Mircea Eliade carți

Uniforme de general de Mircea Eliade Înaintau amândoi în vârful picioarelor, cu mare grijă, şi de câte ori podeaua scârţâia mai puternic, se opreau brusc, ţinându-şi răsuflarea. Şi în acea clipă, aproape fără să-şi dea seama, Ieronim apăsa butonul lămpii de buzunar şi rămâneau pe întuneric.             — Să nu-ţi fie teamă, îi şopti când, puţin timp în urmă, se împiedică de o frânghie pe care nu o putuse vedea şi, rezemându-se, ca să nu cadă, de un dulap, una din uşi se deschise încet, scârţâind prelung, ca un geamăt înfundat. Să nu-ţi fie teamă. Nu e nimeni în toată casa...             — Atunci de ce vorbeşti atât de încet? îl întrebă celalt.             Ieronim reaprinse lanterna şi roti de câteva ori conul de lumină în jurul băiatului, fără să-l înalţe totuşi până în dreptul figurii. Dar nu avea nevoie. O vedea destul de bine: faţa ofilită de licean, cu ochii adânciţi nefiresc în orbite, buzele subţiri şi părul tuns scurt, cu un început de breton pe frunte.             — Spuneai că te cheamă Vlad, nu e aşa?             — Vlad. Vladimir Iconaru.             — Află de la mine, amice Iconaru, spuse apropiindu-şi puţin capul, că niciodată, nimeni, în nici o piesă de teatru, în nici un roman, în nici o poezie, nimeni, repet, n-a cutezat să vorbească cu glas normal când se introduce noaptea în podul unei case străine şi se introduce, ca noi, cu un scop bine Precizat: să găsească lada în care văduva eroului de război, gneralul Iancu Calomfir, a păstrat cu pietate uniformele de gală ale soţului ei; să găsească, zic, lada, să-i spargă lacătul. Să fure cele două uniforme. Repet, să fure două uniforme de general.             — Dar spuneai că sunteţi rude...             — Suntem. Mai mult: tatăl meu era nepotul favorit al văduvei general Iancu Calomfir. Dar ce-are a face? Ne-am introdus în acest pod cu chei false, la căderea nopţii, ca să căutăm un anumit obiect şi să-l furăm. E adevărat, un obiect având poate de un anumit interes istoric, dar fără valoare: două uniforme.             — Şi o colecţie de coleoptere, adăugă Vladimir.             Ieronim îşi înălţă din nou lanterna, şi de data aceasta îşi concentră lumina deasupra capului băiatului, apoi îi făcu semn să-l urmeze. Dar după câţiva paşi se opri.             — N-am mai fost de mulţi ani în acest pod, începu cu un glas neutru. Dar îmi aduc foarte bine aminte toate obiectele, toate aceste dulapuri, lăzi şi cufere, şi i le arătă plimbându-şi lanterna de-a lungul pereţilor. Îmi aduc, de asemenea, foarte bine aminte de poziţia lăzii cu uniforme: este acolo, la vreo zece metri în faţa noastră, deşi n-o putem încă vedea, pentru că e ascunsă de nenumărate alte lăzi, cufere şi multe, foarte multe pachete cu ziare vechi. Dar un singur lucru nu-mi aduc aminte, Vladimir Iconaru: nu-mi aduc aminte să-ţi fi vorbit de o colecţie de coleoptere. Ţi-am spus doar atât: că în această casă, există multe insectare, că există mai ales o foarte bogată colecţie de fluturi...             — Păcat! Şi fluturii sunt frumoşi, dar marea mea pasiuni sunt coleopterele...             Ieronim îşi lăsă capul pe spate şi-l privi surprins, cercetător.             — Interesant, continuă după câteva clipe, şi trebuie să recunosc, nu mă aşteptam. Dacă aş scrie vreodată un tratat de morală, ar trebui să discut şi cazul dumitale. Căci eşti un caz  interesant; într-un cuvânt, accepţi cu entuziasm condiţia de spărgător pentru o colecţie de coleoptere, dar eziţi, sau mai precis eşti turburat de scrupule, când afli că e vorba numai de fluturi...             — Nu ezit! protestă Iconaru îmbujorându-se. Pentru că de fapt nu e furt. Sunteţi rude. E vorba de aceeaşi familie... Şi apoi, adăugă coborând glasul, toţi sunt morţi.             __ De ce spui toţi?             — Toţi care au trăit în casa asta, generalul şi văduva lui, şi copiii pe care i-au avut, şi care au murit pe rând, unii în război, alţii în bombardament. Nu mi-ai spus alaltăieri că au murit toţi, şi casa e pustie, iar dacă n-a luat-o nimeni până acum, este pentru că a rămas şubredă de la bombardament, şi că poate au s-o dărâme la primăvară?...             Ieronim îl privi din nou, lung, cu o mare tristeţe, apoi stinse lanterna.             — Aşa este, şopti. Toţi au murit. Sau, adăugă după o pauză, ca să fiu foarte precis, aproape toţi. Dar ce-are a face? Nu avem dreptul să pierdem speranţa. Când te-am zărit alaltăieri dimineaţă...             Aprinse lanterna şi-i îndreptă lumina direct spre fruntea celuilalt. Băiatul îşi duse repede palma la ochi.             — Iartă-mă, continuă Ieronim după ce stinse lanterna. N-am vrut să-ţi fac rău. Dar a trebuit să-ţi privesc încă o dată ochii înainte de a-mi aminti. Nu, nu e vorba de amintire, ci de evocare. Aşa cum îmi place mie să-mi închipui, e ca şi cum am asculta Corul într-o tragedie greacă. Corul care rezumă, evocă sau prevesteşte acţiunea eroilor şi pedeapsa zeilor... Şi acum, nu te mişca şi ascultă. Decorul e simplu, îl cunoşti. O stradă din Bucureştii anilor 1950. Început de toamnă. În fund, un maidan. Către acel maidan mă îndreptam eu, cu un anumit scop, când am văzut venind un licean cu un porumbel în mână...             — Era rănit...             — Te rog, nu mă întrerupe. Ţi-am spus că acum vorbeşte....  Venea un licean zgribulit, cu obrazul palid, ţinând un porumbel în mâna dreaptă şi mângâindu-l la răstimpuri cu palma stângă...             — Era rănit şi mi-era teamă să nu-l mănânce pisicile...             — Aşa mi-ai spus şi atunci. Dar eu te-am recunoscut imediat, căci duceai un porumbel în mână... Şi am ştiut ce ştiam de mult: că nu avem dreptul să pierdem speranţa... Mai trăieşte? întrebă după o clipă.             — Avea doar aripa stângă pe jumătate ruptă. Îl lovise vreun derbedeu cu praştia. Dar se vindecă. Se vindecă repede ca toate păsările...             — În orice caz, continuă Ieronim, acesta a fost începutul aventurii noastre. Pentru că, recunoaşte, nu ţi-am ascuns din prima clipă că e vorba de o aventură.             — Mi-ai spus că ştii de un pod, într-o casă părăsită, un pod plin cu lăzi şi cufere, şi lucruri de tot felul, săbii şi coifuri şi jucării, şi reviste ilustrate vechi...             Ieronim îşi trecu nervos mâna prin păr, ca şi cum ar fi încercat să-şi potolească nerăbdarea.             — Şi câte altele, şi câte altele, adăugă, şi vorbindu-ţi te priveam. Dacă ai şti cum te priveam, să ghicesc ce te-ar fi putut atrage sau interesa... Şi totuşi, din când în când, îmi zvârleam privirile, pe furiş, asupra porumbelului...             — Îl găsisem pe maidan. Îl lovise cineva cu o piatră...             Ieronim întinse brusc braţul spre întuneric şi-i puse mâna pe umăr.             — Să nu-ţi închipui cumva că voiam să te pun la încercare sau să te ispitesc. Dar pentru mine, care trăiesc numai pentru teatru, scena era prea excepţională ca să nu ghiceşti că făcea parte din acel scenariu misterios pe care mă trudea necontenit, şi totuşi zadarnic, să-l reconstituiesc, dacă înţelegi ce vreau să spun...             Îşi retrase mâna de pe umărul băiatului şi continuă, cu un alt glas:             — Ascultă: să pot urca cu el, după ce-l văzusem venind dinspre maidan cu un porumbel în mână, să pot urca scările acestui pod, noaptea, pe întuneric, şi să-l simt acolo, lângă mine, când am să încerc cheile, una după alta, şi apoi, deodată, una din chei se va potrivi şi uşa se va deschide gemând şi vom pătrunde aici, în acest pod, unde n-a mai intrat nimeni de foarte mulţi ani, de când a murit şi ultimul băiat al văduvei generalului Calomfir... Ascultă! nu mă întrerupe! spuse ridicând braţul, căci abia acum ne apropiem de scena cu adevărat dramatică. Ascultă şi imaginează-ţi. Am intrat încet, încet, îndreptându-ne spre fund, acolo unde se găseşte lada. Şi câte nu s-ar fi putut întâmpla! Dumnezeule, câte nu s-ar fi putut întâmpla! O biată lanternă electrică de buzunar. Abia mai luminează, căci o am din timpul războiului, de când eram cercetaş. În orice clipă s-ar fi putut stinge, şi am fi rămas pe întunerec. Şi nici măcar nu eram unul lângă altul. Eu o luasem înainte, grăbind pasul, căci presimţeam că bateria e pe sfârşite. Şi ne-am fi trezit deodată în întunerec, pierduţi aici, în acest pod plin cu lăzi şi cufere acoperite de praf şi pânze de păianjen, şi nici n-aş fi îndrăznit să strig, să te chem. Şopteam doar: Vlad, parcă Vlad sau Vladimir te cheamă, nu e aşa? Vladimir, mă auzi?... Dar nu mă puteai auzi, pentru că rămăseseşi mult în urma mea şi, orbecăind prin întunerec, te depărtai tot mai mult de mine, şi nu mă puteai auzi. Chiar dacă aş fi îndrăznit să ridic glasul, tot nu m-ai fi putut auzi, pentru că tocmai atunci începuse să bată vântul, şi aici, în podul acesta, dărăpănat de la bombardament, unde vântul se aude sinistru, ca la teatru, când se pregăteşte să izbucnească furtuna...             Se opri brusc, suflând greu, extenuat.             — Nu m-aş fi rătăcit, vorbi calm celalt. Nu m-aş fi rătăcit, pentru că sunt obişnuit cu întunerecul. Am copilărit la munte. Nu mi-e frică de întunerec, nici de vânt...             — Vasăzică, numai asta ai înţeles? îl întrerupse Ieronim cu o neaşteptată tristeţe în glas. Ai dreptate că aş fi vrut să te sperii, să te pun la încercare în întunerec. Elev Iconaru Vladimir, nu ai imaginaţie. Nu eşti singurul, de altfel. Aproape nimeni nu mai are imaginaţie. Trăim vremuri grele. Cine mai are timp să-şi imagineze o altă lume, cu altfel de oameni, o lume mai poetică, şi deci mai adevărată?...             — Dacă credeai că m-aş fi speriat lăsându-mă singur în întunerec...             — Te rog nu mă întrerupe, căci acum suntem la teatru şi ne apropiem de scena capitală... Până la urmă te-aş fi găsit lipit de unul din dulapurile acestea şi atunci ai fi înţeles ce se întâmplă, ai fi înţeles de ce mă depărtasem şi de ce te lăsasem să crezi că se terminase bateria. Acolo, lipiţi amândoi de dulap, ţi-aş fi povestit istoria acestei case, care e de fapt istoria generalului Calomfir, adevărata lui istorie, pe care nu o mai cunoaşte nimeni pentru că, aşa cum prea bine ai cit, au murit aproape toţi...             — Atunci, de ce nu mi-ai povestit?             Ieronim ridică obosit din umeri.             — A intervenit ceva. O nimica toată...             — Puteai să-mi povesteşti, continuă Vladimir, căci nu mi-ar fi fost frică. Şi acum poţi să-mi povesteşti. Îmi placi să ascult pe alţii povestindu-mi. Mă întreb atunci, mă tot întreb: Când o să-mi vină şi mie rândul, eu ce-am să povestesc? Să le spun ce mi s-a întâmplat, o dată, noaptea, la stână?             Ieronim îşi trecu din nou mâna, nervos, prin păr.             — A intervenit ceva, şi spectacolul a dispărut. S-a reîntors în neant. A lăsat loc altor probleme, unele mai banale, altele, mai precis una din ele, extrem de importantă, capitală. Nu ghiceşti? Ai făcut să intervină, recunosc, fără voia dumitale ideea morală: diferenţa dintre coleoptere şl fluturi.             — ... Şi lepidoptere, preciză Iconaru.             Ieronim reaprinse lanterna şi, cu grijă, ca să nu-l orbească, îl privi lung.             — Să ne grăbim, spuse pornind brusc înainte. Că a început să se facă frig.                                         Se simţea urmărit şi încetinise pasul, aşteptând din clipă în clipă să se audă strigat din spate. Dar necunoscuta şovăia. Atunci îşi rezemă cutia violoncelului de peretele coridorului şi, alene, începu să-şi caute batista. Începu prin a-şi descheia laborios pardesiul.             — Maestre! auzi deodată, în spatele lui, o voce neaşteptat de limpede şi robustă, de contraltă. Maestre, e adevărat, nu mai daţi lecţii particulare?             Antim întoarse capul şi o privi, încercând să pară surprins, îşi scoase batista, şi-o trecu, absent, pe frunte, apoi rămase cu ea în mână.             — E adevărat, spuse. M-am hotărât să nu mai dau lecţii particulare pentru că...             În clipa aceea parcă ar fi văzut-o pentru întâia oară şi o privi adânc, mirat, aproape în panică. Începu să se şteargă repede cu batista pe frunte, pe obraji.             — Să nu crezi că-mi tremură mâna, spuse, încercând să zâmbească.             — Sunteţi obosit, maestre...             — E şi oboseala, dar e şi altceva. Mi s-a părut că am mai zărit undeva figura asta, figura dumitale, vreau să spun...             Fata se apropie mai mult de el, plecându-şi uşor umerii.             — Nu mi-a scăpat nici un concert, Maestre! Vă urmăresc de cinci ani, de când eram încă la Conservator... Şi din toată orchestra, nu vă privesc — şi nu vă ascult  — decât pe d-stră!...             — Nu, nu mă gândeam la asta, o întrerupse, continuând s-o privească şi trecându-şi batista dintr-o mână într-alta. Eşti româncă? Vreau să spun, ai trăit aici, în Bucureşti?             Fata se îmbujoră brusc.             — Părinţii mei sunt din provincie, dar eu am fost crescută aici.             — Ah, deci am avut dreptate. Într-un anumit sens, eşti străină, vii din altă parte?...             Fata clătină din cap, zâmbind încurcată. În acea clipă, Antim observă cu emoţie că are gura foarte mare şi dinţii neregulaţi — şi asta îi dădea un aer de frumuseţe sălbatică, ameninţătoare, aproape agresivă.             — Auzisem dar nu-mi venea să cred. Ar fi îngrozitor, îmi spuneam, ar fi îngrozitor să fie adevărat că Maestrul nu mai dă lecţii particulare, tocmai acum, când mi-am găsit slujbă şi am bani. Tocmai acum, când puteam lua şi eu lecţii. Măcar câteva. Măcar o lecţie, două pe lună, adaogă văzându-l că tace privind-o neliniştit, parcă nici n-ar fi ascultat-o, ci i-ar fi urmărit doar mişcările buzelor şi lumina, când umedă, când mată, a dinţilor.             Îşi împături batista, o puse în buzunar şi începu să-şi încheie nasturii de la pardesiu.             — Îmi pare rău, spuse apucând cutia violoncelului. M-am hotărât să renunţ la lecţiile particulare când mi-am dat seama că nu izbutesc. Nu izbutesc nici în doi ani, nici în patru sau cinci: pur şi simplu, nu izbutesc...             Întoarse capul şi văzu că, în fundul coridorului, luminile începeau să se stingă.             — Trebuie să mergem, adaogă, că altminteri riscăm să găsim poarta încuiată.             Înainta totuşi agale, ţinându-şi violoncelul în mâna stângă şi încercând, cu dreapta, să-şi ridice gulerul pardesiului.             — Înţelegi ce vreau să spun. Într-o bună zi mi-am dat seama că nu izbutesc să-i ajut, adică să-i fac să mă întreacă...             Fata izbucni deodată în râs, şi cu un gest scurt familiar se apropie de el şi-i luă braţul.             — Maestre, începu cu fervoare, nici nu bănuiţi cât sunt de fericită!... Auzisem atâtea despre d-stră. Ce nu se spunea, ce nu se povestea despre Maestrul Manolache Antim! Dar asta nu mi-a spus-o nimeni, şi nu aveam cum s-o ghicesc. Ştiam doar atât: că, într-un anumit fel, nici d-stră n-aţi avut noroc.             Antim se opri şi o privi din nou, pe deasupra ochelarilor, derutat.             — N-aţi avut noroc de elevi, Maestre. Cine a venit să înveţe cu d-stră? Tot felul de premianţi. Premiul I şi Premiile II. Poate chiar şi câţiva cu Premiul III. Dar ceilalţi, Maestre? Ceilalţi? repetă ea subliniind cuvântul şi apropiindu-şi mai mult faţa de el.             — Adică cum, ceilalţi?             — Da, Maestre, ceilalţi, cei mistuiţi de ambiţie şi urmăriţi de nenoroc, cei mai numeroşi de altfel. Ca Horia Grădişteanu bunăoară, de care n-a auzit nimeni pentru că s-a sinucis la optsprezece ani. Sau ca Maria Da Maria. Asta, Maria Daria Maria, sunt eu, adaogă coborând glasul. Dar la şcoală mi se spunea Maria Da Maria...             — Trebuie să ne grăbim, că altminteri riscăm să...             — Lăsaţi-mă pe mine să duc violoncelul, îl întrerupse.             Gestul fusese atât de neaşteptat, încât nu se împotrivi. Încurcat, îşi duse amândouă mâinile în jurul gâtului, încercând să-şi potrivească fularul sub gulerul ridicat al pardesiului.             — Dacă aş fi avut cu zece ani mai puţin, m-aş fi supărat, spusese.             — V-aţi fi supărat şi acum, îl întrerupse ea din nou, dacă ar fi fost altcineva, un alt gen de femeie, vreau să spun. N-are importanţă dacă ar fi fost tânără sau mai puţin tânără. Diferenţa nu trebuie căutată în vârsta femeilor, ci în destinul lor.             Se opri brusc şi strânse violoncelul cu amândouă braţele, lipindu-l de corp.             — Maestre! exclamă cu un glas sugrumat, parcă ar fi fost gata să izbucnească în plâns. Maestre, dacă nu l-aţi cunoscut pe Horia, atunci aveţi în faţa dumneavoastră fiinţa cea mai înzestrată şi cea mai orgolioasă, aproape bolnavă de ambiţie, dar şi cea mai urmărită de nenoroc pe care aţi întâlnit-o vreodată în viaţa dumneavoastră. Au fost zile întregi când nici nu îndrăzneam să trec strada: ştiam că are să mă răstoarne o maşină; Maestre, simţeam maşina de departe, de la zeci de metri, o simţeam cum mă răstoarnă şi-mi striveşte degetele. Degetele, Maestre, degetele astea pe care, dacă nu m-ar fi urmărit nenorocul... pentru că de ani de zile căutam o slujbă care să-mi îngăduie să iau câteva lecţii particulare cu dumneavoastră, orice fel de slujbă, cât ar fi fost de anostă sau dezgustătoare, numai degetele să mi le cruţe; ani de zile am tot căutat, şi între timp trăiam din mila unuia şi altuia, căci nici garderobieră la un local de noapte n-au voit să mă ţină... Şi doar acum, de curând, de săptămâna trecută, mi-am găsit o slujbă, dar ce folos? Dacă nu m-ar fi urmărit nenorocul, aş fi găsit slujba acum două, trei luni, şi atunci degetele acestea le-aţi fi văzut ce pot face, şi, credeţi-mă, Maestre, v-aţi fi simţit minunat!...             