Petre Ispirescu

Băiatul cel bubos şi ghigorţul de Petre Ispirescu         A fost odată un băiat. El, de la naşterea lui, se pomenise bubos. Ce n-a făcut el ca să se cureţe de bube? dară în deşert. Băieţii la joc şi fetele la horă îl huiduia şi fugeau de dânsul ca de o lepră.  Şi fiindcă n-avea încotro, şi el, biet, îşi înghiţea amarul, şi răbda. Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu dezmierdare. Se uita cu jind la ceilalţi băieţi şi flăcăi, cum unii se încurau jucându-se, cum alţii se zbenguiau cu fetele, şi râmnea la dânşii.         În toate zilele se ducea el la un puţ de aducea apă pentru casă. Drumul însă îi era pe la curtea împărătească. Într-o zi, când scoase apă văzu în ciutură un ghigorţ. Bucuria lui, că o să aibă în ziua aceea legumă mai deosebită. Când, ce să vezi d-ta? peştele începu să-i vorbească:         – Flăcăule, aruncă-mă iară în puţ, şi nu-ţi face păcat cu mine, că mult bine ţi-oi prinde şi eu vreodată.         Băiatul se minună de asta; cum de să vorbească un peşte? Simţi el că trebuie să fie aci la mijloc ceva năzdrăvan şi-i dete drumul în puţ.         Fata împăratului nu voia cu nici un chip să se mărite. Ce nu făcu bietul tată-său, ce nu drese ca să-şi dea fata la casa ei, dară ca s-o înduplece, ba. Ei nu-i da inima să-şi lege capul cu nici unul din peţitorii ce veneau să o ceară, deşi toţi erau împăraţi şi fii de împăraţi.         Băiatul cel bubos însă de câte ori trecea cu cofa la apă şi ea era la fereastră, vedea că îi tot râde. El nici să se gândea că pentru dânsul se punea la fereastră, şi că îl pândea până ce trecea, ci socotea că aşa este ea de felul ei cu zâmbetul pe buze. Pasămite fata împăratului, ori că cunoscuse că el o să fie un om frumos, ori că o trăgea aţa ca spre ursitul ei.         Azi aşa, mâine aşa, până ce, într-o zi, îl chemă de vorbi cu el. Să se prăpădească băiatul de ruşine când văzu că pe dânsul îl cheamă! Se făcu roşu ca sfecla, se zăpăci până într-atâta de nu ştiu deocamdată să zică nici două boabe legănate. Atât de mult se fâstâcise el.         Apoi, ţiindu-şi firea şi luându-şi inima în dinţi, dete nişte răspunsuri de merse fetei tocmai la inimă.         Vezi că şi vorba lui ca şi a fetei era vorbă cu lipici, dragul neichii; fetei îi tâcâia inima nu-i tâcâia, dară lui ştiu că-i tâcâia de sta să-i iasă afară din piept. Şi dintr-acel minut, nu ştiu ce făcea el, nu ştiu ce dregea, că se pomenea, fără voia lui, trecând pe la curtea împărătească, ia aşa, numai ca să treacă.         El îşi uitase de peşte. Acum îşi aduse aminte de dânsul, şi ducându-se la puţ într-o zi, se uită înăuntru şi zise:         – Peşte, peştişor, ghigorţule dragă, mi-ai zis că ai să-mi prinzi bine odată, odată; rogu-te, scapă-mă de bubele astea uricioase şi împuţite.         N-apucă să sfârşească vorba bine, şi ce să vezi dumneata? odată îi căzu bubele, şi rămase curat şi luminat, ca un pui de brad.         Când l-a văzut fata de împărat aşa mândru şi frumos, nu s-a mai putut opri, şi l-a sărutat. Vezi că inima îi da brânci către dânsul, şi se bucură, nevoie mare, că pusese ochii pe un aşa boboc de flăcău.         Ea frumoasă de pica, el frumos ca un bujor, văzu că sunt numai buni de a se lua în căsătorie, şi ducându-se la împăratul, tatăl său, îi zise:         – Tată, eu mi-am găsit logodnicul. Nu ştiu dacă ţie îţi place ori ba, dară mie îmi sfârâie inima după dânsul.         – Cum se poate să-mi faci tu astă ruşine, fata mea?         Unde ai mai auzit tu ca o fată de împărat să ia de bărbat pe un fluieră-vânt, golan şi fără nici un căpătâi?         – Tată, poate să fie sărac, poate să fie golan, cum zici d-ta, dară este om de omenie, deştept şi apoi mie îmi place. Eu am să trăiesc cu el. Pe el îmi zice inima să-l iau. Dacă nu vei voi să mă însoţesc cu el, să ştii cu hotărâre că pe altul nu iau, o dată cu capul.         Dacă văzu tatăl fetei, împăratul, că fie-sa pusese piciorul în prag şi nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat, mi i-a luat binişor pe amândoi, i-a băgat într-o butie şi i-a dat pe gârlă.         Ei începură a se boci şi a plânge de mi ţi se rupea rărunchii. El, biet, nevinovat, păţea necazul după urma fetei împăratului, căci el nici nu-i bătuse capul, ba nici că visa că o să ia de nevastă pe fata împăratului.         Văzând însă că cu bocela nu o scoate la nici un căpătâi, se ruşină singur de sine, cum de să se arate el, cruce de voinic, aşa puţin la inimă când se întâmplă de caz în nevoie, şi începu a se gândi, ca ce ar face să scape de primejdie.         Când, odată îi veni în gând ghigorţul.         – I!… zise, ghigorţule drăguţ, acum să te văd! Mi-ai dat dovezi de năzdrăvănia ta. Ştiu că poţi multe. Scapă-mă de nevoia în care am căzut.         Abia îi ieşi din gură vorba cea din urmă, şi, ce să vezi dumneata? dintr-o păcătoasă de butie, unde mi se făcu un palat, de nici împăratul, tatăl fetei, nu avea aşa palat bogat şi împodobit cu de toate frumuseţile lumei. Atâta numai, că butia ajunsese la mare, şi acest palat acolo se înfiinţă.         Mai gândi o dată băiatul cel bubos la ghigorţ şi dori ca palatul să se strămute într-o pădure.         Dorinţa lui se împlini numat cât te ştergi la ochi.         Dar aşa palat măiestru nici că s-a mai văzut, măre. Toate lucruşoarele dintr-însul era puse la rânduiala lor şi toate îmi vorbeau ca nişte năzdrăvane.         Ei acolo au făcut nunta. Faţă la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreţi, floricelele cele frumoase, pasările văzduhului şi stelele cerului împreună cu sânta lună.         Trăiau acolo ei ca în sânul mumei lor. Unde să auzi la dânşii ceartă! ferita sântuleţul să vezi la dânşii neunire. Căci diavolul vrajbei nu cuteza să-şi vâre coada între ei.         Şi aşa petrecând ei, căsătoria lor fu binecuvântată cu un copilaş, ce se născu împlătoşat cu un piept de aur. Mumă-sa, fata împăratului, cum îl văzu aşa, se sperie, şi îi şi puse gând rău.         Dară fiind rodul pântecelui său, îi fu milă să-i facă de petrecanie. Se duse deci de-l puse într-un pom nalt şi îl năpusti acolo.         Venind ursitoarele, ele ursi pe copil că va ajunge om mare; că va ridica tulpina din care ieşise mă-sa, la mare mărire; că hrana i-o va aduce o pasăre; că va întâmpina un zabrac bun de la ai hrănitoarei sale, din care va scăpa cu faţă curată; apoi că va fi povăţuit de o altă pasăre.         Şi în adevăr, chiar de a doua zi începu a veni un vultur în toate zilele, şi a-i aduce de mâncare.         În vremea aceasta, împăratul, tatăl fetei, plecase în vânătoare cu o mulţime de curteni, slujitori şi vânători. Şi vânează ici, vânează colea, se depărtase de oamenii săi, pe nebăgate în seamă. Cum, cum, el se rătăci, rămânând numai cu credincerul său. E! ce te faci tu acum? căci seara se apropie, şi loc de repaus nu este, şi casă de găzduit nici pomeneală.         Tot bâjbâind ei prin amurg, dete peste palaturile băiatului celui bubos. Cum ajunseră, descălecară, şi voind să lege căpăstrul calului de propteaua porţii, aceasta îi înfruntă, zicându-le:         – De, mă neghiobilor, da ce, aici legaţi voi caii? locul cailor este la grajd.         Împăratul rămase stâlpit de mirare. Şi apoi îi veni şi cu ruşine cum el, împăratul, să fie mustrat de o proptea.         Şi, tot strângând pumnii şi dinţii de necaz, se plimba de colo până colo pe dinaintea porţii, ca să se mai răcorească niţel şi să-şi astâmpere necazul.         Bubosul văzu de pe fereastră că tot umblă pe dinaintea porţii nişte oameni, lucru ce nu mai văzuse el de când intrase în butie, coborî scara palatului şi veni la poartă de pofti pe aceşti călători înăuntru şi-i ospătă ca pe nişte oameni de omenie şi rătăciţi.         Stăpânii palatului cunoscură pe împăratul, dară el nu-i cunoscuseră pe dânşii, vezi că nici nu-i trăsnea lui prin cap ca ei să mai trăiască.         Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze de ceea ce văzu în acele palaturi. N-apuca să privească cu băgare de seamă la lucrurile ce mergeau singure şi-şi făceau slujba, şi sta să asculte la altele cari vorbeau şi se îmbărbătau una pe alta la lucru. Masa se puse în linişte şi cu bună rânduială. Toate îşi aveau vătaful lor: tacâmurile mesei, trăncănăile de la bucătărie, aşternuturile, măturile de casă şi de curte, grajdurile, curtea, toate erau cu rânduielile lor.         După ce ospătă ca un împărat, a doua zi plecară vânătorii cei rătăciţi. Găsind o potecă care îi scoase la luminiş, de unde cunoscură drumul, împăratul plecă la curtea lui cu hotărâre desăvârşită a pune gonaci cari să afle ale cui erau palaturile acelea din coprinsul împărăţiei sale, şi despre care nimeni nu-i povestise nimic. El avea de gând ca să porunească mai apoi să i-l aducă lui acolo.         Vulturul urma a hrăni copilaşul lepădat de mă-sa şi pus în copaci, carele creştea repede ca o floare, până ce într-o zi se ţinu vulturoaica după dânsul să vază unde tot vine el. Când privi ceea ce făcea, îşi zburli penele de pe dânsa şi puse gând rău copilului. Ea se ascunse şi stete acolo până ce plecă vulturul.         Cum se duse el, vulturoaica veni la copil şi cu pliscul începu a ciocni în pieptul copilului, ca să-i mănânce rărunchii. Pieptul fiind tare, pentru că era, cum zisei, de aur, nu-l putu sparge aşa lesne. Copilul, cum simţi ciocniturile vulturoaicei, întinse mânuşiţele, parcă l-ar fi învăţat cineva, apucă pe vulturoaică de gât, şi strânse, şi strânse, până ce o sugrumă şi căzu jos moartă.         Atunci şi copilul, coborându-se din copaci, o apucă razna pe câmp. În cale se întâlni cu un cocor. Cum îl văzu, se împrieteni cu el. Cocorul dând peste o aşa bunătate şi frumuseţe de copil, nu se mai îndură a se dezlipi de dânsul, şi trăiau împreună în cuibul lui. Găsind o carte pe unde colinda cocorul, o aduse băiatului, şi acesta învăţă să citească şi să scrie.         După ce se mai mări băiatul, cocorul îl învăţă a face o luntre, cu care se plimba pe apă. El lua oameni cu dânsul în luntre, cu care se învăţa la mânat. Mai târziu el îi şi întrecu la meşteşugul de a mâna luntrea şi îi plimbă şi pe dânşii.         Plimbându-se el aşa pe apă, a zărit palaturile tatălui său. A cercetat ce era aceea şi a aflat că acolo trăieşte o pereche de oameni. El s-a dus să facă cunoştinţă cu dânşii. Acolo, din una, din alta, se dară în vorbă şi despre copii, şi află că el este copilul lor.         După aceasta părinţii îl rugară să rămâie cu dânşii. El nu voi, vezi că ursita lui îl trăgea în altă parte.         Se puse în luntre şi ieşi la lume. Aci dacă ajunse, dete peste palaturile împăratului, tatăl mă-sii.         Cum îl văzu împăratul, nu ştiu ce parcă îi zicea să ia în nume de bine pe acest june. Iar lui, fără să ştie de ce, îi tâcâia inima de bucurie. Vezi că, măre, sângele apă nu se face, şi rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet.         El intră în slujbă la împăratul. Şi isprăvile ce aduse împărăţiei prin iscusinţa lui făcu pe împărat să aibă pe acest tânăr mai de aproape al său.         Fiind tot pe lângă împăratul, şi văzând adesea pe fata împăratului, căci după surghiunirea fetei celei mari dobândise împăratul altă fată, îl bătu gândurile să se întinză până la dânsa şi nu greşi, căci şi ea pusese ochii pe dânsul. Într-o zi se încumese a-i face cu mustaţa, dară cam cu sfială; ea se uită galeş la dânsul. Azi aşa, mâine aşa, până ce într-o zi merseră amândoi înaintea împăratului, dădură în genunchi, mărturisiră că sunt îndrăgiţi, şi se rugară de împăratul să-i căsătorească.         Împăratul, carele ştia de patarama celei dintâi fete, nu se împotrivi nici o cirtă de timp, ci ştiind şi pe băiat deştept şi ager la minte, puse de le făcu un pui de nuntă de ştiu că s-a dus pomina.         Apoi fiind şi bătrân, se coborî din scaunul împărăţiei şi îi urcară pe dânşii, cari domniră cu omenie câte zile avură.

