ei! Ce? MIŢA (montându-se treptat) Nae mă traduce. IORDACHE Aş! MIŢA Mă traduce la sigur. IORDACHE Fugi de-acolo! MIŢA La sigur… De opt zile nu l-am văzut. îi scriu: “Bibicule, Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploeşti, remâi singură şi ambetată; sunt forte rău bolnavă; vino, să-i tragem un chef…” Şi Năică nici nu-mi răspunde. Iubeşte pe alta, mi s-a făcut semn. în cărţi cade mereu gând la gând cu bucurie, cu dragoste, cu temei, cu întâlnire pe drum de seară cu o damă de verde. IORDACHE Aş! Nu mai crede în mofturile cărţilor, frate… MIŢA Trebuie s-o ştiu, trebuie s-o aflu… şi să vedem… O să fie un scandal… da un scandal… cum n-a mai fost până acuma în “Universul”. IORDACHE Aş! Nu-i nimica! Ţi-ai făcut spaimă de gelozie, (dând din umeri, urcă până-n fund, unde dă piept în piept cu Catindatul de la percepţie.) MIŢA Un muşteriu! Poate mă cunoaşte… Nu voi să mă compromentez. Trec să aştept în odaie, (iese pe după paravan în dreapta.) SCENA III IORDACHE, CATINDATUL (legat cu o basma la fălci) CATINDATUL (către public, coborând) Pfii! Al dracului mă doare!… Dar ştii cum?… lucru mare… Nu mai merge… M-am hotărât. Trebuie s-o încerc şi p-asta… IORDACHE (care l-a urmărit, coborând înaintează un scaun până în mijlocul scenii) Ia poftiţi! Poftiţi!… CATINDATUL (hotărât) Ştii s-o scoţi? Scoate-mi-o! IORDACHE N-ai idee cum ţi-o scot; până să clipeşti din ochi, o dată, pac!… Ia poftiţi! Poftiţi!… CATINDATUL Uf! Mersi! IORDACHE Ia poftiţi… CATINDATUL Ce n-am pus, domnule? Ce să-ţi mai spui? Ce n-am pus? Mi-am tăbăcit gingiile… Ce n-am pus? IORDACHE Ce să-i spui, domnule? E odată vătămată, s-a isprăvit: picături de rădăcină de cleşte. CATINDATUL Ce n-am pus?… în sfârşit, astăzi m-a învăţat unul de la noi de la percepţie… IORDACHE A! D-ta eşti de la percepţie?… CATINDATUL Da, catindez până la o vacanţă. Nu e vorba, am cu ce trăi; am parte în bogasierie la Ploeşti; îmi tri- mete parale Nenea Iancu; dar ştii, orişicât poţi zice, tre buie pentru ca să-ţi faci o carieră ca tânăr… IORDACHE Mai e vorbă… CATINDATUL A! Eu aş fi avut parale multe, daca nu mă- ncurcam în trataţie de amor pe vremea războiului. O iu beam, o iubeam!… şi ea mă traducea… cu un ofiţer de itidenţie. IORDACHE Ei, ş-acuma? CATINDATUL Acuma… nu-ţi spui? Catindez la percepţie, (mâhnit.) Dar catindez de mult… Ştii, catindezi azi, cat- indezi mâine, o lună, două, trei, un an… Bine, până când? Nu zic să mă facă ajutor, ori reghistrat, domnule, dar măcar acolo ceva. IORDACHE Adică să te înainteze. CATINDATUL Măcar un copist de clasa a doua. IORDACHE Şi acuma câtă leafă primiţi în mână? CATINDATUL Nu ţi-am spus că sunt catindat? Nimic, de doi ani de zile, nimic, (şade.) IORDACHE Nimic? CATINDATUL Nimic… IORDACHE Dar… reţinere nu vă face? CATINDATUL Asta, ce-i dreptul, nu… IORDACHE Tot e bine… Ei!… ia dezleagă-te. CATINDATUL Pentru ce? IORDACHE Legat, nu poci… CATINDATUL Ce? IORDACHE Pentru că nu poţi căsca gura. CATINDATUL Pentru ce să casc gura? IORDACHE Aminteri cum să ţi-o scot? CATINDATUL Ce să-mi scoţi? IORDACHE Ei, asta-mi place! Pentru ce ai venit aicea?… Măseaua… CATINDATUL Măseaua? IORDACHE Ei da, măseaua, (merge şi scoate instru mentele dintr-o masă.) Ştii cum ţi-o scot?… până să clipeşti din ochi (revine lângă Catindat) odată… pac! CATINDATUL (care s-a sculat) Uf! IORDACHE Şezi… CATINDATUL Mersi, am şezut destul… IORDACHE Trebuie să stai jos… ca să am loc în sus să trag… d-a-m-picioarele cum? CATINDATUL N-o mai scoţ… mi-a trecut. IORDACHE Cum ţi-a trecut? CATINDATUL Nu ţi-am spus că m-a învăţat unul de la noi de la percepţie… zice c-a citit în cartea lui Matei. IORDACHE De la Matei citire? CATINDATUL Nu vanghelistul, ăsta e altul, e doftor de bătături în Italia şi face şi văpsea pentru păr… IORDACHE Ei? CATINDATUL Ei? Să zicem că mă doare! întâi rabd cât pot… pe urmă, pui doftorii; pe urmă, daca văz că nu mai merge, mă duc hotărât la bărbier să mi-o scoaţă… bun! Cum intru… IORDACHE Ei! Prin urmare… CATINDATUL Cum intru, zic serios: ştii s-o scoţi? Scoate- mi-o! De par examplu, adineaori la d-ta… D-ta nici nu înţelegeai ce vreau eu… Şi pe urmă, mă dau în vorbă, mai de una, mai de alta… Dar când intru, simţ odată ca un cuţit (arată la falcă), cald, şi pe urmă rece; pe urmă din vorbă-n vorbă, vii d-ta, subfirugul, cu cleştele: atunci deodată simţ iar un cuţit… rece, şi pe urmă numaidecât cald… şi pe urmă nu mai simţ nimic… Vezi d-ta, pesemne, nu ştiu cum devine care va să zică de este al naturii lucru ceva, că măseaua, în interval de conversaţie, de frică trece… Ei… al dracului italianul! IORDACHE (care a ascultat cu multă atenţie) Fugi, d-le, cu superstiţiile italieneşti… îmi pare rău de d-ta, om tânăr!… Bine, d-ta nu vezi cum e naturelul la toate, că trebuie să aibă o bază, măcar cât de mică, dar să fie bază. Ce nu are bază cum poate să fie naturel? Ori să-mi spui d-ta că Matei ăla al d-tale – că eu nu-l cunosc – te-a învăţat adică să mergi prin ploaie fără umbrelă şi să zici, numai aşa la un capriţ, că e soare… şi să nu te ude… Auzi d-ta mofturi italieneşti! CATINDATUL Aşa e, decât n-are a face cu măseaua, (face o grimasă în partea măselii.) IORDACHE Ba prea are a face. CATINDATUL Ba nu. (altă grimasă.) IORDACHE Ba da, tot lucru naturel… CATINDATUL Ba nu!… (altă grimasă.) Hait! IORDACHE Ce? CATINDATUL Iar m-a apucat (începe să se plimbe) dar rău… rău de tot… IORDACHE Vezi… vorba mea… ştiu eu… CATINDATUL (oprindu-se în loc din umblet, şi cu un ton foarte hotărât) Ştii s-o scoţi? Scoate-mi-o! IORDACHE Şezi… CATINDATUL (hotărât) Adu cleştele, (şade.) IORDACHE (merge, ia cleştele şi revine) Zi că te-a ciupit un purice… odată… pac! CATINDATUL (uitându-se ţintă la cleşte şi apoi sculându-se) Mi-a trecut. Ai văzut? Vorba mea… ştiu eu… Al dracului italianul!… IORDACHE (plictisit) A! CATINDATUL (foarte mulţumit) Salutare, neică, şi mersi! (pleacă.) IORDACHE Stai, domnule!… CATINDATUL Nu mai pot… e târziu… am treabă la canţilerie, am o groază de avizuri de făcut… Salutare, neică, şi mersi! (iese repede prin fund.) 1.4. SCENA IV IORDACHE, apoi MIŢA IORDACHE Aşa haplea mai rar… Ce dracul face d. Nae de nu mai vine… Sunt aproape de douăsprece… Mă leşin de foame. (Miţa intră din dreapta.) Miţa? O uitasem!… MIŢA N-a venit Nae încă? IORDACHE Uite ce e, coană Miţo, d-ta tot zici că-l aştepţi; eu mă repez aici aproape să-mbuc ceva şi mă-ntorc numaidecât… nu-i aşa? (îşi ia pălăria.) MIŢA Poţi să te duci. IORDACHE Da’, nu pleci? Să nu rămâine prăvălia singură… MIŢA (nervoasă) Ţi-am spus o dată: îl aştept până mâine, până poimâine, până o veni! IORDACHE Atunci mă duc… mă-ntorc la moment, (iese în fund.) 1.5. SCENA V MIŢA, apoi PAMPON MIŢA Să-l aştept, da, să-l aştept… Trebuie să vie… Să mă traducă pe mine Nae… şi să nu-mi răzbun? Peste poate! PAMPON (care a intrat) Mă rog, d. Nae n-a venit încă? (salută.) MIŢA (aparte) Un muştiriu… (tare.) Nu, domnule, şi eu îl aştept… Daca poftiţi şi dv. să-l aşteptaţi., vine ori dânsul ori băiatul… PAMPON Mersi, madam, (şade, aparte.) Curăţică. (tare, după o pauză.) D-voastră sunteţi rudă, ori consoarta dumnealui… MIŢA (tristă) Nici rudă, nici consoartă, d-le… i sunt… adică i-am fost… amică… Am venit pentru o mică afacere. PAMPON Ca şi mine… MIŢA La d-ta… nu poate fi ca la mine… La mine e chestiune de traducere. PAMPON în amor? MIȚAT (asemenea) Da, în amor… PAMPON Ca şi la mine… MIŢA Ca şi la d-ta?… Cum? PAMPON Mi se pare, adică nu mi se pare… sunt aproape sigur că sunt tradus. MIŢA Ca şi mine… PAMPON Şi numai d. Nae poate să mă puie pe urma aceluia care a devenit în chestiune. A! Dar n-are să-mi scape… Sunt hotărât! Am să-i dau o curăţenie spiţerului să mă pomenească! MIŢA E spiţer? PAMPON Da, desigur spiţer. Aflasem adineori cum îl cheamă de la băiatul de aici. MIŢA De la Iordache… PAMPON Da; îmi spusese cum îl cheamă, dar i-am uitat numele cu gândul la dovezi, – pentru că am dovezi, – nişte hârtii pe care le-am găsit în odaie la Didina. MIȚA Didina… PAMPON Da, amanta mea, cel mai sacru amor, pentru care mi-am sacrificat cariera de militar, fiin’că până să nu o cunosc am fost tist de vardişti la Ploeşti… Şi sunt turbat de gelozie! Toată noaptea n-am dormit… MIŢA Ah! Mie-mi spui ce-i gelozia?… Numai o noapte n-ai dormit? Nu ştii nimic! Câte nopţi!… PAMPON Nu, az-noapte nu a devenit din gelozie, pentru că nu începuse încă chestia… Am jucat la Podul Gârlii conţină cu nişte papugii până la şase az-dimineaţă… I- am ras… MIŢA Să nu te bucuri… Şi eu câştig la conţină, dar ce folos! Noroc la cărţi, nenoroc la amor… PAMPON Aş! La mine nu e noroc, e ştiinţă: îi iau la sigur… poate că să am o goană nebună, să pierz. Eu joc conţină oarbă cu fantele, şi am eu merchezul meu. Bunioară, cărţile le ţiu în stânga şi joc cu dreapta; am bătut cu fan tele, pui cărţile bătutejos, şi fantele la loc în mâna stângă, pentru altă ocazie… Az-noapte i-am stins… MIŢA (plictisită) Nu mai vine Nae… PAMPON Astfel dar az-dimineaţă, coniţa mea, pe la şase ceasuri, mă întorc acasă, la Didina; bat la uşe, se scoală somnoroasă şi-mi deschide. Era încă întunerec; aprinz lumânarea… Dar, când viu prea târziu, e totdeauna supărată şi-ncepe să mă certe… Acuma nu zice nimic: se-ntoarce, pardon, cu faţa la perete şi tace. Zic eu (Miţa plictisită s-a sculat şi se plimbă) în gândul meu: e supărată… s-o las să doarmă; când o vedeamâine c-am câştigat trei poli, îi trece… Dau să mă dezbrac şi văz jos lângă mescioară două hârtiuţe. M-aplec – cum le-am văzut am simţit un fior rece, – m-aplec, le iau: ce era? Un bilet de abonament la frizăria model a lui d. Nae Girimea… MIŢA Nae Girimea?… (se interesează.) PAMPON Da, şi un bilet de amor de la o damă către “Bibicul” ei… MIŢA “Bibicul”? PAMPON Da, către spiţerul… Să vezi cum am aflat pe urmă că e spiţer. MIŢA (aparte) “Bibicul”! S-ar putea? PAMPON Cum am citit hârtiuţele şi am văzut pecetia pe bilet: “Frizăria model, Nae Girimea”, mi-am luat iar baltonul şi bastonul şi am ieşit binişor; Didina adormise iar. Mă duc la poliţie, cercetez şi aflu că aici e frizăria. Am venit; d. Nae nu era aici. Băiatul mi-a spus că bilete de astea… MIȚA (interesându-se nerăbdătoare) în sfârşit? PAMPON în sfârşit, ce mai să lungim vorba degeaba, coniţa mea, spiţerul este… După câte mi-a spus băiatul, am fost cu biletul lao spiţărie, am spus că aveam ceva scris pe el şi s-a şters cu un fel de asenţie, şi că aş vrea să ştiu ce era scris… se poate? Şi spiţerii nu ştiu ce-a făcut, ce-a turnat pe bilet, – mirosea a spirt de ţiperig, – şi-n două minute a ieşit iar dungile la loc… MIŢA Să fie cu putinţă?… PAMPON Le-am numărat: sunt cinzeci şi cinci de dungi. Spiţerul mişel! L-am prins mai rău decât d. Nae: o să-i dau o curăţenie… să-i rup şalele!… MIȚAi (aparte) Să fie Nae? A! Ce răzbunare ar fi! (tare.) Domnule, zici că biletul de amor este către “Bibicul”? PAMPON Da! MIŢA Şi este iscălit de cine? PAMPON “A ta adorantă, Miţa…” MIŢA Miţa! A! Dumnezeule! PAMPON Ce? MIŢA Domnule, eşti sigur că e spiţer?… PAMPON Fireşte… Mai sigur se poate? Biletul era alb… spirt de ţiperig şi d-odată cinzeci-şi-cinci de dungi… Le- am numărat… poftim să le numeri şi d-ta… MIŢA Şi ai venit aici pentru ca să afli numele omului cu chestia de traducere? PAMPON Da. MIŢA Eu am o presimţire… PAMPON Care? MIA Cum este amanta dumitale? PAMPON Cum să fie adică? MIŢA De roşu, de ghindă, de tobă, ori de verde? PAMPON De verde… MIA De verde? PAMPON Da. MIŢA Şi ai la d-ta biletul cătră “Bibicul”, pe care zici că l-ai găsit în odaia damii de verde? PAMPON Da. MIŢA A’ să-l văz degrabă… PAMPON (dându-i biletul) Iacătă-l. MIŢA (ia biletul, îl priveşte şi face o mutră grozav de disperată) A! Am să-mi răzbun!… (solemnă.) Domnule, nu te juca cu inima unei femei nenorocite… Spune drept: biletul ăsta l-ai găsit în odaia amanţii d-tale? Jură… PAMPON (grav) Pe onoarea mea! MIŢA Uite-te la biletul ăsta… l-ai citit? (citind nervos.) “Bibicule, Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploeşti, remâi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă: vino negreşit, am poftă să-i tragem un chef… A ta adorantă, Miţa…” Ai văzut biletul?… Acuma uite-te la mine bine… PAMPON Ei? (îi ia înapoi biletul.) MIŢA Ei! Eu, eu sunt nenorocita care am scris biletul ăsta… PAMPON Se poate? MIŢA Da, se poate… (dezolată.) Şi omul care a fost la Did ina dumitale este amantul meu!… PAMPON Amantul dumitale? Spiţerul? MIŢA Ce spiţer? Nu-i spiţer… (frământându-se.) A! Tre buie să am o explicaţie… O să-mi răzbun… o răzbunare teribilă! PAMPON (acelaşi joc) Amantul dumitale? Trebuie să-l ştiu şi eu, trebuie să-l văz. Eu nu mă mulţumesc pe răzbunarea dumitale… Trebuie ca să-mi răzbun eu!… (se plimbă turbat.) MIŢA Juri să ne răzbunăm împreună? PAMPON Jur! 1.6. SCENA VI ACEIAŞI – IORDACHE IORDACHE (venind repede din fund) Coană Miţo, eşti aici? Vine. MIŢA Nae… PAMPON D. Nae. IORDACHE (dând pe Pampon la o parte şi luând pe Miţa în partea cealaltă) Pardon. (Miţii.) Vine Crăcănel al d-tale. Viu într-un suflet de la birt din colţ… Crăcănel a intrat în birt, a întrebat de prăvălia lui d. Nae Girimea, şi băiatul l-a îndreptat aici. Ascunde-te iute… vine, trebuie să fie la uşe. MIŢA Crăcănel! Ce caută? IORDACHE Treci degrabă în odăiţă. (Miţa pleacă spre dreapta pe după paravan.) PAMPON Te duci? MIŢA Da… (lui Iordache.) Când o pleca, dă-mi de veste… fa-i vânt degrabă… PAMPON Bine, da’ chestia noastră cum rămâne? (o urmăreşte până la uşe.) MIŢA Mai vorbim noi. (iese repede în dreapta închizând uşa după ea.) PAMPON (aparte) Ciudat lucru! Să fie vreo moftangioaică?… (lui Iordache.) Mă rog, cine e persoana asta? IORDACHE E o damă… PAMPON Bine, damă… O văz eu că e damă, dar cine e? (Crăcănel intră.) IORDACHE (încet lui Pampon) Lasă că-ţi spui eu… SCENA VII ACEIAŞI – CRĂCĂNEL CRĂCĂNEL Mă rog, aici este d. Nae frizerul? IORDACHE Aici este… da’… nu-i acasă. CRĂCĂNEL Dar… mă rog, se-ntoarce? PAMPON (lui Iordache aparte) Cine-i domnul ăsta? IORDACHE (încet lui Pampon) Lasă că-ţi spui eu… CRĂCĂNEL Aud? IORDACHE Nu crez să se întoarcă aşa degrabă… Daca aveţi trebuinţă chiar cu d-lui, atunci poftiţi mai pe seară, poate să-l găsiţi… CRĂCĂNEL în sfârşit, eu tot mai pot aştepta; poate să vie. (şade.) IORDACHEAşteptaţi degeaba, domnule, vine foarte târziu… CRĂCĂNEL De unde ştii? Poate vine mai curând… IORDACHE (încet lui Pampon) Cum dracul să-i fac vânt?… PAMPON Daca spune o dată omul că vine deseară… CRĂCĂNEL Ei, poate să am noroc. Nu ştii d-ta? De câte ori pleci să stai un ceas şi stai cinci… Ei, de ce adică să nu pleci o dată pentru şapte şi să stai numai unul?… (se găteşte în faţa unei oglinzi, îşi piaptănă barbetele şi chelia, ia o gazetă şi se pune pe citit. – Iordache şi Pam pon dau din umeri. Pampon scoate o pereche de cărţi şi- ncepe să se joace cu ele pe genunchi. Iordache merge la uşa din dreapta.) MIȚA (scoţând capul pe uşă) Fă-i vânt! IORDACHE Nu e chip… Zice că vrea s-aştepte… MIŢA Ce dracul caută aici? IORDACHE Ştiu eu… caută pe d. Nae… MIŢA Nu-nţeleg. IORDACHE I-am spus că d. Nae vine deseară, şi tot zice că-l aşteaptă… A! Stăi, că îi am eu leacul… MIŢA Domnul ălalalt s-a dus? IORDACHE Nu, e aici… MIŢA Să m-aştepte… Bate-mi în uşe când l-ăi exoflisi pe Crăcănel… IORDACHE îl exoflisesc acuma, să vezi… (coboară în scenă. Miţa îşi retrage capul şi închide uşa. Lui Pampon.) – Dama a zis s-aştepţi… PAMPON (încet) Bine… IORDACHE (către Crăcănel, care e cufundat în citirea jurnalului) Ei, boierule, d. Nae nu mai vine… Eu trebuie să-nchiz prăvălia… am treabă să mă duc în târg… CRĂCĂNEL (lăsând gazeta) A! închizi?