Cu un efort, Antim o împinse încet către uşă, încercând să pară amabil şi totuşi detaşat, prefăcându-se că nu-i vedea lacrimile alunecându-i lin pe obraji.             — Noapte bună, Vasile, se adresă portarului. Iartă-ne că am cam întârziat, adăugă strângându-şi din nou fularul în jurul gâtului. Nu prea m-am simţit bine în antract. M-a luat cu frig. A venit deodată toamna!...                                         După ce rupseseră pânzele de păianjeni cu suluri făcute la repezeală din ziare vechi, încercaseră să scuture praful de pe capacul lăzii. Dar curând, Ieronim îşi dădu seama că praful se lipise ca un strat de noroi, neted şi uscat, şi zvârli sulul printre pachetele de lângă perete. Încredinţă lanterna lui Iconaru, şi scoase din buzunar o verigă cu chei vechi. Începu să le încerce la nemereală, fără prea mare convingere. La răstimpuri, scutura cu putere lacătul, parcă ar fi vrut să verifice dacă era cu adevărat încuiat.             — Fii mai cu băgare de seamă, şopti Iconaru, că faci prea mult zgomot. Şi poate ne aude cineva...             Ieronim îl privi surprins, încruntându-se, apoi clătină din cap, ca şi cum şi-ar fi dat deodată seama că băiatul avea dreptate.             — Atunci, stinge lumina, spuse cât putu mai încet. Şi să nu vorbim, să nu ne mişcăm câteva minute. Să vedem dacă se aude ceva...             La început, nu se auzi decât vântul, aşa cum îl auzeau de câte ori rămâneau pe întuneric, tăcând amândoi. Dar curând ajunse până la ei un geamăt surd, ca un suspin prelungit peste măsură, şi apoi brusc sugrumat. După câteva secunde, parcă mai aproape de ei, geamătul se auzi din nou, de astă dată mai profund, urmat de un gâfâit scurt, speriat, ca şi cum cineva ar fi trecut repede pe lângă ei şi s-ar fi îndreptat grăbit spre uşa podului.             — Nu e nimeni, şopti Ieronim. Nici un duh, nici o stafie, vreau să spun. Toate zgomotele pe care le auzi vin de sus, de la lucarna care nu se mai închide bine şi o clatină vântul...             — Şşşt! îl întrerupse Iconaru, apucându-i braţul. Ascultă acum!...             Se auzi din nou geamătul, dar se auzea de asemenea, dinspre uşa podului, altfel de zgomote, mai puternice, parcă cineva ar fi înaintat anevoie pe podeaua veche şi şubredă, trăgând după el un sac cu lemne şi uscături.             — Poate au prins de veste, continuă Iconaru, coborând şi mai mult glasul, şi vin să ne caute...             Tăcură amândoi, ţinându-şi răsuflarea.             — Dacă ne surprinde cineva, începu brusc Ieronim, silindu-se să nu ridice glasul, le spui adevărul. Ne-am întâlnit întâmplător alaltăieri şi ţi-am vorbit de o colecţie de fluturi. Dar ti-am vorbit mai ales de teatru, de tainele artei dramatice. Le spui de uniforme, că venisem hotărât să le iau — poţi chiar să precizezi că venisem hotărât să le iau cu împrumut, pentru o săptămână, două, căci cine ar vrea să păstreze, pentru totdeauna, două uniforme de general? Deci, suntem bine înţeleşi: venisem să le iau cu împrumut, dar nu le spui de ce, cu ce scop. Teatrul, le spui. E în legătură cu concepţia lui despre teatru. Eşti elev de liceu, adăugă după o scurtă pauză, cu un aer aproape solemn, ştii să păstrezi un secret. Nu le spui decât asta: uniformele sunt în legătură cu...             — Degeaba încerci să mă sperii, îl întrerupse Iconaru, aprinzând brusc lanterna. Pentru că m-ai văzut cu un porumbel rănit în mână, crezi că sunt un biet băiat de la ţară incult şi prostănac!...             Ieronim îl ascultase surprins, mâhnit, cu palma dreaptă acoperindu-şi ochii.             — Să nu mai vorbeşti aşa, că făptuieşti un sacrilegiu, şopti. Nu trebuie să vorbeşte aşa despre un porumbel rănit...             — Atunci, de ce vrei să mă sperii că poate vine cineva şi ne prinde aici, în pod, şi ne dă pe mâna poliţiei?             Ieronim îşi retrase încet palma de pe ochi şi zâmbi.             — Nu m-am gândit o singură clipă să te sperii. Am voit doar să-mi închipui o scenă posibilă, nu un eveniment...             — Dacă crezi că mi-e frică de stafii sau de poliţie...             Ieronim ridică din umeri şi începu să examineze cheile, una după alta.             — Îmi aduc foarte bine aminte..., şopti.             Dar se întrerupse brusc, privi una din chei, apropiind-o mult de ochi, o şterse, frecând-o cu batista, şi o încercă, atent, aproape cu emoţie.             — Asta era, spuse. Acuma ţine-te bine...             Scoase lacătul, îl aşeză pe un pachet de jurnale şi încercă uşor capacul. Făcu semn cu capul, şi Iconaru, trecând lanterna în mâna stângă, îl ajută cu dreapta să deschidă lada. Scârţâia atât de strident, încât se opriră de mai multe ori, speriaţi de aceste ţipete neaşteptat de puternice, metalice, sinistre.             În cele din urmă, izbutiră să ridice capacul. Îi surprinse albul imaculat al cearceafului şi un miros pătrunzător de camfor, naftalină şi busuioc.             — Cum se vede şi aici, ca în cele mai mici amănunte, mâna Generălesei! Aşeza lucrurile într-o ladă aşa cum alţii, altădată, zideau mânăstiri sau ridicau piramide. Ia priveşte ce frumuseţe de cearceaf, alb şi bine întins, parcă l-ar fi aşternut ieri, alaltăieri, şi, uite, pune mâna şi vezi cât e de mătăsos, parcă ar fi un giulgiu...             Cu grijă, aproape cu emoţie, Ieronim trase încet cearşaful, înfăşurându-l şi strângându-l într-un colţ. Vladimir apropiase mai mult lanterna şi-i plimba conul da lumină de la un capăt la altul al lăzii. Ieronim nu-şi putu reţine un strigăt de surpriză:             — Numai la asta nu mă aşteptam!... Şi totuşi, ar fi trebuit să mă gândesc...             Câteva clipe, priviră amândoi, în tăcere, rochia verde-pal, cu gulerul înalt, de dantelă neagră.             — E neatinsă, şopti Ieronim, aşa cum i-o adusese croitoreasa cu puţine zile înainte. N-a mai apucat s-o îmbrace la seara de binefacere. O comandase special pentru serată, căci ea, Caty, era una din vicepreşedintele societăţii. Dar avea groază de bombardamente şi, când s-a dat alarma, şi-a luat copiii şi s-au dus în adăpostul antiaerian din capătul străzii, colţ cu Popa Nan. Se opri şi respiră adânc, de mai multe ori, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi înăbuşe suspinul. Praful şi pulberea s-a ales de toţi, adăugă. Covor de bombe. N-a mai rămas o casă în picioare din Popa Nan şi până aici, lângă noi la vreo două sute de metri. Zadarnic s-a luptat Generăleasa, s-a dus până la Palat, să obţină o echipă specială, să dezgroape adăpostul şi să-i caute. Să-i găsească măcar fata. Voia cu orice preţ s-o înmormânteze cu rochia ei cea nouă. Cu rochia asta, adăugă apucându-i gulerul cu sfială şi trăgând-o încet spre el. Zadarnic. Nu s-a mai găsit nimic. Doar cenuşă...             Întinse braţul cât putu mai mult, înălţând rochia, iar Iconaru o lumină întreagă, plimbându-şi lanterna de sus în jos.             — Dar, vezi, trebuia să mă gândesc, reluă Ieronim, împăturind rochia şi aşezând-o peste cearceaf. Trebuia să-mi închipui că Generăleasa o va păstra cu sfinţenie, căci asta era tot ce-i rămăsese de la Caty, de la fata ei cea mai mică, şi, până atunci, cea mai norocoasă, căci avea patru copii şi fusese singura fericită în căsătorie. (Atunci, în ziua bombardamentului, nu ştia că soţul ei, Vanghele, căpitanul Vanghele, trăgea să moară într-un spital din Iaşi.) Celelalte două fete nu avuseseră noroc în căsnicie. Una divorţase şi trăia la Craiova; se încurcase cu un subdirector de Bancă. Iar cealaltă, Voica, mai bine să nu-mi mai amintesc de ea. În cele din urmă şi-a pus capăt zilelor...             — Dumnezeu s-o ierte, spuse Iconaru şi-şi făcu cruce.             — Dumnezeu să le ierte pe toate, şopti Ieronim. Pe toate şi pe toţi, adăugă mai mult pentru sine, pentru că aproape nu i se auziră cuvintele. Parcă a fost blestem, ca într-o tragedie antică. N-a scăpat nici unul... Îşi îndreptă deodată umerii şi-şi ridică fruntea. Dar ce frumos ar fi fost să fie, doar aşa, ca într-o tragedie antică, vorbi deodată cu un glas neaşteptat de ferm. Să fie doar spectacol, dacă înţelegi ce vreau să spun. Toate astea să fi făcut doar parte dintr-o dramă, pe care mi-aş fi închipuit-o eu. Şi, evident, pentru că aş fi inventat-o eu, ar fi fost mai adevărată decât tot ce s-a întâmplat. De aceea teatrul e mai adevărat, pentru că poţi ieşi dintr-o dramă şi poţi trece în alta. Sau poţi ieşi chiar din spectacol. Oricând m-aş fi putut adresa Corului, şi le-aş fi spus: „Acum, destul! V-am ascultat destul. E prea mult, prea multă tragedie! Să ne ducem cu toţii la Caty şi să-i cerem iertare: « Tante Caty, iartă-mă, i-aş fi spus, că iar te-am omorât; de astă dată te-am omorât cu toţi copiii, într-un bombardament!... »"             Se încruntă şi se aplecă mult deasupra lăzii. Începu să răscolească, grăbit, concentrat, dând la o parte bluze ţărăneşti, marame de borangic şi broboade de lână, fote, brâuri.

La ţigănci de MIRCEA ELIADE (Născut în 1907) In tramvai, căldura era încinsă, năbuşitoare. Traversînd grăbit coridorul îşi spuse: „Eşti un om cu noroc, Gavrilescule !” Zărise un loc liber, langă o fereastră deschisă, la celălalt capăt al vagonului. După ce se aşeză, îşi scoase batista şi-şi şterse îndelung fruntea şi obrajii. Apoi înfăşură batista pe sub guler, în jurul gîtului, îşi încăpu ‘să-şi facă vînt cu pălăria de paie. Bătrînul din faţa lui îl privise tot timpul concentrat parcă s-ar fi trudit să-şi aducă aminte unde îl mai văzuse. Pe genunchi ţinea cu mare grijă o cutie de tablă. — E teribil de cald ! spuse el deodată. Nu s-au mai pomenit aşa călduri din 1905!… Gavrilescu clatină din cap continuînd să-şi facă vînt cu pălăria : — E cald într-adevăr, spuse. Dar cînd este omul cult, le suportă mai uşor pe toate. Colonelul Lawirence, bunăoară. Ştiţi ceva de Colonelul Lawrence ? — Nu. — Păcat. Nici eu nu prea ştiu mare lucru. Dacă s-ar fi urcat în tramvaiul ăsta, i-aş fi întrebat. îmi place să intru în vorbă cu oameni culţi. Tinerii aceştia, domnul meu, erau desigur, studenţi. Studenţi eminenţi. Aşteptam cu ei în staţie şi i-am ascultat. Vorbeau despre un anume Colonel Lawrence şi de aventurile lui în Arabia. Şi ce memorie ! Recitau pe idinafară pagini întregi din cartea Colonelului. Era o frază care mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arşiţa care l-a întîmpinat pe el, pe Colonel, undeva în Arabia, şi care l-a lovit în creştet, l-a lovit ca o sabie… Păcat că. nu pot să mi-o aduc aminte, cuvînt cu cuvînt. Arşiţa aceea teribilă a Ârabiei l-ai lovit cu o sabie. L-a lovit în creştet ca o sabtie, amuţindu-l.   Taxatorul îl ascultase zîmbind, apoi îi întinse biletul. Gavrilescu îşi puse pălăria pe cap şi începu să se caute în buzunare. — îmi cer iertare, şopti el după cîteva clipe, neizbutind să găsească portmoneul. Niciodată nu ştiu unde4 pun. — Nu face nimic, spuse taxatorul cu o neaşteptată voie bună. Avem timp. Că n-am ajuns încă la ţigănci… Şi întorcandu-ise spre bătrîn, îi făcu semn cu ochiul. Bătrînul roşi şi strîhse, nervos, cu amîndouă mîinile, cutia de tablă. Gavrilescu întinse o bancnotă şi taxatorul începu să numere mărunţişul zâmbind. — E o ruşine ! şopti bătrînul cîteVa clipe în urmă. E nepermis ! — Toată lumea vorbeşte, spuse Gavrilescu, reîncepînd să-şi facă vînt cu pălăria. E drept, pare o casă frumoasă, .şi ce grădină !… Ce grădină !… repetă el clătinînd din cap, cu admiraţie. Uitaţi-vă că începe să ;se zărească, adăugă el aplecîndu-se puţin ca să vadă mai bine.   Câţiva bărbaţi apropiară ca din întîmplare frunţile de ferestre. — E o ruşine, repetă bătrînul privind sever înaintea lui. Ar trebui interzis. — Sînt nuci bătrîni, continuă Gavrilescu, de aceea e atîta umbră şi răcoare. Am auzit că nucul începe să dea umbră abia după treizaci-patruizeci de ani. O fi adevărat ? Dar bătrînul se prefăcu că nu aude. Gavrilescu se întoarse către unul din vecini care privise îngîhdura’t pe fereastră : — Sînt nuci bătrîni de cel puţin cincizeci de ani, începu el. De aceea e atîta umbră. Pe o arşiţă ca asta, e o plăcere. Ferice de ei… — De ele, spuse vecinul fără sănşi ridice ochii. Sînt ţigănci… — Aşa am auzit şi eu, continuă Gavrilescu. Umblu cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămînă. Şi vă dau cuvîntul meu de onoare, nu s-a întâmplat o singură dată să nu aud vorbindu-se de ele, de ţigănci. Le cunoaşte cineva ? Mă întreb : de unde au venit ? — Au venit de mult, spuse vecinul. — Sînt aici de douăzeci şi unu de ani, îl întrerupse cineva. Cînd am venit eu întâi .şi întîi în Bucureşti, ţigăncile astea erau tot aici. Dar grădina era mult mai mare.’ Nu se clădise încă Liceul… — Eu, cum vă spuneam, reîncepu Gavrilescu, trec regulat cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămîna. Pentru păcatele mele, sînt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adăugă îhicercînd să zîmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist… — Atunci vă cunosc, spuse deodată bătrînul întoreînd capul. Sunteţi d-l Gavrilescu, profesor de pian. Aim o nepoţică şi i-aţi dat lecţii acum cinci-şase ani. Mă tot întrebam de unde imi-e cunoscută figura dumneavoastră. — Da, eu sînt, reluă Gavrilescu. Dau lecţii de pian, umblu mult cu tramvaiul.   Primăvara dînd nu e prea cald şi adie vântul, e o plăcere. Stai ila o fereastră ca aista şi din fuga tramvaiului vezi tot grădini înflorite. Cum vă spuneam, pe linia asta umblu de trei ori pe ‘săptămînă. Şi aud mereu vorbindu-se de ţigănci. De multe ori mi-am pus întrebarea : Gavrilescule, mi-am spus, să presupunem că sînt ţigănci, mă rog, de unde au ele ataţia bani ? O casă ca asta, un adevărat palat, cu grădini, cu nuci bătrâni, asta reprezintă milioane. — E o ruşine ! exclamă din nou bătrînul întoreînd capul cu dezgust. — Şi mi-am mai pus şi o altă întrebare, continuă Gavrilescu. Judecind după cît cîştig eu, o sută de lei lecţia, ar trebui zece mii de lecţii să facă un milion. Dar vedeţi că lucrurile nu sînt atac de simple. Să presupunem că aş avea 20 de ore pe săptămîna tot mi-ar trebui 500 de săptămîni, adică aproape zece ani, şi mi-ar trebui 20 de eleve cu 20 de piane. Dar problema vacanţelor de vară, cînd îmi rămîn doar două-trei eleve ? Dar vacanţele de Crăciun şi de Paşti ? Toate orele astea pierdute sînt pierdute şi pentru milion. Aşa că n-ar fi vorba de 500 de săptămâni cu 20 de ore, şi 20 de eleve cu 20 de piane pe săptămînă, ci mult -mai mult, mult mai mult ! — E adevărat, spuse unul din vecini. în zilele noastre nu se mai învaţă la pian. — Ah ! exclamă deodată Gavrilescu, lovindu-se cu pălăria pe frunte. Simţeam că-mi lipseşte ceva şi nu-mi dădeam seama ce. Servieta ! Am uitat servieta cu partituri.   M-am luat de vorbă cu Mame Voitinovici, mătuşa Otiliei, şi-am uitat servieta… Ce ghinion !… adăugă scoţîndu-şi batista de sub guler şi băgînd-o în buzunar. Pe arşiţa asta, ia-o, Gavrilescule, înapoi cu tramvaiul pînă în strada Preoteselor… Privi deznădăjduit în jurul lui, parcă ar fi aşteptat să-l oprească cineva. Apoi ,se ridică brusc : — Imi pare bine de cunoştinţă, spuse, scoţîndu-şi pălăria şi înclinîndu-se uşor de mijloc. Apoi ieşi repede pe platformă, chiar în clipa cînd se oprea tramvaiul. Coborînd, Gavrilescu regăsi arşiţa şi mirosul de asfalt topit. Traversă cu greutate strada ca să aştepte tramvaiul spre direcţia opusă. Gavrilescule, şopti, atenţie ! că parcă-parca ai începe să îmbătrâneşti. Te ramoleşti, îţi pierzi memoria. Repet: atenţie ! că n-ai dreptul. La 49 de ani bărbatul este în floarea vtîrstei… Dar se simţea obosit, istovit şi se lăsă să cadă pe bancă, în plin soare. Işi scoase batista şi începu să se şteargă pe faţă. Asta îmi aduce aminte de ceva, îşi spuse ca să-şi dea curaj. Un mic efort, Gavrilescule, un mic efort de memorie. Undeva, pe o bancă, fără un ban în buzunar.   Nu era aşa de cald, dar era tot vară… Privi în jurul lui strada pustie, casele cu obloanele trase, cu storurile lăsate, parcă ar fi fost părăsite. Pleacă lumea la băi, îşi spuse, mîine, poimîine, plecă îşi Otilia. Şi atunci îşi aminti: era la Charlottenburg ; se afla, tot ca acum, pe o bancă, în soare, dar atunci era nemîncat, fără un ban în buzunar. Cînd eşti tânăr şi eşti artist, le suporţi pe toate mai uşor, îşi spuse. Se ridică şi făcu câţiva paşi în stradă, să vadă dacă se zăreşte tramvaiul. Umblind, parcă arşiţa îşi pierdea din văpaie. Se întoarse şi, lipindu-se de zidul unei case, îşi scoase pălăria şi începu sănşi facă vînt. La vreo sută de metri în susul străzii era parcă o oază de umbră. Dintr-o grădină se revărsau, înalte, deasupra trotuarului, raimuri stufoase, compacte, de tei. Gavrilescu le privea fascinat, şovăind. întoarse încă o dată capul în direcţia tramvaiului, apoi porni hotărît cu paşi mari, ţinîndu-se pe lîngă ziduri. Cînd ajunse, umbra i se păru mai puţin deasă. Dar se simţea totuşi răcoarea grădinii şi Gavrilescu începu să respire adînc, dîndu-şi puţin capul pe spate. Ce trebuie să fi fost acum o lună de zile, cu teii în floare, îşi spuse visător. Se apropie de poarta cu grilaj şi cercetă igrădina. Pietrişul fusese udat de curînd, şi i se vedeau rondurile cu flori, iar în fund un bazin înconjurat cu pitici. Auzi în acea clipă tramvaiul trecînd cu un uruit uscat pe lîngă el, şi întoarse capul. Prea tîrziu ! exclamă, zîmbind. Zu-spat! adăugă şi, înălţand braţul, îi făcu semn cu pălăria multă vreme, ca în Gara de Nord, cînd, pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei, într-un sat de lingă Miinchen.   