Fata de împărat şi fiul văduvei de Petre Ispirescu         A fost odată un împărat foarte bogat şi puternic. Acest împărat avea un fecior şi o fată. Întâmplându-se să-i moară feciorul, îl îngropă cu mare cinste şi alai ca pe un împărat. Când fu a duce mortul la biserică, fata împăratului ceru a merge şi dânsa să-l petreacă. Aşa de păzită era fata aceasta de tată-său, încât până atunci nici soarele nu-i văzuse feţişoara, nici vântul nu-i bătuse părişorul. Ea se îmbrăcă în negru şi-şi lăsă părul despletit pe spate, şi aşa merse de petrecu pe frate-său la groapă. Şi aşa gătită îi şedea şi mai bine decât altminteri. Căci, nu e vorba ea era foarte frumoasă. Crinii şi viorelele rămăseseră pe jos şi nici la degetul cel mic al ei nu le punea. Când o văzu aşa de gingaşă şi de plăpândă, rămase cu ochii zgâiţi la dânsa. Şi aşa de puţintică şi drăgălaşe mai era, încât s-o sorbi într-un pahar cu apă. Lumea uitase şi mort şi tot uitându-se la dânsa. Atunci veni un vântişor lin şi uşor, de-i resfiră pletele; iară ea simţi că un fior rece i se strecoară prin inimă.         Cum, cum, îngropară mortul şi toată lumea se întoarse acasă.         Tot pe atunci în cetatea aceea se afla o văduvă săracă. Ea avea un fiu. El era de treabă, smerit şi sfiicios ca o fată mare. Toţi feciorii de boieri aveau pizmă pe dânsul şi-i puseseră gând rău. Nu-i găsea însă nici o pricină, ca să puie mâna pe dânsul. Fiul văduvei întrecuse pe toţi boierii şi împăraţii la boi şi la stat. El era arătos nevoie mare. Ai fi pus ochii pe dânsul d-ar fi fost într-o mie. Ş-apoi era dulce la cuvântare. Curgea graiul din gura lui ca mierea. Nu se mai sătura cineva de dânsul ascultându-l.         De la moartea fratelui său, fata nu se prea simţea bine. Ba c-o fi una, ba c-o fi alta, ba c-o fi deochi, ba c-o fi săgetătură, şi toate descântătoresele şi vracii nu-i putură da de leac.         Mă-sa băgă de seamă că fie-sa era însărcinată. În zadar se jura fata că nu ştie la sufletul ei nimic cu prihană. Cine să o crează? Burta o da de gol. Ea însă nu spunea minciuni, se pomenise şi ea aşa. D-apoi când află tată-său că fie-sa are să fie mumă, fără să fi pus pirostriile pe cap? se făcu foc şi pârjol. Nu mai ascultă nici rugăciuni, nici nimic. A se dezvinovăţi înaintea lui nu era cu putinţă. Porunci deci ca numaidecât să se adune Sfatul împărăţiei în taină, ca să otărască pedeapsa ce s-ar cuveni fie-sei pentru o aşa nelegiuire şi ca să se spele ruşinea ce adusese ea părului cărunţit al tatălui său.         Sfatul împărăţiei găsi cu cale că spre a se spăla o aşa grozavă necinste, fata cu moarte să se omoare. Unii ziceau ca să se arză de vie. Alţii ca să-i scoată ochii şi să se gonească în pustietăţi spre a fi mâncată de fiare sălbatice. Alţii iară ziceau ca să i se lege o piatră de gât şi să se dea pe Dunăre.         Tocmai pe atunci, din păcate, iată că şi feciorul văduvei trecea pe acolo în treaba lui. Cum îl văzură boierii, numaidecât se învoiră, şi hotărârea fu gata, cam ce, adică, să facă cu fata împăratului.         Toţi fură într-o glăsuire ca fata să se dea pierzării. Însă ca una ce este fată de împărat, şi ca una ce trebuie să fi săvârşit nelegiuirea cu un om, carele şi acela trebuie să piară, acel om să fie fiul văduvei, deoarece fata nu vrea să spuie pe adevăratul nelegiuit, şi pentru că Sfatul împărăţiei nu poate să-l ghicească. Cum hotărâră, aşa şi făcură.         Împăratul porunci, şi numaidecât se aduse un boloboc mare; puse de-l smoli şi, băgând într-însul pe fata de împărat cu fiul văduvei, porunci de înfundă bolobocul bine, şi îl dete pe Dunăre.         Pe când însă dogarii înfundau bolobocul, una din roabele fetei de împărat, mai miloasă la inimă, se strecură prin calabalâc şi le dete pe sub ascuns o copaie de mere, două azime şi un fedeleş cu apă. Noroc că nu o văzu nimeni.         Se duse butoiul pe Dunăre trei zile şi trei nopţi, fără a se opri undeva. Merindea din butoi se isprăvise. Biata fată îşi plângea nevinovăţia cu nişte graiuri de-ţi rupea băierile inimei, iară bietul băiat, şi el nevinovat ca şi dânsa, o mângâia şi nu o lăsa să-şi piarză nădejdea de la Dumnezeu. Când, ce să vezi dumneata? A patra zi, dis-de-dimineaţă, bolobocul se loveşte de un buştean şi se sparge. Pasămite bolobocul ajunsese la margine, adus fiind de talazurile Dunării, şi-l ciocni de buşteanul pe care tot apa îl dase la margine.         Ieşiră deci la uscat dosădiţii de ei, şi dară mulţumiră lui Dumnezeu că le-a scăpat zilele, şi-i făcură să mai vază o dată lumina.         Apucară pe o potecă şi intrară într-un bunget de pădure. Aci o luară apoi pe o pârtie, şi merse, şi merse, până ce văzu că se deschide o poieniţă. În astă poieniţă dete de nişte case foarte frumoase, bătătura cărora era câmpul cu florile. Toate lucrurile în această casă erau cu şart. Nimic nu lipsea. Toate catrafusele îşi aveau vătaful lor şi nimic nu era nerostit. Când voiai ceva, era destul numai să porunceşti şi îndată se făcea. Aci era în adevăr: pune-te masă, ridică-te masă.         Trecură mulţi ani de la această întâmplare. Împăratul îşi uitase de fiica sa. Fata de împărat şi fiul văduvei se învoiseră şi se însoţiseră. Nici unul din amândoi nu s-a căit mai în urmă pentru aceasta. Vezi că el în viaţa lui nu alunecase până atunci, era curat, cum îl făcuse mă-sa; şi pe fata împăratului o găsise acasă. Copilul cu care era însărcinată fata când o goni tată-său se născu, şi se făcuse un băiat de să nu te înduri de el. Iară ei petrecând bine, îşi uitaseră de necazurile cele trecute. Puterea lui Dumnezeu îi ocrotea şi-i ferea de rele. Atâta numai că p-acolo nu se vedea nici pui de om. Parc-ar fi fost la sfârşitul pământului.         Într-una din zile, împăratul, tatăl fetei, plecă la vânătoare. El se încumese a răzbi mai înăuntru pădurei decât altă dată. Şi, din vânat în vânat, el se rătăci. Orbăcăi în sus, căută în jos şi peste poteca pe care să iasă la lumină nu putea să dea. Se luase de gânduri. Când, iacă dă în poieniţa cu casele. Văzu şi casele. El se minună când văzu aşa casă frumoasă într-o astfel de sălbăticime de pădure. De voie, de nevoie, trebui să se ducă acolo, căci ochii nu-i dase în geană de nu ştiu cât timp.         Mai întâi îşi trimise sluga care nu se despărţise de dânsul nici cât ai scăpăra. El se întoarse şi spuse împăratului că este priimit a găzdui acolo cu dragă inimă. Intrând împăratul, îşi trimise sluga la bucătărie să-i frigă două potârnichi din cele ce vânase el. După ce aşeză potârnichile în frigare şi le puse la foc, acolo le uită: căci ce văzu şi auzi îl buimăcise.         Toate lucruşoarele vorbeau în casa aceea, până şi oalele şi vătraiul.         La vatra aceea erau două oale puse la foc. Aceste oale se certau. Sluga împăratului auzi cu urechile sale cum se ciorovăiau aceste oale.         – Fă buzato, dă-te la o parte că tu ai fiert destul.         – Ba, dă-te tu mai la o parte, scurto ce eşti, că au fiert şi maţele din tine.         Şi căscând gura la dânsele, sluga uită şi potârniche şi tot. Când se deşteptă sluga împăratului, friptura se făcuse scrum.         Se bocea biet şi se tânguia de-i plângeai de milă.         Fata împăratului îl linişti spuindu-i că o să roage pe împăratul să-l ierte pentru această greşeală.         Apoi trimise şi pofti pe împăratul în casa cea mare. Aci, stând de vorbă, stăpânul casei porunci să se puie masa. Rămase împăratul stâlpit când văzu masa viind singură, talerele, lingurile şi celelalte tacâmuri cu vătaşii lor şi le aşezau careşi pre unde. Veniră bucatele şi mâncară. După ce sfârşiră de mâncat şedeau la vorbă, când în loc de a se strânge masa, văzură că lingurile încep a sălta pe masă. Vătaful le suduia, dară ele nu ascultau de cuvântul lui. Împăratul nu băgă de seamă, căci vorbea cu fiul gazdei, un copilandru dezgheţat şi sfătos, de te trăgea inima să stai cu dânsul de vorbă.         Atunci gazda, ca să facă pace, zise:         – Nu se poate ca împăratul să fi făcut o asemenea faptă.         – Că n-are la cine altul să fie, răspunse vătaful lingurilor. Trebuie să-l căutăm.         – Nu mai trăncăni, îi mai zise gazda. Aide, ridică masa şi te cară de aci.         Auzind împăratul cele ce se vorbiră, ceru să fie căutat, ca să-şi iasă din bănuială, căci el nu se ştia vinovat.         Atunci, trăgându-i încălţămintea, îi căzu lingura pe care o căutau din cizma împăratului.         Pasămite gazda se vorbise cu vătaful lingurilor ca să-i joace renghiul ăsta.         Împăratul se făcu ca sfecla de roşu de ruşinea ce păţi şi zise încâlcindu-se de ciudă:         – Arată-ţi, Doamne, minunea ta! Nu ştiu la sufletul meu de nici un furt. N-am băgat eu lingura în cizmă.         – Cum nu ştii dumneata, zise şi gazda, despre lingură, asemenea nu ştiu nici eu până în ziua de azi cu cine am făcut copilaşul ăsta.         Atunci, cunoscându-se, se îmbrăţişară şi se iertară unul pe altul.         Fata de împărat mulţumi apoi împăratului că i-a dat Dumnezeu în gând de a pus în boloboc împreună cu dânsa pe junele cu care ea s-a însoţit mai pe urmă; căci el s-a îndrăgostit de dânsa, a iubit-o şi a îngrijit-o ca pe o soţie credincioasă.         Împăratul nu ştia cum s-o mai mângâie, cunoscându-i nevinovăţia. Lăudă şi pe soţul ei pentru buna sa purtare de grijă, şi cu toţii împreună se întoarseră la scaunul împărăţiei, dând mărire lui Dumnezeu că nevinovăţia a ieşit deasupra ca untul de lemn.