… Atunci, daca închizi, trebuie să mă duc şi eu… PAMPON (strângându-şi cărţile) Fireşte că trebuie să te duci, nu o să te încuie aici. CRACANEL Daca e aşa… salutare… Mă-ntorc eu mai târziu… (iese în fund.) IORDACHE Cu plecăciune… S-a dus! Uf! Al dracului dob itoc!… De ce muşterii am eu parte astăzi! PAMPON Mă rog, cine e negustorul ăsta? IORDACHE Urâtul ăsta? Este amantul damii de colo… PAMPON (sărind) Amantul damii de colo?… IORDACHE Da. PAMPON Care a vorbit cu mine adineaori?… Miţa? IORDACHE Da, da! PAMPON (fioros) Bibicul ei? Ăsta e Bibicul? IORDACHE Ei, da, frate, când îţi spui o dată; e amantul damii de colo… Ce te prinde mirarea?… PAMPON (care şi-a luat pălăria şi bastonul degrabă) Am pus mâna pe Bibicul! Nu-l las nici mort! Nici mort! (se repede şi iese glonţ pe uşa din fund.) 1.8. SCENA VIII IORDACHE, NAE, apoi MIŢA IORDACHE Ăsta este niţel cam ţicnit… De ce muşterii am parte eu astăzi?… Frumos carnaval! S-o scoţ pe Miţa. (Nae intră.) D. Nae, în sfârşit! Credeam că nu mai vii. NAE De ce? IORDACHE Te-a căutat doi inşi… NAE Cine? IORDACHEUnul nu ştiu cum îl cheamă, ălălalt era Crăcănel… NAE Crăcănel?… IORDACHE Da; şi coana Miţa… e aici. NAE (strâmbându-se) Miţa aici? Nu i-ai spus că nu sunt acasă şi că viu târziu? IORDACHE I-am spus, da’ a zis că te aştepată până mâine, până poimâine… Am profitat de ocazie şi m-am dus la birt în colţ să mănânc ceva. N-apucasem să gust de două ori, şi hop! Crăcănel vine-n birt şi-ntreabă pe băiat unde e frizăria model a lui d. Nae. Am alergat degrabă să dau de veste coanii Miţii… Era aici şi negustorul ălalalt; zice că are un bilet de abonament să-l schimbe, ori să tentrebe ceva… în sfârşit nu ştiu bine… NAE Care va să zică Miţa e aici? MIȚA (care a crăpat uşa mai dinainte şi a auzit ultimele vorbe ale lui Iordache, coborând) Aici, Bibicule; ce, îţi pare rău? NAE (făcându-se vesel) Să-mi pară rău? Cum să-mi pară rău?… Se poate? MIŢA (trecând pe lângă Nae, încet) Trimete de-aici pe Iordache. Am să-ţi spun ceva între patru ochi… NAE (făcându-se că n-aude) Auz? MIŢA Iordache, daca nu mai ai treabă, fii bun şi ne lasă; am să-i spui ceva lui d. Nae în secret… IORDACHE Mă duc… să-mi isprăvesc porţia de varză, (iese în fund.) 1.9. SCENA IX MIŢA, NAE (Miţa merge şi încuie uşa din fund) NAE Pentru ce încui uşa? MIŢA (în fund) Poate să vie iar cineva să ne facă deranj… Am să-ţi spui ceva în linişte… (pauză.) Nae! (coboară încet, emoţionată.) Bibicule! Nu mă mai iubeşti… (un pas şi se opreşte.) NAE (d-abia întorcându-se) Ei na! De unde ţi-a mai venit şi-asta-n cap? MIŢA (încă un pas) Pentru ce n-ai venit alaltăieri seara când ţi-am scris? NAE (acelaşi joc) Eram bolnav alaltăieri… MIȚAi (coborând, cu energie) Minţi!… Ai primit biletul meu? NAE Da. MIŢA Unde mi-e biletul? Arată biletul… NAE (după ce se caută prin toate buzunarele) Pesemne că l-am pierdut. MIŢA L-ai pierdut? Unde l-ai pierdut? NAE Ştiu eu unde l-am pierdut? Daca ştiam că-l pierz, fireşte că nu-l pierdeam… MIŢA Nu ştii unde l-ai pierdut? NAE Nu… MIŢA (straşnică) Bibicule! Bibicule! NAE Ei?… MIŢA Vezi tu sticluţa asta? (scoate din buzunar o sticluţă mică şi i-o arată.) NAE Ei, ce? MIŢA Ştii ce are înăuntru? NAE Cerneală… MIŢA Nu cerneală, Năică,… vitrion englezesc! NAE (dându-se înapoi) Vitrion? Eşti nebună? MIŢA Da, vitrion! Ţi-e frică? NAE Fireşte că mi-e frică, na! MIŢA Pentru ce, daca te ştii curat? NAE Pentru că tu nu ştii ce e vitrionul… MIŢA Ba da… e un fel de metal… NAE Nu ştii ce poate face? MIŢA Ba da; pârleşte, Năică; arde, Bibicule, momentan tot, tot, şi mai ales ochii! NAE Dă-mi sticluţa… MIŢA Aş! NAE Pentru ce ţii asemenea lucruri? Pentru ce? MIŢA (vrând să izbucnească) Pentru ce?… îm i trebuie… NAE Pentru ce îţi trebuie? MIŢA (izbucnind) Pentru ce? (cu un gest mare, care face pe Nae să-şi acopere ochii, dându-se repede înapoi.) Pentru dum neata, musiu Năică, şi pentru Didina dumitale!… NAE (pălind) Care Didină? Tu ştii ce spui! MIŢA Ştii şi d-ta mai bine decât mine; nu umbla cu mofturi, şarlatane. Care Didină, ‘ai? Didina, pentru care mă traduci pe mine; Didina, pe care o iubeşti; Didina, la care ai fost az-noapte, mizerabile! NAE Nu e adevărat, am stat acasă bolnav. MIŢA Minţi! Adineaori spuneai că nu ştii unde ai pierdut biletul… Să-ţi spui eu: biletul meu l-a găsit în odaie la Didina d-tale respectivul ei. NAE Respectivul? Pampon? MIŢA Vezi! Vezi! Ştii cum îl cheamă; da, unul înalt, bărbos, fioros, cu care o să ai a face chiar astăzi; pentru că s-a întâlnit cu mine aici, mi-a arătat biletul meu, şi eu i-am declarat că omul cu traducerea este acela care mă traduce şi pe mine. (Nae se plimbă agitat) amantul meu, fidelul meu amant, căruia eu (obidită) i-am fost întotdeauna fidea. NAE Ce-ai făcut? MIŢA Pampon te caută să te omoare… A! Dar până să-şi răzbune el, am să vă omor eu, eu! Pe Didina, pe tine, şi pe mine!… (se trânteşte pe un scaun desperată şi isterică şi-şi ascunde capul în mâini.) NAE (apropiindu-se binişor de ea şi căutând s-o mângâie) Miţo, neică, vino-ţi în fire… MIŢA Lasă-mă! (îl respinge.) NAE (apucând-o în braţe şi căutându-i buzunarul) Nu; nu te las, pentru că te iubesc… numai pe tine… te iubesc… numai… pe… tine… (a găsit buzunarul, a luat sticluţa, se ridică repede şi schimbând tonul.) înţelege că e încurcătură la mijloc. Mi-ai pus pe nebunul de Pampon în cap. MIŢA D-ta ţi l-ai pus… NAE Vrei scandal cu orice preţ? MIŢA Da, (ridicându-se) vreau scandal, da… pentru că m- ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevru- arie; (formidabilă) ai uitat că sunt ploeşteancă – da, ploeşteancă! – Năică, şi am să-ţi torn o revuluţie, da’ o revuluţie… să mă pomeneşti!… NAE (cam zâmbind) Nu fi nebună!… Ce-o să faci? MIŢA (căutând sticluţa în buzunar) Ce să fac? (n-o găseşte; se uită rătăcit împrejur… Nae i arată de departe, râzând, sticluţa; ea dă un ţipăt.) A! Mi- ai furat sticluţa, scamatorule! (repezindu-se la el pe după mobile.) Dă-mi sticluţa, şarlatane, mizerabile, in fame! (Se aud bătăi tari în uşe.) N AE Taci! Bate cineva! IORDACHE (de afară) Deschideţi! Deschideţi degrabă! MIŢA Nu vei deschide, până nu-mi dai sticluţa! (se pune în dreptul uşii. Nae o dă în lături, trage ivărul şi deschide. Iordache intră repede.) ACEIAŞI – IORDACHE 1 . 1o . SCENA X ACEIAŞI – IORDACHE IORDACHE Vine Crăcănel turbat… S-a făcut scandal; l-a bătut ălălalt care era aici. (Miţii.) Ascunde-te… Vine! MIŢA (apelpisită) Nu mai voi să ştiu de nimic… Să vie oricine… Voi scandal… voi să mor! (se repede să ia un brici; Iordache se uită afară prin uşe.) NAE (repezindu-se şi smulgându-i briciul, o apucă de amândouă mâinile şi o târăşte spre dreapta) Aide dincolo, să-ţi dau sticluţa. MIȚA Nu. IORDACHE (de la uşă) Fugiţi, iacătă-l, fugiţi!… NAE Haide (târăşte pe Miţa cu multă luptă şi iese cu ea în odaia din dreapta, pe după paravan.) 1.11. SCENA XI IORDACHE, CRĂCĂNEL CRĂCĂNEL (intrând prin fund furios, cu pălăria stricată şi tăvălită. Iordache se dă la o parte) A! Asta nu, asta nu poate să rămâie jos!… Ai mai pomenit d-ta una ca asta, d-le? IORDACHE Ce, d-le! CRĂCĂNEL D-le, adineaori ştii că am plecat de aici. IORDACHE Da. CRĂCĂNEL N-apuc s-ajung în colţ şi auz pe urmele mele: “Pst! Pst! Bibicule!” Pe mine mă cheamă Telemac, Mache, nu mă cheamă Bibicul. îm i văz de drum… Iar: “Pst! Pst! Bibicule!” Eu merg, înainte… Când mă pomen esc că m-apucă cineva pe la spate de guler. Mă întorc. Zice: “Te faci că n-auzi, Bibicule, ai?” Eu zic: “Nu mă cheamă Bibicul, d-le, mă cheamă Telemac, Mache”. – “Bibicule, zice el, deodată; eşti un mizerabil! Ai făcut un abuz mare; ai înşelat o femeie, dar ai a face acuma cu un bărbat. De mult de caut. Avem să ne răfuim amândoi. Acu nu-i vreme, dar până una alta, ca să ştii cu cine ai a face, poftim o arvună!”… N-apuc să răspunz, domnule, şi şart! Part! Trosc! Pleosc! Patru palme: îmi turteşte pălăria şi mi-o aruncă cât colo. Până să mă plec s-o ridic, infamul se suie într-o trăsură şi pleacă… Chem sergen tul… nimini! A! Dar trebuie să ştiu cine este dobitocul ăsta smintit… Trebuie să ştiu! Cum îl cheamă? IORDACHE Ştiu eu cine e ăla? CRĂCĂNEL Este mizerabilul care era adineaori aici cu d- ta, când am venit eu. IORDACHE Nu ştiu cum îl cheamă… CRĂCĂNEL Trebuie să ştii, trebuie să-mi spui: nu plec de aicea până nu aflu; chem poliţia, fac scandal!… (se plimbă făcând gesturi exasperate.) ACEIAŞI – CATINDATUL, NAE, apoi PAMPON 1.12. SCENA XII ACEIAŞI – CATINDATUL, NAE, apoi PAMPON CATINDATUL (intră prin fund, cu mâna la falcă, văitându-se) A! A! A! M-a apucat rău… (se trânteşte pe un scaun.) IORDACHE Şi ai venit iar la doftoria lui Matei? Nu mai merge, tânărule… CRĂCĂNEL D-le, înţelege odată şi spune-mi… NAE (ieşind din odaie şi coborând) Ce e? Ce e, domnule? CRĂCĂNEL Domnule! Un dobitoc, un infam, care era adineaori aici, m-a insultat cu palme pe mine, Mache, ca drept Bibicul… NAE Pampon a fost! (cătră Iordache încet.) Treci dincolo, i-a venit rău nebunii. (Iordache iese iute la dreapta.) CATINDATUL A! A! A! (se zvârcoleşte pe scaun.) NAE (Catindatului) Ce e? D-ta ce pofteşti? CATINDATUL (sculându-se şi arătându-şi falca, hotărât) Ştii s-o scoţi? Scoate-mi-o! NAE Şezi. (Catindatul şade.) CRĂCĂNEL Domnule, n-am vreme de stat. Spuneţi-mi cum îl cheamă… NAE (alegându-şi instrumentele) Nu ştiu, domnule, de unde vrei să ştiu eu numele la toţi muşteriii! (cătră Catindat.) A din fund de tot? (Cat indatul dă din cap că da.) Dezleagă-te. (Catindatul face fasoane. Nae îl apucă cu putere şi-l dezleagă.) PAMPON (apărând în fund) Aha! Bibicule, iar d-ta! (Crăcănel se dă înapoi.) NAE (cu un ochi la ce se petrece între Pampon şi Crăcănel, şi cu altul la Catindat, pe care îl ţine cu putere cercând să-i vâre mâna în gură, şi care se zbate şi nu vrea să se lase) Numai s-o văz! N-o scoţ! CRĂCĂNEL (înaintând un pas spre Pampon, făcându-şi inimă şi voind să-i dea fiori) Domnule! Mă cunoşti d-ta pe mine? PAMPON Cum să nu, Bibicule! (se apropie binişor de Crăcănel, şi vrea să-l apuce.) CRĂCĂNEL (scăpând şi ocolind pe după mobile) A! Ajutor! Poliţie! Vardist! (Pampon îl urmăreşte neîmpăcat; Crăcănel vrea să iasă prin dreapta pe după paravan, se întâlneşte piept în piept cu Iordache care intră, şi care-l respinge.) NAE (care după o luptă, a reuşit să vâre mâna în gura Cat indatului) Şezi binişor! CATINDATUL (gemând cu gura înfundată şi zvârcolindu-se) A! A! A! IORDACHE (care a venit de după paravan, încet lui Nae) I-a venit pandaliile, era să-şi taie gâtul cu briciul. CRĂCĂNEL E nebun! Ajutor! Poliţie! Vardişti! (iese în fu- gamare prin fund.) PAMPON Stăi, Bibicule! (iese furios după el.) NAE (trăgând cu putere) Nu mişca! (după ce a tras, iese repede în dreapta, urmărit de Iordache.) CATINDATUL (văitându-se cu mâna la falcă) A! A! A! Mi-a scos alta! Măsea nevinovată, domnule!… (Cortina) (O sală de o parte a unui buget într-un bal mascat de mahala. Două uşi în fund; cea din dreapta dând în bal, cea din stânga într-un coridor de lângă bal. La stânga, în planul din fund, o uşe a cabinetului de toaletă; la dreapta, planul întâi, o uşe dând în sala principală a bufetului. în scenă, mese pentru mâncare, una în fund între cele două uşi, două în faţă, una la dreapta, alta la stânga. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui valţ, şi se vede prin uşa din dreapta, în fund, mişcarea balului.) ACTUL II (O sală de o parte a unui buget într-un bal mascat de mahala. Două uşi în fund; cea din dreapta dând în bal, cea din stânga într-un coridor de lângă bal. La stânga, în planul din fund, o uşe a cabinetului de toaletă; la dreapta, planul întâi, o uşe dând în sala principală a bufetului. în scenă, mese pentru mâncare, una în fund între cele două uşi, două în faţă, una la dreapta, alta la stânga. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui valţ, şi se vede prin uşa din dreapta, în fund, mişcarea balului.) 2.1. SCENA I CATINDATUL, în costum şi cu masca scoasă şezând la masa din stânga şi bând rom cu un păhăruţ, apoi CHELNERUL CATINDATUL (bătând în masă) Chelner!… CHELNERUL (d-afară) Vine!… CATINDATUL Am început să mă încălzesc… ori magnetismul… ori electricitatea lui Matei… nu ştiu ce e… dar lucrează. Am început să mă-ncălzesc. (bate în masă.) CHELNERUL (din dreapta) Vine, vine! CATINDATUL Unul de la noi de la percepţie m-a învăţat! “Vrei să-ţi treacă? mănâncă, bea, fa petreceri şi magnetizează-te, dar magnetizează-te straşnic cu jamaică…” şi… mă magnetizez. (bate în masă tare.) Pfu! Cald! CHELNERUL (d-afară) Vine, vine, vine! CATINDATUL Nenea Iancu, săracul, daca ar şti cum să magnetizez… şi unde? (scoate de sub costum din sân o scrisoare şi o citeşte cu chef.) “Am aflat că umbli prin cafenele şi pe la baluri; dacă mai aflu astfel de chestii, nu-ţi mai trimet nici un gologan, viu să-ţi lungesc urech ile; te iau înapoi la prăvălie, şi te pui la ipotropie, măgarule”… Mie adică îmi scrie nenea Iancu. (bate tare în masă.) CHELNERUL (intrând din dreapta) Vine!… CATINDATUL Socoteala şi-ncă un rom… ăsta e al patrulea… CHELNERUL Ba al cincilea… CATINDATUL Ba al patrulea… CHELNERUL Al patrulea l-aţi băut… şi cu unu, care îl comandaţi acuma, cinci… CATINDATUL Aşa, cu ăl d-acuma?… Da. (Chelnerul iese în dreapta.) Pfu! Cald mi-e… lucrează magnetismul… I- am dat de leac!… Vezi ce e când nu ştie cineva?… Era aproape de mintea omului; durerea devine din măsea, măseaua devine din răceală, răceala devine din frig; – din cald devine că nu mai e frig; daca nu mai e frig, va să zică că răceala se duce şi vine căldura; a venit căldura, a trecut durerea… (Chelnerul vine.) Par egzamplu… (pune mâna pe falcă) lucrează magnetismul… arde… foc… Pfu! Cald mi-e! (Chelnerul a pus pe masă romul.) Un rom şi ţal! CHELNERUL Cinci romuri: unu şi cinzeci. CATINDATUL (dând romul pe gât) Şase… CHELNERUL Nu, cinci… CATINDATUL Ba şase… Cinci cu ăsta care l-am băut, şi cu unul, care o să mi-l aduci acuma, şase. (plăteşte.) Lucrează straşnic magnetismul… Şi am să tachinez astă- seară!… Da, am să tachinez!… Pe toate am să le tachinez! (merge cam şovăind la o oglindă în stânga să-şi dreagă miza.) Straşnic de cald! SCENA II CATINDATUL, DIDINA, apoi CHELNERUL DIDINA (intră prin fund de la stânga, coboară la masa din dreapta şi şade; e în costum de polonez: cazacă cu brandeburguri, măntăluţă cu blană, pantaloni în cizme cu carâmb; în cap căciulă poloneză cu un pompon mare, bătând în masă) Băiete! (îşi scoate masca şi se şterge cu batista.) CHELNERUL (intrând cu romul) Vine! CATINDATUL (întorcându-se şi punându-şi masca) O mască… Am s-o tachinez… (Chelnerul, după ce a lăsat romul pe masă la stânga, trece la dreapta lângă Didina.) DIDINA O bere. CHELNERUL Vine! DIDINA (care a observat pe Catindatul, se întoarce cam cu spatele ca să nu-i vază faţa. Catindatul bea rom, suflă mereu de căldură şi se uită când pe o parte, când pe alta la Didina) N-a venit Nae încă… (scoate o scrisorică şi o citeşte.) “Prea iubita mea angelă, s-a întâmplat un caz de o comedie mare în chestia noastră prin respectivul tău Pampon şi o individă!