Apoi, cuminte, fără grabă, începu să înainteze. Ajuns la staţia următoare, îşi scoase haina şi se pregăti să aştepte, cînd îl lovi deodată mirosul amărui al frunzelor de nuc strivite între degete. Intoarse capul şi privi în jurul lui. Era singur. Cît putea vedea cu ochii trotuarul era pustiu. Nu îndrăznea să privească cerul, dar simţea deasupra capului aceeaşi lumină albă, incandescentă, orbitoare, şi simţea văpaia fierbinte a străzii lovindu-l peste gură, peste obraji. Porni atunci la drum, resemnat, cu haina sub braţ, cu pălăria trasă apăsat pe frunte. Cînd zări de departe umbra deasă a nucilor, simţi cum începe să i se bată inima, şi grăbi uşor pasul. Aproape ajunsese cînd auzi tramvaiul gamînd metalic în urma lui. Se opri, şi-l salută lung cu pălăria. Prea tîrziu ! exclamă. Prea tîrziu !… La umbra nucilor îl întîmpină o neaşteptată, nefirească răcoare, şi Gavrilescu rămase o clipă derutat, zîmbind. Parcă s-ar fi aflat dintr-o dată într-o pădure, la munte. Incepu să privească uluit, aproape cu respect, arborii înalţi, zidul de piatră acoperit cu iederă, şi pe nesimţite îl cuprinse o infinită tristeţe. Atîţia ani trecuse cu tramvaiul prin faţa acestei grădini, fără să aibă o singură dată curiozitatea să se coboare şi s-o privească andeaproape. Inainta încet, cu capul uşor aplecat pe spate, privind creştetele înalte ale arborilor. Şi deodată se trezi în faţa porţii, şi acolo, parcă ascunsă de mult, pîndindu -l, îi ieşi în faţă o fată tînără, frumoasă şi foarte oacheşă, cu salbă de cercei mari de aur.   Apucîndu-l de braţ, îl întrebă în şoaptă : — Poftiţi la ţigănci ? Ii zîmbi cu toată gura, şi cu ochii, şi, văzîndu-l că şovăie, îl trase uşor de braţ în curte. Gavrilescu o urmă fascinat: dar după cîţiva paşi se opri, parcă ar fi vrut ‘să ‘spună ceva. — Nu vreţi la ţigănci ? îl întrebă din nou fata, coborînd şi mai mult glasul. Il privi scurt, adînc, în ochi, apoi îi luă mîna şi-l conduse repede către o căsuţă verde, pe care anevoie ar fi bănuit-o acolo, ascunsă între tufe ‘mari de ‘liliac şi boz. Deschise uşa işi-l împinse uşor înainte. Gavrilescu pătrunse într-o penumbră curioasă, parcă ferestrele ar fi avut geamuri albastre şi verzi. Auzi, depărtat, apropiiradu-se tramvaiul, şi uruitul metalic i se păru atît de insuportabil încît îşi duse mima la frunte. Cînd zgomotul se pierdu, descoperi lîngă el, aşezată la o masă cu picioarele scurte, cu o ceaşcă cu cafea înainte, o bătrînă care-l privea curios, aşteptînd să se trezească. — Ce-ţi doreşte inima pe ziua de azi ? îl întrebă ea. O ţigancă, o grecoaică, o nemţoaică… — Nu, o întrerupse Gavrilescu ridicînd braţul. Nu nemţoaică. — Atunci, o ţigancă, o grecoaică, o evreică, reluă bătrîna.. Trei sute de lei, adăugă. Gavrilescu zîmbi cu gravitate. — Trei lecţii de pian ! exclamă el începînd să se caute în buzunare. Fără să mai socotim tramvaiul dus şi întors. Bătrîna sorbi cafeaua şi rămase pe gînduri. — Eşti muzicant ? îl întrebă ea deodată. Atunci are să-ţi placă. — Sînt artist, spuse Gavrilescu scoţînd rînd pe rînd mai multe-batiste umede dintr-un buzunar al pantalonilor şi trecîndu-le metodic, una cîte una, în celălalt buzunar.   Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură. Trăiesc pentru suflet… Vă cer iertare, adăugă stînjenit, aşezîndu-şi pălăria pe măsuţă şi începînd să depună în ea obiectele pe care le scotea din buzunare. Niciodată nu găsesc portmoneul cînd trebuie… — Nu e grabă, spuse bătrîna. Avem timp. Nu e nici trei… — Vă cer iertare dacă vă «contrazic, o întrerupse Gavrilescu,. dar cred că vă înşelaţi. Trebuie să fie aproape patru. La trei am terminat eu lecţia cu Otilia. — Atunci isă ştii că iar a stat ceasul, şopti bătrîna căzînd din nou pe gînduri. — Ah ! în sfîrşit, exclamă Gavrilescu arătîndu-i triumfător portmoneul. Era acolo unde trebuia să fie… Numără bancnotele şi i le întinse. — Să -l duci la bordei, spuse bătrîna ridicînd privirile. Gavrilescu se simţi apucat de mînă şi, întorcînd speriat capul, regăsi lîngă el fata care-l ispitise în poartă. O urmă intimidat, purtînd sub braţ pălăria încărcată de obiecte. — Să le ţii bine minte, îi spuse fata. Să nu le încurci: o ţigancă, o grecoaică, o evreică… Se opri şi, privindu-l o clipă, adînc, în ochi, izbucni într-un rîs scurt, tăcut. Gavrrlescu tocmai începuse să-şi transporte diferitele obiecte din pălărie în buzunare. — Ah ! făcu el. Eu sînt artist. Dacă ar fi fost după mine, eu aş fi rămas aici, MI boschetele atstea, şi arătă teu pălăria spre copaci, îmi place natura. Şi pe o arşiţă ca asta, să poţi respira aer curat, în răcoarea asta, ica la munte… Dar unde mergem ? întrebă, văzînd că fata se apropie de un gard de lemn şi deschide portiţa. — La bordei… Aşa a spus baba… îl apucă din nou de braţ şl—1 trase după ea. Intrară într-o grădină neîngrijită, cu trandafiri şi crini pierduţi printre bălării şi tufe de măceş. Căldura începea isă ise simtă din nou şi Gavrilescu şovăi, dezamăgit. — Îmi făceam iluzii, spuse. Venisem pentru răcoare, pentru natură… — Aşteaptă pînă oi intra în bordei, îl întrerupse fata arătîn-du-i cu braţul o căsuţă veche, părînd pe jumătate părăginită, care se desluşea în fundul grădinii.   Gavrilescu îşi puse pălăria pe cap şi o urmă posomorit. Dar cînd ajunse în tindă, simţi că iniima începe să-i bată din ce în ce ‘mai puternic, şi se opri. — Sînt emoţionat, spuse, nu-imi dau .seama de ce… — Să nu bei prea multă cafea, şopti fata deschizînd uşa şi împingîndu-l înăuntru. Era o încăpere ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trăise şi în semiîntuneric paravanele se confundau cu pereţii. începu să înainteze, că’lcînd pe covoare din ce în ce mai groase şi mai moi, ca şi cum ar fi călcat pe saltele, şi cu fiecare pas bătaia inimii se accelera, pînă ce îi fu frică să mai înainteze, şi se opri. In acea clipă se isimţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou -tânăr, şi toată lumea ar fi fost a lui, şi Hildegard ar fi fost de asemenea a lui. — Hildegard ! exclamă el adresîndu-ise fetei. Nu m-am mai gîndit la ea de douăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia vieţii mele !… Dar, întoreînd capul, îşi dădu seama că fata plecase. Sifmţi aturici în nări un parfum sfios şi exotic, şi o dată auzi bătînd din palme şi odaia începu să se lumineze într-un chip misterios, ca şi cum perdelele ar fi fost trase încet, foarte încet, una după alta, lăsînd să pătrundă treptat lumina după-amiezei de vară. Gavrilescu avu timp să observe că nici o perdea nu se imişcase, înainte de a da cu ochii de trei fete tinere care se aflau la cîţiva metri în faţa lui, bătînd uşor din palme şi rîzînd. — Aşa ne-ai ales, spuse una din ele. O ţigancă, o grecoaică, o evreică… — Dar să vedem dacă ai să ne ghiceşti, spuse a doua. — Să vedem dacă ai să ştii care-i ţiganca, adăugă a treia. Gavrilescu lăsase să-i cadă pălăria ide paie, şi ile privea fix, împietrit, ca şi cum nu le-ar fi văzut, ca şi cum ar fi privit altceva, dincolo de ele, dincolo de paravane. — Mi-e sete ! şopti el deodată, şi—şl duse mina la gît. — Ţi-a trimis baba cafea, spuse una din fete.   Dispăru după un paravan şi se întoarse cu o tavă rotunda de lemn, pe care se afla o ceaşcă cu cafea şi un ibric. Gavrilescu apucă ceaşca şi o dădu peste cap, apoi i-o întinse zîmibind. — Mi-e teribil de sete, şopti. — Asta o să fie fierbinte, că e din ibric, spuse fata umplîn-du-i ceaşca. S-o bei încet… Gavrilescu încercă să soarbă, dar cafeaua era atât de fierbinte înot îşi fripse buzele, şi atunci aşeză descurajat ceaşca pe tavă. — Mi-e sete ! repetă el. Daică aş putea să beau puţină apă. Celelalte două fete dispărură după paravan şi se întoarseră repede cu două tăvi pline. — Ţi-a trimis baba dulceaţă, spuse una din ele. — Dulceaţă de trandafiri işi şerbet, adăugă cealaltă. Dar Gavrilescu zări cana plină cu iapă, şi deşi văzuse alături paharul gros de sticlă verde, brumată, apucă, cu aimînidouă mîi-niîe, cana şi o duse la gură. Bău îndelung, gîlgîind, dîndu-şi capul pe spate. Apoi oftă, aşeză cana pe tavă şi scoase din buzunar una din batiste. — Domnişoarelor! exclamă el îneepînd să se şteargă pe frunte, tare mi-a fost sete. Auzisem de unul, ColoneM Lawrence… Fetele se priviră între ele cu înţeles, apoi izbucniră toate în rik Rffdeau de astă dată din toată inima şi din ce în ce mai tare. La început Gavrilescu le privi mirat, apoi faţa i se lumină de un mare zîimlbet, şi în cele din urmă începu şi el să rîdă. Se şterse îndelung cu batista. — Dacă-imi daţi voie să pun şi eu o întrebare, vorbi el tîr-ziu : aş fi curios să ştiu ce v-a apucat. — RMeam că ne-ai spus Domnişoare, vorbi una din ele. Şi aici sîntem la ţigănci… — Nu e adevărat ! o întrerupse alta. Nu te lua după ea că vrea să te păcălească.   Rîdeam că te-ai încurcat işi-ai băut din cană în loc să bei din pahar. Dacă ai fi băut din pahar… — N-o asculta ! o întrerupse a treia. Vrea să te păcălească. Să-ţi spun eu care e adevărul : rîdem că ţi-a fost frică… — I-a fost frică ! I-a fost frică ! repetă a treia. Gavrilescu făcu un pas înainte şi înălţă solemn braţul : — Domnişoarelor ! strigă el jignit. Văd că nu ştiţi cu tine aveţi de-a face. Eu nu sînt un oarecine. Eu sînt Gavrilescu, artist… Şi înainte de a fi ajuns, pentru păcatele mele, un biet profesor ide pian, eu am trăit un vis de poet. Domnişoarelor, exclamă patetic, după o pauză, la 20 de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit îşi am iubit pe Hildegard !   Una din fete îi apropie un fotoliu şi Gavrilescu se aşeză sus-pinînd adînc. — Ah ! începu el după o lungă tăcere. De ce mi-aţi adus aminte de tragedia vieţii mele? Pentru că, aţi înţeles, Hildegard n-a devenit niciodată soţia mea. S-a întîmplat ceva, s-a intîmplat ceva teribil… Fata îi întinse ceaşca cu cafea şi Gavrilescu începu să soarbă gînditor. — S-a întîmplat ceva teribil, reluă el tîrziu. Dar ce ? Ce s-a putut întîmpla ? E curios că nu-mi aduc aminte. E adevărat, nu m-am inai gîndit la Hildegard de foarte mulţi ani. Mă învăţasem cu ideea. îmi spuneam : Gaivrilescu, ce-a fost, a fost ! Aşa sînt artiştii, fără noroc. Şi deodată, adineaori, intrînd aici, la voi, mi-am adus aminte că am cunoscut şi eu o pasiune nobcllă, mi-am adus aminte că am iubit-o pe Hildegard!…   Fetele se priviră între ele şi începură să bată din palme. — Tot eu am avut dreptate, spuse a treia fată. I-a fost frică. — Da, încuviinţară celelalte. Ai avut dreptate : i-a fost frică… Gavrilescu ridică ochii şi le privi lung, melancolic. — Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi… — Ţi-e frică, rosti provocator una din fete, făcînd un pas spre el. Ţi-a fost frică de cum ai intrat… — De aceea ţi-a fost atît de sete, vorbi a doua. — Şi de atunci schimbi mereu vorba, adăugă cealaltă. Tu ne-ai ales, dar ţi-e frică să ne ghiceşti. —- Tot nu înţeleg, încercă Gavrilescu să se apere. — Trebuia să ne ghiceşti de la început, continuă a treia fata. Să ghiceşti care-i ţiganca, care-i grecoaica, care-i evreica… — Încearcă acum, dacă zici că nu ţi-e frică, reluă cea dintîi. Ghiceşte. Care-i ţiganca ? — Care-i ţiganca ? Care-i ţiganca ? auzi Gavrilescu, ca un ecou, vocile celorlalte. Zîmbi şi le măsură din nou cu privirile. — Asta-mi place, începu el, simţindu-se deodată bine dispus. Va să zică, dacă aţi aflat că sînt artist, voi credeţi că trăiesc în nori, că habar n-am cum arată o ţigancă… — Nu schimba iar vorba, îl întrerupse una din fete. Ghiceşte-ne ! — Va să zică, reluă Gavrilescu cu încăpăţînare, voi credeţi că n-am nici atîta imaginaţie încît să ghicesc cum arată o ţigancă, mai ales cînd e tînără, frumoasă şi goală…   Căci, fireşte, le ghicise de cum dăduse cu ochii de ele. Cea care făcuse un pas spre el, pe de-a-ntregul goală, foarte neagră, cu părul şi ochii negri, era fără îndoială ţigancă. A doua, şi ea goală, dar acoperită cu un voal verde-pal, avea un trup nefiresc de alb şi strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decît grecoaica. A treia, fără îndoială, era evreica : avea o fustă lungă de catifea vişinie, care-i strîngea trupul pînă la mijloc, lăsîndu-i pieptul şi umerii goi, iar părul bogat, roşu aprins, era adunat şi împletit savant în creştetul capului. — Ghiceşte-ne ! Care-i ţiganca ? Care-i ţiganca ? strigară toate trei. Gavrilescu se ridică din fotoliu şi, întinzînd braţul spre fata goală şi tuciurie din faţa lui, rosti solemn : — Pentru că sînt artist, primesc să fiu pus la încercare, chiar la această încercare copilărească, şi răspund: Tu eşti ţiganca ! în clipa următoare, se simţi prins de mîini, şi fetele începură să-l învîrtească în cerc, strigînd şi şuierînd, şi parcă vocile veneau de foarte departe. — N-ai ghicit ! N-ai ghicit ! auzi el ca prin vis.   Încercă să se oprească, să se smulgă din mîinile acelea care-l învîrteau în iureş, ca într-o horă de iele, dar îi fu peste putinţă să se desprindă. Simţea în nări dogoarea trupurilor tinere şi parfumul acela exotic, depărtat, şi auzea în el, dar şi în afara lui, pe covor, picioarele fetelor dănţuind. Simţea de asemenea că hora îl poartă uşor, printre fotolii şi paravane, către fumul încăperii, dar după cîtva timp renunţă să se mai împotrivească — şi nu-şi mai dădu seama de nimic. Trezindu-se, dădu cu ochii de fata oacheşă şi goală îngenuncheată pe covor, în faţa divanului, şi se ridică în capul oaselor. — Am dormit mult ? o întrebă. — Nici n-ai apucat să dormi, îl linişti fata. Doar ce-ai aţipit. — Dar ce Dumnezeu mi-aţi făcut ? întrebă el ducîndu-şi mîna la frunte. Mă simt cam ameţit.   Privi cu mirare în jurul lui. Parcă nu mai era aceeaşi încăpere, şi totuşi recunoştea, aşezate asimetric printre fotolii, divane sau oglinzi, paravanele care-l impresionaseră de cum intrase. Nu-şi putea da socoteala cum erau alcătuite. Unele foarte înalte, aproape atin-gînd tavanul, s-ar fi confundat cu pereţii dacă, pe alocuri, nu sar fi întins, prin unghiuri ascuţite, pînă la mijlocul odăii. Altele, misterios luminate, păreau a fi ferestre, pe jumătate acoperite’ cu, perdele, deschizîndu-se spre coridoare interioare. Alte paravane, multicolor şi curios pictate, sau acoperite cu şaluri şi broderii care cădeau în falduri pe covoare, confundîndu-se cu ele, alcătuiau, s-ar fi spus, prin felul cum erau aşezate, alcovuri de diferite forme şi mărimi. Dar i-a fost de ajuns să-şi oprească doar cîteva clipe privirile asupra unui asemenea alcov, ca să înţeleagă că era o iluzie, că, de fapt, ceea ce vedea el erau două sau trei paravane separate careşi împreunau imaginile într-o mare oglindă cu ape verzi-aurii. în clipa cînd îşi dădu seama de iluzie, Gavrilescu simţi că odaia începe să se învîrtească în jurul lui, şi-şi duse din nou mîna la frunte.   — Ce Dumnezeu mi-aţi făcut ? repetă el. — Nu m-ai ghicit, şopti fata cu un zîmbet întristat. Şi totuşi ţi-am făcut semn cu ochiul că nu eu sînt ţiganca. Eu sînt grecoaica. — Grecia ! exclamă Gavrilescu, ridicîndu-se brusc în picioare. Grecia eternă !… Parcă oboseala iar fi pierit ca prin farmec. îşi auzea bătăile inimii accelerîndu-i-se, o nemaiîntîlnită beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot trupul. — Cînd eram în dragoste cu Hildegard, continuă exaltat, nu visam decît asta, să facem împreună o călătorie în Grecia. — Ai fost un prost, îl întrerupse fata. Nu trebuia să visezi, trebuia s-o iubeşti… — Aveam 20 de ani şi ea nu împlinise încă 18. Era frumoasă. Eram amîndoi frumoşi, adăugă. în acea clipă îşi dădu seama că era îmbrăcat într-un costum ciudat : avea pantaloni largi asemenea şalvarilor şi o tunică scurtă de mătase galben-aurie. Se privi mirat în oglindă, parcă i-ar fi fost greu să se recunoască.   — Visasem să mergem în Grecia, reluă el tîrziu cu un glas mai potolit. Nu, era mai ‘mult decît un vis, era ceva care începuse sa fie real, căci hotărîsem sa plecăm în Grecia foarte curînd după nuntă. Şi atunci s-a întîmplat ceva. Dar ce Dumnezeu s întîmplat ? se întrebă după o pauză ducîndu-şi mîinile la tîmple. Era tot aşa, o 2Î caldă oa asta, o zi teribilă de vară. Am văzut o bancă şi m-am îndreptat spre ea, şi atunci am simţit arşiţa lovindu-mă în creştet, lovindu-mă ca o sabie în creştetul capului… Nu, asta e povestea Colonelului Lawrence, asta am aflat-o azi de la studenţi, aşteptînd tramvaiul. Ah ! dacă aş avea un pian, exclamă el deznădăjduit.   descarcati cartea direct de aici:…