Voinicul cel cu cartea în mână născut de Petre Ispirescu         A fost odată o babă şi un unchiaş. Ei până la vreme de bătrâneţe nu avură nici un copil. Ce nu făcură? Ce nu dreseră? Şi ca să aibă şi ei măcar o miarţă de copil, nici cât. Ba merseră pe la descântătoare, ba pe la meşteri vrăjitori, ba pe la cititori de stele şi ca să rămâie baba grea, nici gând n-avea. Ajunşi la vreme de bătrâneţe, începură a se îngrijura.         – Ce ne facem noi, babo, zise într-o zi unchiaşul, de vom ajunge niscaiva zile de neputinţă ori de nevoie? Tu ştii că am făcut tot ce mi-a stat prin putinţă, şi ca să ne dea Dumnezeu şi nouă un copilaş, care să fie toiagul bătrâneţelor noastre, nu s-a îndurat.         – De! unchiaş, cine e de vină? Tu ştii că am umblat şi cruciş şi curmeziş pe la meşterese, pe la vraci, am făcut tot ce m-au învăţat unii şi alţii, şi ca să avem şi noi o mângâiere pentru pârdalnicele de bătrâneţe, că grele mai sunt! a fost peste poate.         – Ia, să apucăm noi doi în două părţi, să ne ducem unde ne-o lumina Dumnezeu, căci tot degeaba stăm noi la un loc amândoi, două nevoi.         – Să ne despărţim unchiaş, dacă tu aşa găseşti de cuviinţă. Dară bine, cine să ne închiză ochii în ceasul cel de pe urmă?         – Că bine zici tu, babo; stăi dară; ia să iei tu basmaua mea care am avut-o în ziua de cununie şi eu ştergarul cel vărgăţel ce mi-ai adus de zestre. În toate zilele să ne uităm la dânsele; şi când vom vedea pe ele câte trei picături de sânge, să ne întoarcem acasă. Acesta să fie semnul că moartea s-a apropiat de unul din noi.         – Aşa să facem unchiaş.         Cum ziseră şi făcură. Se gătiră de drum, îşi luară fiecare desăguţa d-a umeri, în care baba puse pe fund basmaua bărbatului ei, iară unchiaşul ştergarul cel vărgăţel al neveste-sei, şi apucară unul spre răsărit, iară altul spre apus.         Nouă zile şi nouă nopţi se duseră, se duseră, şi iară se duseră. Întrebară şi pe bun şi pe rău, pe mare şi pe mic ce ar face ei ca să poată avea un copil. Ceea ce le spuseră să facă ei răspunseră că au tot făcut, dară în deşert. Ei căutau să le spuie cineva altceva, ce nu ştiau ei, dară nu-şi găsiră omul.         A zecea zi sculându-se unchiaşul, ieşi afară să se spele, ca să pornească la drum mai departe. Când luă ştergarul să se şteargă pe ochi, ce să vază? Trei picături de sânge pe dânsul.         El îşi zise:"Trebuie să mă întorc acasă, căci Dumnezeu ştie ce va fi păţit baba mea."         Întinse unchiaşul la drum. Nu mai căuta nici de mâncare, nici de odihnă, şi se întoarse acasă cum plecase.         – Ce ţi s-a întâmplat, babo? zise el, cum îşi văzu jumătatea.         – Ce să mi se întâmple, unchiaş? Iacă eu îmi căutam de cale şi întrebam în dreapta şi în stânga, rugându-mă de toţi să mă înveţe ceva ca să putem avea un copil. Dară întrebările şi rugăminţile mele le făceam în sec, căci îmi răceam gura de surda.         Şi tot mergând înainte, am ajuns într-o pădure mare, mare, fără seamăn, şi m-am rătăcit prin bungetul acelei păduri, de nu mai ştiam pe unde să ies la oameni.         Când, o dată văz înaintea mea un moş, fleoş de bătrân, uitat de moarte şi de Dumnezeu. Eu îi spui după ce umblu şi cum m-am rătăcit. Moşul, încărcat de zile cum era, se pune jos, stă de vorbă cu mine şi, cu un grai blajin, îmi arătă drumul pe unde să ies acasă, şi îmi zice să mă întorc, căci râvna noastră a ascultat-o Dumnezeu.         – Şi ăsta a fost semnul de pe ştergarul meu?         – Se vede că asta.         Atunci şi ei se hotărâră ca să nu se mai desparţă şi să rămâie să-şi mănânce amarul împreună.         Nu trecu mult după asta, şi baba spuse unchiaşului că se simte îngreoată.         Aoleo! Unde era Dumnezeu să vază bucuria unchiaşului când auzi d-o asemenea veste bună!         Umbla de colo până colo de bucurie şi nu mai ştia pe ce să puie mâna şi ce să facă.         Şi aşa trecură zilele una după alta până la nouă luni, când baba, cu ajutorul Maicii Domnului, născu un dolofan de copil, de drăguleţ, şi cu o carte în mână.         A treia seară când veniră ursitoarele, se întâmplă ca unchiaşul să fie deştept. Pe dânsul, vezi, nu-l mai prindea somnul de bucurie, şi de trei zile nu-i mai dase ochii în gene, tot umblând pe lângă babă ca s-o îngrijăască şi s-o caute la boală. D-aia şi când veniră ursitoarele, el nu dormea, ci sta stârcit într-un colţ, ca şi când ar fi fost Matracuca, sora doamnei.         Când începură ursitoarele să ursească, el se făcu numai urechi şi auzi tot.         Cea mai mare din ursitoare zise:         – Acest copil are să fie un Făt-Frumos, şi are să ajungă bogat.         Cea mijlocie zise:         – Pe acest copil, când va fi el de doisprezece ani, are să-l răpească duhurile rele.         Cea mică zise:         – Dacă va scăpa de duhurile rele, acest copil are să ajungă împărat.         Atâta îi trebui unchiaşului să auză, ca să-i dea un cuţit ascuţit prin inimă. El, vezi, nu se împăca cu ceea ce zisese ursitoarea d-a doua. O grijă mare îl cuprinse şi, de pe acum chiar, începu a plănui cum să facă să-şi scape copilaşul de un asemenea rău.         Până una, alta, copilul creştea, asculta pe părinţi şi cartea cu care se născuse din mâini n-o lăsa. Cetea, cetea mereu pe dânsa şi învăţa, de se mira toată lumea de silinţa şi învăţătura dânsului.         Când se făcu ca de nouă ani, ştia câte în lună şi în soare. El însuşi ajunsese să fie o carte, şi toţi megiaşii veneau la dânsul şi-l întrebau despre păsurile lor.         Unchiaşul se bucura, nu se bucura de fiul său, dară baba ştiu că nu mai putea de bucurie, văzându-l şi frumos, şi cu atâta procopseală într-însul. Unchiaşul, vezi, era cu cuiul la inimă; ştia el ce ştia, dară la nimeni nu spunea.         Băiatul de ce creştea, d-aia se făcea mai frumos şi mai învăţat. Tot satul îl cinstea şi îl asculta ca pe cine ştie cine; iară unchiaşul, de ce trecea timpul, d-aia se întrista.         Când era aproape de a împlini băiatul doisprezece ani, nu mai putu unchiaşul să ţie, trebui să răsufle. El găsi de cuviinţă să spuie şi alor săi ceea ce era să se întâmple fiului lor. Şi astfel, într-o seară, când stau cu toţii la foc şi povesteau şi verzi şi uscate, ca să le treacă timpul, unchiaşul se apucă de spuse tot ce auzise de la ursitoare.         P-aci, p-aci era să moară baba, muma băiatului, de întristare, când auzi unele ca acele; săriră însă unchiaşul şi fiul său, o stropiră cu apă, şi d-abia, d-abia o mai înviorară. Iară băiatul se puse pe gânduri.         Şi mai plănui el ce mai plănui, până ce, după câteva zile, spuse tatălui său ceea ce izvodise el să facă. Tată-său, carele asculta la gura lui ca la o carte, se duse numaidecât prin sat şi dete gură la toţi megieşii că în seara cutare şi cutare, adecă când era să împlinească fiu-său doisprezece ani, ei să se adune toţi cu totul la biserică, ca să facă rugăciune pentru fiul său, spre a-l scăpa de duhurile cele rele. Vorbi şi cu moş popa şi toţi cu totul se făgăduiră că va împlini cererea unchiaşului. Şi aşa şi făcură.         În seara aceea, când era băiatul unchiaşului să împlinească doisprezece ani, toţi oamenii din sat, bărbaţi, femei şi copii, împreună cu moş popa, se adunară la biserică pentru rugăciune. Şi viind moşul cu baba şi cu fiul lor, tot cu cartea în mână, megiaşii îi băgară la mijloc, şi rugăciunile începură. Se rugară ce se rugară, când deodată se pomeniră că se umple biserica de o ceaţă groasă. Atunci căzură cu toţii în genunche şi scoaseră nişte rugăciuni fierbinţi, de ar fi muiat inima nu ştiu cărui duh rău. Ceaţa se risipi şi ei rămaseră teferi.         A doua seară, când erau la rugăciune tot pe acea vreme, unde se pomeniră că se umple biserica de şoareci, de lilieci şi de bufniţe, şi începură a chiţăi, de colo până colo prin biserică, a se sui pe oameni şi a-i ciupi de pe unde apuca.         Toţi se speriară, până şi chiar moş popa. Atunci băiatul unchiaşului, cu cartea în mână, căzu în genunchi şi începu a se ruga cu foc. Aşa făcură şi unchiaşul şi moş popa, şi toţi megieşii cari se aflau în biserică. Şoarecii şi toate lighioanele acelea pieriră.         A treia seară dacă se adunară şi se puseră la rugă, se rugară, se rugară, până ce către miezul nopţii o dată începu a se cutremura biserica şi se auziră nişte pocnete şi tunete, bubuituri şi duduituri îngrozitoare, ca de tunet. Căzură şi de astă dată în genunchi, se rugară şi de astă dată cu toată credinţa în Dumnezeu. Însă, ce să vedeţi d-voastră? tocmai în toiul rugăciunei, unde se coborî un călugăr din turnul bisericii, apucă pe băiatul unchiaşului de subţiori, îl răpeşte din mijlocul lor şi se înalţă cu dânsul în sus. N-apucară oamenii să bage bine de seamă, şi pieriră din ochii lor ca o nălucă. Ba că o fi rămas prin turn, ba că o fi pe după biserică, ba că o fi pe colo, ba pe dincolo. Aşi! El s-a dus cu călugărul ce-l răpise, şi dus a fost.         Toţi rămaseră ca căzuţi din cer de spaimă, dar unchiaşul şi baba, mai cu asupra. După ce se mai astâmpărară din spaimă, şi după ce biserica se linişti, oamenii ieşiră şi se duse fiecare într-ale sale.         Fiul unchiaşului, deşi răpit de călugăr, dară cartea din mână n-o lăsa. Citea mereu şi în gura mare; iară când fu de ajunse pe la mijlocul cărţii, călugărul nu-l mai putea ţine. Vru să-i smucească cartea din mână; dară băiatul o ţinea vârtos. Luptându-se cu băiatul prin văzduh ca să-i ia cartea, călugărul îl scăpă, şi fiul unchiaşului căzu într-o prăpastie adâncă.         Dumnezeu ştie cât a rămas el acolo, până s-a dezmeticit din ameţeala ce-i veni căzând. Când se pomeni, el era tot cu cartea în mână. Mulţumi Domnului că l-a scos din mâna duhurilor rele şi că este viu; dară alt necaz acum! nu ştia unde se află. Se scoală el d-acolo, şi o porneşte la drum. Şi aide, şi aide până ce d-abia ieşi din prăpastie. Apoi o luă într-acolo unde mila Domnului l-o duce. Şi apucând spre soare-scapătă, se duse, se duse, zi de vară până-n seară, fără să dea de vrun sat şi fără să vază pui de om; şi mai mergând ce mai merse, dete de un copaci şi mase acolo. Nemâncat şi nebăut nu putea să doarmă. Şi luptându-se cu foamea, cu setea şi cu nesomnul, se socotea unde s-ar duce, ca să iasă la lume. A doua zi o apucă iarăşi spre soare-scapătă, după cum plănuia el, până ce dete peste nişte grămezi de căpăţâni şi oase de oameni.         Şi apucându-l nişte răcori reci de frică, începu a citi pe cărticica lui, şi înlătură oarecum groaza ce sta gata să-l coprinză. Îşi luă deci inima în dinţi şi porni înainte; de ce mergea mai-nainte, d-aceea grămezile de oase de om se înmulţeau. El se făcu că nu le bagă de seamă, şi tot înainte mergea, până ce ajunse la un oraş mare, din care numai dărâmături rămăsese. Prea puţine ziduri mai erau în picioare. Şi mai merse ce mai merse, şi dete de nişte palaturi foarte frumoase.         