… Trebuie să ne vedem deseară ca să-ţi spui cum curge în defavor toată intriga asupra romanţului nostru, să juri că devine ca la Teatru, pentru care nu cumva să lipseşte deseară de la bal cum ne-a fost vorba. Trim ete-l pe Pampon să joace conţină şi vino negreşit… Al tău adorant până la moarte… Nae”… Douăsprece aproape, şi nu mai vine. (Chelnerul aduce berea, o pune pe masă la Didina şi iese.) CATINDATUL Pfuu! (Didinii.) Bonsoar, mască… (aparte.) Am s-o tachinez… (tare.) Ce mai faci? DIDINA (care îndată ce i-a vorbit Catindatul şi-a pus masca) Bine, mersi! Uite beau o bere… Da’ d-ta ce faci? CATINDATUL Şi eu bine, mersi; mă magnetizez cu jamaică. DIDINA îmi pare bine. CATINDATUL Şi mie nu mai puţin, parol! (aparte cu chef.) Al dracului ştiu să le tachinez. DIDINA (bătând în masă şi sculându-se) Să-l mai caut în bal… CATINDATUL (bându-şi picătura din fund a paharului) Ce, te duci, mască? DIDINA Da, mască, mă duc. (Chelnerul vine din dreapta.) O bere, o plătesc, (aruncă banii pe masă.) CATINDATUL (către chelner) Şi mie o jamaică… (cătră Didina.) Nu mai stai niţel? Să mai beau un magnet şi pe urmă te joc. DIDINA Nu, mersi. CATINDATUL Să te joc o… conţină oarbă, (râde.) DIDINA (aparte) Conţină oarbă? Să mă fi cunoscând? (pleacă să iasă.) CATINDATUL Pe două consumăţii şi-o guriţă mazu. (râde.) Straşnic tachinez… (o urmăreşte până la uşe.) DIDINA (aparte) Mazu? M-a cunoscut, (iese repede, în fund, la dreapta; ieşind, pomponul de la căciula-i cade în scenă; chelnerul aduce încă un rom şi-l pune pe masă la stânga, aşteptând.) CATINDATUL (întorcându-se de la uşe şi coborând) Straşnic am tachinat-o… (gustă din rom şi-l plăteşte.) Şi mi-e cald… mi-e cald… mi-e foc de cal! (întorcându-se şi zărind pomponul jos.) Iacă! I-a căzut polinezului istoria de la căciulă… (ia pomponul şi şi-l pune-n piept.) Haha! Acu să vezi cum o tachinez, (trage repede paharul de rom şi iese iute după Didina.) Acu să vezi cum am s-o tachinez. (Se aude în bal polca.) CRĂCĂNEL, singur, în costum de bal, intrând din bufert, apoi CHELNERUL 2.3. SCENA III CRĂCĂNEL, singur, în costum de bal, intrând din bufert, apoi CHELNERUL CRĂCĂNEL (coborând şi scoţându-şi masca) îl cheamă Iancu Pampon; i mai zice şi “Conţină cu 5 Fanţi”; a fost trist de vardişti de noapte la Ploeşti: acuma face pe judecătorul de cărţi; e neînsurat, dar precontează pe una Didina Mazu, exmarşandă. I-am luat urma acasă, de acasă la cafenea, de la cafenea iar acasă, şi de acasă aici. Trebuie să fie aici… Am minţit pe Miţa că mă duc la Ploeşti, şi am venit… Mi-am pus costum ca să nu mă cunoască cineva şi să afle Miţa… cum e ea geloasă!… (bate-n masă; chelnerul intră.) Am zis o bere… CHELNERUL Vine! CRĂCĂNEL A! Asta nu poate rămâne jos… Eu, când îmi trage cineva palme… eu turbez!… Cu dinţii îl apuc, nu-l las nici mort până nu-mi spune pentru ce? Pentru ce mi le-a tras? Să ştiu şi eu: pentru ce?… Trebuie să-mi spuie mişelul numaidecât!… (Chelnerul aduce berea, Crăcănel o bea şi o plăteşte. Chelnerul ia paharul de bere şi pa harul de rom rămas pe masa din stânga şi iese.) Dacă o fi deschis, mă duc drept la el… Dar dacă o fi mascat?… (se gândeşte.) A! Am găsit… Mă dau binişor pe lângă toţi bărbaţii şi le zic la ureche: “Eu sunt Bibicul, nene Ian- cule, nu mai pofteşti?…” Să poftească în bal să-mi tragă… nu! Să poftească, mizerabilul! (îşi face o ţigară ş- o aprinde. Didina urmărită de Catindatul intră.) Cineva! (îşi pune masca.) SCENA IV CRĂCĂNEL, DIDINA, CATINDATUL DIDINA (intrând) S-a hotărât! Nu pot să scap de dobitocul ăsta… mă cunoaşte. CATINDATUL (urmărind-o pe pasul de polcă, şovăind puţin) Mască, nu te las; trebuie să facem o polcă. DIDINA (plictisită) Mersi, mască, nu joc; fii băiat cumsecade şi nu te mai ţine după mine… CATINDATUL (aparte) Straşnic le tachinez!… DIDINA Ţi-am spus o dată că aştept pe cineva? CATINDATUL Ce adică, eu nu sunt cineva? DIDINAa(foarte plictisită) Ba da, decât aştept pe cineva să mă ducă acasă… CATINDATUL Da’ ce, eu nu te poci duce acasă? CRĂCĂNEL (aparte) Asta să fie? că prea e obraznic, (observă scena.) DIDINA (împingând pe Catindatul, care vrea s-o ia de zor la polcă) Vai de mine! Mi-am găsit beleau cu d-ta, îmi scoţi sufletul! (aparte.) Ce să fac? Cum să scap? A! (tare.) Mască, am să te rog ceva: aşteaptă-mă un minut aici… Mă-ntorc îndată… CATINDATUL Da’ te-ntorci? DIDINA Mai e vorbă… CATINDATUL Să te-ntorci, să nu pleci până nu ne vedem, că ai pierdut ceva. DIDINA (plecând) Eu? CATINDATUL Da… (aparte.) Acu am s-o tachinez… DIDINA Aş! Mofturi! CATINDATUL Zău!… Cum ai venit, ‘ai? N-ai venit cu pam pon? Vrei să te duci fără pampon?! CRĂCĂNEL (sărind) PAMPON?! DIDINA Pampon?! Hotărât, mă cunoaşte, trebuie să-mi schimb costumul, să-mi piarză urma… (iese repede. Cat indatul se repede să iasă după ea; Crăcănel îl urmăreşte, îl apucă în uşe şi-l trage cu putere înapoi.) CRĂCĂNEL (cu tonul sfidător şi melodramatic) Eu sunt Bi-bi-cul, ne-ne Ian-cu-le! CATINDATUL Eu nenea Iancu? Fugi d-acolo! CRĂCĂNEL (crescendo) Eu sunt Bibicul, nene Iancule; nu mai pofteşti? Poftim de! Ba nu, nu! Ia poftim… CATINDATUL Ce să poftesc, domnule? Ştii că eşti curios d-ta!… CRĂCĂNEL (crescendo) Eu sunt Bibicul, nene Iancule! CATINDATUL Bine, d-ta poţi să fii Bibicul, dar vezi că asta-i asta, că eu nu sunt nenea Iancu… Nenea Iancu e frate-meu… CRĂCĂNEL Atunci, nen-tu Iancu al d-tale, este o canalie! CATINDATUL Da’ pentru ce, d-le?… CRĂCĂNEL Asta mă priveşte pe mine… CATINDATUL Ba priveşte familia, să mă ierţi… CRĂCĂNEL Şi-l aştept aici, pentru ca să-l iau de piept şi să am o tălmăcire cu d-lui… Să vedem: pentru ce? Da, pentru ce? CATINDATUL Aş! îl aştepţi degeaba: nenea Iancu e la Ploeşti… CRĂCĂNEL Mofturi! E la Bucureşti… CATINDATUL (sărind) Nenea Iancu la Bucureşti? CRĂCĂNEL Da, şi are să vie aici! îl aştept! CATINDATUL (aparte) Nenea Iancu! Să vie aici! M-am topit… Sunt nenorocit! CRĂCĂNEL Şi o să fii faţă şi d-ta la tălmăcire; am să te pui faţă ca să vezi şi d-ta pentru ce nen-tu Iancu al d-tale este o canalie. CATINDATUL (aparte) Nenea Iancu! Vine nenea Iancu, şi ăsta cum mă cunoaşte, o să mă spuie, o să mă puie faţă!… Trebuie să-mi piarză urma: trebuie să-mi schimb costumul… (iese fuga în fund la stânga.) CRĂCĂNEL Fuge să-i dea de ştire lui nen-su Iancu! Tre buie să-l ţiu de scurt, (iese fuga după Catindatul. Se aude în bal semnalul cadrilului.) 2.5. SCENA V MIŢA, singură în domino albastru cu flori, apoi CHELNERUL MIŢA (intrând, îşi scoate masca) Nu e… N-a venit încă? îl cunosc… are numai două cos tume: un cazac şi un turc… N-a venit. Trebuie să se fi dus să-şi ie pe individa! Trebuie să vie împreună! A! Să vie! Dumnezeule! Jur pe tot ce mi-a rămas mai scump, jur pe statua Libertăţii de la Ploeşti, că are să fie o istor ie!… (bate-n masă.) A! Gelozie! Am să-i omor! CHELNERUL (intrând din dreapta) Vine! MIŢA Un vermut. CHELNERUL Vine. (iese) MIŢA Voi să beau, voi să beau (cadenţând), căci nu e-n lume altă durere, decât durerea ce simţesc eu… (Chel nerul aduce paharul. Se aude cadrilul. Miţa bea paharul pe nerăsuflate şi plăteşte. Chelnerul ia paharul şi pleacă.) Aşa! Să vie acuma. (îşi pune masca.) 2.6. SCENA VI MIŢA, IORDACHE în costum de turc, apoi CRĂCĂNEL IORDACHE (vine suflând la masa din stânga) Uf! Am asudat… Trebuie să mă dau la o gargariseală. (bate-n masă.) MIŢA (se-ntoarce, îl vede şi dă un ţipăt) Turcul! Nae! (se repede la el.) Nae! Eu sunt, Miţa. (îşi scoate masca.) IORDACHE Miţa! Coana Miţa! Sunt eu, Iordache. (îşi scoate masca.) MIŢA Nae a venit? IORDACHE Nu… n-a venit… MIŢA Minţi! A venit! A! V-am dat de urmă. L-am căutat acasă şi nu l-am găsit; vardistul mi-a spus că a plecat în costul de bal în birje. A venit… E aici… E cu ea… Spune; nu minţi! IORDACHE Ei, da, da! A venit, dar a venit şi Crăcănel… (îşi pune masca.) MIŢA Crăcănel! Aicea Crăcănel?… (punându-şi masca.) Nu-i adevărat! Mangafaua e la Ploeşti. IORDACHE Ba-i prea adevărat! (Crăcănel intră.) CRĂCĂNEL (intră prin fund şi vine ţintă la Iordache) Eu sunt, Bibicul, nene Iancule, eu sunt Bibicul; nu mă cunoşti?… Poftim de! Ia mai poftim de! MITAT (aparte) E Crăcănel! îm i cunoaşte dominul, trebuie să mi-l schimb numaidecât, (iese repede în fund la stânga.) CRĂCĂNEL Nu răspunzi? Nu pofteşti, nene Iancule? IORDACHE Eu nu sunt nenea Iancu, eu sunt nenea Iordache… Pe nenea Iancu caută-l în bal… CRĂCĂNEL în bal? (iese repede-n fund, dreapta.) IORDACHE Un nenea Iancu trebuie să găseşti în tot balul, (îşi scoate masca.) 2.7. SCENA VII IORDACHE, NAE, în costum de cazac, apoi CATINDATUL NAE (din fund, dreapta) Iordache… (îşi scoate masca.) IORDACHE Aha! Bine că vii! Ştii cine e în bal? Ia ghici… NAE Cine? IORDACHE Miţa… NAE Miţa! IORDACHE Şi Crăcănel… fereşte-te! Miţa te caută… NAE Cum să scap de republicana asta?… Nu găsesc pe Didina să plec… CATINDATUL (din fund) Peste putinţă să găsesc alt costum: Bibicul ăla o să mă dea de gol lui nenea Iancu… (îşi scoate masca.) NAE (îşi pune masca repede; lui Iordache) Pune-ţi masca! (Iordache îşi pune masca.) CATINDATUL Uf! Şi m-am magnetizat!… Lucrează mag netismul… Nu mai poci de cald! NAE (încet lui Iordache) îl cunoşti? IORDACHE (asemenea) Tânărul cu măseaua… CATINDATUL (văzându-i) A! Bună idee. (vine la ei vesel.) Mască, mă cunoaşteţi? NAE Nu… CATINDATUL îm i pare rău, v-aş fi rugat ceva… NAE Ce? IORDACHE (încet lui Nae) Să-i scoţi iar măseaua… NAE (Cantindatului, tare) Cu plăcere, neică, dar n-am ostromentele… CATINDATUL Ce ostromente? IORDACHE Pentru măsea… CATINDATUL (aparte) Şi ăştia sunt bărbieri… (tare.) Aş! Măseaua nu o mai scoţ; i-am dat de leac: călduri cu magnetism de jamaică… NAE Ăla-i bun… CATINDATUL Uite ce vream eu să vă rog; eu am un frate mai mare în bal, şi mă cunoaşte, şi n-aş vrea să mă cunoască… Ce e de făcut? NAE Ştiu eu? Şi eu aş vrea să nu mă cunoască cineva în bal: da’ dacă te cunoaşte o dată… IORDACHE Nu-i alta nimic de făcut decât să plecăm din bal… CATINDATUL Nu! Nu voi să plec, voi să mai tachinez, voi să mă magnetizez bine! Am eu o idee… NAE Ce idee? CATINDATUL Costumurile d-voastră sunt de la grand- irop, ori particulere?… IORDACHE Particulere. CATINDATUL Şi al meu tot particuler. Haide să le schimbăm, şi apoi să mai poftească Bibicul să mă puie faţă cu nenea Iancu… NAE Faină idee! Bravos! Haide! IORDACHE Haide! CATINDATUL Haide la grandirop! (ies toţi trei în fund la stânga) la cabinet de toaletă! (Se aude mazurca în bal: Catindatul iese pe pasul de mazurcă.) 2.8. SCENA VIII PAMPON (în costum, intrând din bal) PAMPON Este adevărat că sunt tradus: Didina mă înşeală cu Bibicul, cu amantul femeii ăleia. Astă-seară, la cafenea, femeia aia mi-a lăsat un bilet; i-am cunoscut slova, e slova din biletul către Bibicul. îm i scrie să viu aici, unde amantul ei are întâlnire cu Didina. Nu se poate, zic eu; Didina s-a dus la mătuşică-sa. Merg degrabă acasă, Didina nu e; la mătuşică-sa, Didina nu e. Mă-ntorc acasă, chem slujnica, îi trag două perechi ca la poliţie şi pe urmă o supun la intrigatoriu. Spune că coniţa a plecat în costum polinez… Aici în bal este! Cu el!… Cu Bibicul. A! Bibicule! Ai scos o femeie din minţi – femei! Ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!… Astă dată n- ai să scapi… O să-ţi rup şalele… (bate în masă.) O mastică! (îşi pune masca.) CHELNERUL (d-afară) Vine! 2.9. SCENA IX PAMPON, CRĂCĂNEL CRĂCĂNEL (din fund, dreapta) Nu pot să dau de nenea Iancu, şi l-am pierdut şi pe frate- său… (văzând pe Pampon.) Pe ăsta nu l-am cercetat… Acuma îl văz întâi. (Pampon bate iar în masă; Crăcănel coborând doi paşi, tare şi cu ton de sfidare melodramatică.) Eu sunt Bi-bi-cul… PAMPON (sărind) Bibicul! CRĂCĂNEL Da, Bibicul, nene Iancule! (îşi scoate masca) nu mai pofteşti? PAMPON (îşi scoate masca, fioros, gata să se repează) A! Care va să zică mă căutai, Bibicule? CRĂCĂNEL (potrivindu-se să-şi ia vânt de scăpare) Da, nene Iancule… PAMPON (acelaşi joc crescendo) Şi eu te căutam, Bibicule! (se repede.) CRĂCĂNEL (dându-se pe după o masă) Să nu dai! Să nu dai! Că fac scandal… Chem poliţia… stai să ne desluşim! PAMPON Mişelule, să ne desluşim, ‘ai? După ce mă ataci la sacrul meu amor; amăgeşti o fiinţă nevinovată… o femeie… femeie! Ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!… CRĂCĂNEL (urmându-şi jocul) Eu? Amăgesc o femeie?… Eu nu am amăgit nici o femeie; ele m-a amăgit pe mine… şi multe; nu ştiu nimic la sufle tul meu. PAMPON Minţi! CRĂCĂNEL Nu minţ… Nu da! Nu da! Că fac scandal. Să ne desluşim: e încurcătură la mijloc… Spune care femeie… PAMPON O ştii bine, Didina… CRĂCĂNEL Nu cunosc nici o Didină. Pe amanta mea o cheamă Miţa… PAMPON Da, pe amanta ta o cheamă Miţa; dar, ca un mişel ce eşti, nu te-ai mulţumit cu o amantă… Ai atacat şi pe amanta mea Didina… Ai nenorocit-o! CRĂCĂNEL Nu-i adevărat! PAMPON Am dovezi: ai uitat la Didina un bilet de abona ment la frizerie. CRĂCĂNEL Nu-i adevărat! Eu nu mă raz cu abonament, eu mă raz â la carte. PAMPON Şi un bilet de la amanta ta… CRĂCĂNEL De la amanta mea? îţi spui eu că e încurcătură. PAMPON Nu e nici o încurcătură, mişelule! Amanta ta, Miţa, îţi scrisese de miercuri că te aşteaptă, că Manga faua pleacă la Ploeşti. CRĂCĂNEL Miercuri?… Ploeşti?… Mangafaua?… PAMPON Da, şi tu, Bibicul, în loc să te duc la ea, o părăseşti şi te dai pe furiş la amanta mea, la Didina. (se repede.) O să-ţi rup oasele… Oasele am să ţi le rup! CRĂCĂNEL (apărându-se) Stai! Să nu dai, că fac scandal! Mi-e frică de o nenorocire!… (îşi pune mâna la inimă să o astâmpere.) PAMPON Da! Să-ţi fie frică de o nenorocire; pentru că pre cum ai vrut tu să nenoroceşti pe Didina… o femeie! Ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!… Asemenea să ştii că o să te nenorocesc eu pe tine. (se repede.) CRĂCĂNEL (acelaşi joc) Stăi! Stăi, omule, pentru Dumnezeu!… Miţa? Miercuri? Ploeşti? Mangafaua?… Dumnezeule! Am o bănuială… Arată-mi biletul… Eu am fost miercuri la Ploeşti… PAMPON La Ploeşti? CRĂCĂNEL Da, la Ploeşti… Să fie cu putinţă?… Miţa? A opta?… Arată biletul! PAMPON Iacătă-l biletul! (Crăcănel se apropie să vază bi letul; Pampon îl apucă cu mâna stângă, şi cu dreapta i-arată hârtia.) A! Vrei să mă-nşeli? (îl zguduie.) CRĂCĂNEL (sfârşindu-se de la inimă, se moaie din balamale, şi cade pe un scaun) Miţa! M-a tradus! Apă! Apă!… Mangafaua… eu… eu sunt! PAMPON Mangafaua? CRĂCĂNEL Da, Mangafaua!… Eu… A opta oară tradus! (ridicând mâinile la cer.) Este cu putinţă, domnule? PAMPON A opta oară? (şade lângă el.) CRĂCĂNEL (dezolat) Nu ţi le mai spui p-alelalte, că sunt halimale, domnule, numai una să ţi-o spui, al şaptelea caz de traducere… în vremea războiului… PAMPON Cu un muscal? CRĂCĂNEL (plin de obidă) Nu m-ar fi costisit atâta să fi fost cu un muscal, fiindcă eu eram de la început pentru convenţie… ştii, muscalii luptau pentru cauza sfântă a eliberării popoarelor creştine de sub jugul semilunii barbare… Dar cu un neamţ, domnule!