Ivan de Mircea Eliade L-a zărit întâi Zamfira. Îşi trecu carabina în mâna stângă şi se apropie de el. Îl atinse uşor cu vârful bocancului.             — Trage să moară, spuse fără să întoarcă capul.             Rănitul îi privea cu ochii foarte mari, deschişi. Era tânăr, bălai, plin de pistrui, şi buzele îi tremurau necontenit, parcă tot s-ar fi trudit să zâmbească. Zamfira oftă adânc, apoi îngenunche lângă el.             — Ivan! îl strigă. Ivan!             Desprinse bidonul şi-l apropie cu grijă de buzele rănitului. Darie se oprise în faţa lui. Îşi scoase casca şi începu să-şi şteargă fruntea cu mâneca tunicii.             — Trage să moară, spuse. Păcat de apă.             Cu o mişcare bruscă, speriată, braţul rănitului se desprinse de trup şi se zbătu în aer, ca şi cum ar fi căutat ceva, apoi căzu inert şi degetele i se încleştară pe un bulgăre de pământ. Căzuse prea departe de buzunar. Zamfira întinse mâna, scoase revolverul şi zâmbi.             — E pentru dumneavoastră, domnule elev, spuse. Poate îl păstraţi ca amintire...             Darie îşi reaşezase casca. Apucă revolverul şi-l cântări în mână.             — Nu mai are gloanţe, spuse. Nu mai e bun de nimic.             Se pregătea să-l azvârle în porumbişte, dar se răzgândi.             Continuă să-l cântărească în mână, nehotărât. Iliescu îi ajunse din urmă.             — Trage să moară, rosti rar, clătinând din cap. Fără lumânare, ca un câine. Ca şi ceilalţi, adăugă coborând glasul.             Întoarse capul şi scuipă în lături. Darie mai privi o dată revolverul, apoi îl lăsă să cadă. Căzu, cu un sunet surd, între bulgări, lângă braţul rănitului.             — Dacă vă e milă de el, spuse, mai bine împuşcaţi-l. Să nu se mai chinuie...             Făcu câţiva paşi spre porumbişte, privind obosit în jurul lui, ca şi cum ar fi căutat un loc mai ferit de arşiţă, să se odihnească. Dar se întoarse curând, posomorât, cu ţigara neaprinsă în colţul gurii.             — S-o luăm din loc, spuse.             Zamfira se ridicase în picioare, dar nu-şi desprindea privirile din ochii rănitului.             — Dacă am şti ruseşte, i-am cere să ne binecuvânteze, vorbi încet, parcă mai mult pentru sine. Aşa se spunea pe la noi, că dacă te binecuvântează cineva când trage să moară, îţi aduce noroc.             — Aşa am auzit şi eu, îl întrerupse Iliescu. Dar îţi aduci noroc numai dacă te binecuvântează cu inimă bună... Şi ăsta-i bolşevic...             — Orice-o fi, doar să te binecuvânteze pe legea lui, în limba lui...             Întoarse capul spre Darie.             — Poate dumneavoastră, domnule elev, care ştiţi atâtea limbi...             Darie îşi aprinse ţigarea. Ridică descurajat din umeri, încercând zadarnic să zâmbească.             — Nu ştiu. Acum îmi pare rău. Ar fi trebuit să învăţ ruseşte... Se întrerupse, cu ochii la rănit, şi trase adânc din ţigară. Dar poate înţelege el, adăugă. Poate cunoaşte el alte limbi...             Şovăi câteva clipe, apoi înălţă din nou din umeri.             — Încercaţi, domnule elev, îl auzi şoptind pe Zamfira. Încercaţi, că poate înţelege...             Darie zvârli ţigarea, se apropie neîncrezător, îi căută ochiil apoi izbucni deodată, cu un glas uscat, înăbuşit:             — Nous sommes foutus, Ivan! Nous sommes des pauvres types! Save our souls! Bless our hearts, Ivan! Car nous sommes foutus!...             Rănitul gemu stins, şi în acea clipă gura i se lumină deodată, parcă ar fi zâmbit. Îi privi pe rând, încrezător.             — Blagoslovenie! strigă Zamfira îngenunchind lângă el. Boje, Cristu! Binecuvântează-ne, Ivane...             Îşi făcu cruce, cât putu mai încet, ridică ochii spre cer, îşi împreună mâinile şi închise puţin ochii, ca şi cum s-ar fi rugat, apoi îl privi din nou, adânc, cercetător.             — Fă şi tu aşa, Ivan! strigă. Fă cruce după mine. Boje,Cristu!             Apoi tăcu, şi toţi trei îşi pironiră privirile pe faţa rănitului, aşteptând.             — Nu mă înţelege, oftă târziu Zamfira. Dacă i-am fi putut vorbi pe limba lui...             — Grijania lui de bolşevic! izbucni Iliescu printre dinţi. Se preface că nu ne înţelege...             Darie întoarse capul şi-l privi, zâmbind încurcat.             — Dacă-l înjuri, cum o să te mai binecuvânteze?             — N-are a face. Când omul trage să moară, nu mai înţelege şi iartă tot. Îngenunche şi se aplecă uşor spre urechea rănitului. Iartă, Ivane, iartă! şopti.             Atunci îşi dădu seama că nu-l mai privea şi, întorcând capul, văzu câinele, la câţiva metri de ei, în marginea porumbiştii.             — E din sat, spuse Iliescu ridicându-se în picioare şi fluierându-l prieteneşte. Trebuie să fie satul pe-aproape.             Era un câine slab, hămesit, cu părul arămiu decolorat de praf. Se apropie sfios de ei, neîndrăznind să se gudure. Rănitul întorsese capul şi-l aştepta. Tremurul buzelor încetase brusc, şi faţa arăta acum streină, împietrită.             — Dacă e bolşevic şi nu l-a învăţat nimenea, n-are de unde să ştie, vorbi Zamfira ridicându-se în picioare. Dar de Dumnezeu şi Isus Cristos tot trebuie c-a auzit el, şi cruce nu se poate să nu ştie să facă.             Se trase un pas înapoi şi-l strigă: „Ivan!" Apoi îşi depărtă cât putu mai mult braţele şi rămase aşa, nemişcat, cu ochii la rănit.             — Cristu! strigă din nou. Cristos pe cruce. Fă şi tu cruce. Ridică trei degete în sus şi binecuvântează-ne...             Faţa rănitului se luminase din nou, înmuiată de un mare zâmbet. Câinele se apropiase şi-i lingea mâna încremenită pe bulgărele de pământ.             — Se preface că nu înţelege, spuse Iliescu, şi scuipă cu furie în lături.             Zamfira intră în porumbişte şi câteva clipe în urmă se întoarse cu doi coceni.             — Ivan, strigă el căutându-i ochii, priveşte încoace, Ivan! adăugă aşezând cocenii de-a curmezişul în formă de cruce. Priveşte bine şi adu-ţi aminte. Asta e crucea lui Isus Cristos, mântuitorul lumii. Cristos care a fost răstignit pe cruce. Acum înţelegi? întrebă apropiindu-se şi arătându-i cocenii, îţi aduci aminte?             Rănitul îi urmărise mişcările cu un neaşteptat interes, dar şi cu teamă. Încercă să-şi ridice capul, dar gemu, de durere închise ochii. Îi deschise după câteva clipe şi zâmbi, văzându-l pe Zamfira aşteptând acolo, în faţa lui, cu cei doi coceni încrucişaţi.             — Cristu! rosti el târziu. Cristu!             — Minunea lui Dumnezeu! şopti Zamfira îngenunchind din nou lângă el şi punându-i mâna pe frunte. Ai înţeles ce te rugasem. Binecuvântează-ne!...             —Bénis-nous, Ivan! izbucni cu fervoare Darie. Bénis-nous, bless our hearts! Tu t'envoles au Ciel. Au Paradis, Ivan, auprès du Dieu Père. Auprès de la Vierge, adăugă cu o bruscă, neînţeleasă oboseală în glas. Maica Preacurată şi pururea Fecioară Maria...             Rănitul îl ascultase tremurând uşor. Apoi îşi roti ochii de la unul la altul. Nu mai îndrăzni să-şi ridice capul, dar îşi mişca acum degetele, parcă ar fi încercat să arate ceva.             — Maria! izbuti el să rostească în cele din urmă. Maria...             — Înţelege, şopti Iliescu.             Îi urmări privirile şi văzu câinele depărtându-se încet, cu capul plecat.             — Poate cunoaşte câinele, adăugă. Poate o fi şi el din sat.             Rănitul începuse să şoptească, mişcându-şi tot mai nervos degetele, închizând la răstimpuri ochii, apoi deschizându-i brusc, parcă tot mai înspăimântat că-i regăseşte acolo, lângă el.             — Eu zic să încercăm să-l ducem până în sat, vorbi Zamfira.             Darie îl privi lung, neîncrezător.             — Are să fie greu, spuse. Trage să moară.             — Ar fi păcat, că acum înţelege, spuse Iliescu, şi dacă ar mai duce-o un ceas, două, până în sat, poate ne binecuvântează...             Câinele se oprise la vreo zece metri, în preajma porumbiştii, aşteptându-i.             Îl purtau pe carabine. Darie le luase raniţele şi le atârnase de carabina lui, pe care o proptise pieziş pe umeri. Rănitul tremura, gemând înfundat, închizând şi deschizând necontenit ochii. La răstimpuri, Zamfira îi striga:             — Binecuvântează-ne, Ivane, că te ducem acasă!... Nu te-am lăsat să mori pe marginea drumului.             — Zi măcar atât, încercă Iliescu, zi Cristos! Cristos! Maria!             După vreo sută de metri, se opriră să-şi tragă răsuflarea, dar nu-şi lăsară povara din mâini. Rănitul încerca, scâncind, să se zvârcolească. Îşi pironise privirile, rugător, în ochii lui Zamfira.             — Vorbiţi-i dumneavoastră, domnule elev. Spuneţi-i ceva, că-i vrem binele...             Darie îşi săltă raniţele în spate cu un gest scurt, de furie şi deznădejde.             — Ce să-i spun? Pe ce limbă să-i vorbesc? Dacă nu ştiu ruseşte, cum o să mă înţeleagă?             — Vorbiţi-i orice, îl încurajă Zamfira. Numai să vadă că ne dăm osteneala, că nu-l lăsăm să moară ca un câine. Vorbiţi-i în orice limbă, că dumneavoatră sunteţi filozof...             Darie oftă fără voia lui şi-şi trase chipiul pe frunte.             — Cu adevărat filozof! exclamă, încercând să zâmbească. Ivan! izbucni, întorcându-se spre rănit şi căutându-i ochii. Îţi mai aduci aminte de Faust?                           Habe nun, ach! Philosophie, Juristerei und Median,             Und leider! auch Theologie Durchaus studiert...                           Acesta sunt eu, Ivan, cel care-ţi vorbesc acum. Filozofu'. Mă auzi?             — Ziceţi-i înainte, îl încurajă Iliescu pornind la drum. Vorbiţi-i, că vă ascultă, şi asta-i de-ajuns.             — Dacă vă ascultă, nu moare, adăugă Zamfira.             —... Aş putea să-ţi povestesc multe, Ivan, căci ce nu poate povesti un proaspăt licenţiat în filozofie? Câte nu i-au trecut prin minte? Câte aventuri în două, trei volume, ba chiar în douăzeci şi două — Proust, bunăoară, nu are douăzeci şi două de volume? Sau poate mă înşel, poate am calculat greşit, am numărat şi operele din tinereţe; ştii la ce fac aluzie, Pastiches et mélanges şi celelalte...             — Ziceţi-i înainte, domnule elev; căci ziceţi bine, îl încurajă Iliescu.             Apoi întoarse capul şi scuipă cu putere, departe, către porumbişte.             — Ivan! exclamă emoţionat Darie. Aş putea să-ţi vorbesc o noapte întreagă numai despre probele inexistenţei lui Dumnezeu. Iar despre Isus Cristos, de care probabil n-ai mai auzit de când ai fost în şcoala primară, despre Mântuitorul vostru şi al nostru, al tuturor, şi despre a lui enigmatică existenţă istorică, sau ineficienţă politică, ţi-aş putea vorbi multe nopţi, numai noi doi, fără comisari şi fără teologi, căci simţi şi tu asta Ivan, nous sommes foutus, nous sommes tous foutu! Şi noi, şi voi. Dar mai ales noi, care ne tragem din bădica Traian... Şi dacă mi-ar părea rău să mor acum, curând după tine, sau poate înaintea ta, să mor la douăzeci şi doi de ani, este şi pentru că n-am să mai apuc să văd cum o să-i ridicaţi statuie lui bădica Traian. Căci lui i s-a năzărit să ne zămislească aici, la marginea pământului, parcă ar fi ştiut anume că într-o bună zi o să veniţi şi voi, obosiţi după atâta rătăcire în stepă, şi o să daţi peste noi, frumoşi, deştepţi şi bogaţi, şi o să vă fie foame şi sete, aşa cum ne este şi nouă acum...             — Ziceţi-i înainte, domnule elev, că vă ascultă, îl încurajă Zamfira văzând că Darie se întrerupse şi-şi ştergea în neştire obrazul cu mâneca tunicii.             —... Şi câte altele n-aş putea să-ţi povestesc. Deşi, mă întreb, aş îndrăzni să-ţi povestesc vreodată aventurile din 13 martie, din 8 noiembrie, şi toate câte au mai urmat? Sunt întâmplări prea intime, Ivan, care m-au făcut şi m-au desfăcut, şi m-au făcut din nou, aşa cum mă vezi acum, filozof itinerant, ţinându-ţi de urât cât s-o mai îndura de noi Dumnezeu şi brandturile voastre, car nous sommes foutus, Ivan, il n'y a plus d'espoir. Nous sommes tous foutus! Ca într-o nuvelă celebră, pe care încă n-a scris-o nimeni, dar care va fi desigur scrisă într-o zi, pentru că e prea adevărată, dacă înţelegi la ce fac aluzie, prea seamănă cu tot ce s-a întâmplat în zilele noastre, şi seamănă şi cu ce ni se întâmplă şi nouă acum, şi mă întreb cum va mai îndrăzni autorul nuvelei să dea ochii, să spunem, cu soţia şi copiii lui, ba chiar cu vecinii lui, cum va îndrăzni să mai iasă pe stradă, pentru că ai ghicit la ce fac aluzie, fiecare se va recunoaşte în personajul principal al nuvelei, şi cum ar mai putea trăi cineva după aceea, cum s-ar mai putea bucura de viaţă după ce va înţelege că e condamnat, că nu există nici o ieşire, că nu poate exista nici o ieşire pentru că, pentru fiecare din noi, a existat, înaintea noastră, un împărat Traian, oricum s-o fi numit el, un Traian în Africa, unul sau mai mulţi în China, oriunde îţi arunci privirile nu vezi decât oameni condamnaţi pentru că cineva, un împărat Traian, mult înaintea lor, cu mii şi mii de ani înaintea lor, a hotărât să-i zămislească tot în locuri nepotrivite...             Se opri brusc şi-şi trecu, tremurând, palma pe faţă.             — Ziceţi-i înainte, domnule elev, şopti Zamfira, dar mai rar, mai rar, ca să vă înţeleagă...             Darie îl privi zâmbind, parcă l-ar fi recunoscut deodată, şi-şi săltă raniţele pe umăr cu o tinerească deznădejde.             —... S-o luăm deci de la început, Ivan, s-o luăm de la 13 martie. Căci de-acolo a început tot începutul. Dacă aş fi murit la 12 martie, aş fi fost un om fericit, pentru că mă duceam în Cer; au Ciel, Ivan, auprès de la Sainte Trinité, acolo unde, cu ajutorul preotului — ai să ajungi şi tu, curând. Dar dacă îmi va fi dat să mor azi, mâine, poimâine, eu unde mă voi duce? În nici un caz, nu în Cer, pentru că la 13 martie am aflat că Cerul pur şi simplu nu există. Nu mai există, Ivan! Din clipa când înţelegi, cum am înţeles eu la 13 martie, că Cerul e doar o iluzie, totul s-a terminat. Nu mai există nici Cer, nici sus, nici jos căci Universul e infinit, n-are nici început, nici sfârşit. Şi atunci, te întreb, eu unde mă duc?... Ştiu, te întreb degeaba, pentru că te-ai hotărât să nu răspunzi. Dar îţi răspund tot eu. Şi îţi răspund cu 8 noiembrie, cu al doilea început. Pentru că la 8 noiembrie, cred că ai ghicit asta, am înţeles ceva poate chiar mai important. Am înţeles că nu e nevoie să te duci undeva, pentru că eşti deja acolo. La nemărginire, Ivan, răspund cu o altă nemărginire. Pentru că, ascultă-mă bine, eu, ca şi tine, ca şi toţi ceilalţi, eu, noi, oamenii, suntem indestructibili. Nici brandturile voastre, nici avioanele nemţeşti nu ne pot distruge. Suntem aici de la începutul Lumii, şi vom mai fi chiar după ce se va stinge şi ultima stea din ultima galaxie. Şi atunci, îţi dai seama, Ivan, nous sommes foutus, et sommes foutus pour l'éternité. Pentru că, dacă sunt indestructibili, unde mă duc, azi, mâine, poimâine, când mi-o veni şi mie rândul? Nu mă pot duce nicăieri, pentru că sunt deja acolo, şi sunt peste tot, în acelaşi timp. Dar asta e îngrozitor, să fii peste tot şi totuşi, într-un anumit fel, să nu fii, pentru că nu mai eşti viu. E îngrozitor, să nu te poţi odihni niciodată, cum se odihneau moşii şi strămoşii noştri. Căci ei se duceau unde le era scris, unii în Cer, alţii sub pământ, alţii la marginile Pământului, dar, înţelegi, ei se puteau odihni. Dar noi, Ivan, ce se va întâmpla cu noi?...             Îşi săltă din nou raniţele pe umăr şi grăbi şi mai mult pasul.             — ... Şi acum, dacă te-ai hotărât să rupi jurământul tăcerii, fără îndoială că m-ai întreba: dar după 8 noiembrie, ce s-a întâmplat după 8 noiembrie? Şi pentru că legea războiului ne cere să fim sinceri şi deschişi unii faţă de alţii, aş fii obligat să-ţi răspund. Dar mă vei înţelege? Pentru că ne lovim deodată de o serie de evenimente mutual contradictorii, dacă mă pot exprima astfel...             Se auzi strigat din urmă, şi de-abia atunci îşi dădu seama că o pornise singur înainte, cu câinele lângă el. Cei doi aşezaseră rănitul la umbra rară a unui salcâm, îşi scoseseră căştile si se ştergeau pe obraz. Darie se apropie stânjenit, silindu-se să zâmbească.             — A bolborosit mereu pe limba lui, în ruseşte, făcu Iliescu.             — Parcă ar fi cerut apă, îl întrerupse Zamfira dar nu mai avem. Şi când i-am arătat bucăţelele de zahăr, a închis ochii. Nu vrea.             Luă din palma deschisă o bucată de zahăr şi începu s-o sugă.             — Cât îl vedeţi de tinerel şi de slab, e greu, reluă Iliescu, şi am obosit. Ne-am gândit să ne odihnim aici, la umbră. Că satul tot nu se vede.             — Poate că îşi vine şi el în fire, adăugă Zamfira.             Darie aşezase raniţele pe iarba arsă, prăfuită, şi îngenunchease lângă rănit, ascultându-i încordat răsuflarea grea, precipitată.             — Mă întreb cum de mai trăieşte, vorbi târziu. De-abia îşi mai trage sufletul.             Întinse braţul, apucă una din raniţe şi începu să caute. Rănitul îl urmări cu privirea, tresărind la răstimpuri din tot trupul, parcă ar fi fost scuturat de friguri.             Darie întoarse capul spre Zamfira şi-l întrebă, coborând glasul:             — Ce facem cu el? Că nu-l mai putem duce, şi e târziu. Îl lăsăm să se chinuie aici, sau îl ajutăm noi să moară?             Zamfira se codi şi-şi plecă privirile.             — Dacă ne-am trudit şi l-am dus până aici... Poate se îndură Dumnezeu şi-i dă putere să ne binecuvânteze. Pentru că, îmi dau eu cu părerea, acum vrea să ne binecuvânteze...             — L-am auzit şi eu, interveni Iliescu. L-am auzit când a spus Cristu. Dacă-l mai ţinem de vorbă, poate o mai duce un ceas. Că satul nu e departe.             Darie îşi aprinse ţigara şi-i privi pe toţi trei, pe rând, zâmbind.             — Nu se vede nimic, spuse. Unde te uiţi, numai lanuri de porumb, numai lanuri...             Câinele se oprise la câţiva metri, scâncind sfios, cu ochii aţintiţi asupra bucăţelelor de zahăr. Zamfira oftă.             — Să-i mai spunem de-ale noastre, că poate pe astea le înţelege mai bine. Cât ne-am odihni noi aici, să-l ţinem de vorbă, să-i spunem cum o să fie în sat.             Iliescu se întoarse cu tot trupul spre răsărit şi începu deodată, cu un glas nou, necunoscut, parcă ar fi vorbit unui copil bolnav:             — Ivan, nu mai e mult şi ajungem în sat. Şi o să fie bine la voi în sat, o să fie ca la noi în sat...             — Spune-i ce-o să-i dăm, îl întrerupse Zamfira. Apă proaspătă din belşug...             — Ivan, continuă Iliescu apropiindu-şi şi mai mult faţa de el, la voi în sat sunt livezi cu tot felul de poame, cu prune şi pere, şi câte altele, şi-o să-ţi aducem câte vrei...             — O să-ţi spele femeile obrazul, îl întrerupse Zamfira, o să te culce în pat...             