Acolo dacă ajunse, bătu în poartă. El cugeta să ceară ceva demâncare, că nu mâncase nu ştiu de câte zile, şi să-l lase să mâie acolo, că era vreme de când nu se odihnise ca lumea. Dară nu-i răspunse nimeni.         Mai bătu o dată. Dar ca să răspundă cineva, ba.         În sfârşit, bătu şi a treia oară; dară niţel mai tăricel. De astă dată se auzi un glas piţigăiat dinlăuntru că-l întrebă:         – Cine este?         El răspunse că este om ca toţi oamenii, şi cere să-l găzduiască.         Dacă îi deschise portiţa, ce credeţi că mi-ţi văzu? O umbră de om, un bătrân cu barba până la genunchi, slab şi pipirnicit şi cocoşat de parcă mânca numai vinerea. El se cruci când văzu pe Făt-Frumos, şi-i spuse că n-a văzut om de când era copilandru. Acest bătrân era portarul curţii, şi lăsat acolo să păzească palatul până s-o găsi cineva care să desfacă făcutul locului aceluia.         Dacă intră Făt-Frumos înăuntru, bătrânul îi puse o masă curată, şi pe masă nişte pâine albă ca zăpada şi nişte legumă bună de mâncare, însă gătită fără multe meşteşuguri.         Băiatul îmbuca lupeşte, căci nici el nu mai ştia de când nu mâncase. După ce mâncă şi se sătură, se puse la vorbă cu unchiaşul.         – Bine tătuţule, ca ce să fie asta, de n-am întâlnit eu, cale de atâtea zile de când viu, nici un sufleţel de om p-aici pe la voi, fără numai grămezi, grămezi de oase de oameni, risipite colea şi colea? Ş-apoi şi aici la palaturile acestea, numai pe tine te găsesc cu sufletul în oase, încolo parcă ar fi în împărăţia morţii?         – Ei, tătişorule, povestea împărăţiei acesteia este mare. Eu ţi-oi spune o câtinică din ea. Să vezi dumneata, nepoţelu moşului, această împărăţie a fost şi ea odată mare şi puternică. Împăratul şi împărăteasa locului n-aveau copii. Ei, în loc să se roage lui Dumnezeu ca să le dea un moştenitor, se apucară să umble cu farmece. Umblară ei ce umblară, şi dete peste un fermecător meşter.         Acesta nu ştiu ce făcu, nu ştiu ce drese, că numai iată că împărăteasa rămâne grea, şi după nouă luni născu o fată mai frumoasă decât nu ştiu care zână din cer. Ea trăieşte şi acum. Este atât de frumoasă, încât s-o vezi şi să n-o uiţi în toată viaţa ta.         La trei zile când veniră ursitoarele, o ursiră ca ea să nu se poată mărita până ce nu se va găsi cineva care să petreacă o noapte în cămara ei şi să scape teafăr. Pasămite Dumnezeu pedepsea pe copil pentru păcatul părinţilor. Nu numai atât, dară ursitoarele întinse pedeapsa aceasta şi asupra împărăţiei. Ele zise că din ziua când va veni cel dintâi peţitor şi nu va izbuti să scape, toate oraşele şi toate satele să se dărâme precum le-ai văzut şi tu, şi toţi oamenii să putrezească, să le rămâie numai oasele. Aceasta ca să îngrozească pe juni, ca să nu vie în peţit. Vezi d-ta, şi fermecătorul acela care a făcut pe împărăteasă să nască fu pedepsit, căci umbra lui este care vine noaptea de munceşte şi chinuieşte pe bieţii tineri carii se încumet a rămânea în cămara domniţei.         Mulţi tineri s-au încumes până acum a face cercare, şi toţi au pierit.         Auzind unele ca acestea Făt-Frumos, zise portarului că ar dori să vază şi el pe fata de împărat.         – Fugi d-acolo, tătişorule, nu-ţi mai băga sufletul în păcat. Fă-ţi cruce şi te depărtează de locurile acestea, ca să nu-ţi pierzi viaţa. Păcat de tinereţile tale.         "Fie! îşi zise băiatul, gândindu-se la cele ce păţise până acum, tot n-am eu la ce mai trăi singur prin pustiităţile acestea", şi stărui ca să-l ducă în cămara domniţei.         Portarul, dacă văzu că nu este chip să-l oprească de a merge, îl duse la fata împăratului. Ei, cum se văzură, se şi plăcură. Se vede că ei erau făcuţi unul pentru altul. Şi de unde să nu fie aşa!         Biata fata împăratului ar fi dorit să rămâie în noaptea aceea băiatul în cămara ei; dară îi era milă de tinereţele lui, cum de să se prăpădească o aşa bunătate de june.         Şi împreună cu portarul mai cercară încă o dată să-l facă a nu rămânea. Dară fu peste poate; căci Făt-Frumos era de aceia cari, când îşi pune în gând să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap.         Şi aşa, cum veni seara, el se duse cu cărticica lui în mână şi stătu în priveghere. Ce făcu el, ce nu făcu, că văzu albul zilei. A doua zi îl găsiră tot cu cartea în mână şi searbăd, şi galben ca turta de ceară, de pare că muncise cine ştie la ce lucruri grele, şi cine ştie câte nopţi, nemâncat şi nebăut.         Se deşteptă şi fata de unde dormea ea, şi cum îl văzu în carne şi oase îi zise:         – Tu să fii soţul meu.         Atunci o dată, ca din senin, începură a învia oamenii de prin oraşe şi de prin sate slugile de prin curte, şi toate câte erau cu suflet, în ziua când veni cel întâi peţitor, începu să mişte şi să se scoale ca dintr-un somn adânc.         Oamenii începură la lucrul lor, oştirea a da în tâmpine şi în surle, şi a veni la curtea împărătească să se închine cu slujba. De unde până aci era tăcere, moarte, acum te asurzeau strigătele şi zgomotul ce făcea mulţimea de oameni şi de argaţi mergând fiecare la lucrul său.         Portarul se buimăcise la cele ce vedea. Nu ştia încotro să-şi întoarcă privirea şi la ce să se uite mai întâi.         Făt-Frumos şi cu domniţa ieşiră şi se arătară la lume. Mulţimea striga de bucurie de se auzea în cer strigătul lor, şi din fiecare gură ieşea vorbele:"Să ne trăiască împăratul şi împărăteasa noastră!"         Făt-Frumos, dacă se cunună cu fata, se aşeză în scaunul împărăţiei şi-şi tocmi oştile, boierimea şi prostimea cum ştia el în legea lui. Toţi rămaseră mulţumiţi de tocmelele lui.         Şi petrecură ce petrecură cu fericire în căsătoria lor; când, într-una din zile, îşi aduse aminte de tatăl său şi de mumă-sa, şi se întristă că nu ştia nimic de căpătâiul lor.         Împărăteasa băgă de seamă întristarea lui, şi ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. Prinse a-l întreba. Iară dacă îi spuse, ea îl îndemnă să se ducă să-şi aducă părinţii, şi să trăiască cu toţii la un loc ca în sânul mă-sii.         Făt-Frumos asta şi voia. Şi totuşi nu se îndura să-şi lase soţia singură. Ştia el, biet, ce va să zică singurătatea. Dară înteţindu-l şi încingându-l dorul de părinţi, hotărî să se ducă.         Înainte însă de a pleca, împărăteasa, soţia lui, îi dete un inel, ce zicea că îl are de la moşi, de la strămoşi, şi îi spuse că are puterea, când îl scoate din deget, se uită la dânsul şi doreşte, să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. Îi dete şi pe vizitiul curţii, om vechi, credincios şi iute la slujbă, care să nu se dezlipească de stăpânul său, nici cât ai da în amnar.         Aşa căpuit şi pregătit de drum, plecă spre satul unde trăiau părinţii lui, după ce-şi luă ziua bună de la împărăteasa, de la boieri şi de la ostaşi. Drumul îi era să treacă pe la împărăţia lui Sefer împărat, pe la ţara zânelor şi Dumnezeu mai ştie pe unde.         Trei ani şi trei luni şi trei zile ţinu călătoria până să ajungă la satul părinţilor lui. Şi trecând pe la împărăţia lui Sefer împărat, l-a întâmpinat dregătorii curţii şi l-a petrecut cu dragoste. Şi trecând şi pe la ţara zânelor, acestea se întreceau care de care să-i arate mai multă cinste şi să-l petreacă.         Dacă ajunse la satul părinţilor săi, trase butca dinaintea bordeiului. Tată-său şi mă-sa nu-l cunoscură. El dacă văzu aşa, ceru să-l găzduiască. Bătrânii priimiră, şi-şi cerură iertăciune că nu pot să-i dea mai mult decât ceea ce au, adică bordeiul lor. El se învoi şi mase acolo. Peste noapte se scoală, iese afară binişor şi, uitându-se la inel, îi arătă că doreşte să se facă un palat înfricoşat în locul bordeiului aceluia.         N-apucă să isprăvească bine de gândit, şi mi se ridică, neiculiţă, nişte palaturi măreţe, împodobite cu de toate frumuseţile, cu grădini falnice, cu izvoare limpezi, de să te tot fi uitat la dânsele şi să nu te saturi. Dară încămite pe dinăuntru? Aci e aci. Cămările, lăviţile, aşternuturile, numai scumpeturi.         Când se deşteptară a doua zi unchiaşul şi cu baba şi se văzură muiaţi numai în aur se speriară. Se frecau la ochi şi se uitau în toate părţile, şi nu le veneau a crede ochilor lor. Li se păreau că visează.         Atunci intră Făt-Frumos la dânşii, îi scoase din uimirea în care căzuseră şi se descoperi, spuindu-le că el este fiul lor cel răpit, şi că a ajuns împărat.         Când auziră de unele ca acestea, unchiaşul şi baba muriră şi înviară de bucurie. Apoi îl luară şi îl pupară şi pe o parte şi pe alta: iară el le sărută mâinile.         Îndată se făcu zvon în sat că unchiaşul şi baba se procopsiră fără ştirea lui Dumnezeu, şi alerga lumea după lume ca să vază cu ochii lor minunea.         Ajungând şi la urechile stăpânului moşiei acest zvon, se duse şi el de văzu palaturile şi rămase cu ochii zgâiţi. Acest om era pizmătareţ şi zăcaş la inimă. Nu voia, vezi, nici în ruptul capului, să-l întreacă alţii, nici în bogăţie, nici în procopseală.         Se duse, deci, acolo, să se încredinţeze prin sine însuşi de această minune, şi dacă văzu pe Făt-Frumos, ar fi poftit dumnealui să-l ginerească, fiindcă avea trei fete.         Pofti pe Făt-Frumos, ca să vie şi el pe la dânsul p-acasă, ca să lege prietenie. Făt-Frumos, cu inima curată şi fără nici o vinovăţie într-însul, se duse, de! de datorie. Acolo, dacă îl văzură, stăpânul moşiei aduse vorba de căsătorie, şi-i spuse că ar fi bun bucuros să-i dea pe oricare va voi el să ia din fetele lui.         Făt-Frumos le spuse curat că el este însurat, şi că are de gând să se întoarcă la nevastă peste puţin. Ba încă le spuse şi cu ce putere făcuse palaturile alea frumoasele dacă îl întrebară.         Pizmătareţul de stăpân al moşiei plănui atunci cu fetele sale, cum să facă să fure inelul din degetul lui Făt-Frumos. Pentru aceasta, nu trecu multe zile, şi poftiră pe Făt-Frumos la masă la dânşii ca să se chefuiască şi să petreacă împreună, căci, ziceau ei, mai avea-vor zile să se mai vază au ba?         Făt-Frumos, fără să-i plesnească prin cap ce plănuiseră ei, se duse. După ce se chefuiră mâncând şi bând cât le cerură inima, când fură să se scoale de la masă zăcaşul de proprietar ceru să le mai dea câte un pahar să bea, la botu calului, cum se zice. În paharul ce dete lui Făt-Frumos, amestecă, fără să ştie el nişte buruieni adormitoare.         Cum bău, îl şi fură Aghiuţă. Căzu într-o amorţeală soră cu moartea. Capul îi bănănăia într-o parte şi într-alta, de parcă îşi rupsese junghetura. Îl luară, deci, binişor, îl puseră într-un pat, şi acolo rămase până a doua zi. Pe când dormea el dus, îi scoaseră inelul din deget şi îl ascunseră.         A doua zi dacă se deşteptă Făt-Frumos, îi fu ruşine de ceea ce făcuse. El se căia şi se căina cum de să facă el fapte de care nu mai făcuse în viaţa lui, să-şi bea adecă şi simţirile. El socotea, vezi, că a băut ca un nemernic, şi d-aia se îmbătase aşa.         