Nicolae Labiș

Dans   Toamna îmi ineaca sufletul în fum… Toamna-mi poarta în suflet roiuri de frunzare. Dansul trist al toamnei il dansam acum, Tragica betie, moale leganare…   Sangera vioara neagra-ntre oglinzi. Gandurile-s moarte. Vrerile-s supuse. Fara nici o soapta. Numai sa-mi intinzi Bratele de aer ale clipei duse.   Ochii mei au cearcan. Ochii tai is puri. Cata deznadejde pasii nostri mâna! Ca un vant ce smulge frunza din paduri, Ca un vant ce-nvarte usa din tâtâna…   Maine dimineata o sa fim straini, Vei privi tacuta maine dimineata Cum prin descarnate tufe, în gradini, Se rotesc fuioare vestede de ceata…   Si-ai sa stai tacuta cum am stat si eu, Când mi-am plans iubirea destramata-n toamna, Si-ai sa-asculti cum cornul vantului mereu Nourii pe ceruri catre zari indeamna.   Pe când eu voi trece sub castani roscati, Cu-mpietrite buze, palid, pe carare, Si-or sa mi se stinga pasii cadentati – In nisip, scrasnita, lasa remuscare…

Mama   N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune Un om ce de pe-acasa a venit Cum c-a-nflorit la noi malinul Si c-ai albit, mamuca, ai albit.   Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava. Eu nu stiu cum sa cred atatea vesti, Când din scrisori eu vad precum matale Din zi în zi mereu intineresti.

Sunt spiritul adâncurilor   Eu sunt spiritul adâncurilor, Traiesc în alta lume decât voi, În lumea alcoolurilor tari, Acolo unde numai frunzele Amagitoarei neputinti sunt vestede. Din când în când Ma urc în lumea voastra În nopti grozav de linistite si senine, Si-atunci aprind mari focuri Si zamislesc comori Uimindu-va pe cei ce ma-ntelegeti. Apoi cobor din nou prin hrube trudnice În apa luminoasa, minunata. Sunt spiritul adâncurilor, Traiesc în alta lume decât voi.

  Am iubit…   Am iubit de când ma stiu Cerul verii, straveziu, Despletitele rachite, Curcubeiele pe stânci Ori padurile adânci Sub ger alb încremenite. Mi-a fost drag pe baragane Sa vad fetele morgane Ori pe crestele din munte Joc de trasnete rotunde, Scurgerea cocorilor, Pacea înaltimilor, Semetia pinilor Plini de scama norilor.   Am iubit iubirea pura, Floare rosie pe gura Si în inima arsura, În priviri zapezi candide Si-n piept voci necontenite.   M-a înfiorat ades Tot ce gândurile tes: Pe al filelor polei Dansuri repezi, leganate, De pe arcuri înstrunate, Sagetarea de idei…   Toata-aceasta maretie Ne-a fost data din vecie…

Dor   Pentru ce-am plecat, Unde ma îndrept? S-au întunecat Sensurile-n piept, Dar o flacara Ma cheama acolo Sub straturi de nea Si vreau sa treaca Linistea mea.

Am uitat   Am uitat sa fiu destept Pentru-o zi ori pentru-o viata Cât înmarmurit astept, Albe, bratele-ti de gheata.   Nu mai cuget, cred, mereu: Strâns în mine ca-ntr-un templu, Însa demn în miezul meu, Cu zgârcenie contemplu.