Rănitul închisese ochii şi-şi mişca buzele parcă cu un mare efort, dar totuşi din ce în ce mai repede.             — Doar să-ţi aduci şi tu aminte de noi, continuă Zamfira, să-ţi aduci aminte de ce te-am rugat...             — O să-şi aducă aminte, reluă Iliescu, nu se poate să nu-şi aducă aminte. Că ne-am ostenit pentru el, i-am fost prieteni.! Priatin! Ivan, priatin! strigă zâmbind cu toată faţa. O să-ţi aduci aminte, Ivan, şi-o să-ţi ridici braţul, o să-ţi ridici braţul către noi, şi ai să ne binecuvântezi.             Câinele începu deodată să geamă, apoi privi speriat în jurul lui şi, tremurând, cu părul zburlit, o luă la goană pe marginea drumului. Rănitul deschisese ochii, dar nu mai avu putere să întoarcă capul şi să-l privească. Privea acum de-a dreptul către cer, şi cu atâta intensitate încât nici lumina grea a după-amiezii de august, nici pulberea fină care plutea deasupra lor ca o nesfârşită pânză de păianjen nu-l tulburau. Tăcură toţi, câteva clipe. Darie se apropie de rănit, îi puse mâna pe frunte şi-l privi adânc în ochi.             — Mi-e teamă c-a murit, şopti. Dumnezeu să-l ierte! adăugă ridicându-se anevoie în picioare.             Zamfira îi puse şi el mâna pe frunte, apoi îl bătu uşor obraz, îi scutură braţul.             — Dumnezeu să-l ierte! rosti făcându-şi cruce. O să-l ierte Dumnezeu, pentru că ne-a binecuvântat, şi asta o să ne poarte noroc.             — Asta făcea când îşi mişca buzele adineaori, spuse Iliescu. Ne binecuvânta...             Darie îşi săltă raniţa în spate şi privi obosit drumul pe care apucase câinele:             — S-o luăm din loc, spuse. Am întârziat destul.             — Înduraţi-vă încă puţintel, domnule elev, şopti timid Zamfira, desprinzând din raniţă o lopată scurtă. Nu-l putem lăsa aici, să-l sfârtece corbii. Până mai fumaţi dumneavoastră o ţigară, i-am săpat groapa...             Darie îl privea uluit, parcă nu l-ar fi înţeles.             — Înduraţi-vă, domnule elev, interveni Iliescu. Că e pământ sărac şi groapa e gata cât aţi bate din palme...             — Mă băieţi, voi sunteţi nebuni, vorbi târziu Darie. Sunteţi nebuni de-a binelea... Dar e şi vina mea, adăugă mai mult pentru sine, îndreptându-se spre porumbişte. E şi vina mea...             Târziu întoarse capul şi-i văzu cum săpau grăbiţi, suflând greu, fără să-şi vorbească. Şi în acea clipă i se părea că visează, pentru că săpau, la o distanţă de peste doi metri unul de altul, ca şi cum s-ar fi hotărât să sape o groapă în care să încapă câteva trupuri, şi tot atunci auzi şuieratul ascuţit al avioanelor de vânătoare germane zburând foarte jos, iar în spatele lui, dincolo de lanurile de porumb în care se afundaseră în zori, poate chiar din şoseaua pe care se retrăsese compania întreagă cu o noapte mai înainte, auzi pocnetele scurte, surde, înfundate, ale brandurilor ruseşti.                                         — ... Evident, continuă desfăcând un nou pachet de ţigări, atunci mi-am dat seama că visez şi m-am deşteptat. Dar am să vă mai spun ceva, deşi poate n-o să mă credeţi: ce m-a impresionat mai mult, şi m-a trezit, n-au fost avioanele nemţeşti, nici brandurile, ci groapa aceea nefiresc de mare, pe care începuseră s-o sape Iliescu şi Zamfira. În fond, mă întreb, unde le-o fi fost gândul când s-au apucat să sape. Căci, v-am spus, eram toţi însetaţi, înfometaţi şi extraordinar de obosiţi. De ce voiau să-şi mai complice truda?             — În orice caz, îl întrerupse locotenentul privindu-l cu simpatie, aproape cu căldură, vina a fost, de la început, a dumitale. Nu trebuia să-i laşi să-l transporte. Eraţi în retragere, şi orice moment pierdut vă putea fi fatal. Dacă le-a fosl milă de Ivan, trebuia să-l împuşte pe loc...             — Nu crezi că putea fi salvat? îl întrebă Laura.             — Nu. V-am spus, când am dat cu ochii de el, trăgea să moară. Mă întreb cum a mai putut trăi atât. Evident, în vis lucrurile se întâmplă altfel...             — După cele şase zile de foc, îl întrerupse locotenentul, aveai destulă experienţă. Nu mai aveai, ca la început, scuza că nu îndrăzneşti să comanzi unor soldaţi care luptasem de un an, doi, în linia întâi.             — E adevărat, vorbi Darie zâmbind absent. Dar pe de altă parte, de câte ori îndrăznisem să comand, în acele şase zile, ieşise prost. Plecasem cu un pluton, şi, din comandă în comandă, rămăsesem trei...             — Ştiu la ce faci aluzie, îl întrerupse din nou locotenentul, dar n-a fost vina dumitale. Toată Ucraina era împânzită de partizani şi de detaşamente speciale admirabil camuflate. Îndată ce o unitate se despărţea de grosul diviziei, risca să fie înconjurată şi decimată. Aţi avut noroc dacă din şaisprezece aţi scăpat trei.             — În orice caz, reluă Darie, de data aceasta nu mai voiam să-mi iau răspunderea. Şi acum, pentru că suntem între noi, mai vă pot spune ceva. Cum mă credeam urmărit de nenoroc şi piază-rea, şi mi-era teamă să nu-i pierd şi pe ei, pe ultimii doi, mă hotărâsem să le mai dau un singur ordin: să ne despărţim; să ne îndreptăm spre sate ei pe un drum, şi eu pe altul... De-aceea poate, m-am lăsat ispitit de speranţa lor absurdă: că binecuvântarea lui Ivan, care trăgea să moară, ne va purta noroc...             Doamna Machedon veni dinspre bucătărie cu o farfurie mare fumegândă, urmată de Adela, purtând o tavă cu multe păhăruţe şi o sticlă de ţuică.             — Luaţi-le repede, cât sunt fierbinţi, şopti doamna Machedon oprindu-se în mijlocul grupului.             — Eu mă tot gândesc, începu judecătorul, cine-o fi fost Ivan? Ce fel de om? Şi, mai ales, mă tot întreb: o fi înţeles ce voiaţi de la el? Şi, până la urmă, vă va fi binecuvântat?             — Fără îndoială că i-a înţeles şi i-a binecuvântat, răspunse Laura. Dovadă că le-a purtat noroc, şi au scăpat.             — Se cunosc cazuri şi mai extraordinare, spuse cineva rezemat de perete, pe care Darie nu-l văzuse până atunci. Soldaţi care au reuşit să scape de la Stalingrad şi au ajuns, pe jos, după nu ştiu câte luni, în ţară. Şi mă întreb dacă i-o fi binecuvântat şi pe ei vreun Ivan care trăgea să moară...             Darie îl ascultase cu încordare, privindu-l mirat, cercetător.             — Nu cred că ne-am întâlnit până acum, continuă celălalt stânjenit, parcă ar fi încercat să se scuze. Numele meu este Procopie. Medic, dar am ciupit şi eu ceva filozofie, pe vremuri, când eram student. Mi-a plăcut filozofia...             Locotenentul îi privi pe amândoi surprins, aproape indignat.             — Dar cum se poate că nu v-aţi întâlnit până acum? Aţi fost în acelaşi regiment...             Darie întoarse capul către Laura şi zâmbi cu înţeles, parcă ar fi aşteptat un semn, să-l încurajeze să continue.             — Ce e mai curios, începu el deodată, este că am avut de la început impresia că ne-am mai întâlnit. Dar nu îndrăzneam să recunosc că impresia asta se datora întâmplării pe care v-am povestit-o adineaori. Într-adevăr, cu cât vă privesc mai bine, domnule doctor, cu atât mi se pare că semănaţi cu Ivan...             Câţiva izbucniră în râs şi-i priviră pe rând, încercând să pară surprinşi. Darie continua să zâmbească.             — Este în orice caz curios, exclamă Laura, pentru că nu mi-l închipuiam aşa pe Ivan. Îl vedeam un tinerel de optsprezece-nouăsprezece ani, foarte blond şi plin de pistrui. Şi doctorul e aşa cum îl vedeţi: brun, fără pistrui şi cu doi băieţi la şcoală.             Darie începu să se frece pe frunte, parcă ar fi încercat să-şi amintească un amănunt care, în clipa aceea, i se părea hotărâtor.             — În fond, asta n-are nici o importanţă, continuă Laura. Important este faptul că ţie ţi se pare că seamănă cu Ivan. În cazul acesta, îl putem întreba ce s-a întâmplat în mintea lui Ivan atunci când îl purtaţi pe carabine. Credeţi că i-a binecuvântat, domnule doctor?             Procopie ridică încurcat din umeri.             — Cum să spun? După câte pot judeca, aş răspunde: da şi nu. Este greu de închipuit că Ivan nu ghicise ce voiau de la el. Dovadă că a rostit cuvântul Cristu. Aşa că, probabil, le-a vorbit, şoptind cuvinte pe care ei nu le puteau înţelege, pentru că nu ştiau ruseşte. Cuvinte, foarte probabil, de prietenie, poate chiar de dragoste, creştină sau altfel, în sfârşit, de dragoste între oameni. Dar, evident, nu asta aşteptau Zamfira şi Iliescu de la el; în fond, nici nu era o binecuvântare propriu-zisă...             Darie ridică brusc fruntea şi privi agitat în jurul lui.             — Acum mi-am adus aminte! exclamă. Mi-am adus aminte de ce mi-am spus la un moment dat, când, turburat de credinţa şi nădejdea lui Zamfira, l-am implorat: „Bless our hearts, Ivan! Save our souls!..." Mi-am spus: dacă ar fi adevărat, dacă Ivan, aşa cum este el, paralizat, aproape mut, trăgând să moară într-o margine de drum, dacă Ivan ne poată mântui cu adevărat, atunci ascunde un mister impenetrabil şi cutremurător, căci, într-un anumit fel, incomprehensibl minţii mele, el prezintă, sau exprimă, pe Dumnezeul necunoscut, agnostos theos, de care vorbea Sfântul Pavel. Dar daci a fost sau nu a fost aşa, nu voi şti niciodată. Pentru că niciodată nu voi putea fi sigur că binecuvântarea sau dragostea lui a avut sau nu vreo importanţă în existenţa noastră...             Doamna Machedon se apropiase de soba de zid, o deschise cu grijă şi zvârli ce mai rămăsese din butucul despicat în după-amiaza aceea.             — Parcă s-a lăsat deodată frig, spuse.             — Nu ne întrerupeţi! strigă Laura întorcând capul. Să vedem ce spune doctorul. Căci ideea aceasta cu Dumnezeul necunoscut aduce un element nou, pe care nu-l bănuiam până acum. Dumneata ce spui, domnule doctor?             Procopie ridică din nou din umeri şi-şi trecu palma peste buze, parcă ar fi încercat să-şi ascundă un zâmbet.             — E curios că şi eu mă întrebam cu ce seamănă toată întâmplarea asta. Căci seamănă cu ceva care mi se pare cunoscut, dar nu reuşesc să-mi amintesc cu ce. În orice caz, dacă ar fi fost o nouă epifanie a Dumnezeului necunoscut, nu putea fi agnostos theos din Atena Sfântului Pavel. Nu seamănă deloc cu un Dumnezeu imaginat de greci...             Darie clătină nerăbdător din cap.             — Evident, evident, dar sunt fel de fel de zei şi dumnezei necunoscuţi...             — Să lăsăm asta, îl întrerupse Laura. Eu regret un singur lucru: că n-ai apucat să-i explici lui Ivan ce înţelegeai prin acea expresie misterioasă: „o serie de evidenţe mutual contradictorii..."             Darie tresări şi o privi zâmbind, cu o secretă fervoare.             — Cred că a fost cea mai profundă, dar şi mai nemiloasă autoanaliză din toate câte am încercat în viaţa mea. Simţeam atunci că intuisem ceva care îmi rămăsese întotdeauna inaccesibil, că ghicisem, cum să spun? însuşi principiul existenţei mele — poate nu numai al existenţei mele, adăugă coborând glasul. Simţeam că ghicisem misterul însuşi al oricărei existenţe umane. Şi expresia aceea aproximativă — „o serie de evidenţe mutual contradictorii" — era o primă încercare de traducere a misterului pe care tocmai îl pătrunsesem şi eram pe cale de a-l analiza şi formula. Dar, evident, aşa cum se întâmplă mai întotdeauna în vis, acum nu mai mi-aduc nimic aminte...             — E deschisă fereastra de la baie, explică Adela. Era prea mult fum, şi am deschis fereastra...             Privi în jurul lui şi i se păru că în afară de Laura şi Procopie, ceilalţi îl ascultaseră mai mult din politeţe. Tocmai fuseseră chemaţi la masă când Laura intervenise cu ultima întrebare şi fuseseră obligaţi să-l asculte, cei mai mulţi în picioare, unii din ei chiar lângă uşa sufrageriei. Ar fi trebuit să se ridice şi el, să arate limpede că s-a pus capăt discuţiei, dar parcă o stranie, deşi plăcută, oboseală îl pironea acolo, în fotoliu. Zâmbea în neştire, încercând să înţeleagă ce se întâmpla cu el. Laura îi puse mâna pe braţ:             — Haide, c-am rămas ultimii, şopti. E târziu...                                         Nu s-a ridicat decât când s-a simţit tras, cu putere, de braţ.             — E târziu, domnule elev, vorbi Zamfira zâmbindu-i. Înnoptează...             Dar privi buimac în jurul lui şi începu să-şi frece ochii. Apoi privi din nou, clipind repede, încercând să se trezească. Erau în porumbişte, şi parcă niciodată nu auzise atâţia greieri deodată. Deasupra lor, cerul pălise, dar stelele încă nu se desluşeau.             — Unde-i Ivan? întrebă Darie.             — Odihneşte sub pământ, vorbi Zamfira. Numai cruce n-am avut de unde să-i punem.             — Ne-a purtat noroc, adăugă Iliescu. Ce-a mai fost şi pe-aici! Mai rău ca alaltăieri, la pod. Şi dumneavoastră dormeaţi dus, iar noi ne-am văzut de treabă...             Zamfira întinse braţul peste porumbişte.             — Zburau atât de jos avioanele nemţeşti, de mi-era teamă că au să-şi încurce aripile în ştiuleţi. Mitraliau porumbiştea, credeau că erau ascunşi ruşii acolo. Pe noi ne-au lăsat în pace, să ne vedem de treabă....             — Iar dintr-acolo, îl întrerupse Iliescu întinzând braţul în direcţia opusă, începuseră ruşii cu brandurile. Noroc că n-au ajuns până aici. Au bătut ce-au bătut cu brandurile, şi apoi nu s-au mai auzit. Ori că i-au mitraliat avioanele de vânătoare — că erau vreo douăzeci — ori au schimbat direcţia. Că dacă au trimis nemţii atâtea avioane, desigur că tot pe-aici se retrage şi ce-a mai rămas din divizia lor... Mai bine le trimiteau alaltăieri, la pod, adăugă întorcând capul şi scuipând cu necaz. N-ar mai fi fost atâta măcel...             Cu un gest scurt, Darie se aplecă şi îşi apucă raniţa.             — Şi acum, începu Zamfira ajutându-l să şi-o salte în spate, cum o vrea Dumnezeu. Că dacă au schimbat ruşii direcţia, ne-au tăiat drumul, şi trebuie să ne strecurăm tot prin spatele lor, până dăm de batalion.             — N-avea grijă, îl întrerupse Iliescu, că ne strecurăm. Scăpăm noi şi de data asta...             Ieşiră într-o cărare largă, noduroasă, care părea că se întinde până foarte departe printre lanurile de porumb.             — Am visat, începu Darie fără să-l privească. Se făcea că eram la Iaşi, iarna, cu prietenii, şi le povesteam de Ivan...             — Aţi visat frumos, spuse Iliescu văzând că tăcerea se prelungeşte.             — Dacă aţi visat pe Ivan, poartă noroc, adăugă Zamfira.             — Ce e mai curios e că domnul locotenent spunea că rău am făcut, că am pierdut prea mult timp. Că, spunea, dacă ne-a fost milă de el, ar fi trebuit să-l împuşcăm, să nu se mai chinuie. Dar nu trebuia să-l purtăm cu noi.             — Aşa sunt ordinele, spuse Iliescu. Dar, aţi văzut şi dumneavoastră, ne-a purtat noroc...             — Ce e drept, ne-am dat şi noi osteneala, îl întrerupse Zamfira. I-am vorbit, i-am povestit.             Darie se opri deodată şi-i privi pe rând.             — Măi băieţi, mi se pare mie sau sunt pe-aici milioane de greieri? M-au asurzit...             — Sunt greieri, domnule elev, spuse Zamfira. Sunt mulţi, dar aşa sunt totdeauna la vremea asta... Poate n-aţi mai fost de mult pe la ţară, vara, adăugă zâmbind.             Darie îşi scosese casca şi-l privi câtva timp nehotărât. Apoi, brusc, se întoarse şi porni din nou.             — Curios vis, reîncepu după o lungă tăcere. Nu-i pot da de rost. De ce mi s-o fi părut mie atunci, în vis, că ce mă pregăteam să-i spun lui Ivan, aici, acum câteva ceasuri, când m-aţi strigat voi din urmă, era atât de important? E curios, nu e aşa? întrebă întorcând capul spre Zamfira.             — Visuri, spuse Zamfira. Cine poate să le dea de rost?             — Au şi visele tâlcul lor, dacă ştii cum să le tălmăceşti, vorbi Iliescu.             Darie clătină din cap, gânditor, şi grăbi brusc pasul.             — Nu, eu mă gândeam la altceva, de-aceea spusesem că-i curios. E curios pentru că în vis eram convins, pe de o parte, că acele câteva cuvinte pe care începusem să i le spun Iul Ivan anunţau lucruri foarte profunde, pe care n-am mai apucat să i le spun pentru că m-aţi strigat voi, iar, pe de altă parte, tot acolo, în vis, nu mai mi-aduceam aminte de acele lucruri atât de importante, nu mi-aminteam decât de început, „o serie de evidenţe mutual contradictorii". Ce revelaţie extraordinară anunţa această expresie care, acum, mi se pare destul de banală şi stilistic incertă! Pentru că ştiu foarte bine la ce mă refeream. Şi dacă nu m-aţi fi strigat, i-aş fi povestit lui Ivan măcar câteva din asemenea „evidenţe mutual contradictorii". Bunăoară, Laura, fata aceea de la Iaşi. Avea, şi are încă, modul ei propriu de a fi evidentă. Dar nu era numai ea. Era, bunăoară... Era... Era, bunăoară, să zicem, pasiunea mea pentru filozofie...             Se întrerupse brusc şi-şi trecu mâna prin păr. Apoi începu să se frece, absent, pe frunte.             — E grea, începu Zamfira, e grea filozofia.             — Este cea mai grea, continuă Iliescu. Şi este cea mai grei pentru că n-ai cum să-i dai de rost...             Darie îşi aşezase absent casca pe cap.             — Ce e mai curios, începu el cu o voce gravă, aproape severă, este că atunci, în vis, aveam dreptate. Am uitat. Am uitat ce mă pregăteam să-i spun lui Ivan. Probabil că mă inspirase, ca să spun aşa, prezenţa lui, agonia lui neverosimilă, aşa cum se stingea, zidit din toate părţile în singurătatea lui absolută. Probabil că exemplul lui Ivan îmi revelase propria mea condiţie umană, deşi, evident, nu-mi dădeam seama de asta. Voiam, pur şi simplu, să fac cum mi-aţi spus voi, să-l ţin de vorbă, să-i vorbesc, orice, numai să nu moară...