Cum se deşteptă se şi duse acasă fără să bage de seamă că îi lipseşte inelul din deget. Acasă dacă ajunse, ia palatul de unde nu e. Pierise ca şi când n-ar fi mai fost, iar în locul lui găsi iarăşi bordeiul părinţilor lui. Se mai căi el o toană de neghiobia ce făcuse, dar acuma prinde orbul, scoate-i ochii, povestea ăluia.         Se hotărî dară să se întoarcă la împărăţia lui, să nu se mai întâlnească cu nişte asemenea oameni răi la suflet. El zise şi părinţilor lui să meargă cu dânsul, să trăiască ca în rai. Dară ei se mulţumiră a le rămânea oasele în sătuceanul în care se născuseră, şi poftiră fiului lor o viaţă lină şi fără de supărări diavoleşti.         Bietul Făt-Frumos, trist că-şi pierduse inelul, trist că părinţii săi nu voiesc a merge să trăiască cu dânsul, sta cu capul rezemat pe mână şi se gândea cum să facă ca toate să-i iasă înde bine. Când, deodată, se înfăţişează înainte-i vizitiul ce-i dase împărăteasa.         – Ce ai, stăpâne, de eşti aşa trist, fără să te mângâi?         Au doară priimit-ai niscaiva ştiri rele de la împărăţie?         – Ba ştiri rele de la împărăţie n-am priimit, dragul meu. Dară iacă, iacă, iacă ce mi s-a întâmplat.         Şi-i spuse tot, din fir până-n aţă.         – Ia lasă, stăpâne, nu te mai mâhni aşa pentru atâta lucru de nimic.         – Ce stai tu de vorbeşti, omule? Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul, aşa sculă rară? Şi de puţin lucru socoteşti tu că este a mă despărţi de părinţi fără să mai nădăjduiesc a-i vedea?         – Ba nu, stăpâne; dară ia să ne înţelegem la cuvinte.         Părinţii împărăţiei tale, dacă nu vor să vie să trăiască pe lângă d-ta, poţi să-i faci să trăiască bine şi aci, lăsându-le o sumuliţă bunicică de bani, de care ai, mulţumită Domnului, destui. Cât pentru inel, apoi împărăteasa doamna noastră a avut de grijă şi pentru aceasta. La plecare, ea mi-a dat acest inel, cu poruncă straşnică ca să ţi-l dau numai atunci când voi vedea că mâhnirea umblă să te biruie. Şi tocmai acum mi se pare că e timpul. Poftim!         Şi îndată scoţând din sân un inel, ca şi celălalt de frumos, i-l dete, mai adăogând a zice că inelul acesta are darul, ca, uitându-te la el şi dorind, îndată se va înfăţişa înaintea dumitale doi arapi, cari vor face orice le vei porunci.         Tocmai atunci trecea p-acolo şi stăpânul moşiei, cel cu pricina, într-o căruţă cu patru telegari, mergând în treaba lui.         Făt-Frumos, cum luă inelul în mână, se uită la el, şi pofti să iasă cei doi arapi. Îndată se pomeni cu doi arapi negri ca fundul ceaunului, că stau dinaintea lui, ageri şi sprinteni ca nişte pardoşi.         – Ce porunceşti, stăpâne? ziseră ei.         – Să-mi luaţi pe chir ăla care trece în căruţă şi să nu-l slăbiţi până nu va scoate inelul ce mi-a tras din deget mişeleşte.         Vezi că el pricepuse că beţia aia d-atuncea nu fusese lucru curat; dară n-avusese ce-şi face capului, d-aia şi tăcuse din gură.         Unde mi se repeziră, neiculene, ăi arapi, ca nişte zmei şi ca nişte lei paralei, de nu-i puteai ajunge cu praştia! Într-o clipă fură acolo, şi unul apucă caii de dârlogi şi mi ţi-i opri ca pe ei, şi altul apucă pe pizmătareţul de stăpân al moşiei de piept, şi cât te-ai şterge la ochi, fu şi dat jos; şi unde mi ţi-l începură a-l răsuci şi a-l buchisi înfundat, de-ţi era mai mare mila de dânsul.         Dacă îi cerură arapii inelul, el tăgăduia ca un nemernic. Se pusese diavolul călare pe inima lui şi nu-l lăsa nicidecum să scoată inelul la iveală. Dară ce credeţi că arapii mi-l lăsară numai aşa, cu una, două? Nici să vă gândiţi.         Îl luară din nou la tărbăceală. Umbla prin mâinile lor, de la unul la altul, ca o minge. Îl mai făţuiră, îl mai trudiră, îl luară din nou la rapanghele, şi-l mai dară căţeaua, de credeai că se pierde prin mâinile lor, şi, ca să spuie, nici cât.         Dacă văzură arapii aşa, că se încâinase şi nu vrea să dea inelul, îl puseră jos, unul îl ţinea şi altul scoase un cuţit de la brâu, îl dete pe masat, şi se făcea că vrea să-l jupoaie de viu.         Văzu ăla că nu e glumă, că-i sta viaţa numai într-un fir de aţă, şi ca să scape de moarte, spuse că la el este inelul şi-l scoase de-l dete arapilor.         Ar fi voit oamenii lui, vizitiul şi argatul, să sară să-şi scape stăpânul din mâna arapilor. Dar cine se putea apropia de dânşii? Numai câte un brânci le da aceştia, şi se duceau peste cap, de se sculau schilozi.         Făt-Frumos privea şi creştea carnea pe el de mulţumire, când vedea că freacă ridichea becisnicului de zăcaş, după cum i se cuvenea.         Priimindu-şi inelul Făt-Frumos, îl băgă în deget lângă cellalt, şi se hotărî a se întoarce înapoi la împărăţia sa. Dete părinţilor lui vro două, trei pungi de galbeni, fiindcă nu voiră a merge cu dânsul, se găti de drum, se urcă în butcă şi porni.         Dară când se despărţiră? Plângea şi lemnele şi pietrele de jalea unchiaşului şi a babei. Vezi că pricepură ei că n-are să se mai vază. Poate că în cer, dar aci pe pământ, de leac!         Şi se duse, şi se duse Făt-Frumos cale lungă depărtată, care de aci înainte se găteşte, basmu mai frumos grăieşte, se duse până ajunse la o poiană frumoasă, de marginea căreia curgea un râuleţ. Aci îşi căută el loc de popas. Fie, că-l şi găsise, căci era o frumuseţe de nu te îndurai să te depărtezi de dânsa.         Licheaua de stăpân al moşiei, nici una nici alta, voia cu dinadinsul să aibă pentru dânsul inelul lui Făt-Frumos şi mai multe nu. Se luă după dânsul, şi cugeta că, mai cu marghiolii, mai cu şoalda, mai cu prefăcătorii, să înşele pe Făt-Frumos şi să-i dea pui de giol la inel.         Dacă văzu Făt-Frumos că vrea să poposească, se opri şi el mai cât colea, după un mărăciniş, şi aşteptă până să adoarmă.         Făt-Frumos, nici că se gândea la nişte astfel de mişelii, el întinse pe pajişte nişte scoarţe scumpe ce le avea, se aşeză pe dânsele, mâncă şi se culcă. Vizitiul lui cel credincios stătu de pază o bună bucată de timp, şi dacă văzu că nici apele nu se mai mişcă, şi fiind şi ajuns de osteneala drumului, puse şi el capul jos şi-l fură somnul.         Când văzu că amândoi dorm duşi, ăla ieşi din crâng binişor, şi pâş, pâş, ca o mâţă când pândeşte la şoareci, se apropie încetişor de Făt-Frumos, îi trage inelele din deget şi p-aici ţi-e drumul.         Iară dacă se sculă Făt-Frumos şi văzu că-i lipsesc inelele, crezu că vizitiul i le-o fi luat, ca să le puie bine, de teamă să nu le piarză dormind, şi-l întrebă. Vizitiul răspunse că, Doamne fereşte! nu i le-a luat el. Acum înţelese că vreun fur i le-a şters şi se întristă, nevoie mare.         Aşa supărat, porunci de înhămă caii la butcă şi porni. El nu ştia ca cine să i le fi luat, şi n-avea pe cine apuca de ele. Şi mergând el aşa şi ciudindu-se şi frământându-se de mâhnire, se gândea ca se să răspundă el împărătesei, când l-o întreba de inele. Nu-i venea lui, vezi, o dată cu capul, să-l crează neştine că este neharnic, mototol şi adormit.         Tocmai pe când părerea de rău îl ajunsese şi mai şi decât până aci, erau trecând printr-o pădure mare şi deasă. Dodată auzi nişte balauri de lăutari trăgând din viori, de gândeai că mănâncă foc, şi din ce în ce se apropiau. Nu trecu mult şi iată că lăutarii trecură pe lângă butca lui Făt-Frumos, tot cântând, şi-i deteră bună-ziua.         Făt-Frumos le mulţumi şi prinse a-i întreba:         – Dară de unde veniţi, bre, oameni buni, şi unde vă duceţi?         Lăutarii răspunseră:         – Ne ducem să cântăm la nunta împărătesei tale.         – Cum să cântaţi la nunta împărătesei mele? întrebă Făt-Frumos, căruia îi sări inima de frică.         – Apoi, să vezi dumneata. Un împărat din vecinătate, văzând că este atâta diastimă de vreme de când ai plecat şi nu te-ai mai întors s-a sculat cu oaste asupra împărăţiei tale, ca să silească pe împărăteasa a lua de soţ pe fiul său. Împărăteasa s-a împotrivit foarte, şi de două ori s-au lovit oştile şi de două ori acel împărat a fost biruitor. În cele din urmă, nici împărăteasa nu mai trăgea nădejde c-o să te întorci. Şi de milă, ca să nu se mai prăpădească oraşele şi satele şi atâta sumedenie de oaste, s-a înduplecat a asculta cererea împăratului, şi mâine le este nunta.         – Cum se poate una ca asta?         – Iaca, se poate şi se prea poate. Dară fiindcă te întorci, şi dacă voieşti să ajungi înaintea nunţii, lasă-ţi butca să vie pe urmă, şi tu aideţi cu noi.         Făt-Frumos n-aşteptă să-i mai zică încă o dată. Se dete binişor jos din butcă, şi porni cu lăutarii la drum. Unul din lăutari îl luă în cârcă, şi când îşi făcu vânt, se aruncă drept în slava cerului, şi mergea ca vârtejul. Ar fi voit el să meargă ca gândul, dară îi fu teamă să nu plesnească fierea în Făt-Frumos.         Odată începu Făt-Frumos să strige:         – Stăi, mă, să-mi iar căciula, că mi-a căzut din cap.         – Ce stai dumneata de vorbeşti? Las-o încolo, la nevoile, căciula, că ea acum o fi cale de şase luni de departe, să mergi cu piciorul până acolo, unde a căzut ea.         Şi mai merse ce mai merse şi se coborâră la scara palatului împărăţiei sale.         Aci dacă ajunse, împărăteasa şi toţi boierii şi toată oastea ieşiră întru întâmpinarea lui. După ce-şi dară bun-găsit şi bun-venit, îi povestiră cum împăratul vecin s-a sculat cu război asupra lor, cum oastea lui a spart oastea împărăţiei lui de două ori, şi cum se gătesc pentru a treia lovire.         Apoi împărăteasa îi spuse că ea a făcut acele meşteşuguri cu lăutarii, ca să-l aducă mai curând, că ştie cum a pierdut inelele şi ce-a păţit.         Pe când vorbeau încă, iacă un curier că se înfăţişează înaintea lor şi dă împărătesei inelele cu pricina şi împăratului căciula ce-i căzuse din cap.         Ea îi spuse că doi din acei lăutari ce a văzut el în pădure a avut porunca: unul să-l aducă pe dânsul, şi altul inelele.         Împăratul se veseli o toană; dară era supărat foarte cum de să îndrăznească vecinul lor împărat să se scoale cu război asupra împărăţiei sale.         Şi auzind gloatele de venirea lui Făt-Frumos veneau droaie să se scrie la oaste. Se sculară, deci, cu mic cu mare, şi făcu oaste ca frunza şi ca iarba. Făt-Frumos le tocmi şi le învăţă cum să meargă la război. Şi-l ascultau gloatele, că-l iubeau nevoie mare. D-apoi boierii? Nu se lăsau nici ei mai prejos. Vezi că şi el era drept, îndurător şi viteaz.         Pornind la război cu o silă aşa de mare şi de grozavă sparse împărăţia vecinului lor cutezător. Prinse în război şi pe acel împărat vrăjmaş, împreună cu fiul său, şi îi aduse de-i tăiară dinaintea împărătesei.         Apoi întinzând coprinsul său şi asupra acelei împărăţii şi mai puind la cale toate cum să ajungă supuşii săi să fie fericiţi, se puse pe trai, şi trăiră veac de om nesupăraţi de nimeni.