… PAMPON Cu un neamţ? CRĂCĂNEL Fă-ţi idee, domnule, ce traducere! PAMPON Ei şi? CRĂCĂNEL (plângând) Am plâns, cum plâng şi acuma, căci eu ţiu mult la amor; am plâns şi am iertat-o… pe urmă am prins-o iar, şi iar am plâns şi iar am iertat-o; nu de multe ori, dar ca des… aşa cam de vreo cinci, şase ori… Ce-mi ziceam eu? Vorba d-tale: femeie! Ochi alunecoşi… PAMPON Inimă zburdalnică!… CRĂCĂNEL Până când, într-o seară, mă duc, domnule, ca de obicei acasă; intru în sală, deşchiz uşa iatacului… întunerec… “Te-ai culcat?” nu răspunde nimini. Inima- ncepe să bată rău; aprinz lumânarea, şi ce găsesc pe masă, domnule? PAMPON Ce? CRĂCĂNEL Un răvăşel: “Mache, m-am plictisit să mai trăiesc cu o rublă ştearsă ca dumneatale. Nu mă căuta; am trecut cu neamţul meu în Bulgaria…” PAMPON în Bulgaria? Ce căuta neamţul în Bulgaria? CRĂCĂNEL (dezolat) Nu ştiu! Ei! Ce te faci, Mache?… de desperare, ce am zis eu? Daca n-am avut parte de ce mi-a fost drag pe lume, încai să mă fac martie al independenţii… şi m-am înrolat de bunăvoie… PAM PO N Volintir?… CRĂCĂNEL în garda naţională… Ştii, pentru ca să-mi mai uit focul… (plânge.) Şi închipuieşte-ţi d-ta acum şi Miţa! (plânge) şi garda naţională s-a desfiinţat!… PAMPON Care va să zică este un Bibicul… CRĂCĂNEL Se-nţelege; n-ai văzut biletul? PAMPON Care va să zică este un Bibicul, care devine în chestie de traducere şi pentru mine şi pentru d-ta… CRĂCĂNEL Fireşte… PAMPON (cu tărie) Nu mai plânge, nu şade frumos, un volintir ca d-ta… CRĂCĂNEL Dacă nu pot să mă stăpânesc! Mi-e naturelul simţitor… PAMPON Trebuie să-l găsim! Nu plânge, nu-i frumos! Un volintir! Trebuie să-l regulăm pe Bibicul… Auzi d-ta? Două! CRĂCĂNEL Cum să-l găsim? PAMPON îl găsesc eu, n-ai grije; eu ştiu politica poliţiei. Nu plânge: eşti volintir! Bibicul nostru e aici în bal… Didina mea este aici în bal… CRĂCĂNEL Poate şi Miţa mea… PAMPON Da… CRĂCĂNEL Da? PAMPON (repede) Adică nu! în sfârşit, ce-ţi pasă! Vino cu mine… Nici o vorbă să nu zici. Lasă-mă pe mine, să vezi cum îl înhaţ eu. Aide… nu plânge: eşti volintir! Pune-ţi masca, şi ‘aide! (îşi pune masca.) CRĂCĂNEL Miţa? Miţa?… (hotărât.) Nu!… o mai iert acum, dar daca s-o mai întâmpla încă o dată… hotărât mă însor! (îşi pune masca.) PAMPON Haide… nu, nu plânge, eşti volintir!… Şi nici un cuvânt! A! Bibicule! (ies amândoi în bal.) 2.10. SCENA X MIŢA în costumul polonez al Didinii, apoi IORDACHE în costumul de cazac al lui Nae MIŢA (scoţându-şi masca; vine din bufet) Ce dracul caută Crăcănel aici? Mă minte că se duce la Ploeşti… şi vine la bal… Nu cumva Mangafaua sare gar duri?… Ori a simţit ceva?… Mi-am schimbat costumul la grandirop… Nici el, nici Iordache nu mă mai poate cunoaşte… Dar Nae… Năică unde-i?… Unde e pârlitul de Pampon? (Iordache intră.) Nae! Să vedem. (îşi pune masca şi urcă în fund spre stânga.) IORDACHE (venind din fund dreapta şi uitându-se în bal) A dracului istorie o să iasă… Crăcănel aici, Pampom aici, Miţa aici… Numai de-ar fi plecat Nae şi Didina… MIŢA (coborând) Nae! (îşi scoate masca.) IORDACHE ‘Ai! (se întoarce.) Fugi că mor! Miţa? (vrea să plece.) MIŢA (tăindu-i drumul) Unde pleci, mizerabile? IORDACHE (îi face semn că merge în bal să danţeze) MIŢA Nu vrei să mă cunoşti, Năică, ‘ai? Nu vrei să-mi vorbeşti? Fugi de mine, ‘ai? (îl apucă.) IORDACHE (se smuceşte şi vrea să plece) MIŢA (sărindu-i înainte) Mişelule, daca mai faci un pas, daca nu vorbeşti, te nenorocesc. A! Mizerabile! Ai gândit că daca mi-ai luat sticluţa cu vitrionul, nu o să mai găsesc alta! Ţi-am făgăduit să-mi răzbun şi… IORDACHE Ei apoi, daca o iei pe coarda vitrionului, nu-mi place. (Miţa face un pas înapoi, el îşi scoate masca.) Nu sunt Nae; ce pofteşti? Sunt Iordache, na! MIŢA A! Care va să zică v-aţi schimbat costumul, ca să mă jucaţi pe degete!… Şi a crezut domnule Nae că scapă cu atâta de mine?… Unde e Nae? IORDACHE Trebuie să fi plecat de mult din bal; nu l-am mai văzut; şi a plecat cu cheia; pe mine m-a lăsat pe dinafară. (Pampon şi Crăcănel se arată în fund şi privesc scena.) MIŢA A! Mizerabilul! (se plimbă agitată.) Mizerabilul! (vede pe cei din fund şi-şi pune iute masca; Iordache asemenea.) 2.11. SCENA XI ACEIAŞI – PAMPON şi CRĂCĂNEL scoţându-şi măştile PAMPON Oui Crăcănel) Costumul polinez! E Didina cu Bibicul! CRĂCĂNEL Cu Bibicul… PAMPON Pe el! (Iordache vrea să plece; Pampon îl apucăde o parte, Crăcănel de alta, şi-l readuc târâş în scenă.) CRĂCĂNEL Unde te duci, Bibicule? PAMPON Stai să te judec eu, Bibicule… IORDACHE (zbătându-se între amândoi) Nu mă cheamă Bibicul, mă cheamă Iordache!… MIŢA (aparte) Pampon! (trece repede lângă Pampon şi-l trage cu putere deoparte; încet.) Eşti aici? (îşi arată figura la o parte şi iar se maschează.) PAMPON Persoana în chestie? Miţa? IORDACHE (luptând să scape de Crăcănel, îşi scoate masca) Lasă-mă, domnule! CRĂCĂNEL (ţinându-l din răsputeri) Stai aci! (se luptă amândoi.) MIȚA (lui Pampon repede şi şoptit) Nu e Bibicul, este Iordache; Bibicul, traducătorul, este îmbrăcat turc. PAMPON (sărind) Turc! Turcul care ne-a tachinat adineaori? IORDACHE înţelege odată, domnule, că nu sunt Bibicul! Ce, eşti turbat? Vrei scandal? CRĂCĂNEL (crud) Da! Vreau scandal… PAMPON (după ce a vorbit cu Miţa încet, trecând repede lângă Crăcănel, pe care îl apucă şi-l trage de mână în faţă; Crăcănel din smucitură scapă pe Iordache, care iese re pede din bal dând cu tifla înapoi) Lasă-l! Nu-i ăsta! Am greşit. Bibicul e turcul, turcul care ne-a tachinat adineaori. CRĂCĂNEL Turcul? ‘Aide după el… Dar dama asta cine e? PAMPON O damă… CRĂCĂNEL O damă? Bine… ‘Ai după turc. (pleacă întâi punându-şi masca.) MIŢA (încet lui Pampon) Nu cumva să-i spui lui Crăcănel… PAMPON (asemenea) N-ai grije. ‘Ai după turc! (îşi pune masca.) CRĂCĂNEL ‘Aide după turc! (ies toţi trei în bal.) 2.12. SCENA XII DIDINA în domino roşu, NAE în costumul de la început al Catindatului, vin din bufet; apoi IORDACHE, apoi CAT INDATUL şi O MASCĂ tot din bufet DIDINA Da. (îşi scoate masca, Nae asemenea.) Când am venit adineaori în bal m-a cunoscut unul. El trebuie să fi fost, Crăcănel al tău… ştie că mă cheamă Didina Mazu, ştie de Pampon, ştie că-i zice lui Pampon “Conţină cu 5 Fanţi”. în sfârşit, m-a cunoscut bine! D-aia mi-am schimbat costumul. Haide, Haide, Nae, să mergem; mi-e frică… (se aude cadrilul.) NAE Da, haide să mergem, e târziu. IORDACHE (intrând din bal repede) Tot aici sunteţi? Pleaţi, plecaţi degrabă! Crăcănel, Pampon şi Miţa, toţi trei, vă caută să facă scandal… Fugiţi! DIDINA ‘Aide! (îşi pune masca.) NAE Dacă am putea să ieşim fără să mai dăm prin bal… (îşi pune masca.) IORDACHE Nu se poate, altă ieşire nu-i; haideţi! (îşi pune şi el masca.)’ CATINDATUL (cu o Mască pe care o aduce cam cu d-a sila la braţ; e cu chef, îşi scoate masca şi vorbeşte tare de tot) Aşa sunt eu… Uite şi prietenii. NAE (încet) Dracul să te ia! MASCA (vrând să-i scape de la braţ) Lasă-mă. DIDINA Cine-i ăsta? (Nae, Iordache şi Didina vorbesc încet deoparte.) CATINDATUL Aşa sunt eu; când mă magnetizez, mi-e cald… Pfu!… Şi când mi-e cald, pfu! Tachinez… Trebuie să te fac un cadril. Iacă ne-am găsit vizaveaua… DIDINA Haide! (voi să plece.) CATINDATUL Ce vă duceţi? Nu se poate să vă duceţi! (le taie drumul.) Trebuie să facem un cadril. NAE Mersi, drăguţă, ne ducem acasă… CATINDATUL Acasă? Cu costumul meu? Nu se poate, (strigă tare.) Dacă vă duceţi, dă-mi înapoi costumul, tre buie să-mi dai costumul, nu te las să pleci cu costumul… NAE (încet) Ne mai întârzie dobitocul! DIDINA (încet) Schimbă costumul şi pace! IORDACHE (încet) Nu se poate, o să ieşim prin bal: Miţa cunoaşte costumul… NAE (încet) Ce e de făcut? IORDACHE (încet) Spune-i că mai rămânem… DIDINA (încet) Şi ne strecurăm binişor şi ieşim… NAE (tare) Dacă-i aşa, ştii ce? ‘Ai să mai rămânem. IORDACHE Să mai rămânem… DIDINA Să mai rămânem… CATINDATUL Aşa da! ‘Ai să facem cadrilul… IORDACHE în bal? NAE Nu merg în bal. CATINDATUL Atunci aici; sunt magnetizat, am poftă de cadril, să-mi fac vânt. Unde e nenea Iancu să mă vază! IORDACHE (încet lui Nae şi Didinei) Jucaţi-l o figură, două, până uită de costum, şi pe urmă o ştergem, (vorbesc încet toţi trei.) MASCA Ţi-am spus că mi-e frică să nu mă vază bărbatu-meu… (luptă să scape.) CATINDATUL Ei! Parcă mie nu mi-e frică de nenea Ian cu… (Masca se smuceşte, scapă şi fuge; uitându-se după ea.) Atâta pagubă! (merge şi invită la danţ pe Iordache.) Ei, ‘aide! Ce faceţi? (îşi pune masca pentru danţ.) NAE Ei haide, de! (Se aude o figură ca cadrilului. Nae danţează cu Didina, Catindatul cu Iordache ca damă. La a doua parte a figurii contradanţului, apar în fund Pam pon, Crăcănel şi Miţa mascaţi.) 2.13. SCENA XIII CEI DE SUS, PAMPON, MIŢA şi CRĂCĂNEL, apoi lume din bal PAMPON Iaca turcul! A! în sfârşit, (toţi trei coboară melo dramatic în faţa Catindatului; figura danţului se sparge; Didina, Nae şi Iordache se retrag deoparte spre uşa din fund în stânga şi ascultă; Miţa mai la spatele luiCrăcănel şi lui Pampon, care s-au oprit ţintă în faţa Catindatului înmărmurit; Miţa a scos din buzunar sticluţa şi pândeşte.) DIDINA (încet) Pampon! NAE (încet) Miţa! IORDACHE (încet) Crăcănel! CRĂCĂNEL (fioros) Jos masca! CATINDATUL (tremurând) Pentru ce? CRĂCĂNEL Până aici ţi-a fost, Bibicule! (stau amândoi gata să-l apuce.) CATINDATUL Iartă-mă, nene Iancule, nu mai fac! (pune mâna să-şi scoaţă masca.) MIŢA (care a pândit momentul, n-apucă el să-şi scoaţă masca, şi-i arunci sticluţa în ochi) Na, mizerabile! (fuge prin fund.) CATINDATUL A! Săriţi! Ajutor! (vrea să fugă.) (Pampon şi Crăcănel îl înhaţă şi încep să-i tragă; lume mascată şi nemascată vine fuga din fund la dreapta; Didina, Nae şi Iordache au şi dispărut în fund la stânga.) (Cortina) (Decorul actului întâi întocmai. Un moment, scena goală. Se aude o birje oprindu-se din goana mare în fund, apoi plecând peste un moment înapoi. Pe urmă se aude zgomotul unei chei deschizând broasca. Uşa se deschide de perete. în scenă întunerec adânc.) ACTUL III (Decorul actului întâi întocmai. Un moment, scena goală. Se aude o birje oprindu-se din goana mare în fund, apoi plecând peste un moment înapoi. Pe urmă se aude zgomotul unei chei deschizând broasca. Uşa se deschide de perete. în scenă întunerec adânc.) 3.1. SCENA I DIDINA, NAE şi IORDACHE, în costumurile de la bal, mascaţi, intră gâfâind prin fund. – Apoi PAMPON, CRĂCĂNEL şi CATINDATUL de-afară NAE în sfârşit, am ajuns… Aprinde o lampă. DIDINA Ne urmăreşte, trebuie să ne urmărească. (Iordache caută pe dibuite chibriturile pe o masă din fund şi răstoarnă nişte sticluţe.) A! M-ai speriat! (Iordache aprinde lampa; lumină în scenă.) Uf! (îşi scoate masca; toţi şi le scot şi le aruncă fiecare pe câte-o masă.) NAE Iordache, scoate cheia d-afară, şi-ncuie degrab’ pe dinăuntru. (Iordache execută ordinul.) DIDINA Sunt sigură că s-au luat după noi… O să fie un scandal mare… sunt nenorocită. NAE Lasă-i să vie, n-ai grijă; orişicum, avem pe unde scăpa. DIDINA (lui Iordache, care coboară) Zici c-ai văzut dumneata când i-a aruncat cu vitrion în ochi? IORDACHE Am văzut eu, fireşte. A strigat o dată: “Na, mizerabile!” Şi praf! (face gestul) şi pe urmă a fugit pân lume. NAE (desperat) Cum? Cum să scap de nebuna asta? Cum să mă cotorosesc de republicana? Vrea să mă bage în primejdie! DIDINA Ce scandal! O să mijlocească proces, poliţie, procuror, şi pe urmă la juraţi… O să ne dea pân gazete! Să afle la sigur Pampon… Sunt compromentată… Mi-ai omorât viitorul, d-le Nae. NAE Bine, soro, vina mea este? Păcatele mele! DIDINA Da, fireşte, vina d-tale… Dacă ştiai cu ce republicană apilpisită de Ploeşti ai de-a face, nu trebuie să mă-ncurci pe mine. NAE Bine, neică… DIDINA Nu trebuia să mă-ncurci pe mine. IORDACHE (care a stat în fund la uşe şi a ascultat afară) St! Tăceţi! NAE Ce? DIDINA ’Ai? IORDACHE vine o birje… (se aude o birje.) DIDINA Nu v-am spus că ne-a luat urma… IORDACHE Tăceţi! (toţi ascultă; birja se opreşte afară în fund.) S-a oprit aici… NAE Hait! DIDINA Ei sunt! IORDACHE Tăceţi! DIDINA Să stingem lampa… (merge în vârful degetelor în fund.) NAE (lui Iordache) Scoate cheia din uşe! (Iordache scoate cheia. Se aud de afară glasul lui Pampon, al lui Crăcănel şi al Catindatului.) PAMPON (d-afară) E lumină! Sunt aici! NAE, DIDINA şi IORDACHE (coborând în vârful degetelor, misterios) St! CRĂCĂNEL (d-afară) Deşchideţi! (bătăi tari în uşe; Didinastinge lampa; întunerec). CATINDATUL Deşchideţi! (bătăi mai tari.) NAE Binişor! încet! TOŢI DE AFARĂ Deşchideţi! (bătăi tari.) DIDINA (toţi trei au coborât în faţă de tot) Ce e de făcut? NAE Să ieşim în curte pe fereastra din odăiţă… St! PAMPON (d-afară) Ori deşchideţi, ori sparg uşa!… CRĂCĂNEL (d-afară) Deşchideţi! CATINDATUL (d-afară) Ori spargem uşa! (bătăi grozave.) DIDINA (frângându-şi mâinile) Sunt mulţi! Sparg uşa; îmi vine rău; mor! NAE Să fugim. IORDACHE ‘Aide degrabă; e minunat! (având o inspiraţie.) Să poftească să spargă uşa… Tii! Mare politică mi-a dat în cap… să poftească să spargă!… NAE Sunt turbaţi! (se aud lovituri greţe în broasca uşii.) IORDACHE Lasă, că-i potolesc eu!… DIDINA ’Aide degrabă! NAE ‘Aide! (toţi ies misterios şi degrabă prin uşa din dreapta.) (Un moment scena goală; se aude lucrare la uşa din fund; uşa se cleatină, se zguduie şi în sfârşit cedează.) PAMPON, CRĂCĂNEL, CATINDATUL în costumurile de la bal, fară măşti. Catindatul e plin de pete negre pe tot obrazul; intrare fioroasă. 3.2. SCENA II PAMPON, CRĂCĂNEL, CATINDATUL în costumurile de la bal, fără măşti. Catindatul e plin de pete negre pe tot obrazul; intrare fioroasă. PAMPON S-a stins lampa! CRĂCĂNEL Cine are un chibrit? CATINDATUL (se descheie la costum şi scoate dedesubt din jiletcă un chibrit de ceară; îl aprinde şi îl ţine în mână) Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată!… De-aia, adineaori, în bal, zicea să-mi mai scoaţă una… PAMPON (care, la lumina chibritului, a dat ocol cu ochii în scenă) Nu mai încape vorbă, este aici. Aicea este Bibicul! (crud.) Am să-l sfâşiu! CRĂCĂNEL (scrâşnind din dinţi şi zguduind din cap) Cu dinţii! Cu dinţii am să-l rup! După ce e caz de traducere dublă, ne mai duce din încurcătură în încurcătură; îşi bate joc de noi… Cu dinţii! PAMPON (arătând pe Catindatul, care schimbă chibriturile, – când se stinge unul aprinde altul) Toată încurcătura devine de la dumnealui… CATINDATUL De la mine? CRĂCĂNEL Da, de la dumneata… CATINDATUL Cum de la mine? CRĂCĂNEL Se înţelege… PAMPON Pentru ce ţi-ai schimba costumul? Pentru ce ai luat costumul turcului! CATINDATUL (lui Crăcănel) Nu mi-ai spus d-ta că e nenea Iancu în bal!… (schimbă chibritul.) PAMPON Ei! Ş-apoi? CATINDATUL Cum, ş-apoi? Dacă mă prindea nenea Iancu în bal, mă lua la Ploeşti, îmi omora cariera de la percepţie. CRĂCĂNEL Şi cel puţin dacă am fi siguri, sigurisimi că-i aici!