Proza fantastica de Mircea Eliade DOMNIŞOARA CHRISTINA             It stood.             All beautiful în naked purity, The perfect semblance of its bodily frame.             Shelley, Queen Mab.             Înainte de a ajunge în sufragerie, Sanda îl opri, apucându-i braţul. Era cel dintâi gest familiar pe care îl făcea în aceste trei zile de când se aflau împreună la Z.             — Ştii că a mai venit un musafir, un profesor?             Egor îi privi ochii prin semiîntunericul odăii. Sclipeau. „Poate mă încurajează”, îşi spuse, şi se apropie, încercând să-i prindă mijlocul.             Dar fata se smuci şi, din câţiva paşi, deschise uşa sufrageriei. Egor îşi corectă ţinuta şi rămase în prag. Ardea aceeaşi lampă cu sita albă, orbitoare; o lumină prea tare, artificială, stridentă. Zâmbetul d-nei Moscu părea acum mai obosit. (Zâmbetul pe care Egor se obişnuise să-l ghicească înainte chiar de a-i vedea faţa...)             — …Acesta este d-l Egor Paşchievici, îl prezentă solemn d-na Moscu, întinzând moale braţul spre uşă. Are un nume ciudat, adăugă ea, dar e român pe de-a-ntregul. E pictor şi ne face cinstea de a locui cu noi…             Egor se înclină, încercând să spună câteva cuvinte măgulitoare.             D-na Moscu îşi retrase braţul şi-l îndreptă, cu mai multă emoţie, spre noul-venit. Avea atât de rar prilejul să facă prezentări bogate, solemne…             — Domnul profesor universitar Nazarie, o glorie a ştiinţei româneşti, continuă ea.             Egor se îndreptă cu pas hotărât către profesor şi îi apucă mâna.             — Sunt numai un neînsemnat asistent, stimată doamnă, şopti d-l Nazarie, încercând să-i mai reţină o clipă privirile. Atât de neînsemnat…             Dar d-na Moscu se aşezase extenuată pe scaun. Profesorul rămase uluit lângă ea, cu fraza nesfârşită. Îi era teamă să se întoarcă spre ceilalţi; teamă, nu cumva să pară ridicol sau ofensat. Câteva clipe nu ştiu ce să facă. Dar se hotărî şi se aşeză pe scaunul din stânga d-nei Moscu.             — Scaunul acesta e ocupat, îi şopti Simina. Eu mănânc întotdeauna lângă mama.             Dl Nazarie se ridică brusc şi se lipi de perete. Egor şi Sanda se apropiară de el, zâmbind încurcaţi. Nu trebuie să ţină seama de glumele Siminei. E o fetiţă capricioasă. Şi, de altfel, asta e cea mai mare bucurie a ei: să stea lângă maică-sa, chiar când sunt musafiri.             — Are numai nouă ani, adăugă Sanda.             D-na Moscu îi privise tot timpul zâmbind, parcă s-ar fi rugat să fie iertată că nu ia parte la discuţie. Bănuieşte cât de interesantă poate fi o asemenea discuţie. Bănuieşte cât de interesantă, savantă, instructivă, dar e prea obosită ca s-o urmărească. Doamna Moscu, fireşte, nu auzise nici un cuvânt; sunetele trecuseră alături de urechile ei, fără rezistenţe, fără urme.             Egor conduse pe d-l Nazarie spre capătul mesei, indicându-i un scaun alături de Sanda. „Ce stranie şi neînţeleasă oboseală”, gândi pictorul privind încă o dată faţa doamnei Moscu.             — Nu ştiu cum să vă mulţumesc, îngână profesorul aşezându-se. Îmi dau seama că am jignit un copil. Şi este un copil ca un înger…             Întoarse capul şi aruncă Siminei cele mai calde priviri. D-l Nazarie era un bărbat încă destul de tânăr, nu împlinise nici patruzeci de ani, şi privirile îndreptate spre Simina încercau să poarte o dragoste totodată protectoare şi linguşitoare. Obrazul lui curat şi neutru, de bărbat învăţat, se luminase din cale afară. Zâmbea Siminei cu toată gura deschisă. Simina îi susţinu privirea cu o siguranţă ironică, muşcătoare. Câteva clipe îl privi în adâncul ochilor, apoi duse şervetul la gură, îşi şterse un foarte uşor zâmbet şi întoarse încet capul către maică-sa.             — Sunteţi desigur venit pentru săpături? întrebă brusc Egor.             Profesorul era încă intimidat şi fu cu atât mai recunoscător lui Egor că îi dădea prilejul să vorbească despre meseria şi pasiunea lui.             — Da, domnul meu, răspunse vioi, înghiţind aer. Cum îi spuneam şi doamnei, am reluat în vara aceasta săpăturile de la Bălănoaia. E un nume care poate nu vă aminteşte prea multe lucruri, dar staţiunea protoistorică de la Bălănoaia are oarecare însemnătate pentru noi, românii. S-a găsit acolo un  lÉbes celebru, un mare bazin ionian, în care, după cum ştiţi, se aducea carnea la ospeţe.             Amintirea acestui lebes, pe care îl cercetase cu de-amănuntul a fost o imagine stenică pentru dl Nazarie. Cu vervă şi cu oarecare melancolie, evocă ospeţele de atunci. Nu erau ospeţe barbare, groteşti.             — Căci, cum îi spuneam şi doamnei, toată câmpia aceasta a Dunării de Jos, în special aici, în nordul Giurgiului, a cunoscut odinioară, prin veacul V înainte de Hristos, o înfloritoare civilizaţie greco-traco-scitică…    Vorba îi dăduse curaj. Privi din nou, insistent, spre doamna Moscu, dar nu întâlni decât acelaşi zâmbet stins, aceeaşi faţă neatentă.             — Bălănoaia, maman, îi atrase atenţia Sanda, aproape strigând, pe deasupra mesei. Dl profesor face săpături arheologice la Bălănoaia…             D-l Nazarie se intimidă din nou auzindu-şi numele, trezindu-se brusc obiectul atenţiei generale. Încercă să se apere cu mâna, să scuze mai ales tăria glasului cu care Sanda strigase pe maică-sa. Dna Moscu părea că se deşteaptă dintr-o amorţire împletită cu somn. Dar deşteptarea fusese reală; pentru câteva clipe, îşi recapătă frăgezimea obrazului, mândria frunţii ei pure şi netede.             — Bălănoaia, vorbi ea, acolo a avut moşie un străbun de-al nostru.             — Şi tanti Christina, spuse repede Simina.             — Şi ea, întări cu vioiciune dna Moscu.             Sanda privi încruntându-se către sora cea mică. Dar Simina plecă ochii în farfurie, smerită şi cuminte. In bătaia puternică a lămpii, buclele ei negre îşi pierdeau tăria şi luciul, asemenea argintului vechi.             „Dar ce frunte calmă, ce obraji de păpuşă!” se miră Egor. Nu-ţi puteai desprinde ochii de pe chipul ei. Trăsăturile aveau o perfecţiune precoce, o frumuseţe înmărmuritoare. Egor simţi că, alături de el, dl Nazarie o priveşte cu o egală încântare.             — Nu suntem prea vorbăreţi astăzi, când am rămas singuri, spuse Sanda adresându-se mai mult lui Egor.             Pictorul înţelese glasul acesta care voia să-l ispitească, necăjindu-l.             Se smulse din torpoarea cu care privise pe Simina şi voi să înceapă o anecdotă galantă, pe care o spunea întotdeauna cu succes în familii.             „Suntem tăcuţi, pentru că suntem inteligenţi: ca amicul meu Jean”... ar fi povestit Egor. Dar dl Nazarie începu înaintea lui:             — Aveţi probabil mulţi invitaţi, toată vara, aici la moşie…             Vorbi câteva minute în şir, pe nerăsuflate, parcă i-ar fi fost teamă să se oprească, să nu-l înghită cumva tăcerea. Vorbi despre săpături, despre sărăcia de la Muzeul de Antichităţi, despre frumuseţea acestor câmpii dunărene. Egor privea câteodată, pe furiş, spre dna Moscu.             Asculta ca vrăjită, dar pictorul îşi dădea prea bine seama că nu aude un cuvânt. Sanda profită de o pauză a dlui Nazarie şi spuse tare:             — Maman, se răceşte friptura…             — Ce lucruri interesante ne spune domnul profesor! şopti d-ra Moscu.             Începu apoi să mănânce cu obişnuita ei poftă, cu fruntea puţin plecată deasupra farfuriei, fără să privească pe nimeni.             De altfel, era singura care mânca. Ceilalţi abia se atinseseră de friptură. Dl Nazarie, înfometat de drum, nu izbutise să mănânce mai mult de jumătate. Friptura avea un miros greţos de vită.             Sanda chemă cu un gest scurt, de stăpână, jupâneasa, care aştepta cuminte lângă uşă.             — Ţi-am spus să nu mai cumperi carne de berbec, vorbi ea cu o ascunsă mânie.             — N-am mai găsit nicio pasere, domnişoară, se apără femeia. Care au fost le-am tăiat ieri şi alaltăieri. Care n-au murit… Mai era o gâscă, dar am găsit-o şi pe ea moartă, azi-dimineaţă.             — De ce n-ai cumpărat din sat? întrebă Sanda mai mânioasa.             — N-a vrut nimeni să-mi vândă, răspunse prompt jupâneasa. N-a vrut sau n-a avut, adăugă ea cu înţeles.   Sanda roşi, făcu semn femeii să ridice farfuriile. Dna Moscu işi terminase friptura.             — Ce frumoase lucruri ne-a spus domnul profesor despre Bălănoaia! începu cu un glas puţin cântat. Atâţia idoli în pământ, atâtea scule de aur…             Profesorul se codi.             — Cele de aur se găsesc mai rar, o întrerupse el. Nici n-au prea fost prin acele timpuri. Erau pe aici civilizaţii ţărăneşti, sate înfloritoare, dar sate. Aurul se afla mai mult în porturile greceşti…             — Se găsea şi aur, scule de aur vechi, pe vremuri, continuă dna Moscu.             — Şi tanti Christina avea, şopti Simina.             — Tu de unde ştii? o întrebă, certând-o, Sanda. De ce nu te-astâmperi?!             — Mama mi-a spus, vorbi Simina dezgheţat. Şi doica.             — Doica ar trebui să nu-ţi mai umple capul cu poveşti, adăugă Sanda aspră. Creşti mare acum, nu mai poţi crede în basme şi năzbâtii…             Sanda îşi privi sora cu un foarte uşor zâmbet, dispreţuitor şi indiferent în acelaşi timp. Îşi întoarse apoi ochii spre Egor şi-l cântări cu gravitate: parcă s-ar fi întrebat dacă crede şi el acelaşi lucru, dacă poate fi şi el tot atât de naiv…             Conversaţia tânjea din nou. Dl Nazarie se plecă spre Egor.             — Ce minunată idee aţi avut să vă întoarceţi la aceste câmpii dunărene, vorbi el. Cred că nimeni n-a încercat încă să picteze asemenea locuri; ţi se par la început deznădăjduite, pustii, bătute prea mult de soare şi apoi îţi dai seama de fecunditatea lor înspăimântătoare, de farmecul lor…             Vorbise cu sinceritate, avântat. Egor îl privi uluit. I se păruse, în primele minute, un biet savant morocănos şi timid. Dar mâinile domnului Nazarie se mişcau cu o graţie desăvârşită; şi cuvintele pe care le spunea aveau o sevă proprie, o prospeţime ciudată. Pare că le pronunţa altfel, mai adânci, mai pline.             — Dl Paşchievici este un mare artist, dar este în acelaşi timp un mare leneş, interveni Sanda. Stă de trei zile cu noi şi nici nu şi-a deschis paleta…             — Aş putea înţelege în mai multe feluri amicala d-voastră observaţie, spuse galant Egor. Aş putea crede, bunăoară, că sunteţi nerăbdătoare să mă vedeţi lucrând, ca să puteţi nădăjdui într-o mai repede plecare a mea…             Sanda îi întoarse zâmbetul, încurajându-l. Egor înţelese precis toate acele nuanţe de glumă, de graţie şi capriciu, care trădează nerăbdarea, ispita, chemările. „Sanda este în orice caz superbă”, îşi spuse el, deşi nu îi înţelegea deloc purtarea în aceste trei zile. Cât de mult se deosebea de domnişoara frivolă de la Bucureşti, care îl ademenea cu atâta curaj şi îi strânsese cu atâta bucurie mâna când primise să vină la Z, pentru o lună întreagă. Poate se teme de ceva, se teme de invitaţi, se consolase Egor în prima seară.             — … Adevărul este că nu mă simt bun de nimic deocamdată, continuă el întorcând capul către d-l Nazarie. În nici un caz de pictură. Poate începutul acesta de toamnă, care seamănă mai mult cu un miez de vară, mă oboseşte…             — Eu 1-aş scuza mai bine dacă m-ar ruga, spuse Sanda, începând să râdă. Am avut trei zile prea zgomotoase, cu prea mulţi prieteni, asta a fost. De mâine va putea lucra; am rămas singuri…             Egor începu să se joace cu cuţitul. Trebuia să strângă ceva rece şi tare în mână, să-şi strivească nerăbdarea.             — … Şi eu voi trăi nesimţit, adăugă d-l Nazarie. Mă veţi vedea numai aici, între d-voastră…             Cu mâna făcu un ocol pripit al mesei. D-na Moscu îi mulţumi, absentă.             — E o mare cinste să vă avem printre noi, începu ea, recăpătându-şi subit un glas mult mai sigur şi mai puternic. Sunteţi o mândrie a ştiinţei româneşti…             Se vedea că îi plac mult cuvintele acestea, pentru că le repetă cu fervoare. Egor privea în jos, strângând, mai moale, cuţitul. Pe sub gene, Sanda îi urmărea gesturile. „Cine ştie ce crede despre mama”, îşi spuse, înfuriindu-se deodată.             — Doamnă, întrerupse uluit d-l Nazarie, laudele domniei voastre se adresează fără îndoială învăţătorului meu, marele Vasile Pârvan. El a fost într-adevăr o culme, o mândrie a noastră, un geniu românesc…             Aştepta de mult un asemenea prilej: să vorbească, să spună lucruri depărtate de această masă ciudată, de aceste gazde neînţelese. Vorbi cu însufleţire şi evlavie despre Pârvan. De la el a învăţat meşteşugul săpăturilor. El, premergătorul, a dovedit că cea mai mare mândrie a pământului românesc e preistoria şi protoistoria. Şi farmecul săpăturilor, viaţa de cort, tresărirea în faţa fiecărui obiect găsit.             — Un pieptene de fier, un cui, un fragment de oală, continua d-l Nazarie, toate lucrurile acestea sărăcăcioase şi neutre, pe care un drumeţ nici nu le-ar ridica din ţărână, au pentru noi mai mult farmec decât cea mai fnirnoasă carte şi, poate, chiar cea mai frumoasa femeie…             Sanda căută ochii lui Egor zâmbind, aşteptând un zâmbet ironic.             Dar pictorul asculta cu respect, cu simpatie.             — Un pieptene de fier îţi descopere câteodată o civilizaţie, adăugă dl Nazarie, adresându-se din nou către dna Moscu.             Se opri însă brusc în mijlocul frazei, parcă şi-ar fi pierdut răsuflarea. Privea ţeapăn către dna Moscu. Îi era teamă să-şi închidă ochii. Ar fi întâlnit, poate, o nălucire rnai înspăimântătoare înapoia pleoapelor.             — Cine bea cafea?! întrebă în acea clipă Sanda, ridicându-se de la masă cu zgomot.             Dl Nazarie începu să-şi simtă năduşeala rece pe umeri, pe piept, de-a lungul braţelor. Ca şi cum ar fi pătruns lent într-o zonă umedă şi îngheţată. „Sunt foarte obosit”, îşi spuse el, apucându-şi strâns mâinile una de alta. Se întoarse spre Egor. I se păru destul de neînţeles gestul lui: zâmbea, cu două degete ridicate în sus, parcă ar fi fost într-o clasă…             — Beţi şi d-voastră, domnule profesor? Îl întrebă Sanda.             — Bucuros, bucuros… răspunse d-l Nazarie.             De-abia când văzu ceşti le cu cafea pe masă, înţelese ce 1-a întrebat Sanda şi se linişti pe deplin. Tot atunci, mai privi o dată, fără teamă, spre dna Moscu. Gazda plecase fruntea şi şi-o rezema în palma dreaptă. Nu mai vorbea nimeni la masă. Întâlni însă faţa Siminei, întoarsă spre el. Îl privea cu multă mirare, cu neîncredere chiar. Parcă se trudea să descifreze o taină. Era o preocupare adâncă, nemulţumită, dincolo de copilărie. II             D-l Nazarie deschise cu multă băgare de seamă uşa. Găsi pe săliţă o lampă cu gaz, cu flacăra scăzută. O desprinse din perete şi începu să păşească atent, silindu-se să nu facă zgomot. Podelele de lemn, vopsite vişiniu, trosneau totuşi, chiar şi acolo unde erau acoperite cu covoare.             „Ce Dumnezeu ne-au dat camere atât de depărtate!” îşi spuse, puţin enervat, d-l Nazarie. Nu-i era frică, dar avea mult de umblat până la camera lui Egor; trebuia să treacă prin faţa multor uşi, fără să ştie dacă se află cineva în cameră, dacă deranjează pe cineva. Pe de altă parte, camerele acelea – dacă ar fi fost într-adevăr goale – ar fi dat un aer pustiu coridorului; lucru la care d-l Nazarie nici nu voi să se gândească.             Odaia lui Egor se afla tocmai la capăt. Ciocăni de câteva ori, cu bucurie.             — Nădăjduiesc că nu te deranjez prea mult, spuse deschizând uşa.             Nu mi-e deloc somn.             — Nici mie, răspunse Egor, ridicându-se de pe canapea.             Era o odaie mare, spaţioasă, cu un balcon care se deschidea în parcPatul, de lemn vechi, era aşezat într-un colţ. Un dulap, un lavoar, o canapea, un birou elegant, două scaune şi un chaise-longue alcătuiau restul mobilei. Odaia era totuşi atât de mare, încât părea simplu mobilată. Obiectele se aflau prea depărtate unele de altele. Te puteai mişca în voie.             — Îmi face o deosebită plăcere, adăugă Egor. Mă întrebam cu ce să-mi omor insomnia. Nu prea mi-am adus cărţi. Credeam că am să lucrez mult ziua.             Îşi lăsă gândul nespus: „credeam, mai ales, că serile le voi putea petrece cu Sanda”.             — E prima noapte când mă urc atât de devreme în camera mea, continuă Egor. Până acum, rămâneam târziu de tot în parc; erau mulţi invitaţi, mult tineret. Dar cred că o oboseau prea mult pe d-na Moscu.             D-voastră nu fumaţi? Întrebă îndreptându-se cu tabachera deschisă spre d-l Nazarie.             — Mulţumesc, nu. Dar voiam să te întreb, toate camerele astea de lângă noi sunt nelocuite?             — Aşa cred, răspunse zâmbind Egor. Aici au stat musafirii; un etaj întreg pentru musafiri. Şi jos cred că tot goale sunt camerele. D-na Moscu locuieşte în cealaltă pane a casei, cu domnişoarele.             Rămase pe gânduri, îşi aprinse ţigara şi se aşeză pe scaun în faţa profesorului. Tăcură amândoi.             — Splendidă noapte! Spuse târziu d-l Nazarie, ridicând fruntea spre balcon.             Din întunerec se desprindeau acum contururi mari, încă nesigure, de arbori. Egor întoarse şi el capul, într-adevăr, splendidă noapte. Dar să spui „noapte bună” oaspeţilor de la 9 jumătate şi să te retragi o dată cu mama, ca o fetiţă cuminte.             — Dacă stai mult timp nemişcat, adăugă d-l Nazarie, şi aspiri lent, fără să te grăbeşti, simţi Dunărea. Eu o simt.             — Trebuie să fie totuşi foarte departe, spuse Egor.             — Vreo treizeci de kilometri. Poate mai puţin. Dar e aceeaşi noapte, asta o simţi repede,.             D-l Nazarie se ridică şi se apropie de balcon. Nu, n-are să fie lună decât peste câteva zile, îşi clete seama îndată ce se lovi de întunerec.             — Este şi acelaşi văzduh, adăugă el răsturnându-şi încet capul şi sorbind aerul cir toată gura. D-ta n-ai stat pe lângă Dunăre pesemne.             Altminteri, rareori se-ntâmpâă să-ţi scape mireasma aceasta. Eu simt Dunărea şi pe Bărăgan.             Celălalt începu să râdă. '             — Nu e prea mult spus, pe Bărăgan?             — Nu, nu, explică d-l Nazarie. Căci nu e un miros de apă, nu e un văzduh umed. E mai mult un miros lânced, care aduce cu lutul şi cu unele plante cu scaieţi.             — E destul de vag, îl întrerupse Egor zâmbind.             — Dar îl recunoşti repede, oriunde te-ai afla, continuă d-l Nazarie.             Uneori ţi se pare că au putrezit foarte departe păduri întregi, ca să-ţi poată aduce vântul un asemenea miros complex şi elementar totodată.             Odinioară erau păduri pe aproape. Era Teleormanul.             — Şi parcul acesta pare a fi bătrân, spuse Egor întinzând braţul peste balcon.             