Fata cu pieze rele de Petre Ispirescu         A fost odată un împărat. El avea doisprezece feciori. Când se punea la masă, copiii stau împrejuru-i cunună deplină. El era totdauna cu voie-bună, fiindcă vedea că trebile îi merg strună. Împăraţii, vecinii lui, râvnea la traiul lui cel ticnit. Vezi că şi el era bun la inimă, şi nu se supăra întru nimic pe popor, şi nu asuprea pe văduvă, nici pe siriman.         Adecă, de! nimeni nu ştia ce vierme îl rodea la inimă şi pe dânsul. Ar fi dorit, boieri d-voastră, să aibă şi o fată barim, la atâţia feciori.         Şi mai una, şi mai alta, dete Dumnezeu în cele din urmă de i se împlini şi această poftă a inimei: nevasta lui, împărăteasa, rămase grea şi peste nouă luni făcu o fată, frumoasă, de seamăn pe lume n-avea.         De unde se aştepta acum împăratul ca să fie pe deplin fericit, aşi! unde? iaca se adeveri şi la dânsul, ca la toată lumea asta păcătoasa, povestea cântecului:                                 În lume născut,                                 Nimeni n-a stătut                                 A fi fericit                                 Cu desăvârşit.         Începu a-i tânji trebile împărăţiei. Începu adecă a da îndărăt. Ba cutare împărat îl ameninţă că voieşte să se scoale cu război asupra lui, dacă nu o face cutare lucru; ba, cutare împărat cere cutare lucru; ba, supuşii lui vor să facă răzmiriţă; ba, vitele de pe moşiile lui a călcat hotarele altei împărăţii şi sunt luate de pripas; ba, că moartea a dat în ele, şi câte neajunsuri toate se ţineau lanţ, de ajunsese bietul împărat în sapă de lemn.         Se silea bietul împărat, cu toţi cei doisprezece fii ai săi, să facă pace, să fie între oameni bună învoire, să oprească relele ce-l bântuiau, dar geaba, pagubele curgeau gârlă.         În cele mai de pe urmă chemă un cetitor de stele să-i spuie ce e pricina de-i merg lucrurile anapoda şi nu poate să dea înainte.         Dacă veni filosoful, îi puse la stele, şi a doua zi îi zise să bage de seamă în trei zile d-a rândul cum îi dorm copiii.         Trecând cele trei zile filosoful veni din nou.         Împăratul îi spuse că băieţii dormeau care cu mâinile deasupra capului, care într-o parte, care cu mâinile pe piept, şi care pe spate şi cu mâinile pe lângă dânşii, iar fata doarme pe brânci, ori strânsă făcută ghem, sau cu mâinile între genunchi.         – Aceasta este piaza rea a a împărăţiei tale, răspunse filosoful; de nu o vei depărta din casă, nu se va alege nici praful de d-ta şi de copiii dumitale.         Împăratul băgase şi el de seamă că se cam adevereau zisele filosofului, că de când, adecă, dobândise fata, d-atunci şi el dă îndărăt. Dară nu ştia ce să facă, cum să scape de prăpăd pe cei doisprezece copii.         Bietul împărat! Şi acesta îi era copil. N-ar fi vrut, vezi, să piară nici unul. În cele din urmă se lăsă după povaţa filosofilor. Ei ziceau că mai bine este să piară unul şi să scape doisprezece, decât toţi să ajungă ca vai de ei şi de râsul lumii.         Se îndoia împăratul, se îndoia împărăteasa să facă o aşa faptă, dară înteţiţi de toate relele ce-i năpădea din toate părţile, se înduplecară la sfaturile celor mai aproape de dânşii, şi se hotărâră în cele din urmă să facă o jertfă decât trisprezece.         Vorbi deci împăratul cu credinciosul său cum să facă. Să zică adecă că vrea să meargă la vânat, să ia şi pe fată cu dânsul, mai cu seară că tot zicea ea că-i place să vază cum merg oamenii la vânat, şi să o lase acolo în pădure. Aceasta însă fără să ştie ea.         I se rupea rărunchii împăratului de mâhnire pentru răpunerea fiicei sale, se mâhni împărăteasa până în fundul sufletului ei când îi aşeza merinde în coş, sub care puse primeneli, şi câteva giuvaiericale d-ale ei.         Când fu căruţa gata, puse coşul cu merinde, un urcior cu apă, şi se urcară şi ei, adecă fata şi cu credincerul împăratului. Porniră şi ajunseră într-o pădure mare. În urma lor acasă se bocea împăratul, împărăteasa şi fraţii fetei, de-ţi venea să-ţi iei lumea în cap.         Dacă ajunseră în pădure, stete căruţa mai d-o parte la o potecă, luară cu dânşii coşul şi urciorul, şi plecară prin pădure după vânat. Stând la un colnic, fata se dete să culeagă nişte floricele, să-şi facă un mănunchi; iară credincerul împăratului umbla razna prin pădure după păsărele, şi, încet, încet se depărtă o bucată bună, ajunse la căruţă, se puse într-însa şi pe ici ţi-e drumul.         Când băgă de seamă fata împăratului, credincerul nu e. Dădu chiot, strigă, ţipă, dară nimeni nu-i răspuns. Ce să facă ea? Iară dacă văzu că dă înde seară, fata se urcă într-un copaci, se uită într-o parte, se uita într-alta, nu care cumva vede vro colibă ceva. Nu e. Se mai întoarse de se mai uită şi în alte părţi şi zări, tocmai ce! într-o depărtare licărind o lumină ca o steluţă. Atunci se dete jos şi cu coşul într-o mână, iar cu urciorul de apă într-alta, târâş după dânsa, merse drept la lumina ce zărise.         Aci dacă ajunse, dete peste o colibă, în care ardea un opaiţ în ciob. Bătu la uşe şi-i deschise. Acolo şedea o bătrână cerşetoare. Fata se rugă ca să o adăpostească şi pe dânsa. Săraca o priimi; dară îi spuse că n-are ce să-i dea de mâncare fiindcă tot avutul ei este o găină, un căţel şi o pisică.         Fata scoase din coş şi dete şi bătrânei.         A doua zi când se sculară, bătrâna începu să se vaiete că i-a murit găina pe cuib. Ea se plângea acum că are să moară de foame, deoarece cu ouşorul ce lua de la găină pe fiecare zi se hrănea ea.         Biata fată de împărat îi dete o giuvaierica d-ale ei, ca să-şi cumpere o altă găină cu care să se hrănească.         Baba cam cu mârâială, cam de voie, cam de nevoie, priimi darul fetei şi tăcu.         A doua noapte îi muri căţeluşul. Atunci ea zise:         – Fata mea, să-ţi iei ale trei fuioare şi să te duci din casa mea, că de când ai venit tu, pagubele se ţin lanţ. Căţelul ăsta nu l-aş fi dat nu ştiu pe ce, fiindcă îmi păzea coliba, şi-l am de atâţia mari de ani.         – Lasă, mămuşoară, nu te supăra, îţi dau eu cu ce să-ţi cumperi altul, ba încă să-ţi mai şi rămâie.         Şi scoase de-i mai dete o giuvaierica.         A treia zi găsiră şi pisica moartă.         – Să te duci, fetico, din casa mea, zise baba şi îndărăt să nu te mai întorci. Te văz a fi fată de oameni, te văz că ai scule, dară lipsă de aşa bogăţii. Mai bine eu cu sărăcia mea şi să trăiesc în ticnă. De când ai venit tu, belele mi-au tăiat inima. Du-te, dragul mamei, şi ia împreună cu tine tot ce ai adus în casa mea şi bun şi rău.         Fata n-avu încotro, şi cătă să plece din coliba babei. Înainte însă de-a pleca, se dezbrăcă de hainele sale cele bune şi ceru de la babă nişte zdrenţe d-ale ei. Baba ca să scape de dânsa, căută pe după perne, pe sub pat, pe culme, şi-i dete nişte ţoale de puse pe dânsa, numai să se ducă din casa ei.         Hainele ce le lăsă fata, baba le scoase din casă şi le dete în celarul ce avea lângă coliba ei.         Şi aşa fata, îmbrăcată în haine de cerşetoare, plecă din casa babei şi începu a orbăcăi prin bungetul cela de pădure, că doar’ d-o găsi vro potecă care să o scoată la lume.         Şi tot mergând aşa, dete peste o stână de oi. Acolo nu găsi pe nimeni, căci stăpânii erau trei tovaroşi, carii se duceau câtetrei cu oile. Aci dacă ajunse, fata împăratului se puse de mătură coliba, rândui fiecare lucru la locşorul lui, făcu focul şi atârnă căldăruşa în crăcane. Până una, alta, mai spălă vasele, precum şi vedrele şi hârdaiele în care adunau ciobanii laptele. Apoi se ascunse.         Venind ciobanii şi văzând toate astea, se mirară. Se uitară încoace şi încolo, dară nu văzură pe nimeni. Atunci ziseră:         – Cine ne-a făcut ăst bine, de va fi băiat, frate să ne fie, iară de va fi fată, soră să ne fie.         Fata împăratului atunci se arătă. Ea se rugă să o primească a locui cu dânşii căci era o nenorocită şi n-avea unde să se adăpostească, nici să-şi plece capul.         Ciobanii o primiră şi îi spuseră ce are să facă. Seara când veniră găsiră iarăşi toate gata, şi de mâncărică şi hârdaiele, în care făceau brânză, curate, şi toate bune la stână.         Însă unul din tovaroşi se plânse că nu ştie ce au oile de tânjesc de azi-dimineaţă; pasămite dase boala în ele, căpitaseră ori nu ştiu ce li se întâmplase.         A doua zi se plânse altul că a dat vărsatul în oi, şi nu ştie câte vor scăpa.         A treia altul veni cu nu ştiu ce brumă de oi. El spuse că voind a trece peste o punte, pe unde trecea în toate zilele cu oile, de astă dată nu ştie cum îşi făcu nălucă o oaie şi sări în râu, după dânsa alta, după asta alta, până ce se năpustiră oile şi săriră mai toate în râu. Se sili bietul cioban să le oprească, dar aşi! pe dracu să-l opreşti? când intră spaima în oi, degiaba toată munca; abia scăpase vro câteva oi, cu care veni acasă.         Se luară de gânduri bieţii ciobani, cum de în cele trei zile de când venise fata aia la stâna lor să dea ei peste o aşa pagubă. Ei văzură că surata lor trebuie să fie piază rea, şi că a căzut ca o pacoste peste dânşii. Atunci se vorbiră ca să o gonească de la dânşii, şi îi ziseră:         – Surată, cum ai venit, să te duci de la noi unde mila Domnului te va povăţui. Noi nu te mai putem ţine. Tu ai intrat în coliba noastră cu sărăcia. Paguba ce am încercat în aceste trei zile de când eştu tu la noi, nici în zece ani nu o vom putea pune la loc.         Fata n-avu ce zice. Văzu şi ea că aşa este. Se sculă dară şi cerându-şi iertăciune de răul ce le făcuse fără voia ei, plecă într-o doară, ia, aşa peste câmp unde o vor duce-o ochii. Şi mergând ea cu inima plină de obidă şi cu lacrămile şiroaie, zări într-o depărtare mare nişte palaturi. Întinse pasul şi se duse într-acolo ca să nu însereze pe drum. Acolo şedea o arăpoaică bogată.         Se rugă de slugile palatului să o primească. Arăpoaica, care o văzuse de sus când intră pe poartă, porunci să o aducă înaintea ei. Cum o văzu, o cunoscu, şi puse de o îmbăie frumos, o îmbrăcă cu nişte haine curate şi o luă pe lângă dânsa.         Şi aşa, într-o zi arăpoaica o puse să-i caute în cap, căci, zice-se că arapii cât de curaţi să fie, tot se găsesc condrănţei în capul lor: pentru că le e părul îmbâcsit, pâslos şi des, nevoie mare! Fata împăratului văzând în capul arăpoaicei, ce nu mai văzuse de când o făcuse mă-sa, i se făcu scârbă şi îi veni să scuipe.         Se uită în dreapta, se uită în stânga, şi nu-i dete de ochi decât scumpeturi, pe care îi fu milă să scuipe. Să se ducă ceva mai încolo, nu putea, căci arăpoaica adormise cu capul în poala ei. Se apucă şi ea de scuipă în laţele arăpoaicei.         Arăpoaica, ca dracu, simţi şi o dată se sculă. Ea se uită cu milă la fată, şi îi zise:         – Să nu te ştiu cine eşti, ai vedea tu ce ai păţi din mâna mea. Dară aşa, te iert. Să te găteşti că mergem la un loc. Zi să prinză caii la căruţă.         Până se gătiră ele, căruţa trase la scară. Se deteră jos şi se puseră în căruţă. Arăpoaica spuse vizitiului unde să meargă. Pe drum însă învăţă şi pe fată ce să facă acolo unde merg.         Abia sfârşi de vorbit arăpoaica şi ajunseră în curtea unui palat cu mii de mii de cămări. Cum se dară jos din căruţă, arăpoaica merse la o cămară unde erau doi oameni: unul tânăr şi gras, şedea într-un pat de aur răsturnat şi se juca cu două gheme de mătase; altul moşneag umbla de colo până colo şi astâmpăr nu mai avea. El se cocoşase de muncă, era trenţăros şi slab şi pipernicit de credeai că este altă aia, nu fiinţă de om. Pasămite, tânărul era norocul fetei, iară bătrânul norocul arăpoaicei.         Cum văzu fata pe tânăr, jucându-se cu ghemele de mătase, o dată se repezi la dânsul, după cum o învăţase arăpoaica, îi smulse ghemele din mână, şi pe ici ţi-e drumul! Ieşi fuga, se sui în căruţă, vizitiul dete bice cailor şi nu stătură decât tocmai acasă.         Cela, greoi şi mototol cum era el, până să se scoale, până să iasă afară, până să se ia după dânsa, rămase cu buzele umflate, că n-o mai putu ajunge şi, întorcându-se căruţa, luă pe arăpoaică şi o duse şi pe dânsa acasă.         Tocmai atunci împăratul locului aceluia se hotărâse să se însoare, că era holtei. Logodnica îi ceruse să-i facă o haină de mătăsărie foarte scumpă. Făcu ce făcu împăratul, găsi o asemenea mătăsărie şi o dase la croitor. Dară ce-i faci necazului, că mătăsăria nu ajungea. Îi mai trebuia un petec. Puse împăratul să-i caute petecul, dară asemenea mătăsărie nu se mai găsi în toată împărăţia.         Ei! cum rămâne cu haina miresei? Dacă n-o face-o după şartul ei, logodnica nu o priimeşte; dacă n-o găsi petecul ce-i trebuia, rămâne haina neisprăvită. Şi aceasta nu se putea, adică să rămâie nunta dintr-un fleac de nimic.         Mai pusese împăratul oameni de cercetară şi află că la arăpoaica cutare se găseşte un petec de mătăsărie aidoma celeia ce căuta împăratul, şi tocmai atât cât îi trebuia.         Pasămite în ghemele luate de fata împăratului de la norocul ei cel leneş se afla acel petec de mătăsărie.         Trimise împăratul oameni să-l cumpere. Arăpoaica le spuse că petecul îl dă celuia ce îi va da atâţi galbeni cari să tragă la cumpănă cât şi mătăsăria. Puse, deci, într-un taler al cumpenei petecul de mătăsărie şi îndată braţul cumpenei cu petecul se lăsă jos. Puse şi galbeni în cellalt taler, dară el rămase sus. Mai puse, mai puse şi iară mai puse, dară cumpăna nu se lăsa în jos, puseră oamenii împăratului toţi banii ce avură la dânşii, cumpăna sta tot sus.         Atunci se duseră de spuseră împăratului. Se miră împăratul de întâmplarea aceasta. Trimise câţiva saci cu galbeni, dară trimişii se întoarseră şi spuseră că diavoliţa de cumpănă nu vrea să se lase în jos de loc, de loc. Atunci împăratul luă cu dânsul încă căţiva saci cu galbeni şi se duse singur, ca să vază cu ochii lui astă minune, căci altfel nu-i venea să crează.         Ajungând şi intrând în casă la arăpoaică, văzu pe fata împăratului, ceea pe care o gonise tatăl său împăratul ca p-o piază rea, şi-i rămase la inimă. Vezi că nu era urâtă; avea nuri, avea pe vino-ncoace, cum se zice, avea învăţătură, mă rog, dacă era fată de împărat; dară fusese seacă de noroc.         Văzu şi împăratul cumpăna. Braţul cu talerul în care erau puşi banii sta în sus! Puse un sac cu galbeni de care îi adusese, şi ca să se lase cumpăna în jos, ba. Mai puse unul, ba încă unul, cumpăna habar n-avea. Puse toţi sacii, cumpăna pare că era proţăpită acolo sus. Atunci ce-i veni împăratului, se sui şi el deasupra banilor, cam cu necaz, şi o dată braţul cu talerul în care era puşi banii se lăsă în jos şi stătu drept la linie, tocmai pe tocmai cu cela în care era petecul de mătase, veni adecă la cumpănă dreaptă.         – Care va să zică, petecul ăsta de mătase se poate cumpăra numai cu mine, zise împăratul, care înţelesese el noima acestei cumpene, ca un împărat ce era el acolo.         – Cam aşa, împărate, răspunse arăpoaica.         – Apoi dacă este aşa, mie mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa aia de fată cu care sunt în vorbă, când aş şti că stăpâna mătăsăriei ăştia m-ar vrea.         – Cum socoteşti d-ta că n-ar vrea ea, răspunse iarăşi arăpoaica, când d-ta vezi bine că însuşi petecul de mătăsărie al cui este el te vrea.         Şi aşa se făcu vorba şi apoi nunta, nu după multă vreme, cu mare veselie şi dragoste.         Darămite tatăl, muma şi fraţii fetei când auziră de una ca asta, ce bucurie gândiţi că n-avură?         Se întrolocară cu toţi cu totul şi făcură o nuntă d-alea împărăteştile de se duse vestea de dânsa.