… (către Catindatul) pentru că d-ta ca un zevzec ce eşti… CATINDATUL Pentru ce mă faci zevzec, d-le? CRĂCĂNEL Pentru că daca nu tachinai, nu se-ntâmpla ce s-a-ntâmplat… CATINDATUL Ce să-ţi fac? Nu ţi-am spus că nu mă pot stăpâni? Când mă magnetizez, eu tachinez straşnic… Şi nenea Iancu tachinează când are magnet, toţi ai noştri tachinează… da’ nu ca mine. CRĂCĂNEL Vezi! Vezi că eşti zevzec, când îşi spui eu că eşti zevzec… CATINDATUL Pentru ce mă faci zevzec, d-le? PAMPON Are dreptate… pentru că d-ta ţi-ai schimbat cos tumul cu o mască, care nu ştii măcar ce fel de persoană e. CATINDATUL Daca nu şi-a scos masca? Nu ţi-am spus că vorbea de măsele?… Era bărbier. PAMPON Eu vă spui că sunt aici. Nu ne-am ţinut noi după birja lor? Birja lor nu s-a oprit aici? Nu s-a-ntors înapoi? N-am oprit noi birjarul care-i adusese? Nu s-a-ntors el cu noi şi ne-a arătat că aici i-a lăsat, pe doi bărbaţi şi o damă? CRĂCĂNEL Da! PAMPON Aici sunt, aici, ascunşi. Trebuie să fie aici o lumânare, o lampă… Cine a fost aici, pentru ce a fugit când am venit noi?… Că a fost cineva aici. CATINDATUL (aprinzând alt chibrit şi mergând la masa unde sunt două lămpi) Aha! Iacătă o lampă… CRĂCĂNEL Aprinde-o! CATINDATUL (pune mâna pe sticlă, o scoate şi o aruncă jos) Pfu! Frige! CRĂCĂNEL Ai spart ţilindrul!… CATINDATUL M-a fript! PAMPON (repede) Vezi! Vezi! E stinsă acuma de curând: a stins-o adineaori când eram noi la uşe… CATINDATUL (aprinde alt chibrit şi apucă cu mâna învelită în pulpana hainei ţilindrul de la o altă lampă, pe care o aprinde. Lumină în scenă. – Vede o mască pe masă.) Iacătă o mască! CRĂCĂNEL (la altă masă) Aici încă una! PAMPON (găsind a treia mască) încă una! Trei! Sunt aici! (examinând masca.) Este scoasă acum de pe obraz… e caldă… e asudată! (o miroase tare.) Asta e masca Didinii! I cunosc mirosul… Să-i căutăm; aici sunt… (miroase încă o dată tare masca.) A! A! Data asta, Bibicule, nu mai scapi! CRĂCĂNEL Trebuie să punem mâna pe el! CATINDATUL Trebuie să-mi dea costumul meu! PAMPON (fioros) Am să-l sfâşiiu. CRĂCĂNEL (scrâşnind dinţii) Cu dinţii am să-l rup!… Cu dinţii!… CATINDATUL (punând mâna la falcă) Eu nu pot să-l rup cu dinţii, dar trebuie să-mi dea cos tumul meu! (Toţi caută în toate părţile, pe sub mobile, pe care le răstoarnă, pe după paravan.) PAMPON (văzând uşa din dreapta) O uşe! P-aici! (dă cu piciorul tare în uşe, uşa se deschide, el se repede afară în odăiţă, urmat de Crăcănel şi Catindatul; se aude răsturnare de mobile în dreapta.) 3.3. SCENA III IORDACHE în costum de oraş, IPISTATUL, doi SERGENŢI DE NOAPTE, apoi PAMPON, CRĂCĂNEL şi CATINDATUL IORDACHE (intrând şi oprindu-se în uşe, arată dezordinea din prăvălie Ipistatului; cu ton dezolat) Iacă, domnule, iacă în ce hal e prăvălia!… IPISTATUL (grav) Nu-i niminea. IORDACHE Pesemne a fugit!… (se aude alt zgomot în odaie.) Scotocesc în odaie! Să nu fugă pe fereastră!… IPISTATUL (sergenţilor) După ei degrab’! (Sergenţii, Ipistatul şi Iordache se reped spre odaie; în momentul acesta intră Crăcănel şi Pam pon.) Staţi! Puneţi mâna pe ei! (Sergenţii înhaţă cu putere unul pe Pampon şi altul pe Crăcănel.) CRĂCĂNEL Poliţia! CATINDATUL (care a scos şi el capul pe uşe, să intre) Poliţia! (îşi trage repede capul înapoi; Iordache merge re pede în odaie.) PAMPON (zbătându-se în mâinile sergentului) Pentru ce, domnule? IPISTATUL (bătând din picior şi din mână, aspru) V orrrbă L. Ce căutaţi noaptea în prăvăliile negustorilor? CRĂCĂNEL Căutam o persoană… PAMPON Da, o persoană… IPISTATUL (acelaşi joc, mai aspru) Vorrrbă! Ce persoană? CRĂCĂNEL Pe Bibicul. PAMPON Pe Bib… IPISTATUL (acelaşi joc, şi mai aspru) Vorrrbă! IORDACHE (intrând repede din dreapta, cu gura mare) Cum Bibicul, ce Bibicul, care Bibicul, domnule? Mofturi! Aici nu şade Bibicul… ştie d. subcomisar cine şade aicea. Ia-i, d-le subcomisar, sunt pungaşi! PAMPON (ţinut strâns de sergent) Eu pungaş? CRĂCĂNEL Noi pungaşi! Aşa umblă pungaşii îmbrăcaţi? IPISTATUL (şi mai aspru, acelaşi joc crescendo) Vorrrbă!… Da’ oamenii de treabă aşa umblă?… Pe unde aţi intrat?… CRĂCĂNEL Pe uşe. PAMPON Da, pe… IPISTATUL (foarte aspru) Vor… vorrrbă! IORDACHE Da, pe uşe. Da’ întreabă-i d-ta cum a intrat pe uşe. A spart-o, d-le. Eu eram în odăiţă dincolo; am simţit că sparge cineva uşa: de frică să nu m-apuce în casă să mă omoare, am ieşit pe dincolo pe fereastră ca să dau de ştire la secţie… CRĂCĂNEL Nu-i adevărat!… Noi… PAMPON Am văzut… IPISTATUL (aspru rău de tot) Vor… vorrrbă! (sergenţilor.) – Haide! Luaţi-i! La secţie! (sergenţii împing pe Crăcănel şi Pampon.) CRĂCĂNEL D-le subcomisar, îmi pare rău… (sergentul îl împinge.) Nu! Nu da brânci, domnule! IPISTATUL (grozav de aspru) Vorrrbă! (sergenţilor.) Haide odată! PAMPON (împins de sergent) Da, da’ nu scapă Bibicul cu asta. (sergentul îl împinge.) Nu! Nu da brânci, domnule! IPISTATUL (scrâşnind din dinţi) Vorrrbă! La secţie! (sergenţii scot, prin fund, în brânci pe Pampon şi pe Crăcănel.) IPISTATUL (merge după ei până la uşe; cum au ieşit, el se întoarce repede înapoi, şi cu tonul foarte dulce) Iordache… ştii de ce venisem eu? IORDACHE Cum să nu ştiu, daca ţi-am făcut denunţul să-i iei… IPISTATUL Nu, ştii aşa vine vorba… Uite ce vream să te rog eu: am o listă de lotărie. (scoate o listă mare.) IORDACHE Iar? IPISTATUL Un franc numărul… mai sunt numai trei numere!… IORDACHE Ce? IPISTATUL Un portabac cu muzică: are două cântece, (scoate portabacul şi-l face să cânte.) IORDACHE Bine, ăsta parcă-l mai puseseşi o dată la lot; aveam şi eu un număr. IPISTATUL Da, s-a şi tras, la Anul Nou. IORDACHE Ei? IPISTATUL Am câştigat-o; oprisem şi eu un număr… Acu o pun iar, voi să-mi mai încerc norocul… Mă rog ţie, nu mă refuza, pune şi tu unul… să le completăm odată… IORDACHE (îi dă un franc şi scrie) Iaca. IPISTATUL (strânge lista, o bagă în buzunar şi plecând) Mersi, neică. IORDACHE (după el) Ia vezi, nu da drumul negustorilor ălora, până nu venim eu ori d. Nae; să vedem, să nu ne fi luat ceva din prăvălie… IPISTATUL (oprindu-se în uşe cu intenţie foarte fină) Vor… vorrrbă! Las’ pe mine, îi regulez eu… (iese învârtindu-şi muzica.) 3.4. SCENA IV IORDACHE singur, apoi CATINDATUL IORDACHE Haha! I-am lucrat. Să vedem cum are să prinză politica; eu i-am băgat, el să-i scoaţă; eu i-am reg ulat, el să-i scape… Până una alta, să vedem de urâtul de dincolo, (merge la uşa din dreapta.) Haide, vino! CATINDATUL (foarte sfios intră) S-a dus? IORDACHE S-a dus… CATINDATUL (tremurând) Dacă mă ducea la poliţie?! Să afle nenea Iancu că m-a dus la poliţie! IORDACHE Care nenea Iancu?… CATINDATUL Nu ţi-am spus? Nenea Iancu, bogasierul, din Ploeşti… închipuieşte-ţi, domnule, să afle nenea Ian cu că m-a dus la poliţie!… IORDACHE Las-o asta; te mai doare obrazul? CATINDATUL De ce? De măsea? Aş! Am magnetizat-o! IORDACHE Nu de măsea, de vitrion… CATINDATUL Ce vitrion? IORDACHE Care ţi l-a aruncat în ochi la bal. CATINDATUL Mi-a aruncat şi cu vitrion? Cine mi-a ar uncat cu vitrion? IORDACHE Dama, de. Uite, eşti plin de pete… CATINDATUL Aş! Aia a fost cerneală violetă, am cunoscut-o după miros; m-a stropit şi-n gură; îi cunosc gustul: cerneală violetă… Ştii, la noi la percepţie, când pic cerneală pe concept,… o dată cu limba! (scoate limba şi arată cum linge hârtia) o şterg… Da’ închipuieşte-ţi d-ta, domnule, să afle nenea Iancu că m-a dus la poliţie!… IORDACHE Cine strică? D-ta. Ce cauţi să te amesteci cu vagabonţii, cu zamparagiii, cu pungaşii… să spargi uşi şi să intri noaptea în prăvăliile oamenilor? CATINDATUL Zicea că să găsim pe Bibicul… IORDACHE Mofturi! CATINDATUL Bibicul, care mi-a luat în bal costumul meu şi mi l-a dat pe ăsta de turc… (dezolat.) Trebuie să-l găsesc, să-mi dea costumul meu; trebuie să mi-l dea… nu pot să plec fără costumul meu. IORDACHE Stăi, domnule, ce pofteşti d-ta? Costumul? Ţi-l găsesc eu, ţi-l dau eu mâine, poimâine, îţi dau eu garanţie, să m-apuci pe mine, na! Ce mai vrei? CATINDATUL (foarte dezolat) îmi trebuie acuma… Cu costumul ăsta de turc nu mă pot duce să-mi iau hainele mele. Nenea Iancu m-a căutat la bal, o să mă caute, o să m-aştepte acasă… Cum să dau cu ochi cu nenea Iancu aşa turc?… Mă ia la Ploeşti, îmi zdrobeşte cariera de la percepţie. IORDACHE Aş! Vorbă! CATINDATUL Şi nu-mi poci lua înapoi hainele nemţeşti, nu mă poci duce mâine dimineaţă la canţilerie… IORDACHE Ei, o să lipseşti o zi, ce lucru mare! Tot zici că nu primeşti leafă… CATINDATUL Mă destituie, nu se poate să lipsesc. IORDACHE Ascultă-mă pe mine, măi omule; ‘ai mai întâi să tragem clopoţelul la o spiţărie; trebuie să-ţi cureţi obrazul; nu se poate să te duci în lume aşa pârlit… CATINDATUL E rău de tot? IORDACHE Eşti ciuruit; numai în albul ochilor n-ai… CATINDATUL îi închisesem de frica lui nenea Iancu… are palmă grea… IORDACHE Vino degrabă cu mine; cunosc eu un spiţer care scoate cerneala cum scoatem noi măselele, odată… CATINDATUL Aoleo! IORDACHE Vino degrabă, nu mai sta; poate te aşteaptă nenea Iancu. (suflă în lampă şi-l ia pe Catindatul să plece cu el. întunerec.) CATINDATUL Aide… (ieşind.) Dar fa-ţi idee, domnule, să afle nenea Iancu că m-a dus la poliţie!… (ies, închizând bine uşa.) 3.5. SCENA V MIŢA singură în costumul de la bal, apoi DIDINA asemenea MIŢA (venind din dreapta pe dibuite) Am găsit fereastra din odăiţă deschisă şi am intrat… L-am nemerit? Ori nu l-am nemerit? Da, trebuie să-l fi nemerit. Da, sunt o cremenală… (se trage pe dibuite după paravan.) DIDINA Mare istorie!… Am îngheţat aşteptând afară în frig: a trebuit să intru înapoi pe fereastră. Nae trebuie să vie numaidecât cu Pampon. Trebuie să pândesc când or intra aici, să ies pe fereastră şi pe aici mi-a drumul. Să poftească pe urmă d. Pampon acasă în costum de bal… să-l judec eu… MIŢA Auz mişcând… e cineva… DIDINA S-aprinz o lampă… (merge pe dibuite la masa cu lămpile.) MIŢA Desigur e cineva… DIDINA (a găsit chibriturile şi aprinde lampa) Aşa… MIŢA A! (aparte.) O femeie! Dama de verde! (tare.) A! în sfârşit! DIDINA (dând un ţipăt de surprindere, se întoarce) A! (aparte.) O femeie! E republicana! MITA (fierbând) V-aţi speriat? Pardon! Mă recomand! Miţa Baston. DIDINA (cu contenenţă) Mersi! Şi eu Didina Mazu. MIȚA (jocul crescendo) Ce cauţi aici, madamo? DIDINA (cu un ton mai sus) Da’ d-ta ce cauţi aici, madamo? MIȚA (jocul crescendo) Eu sunt la amantul meu! DIDINA (foarte de sus) Şi eu sunt la amantul meu! MIŢA (izbucnind) La amantul d-tale?… Amantul d-tale… a fost… era… este… amantul meu! D-ta, ca o infamă, mi l-ai răpit! (luând o poză de atac şi cu tonul tragic.) Una din noi două trebuie să moară! DIDINA (pregătindu-se de luptă) Să vedem care… Poftim! (Miţa se repede turbată la Didina, care se repede şi ea şi o întâmpină. Amândouă ţipă şi se încleştează, spumând, una de alta.) 3.6. SCENA VI ACELEAŞI – NAE NAE (apărând în fund, rămâne o clipă încremenit) Să nu daţiu la oglinzi, că sunt cu chirie (apoi repezindu- se între cele două femei, le descleştează şi le împinge pe una într-o parte, pe alta într-alta.) DIDINA (căzând d-a-ndăratele pe un scaun şi leşinând) A! A! A! (nervi.) MIŢA (acelaşi joc) A! A! A! (nervi.) NAE Asta e curat ca la “Norma”… Acu-i acu!… (se repede şi le zguduite când pe una când pe cealaltă.) DIDINA (deşteptându-se brusc) Unde-i republicana? MIȚAi (asemenea) Unde-i infama? (se repede iar una spre alta.) NAE (oprindu-le la mijloc) Iar? Bre, femeilor, veniţi-vă-n fire. Vine Pampon! Vine Crăcănel! DIDINA Pampon? MIŢA Crăcănel? NAE Da, Pampon şi Crăcănel. I-am scăpat eu de la secţie, unde erau închişi! Am pus la cale toate… Drept mulţumire, Pampon, Crăcănel şi Ipistatul vin aici acum să facă cinste; s-a dus să cumpere vin şi mezeluri. Nu mai e vreme de mofturi! (Didinii.) Vrei să te lase Pampon ? DIDINA (repede) Ba nu! (Didina merge în fund şi ascultă afară.) NAE (Miţii) Vrei să-l laşi pe Crăcănel? MIŢA (tristă) Ah! L-aş lăsa pe Mangafaua pentru tine… dar nu pot; tre buie mai întâi să-mi fac o carieră… NAE Fă-ţi-o! MIŢA Am fost să intru la telegraf. NAE Electrică ploeşteancă! Ei, şi? MIŢA Nu m-a primit… NAE Pentru ce? MIŢA Zice că n-am încă vârsta… (Didina coboară.) NAE Vezi! Apoi nu e mai bun Crăcănel, că nu mai întreabă de vârstă? A ide, ‘aide! Fiţi fete cuminte, că pe urmă mă supăr pe amândouă… MIŢA Dar Crăcănel a aflat… Mangafaua ştie tot… NAE Nu a aflat nimic, nu ştie nimic. MIŢA A aflat de la Pampon. NAE Nimic! DIDINA Şi Pampon ştie bine… NAE Apoi daca n-ascultaţi… Trebuie să vă spun cum i-am liniştit, ca să ştiţi şi voi ce să spuneţi, cum s-o potriviţi. ‘Aide, să nu dea peste noi aici. (le apucă pe amândouă cu câte o mână şi porneşte cu ele spre dreapta; Iordache intră.) IORDACHE (din fund) Vin! Sunt la colţ! NAE La colţ? ‘Aideţi să punem odată la cale încheierea comediei ăştia… (Nae, Didina şi Miţa ies, dreapta.) 3.7.SCENA VII IORDACHE, apoi PAMPON şi CRĂCĂNEL, cu butelci, pachete de mezeluri şi franzele la subsuoară, apoi NAE IORDACHE (căzând obosit pe un scaun) De azi-dimineaţă!… De azi-dimineaţă, asta merge într-una aşa! Ce goană! Ce goană turbată! Doamne! Doamne, isprăveşte odată istoria asta! Sunt trei după douăsprezece şi mă leşin de somn şi d-a-mpicioarele! PAMPON (intrând cu Crăcănel) Haha! Domnule Iordache… CRĂCĂNEL Ei! Domnule, ai văzut că nu suntem pungaşi… Stăpânul d-tale, d. Nae, în persoană, ne-a scos de la secţie. IORDACHE Da, domnule Crăcănel… CRĂCĂNEL Nu mă cheamă Crăcănel; mă cheamă Mache Razachescu. (pune ce a adus pe masă.) PAMPON (acelaşi joc) Foarte urât din partea d-tale să te porţi astfel! Noi venisem aici pentru Bibicul, nu pentru ce credeai d-ta: nu avem de un astfel harahterul… IORDACHE Măcar d-ta să fii ala, să găseşti noaptea despre ziuă în prăvălia d-tale… PAMPON Eu n-am prăvălie, domnule: eu nu sunt cupeţ, sunt particoler… IORDACHE Ştiu, da’ zi că ai… să găseşti trei oameni necunoscuţi… CRĂCĂNEL Aşa e, bine zici, trei. Ce s-a făcut urâtul ăla mi cul… pârlitul… fratele lui nenea Iancu bogasierul? Pe el pentru ce nu l-a luat la secţie? PAMPON Pesemne a fugit ca un laş… CRĂCĂNEL Iaca, mie nu-mi pare rău de ce s-a întâmplat, dacă oi câştiga portabacul cu muzică. IORDACHE (repede) Aţi pus şi d-voastră la lotăria ipistatului? PAMPON Mai era două numere: unul l-am pus eu, şi unul amicul. IORDACHE (aparte) S-a complectat? A murit francul!… PAMPON Domnul Nae unde este? IORDACHE Mi se pare că e dincolo în odaie, să vedem… (merge pe după paravan; către Nae, care intră din dreapta). Sunt aici, te aşteaptă. Aşa-i că a prins bine politica mea? Femeile s-au dus? NAE Da, dar o să se întoarcă numaidecât; am regulat bine chestia. IORDACHE Cum? NAE Ai să vezi… treci la pod în faţă, şi aşteaptă-le… (trece în scenă; Iordache iese repede în fund.) Ehei! Salutare, neică! PAMPON (vesel, strângându-i mâna) Salutare şi frăţie! CRĂCĂNEL (vesel, dar solemn, îl apucă de mână) Mersi, neică; eşti un bărbat, drept să-ţi spui, nu că eşti frizer, dar eşti galant. PAMPON Da, foarte galant! CRĂCĂNEL Ne-ai făcut şi mie şi prietinului mare bunătate: amândoi o să-ţi rămânem foarte recunoscători de câte ai făcut pentru noi. (îi strânge mâna călduros.) NAE N-aveţi de ce! îm i pare rău… datoria: se-ntâmplase la mine-n casă… PAMPON ‘Aida de! Nu! Ce-i drept e drept, neică, ai făcut mult pentru noi… CRĂCĂNEL (vesel) Şi care va să zică Bibicul, era d-ta, ‘ai? Bată-te să te bată! NAE Vezi bine! CRĂCĂNEL Şi Mangafaua nu eram eu? NAE Aş! Mangafaua era unchiul fetii, epitropul… CRĂCĂNEL Bată-te să te bată. (râde.) PAMPON Şi închipuieşte-ţi, neică Năică, daca te întâlneam azi-dimineaţă, când am venit întâi aici, îmi spuneai numaidecât cum a devenit chestia de ai înfăşurat borcănelele cu pomadă, care le-a cumpărat de aici Did ina, în ale două bilete… şi ne lămuream, frate.. Dar eu, prost! Să nu-mi dea în gând să întreb măcar pe Didina… Biata Didina!