Moartea caprioarei   Seceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit si a curs pe pamânt. A ramas cerul fierbinte si gol. Ciuturile scot din fântâna namol. Peste paduri tot mai des focuri, focuri Danseaza salbatice, satanice jocuri.   Ma iau dupa tata la deal printre târsuri, Si brazii ma zgârie, rai si uscati. Pornim amândoi vânatoarea de capre, Vânatoarea foametei în muntii Carpati. Setea ma naruie. Fierbe pe piatra Firul de apa prelins din cismea. Tâmpla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta Planeta, imensa, straina si grea.   Asteptam într-un loc unde înca mai suna, Din strunele undelor line, izvoarele. Când va scapata soarele, când va licari luna, Aici vor veni în sirag sa se-adape Una câte una caprioarele.   Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac. Ametitoare apa, ce limpede te clatini! Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri La ceas oprit de lege si de datini.   Cu fosnet vestejit rasufla valea. Ce-ngrozitoare înserare pluteste-n univers! Pe zare curge sânge si pieptul mi-i rosu, de parca Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am sters.   Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii, Si stelele uimite clipira printre ele. Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii, Frumoasa jertfa a padurii mele!   Ea s-arata saltând si se opri Privind în jur c-un fel de teama, Si narile-i subtiri înfiorara apa Cu cercuri lunecoase de arama.   Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit, Stiam ca va muri si c-o s-o doara. Mi se parea ca retraiesc un mit Cu fata prefacuta-n caprioara. De sus, lumina palida, lunara, Cernea pe blana-i calda flori stinse de cires. Vai, cum doream ca pentru-ntâia oara Bataia pustii tatii sa dea gres!   Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi, Îsi ridicase capul, îl clatina spre stele, Îl pravali apoi, stârnind pe apa Fugare roiuri negre de margele. O pasare albastra zvâcnise dintre ramuri, Si viata caprioarei spre zarile târzii Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna Când lasa cuiburi sure si pustii. Împleticit m-am dus si i-am închis Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne, Si-am tresarit tacut si alb când tata Mi-a suierat cu bucurie: – Avem carne!   Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa beau. Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini! Ma simt legat prin sete de vietatea care a murit La ceas oprit de lege si de datini… Dar legea ni-i desarta si straina Când viata-n noi cu greu se mai anina, Iar datina si mila sunt desarte, Când soru-mea-i flamânda, bolnava si pe moarte.   Pe-o nara pusca tatii scoate fum. Vai fara vânt alearga frunzarele duium! Înalta tata foc înfricosat. Vai, cât de mult padurea s-a schimbat! Din ierburi prind în mâini fara sa stiu Un clopotel cu clinchet argintiu… De pe frigare tata scoate-n unghii Inima caprioarei si rarunchii.   Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc, si-as vrea… Tu, iarta-ma, fecioara – tu, caprioara mea! Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc! Plâng. Ce gândeste tata? Manânc si plâng. Manânc!

Geografia timpului   1. Palmele   Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit. Sunt bataturi mai trainice pe ele. Metalul ce durea la început Le-a întarit, topindu-li-se-n piele. Ele îmi cer mai multa încordare Si cer gândirii proaspat înteles. Cerinta lor e mult mai hotarâta Când fruntea grea mi-o sprijina ades.   Încep sa bag de seama, în sfârsit, Ca multe îmi ramân neîntelese, Ca-n orice fapt sunt adevaruri mari De care-odata nu parea sa-mi pese. Încep sa simt înfriguratul chin Al setei de-a cunoaste-aceste taine, De a nutri spre ele-un dor flamând, De-a le cunoaste pure, fara haine.   2. Dragostea   Cu ea si mâine-oi hoinari sub soare, Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminti… Dar ma mai multumesc si astazi oare Doar sarutari si-mbratisari fierbinti? Ades, în loc sa cugete, ea râde, Saruturile-nabusesc idei, Totusi iubesc, înca iubesc frenetic, Faptura ei si mersul lin al ei.   De mâine, rasuci-voi tot ce-a fost – Iubirea va lua drum nou, ori piere. Sunt sigur, ea ma va privi ciudat Si lacrama-va, poate, în tacere. Îi va fi grea. Si mie-mi va fi greu. Voi îndura, gândind ce-o sa urmeze. Când urci pe munte, truda ti-o înfrângi Visând la piscuri, nalte metereze.   3. Geografia timpului (1)   Schimb curgerea acum în plan intens: Geografia timpului e-n fata. Epoca mea e-aici: câmpii si munti, Diversitate vasta si mareata. Sunt mii de râuri, unele curg drept, Iar altele pe cai ocolitoare, Si totusi toate se îndreapta-acum Spre marea mare, purificatoare.   Totu-mi parea întâi învalmasit. Mergeam – dar unde, nu-mi pasase mie. Stiam ca-s tânar, ca iubesc adânc Tovarasii de munca si mândrie, Nu cunosteam primejdiile mari Si poate de aceea n-aveam teama… Frumos mai e sa zbori! Dar ce frumos E-atunci când zbori spre steaua ce te cheama!   4. Geografia timpului (2)   Trecând prin timp, îl însemnam sub pas – Asa îl reprimeste universul. Dar însusi timpul, când prin el pasim, Ne schimba tainic inima si mersul. Nu batrânetea,-n urma alergând, Spre moarte pasul cearca sa ni-l poarte, Ci doar maturitatea creste-n noi Si ne maturizam pâna la moarte.   Din epoca, din zborul ei si-al meu, Uzina e o parte, o artera. Nu fierbe-n doar fier si minereu, Ci seve ce hranesc aceasta era. Pulsatiile ei se pot simti Pâna si-n iarba fâsâind sub coaste – Cu ele-amestecate se aud Pulsatiile noastre furtunoase.