Voinicul cel fără de tată de Petre Ispirescu         A fost un împărat ş-o împărăteasă. Ei aveau numai o fată şi o păzea ca lumina ochilor lor. Ea n-avea voie să iasă nici până în grădină fără dădaca ei. Aceasta o ţinea de aproape şi n-o scăpa din vedere nici cât ai da în cremene. Fata, tot şezând la fereastră, vedea pe un june fluieră-vânt de colo până colo. Într-o zi uitându-se la el, o văzu şi el şi, ţintind ochii în ochii ei, ea simţi un fior, apoi ca o scânteie de foc o arse ceva la inimă. Se trase fata de la fereastră şi spuse dădacă-sei ce i se întâmplă. Atunci dădaca ei îi zise:   – Ci ca fugi şi d-ta de la fereastră! Ce tot te zgâieşti şi te uiţi la toţi d-alde taie câinilor frunză.         Nu trecu mult şi fata începu a nu se simţi bine. Pasămite luase în pântece, fără ştirea lui Dumnezeu. Spuse dădacă-sei. Aceasta se da de ceasul morţii de ciudă, cum de să se întâmple una ca asta, fără să ştie fata de bărbat. Frica ce le cuprinsese pe amândouă era de nepovestit.         – Ca ce o să zică tată-tău acum când va afla, se văieta dădaca, ce o să-i răspunz eu, când mă va întreba?         – Cum o să mă înfăţişez eu acum înaintea tată-meu cu borţul la gură, zise şi fata, când numai unul Dumnezeu ştie cât sunt de nevinovată?         Şi în adevăr că tată-său era un om aspru. Nu le-ar fi iertat o dată cu capul.         Se duseră, deci, şi povesti împărătesei toată întâmplarea, şi se rugară de dânsa, ca să intre ea la împăratul cu mijlocire de iertare.         Când auzi împărăteasa de cele ce se întâmplase, se luă cu mâinile de păr. Ea zicea că este peste poate ca să rămâie cineva însărcinată din vedere. Vezi că ea ştia cum merg lucrurile în lume. Şi la o minune ca aceasta nici că se aştepta.         Lucrurile nu puteau rămânea mult timp acoperite. Împărăteasa, de silă, de milă, fu nevoită a spune împăratului toată şiretenia.         Când auzi împăratul de astă năpastă, se făcu foc mânie. Răcnea ca un leu:         – Cine să fie acel neomenit carele mi-a necinstit perii cei albi ai bătrâneţelor mele? Cu moarte să se omoare. În furci să-l atârne. Praf şi pulbere să se aleagă de capul lui!         Împărăteasa îl luă cu binişorul şi-l mai domoli olecuţă.         Vezi că el nu punea crezământ pe spusele fiicii sale şi ale dădacei. El ştia că astfel de întâmplare nu se mai auzise. După ce dojeni cu dojană împărătească pe dădacă, oropsi pe fie-sa cu urgie. Porunci de făcu o corăbioară, puse pe fată într-însa, şi lângă ea cinci pâini şi un urcioraş cu apă, şi îi dete drumul pe gârlă spre a se duce unde mila Domnului o va scoate.         Mergând corăbioara pe apă, ea se ruga lui Dumnezeu cu zdrobire de rărunchi ca să o scoată la liman bun, ca unul ce cunoaşte nevinovăţia ei, şi ca pe una ce nu se ştia la sufletul ei cu nici o prihană.         Câteva zile se bălăbăni ea aşa cu valurile apelor. În ziua a treia îi veni ceasul naşterii, şi făcu un dolofan de copil ca un îngeraş. Biata femeie! căci n-avu ea nici un ajutor omenesc în ziua necazului, decât suferinţele ei, şi alinător pe Dumnezeu! se mângâia oarecum în sufletul ei că se ştia nepângărită.         Şi vrând Dumnezeu cu dânsa, corăbioara, într-una din nopţi, se opri. Ea simţi că corabia nu mai merge; sta pe loc. Până la ziuă, îi tâcâi inima de frică, neştiind pe ce ţărmuri se va fi oprit. Când se lumină, văzu că corăbioara poposise de marginea unei păduri. Ieşind la uscat cu copilaşul în braţe, rătăci încoa şi-ncolo prin pădure. Apoi se aşeză în scorbura unui copaci mare şi gros ca butia. Acolo stete ea mai mulţi ani, hrănindu-se cu ierburi şi rădăcini, ori cu roadele unor copaci. Ea îşi creştea copilul cu drag.         Ea făcu din ramurile unui copaci un leagăn în care îşi punea copilul ziua; iară noaptea nu-l depărta de la sânul ei, şi, pentru scăldătoare, se ducea la vadul de la albia unui pârâiaş ce curgea p-aproape d-acolo. Acoperământ le era cerul cu stelele; tovarăş de jucării copilului îi era florile câmpului, paserile cerului, flutureii şi gângăniile.         După ce se făcu mai măricel, mă-sa îl învăţă la vânat şi-i spunea cu lacrămile în ochi cum a fost ea crescută şi cum este nevoită să-l crească pe dânsul. Iară el asculta şi băga la cap toate cele ce îi spunea mă-sa.         Mai mărindu-se el oleacă, începu a căta vânat mai pe departe de locuinţa lor. Iară într-una din zile zări un palat în depărtare. El îşi aduse aminte de cele ce îi spusese mă-sa despre palaturile tată-său şi i se păru că se cam aseamănă. Dete fuga şi spuse mă-sii ceea ce descoperise. A doua zi plecă cu mă-sa de mână şi, ajungând la acele palaturi, mumă-sa îi spuse că acelea nu sunt ale tatălui ei; dară că tot cam aşa sunt şi ale împăraţilor din lume.         Mai trecu ce mai trecu şi mai mărindu-se şi dânsul, într-una din zile, ducându-se iarăşi la vânat, cum, cum, el se pomeni iarăşi dinaintea acelui palat; cu toroipanul la spinare, el îşi luă inima în dinţi şi intră în curte. Pasămite palatul acela era al unor zmei. Flăcăiandrul nostru cel viteaz, carele nu ştia ce este frica, intră şi în palat. P-aci, p-aci era să-şi iasă din minţi de mirare şi să-şi piarză cumpătul dând de atâtea lucruri, ce nu mai văzuse el în viaţa lui. Când, ce să vezi d-ta? o dată îi ieşi înainte trei zmei. Aceştia era stăpânii palatului. Şi unde se repeziră la dânsul de pare că să-l ia în unghii, şi cu grai răstit, dojenindu-l, îi ziseră:         – Cum de ai cutezat, spurcatule, să ne calci casa?         Voinicul nu zise nici cârc! ci, aducând toroipanul, mai iute decât fulgerul, păli pe unul la dreapta, pe altul la stânga, de nu ştiură de unde le veni trăsnetul, şi îi culcă la pământ. Şi nici că se mai mişcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde.         Al treilea zmeu, văzând cum merge treaba, pieri dinaintea lui ca o nălucă, şi se duse de se ascunse în pivniţă. Văzu el că nu poate da piept cu un asemenea viteaz, şi se hotărî a-i purta sâmbetele.         Voinicul de românaş, în dârdora luptei, nu băgă de seamă ce se făcu al treilea zmeu. Aşteptă ce aşteptă şi dacă văzu că nu mai vine nimeni, el se întoarse, luă pe mumă-sa, o duse în acele palaturi şi se aşeză acolo.         Umblând din cămară în cămară, dete peste armele zmeilor şi se minună. Mă-sa îi spuse că văzuse în casa tatălui său asemenea arme, şi îi arătă cum se întrebuinţează. Îi prinse bine, căci văzu că îi merge mai lesne la vânat. Acum începu a săgeta la căprioare şi la ciute, căci până acum vâna numai păsărele cu laţul, şi îi era cu greu.         Ajunsese ca el să fie tare şi mare în pădure. Nu era cine să-i stea împotrivă. De multe ori nu venea cu zilele p-acasă.         Într-una din zile, zmeul ieşi din pivniţă şi veni milogindu-se la muma voinicului ca să-şi facă pomană cu el să-l primească la curtea ei, căci zicea el că pribegeşte nu ştiu de cât timp orbăcăind prin acel bunget de pădure. Spuse că un nenorocit carele se rătăcise, umblând după vânat, şi da laudă Domnului că l-a învrednicit a mai da peste fiinţe de oameni.         Ea, biet, care ştia ce este necazul şi lipsa, îşi plecă urechea la rugăciunile cele viclene ale zmeului şi, făcându-i-se milă de nenorocirile lui, îi făgădui că va vorbi fiului ei de dânsul.         Cum veni fiul său de unde era dus, ea îi spuse toată şiretenia nenorocirei omului ce năzuia la mila lor, şi îl rugă să aibă milă de ticăloşia lui, căci, zicea ea, nu ştim cum ne va mai aduce şi pe noi Dumnezeu.         Voinicului îi păru bine de astă întâmplare, mai cu seamă, gândea el, că va fi barim o slugă în curte care să ţie de urât mă-sii, în lipsa lui, şi să-i dea ajutor în trebile casei.         Nu-l cunoscu că este zmeu, când îl văzu, atât de bine ştiu procletul a se schimba. Îi spuse ce are de făcut şi îl primi să şează la curtea lui.         Multele lipsuri, multele necazuri, multa mâhnire ce suferise mama viteazului şi dorul cel mare de ţara ei, iară mai cu seamă suferinţele ei când se gândea la ruşinea ce rămăsese asupra numelui său în casa părinţilor ei, ea fiind nevinovată, o făcu de lâncezea şi se topea d-a-n picioarele. Văzând-o zmeul aşa searbăd şi tot fără voie-bună, se încumetase într-una din zile, pe când voinicul era la vânătoare, şi o întrebă, dară se prefăcu că vorbeşte cu sfială:         – Cum bag de seamă, stăpână, nu prea ţi-e bine?         – Nu mi-e bine, mă băiete, căci mi-e dor d-alde tata şi d-alde mama, şi de ţara mea. Vezi că eu sunt fată de împărat, şi pentru o năpaste ce a căzut pe capul meu pribegesc de sunt atâţi mari de ani.         – Eu ştiu un leac pentru boala dumitale, stăpână; dară n-are cine se duce să-l aducă.         Şi îi spuse o sumedenie de minuni ce făcuse leacul ce zicea că ar fi bun pentru ea.         Când se întoarse de la vânătoare fiul ei, ea îi spuse că auzise de la sluga lor, cum că de va mânca mere din mărul roşu se va face sănătoasă.         El fu bucuros că auzise un leac care să facă pe mă-sa sănătoasă, şi se hotărî a se duce tocmai acolo să-i aducă leacul. Îşi luă ziua bună şi plecă.         Dar încotro s-apuce? căci nici nu mai auzise până atunci de aşa ceva. Apucă şi el într-un noroc spre răsărit şi, mergând prin desişurile pădurii, zări un palat mai frumos decât acela în care şedeau ei. Se duse drept acolo. Aci locuia o zână măiastră. Cum o văzu, îi căzu cu drag. Dară măiastra, ieşindu-i înainte, îl priimi după cum i se cuvenea, îl băgă în palat şi îl omeni ca pe un oaspe.         Din una, din alta, se înţeleseră la cuvinte. Vezi că, măre, aceasta era scrisa lui. El nu mai văzuse până atunci alt chip de muiere, decât p-al mă-sii. Ş-apoi era atât de frumoasă şi de gingaşe, ca o floare!         Ea încă avea la ce se uita la el; căci era un brad de românaş.         El se uitase acolo la dânsa. Când îşi aduse aminte că el plecase să aducă mume-sei mere de la mărul roşu, voi să o zbughească. Dară zâna măiastră îl opri şi-l întrebă unde se duce.         Voinicul îi spuse din fir până în aţă toată şiretenia. Zâna pricepu viclenia zmeului şi tăcu. Apoi îl îndreptă ea spre locul acela cu mărul roşu, şi-l şi învăţă cum să facă ca să ia merele.         După ce-şi luă ziua-bună şi de la măiastră şi-i făgădui că se va întoarce pe la dânsa, porni; şi aide, aide, merse cale lungă şi mai lungă, până ce, trecând ţări şi mări, ajunse la o grădină ocolită numai de trandafiri. Intră înăuntru şi dete peste mărul roşu, carele era sădit în mijlocul grădinei. El cercă a se alătura de pom, dar pomul îi zise:         – Nu te apropia de mine, voinice, că îţi vei pierde viaţa şi e păcat de dânsa.         Flăcăiaşul, ce nu ştia de frică, îi răspunse cum îl învăţase zâna:         – Nu te teme, pom oropsit, că te voi curăţa de omizi şi de uscături.         