D-l Nazarie îl privi blând, fără să-şi poată ascunde un zâmbet dispreţuitor.             — Tot ce vezi d-ta aici, vorbi el, n-are mai mult de o sută de ani.             Salcâmi. Arbore de om sărac. Dacă vezi pe ici, pe colo, câte un ulm.             Începu să vorbească pasionat despre păduri şi arbori.             — Să nu te miri, spuse deodată, întrerupându-şi discursul şi punându-şi mâna pe umărul lui Egor. A trebuit să învăţ toate acestea de la oameni, din cărţi, de la învăţaţi, cum s-a putut. Pentru săpături, se-nţelege; trebuia să ştiu până în ce loc se puteau aşeza oamenii mei, sciţii, geţii şi cei care-au mai fost.             — Pe aici probabil nu prea se găsesc urme, spuse Egor, încercând să abată discuţia către preistorie.             — S-ar putea găsi şi pe aici, vorbi modest d-l Nazarie. Pe undeva tot au fost drumuri, chiar şi sate în marginea pădurilor. Prin apropierea văilor, mai ales. Dar, oricum, locurile unde au fost păduri sute de ani de-a rândul sunt locuri vrăjite. Asta e adevărat.             Se opri şi începu să soarbă iar aerul, plecându-şi încet întreg trupul peste balcon, în noapte.             — Ce bucurie îmi face de câte ori recunosc Dunărea, chiar prin locurile acestea, continuă el cu un glas mai scăzut. E o altă vrajă, o vrajă uşor de primit, care nu te sperie. Oamenii de lângă fluvii sunt şi mai înţelepţi, şi mai curajoşi; aventura a plecat şi de aici, nu numai de pe ţărmul mărilor. Dar, vezi d-ta, pădurea te sperie, te înnebuneşte.             Egor începu să râdă. Făcu un pas în odaie. Lumina lămpii îi cuprinse din nou întreaga figură.             — Fireşte, nu e greu de înţeles, continuă d-l Nazarie. Pădurea te sperie chiar pe d-ta, care eşti tânăr luminat, fără superstiţii. E o groază de care nu scapă nimeni. Prea multe vieţi vegetale şi prea seamănă mult arborii bătrâni cu oamenii, cu trupuri omeneşti mai ales.             — Să nu crezi că m-am depărtat de fereastră pentru că mi-a fost frică, spuse Egor. M-am depărtat pentru că voiam să-mi aprind o ţigară. Acum viu din nou lângă d-ta.             — Nu e nevoie. Te cred. Nu-ţi poate fi frică chiar de un parc de salcâmi, spuse d-l Nazarie întorcându-se în cameră şi aşezându-se pe canapea. Dar ce ţi-am spus eu e adevărat. Dacă n-ar fi fost Dunărea, oamenii din părţile acestea ar fi înnebunit. Oamenii de acum două-trei mii de ani, se-nţelege.,.             Egor îl privea cu multă mirare. „E din ce în ce mai interesant profesorul, încă două ceasuri, şi-mi va recita poezii cu capete de morţi”.             — Uitam să te întreb, începu din nou d-l Nazarie. Cunoşti de mult pe gazda noastră?             — Cunosc numai pe duduia Sanda şi încă nu prea de mult, de vreo doi ani. Avem câţiva prieteni comuni. Pe d-na Moscu am cunoscut-o numai când am venit aici, acum câteva zile.             — Mie mi se pare foarte obosită, spuse d-l Nazarie.             Egor clătină din cap. Era totuşi amuzantă seriozitatea cu care vorbea profesorul; parcă i-ar fi comunicat o taină, o observaţie pe care numai el ar fi putut-o face. „îmi spune asta tocmai mie, care mă trudesc de atâtea zile să-i memorez zâmbetul.”             — Eu am căzut aici oarecum din întâmplare, adăugă d-l Nazarie. Am fost invitat prin prefect; pare a fi un prieten vechi al familiei. Dar am început să mă simt prost; oare nu-i deranjăm noi?! Am impresia că d-na Moscu e destul de bolnavă.             Egor vorbi ca şi curn s-ar fi scuzat: nici el n-a voit să rămână mai mult, dându-şi seama din prima zi cât de obosită e gazda. Dar ceilalţi musafiri nu păreau prea impresionaţi de slăbiciunea d-nei Moscu. Poate o cunoşteau mai demult şi se obişnuiseră cu ea. Sau poate nici boala nu e atât de gravă; câteodată, mai ales dimineaţa, d-na Moscu urmăreşte cu vioiciune orice discuţie.             — Parcă puterile ei se duc o dată cu ale soarelui, adăugă Egor cu oarecare solemnitate, după o scurtă pauză. Seara e foarte obosită; uneori cade într-o letargie cu atât mai stranie, cu cât îşi păstrează acelaşi zâmbet şi chiar aceeaşi mască.             D-l Nazarie vedea foarte clar ochii ei larg deschişi, cu pupile reci, inteligente; vedea de asemenea zâmbetul care îi lumina toată faţa şi care te putea păcăli atât de bine. Nu, pictorul se înşală vorbind de masca d-nei Moscu; nu e o mască, e o figură vie, concentrată, foarte atentă chiar; în orice caz, zâmbetul o face prezentă, ca şi cum te-ar asculta cu toată fiinţa, ar fi vrăjită de cuvintele pe care le rosteşti. La început, o asemenea atenţie aproape te intimidează, te face să roşeşti.             Îţi dai însă repede seama că n-a ascultat nimic, că poate nici nu ţi-a auzit cuvintele. Ţi-a urmărit tot timpul gesturile, buzele ţi le-a văzut vorbind şi ştie când să te întrerupă.             — Asta e extraordinar! Spuse d-l Nazarie Continuându-şi gândul. Ştie când să te întrerupă, când să-ţi spună câte un cuvânt, ca să-ţi amintească de ea, să nu te turbure din cale-afară tăcerea ei.             Egor îl asculta cu mai multă mirare ca la început, încă nu se obişnuise să-l socotească prea inteligent şi cu atât mai puţin sensibil.             „Are virtuţi de artist, îşi spuse. Şi cu toate acestea e atât de timid, atât de necioplit”.             — Nu cumva exagerăm puţin? Întrebă el, ridicându-se de pe scaun şi începând să se plimbe prin odaie. Poate că nu e decât o extenuare cronică, dacă există cumva un asemenea termen.             — Nu există, spuse d-l Nazarie, dând, fără să vrea, cuvintelor o nuanţă ironică. O extenuare cronică, asta ar însemna un fel de moarte oprită pe loc.             Nu-i plăcură ultimele cuvinte şi se ridică şi el de pe canapea, încercând să se plimbe. Simţi aceeaşi stupidă sudoare rece în spate.             Privi încruntat spre canapea, ca şi cum ar fi vrut să se convingă de realitatea ei modestă, de indiferenţa ei fizică. O privi încruntat, furios mai mult pe sine, pe nervii săi cu închipuiri copilăreşti.             — În orice caz, vorbi Egor la capătul celălalt al camerei, exagerăm şi noi; suntem prea sensibili. Nu vezi cum se poartă cu ea copiii, mai ales fetiţa cea mică?             Se opri lângă uşă, parcă ar fi ascultat ceva. Vreo slugă care încearcă uşile, să vadă dacă sunt încuiate sau caută ceva pe coridor. Cu pas atent, uşor şi cu atât mai plicticos cu cât mai mult îl ghiceşti, decât îl auzi. Acum o foarte uşoară trosnitură de podea; şi apoi aştepţi, şi nu se mai aude nimic, câteva clipe, câteva clipe foarte lungi. Sluga păşeşte cu răsuflarea ţinută, în vârful picioarelor, să nu te trezească din somn.             „Ţărani idioţi, îşi spuse Egor exasperat că zgomotul pierise; mai bine ar călca de-a binelea, să-l auzi tot timpul”. '             — Mi s-a părut că umblă cineva pe coridor, vorbi Egor începând iar să se plimbe. Mâine am să pun la uşa mea un anunţ: „Rog călcaţi cu toată talpa pe coridor”. Altminteri, te enervează; parcă ai aştepta să te calce hoţii. E drept că hoţii n-ar pătrunde atât de uşor până aici, adăugă el râzând. Dar oricum, e enervant.             D-l Nazarie se apropiase de balcon, îşi apleca din nou capul în întunerec.             — Nopţile au rămas tot atât de calde, spuse Egor. Am fi putut sta în parc, în loc să ne închidem aici.             Observă că profesorul nu-i răspunde şi se trase încet în cameră. „E gânditor, filosofează poate despre Dunăre, îşi spuse Egor înveselit deodată. Dar în fond, ce afirmă el nu e lipsit de oarecare logică; un fluviu, o apă mare, cu malurile largi, primitoare.” Văzu în aceea clipă cât e de frumoasa Dunărea, cât e ea de sigura, de bărbătească. Ar fi vrut să fie departe; să se afle, de pildă, pe puntea unui iaht care suie încet apele fluviului, întins pe un chaise-longue, ascultând radio sau înconjurat de oameni tineri. Te plictiseşti repede fără tineret, fără zgomote în jurul tău. Viaţă, prezenţă; fără asta. Întoarse capul, enervat. I se părea că nu e singur în odaie, că îl priveşte cineva insistent; simţise cu precizie sfredelul unei priviri înapoia lui şi asemenea senzaţii îl plictiseau întotdeauna. Şi cu toate acestea era singur. Profesorul întârzia pe balcon. „Puţin cam nepoliticos din partea lui, se miră Egor. Sau poate nu se simte bine şi ar trebui să-i spun ceva, să-l ajut”. Făcu câţiva paşi spre balcon. D-l Nazarie îl întâmpină cu un obraz luminat.             — Mă ierţi că am rămas afară, spuse. Mi-era teamă să nu ameţesc; încep să cred că sunt într-adevăr obosit. Locurile astea nu-mi priesc.             — Poate nu-mi priesc nici mie, vorbi râzând Egor. Dar asta n-are nici o importanţă. Important e faptul că nu-ţi pot oferi nimic, decât un coniac. Sper că n-ai să refuzi un coniac.             — Altădată te-aş fi refuzat. Astăzi însă, trebuie să găsesc ceva împotriva cafelei pe care am băut-o din nebăgare de seamă. Dacă îmi pierd noaptea cu insomnie, mâine nu sunt bun de nimic.             Egor deschise trusa de călătorie, scoase la iveală o sticla de curând începută şi alese din dulap două pahare mari de apă. Turnă cu grijă un deget de coniac, pe fund.             — Nădăjduiesc că asta aduce somn, spuse domnul Nazarie golind dintr-o sorbitură paharul.             Îşi apucă apoi faţa în palme şi începu să şi-o frece, parcă ar fi fost strivită. L-a băut ca pe ţuică, gândi Egor. El începu să-şi soarbă coniacul cu multă desfătare, Alcoolul adusese o altă atmosferă în cameră: cordială, băieţească, stenică. Nu mai simţea nici o privire streină acum. Se aşezase comod pe scaun şi mirosea aburul nevăzut din gura paharului. Un miros bine cunoscut, care îi amintea de atâtea ceasuri luminoase, confortabile, petrecute cu prietenii sau cu anumite femei. „E bine venit alcoolul”, îşi spuse el.             — Ia dă-mi o ţigară, se rugă în acea clipă profesorul, încă roşu şi sugrumat. Poate să am mai mult noroc.             Fuma, într-adevăr, cu oarecare izbândă. Egor umplu din nou paharele. Se simţea mult mai bine dispus, cu poftă de pălăvrăgeală.             „Dacă ar fi fost şi Sanda, dacă ar fi avut puţină imaginaţie. Ce bine am fi petrecut stând la taifas pe o noapte ca asta, împreună cu un om amuzant ca profesorul, cu o sticlă de coniac alături, în fond, de asta vine omul la ţară; să stea nopţile mult de vorbă, să se asculte mai bine unul pe altul. La Bucureşti, nu te ascultă nimeni”.             — Pe ăsta să-l bei fără grabă, domnule profesor, glumi Egor.             Avea poftă de vorbă, de mărturisiri.             — Am uitat să te întreb cum faci descoperirile arheologice, spuse el.             — Simplu, începu profesorul, foarte simplu.             Dar se opri, sugrumat. Se priviră o clipă în ochi, adânc, fiecare încercând să înţeleagă dacă şi celălalt a simţit acelaşi lucru, acelaşi început de groază şi apoi apucară aproape deodată paharele de coniac şi le sorbiră dintr-o înghiţitură. Profesorul nu-şi mai strivi faţa în palme. Dimpotrivă, de data aceasta alcoolul îi făcuse bine. Nu cuteză totuşi să-l întrebe pe Egor; ghicise din privirile lui că avusese aceeaşi penibilă impresie, aceeaşi dezgustătoare groază. Să simţi cum cineva se apropie de tine şi se pregăteşte să te asculte, cineva pe care nu-l vezi, dar a cărui prezenţă o simţi în bătaia sângelui şi o recunoşti în sclipirea ochilor vecinului tău.             Amândoi se pregătiră să vorbească despre altceva. Egor căută repede un subiect, un pretext. Ceva foarte departe de camera această, de ceasul de faţă. Câteva clipe, mintea nu putea descoperi nimic, înţepenise. Şi nici măcar nu îi era frică. Atunci, simţise ceva care nu se putea asemăna cu nimic. Un dezgust monstruos, amestecat cu groază. Câteva clipe numai. A fost destul să pună mâna pe pahar şi să golească deodată un deget de coniac pentru ca totul să se limpezească.             — Aţi fost vreodată la Marsilia? Întrebă el brusc, apucând sticla şi turnând din nou în pahare.             — Am fost, cam demult, răspunse repede profesorul, imediat după război. Lucrurile s-au mai schimbat de atunci.             — Este acolo un bar, chiar lângă hotelul Savoy, continuă volubil Egor, îi spune L'etoile marine, îmi aduc foarte bine aminte, aşa îi spune. Acolo e obiceiul că, dacă îţi place coniacul, să începi să cânţi.             — Excelentă idee! Spuse profesorul. Dar eu n-am voce.             Egor îl privi cu dispreţ: „îi e frică să cânte, îi e ruşine”. Duse paharul la nări şi îl mirosi cu putere. Sorbi o înghiţitură, apoi îşi aplecă puţin capul pe spate şi începu, tărăgănat:             Les vieilles de notre pays Ne sont pas vieilles moroses, El l e portent des bonnets roses.

„DESCOPERIREA” INDIEI  de către MIRCEA ELIADE Ţara Vedetelor şi Upanishadelor a fascinat adolescenţa şi tinereţea lui Mircea Eliade. Primul contact cu vechea Indie a avut loc în clasa a VI-a de liceu, când elevul Eliade Gh. Mircea a conferenţiat despre… Rama, documentându-se exclusiv din cartea Les Grands initiés a lui Schuré. Memorialistica eliadescă reţine, peste decenii, indignarea adolescentului indus în eroare şi hotărârea lui, încă de pe atunci, de a nu mai fi sedus de falsa strălucire a lucrărilor de popularizare, ci de a se adresa direct surselor de bază. „Şi care nu mi-a fost mirarea, şi furia, aflând, curând după aceea, că era vorba de o poveste «mistică» inventată de Schuré. Cred că de-atunci s-a născut în mine neîncrederea faţă de diletanţi, teama de a nu mă lăsa păcălit de un amator, dorinţa tot mai aprigă de a merge la izvoare, de a consulta exclusiv lucrările specialiştilor, de a epuiza bibliografia”.[1] Îndemnat de profesorul de latină Nedelea Locusteanu, prin 1924 începe să înveţe sanscrita, după manualul lui Pizzagalli. Puţin înainte îşi însuşise primele noţiuni din alte două limbi orientale: ebraica şi persana. Lupta împotriva somnului şi exerciţiile de educare a voinţei din ultimii ani de liceu şi primii de studenţie, dorinţa de a-şi depăşi propria-i condiţie reprezintă punctul de plecare al tehnicilor yoga. Alături de articolele de istoria religiilor şi alchimiei încep să apară şi cele de orientalistică. În „Ştiu tot”, „Orizontul”, „Revista tinerimii” Mircea Eliade scrie despre vechea literatură indiană, cu referiri erudite la Sakuntala, Bhagavadgita şi Bhâminivilâsa. Apologia budismului, cartea lui Carlo Formichi, profesor de limba şi literatura sanscrită la Universitatea din Roma, găseşte în el un entuziast susţinător. Aceasta „ar trebui citită de toţi cei care privesc fără interes sau cu prejudecăţi ciudatul şi admirabilul fenomen religios care a fost budismul”[2]. Printre primele articole apărute în „Cuvântul” este şi Dinamismul religios în India, câteva consideraţii personale pornind de la o altă carte tot a lui Formichi: Il pensiero religioso nell’ India antica[3]. După câteva zile va publica, în acelaşi ziar, Orient şi occident[4]. Lui Asvagoşa, autorul celebrei vieţi a lui Buddha îi consacră două foiletoane, comparând poemul acestuia, Buddha carita, cu Divina Comedie şi Eneida[5], cu viaţa şi cântecele lui Milarepa[6]. Ca bursier al Societăţii Naţiunilor, la Geneva, în vara anului 1927, citeşte cărţi inaccesibile la Bucureşti, îndeosebi lucrări de orientalistică. Apologia virilităţii, tipărită tot în 1927 – toamna – după mărturia autorului însuşi, aminteşte India prin derutantul amestec de asceză, exaltare metafizică şi sexualitate. În Italia, în primăvara şi vara anului 1928, paralel cu pregătirea tezei de licenţă despre Renaşterea italiană, îşi completează informaţiile despre filosofia indiană la Biblioteca Universităţii din Roma şi la cea a seminarului de indianistică. Într-o după amiază de mai 1928, citind în prefaţa primului volum din Istoria filosofiei indiene de Surendranath Dasgupta despre opera culturală a Maharajahului Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, îi scrie acestuia, solicitându-i o bursă şi precizându-i că ar dori să vină pentru doi ani la Calcutta, să studieze cu profesorul Dasgupta. În acelaşi timp se adresează şi celebrului filosof indian, rugându-l să accepte să-i fie îndrumător. Peste aproape trei luni Maharajahul îi răspunde favorabil. Şi Dasgupta consimte să-l aibă doctorand. Bucuros, într-o stare de permanentă euforie, solicitantul nu-şi pierde luciditatea. Cu vorbe şi promisiuni nu se poate ajunge în India. De aceea, cere ajutorul profesorilor săi de la Universitatea din Bucureşti. Aceştia îl sfătuiesc să facă o petiţie către Ministerul de Finanţe, pe marginea căreia, cu generozitate, îi fac o caracterizare excelentă. C. Rădulescu Motru: „Recomand cu toată căldura pe petiţionar, fiindu-mi cunoscut ca un licenţiat excepţional de bine dotat pentru studiile filosofice şi care în timpul cursurilor de la Universitatea noastră a trecut examenele foarte bine”. D. D. Pogoneanu şi D. Gusti se asociază recomandaţiilor şi aprecierilor colegului lor. A doua scrisoare a Maharajahului îl asigură că va căpăta bursa îndată ce va ajunge la Calcutta. Deşi nu primise un răspuns favorabil din partea Ministerului de Finanţe, împrumută o sumă destul de importantă de la unchiul Mitache. Cu mare greutate, reuşeşte să obţină viza engleză de plecare doar pentru trei luni, spre a participa, ca delegat al YMCA-ei, la un congres la Poonomalee, lângă Madras. La 22 noiembrie 1928[7] plecă din Gara de Nord spre Constanţa iar de aici, cu un vapor românesc, se îndreaptă către Egipt, Alexandria fiind primul popas în marea sa călătorie. Cele treizeci de ceasuri de furtună de pe Mediterana nu-l neliniştesc prea mult. În primul reportaj apărut în „Cuvântul” îşi va aminti cum, cu cinci ani în urmă, rătăcind cu câţiva prieteni într-o barcă pe Marea Neagră, au fost surprinşi de furtună fără pâine, fără apă şi fără speranţe. Dacă în adolescenţă îi fusese frică, acum, în drumul spre „ţara făgăduinţei” nici măcar nu se gândeşte la posibilitatea unui naufragiu. Impresiile de călătorie, numeroase şi variate, sesizează cu acuitate esenţialul. În notaţii laconice, aglomerarea de verbe redă, de pildă, forfota acelui „du-te-vino” din portul Alexandriei. „Hamalii strigă, invită, asigură, leagă prietenie cu cei de pe bord, râd, se tutuiesc, oferă servicii, le discută, le angajează. E o zarvă de bazar şi de piaţă”[8]. În cele trei zile petrecute în Egipt a vizitat cartierul arab şi Muzeul de antichităţi din Cairo. Din articolele publicate şi din corespondenţa către familie desprindem, uimirea faţă de splendoarea grădinilor cu liane, pe care le aseamănă cu cele din 1001 de nopţi. E încântat de chioşcurile de lemn de palmier, de ghirlandele de flori parfumate, de terasele şi peşterile artificiale. Intrând în templul subteran al Sfinxului, are loc un incident amuzant. Vizitatorul, profund cunoscător a zeci de amănunte din istoria Egiptului, pune câteva întrebări aparent nevinovate ghidului ignorant, care intră în panică şi începe