… CRĂCĂNEL (aparte) Auzi d-ta! Şi eu gândeam că e biletul Miţii… 3.8. SCENA VIII ACEIAŞI – IPISTATUL – apoi IORDACHE, apoi DIDINA şi MIŢA, amândouă în haine de oraş IPISTATUL (intrând repede din fund) S-a tras lotul… Acum l-am tras!… PAMPON Ei? NAE Ştiu cine l-a câştigat. IPISTATUL (cu multă naivitate) Iar eu, domnule, închipuieşte-ţi noroc! NAE (aparte) A murit francul! PAMPON Tii! Păcat! CRĂCĂNEL Rău îmi pare. (se aude uruitul unei birji, care se opreşte în fund.) NAE St! Tăceţi, mi se pare că s-a oprit aici o birjă… PAMPON Da… IORDACHE (venind repede din fund) Două dame, vin două dame. NAE (naiv) Două dame? Ce să caute la minte două dame? CRĂCĂNEL Două dame? PAMPON Nu cumva? DIDINA (intrând furioasă prin fund) A! D-le Iancule, în sfârşit! (Iordache, Ipistatul şi Nae la o parte vorbesc încet.) PAMPON Didina! (Miţa intră furioasă şi se opreşte cu braţele încrucişate în fund.) CRĂCĂNEL Miţa? (caută să se ascunză undeva.) MIŢA (coborând la el) Nu te-ascunde, bibiloiule! Gândeai că nu o să te prinz, ‘ai? De când te pasc, gândeşti? Aici e la Ploeşti, ‘ai? în costum de bal, ‘ai? (Miţa lângă Crăcănel îl judecă încet şi-l zguduie; Nae după paravan; Iordache şi Ipistatul cară mezelurile şi butelcile în odaia din dreapta.) DIDINA De azi-dimineaţă de când ai plecat de acasă, câte ceasuri sunt? Ştii? PAMPON îţi spui eu acasă ce a fost… CRĂCĂNEL Miţo, Miţo, îşi spui acasă… MIŢA Nici un cuvânt mai mult! ‘Aide! DIDINA ‘Aide acasă! PAMPON Frate, a fost încurcătură, înţelege. CRĂCĂNEL Da, o încurcătură… NAE (ieşind de după paravan) Se înţelege c-a fost o încurcătură, cum se-ntâmplă întotdeauna în carnaval… Ei! D-ale carnavalului! Să-mi daţi voie, coconiţelor, să vă isplic eu încurcătura pe larg la masă. (Crăcănel şi Pampon foarte mulţumiţi.) FEMEILE La masă? NAE Da, la masă. Noi, între bărbaţi, pusesem de gând să îmbucăm ceva aicea la noi. Dincolo e cald, masa pusă aşteaptă… Crez că nu o să capăt un refuz? MIȚA (cu tonul de refuz, înţepată) Mersi, musiu, de invitaţie. CRĂCĂNEL (stăruitor) Miţo, să mă vezi cu ghete de brunei cu bizeţ pe catafalc!… (încet.) Frizer, frizer, da’ nu ştii ce băiat galant e. PAMPON (Didinii) Dacă mă iubeşti… 3.9. SCENA IX ACEIAŞI – CATINDATUL, curat la faţă, tot în costum de turc CATINDATUL (intrând din fund triumfător) M-a curăţat spiţerul! DIDINA (încet) Cine-i ăsta? PAMPON (tot aşa) Lasă că-ţi spui eu… (Didina râde.) CRĂCĂNEL (Miţii) Ăstuia i-a dat o nebună la bal cu o sticluţă cu doftorii în ochi! MIȚAi (repede) Şi nu l-a ars? CRĂCĂNEL Aş! Era un fel de cerneală violetă. (Didina trece lângă Nae; Miţa şi toţi ceilalţi se grupează în jurul Catindatului şi-l examinează.) Le-a scos toate? CATINDATUL Toate, uite-te. îţi dau un franc pe una… MIŢA (aparte) M-a-nşelat spiţerul… mai bine! NAE (încet Didinii) Mâine seară la cinci. DIDINA (asemenea) Bine! NAE (asemenea) Nu bine, negreşit (Didina trece şi ea să examineze pe Catindatul.) PAMPON Nu se mai cunoaşte de loc… IORDACHE Da’ de loc. (trece în odaia din dreapta.) CATINDATUL Inchipuieşte-ţi să mă fi văzut nenea Iancu în halul ăla… (Toţi îl examinează.) MIȚA (încet lui Nae) Aţi şoptit? Ce ţi-a şoptit? Ce i-ai şoptit? NAE (asemenea) Eşti nebună? Iar începi?… Aşteaptă-mă mâine la opt seara… MIŢA Da… (se duc amândoi şi ei lângă Catindatul.) CRĂCĂNEL (uitându-se în ceafa Catindatului) Aha! Iaca una a rămas în ceafa: adu francul… CATINDATUL Las-o aia; aia e de la noi de la percepţie; ştii, am obicei, după ce scriu, şterg condeiul; îl dau prin păr. (face gestul la ceafă; toţi râd.) IORDACHE (venind din dreapta) Daca poftiţi, masa e gata. CATINDATUL Masa? Care va să zică (lui Nae) ne-ncurcăm iar? NAE Cu plăcere, neică. PAMPON ’Aida la masă. CRĂCĂNEL ‘Aida! (toţi au pornit spre dreapta; Didina cu Pampon, Miţa cu Crăcănel, Nae cu Catindatul, Iordache cu Ipistatul.) CATINDATUL (punând repede mâna la falcă, dă un ţipăt) Ai! (se opreşte şi se întoarce în loc; toţi fac asemenea.) TOŢI Ce e? CATINDATUL (umblând agitat) Pfu! Pfu! Pfu! Iar m-a apucat; dar rău, rău de tot (cătră Iordache, hotărât.) Ştii s-o scoţi? Scoate-o. (Toţi privesc pe loc.) IORDACHE Lasă că-i ştiu eu leacul ei; eu i sunt popa… de la Matei citire… (se repede la masa din fund, ia o pereche de foarfeci mari şi vine cu ele încruntat, clănţănindu-le ca la tuns; Catindatului.) Şezi! (Catindatul şade; Iordache cu foarfecele clănţănind îl ameninţă să i le bage pe gât.) CATINDATUL (ridicându-se înseninat) Mersi, neică, mi-a trecut! (toţi pornesc veseli şi râzând spre dreapta.) (Cortina)

25 de minute… 3 influențe și dă drumul băiatului: — Taci din gură, măgarule! și sărută mâna măriei-sale: dumneaei s-a rugat să te iert! Suveranii s-au urcat și se arată plini de veselie la fereastra vagonului. Directorul se hotărește în sfârșit, după stăruința șefului gării, să permită a se suna al treilea. Trenul se pune în mișcare. Urale și muzică. Bărbații fac semne de adio cu pălăriile, damele bezele călduroase; directorul se șterge de sudoare obosit, iar nevasta lui strigă cât se poate către doamna: — La revedere! bon amusement! Nu ne uitați p-acolo! la revedere! Când trenul a pornit bine, o altă trăsură sosește în goană mai turbată. Decanul avocaților coboară trăgându-și după dânsul cocoana, care trage după dânsa o interminabilă rochie de catifea verde cu funde bogate de satin rose. Amândoi își fac loc cu furie prin mulțime, care acum a rupt rândurile și iese în dezordine. — A plecat? zice dezolată cocoana. Da, a plecat, i se răspunde. — Cum se poate? trenul stă totdeauna treizeci și cinci de minute! — Ăsta era tron domnesc, ma chčre, zice nevasta directorului. — Ce? era să v-aștepte vodă și doamna pe dv.? adaogă profesorul cu un zâmbet răutăcios de superioritate. — Așa? vociferează decanul. Am înțeles!… Astea sunt iar intrigile lui dom director: care va să zică numai dumnealui și familia și… amicul dumnealui să vază pe măriile-lor! Pe urmă, întorcându-se la lumea care se duce: — Iată, fraților, o probă mai mult că astăzi opozițiunea este considerată ca afară din națiune… Foarte bine… Vom lua act și de aceasta și vom protesta! Decanul și familia sa au fost multă vreme la cuțite cu directorul și cu familia acestuia, deși damele erau surori. Chiar o polemică, „cât s-a putut mai parlamentară, s-a urmat cu privire la aceasta, între cele două ebdomadare locale, Drapelul decanului și Sentinela amicului. Tocmai la niște alegeri, o persoană de-naltă influență, aflând despre vrajba celor doi cumnați, a stăruit de i-a împăcat, promițând serios că și anul viitor va fi o zi solemnă pentru orășelul Z… și atunci trenul domnesc o să se oprească acolo un ceas… și douăzeci și cinci de minute.

Domnul Mache șade la o masă în berărie și așteaptă să pice vreun amic; e vesel și are poftă de conversație. N-așteaptă mult. Peste câteva momente, iată că-i sosește unul dintre cei mai buni amici, d. Lache. D. Lache e fără chef. S-apropie și șade și el la masă. Cititorul mă va ierta că nu dau nici o indicație de ton, de acțiune și de gamă temperamentală în tot decursul dialogului – indicație atât de necesară pentru citire caldă – și va suplini însuși cu imaginația această lipsă.   Lache: Bonsoar, Mache.   Mache: Bonsoar, Lache.   L.: Ai venit de mult?   M.: Nu… De vreo zece minute… Iei o bere?   L.: Iau.   M.: Băiete! două mari… (Către Lache:) Da… ce ai? te văz cam…   L.: Nu prea am chef… Sunt obosit… Am stat azi-noapte târziu la Cosman, până la ziuă.   M.: Cu cine?   L.: Cu niște amici… Am vorbit foarte mult de tine.   M.: Da?… Ce?   L.: E!… mai nimic… fleacuri! Nu știi cum sunt oamenii noștri?   M.: Adică… cum? mă vorbea de rău?… mă-njura…   L.: Uite, vezi! ăsta e cusurul tău – exagerezi.   M.: N-ai spus tu?   L.: Ce-am spus eu? nu ți-am spus nimica… Ți-am spus că așa sunt oamenii… Tu vrei numaidecât să te laude toată lumea, și să nu-ndrăznească nimeni să-ți facă o critică, fie cât de mică. Vezi, ăsta e cusurul tău – prea te crezi.   M.: Ba nu mă crez deloc, să mă ierți; da mă mir că nu găsiți alt subiect de conversație decât pe mine…   L.: Daca a venit vorba… Mai la urmă, nu te-a vorbit nimeni de rău pe față… firește că n-ar fi întrăznit: știe ce buni prieteni suntem… Da știi, așa ciupeli.   M.: Cam ce?   L.: Secături… Mai ales unul dintre el nu te poate suferi, și ți-e amic.   M.: Cine-i ăla?   L.: Ei! asta e!… Ce-ți pasă?   M.: Aș vrea să-l știu.   L.: Nu se poate.   M.: Parolă de onoare că nu-i cer nici o socoteală; n-am să-l fac niciodată să-nțeleagă că am aflat ce-a spus…   L.: Mai întâi, nici nu știi ce a spus…   M.: Ce-a spus?…   L.: Uite, ăsta e cusurul tău – ești curios.   M.: Bine, frate, firește că sunt curios să aflu ce se spune pe socoteala mea, mai ales de amici, ca să știu cui să mă încrez, cum să mă apăr.   L.: Mai luăm câte una mică?   M.: Da.   L.: Băiete, două mici…   (Pauză. Chelnerul aduce paharele cu bere.)   M.: Ei?   L.: Ei!…   M.: Ei! ce spunea amicul?   L.: Nu te poate suferi… Nu știu cum venise vorba de oameni deștepți, și zic eu: „Uite, Mache e băiat deștept”… că știi că eu te-am considerat întotdeauna ca foarte deștept, nu că mi-ești amic, fiindcă mai la urmă, dă-mi dai voie șă-ți spun, n-am nici un interes să-ți fac curte… Acu, ce să mai vorbim?… te cunosc și mă cunoști, slavă Domnului! toate defectele le pot avea; dar trebuie să mărturisiți toți că am și eu o calitate – sinceritatea; și-ți spun sincer că mi-ar părea foarte rău să vie tocmai amici și să zică, mă-nțelegi…   M.: Bine, monșer, cine zice?   L.: Tu.   M.: Eu?   L.: Văz că te uiți la mine așa, cu un aer care de! parcă vrei să-mi zici că nu crezi.   M.: Da mai întâi ce să crez? că nu mi-ai spus nimic. Mi-ai spus că unul dintre amicii cu cari erai aseară nu mă poate suferi, și că tu ai susținut că eu sunt deștept.   L.: Am susținut, firește.   M.: Dar amicul meu, care nu mă poate suferi?   L.: Apoi tocmai la asta vream s-ajung; dar dacă mă întrerupi mereu! Uite, vezi! ăsta e cusurul tău – întrerupi!   M.: Ei! iaca nu mai întrerup; spune, ascult.   L.: Când am zis eu că ești deștept, întâi a zâmbit așa, adică: „Prost ești!” mie, și pe urmă zice: „O fi deștept, nu zic; dar e cam… zevzec”.   M.: Zevzec!   L.: Zevzec.   M.: Ei! după ce mă judecă dumnealui pe mine că sunt zevzec?   L.: După multe, cari le spunea el…   M.: Cam ce?   L.: Că ți-ai neglijat totdeauna slujba…   M.: Nu-i adevărat!   L.: Că era să te dea afară până acum de vreo trei ori…   M.: Minte!   L.: Că joci cărți, și râd toți de tine ca de o mazetă!   M.: Eu, mazetă!   L.: Că bei…   M.: Ce beau?… două-trei pahare de bere pe zi.   L.: Că te-ai însurat fără zestre.   M.: Treaba mea!… Ce măgar!… Mă rog ție, cine e măgarul ăsta, aș vrea să-l știu…   L.: Ți-am zis de la început că nu ți-l spui.   M.: De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-ești amic sincer.   L.: Ca să mă pui de față?… N-am poftă.   M.: Pe onoarea mea că nu… Îți jur pe ce am mai scump că nici n-am să-i pomenesc vreodată. Vreau să-l știu numai, ca să mă feresc de el și să-l desprețuiesc.   L.: Nu se poate, Mache.   M.: Pe onoarea mea! Mă rog ție, spune-mi-l.   L.: Uite, vezi, ăsta e cusurul tău – ești indiscret. Înțelege românește că nu ți-l spui. Eu am toate defectele câte poftești; da trebuie să mărturisiți toți că am și eu o calitate – eu sunt discret… nu-mi place să umblu cu plosca.   M.: Atunci dă-mi voie să-ți spun că nu-mi ești amic cum te credeam.   L.: Eu! nu-ți sunt amic ție? eu? Bravos! Mersi…   M.: În sfârșit, un amic…   L.: Dacă sunt eu prost… și-ți spun… da iacă tac… și aldată să-mi dai cu tifla dacă ți-oi mai spune ceva… (Către chelner:) Băiete, încă două mici…   M.: Și… numa atâta a zis amicul de mine?   L.: A zis mai multe… Da-n sfârșit, ce-ți pasă?   M.: Nu-mi pasă nimic… dar sunt curios să văz până unde merge mișelia omului… Zici că mi-e amic.   L.: Bun.   M.: Amic de-aproape?   L.: Da.   M.: Și ce mai zicea?   L.: Nu-ți mai spui, că te superi… Că asta trebuie să mărturisești și tu că e cusurul tău – te superi.   M.: Pe onoarea mea, nu mă supăr…   L.: Zicea de nevastă-ta… că…   M.: Că ce?   L.: Că… În fine, prostii! ce să-ți mai spui?… Da! dar i-am tăiat nasul. Nu-ți permit, zic, să te atingi, mă-nțelegi, de onoarea femeii amicului meu!   M.: Cum! pe onoarea nevestii mele?   L.: Că e prea frumușică și prea tânără pe lângă tine; că te-a luat fiindcă era săracă, dar…   M.: Dar ce?   L.: Că la teatru mereu… Zic: „Are lojă gratis!” – „ Da – zice el – la Șosea cu bicicleta de două ori pe zi, dimineața și seara?” – „Tot gratis!” zic eu. – „Da vara la Sinaia, tot gratis? zice el; de unde atâta lux?”   M.: Mare canalie!   L.: Și pe urmă a făcut aluzie aproape pe față la un alt amic…   M.: La cine?   L.: Nu-ți spun…   M.: Ascultă-mă, Lache! să știi că mă supăr serios!… Trebuie numaidecât să-mi spui…   L.: Dacă nu vreau.   M.: Trebuie să vrei! auzi! fiindcă-ți trag palme, mă-nțelegi!   L.: Ei, uite, vezi? ăsta e cusurul tău – ești violent.   M.: Cusur, necusur, numaidecât să-mi spui la cine a făcut infamul aluzie?   L.: Vrei numaidecât să știi?   M.: Da!   L.: La Fănică.   M.: La bărbatul, sorii nevestii-mi! la cumnatu-meu?   L.: La Fănică, la cumnatu-tău.   M.: Mizerabilul! canalia! Cine e? trebuie să-mi spui numele lui!   L.: Uite, vezi? ăsta e…   M.: Nu vreau să știu nimic!… Trebuie să mi-l spui!…   L.: Nu-ți spun!…   M.: Îți trag palme, mă-nțelegi!   L.: Ia poftim!… Ei! apoi nu mă lua așa repede, că… Auzi dumneata! Dar nu strici tu; eu stric… Viu și-ți dau de știre să te păzești de amici, să nu te-ncrezi în oricine ca un zevzec, și-ți atrag atenția asupra ce spune lumea despre onoarea ta și a nevestii, și tu, în loc să-mi mulțumești, te rățoiești la mine… O să mă faci să te evit altă dată…   M.: Care va să zică, nu vrei să-mi spui?   L.: Nu.   M.: Mersi.   (Cheamă pe chelner și plătește. Pauză lungă, în timp ce Mache bate toba cu degetele pe masă, având aerul că plănuiește ceva adânc. Un mușteriu nou-venit, anume Tache, se apropie de masa celor doi amici.)   Tache: Bună seara.   Lache și Mache: Bună seara.   Tache: Mare secătură ești, amice Lache… Mă faci să-mi pierz noaptea până despre ziuă, să te aștept ca un caraghios la Cosman.   Lache: Mă rog ție, scuză-mă… Eram zdrobit de oboseală; nu mai puteam; am stat să mă odihnesc și eu o noapte ca oamenii; m-am culcat de la opt aseară.   Mache (drept în picioare, izbucnind furtunos): A! care va să zică te-ai culcat devreme! n-ai fost az-noapte la Cosman?… Acu știu cine e amicul… Poftim (Două palme strașnice și pleacă.)   Lache: Uite, vezi! ăsta e cusurul lui – e măgar!… și violent!… și n-are manieră!