Primele iubiri   2 Mi-am taiat în suflet temple, Chip cioplit s-asez în ele, Cerbii mei au sa-l contemple Adunati sub ploi de stele.   Brazii mei înalti si plopii Sub poleiuri de zapada, Înmultit în mii de copii, Chipul tau au sa ti-l vada.   Iar izvorul înserarii Oglindi-va-n ape pale Arcul strâns al cugetarii De pe bolta fruntii tale.   Peste stânci mi s-or desprinde Flacari verzi, când ai sa treci, C-o privire vei aprinde Roua ierbii mele, reci.   Daca alte lumi, plecata Cu-ai tai pasi ai sa alinti, Îti va fi si-atunci pastrata Urma pasilor fierbinti.   Caci fosnindu-ti unduirea Calma,-a palmelor subtiri, Mi-a stins pâna si-amintirea Trecatoarelor iubiri.   Doar o singura iubire Lâng-a ta o mai pastrez – Este prima mea iubire, Ea mi-a dat în viata-un un crez.   Ea, al vietii mele soare, Încalzi-va din senin Toate cântecele care Tie am sa ti le-nchin.   4   Mergeam tacuti alaturi, straini, odinioara Si presimteam ca astazi voi fi îndragostit De fata ta curata ca zorile de vara, De parul tau de aur împletit.   Dar nu stiam ca nimeni n-are sa poata sterge Vapaile din inimi, acest pojar nestins, Ca pe carari de sticla alaturi ne vor merge Ideile, îmbratisate strâns.   Ca prins de-o vraja noua si-atotcuprinzatoare Voi parasi boema cu gustul ei amar, Ca vinul, desi-mi place când scapara-n pahare, Ma va-mbia din ce în ce mai rar.   Vazusem frumusetea privirilor semete, Izvoare de lumina, de umbre si scântei, Dar banuisem numai adânca frumusete De dincolo de ochii mari si grei,   Ce mai târziu, prin lupte launtrice-am aflat-o Si-o aflu-n întregime în fiecare zi Iluminându-mi viata cu flacara-i curata Fara de care n-as putea trai.   5   Steaua polara pe cer, departe, În scurgerea timpului nu are moarte Statornic arde în orice seara, Capat de osie, steaua polara. Stelele, luminile, roiuri astrale Se-nvârt în jurul osiei sale. Sobra-armonie pururea vie, Nezdruncinata putere-n tarie.   Osie-a luminilor, daca te-ai rupt, Lumile cad huruind dedesubt, Ca-nvalmasite de tari alcooluri Lumile cad fulgerate în goluri! Îngrozitoare schimbare atunci: Floarea vulcanilor creste din pungi, Pale se sting ale luncilor flori, Mori, vegetatie, suflete, mori.   Arde o stea între multele stele, Arde pe ceruri si pe drapele, Capat de osie – rosie stea – Osia trece prin inima mea. Lumea-mi se-nvârte pe osia dura În anotimpuri de frig si caldura, Si când furtunile ma bântuiesc, Cerbii si vulturii mei o privesc.   Daca s-ar frânge osia mea, Cerbii si vulturii mei ar zbura, Spre alte lumi ar zbura si-ar tipa, Daca s-ar frânge osia mea. Ar navali pustiirea secreta, Cântecu-ar prinde scrâsnet de creta, Cerbii si vulturii mei ar zbura, Daca s-ar frânge osia mea.   Osia mea-i doar o parte, stiu bine, Osia mare trece prin mine, Osia este numai o parte Din marea osie, fara de moarte. Osia mea nu se frânge nicicând, Trece prin miezul acestui pamânt, Pe ea, iubito, sunt lumile noastre, Doua planete, margele albastre.