să-l numească „Herr Director”. La 1 decembrie va pleca din nou cu trenul la Port Said, de unde se va îmbarca pe transatlanticul japonez Hakone Maru. Reportajele din „Cuvântul” descriu amănunţit drumul pe Marea Roşie, apoi pe Oceanul Indian. Tânărul pasager îşi exprimă dispreţul faţă de morga şi plictisul celor de la clasa I-a şi pledează… pro domo: „O călătorie în clasa a III-a e instructivă, dacă te oboseşti să observi, şi amuzantă. Pasagerii sunt diverşi şi comunicativi. Afli astfel crâmpeie din existenţe cu adevărat inedite. Un aristocrat, un burghez, un parvenit – par aceeaşi peste tot, se silesc să-şi poarte masca prea cunoscută, iar în decursul unei călătorii, rareori pătrunzi dincolo de mască. În clasa a III-a a marilor vapoare se întâlnesc oameni ciudaţi şi simpli, naufragiaţi ai vieţii sau luptând sângeros s-o supună, aventurieri şi negustori, studenţi, actori”…[9] Într-o seară – pe punte – asistă la un spectacol teatral interpretat de personalul de serviciu. Un profesor de antropologie explică subiectul comediilor ce vor fi jucate, dând astfel divertismentului o tentă ştiinţifică. În noaptea de 12 decembrie, ajuns la Ceylon – primul punct al ţării visurilor sale –, se desparte cu părere de rău de cei câţiva prieteni pe care-i făcuse. Studenţii japonezi mai aveau de parcurs încă douăzeci de zile de drum. Cele dintâi „senzaţii” pe care i le oferă India sunt olfactive: „E o mireasmă ce te tulbură, te ameţeşte, pe care nu ştii cu ce s-o identifici, nu ştii unde s-o cauţi, care te izbeşte neîncetat în plină faţă, ca un vânt înfierbântat şi mângâietor. E un parfum nemai­întâlnit, care te va urmări tot timpul în Ceylon; şi cu cât te vei adânci în junglă, cu atât îl vei simţi mai imaculat şi mai halucinant”[10]. Nu-şi poate stăvili entuziasmul şi în corespondenţa trimisă în ţară descrie amănunţit frumuseţile fără de seamăn ale acestei „perle a Orientului”, unde totul miroase a flori de scorţişoară. La Colombo cutreieră cu rikşa întregul oraş, oprindu-se într-un parc minuscul încărcat de flori şi plante agăţătoare printre care foiau şopârle. La Adyar polemizează cu doi adepţi ai doctrinei teosofice, ironizându-i. Asta nu îl împiedică să preţuiască manuscrisele orientale ale bibliotecii. Spre surprinderea lui, aici îl întâlneşte pe profesorul Dasgupta, venit special să consulte nişte manuscrise tantrice inedite. Iată cum îi apare viitorul său guru, în urma primei întâlniri: „E un bărbat scund, căruia hainele europene şi pieptănătura îi dau un aspect incert. Ochii îi lucesc vii în cearcănele lecturilor. E unul dintre puţinii care pot înţelege orice text sanscrit. De altfel, pentru aceasta i-au trebuit vreo 25 de ani de studiu… Profesorul vorbeşte sfios şi zâmbeşte”[11]. Interesante sunt şi impresiile de la Congresul studenţesc de la Ponomallee, din apropierea Madras. Nu putem însă zăbovi prea mult. Să ne grăbim să-l însoţim la Calcutta, unde eroul nostru soseşte, după două nopţi şi două zile de călătorie cu trenul, în ajunul noului an 1929. Cu ajutorul profesorului său, se va instala într-o pensiune englezo-indiană (Ripon Street, 82) unde va rămâne până la sfârşitul anului. Era o familie numeroasă de englezi, care în schimbul sumei de 90 de rupii lunar (bursa oferită de Maharajah) îi oferea găzduire şi patru mese zilnic. „Era o clădire mare, cu etaj, înconjurată de o curte şi o grădină, care, la început, mi s-a părut enormă. Avea un holl vast care servea şi de sufragerie, şi în care se afla un pian şi multe fotolii şi canapele. La dreapta şi la stânga hollului se deschideau câte trei camere mari, cu ferestre către grădină. În camera mea mai dormeau încă trei tineri: cei doi băieţi ai Dnei Perris şi un anglo-indian din Goa, Lobo”[12]. Deşi în scrisorile către cei dragi vorbeşte despre… intelectualitatea mediului pensiunii care-l găzduieşte, acesta era, în realitate, destul de modest: telegrafişti, dansatoare, modiste, vânzătoare într-un magazin. În prima zi a anului, condus de Dasgupta (în costum european, dar cu picioarele goale) e prezentat ilustrului său protector, care îşi petrecea întreaga viaţă ajutând şi făcând bine: „Tot ce ştiu despre el e că trimite pe tinerii indieni la studii în Europa, că editează operele autorilor săraci, că ridică statui poeţilor bengalezi – şi citeşte sanscrita. E un Mecena care zâmbeşte ascultând mulţumirile – dar e atent la rezultatele şi roadele celor care studiază ajutaţi de el. Are un adevărat cult pentru limba sanscrită – dar cumpără toate cărţile bune europene”[13]. Extraordinara lui bibliotecă era instalată în trei camere din subsolul locuinţei lui Dasgupta. Tânărul Mircea Eliade se adaptează încetul cu încetul. După numai o lună, profesorul Ranado îl invită la Allahalad să ţină o conferinţă despre relaţiile dintre filosofia orientală şi cea occidentală. Cunoaşte un celebru botanist vienez, venit să studieze flora Indiei, e invitatul Stellei Kramrish, profesoară de istoria artei la Universitatea din Calcutta. Din ţară prietenii îl aprobă, îl urmăresc cu încredere, se interesează cu dragoste de tot ce i se întâmplă, fiind alături de el. Citesc cu înfrigurare Falsul jurnal de bord, se amuză şi sunt, din când în când, impresionaţi. Toţi înţeleg că această călătorie înseamnă ceva esenţial. Într-o scrisoare din 17 ianuarie 1929, bunul său prieten, Ionel Jianu, îi răspundea, printre altele: „Micile noastre svârcoliri nu pot avea vreun ecou până la tine, tu ai pătruns de acum în lumea aceea în care întâlneşti Eternul, la fiecare pas şi m-am căit oarecum că ţi-am împărtăşit meschinele noastre cancanuri ce ne umplu din nefericire mizerabila existenţă”. Plecarea în „marea aventură” cu mijloace băneşti insuficiente, refuzând consolarea şi suferind moral şi material, îl face pe acelaşi Ionel Jianu să-i scrie la 2 martie 1929: „Ai dreptate când scrii că tu nu trebuie să te întorci numai ca un savant de acolo. Dacă ar fi aşa, aş considera aventura ta cu desăvârşire ratată. Din consumaţia intelectuală a cunoştinţelor culese pe acolo şi a experienţelor de viaţă trăite, fiinţa ta va căpăta un sens şi existenţa o semnificaţie”. Petru Comarnescu e la fel de entuziast, publicând fragmente din corespondenţa primită de la Mircea Eliade în pagina a doua a ziarului „Ultima oră”[14]. Într-o misivă datată 26 martie 1929 îi scrie autorului, încă de pe atunci celebru, al Itinerariului spiritual: „Mă bucur că te văd tot atât de vajnic cum ai plecat. Mai mult: se pare că dorul de studiu e mai îndârjit încă, în faza actuală a vieţii tale. Făgăduieşti lucrări mari, ca acea Critică a conceptului de cauză în Buddhism, care ar putea fi de un interes capital. Inaccesibilitatea Indiei, care totuşi, măcar în sens restrâns ţi-a fost accesibilă, face, din studiile pe care le pregăteşti, piatra ele încercare ceea ce de altfel caracterizează întreaga ta aventură de până acum”. Din răspunsul lui Petru Comarnescu de la 20 iunie 1929 desprind un singur paragraf: „Nu mă pot opri să nu îţi arăt mulţumirea ce am avut-o citind scrisoarea ta, plină de adevăruri neobişnuite nouă, dacă vrei europenilor şi românilor. Sensul în care ajungi la adevărata realitate, entuziasmul noii tale cunoaşteri metafizice te onorează şi ne face pe noi, prietenii tăi, să fim mai interesaţi încă faţă de tine, pentru că dorim, parcă mai cu nerăbdare, să ne împărtăşeşti din exploatările minţii tale”[15]. Păreri asemănătoare vom găsi exprimate, într-o formă mai mult sau mai puţin meşteşugită, şi în scrisorile lui Haig Acterian, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Polihroniade şi atâtor altora. Victor Stoe şi-a încredinţat gândurile tiparului, arătând că Mircea Eliade „e tot atât de prezent printre noi şi în conştiinţa publicului intelectual ca şi înainte de plecarea lui. Mircea Eliade e magul generaţiei sale”[16]. Departe de cei dragi, Eliade se bucură atunci când primeşte din ţară bursa pe cinci luni. Aceasta îi dă posibilitatea organizării, în martie-aprilie 1929, a unei excursii în India centrală, Allahabard, Benares, Delhi, Ogra, Jaipur, Ajmir. O insolaţie ce-i provoacă o cumplită hemoragie pe fundalul unei Indii, a contrastelor, bântuită de foamete şi molime, va constitui substanţa articolului 110° Fehrenheit. Ciclon direcţia S-V, publicat iniţial în „Cuvântul”, şi devenit ulterior capitol din cartea India. În timpul căldurilor cumplite din vara 1929 începe lucrul la romanul Isabel şi Apele diavolului. Scrie cu furie, apoi se întrerupe o clipă pentru a nota în Jurnal: „Ce fioroasă şi ce dulce este, în acelaşi timp, pentru mine, munca scrisului”[17]. Cea de-a doua călătorie, în mai-iunie, o face în Himalaya. Instalat într-un modest hotel din Darjeeling, îşi propune să urmeze cu stricteţe un anumit „program”, în sensul că dimineţile colindă împrejurimile, după-amiezile aprofundează gramatica sanscrită, iar serile lucrează la roman. Vizitează mănăstirile budiste din apropiere, iar în zori priveşte creştetul alb al Everestului, aflat la 200 de kilometri. În pădurea de la Lebong e o vegetaţie luxuriantă inimaginabilă pentru un european; şopârle mari cât vrăbiile roiesc şi se caţără prin copaci, şerpii mişună prin văi. Vizitează o mănăstire budistă păzită de un tânăr călugăr ignorant, ceea ce îl decepţionează. Nu putem neglija caracterul etnografic al unor pagini – de pildă cel al pitorescului ceremonialului unei înmormântări tibetane. În mănăstire se repede „cu lăcomie” asupra manuscriselor: traducerea tibetană a Bhagavadgitei, scrisă cu cerneală aurie pe pergament, texte nepaleze cu miniaturi colorate. Răsfoieşte „un tom enorm, cuprinzând istoria populară a lui Buddha, scris acum patru veacuri, cu caligrafie perfectă, cu fantezii interliniare”[18]. Îl încântă şi picturile murale, privind îndelung scene din viaţa lui Milarepa, „poetul criminal pentru, care păstrez o veche pasiune”[19]. Au loc şi fapte senzaţionale, dintre care cea mai pregnantă e expediţia spre Sikkim descrisă amănunţit în Când vine monsoonul. Pe ploaie şi ceaţă, jungla e năpădită de lipitori, urcând spre înălţimi. Fără să le vadă, auzindu-le târâşul umed, drumeţul înspăimântat e năpădit de ele pe mâini, pe trup, pe faţă şi scapă cu viaţa printr-o adevărată minune. Întâmplarea nu putea fi uitată şi o vom regăsi în Memorii: „Ani de-a rândul, după aceea, mă trezeam cu sudori reci din acest coşmar: mi se părea că, încercând să urc coasta abruptă şi năclăită de ploaie, alunecam şi nu mă mai puteam ridica. Simţeam atunci cum mă ajunge din urmă masa aceea cleioasă şi vie, alcătuită din zeci de mii de lipitori, înaintând încet dar implacabil”[20]. În tot ceea ce face pune pasiune şi sunt perspective că va putea găsi în filosofia indiană lucruri esenţiale, neobservate de alţii până atunci. Doreşte din tot sufletul să devină un indianist, pasionându-se de filologie: „Aflarea unei rădăcini sanscrite e o nouă voluptate, descifrarea unui text e aproape un ritual. Îl săvârşesc pe îndelete, savurând întreg ceremonialul, fără să sar nicio etapă. Chiar dacă ştiu cuvântul, îl caut încă o dată în dicţionar, îl declin, în gând, îi cercetez toate legile fonetice la care e supus. Un cuvânt, o ţigară. Este aproape o euforie adâncirea aceasta în amănuntul nesemnificativ, pasiunea aceasta pentru lucruri extrem de mici, inutil de dificile. Idealul meu acum este să ştiu tot despre coalescenţa vocalelor în limbile ariene”[21]. Paranteza care urmează precizează că nu au mai fost încredinţate tiparului din Jurnal numeroase astfel de pasaje lirice, redând febra în descifrarea unui text sanscrit, lângă o gramatică şi un dicţionar. Cu un pandit venind de patru ori pe săptămână, aprofundează sanscrita, aşa încât după mai puţin de patru luni profesorul Dasgupta i-a trimis lui Rădulescu-Motru o adresă oficială, din partea Universităţii, lăudând uluitoarele progrese şi extraordinara putere de muncă a învăţăcelului său. Perseverenţa şi tenacitatea erau de fapt „secretul” acestor senzaţionale succese. După aproape o jumătate de veac, fiind întrebat de Claude-Henri Rocquet cum a reuşit să înveţe sanscrita cu Dasgupta şi panditul, Eliade răspunde: „Munceam 12 ore pe zi şi numai sanscrita… Această concentrare exclusivă asupra unui singur subiect, sanscrita, a dat rezultate surprinzătoare”[22]. Îşi pune întrebări la care încearcă să răspundă, îşi explică sieşi condiţiile specifice de viaţă pe care le are în India, impunându-şi o anumită atitudine şi comportare predominant optimistă: „Am nevoie din nou de ascetism. Altminteri de ce-am venit aici? Singurătate, meditaţie, studiu – puteam găsi în aceleaşi condiţii, oriunde în Europa. Dar aici există o anumită atmosferă de renunţare, de efort către împlinire intimă, de control asupra conştiinţei, de iubire – care îmi e prielnică. Nu tezofism, nici practici brahmane, nici rituale; nimic barbar, nimic creat de istorie. Ci o extraordinară credinţă în realitatea adevărurilor, în puterea omului de a le cunoaşte şi a le trăi printr-o realizare lăuntrică, prin puritate şi reculegere mai ales. Credinţa aceasta e şi a mea. Credinţă că, în pofida tuturor demonilor şi a voluptăţilor, există un pod drept pe care pot merge; oricând, din orice regiune infernală în care m-aş găsi”[23]. Numeroasele epistole către familie sunt calde, afectuoase. Îi scrie mamei, tatei, Corinei şi, din când în când lui Nicu. Neliniştit de greutăţile materiale ale celor dragi, se zbuciumă. Încearcă să-şi ajute fratele, care voia să se angajeze în colonii. La 12 iunie 1929 se adresează mamei: „Cred că şansa cea mai bună ar fi să se angajeze în coloniile din Africa portugheză sau fostul Camerun, colonie germană. Îi scriu chiar acum ce trebuie să facă. Condiţiile însă nu sunt prea simple. Cinci ani contract obligatoriu şi fără soţie”. E îngrijorat că în noiembrie bursa din ţară încetează şi, conştient de propria-i valoare, de perspectivele pe care le are în faţă, devine vehement: „Ar fi o crimă să mă lase fără bani tocmai acum, când mi-am sacrificat tot ca să încep studii noi şi revelatoare pentru cultura noastră. Ar fi o crimă să mă întorc înapoi acum, când pot vorbi şi scrie bine engleza, când am învăţat puţin sanscrita. Sunt conştient de viitorul meu ştiinţific şi sub niciun motiv nu voi admite să mi-l uzurpe nătângia celor de la Minister. În orice capitală aş fi bogat şi cu imense mijloace de lucru la îndemână.” Legăturile ştiinţifice ale lui Eliade sunt surprinzătoare. Marile somităţi ale orientalisticii şi istoriei religiilor sunt uimite de cunoştinţele lui, prevestindu-i un viitor strălucit. Printre celebrităţile cu care coresponda tânărul de 20 de ani amintesc: Bounaiuti, Petazzoni, Coomaraswamy, Angus, Stcherbatski. În iarna lui 1929 îl întâlneşte pe Tucci, care venea de două ori pe săptămână la locuinţa lui Dasgupta: „Neaşteptat de tânăr, viguros, debordând cu vitalitate, lucrând la mai multe cărţi deodată – istoria logicii indiene, liturgia tantrică a zeiţei Durga, simbolismul templelor tibetane, etc.[24]. Încă din „Şantier” tânărul prieten îi făcuse un elogios portret, insistând asupra neobişnuitei puteri de muncă, erudiţiei şi enciclopedismului savantului italian. Pregătirea tezei nu era o chestiune facilă. Lucrările de specialitate asupra psihologiei lingvistice şi fiziologiei laringo-bucale nu se găseau în India şi atunci le comandă de la Paris şi Leipzig. De aceea pare îndreptăţită furia care-l apucă, gândindu-se că după asemenea sacrificii ar exista posibilitatea să fie chemat în ţară.   [1] Mircea Eliade, Amintiri I (Mansarda), Colecţia „Destin”, George Uscătescu, 1966, p. 79. [2] Apologia budismului. Pe marginea cărţii lui Formichi, în „Adevărul literar şi artistic”, an VII (1926), septembrie 5, nr. 300, p. 4. [3] Vezi Dinamismul religios în India. Nota pe marginea unei cărţi recente, în „Cuvântul” an III (1926), noiembrie 21, nr. 617, pp. 1–2. [4] Vezi „Cuvântul”, an II (1926), decembrie 1, nr. 625, pp. 1–2. [5] Vezi Asvagoşa, în „Cuvântul” an III (1927), februarie 24 şi 27, nr. 693 şi 698, pp. 1–2. [6] Cf. Milarepa (I şi II), în „Cuvântul”, an III (1927), iulie 23 şi 31, nr. 822, 824 pp. 1–2. [7] În privinţa stabilirii exacte a cronologiei itinerarului, vom da crezare documentului autentic (acte, scrisori, însemnări de jurnal făcute imediat, articole, interviuri) şi nu memorialisticii. Oricât de excepţională ar fi memoria cuiva (şi a lui Mircea Eliade indubitabil că era), ea nu putea preciza, după câteva decenii, data exactă a evenimentelor. Începutul voiajului a fost nu 20 noiembrie, aşa cum îşi aminteşte în Amintiri eroul principal, ci două zile mai târziu. Am făcut această mică „rectificare” bazându-mă pe prima scrisoare a lui Mircea Eliade către familie şi pe o epistolă a bunului său prieten Haig Acterian. Tot la 22 noiembrie a fost scrisă dedicaţia de pe prima pagină a cărţii, dăruită, la plecare, de un prieten. Am cercetat acest volum şi am transcris de pe pagina de gardă a cărţii lui Jacques Riviére A la trace de Dieu: „A mon ami, Mircea Eliade. J’ai appris à aimer la formidable pensée intérieure qui anime ton être. Ta superbe aventure, nous la suivons, avec angoisse et confiance. Tu as eu l’audace d’être celui qui ose vivre sa vie. Nos veux t’accompagnent et nos pensées te suivent. Puisses tu devenir le véritable Homme de nos rêves. Bien a toi, Jonel Jianu, ce 22 novembre 1928”. În ultimul moment, autorul a avut acces şi la paşaportul lui Eliade G. Mircea, de profesiune ziarist, călătorind în Asia, Egipt şi Europa. Viza poliţiei portului Constanţa e clară: 22 noiembrie. [8] Fals Jurnal de bord, Alexandria, în „Cuvântul”, an IV (1928) decembrie 11, nr. 1308 p.1. [9] Fals Jurnal de bord. Port-Said în „Cuvântul”, an V (1928) ianuarie 25, nr. 1341, pp. 1–2. [10] India, Ed. A II. Editura Cugetarea, la pp. 13–14. [11] Ce-am văzut în India, Adyar, în „Cuvântul” an V (1925) februarie 9, nr. 1366, p. 1. [12] M. Eliade, Mémoire I, Les promesses de l’équinoxe, Ed. Gallimard, 1980, p. 227. [13] Ce am văzut în India, Biblioteca Maharajahului, în „Cuvântul an V (1928), februarie 29, nr. 1385, pp. 1–2. [14] Vezi „Ultima oră”, an I (1929), ianuarie 12, nr. 13, februarie 21, nr. 46, mai 22, nr. 118, iulie 30, nr. 177. [15] Pentru a ne face o imagine mai completă asupra anilor petrecuţi în India, trimitem şi la lectura corespondenţei lui Mircea Eliade către Petru Comarnescu, publicată de Traian Filip în „Manuscriptum”, nr. 4 (1978), pp. 158–167. [16] Victor Stoe, Magul unei generaţii, în „Viaţa literară”, an V (1930), aprilie 15 – mai 10, nr. 127, p. 2. [17] Şantier, Edit. Cugetarea, 1935, p. 66. [18] India, vol. citat p. 145. [19] Idem, p. 146. [20] Mémoire, op. cit p. 240. [21] Şantier, p. 24. [22] Mircea Eliade, L’épreuve du labyrinthe, Entretiens avec Claude Henri Rocquet, Ed. Pierre Belfond, 1978, p. 50. [23] Şantier, p. 52. [24] Mémoire I, p. 231.