Bubico   Nouă ceasuri și nouă minute… Peste șase minute pleacă trenul. Un minut încă și se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon… Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aș găsi un loc mai comod… Aci. O damă singură, și-fumează, atât mai bine! Intru și salut, când auz o mârâitură și văz apărând dintr-un paneraș de lângă cocoana capul unui cățel lățos, plin de funde de panglici roșii și albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-si.   – Bubico! zice cocoana… șezi mumos, mamă!   “Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!… Lua-te-ar dracul de javră!”   Bubico se liniștește puțin; nu mai latră; își retrage capul în paneraș, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaș de lână roșie; dar tot mârâie înfundat… Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din fața cocoanii și-nchiz ochii. Trenul a pornit… Prin coridor umblă pasajeri și vorbesc. Bubico mârâie arțăgos.   – Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.   Acum Bubico scoate capul foarte sus și, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre și mai grozav ca adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoana, care-și caută biletul ei în săculețul de mână, pe când Bubico latră și chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.   – Bubico! zice cocoana, șezi mumos, mamițo!   Și-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul și- a terminat treaba și iese. Cocoana își învelește favoritul mângâindu-l “mumos”; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârșâitul unui chibrit: cocoana își aprinde o țigaretă… Încă nu mi-e somn. De ce n-aș aprinde și eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic… S-o rog pe mamița lui Bubico… Scot o țigaretă, mă ridic și dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mișcare, și Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră și chelălăie și tușește și…   – Bubico – zice cocoana – șezi mumos, mamițico!   “Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!” zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică și mai scârboasă… Dacă aș putea, i-aș rupe gâtul.   În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamițica îmi dă s-aprind. Îi mulțumesc și m-așez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii și am să-i trag la cap când și l-o mai scoate din paner.   – Frumușel cățel aveți, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da’ rău!   – Aș! nu e rău, zice cocoana; până se-nvață cu omul; dar nu știți ce cuminte și fidel este, și deștept! Ei bine! e ca un om, frate! doar ca nu vorbește…   Apoi către paner, cu multă dragoste:   – Unde-i Bubico?… Nu e Bubico!…   Din paner se aude un miorlăit sentimental.   – Să-i dea mama băiețelului zăhărel?… Bubico! Bubi!!   Băiețelul scoate capul cu panglicuțe… Mamița-l degajează din țoalele în cari dospește-nfășurat și-l scoate afară. Bubico se uită la mine și mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:   – Madam! pentru Dumnezeu, țineți-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, și nu știu ce-aș fi în stare… de frică…   Dar cocoana, luând în brațe pe favorit și mângâindu-l cu toată duioșia:   – Vai de mine! cum crezi d-ta?… Noi suntem băieți cuminți și binecrescuți… Noi nu suntem mojici ca Bismarck…   – Ha? zic eu.   – Bismarck al ofițerului Papadopolinii.   Dându-mi această explicație, cocoana scoate din săculețul de mână o bucățică de zahăr:   – Cui îi place zăhărelul?…   Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham!   – Să-i dea mamițica băiatului zăhărel?   Bubico: Ham! Ham!   Și apucă bucățica de zahăr și-ncepe s-o ronțăie… Cocoana scoate din alt săculeț o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi:   – Cui îi place lăptic?   Bubico (lingându-se pe bot): Ham!   – Să-i dea mamițica lăptic băiatului?   Bubico (impacient): Ham! Ham!   “Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!”   Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, și lăpăie, și lăpăie, până când un pasajer se arată la ușa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se oprește din lăpăit și se pornește să latre ca o fiară, cu ochii holbați și mușcând în sec și clănțănind din dinți, și tușind și…   “Vedea-te-aș la Babeș, jigăraie îndrăcită!” gândesc eu, și prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă și mai infamă.   Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar și bea și dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.   – A propos – zic eu – madam, vorbeați adineaori de Bismarck… al…   – Al ofițerului Papadopolinii…   – Ei! Ce e Bismarck?   – Un dulău de curte… Era să mi-l omoare pe Bubico… Papadopolina are o cățelușă, Zambilica, foarte frumușică! șade alături de mine; suntem prietene; și dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!… (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineață – că nu știi ce curat e! – zic: “Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck…” dulăul ofițerului, care șade cu chirie la ea. (Tușește cu mult înțeles.) Eu nu știu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri și țipete… Strig: “Bubico! Bubico! unde e băiatul?!” Alerg… Mi-l aducea dobitoaca pe brațe; d-abia-l scoseseră ea și Papadopolina și soldatul ofițerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?… tăvălit, leșinat și moale ca o cârpă. Zic: “Vai de mine! moare băiatul!” Stropește-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!… Ce-am pătimit, numai eu știu… Două săptămâni a zăcut… Am adus și doftor. Da-n sfârșit, slavă Domnului! a scăpat… (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?   Bubico: Ham!   – Să te mănânce Bismarck… craiule!   – Ham! ham!   Și sare de pe bancă jos în vagon și apucă spre mine.   – Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că…   – Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Așa e el: numaidecât simte pe cine-l iubește…   – A! zic eu, având o inspirație infernală; a! simte pe cine-l iubește… vrea să ne-mprietenim!… Bravo!   Și pe când cățelul se apropie să mă miroasă, iau un pachețel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon și, întinzându-l în jos, cu multă blândețe:   – Cuțu, cuțu! Bubico băiatul! Bubi!   Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială și îndoință, apoi, încurajat de blândețea mea, apucă frumos bombonul și-ncepe să-l clefăie.   – Vezi că v-ați împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacție de această apropiere.   Apoi îmi spune genealogia favoritului… Bubico este copilul lui Garson și al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care va să zică, însemnează că Zambilica este mătușa lui Bubico după mamă… În timp ce cocoana-mi povestește, eu, înfrânându-mi aversiunea și dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuințez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele grații ale nepotului Zambilichii. Și-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în brațe. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mișcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conștiinței mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruință această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri și bonboane.   – Ei vezi! cum v-ați împrietenit… Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubești pe domnul? da?   Și Bubico răspunde, gudurându-se-n brațele mele:   – Ham!   – Așa? ai trădat-o care va să zică pe mamițica?… craiule!   Bubico: Ham! ham!   – Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine…   – Firește, coconiță; simte cânele; are instinct.   Când zic acestea, iată că trenul se oprește în Crivina. Pe peron se aud lătrături și ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din brațele mele; eu îl țiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul pornește iar, și Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan și începe, în brațele mele, să urle… în brațele mele!   “Ah! Bubico – zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos – de capu-ți!… vedea-te-aș mănuși!”   Dar Bubico urlă mereu.   – Doamnă – zic eu – rău faceți că-l țineți așa de aproape pe Bubico și acoperit așa în căldură, poate să turbeze… Chiar așa, aici e prea cald.   Și zicând acestea, mă scol cu Bubico-n brațe și m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binișor jos lângă mamița lui, și cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră ca și ideile mele.   – Bine faci! să mai iasă fumul de țigară, zice cocoana.   Intrăm pe podul Prahovii… Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâțâind frumușel din coadă.   “Pe memoria lui Plutone și a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au mințit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!”   Bubico îmi ia bonboana; îl iau în brațe și mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba și respiră din adânc.   – Să nu-l scapi pe fereastră!… pentru Dumn…   Dar n-apucă mamițica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, și Bubico dispare ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre București, zburând – la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu fața spre cocoana și, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:   – Doamnă!   Un răcnet!… A-nnebunit cocoana!   – Repede, doamnă, semnalul de alarmă!   O duc la semnal și o-nvăț cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mișcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoție generală-ntre pasajeri.   – Cine? cine a dat alarma?   – Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leșinată.   Trenul se pune din nou în mișcare. La Ploiești, cocoana s-a deșteptat din leșin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuințarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiți, cocoana se jelește, eu m-apropiu de urechea ei și, c-un rânjet diabolic, îi șoptesc răspicat:   – Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!   Ea leșină iar… Eu trec ca un demon prin mulțime și dispar în noaptea neagră…

Căldură mare   Termometrul spune la umbră 33o Celsius… Subt arşiţa soarelui, se opreşte o birje, în strada Pacienţei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz’. Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit se apropie de uşa marchizei, unde pune degetul pe butonul soneriei. Sună o dată… nimic; de două, de trei… iar nimic; se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică… În sfârşit, un fecior vine să deschidă.   În tot ce urmează persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate.   Domnul: Domnu-i acasă?   Feciorul: Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.   D.: Dumneata spune-i c-am venit eu.   F.: Nu pot, domnule.   D.: De ce?   F.: E încuiată odaia.   D.: Bate-i, să deschidă.   F.: Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat.   D.: Care va să zică, a plecat?   F.: Nu, domnule, n-a plecat.   D.: Amice, eşti… idiot!   F.: Ba nu, domnule.   D.: Zici că nu-i acasă.   F.: Ba-i acasă, domnule.   D.: Apoi, nu ziseşi c-a plecat?   F.: Nu, domnule, n-a plecat.   D.: Atunci e acasă.   F.: Ba nu, da’ n-a plecat la ţară, a ieşit aşa.   D.: Unde?   F.: În oraş.   D.: Unde!?   F.: În Bucureşti.   D.: Atunci să-i spui c-am venit eu.   F.: Cum vă cheamă pe dv.?   D.: Ce-ţi pasă?   F.: Ca să-i spui.   D.: Ce să-i spui? de unde ştii ce să-i spui, dacă nu ţi-am spus ce să-i spui? Stăi, întâi să-ţi spui; nu te repezi… Să-i spui când s-o-ntoarce că l-a căutat…   F.: Cine?   D.: Eu.   F.: Numele dv.?   D.: Destul atâta! mă cunoaşte dumnealui… suntem prieteni…   F.: Bine, domnule.   D.: Ai înţeles?   F.: Am înţeles.   D.: A!… Spune-i că să ne-ntâlnim negreşit.   F.: Unde?   D.: Ştie dumnealui… Da’ să vie neapărat.   F.: Când?   D.: Când o putea.   F.: Prea bine.   D.: Ai înţeles?   F.: Am înţeles.   D.: A!… şi dacă vede pe amicul nostru…   F.: Care amic?   D.: Ştie dumnealui!… să-i spuie că nu s-a putut reuşi cu afacerea ştiută nimic, fiincă am vorbit cu persoana… Nu uita!   F.: Se poate să uit?   D.: …şi zice că acuma e prea târziu, dacă n-a venit la vreme; căci dacă venea măcar cu câteva zile înainte, altă vorba!… poate că s-ar fi putut… Ţine minte!   F.: Ţiu, domnule…   D.: … deoarece nu plecase încă mătuşa persoanei care s-a dus pentru ca să dea arvuna tutorelui minorilor, şi el nu aflase încă, deoarece nu-i spusese nepotul cocoanei, cu care era afacerea ca şi terminată, dacă mai avea răbdare până luni seara, când trebuie neapărat să se-ntoarcă avocatul, fiincă s-a dus cu o hotărnicie; dar acuma, cu regret, este imposibil din mai multe punte de vedere, care le ştie dumnealui… Aşa să-i spui.   F.: Bine, domnule.   Domnul pleacă… Feciorul dă să-nchiză… Domnul se-ntoarce.   D.: A!… ştii ce? nu-i spune nimic, fiincă poate nu ţii minte exact persoanele. Trec eu mai bine deseară să-i spui… La câte vine d. Costică seara la masă?   F.: Care d. Costică?   D.: Stăpânu-tău.   F.: Care stăpân, domnule?   D.: Al tău… d. Costică.   F.: Pe stăpânu-meu nu-l cheamă d. Costică; e propitar…   D.: Ei! şi dacă-i propitar?   F.: Îl cheamă d. Popescu.   D.: Şi mai cum?   F.: Cum, mai cum ?   D.: Fireşte… Popescu, propitar… bine… şi mai cum?   F.: Nu pot să ştiu.   D.: Nu-l cheamă Costică Popescu?   F.: Nu.   D.: Nu se poate.   F.: Ba da, domnule.   D.: Apoi vezi?   F.: Ce să văz?   D.: Îl cheamă Costică?   F.: Ba, Mitică.   D.: Mitică?… peste poate!… Ce stradă e aici?   F.: Numărul 11 bis…   D.: Nu e vorba de 11 bis.   F.: A zis domnul că nu vrea să puie 13, că e fatal.   D.: N-are-a face 13… Eu te-ntreb de stradă. Ce stradă e asta?   F.: Strada Pacienţii…   D.: Strada Pacienţii?… imposibil!   F.: Nu, domnule, e strada Pacienţii.   D.: Atunci, nu e asta.   F.: Ba-i asta.   F.: Nu.   F.: Ba da.   D.: Eu caut din contra strada Sapienţii, 11 bis, strada Sapienţii, d. Costică Popescu.   F.: Aşa?   D.: Aşa.   F.: Atunci, nu e aici.   D.: Foarte bine.   Domnul pleacă şi merge la birje. Birjarul doarme pe capră. Caii dorm la oişte.   Domnul: Haide, birjar! Birjarul: Nu slobod… este muştiriu, mo roc…   D.: Care muştiriu?   B.: Nu ştii la mine, mo roc…   D.: De unde l-ai luat?   B.: Ghe acolo, mo roc.   D.: Apoi, nu sunt eu?   B.: Ie! la domnu este, mo roc.   Domnul suie… Birjarul trage bice… Caii se deşteaptă şi pornesc. Domnul se ridică-n picioare, la ceafa birjarului.   D.: Ascultă-mă; ştii dumneata unde e strada Pacienţii?   B.: Ala nu ştii, mo roc.   O babă trece. Domnul opreşte birja.   Domnul: Mă rog, jupâneasă, ştii dumneata unde e strada Pacienţii?   Baba: Asta e, măiculiţă.   D.: Ei, aş!… Teribil de ramolită!… Mână-nainte, birjar !   Birja porneşte. Domnul face semn să oprească la o băcănioară în colţ, unde pe prag moţăie la umbră un băiat cu şorţul verde.   Domnul: Tânărule, ce stradă e asta?   Băiatul: Strada Pacienţii…   D.: Eşti un prost!… înainte, birjar!   Birja merge încă o bucată bună… Un sergent de stradă stă pe o bancă la poarta unei curţi mari. S-a descălţat de cizme, să-şi mai răcorească picioarele. Domnul face semn; birja opreşte.   Domnul: Sergent!   Sergentul: Ordonaţi!   D.: Mă rog, nu ştii dumneata unde e strada Pacienţii?   S.: Chiar asta e.   D.: Imposibil.   S.: Da, domnule, asta e.   D.: …la d. Popescu, numărul 11 bis…   S.: Ei, da, mai în sus, pe mâna stângă, nişte case galbene-n curte, cu marchiză…   D.: A !… Atunci feciorul e un stupid!… Mersi!… Întoarce, birjar!