Confesiuni   1   Mângâie-mi parul. Astazi mi-i aspru si sarat. Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare… De colburi nins, cu vânturi si ploi amestecat, În zgura de la trenuri scaldat si-n stropi de mare.   Ce larg ma simt si lacom si niciodata plin! Sorb prin pupile lumea si-n taina cu auzul, Nepotolit ca-n fata paharelor de vin Ce-mi scapara-n mustata stropi limpezi ca hurmuzul.   Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem, Tam-tamuri de copite în mine aspre suna, Dar tot mi-i dor de duca, spre mine înca chem Acele panglici albe pudrate-n colb de luna.   Ma las purtat de focul aprins sub placa fruntii Ca norii ce se lasa mânati de vijelii Si dornici sa cunoasca atingerea cu muntii, Când trec prin brazi dau vama si rup din ei fâsii.   2   Am fost stup de pofte si de miere, Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi, Gândurile, mâinile ridicau tacere Si melancolie densa si putere Spre multiplicata fata ce ma cere   Pentru vesnicie, pentru înviere – Veverite albe lunecând pe trunchi. Pentru ce acestea toate le mai spun? Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?   Ai venit când toamna soarele-si sugea – Astfel niciodata n-are sa-i mai suga Razele-i lucide. – Si asemenea Soarelui, plecasem pletele, a ruga.   Ai tras podul, poarta. Si zidiri roscate, Crenelari severe, iederi în apus, Închizând atâtea fumuri inelate, Puritati de pâcla strânsa sub lacate, Si vâltori de sânge cu ecou ce bate În pereti de clopot ceruit, sa-noate Au pornit; si-n zarea zarilor s-au dus.   Si s-a stins în minte ultimul meu gând. Parca-mi esti alaturi înca. Pâna când?   Oh, daca putea-voi iarasi sa-mi dezdoi Amândoi genunchii, cred ca peste noi, Mie semanându-mi, soarele si azi Ar privi cenusa unde-ncepi sa cazi Neclintit ca-n vara din decisu-i unghi.   Dar pamântu-mi leaga fragezii genunchi.   3   Deci a venit si toamna cu palele-i tristeti Si curg încete frunze si-s pasii mei înceti, Pe-arginturile mintii tresalta întrebari, Cum joaca pe icoana lumini de lumânari.   Si înghetate colburi pe vânt se zbat mereu. Unui copil aseara i-au smuls înaltul zmeu, Si-atârna astazi zmeul de-un fir de telegraf Atât de mort acolo si zdrentuit de praf.   Iar oamenii-s mai singuri miscându-se-ntre ei, Le-a pus pe fete toamna un vinetiu polei Si se crispeaza râsul putin câte putin… Studentei, de acasa i s-a trimis un vin,   Eu am baut dintr-însul. Era un vin modest, Ca mamaliga buna, ca pâinea de sub test, Si m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit A curs, în clipocirea acestui vin, topit,   Si ce reprosuri poate si nedormite nopti Curg în lividul sânge al strugurilor copti, Si vinul laudându-l pleoapele mi-am strâns Si nebagat de seama în mine surd am plâns.   4   De ce-am crezut de-atâtea ori Ca-mi place-o floare numai dintre atâtea flori, De ce-am crezut ca o iubesc si-apoi Gaseam o alta floare cu foile mai moi?   Oh, cât de larga-i lumea: iubind si raspunzând O caut si o mângâi fir dupa fir, pe rând, Fara sa-ntreb vreodata de si-a ivit doar mie Gingasa crizantema întreaga ei tarie.   S-o am întreaga-n mine, mi-ajunge doar o data Gingasa crizantema sa fie sarutata. Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând sa nu fiu ram, Ci alb noian de nour si liniste sa n-am.   5   Sa observati ca niciodata N-am fost singur cu mine cum multi au crezut. Tot ce-am iubit, niciodata N-am mistuit într-al timpului pasnic trecut.   Tot ce-am putut sa privesc Mi s-a parut din cale-afara De crunt ori dumnezeiesc – Nu i-am dat voie sa moara.   Sub zenit Am sa fiu fericit Când cineva, Descifrându-mi litera si inima mea, Va putea fi privit Râzând, ori rânjind, Ori plângând.