Conu Leonida față cu reacțiunea   1880 (O odaie modestă de mahala. În fund, la dreapta, o ușă; la stânga o fereastră. De-o parte și de alta a scenii câte un pat de culcare. În mijlocul odăii o masă împrejurul căreia sunt așezate scaune de paie. Pe masă, o lampă cu gaz; pe globul lămpii un abat-jour cusut pe canava. În planul întâi, la stânga, o sobă cu ușa deschisă și cu câțiva tăciuni pâlpâind. — Leonida e în halat, în papuci și cu scufia de noapte; Efimița în camizol, fustă de flanelă roșie și legată la cap cu tulpan alb. Amândoi șed de vorbă la masă)   SCENA I LEONIDA: Așa, cum îți spusei, mă scol într-o dimineață, și, știi obiceiul meu, pui mâna întâi și-ntâi pe „Aurora Democratică”, să văz cum mai merge țara. O deschiz… și ce citesc? Uite, țiu minte ca acuma: „ 11/23 Făurar… a căzut tirania! Vivat Republica!”   EFIMIȚA: Auzi colo!   LEONIDA: Răposata dumneei — nevastă-mea a d-întâi — nu se sculase încă. Sar jos din pat și-i strig: „Scoală, cocoană, și te bucură, că ești și dumneata mumă din popor; scoală, c-a venit libertatea la putere!”   EFIMIȚA (afirmativ): Ei!   LEONIDA: Când aude de libertate, sare și dumneei răposata din pat… că era republicană! Zic: gătește-te degrab’, Mițule, și… hai și noi pe la revuluție. Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, și o luăm repede pe jos pân’ la teatru… (cu gravitate) Ei, când am văzut… știi că eu nu intru la idee cu una cu două…   EFIMIȚA: Ți-ai găsit!… dumneata nu ești d-ăia. Ehei! Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.   LEONIDA: Ori să zici nu știu ce și nu știu cum, că adicătele „acu, unde ești tu republican, ții partea națiunii…”   EFIMIȚA: Aș!   LEONIDA: Dar, când am văzut, am zis și eu: să te ferească Dumnezeu de furia poporului!… Ce să vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, și lume, lume… de-ți venea amețeală nu altceva.   EFIMIȚA: Bine că n-am fost la București pe vremea aia! cum sunt eu nevricoasă, Doamne ferește! pățeam alte alea…   LEONIDA: Ba nu zi asta; puteai trage un ce profit. (schimbând tonul) Ei, cât gândești c-a ținut toiul revuluției?   EFIMIȚA: Până seara.   LEONIDA (zâmbind de așa naivitate, apoi cu seriozitate): Trei săptămâni de zile, domnule.   EFIMIȚA (minunându-se): Nu mă-nnebuni, soro!   LEONIDA: Ce te gândești dumneata, că a fost așa un bagadel lucru? Fă-ți idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci o scrisoare cătră națiunea română.   EFIMIȚA (cu interes): Zău ?   LEONIDA: Mai e vorbă!   EFIMIȚA: Adică cum?   LEONIDA: Vezi dumneata, i-a plăcut și lui cum am adus noi lucrul cu un sul subțire ca să dăm exemplu Evropii, și s-a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne firitisească…   EFIMIȚA (curioasă): Da’… ce spunea în scrisoare ?   LEONIDA (cu importanță): Patru vorbe, numai patru, da’ vorbe, ce-i drept! Uite, țiu minte ca acuma: „Bravos națiune! Halal să-ți fie! Să trăiască Republica! Vivat Prințipatele Unite!” și jos iscălit în original „Galibardi”.   EFIMIȚA (satisfăcută): Apoi, atunci dacă-i așa, a vorbit destul de frumos omul!   LEONIDA: Hehei! unul e Galibardi: om, o dată și jumătate! (cu mândrie și siguranță) Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gândești, pe toți împărații și pe Papa de la Roma?   EFIMIȚA (mirată): Și pe Papa de la Roma? Auzi, soro?   LEONIDA: Ba încă ce! i-a tras un tighel, de i-a plăcut și lui. Ce-a zis Papa — iezuit, aminteri nu-i prost! — când a văzut că n-o scoate la căpătâi cu el?… „Mă nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de, cu fitecine; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lângă el, să mi-l fac cumătru.” Și de colea până colea, tura vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil.   EFIMIȚA (cu ironie): Și-a cunoscut omul nașul!   LEONIDA: Vezi bine!… Acu ia spune, cam câți oameni te bate gândul că să aibă Galibardi?   EFIMIȚA: Sumedenie!   LEONIDA: O mie, domnule, numa’ o mie.   EFIMIȚA: Ei! fugi că mor! și adică numa’ cu o mie să…   LEONIDA (întrerupând-o): Da, da’ întreabă-mă să-ți spun ce fel de oameni sunt.   EFIMIȚA: Ceva tot unul și unul.   LEONIDA: Ăi mai prima, domnule, aleși pe sprinceană, care mai de care, dă cu pușca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mâine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut!   EFIMIȚA: Ei! așa da.   LEONIDA: Și toți se-nchină la el ca la Cristos; de hatârul lui, sunt în stare, trei zile d-a rândul, să nu mănânce și să nu bea, dacă n-or avea ce.   EFIMIȚA: Ce spui, soro?   LEONIDA: Ce-ți spui eu, și câte și mai câte altele și mai și.   EFIMIȚA: Bravos!   (O mică pauză și căscături de amândouă părțile)   LEONIDA: Trebuie să fie târziu, Mițule; ne culcăm?   EFIMIȚA (se scoală și se uită la ceas): Douăspce trecute, bobocule.   LEONIDA (sculându-se și el și mergând spre patul din stânga): Vezi dumneata cum trece vremea cu vorba…   EFIMIȚA (dregându-și patul): Ei! cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.   LEONIDA (la pat și intrând sub plapumă): Mițo, ai zis matale fetii să vie mâine mai de dimineață ca să facă focul ?   EFIMIȚA (stingând lampa): Da. (se-nchină și se așază în pat la dreapta)   (Odaia rămâne luminată numai de flacăra tăciunilor din sobă)   LEONIDA (după ce s-a învârtit în pat până să-și facă culcușul, cu satisfacție): A! aașa!   (Un moment pauză, în timp ce fiecare se așază bine în așternutul său)   EFIMIȚA (din așternut): Și zi așa cu Galibardi, ‘ai?   LEONIDA (asemenea): Așa zău!… Ei! mai dă-mi încă unul ca el, și până mâine seara, — nu-mi trebuie mai mult, — să-ți fac republică… (cu regret.) Da’ nu e! Da’ o să-mi zici că cu încetul se face oțetul, ori că mai rabdă, că n-a intrat zilele-n sac. (cu tărie) D-apoi bine, frate, până când tot rabdă azi, rabdă mâine ? că nu mai merge, domnule, s-a săturat poporul de tiranie, trebuie republică!   EFIMIȚA: Adică, zău, bobocule, de! eu, cu mintea ca de femeie, pardon să te-ntreb și eu un lucru: ce procopseală ar fi și cu republica?   LEONIDA (minunat de-așa întrebare): Ei! bravos! ș-asta-i bună! Cum, ce procopseală? Vezi asta-i vorba: cap ai, minte ce-ți mai trebuie? Apoi, închipuiește-ți dumneata numai un condei, stăi să-ți spui: mai întâi și-întâi că dacă e republică, nu mai plătește niminea bir…   EFIMIȚA: Zău?   LEONIDA: Zău… Al doilea că fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate.   EFIMIȚA: Parol?   LEONIDA: Parol… Par egzamplu, eu…   EFIMIȚA: Pe lângă pensie ?   LEONIDA: Vezi bine; pensia e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanțiunea tuturor drepturilor.   EFIMIȚA (cu toată aprobarea): Așa da.   LEONIDA: Și al treilea, că se face și lege de murături.   EFIMIȚA: Cum lege de murături ?   LEONIDA: Adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-și plătească datoriile.   EFIMIȚA (crucindu-se cu mirare): Maică Precistă, Doamne! apoi dacă-i așa, de ce nu se face mai curând republică, soro ?   LEONIDA: Hei! te lasă reacționarii, domnule ? Firește, nu le vine lor la socoteală să nu mai plătească niminea bir! e aproape de mintea omului: de unde ar mai mânca ei lefurile cu lingura?   EFIMIȚA: Așa e… da’… (reflectând mai adânc) un lucru nu-nțeleg eu.   LEONIDA: Ce lucru?   EFIMIȚA: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetățenii leafă?   LEONIDA (în luptă cu somnul): Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…   EFIMIȚA (lămurită): Așa da… vezi, mie nu-mi dădea-n gând. (după o pauză de reflecție) Ce bine ar fi! unde dă Dumnezeu odată să o mai vedem ș-asta, republica! (Leonida începe să sforăie) Dormi, soro?… (Leonida sforăie-nainte) A adormit.   SCENA II (Coana Efimița se așază pe o ureche și adoarme și ea. — Unu după miezul nopții sună rar în vecinătate: patru bătăi pentru sferturi, apoi o bătaie mai gravă pentru ceas. În orchestră melodramă „misterioso”. Câteva momente pauză, după care s-aud în depărtare două-trei detunături de pușcă și chiote surde; apoi, altele mai multe fi strigăte mai distincte, și încă o dată)   EFIMIȚA (se deșteaptă și se ridică-n pat, privind cu nedumerire către ușe și întrebând cu neastâmpăr): Cine e? (pauză) Cine e? (pauză; sare din pat, aleargă repede la ușă și o încearcă dacă e bine încuiată, asemenea la fereastră, și se-ntoarce mai puțin îngrijată să se așeze iar la loc, făcându-și o cruce) Cine știe ce-oi fi visat!… (se culcă și ațipește iar; în orchestră melodramă; pauză; o salvă de detunături și strigăte înmulțite; cocoana sare din pat cât colo)… Cine e?… (o pauză, merge tremurând la masă, caută p-întunerec chibriturile și aprinde lampa; foarte emoționată, încearcă încă o dată ușa, merge în vârful degetelor la dulapul de haine, îl încuie repede, ca și cum ar fi prins pe cineva în el, și ascultă cu palpitație ce se petrece înăuntru; se uită apoi pe sub paturi și prin toate colțurile, stinge lampa, se-nchină și se urcă iar în pat) Ce-o fi ș-asta? (deodată, s-aud o nouă salvă și chiote prelungite; coana Efimița sare jos și rămâne înmărmurită în picioare ascultând; o altă salvă și strigăte) Leonido! (zgomotul se repetă) Leonido!! (pauză; zgomotul se repetă cu putere; cocoana se repede peste un scaun cu exasperare, se împiedecă și cade peste patul lui Leonida) Leonido!!!   SCENA III LEONIDA (sculându-se din somn spăimântat): ‘Ai! ce e?   EFIMIȚA: Leonido! scoal’ că-i foc, Leonido!   LEONIDA (speriat): Unde-i foc ?   EFIMIȚA: Scoal’ că-i revuluție, bătălie mare afară!   LEONIDA: Aș! vorbă să fie! Ce te pomenești vorbind, domnule?   EFIMIȚA: Bătălie la toartă, soro: pistoale, puști, tunuri, Leonido, țipete, chiote, lucru mare, de am sărit din somn!   LEONIDA (luând-o cu binișorul): Mițule, nu-i nimica; știi cum ești dumneata nevricoasă, unde am vorbit toată seara de politică, te-i fi culcat și cu fața-n sus și ai visat cine știe ce.   EFIMIȚA (impacientată): Leonido, deșteaptă sunt eu acuma?   LEONIDA: Apoi de! Mițule, asta dumneata știi.   EFIMIȚA (atinsă): Bravos, bobocule! nu m-așteptam ca tocmai dumneata să te pronunți cu așa iluzii în contra mea; te credeam mai altfel… îmi pare rău!… Cucoane Leonido, sunt deșteaptă; am auzit acum cum te-auz și m-auzi… revuluție, bătalie mare!   LEONIDA: Bine, Mițule, stăi, nu te importa degeaba. De când m-ai deșteptat pe mine, ai mai auzit ceva?   EFIMIȚA: Nu.   LEONIDA: Apoi de! cum vine treaba asta? spune matale…   EFIMIȚA (cam în nedomirire): De, soro, știu și eu?   LEONIDA: Apoi, vezi? Dar… s-o mai luăm și pe partea ailaltă, să vedem ce-ai să mai zici. Bine, chiar revuluție să fi fost, să zicem;… nu știi dumneata că n-are nimini voie să descarce focuri în oraș? e ordin de la poliție…   EFIMIȚA (aproape răsconvinsă): De! bobocule, să zic și eu cum zici, că după cum le spui dumneata, una și cu una fac două, n-are de unde să te mai apuce omul… (stând la gânduri și iar îndoindu-se) Da’ bine, soro, am auzit, am a-u-zit; cum s-auz ce nu era? ce-am auzit dacă nu era nimica?   LEONIDA: Ei! domnule, câte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! Glumești cu omul! Se-ntâmplă… (cu tonul unei teorii sigure) că fiincă de ce? o să mă-ntrebi… Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.   EFIMIȚA: Comedie, soro! (minunându-se) Așa o fi!   LEONIDA: Bunioară și la dumneata acuma, o ipohondrie trecătoare; nu-i nimica… Hai să ne culcăm: noapte bună, Mițule.   EFIMIȚA: Noapte bună. (încă nedomirită oarecum, stinge lampa și se vâră în pat.)   LEONIDA (după o pauză): Nu te mai culca cu fața-n sus, Mițule, că iar visezi.   (Cocoana s-așază p-o ureche; în odaie întunerec, în orchestră melodramă;   o pauză, după care d-odată se aud în depărtare chiote, strigăte și detunături)   SCENA IV EFIMIȚA: Ai auzit?   LEONIDA: Ai auzit?   (Amândoi, d-odată, se ridică înfiorați. Zgomotul s-apropie)   EFIMIȚA (sărind din pat): E idee, Leonido ?   LEONIDA (cu spaimă): Aprinde lampa… (sare și el din pat)   (Zgomotul mai aproape)   EFIMIȚA (aprinzând lampa): E fandacsie, bobocule ?   LEONIDA (tremurând): Nu-i lucru curat, Mițule!   (Zgomotul tot mai tare)   EFIMIȚA: E ipohondrie, soro?   (Zgomotul crește mereu)   LEONIDA: E primejdie mare, domnule! Ce să fie?   EFIMIȚA: Ce să fie? dumneata nu vezi ce să fie? Revuluție, bătălie mare, Leonido!   LEONIDA (ciudindu-se): Bine, frate, revuluție ca revuluție, da’ nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?   (Zgomotul crește înainte)   EFIMIȚA (tremurând): Voie, ne-voie, auzi ?   LEONIDA (asemenea): Auz: da’ nu e, nu se poate să fie revuluție… Câtă vreme sunt ai noștri la putere, cine să stea să facă revuluție?   EFIMIȚA: De! întreabă-mă să te-ntreb… (zgomot mare) Auzi ?   LEONIDA: Unde mi-este gazeta? (nervos) că dacă o fi să fie revuluție, trebuie să spuie la „Ultime știri”. Unde mi-e gazeta? (merge la masă, ia gazeta, își aruncă ochii pe pagina a treia și dă un țipăt) A!   EFIMIȚA: Ei!   LEONIDA (pierdut): Nu e revuluție, domnule, e reacțiune; ascultă: (citește tremurând) „Reacțiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pândă ascuțindu-și ghearele și așteptând momentul oportun pentru poftele ei antinaționale… Națiune, fii deșteaptă!” (cu dezolare) Și noi dormim, domnule!   EFIMIȚA (asemenea): Cine strică, soro, dacă nu mi-ai citit gazeta de cu seara!   (Zgomot tare)   LEONIDA (prăpădit): Și pe mine mă știu toți reacționarii că sunt republican, că sunt pentru națiune.   EFIMIȚA (tremurând și începând să plângă): Ce-i de făcut, soro?   LEONIDA (stăpânindu-se ca să-i facă curaj): Nu te speria, Mițule, nu te speria…   (Salve și chiote foarte apropiate)   EFIMIȚA: Iute, soro, pune mâna.   (Amândoi trag cearșafurile din paturi în mijlocul casii, golesc dulapul, scrinul, și fac două legături mari; apoi baricadează ușa cu paturile și cu mobilele)   LEONIDA (lucrând): Mergem la gară pân dosul Cișmegiului, și plecăm până-n ziuă cu trenul la Ploiești… Acolo nu mai mi-e frică: sunt între ai mei! republicani toți, săracii!   (Zgomot și mai aproape)   EFIMIȚA (îngrozită, oprindu-se din lucru și ascultând): Soro! soro! auzi dumneata? Zavragiii vin încoace!   LEONIDA (asemenea): Auz… (tremură) Și cum sunt eu deocheat, drept aicea vin, să ne dărâme casa.   EFIMIȚA (îndoindu-se de genuchi și înecându-se): Nu-mi spune, soro, că mor!   LEONIDA: Fă iute, iute!   (Zgomotul și mai aproape; Leonida cade-n genuchi)   EFIMIȚA: Soro, mor! a intrat în ulița noastră…   LEONIDA: Stinge lampa!   (Cocoana suflă iute în lampă; zgomotul este sub ferestre. Amândoi sunt trăsniți. O pauză, zgomot și apoi câteva bătăi în ușa d-afară)   EFIMIȚA (șoptind): Sunt la ușă.   LEONIDA (asemenea): Atât mi-a fost!… Nu te mișca. (bătăile se repetă mai tare; zgomotul s-a cam depărtat). Să ne ascundem în dulap…   EFIMIȚA: Să lăsăm calabalâcul și să sărim pe fereastră…   LEONIDA: Dar dacă or fi intrat în curte?   (Bătăile în ușă se îndesesc cu nerăbdare; zgomotul se depărtează mereu)   UN GLAS DE FEMEIE (d-afară): Dar asta, comedie!   EFIMIȚA (cu uimire, plecându-se spre ușă s-asculte): ‘Ai?   LEONIDA (oprind-o): St! nu te mișca!   (Pumni tari în ușă; zgomotul și mai departe)   GLASUL (d-afară): Ei! Doamne! (strigând) Coniță!   EFIMIȚA (uimită): E slujnica, Leonido, Safta.   (Chiotele și împușcăturile d-abia se mai aud foarte departe)   LEONIDA: St! parcă s-a mai depărtat zavera!   (Bătăi desperate în ușă)   GLASUL (d-afară): Deschide, cocoană, să fac focul. (o pauză. Leonida și Efimița ascultă uimiți, neștiind ce să crează) Vai de mine! nu-i bună asta! a pățit boierii ceva!   EFIMIȚA: E Safta… (vrea să meargă la ușă)   LEONIDA (oprind-o): St! nu deschide o dată cu capul!   EFIMIȚA (nemaiputând răbda și zmucindu-se): Trebuie să deschiz, soro, că-ncepe dobitoaca să țipe și-i mai rău: ne dă de gol la zavragii!   (Bătăi din toate puterile în ușă)   LEONIDA (comprimându-și inima și cu un ton de supremă resignare): Deschide!   EFIMIȚA (mergând în vârful degetelor la ușă, întreabă cu gura jumătate): Cine e?   GLASUL (d-afară): Eu, cocoană; am venit să fac focul.   EFIMIȚA (stă un minut la îndoială, apoi se hotărăște și, dând în lături baricada, deschide și cu glasul alertat): Haide, intră.   (în odaie e întunerec. Coana Efimița ține piept Saftii la ușă)   SCENA V EFIMIȚA (mișcată, cu tonul misterios): Ce-i afară, Safto ?   SAFTA (care a intrat cu un braț de lemne): Bine, cocoană, ce să fie! Da’ pân-acuma n-am putut închide ochii: toată noaptea a fost masă mare la băcanul din colț; acu d-abia s-a spart cheful. Adineaori a trecut p-aici vreo câțiva, se duceau acasă pe două cărări; era și Nae Ipingescu, ipistatul, beat frânt; chiuia și trăgea la pistoale… obicei mitocănesc.   LEONIDA (nedomirit): Ce obicei?   SAFTA: Știi, a făcut oamenii chef, c-aseară a fost lăsata-secului.   EFIMIȚA (înseninându-se și prinzând limbă, cătră Leonida cu umor): A fost lăsata, secule!   LEONIDA (îmbărbătat): Ei vezi ? (plin de triumful teoriei) Tot vorba mea, domnule! Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. (către cocoana) Văzuși?   EFIMIȚA (cu chef): Ei! soro! parcă ziceai că nu e voie de la poliție să se dea cu pistoale în oraș ?   LEONIDA (sigur): Apoi bine, nu vezi dumneata că aici a fost chiar poliția în persoană…   EFIMIȚA: Ei, bobocule, apăi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva! (aprinde lampa)   (Amândoi sunt foarte veseli. Safta rămâne încremenită văzând răsturnarea odăii)