Şi după ce-i tăie uscăturile şi îi luă omizile, culese trei merişoare ca cele din rai şi se întoarse înapoi. Ajungând în pădure, dete pe la zâna. Aceasta cum îl văzu, îl priimii cu bucurie, îl puse într-o cămară să se odihnească niţel, şi până una, alta, îi schimbă merele şi îi puse altele în locul lor. Când se sculă voinicul, se grăbi a se întoarce la mă-sa cu slujba făcută. Luă deci merele şi porni.         În vremea aceasta, procletul de zmeu se linguşea pe lângă mama băiatului şi, cu ispite şi cu marghiolii, umbla să o dea în cap să se planisească lui. Ea, biet, nu ştia unde bate diavolul de zmeu. Nu cunoştea la sufletul ei ce sunt ispitele şi cursele dragostei, şi prin urmare nu da nas spurcatului să se întinză. Ea ştia una şi bună: se topea de dor după fiul său, după părinţii ei şi după ţara în care se născuse. Când o căutai, era cu ochii scăldaţi în lacrămi.         Cum văzu pe fiu-său, săltă de bucurie. I se păru a înviora olecuţă. Mâncă din merişoarele ce-i aduse, şi i se păru bune.         După ce mai trecu, ea căzu iarăşi în piroteala de mai-nainte.         Voinicul, văzând că sănătatea mă-sei tânjeşte, nu ştia ce să-i mai facă spre a o mai înveseli. Iară dracul de zmeu atât de harnic se arăta în ale slujbei, încât n-apuca să iasă bine vorba din gura voinicului, şi el o ghicea; apoi se făcea luntre şi punte, ca să-i îndeplinească voile. Voinicul băgă el de seamă tragerea de inimă ce avea sluga spre a-i sluji cu credinţă, şi nu se căia de loc că l-a priimit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni.         Într-una din zile, pe când voinicul era cu voie-bună, zmeul se apropie de el şi, cu grai milogit, îi zise:         – Stăpâne, cunosc iubirea ce ai pentru mămuliţa d-tale. Lâncezeala de care pătimeşte, mie nu-mi prea place. De vei vrea să mă asculţi, nu vei greşi.         – Ştii tu ceva leacuri? spune, că te ascult.         – În ţara de unde sunt eu, oamenii pătimaşi de asemenea boală fac tot ce se poate de aduc apă vie şi apă moartă de la munţii ce se bat în capete. Această apă este leacul cel mai bun. Te văz că eşti un mare viteaz şi am credinţă în sufletul meu că d-tale îţi va fi mai uşor decât altora a o aduce.         N-apucă să isprăvească vorba şi viteazul se duse la mă-sa. Fiind acolo, el îi zise:         – Mamă, te văz tot galeşă, şi te pierzi d-a-n picioarele. Mă duc, mamă, să-ţi aduc leacuri. La munţii ce se bat în capete este apă vie şi apă moartă. Tocmai acolo mă voi duce, să-ţi aduc apă de aceea.         – Nu te duce, dragul mamei; mila Domnului este cu noi; de va vrea el să fiu bolnavă, măcar orice fel de apă îmi vei aduce, în deşert va fi. Nu mă mai lăsa singură. Destul mi-a ros rărunchii singurătatea. Mângâierea mea acum tu eşti, fătul meu, de voi mai fi lipsită şi de dânsa, voi pieri.         – Fii bărbată, mamă, ţine-ţi firea până mă voi întoarce, şi ai să fii veselă şi sănătoasă ca piatra, după ce vei bea apă vie.         Nu fu cu putinţă a-l ţine. Se găti şi plecă. În cale dete şi pe la zâna măiastră. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie, şi-i şi spuse unde se duce.         Zâmbi zâna când auzi şi văzu urcioarele ce-i dase zmeul. Nu zise însă nimic care să-i dea vro bănuială, ci îi dete două borcane, cu care să ia apă mai în grabă, şi îl învăţă cum să facă. Îi zise că tocmai la amiazi, când va fi soarele în cruci, să înalţe o prăjină şi în vârful ei să puie o mahramă roşie. Munţii or căta la ea cu ochii bleojdiţi; iară el, până s-or deştepta ei din buimăceală, să se repează iute a lua apă cu borcanele din ambele fântâne. Îi păru mult bine voinicului pentru învăţătura ce-i dete. Apoi luându-şi ziua-bună, plecă. Merse, merse, merse, până ce, după o călătorie silită, ajunse la locul cu pricina.         Făcu precum îl învăţase zâna; iară el, d-a-n călarele, se repezi printre munţi şi umplu borcanele. Când fu a se întoarce, munţii prinsese de veste că oarecine a luat apă din fântână, şi începu a se bate iarăşi în capete. Tocmai atunci şi voinicul se întorcea. Şi dacă nu se grăbea a ieşi mai iute, acolo îl prăpădea. Scăpă însă cu faţa curată. Numai coada calului o apucă şi acolo rămase de jumătate. De atunci, vezi, este calul cu coada jumătate de carne şi jumătate de păr.         Când se întoarse acasă, dete iarăşi pe la zâna. Ea, ca şi de la rând, îl rugă să se dea niţel odihnei; şi în acel timp îi schimbă apa, puindu-i alta în locul celei ce adusese el.         Sculându-se după somn, luă borcanele cu apă şi veni acasă.         Atâta îi fuse mă-sii, ca să-l vază. Nu ştia ce mai făcea de bucurie. Îl săruta şi p-o parte şi pe alta. Apoi după ce bău din apa ce-i aduse, ei îi păru că mai prinse niţel suflet. Vorbă să fie! Ea nu băga de seamă, vezi, că bucuria pentru vederea fiului său o face să fie oarecum mai sprintenă.         Zmeul se da de ceasul morţii când îl văzu că s-a întors cu isprava făcută. El (îşi) bătuse capul mult şi bine să dea în cap pe fata împăratului, în lipsa fiului său, dară toate mrejele lui rămăseseră de râs; căci ea nu dete în clapca în care o împingea spurcatul. Ea nu-şi putea da seamă de ce tot umblă el pe lângă dânsa cu şoşele, cu momele. Nici că visa despre ce avea de gând procletul de zmeu.         Pasămite zmeului îi era frică să se ia la luptă pe faţă cu voinicul. Ci voia să-l piarză prin viclenie, şi apoi să-şi bată joc şi de mă-sa, ca să-şi izbândească pentru moartea fraţilor săi.         Dară nu-i ajută Dumnezeu.         Voinicul din când în când mergea la vânătoare, şi da şi câte o raită pe la zâna. Nu trecu mult şi băgă de seamă că mă-sa nu se îndreptează, ci găinează şi se topeşte de pe picioare. Se întrista în inima lui când vedea că nu-i dă înde bine şi că nu-i poate da nici un ajutor.         Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frământă cu firea pentru sănătatea mă-sii, se apropie de dânsul într-o zi şi-i mai zise într-o doară; căci se temea spurcatul a-l mai îndemna. Teama lui era să nu se deştepte voinicul şi să-i ghicească cugetele lui cele viclene.         – Am auzit şi eu, stăpâne, pe când eram copil, că oamenii mari când sunt pătimaşi de lângezeală şi copiii când bolesc de boală câinească se tămăduiesc de va mânca un purcel de la scroafa de sub pământ. Mi se rupe inima din mine când văz pe buna mea stăpână cum i se stinge viaţa din sine. Dară nici pe d-ta nu te îndemn a te duce, căci mare primejdie va cădea pe capul aceluia ce se va cerca a fura purcelul, de nu va izbuti.         – Nu sporovăi mai mult, îi răspunse voinicul, eu nu ştiu ce este primejdie şi frică.         Numaidecât şi puse la cale cele de trebuinţă pentru o călătorie mai lungă. Mă-sii îi spuse că se duce la vânătoare. Plecă şi dete şi pe la zână, căreia îi spuse ce avea de gând să facă. El ştia, vezi, că sfaturile ei îi prinsese mult bine.         Zâna, după ce îl învăţă cum să facă să izbutească, îi dete un săpun, un pieptene şi o perie, ca să-i fie de slujbă. El plecă şi merse, merse, până ce ajunse la o pădure deasă şi întunecoasă, de abia putea să răzbească. Bâjbâi el p-acolo până ce dete de ghizuina scroafei. Cum să se apropie el? Căci ghizuina era încongiurată de buşteni şi de rascote, de nu se putea atinge nici pasăre măiastră.         Voinicul făcu precum îl învăţase zâna. Săpă un şanţ adânc până ce ajunse sub culcuşul scroafei. Intră acolo şi aşteptă până ce veni scroafa să se culce. Purceii erau toţi în păr la ugerul scroafei şi sugeau. Mai-nainte de a răsări luceafărul porcilor, cânt toţi porcii se deşteaptă, adormiţi fiind purceii cu ţâţa în gură, voinicul băgă mâna binişor şi apucă un purcel, dar aşa de binişor îl apucă şi aşa de uşor îl trase, încât scăpă ţâţa din gură fără să simţă. îl apucă numaidecât de bot ca să nu guiţe, şi p-aici ţi-e drumul.         Dracul de scroafă băgă de seamă că o ţâţă i se răceşte. Se deşteptă şi văzu că un purcel îi lipseşte. Se luă după voinic. Şi cu toate că telegarul voinicului era un zmeu de cal, scroafa îl ajunse. Când văzu că are să-l înhaţe cu colţii ei, voinicul aruncă săpunul. Atunci unde se făcu un noroi cleios şi puturos, de ţi se scutura carnea de pe tine. Calul fugea de da cu burta de pământ.         Scroafa făcu ce făcu, se zvârcoli prin ăl noroi şi se tărbăci de nu o mai cunoşteai, scroafă e, ori ce dracu e. Scăpă din nomol şi se luă după voinic. Într-o clipă îl ajunse. Când văzu zorul, voinicul aruncă pieptenele. Şi unde se făcu un zid nalt, nalt, d-a curmezişul drumului ei, de nu fu cu putinţă să-l sară. Atunci scroafa se puse cu colţii săi şi sparse zidul, făcând o gaură numai cât putea ea să treacă. Şi să te ţii după dânsul.         Dacă văzu voinicul că scroafa iară s-a apropiat, aruncă şi peria. Deodată se făcu o pădure naltă şi deasă, de nu se putea strecura nici pui de pasăre. Cum văzu una ca asta, scroafa se puse şi roase, şi roase la copaci, până ce-şi făcu drum, şi după dânsul! până ce, când fu a-l ajunge, voinicul intrase în curte la zâna. Aceasta ieşi numaidecât, întinse mâna şi strigă:         – Înapoi, scroafă ruşinoasă, şi teme-te de urgia tatălui meu!         Când îi auzi glasul, scroafa rămase încremenită şi plină de ruşine se întoarse. Mergea şi se tot uita îndărăt; pare că tot nu-i venea a crede ceea ce văzuse şi auzise.         Se culcă şi de astă dată niţel voinicul, ca să se odihnească, iară zâna îi schimbă purcelul, puindu-i altul în locul lui. După ce se deşteptă, se întorcea la mă-sa cu voie-bună, de isprava ce făcuse.         Venea, nene, cu căciula într-o parte, cu purcelul în braţe şi cântând din frunză.         Când iată că se întâlneşte cu trei inşi. Pasămite era Vântul, Căldura şi Gerul. El îşi luă căciula din cap, şi cu multă plecăciune îi zise:         – Noroc bun să dea Dumnezeu, nea Vântule.         – Cale bună, dragul meu, îi răspunse Vântul.         – Da ce, mă, numai Vântului te ploconeşti? îi zise Căldura. Nu ştii tu oare că eu pot să las o zăpuşeală şi o arşiţă, de să fiarbă maţele din tine?         – Nu-mi pasă de nimic, răspunse voinicul, numai Vântul să-mi bată.         – N-ai auzit tu oare de mine, mă, îi zise şi Gerul, că eu am putere să dau un frig şi o geruială peste tine, de să îngheţe maţele în tine.         – Habar n-am, răspunde şi el, numai Vântul să nu-mi bată:         Şi încet, încet, ajunse acasă. Când îl văzu alde mă-sa şi auzi peste câte prăpăstii a dat, muri şi învie de bucurie că-l mai văzu o dată în carne şi oase.         Îi dete de mâncă purcelul; dară ea mărturisi că nu vede nici o uşurare.         Să înnebunească zmeul de ciudă! Văzu el că nu poate altfel să răpuie pe voinic, decât prin viclenie. Căta deci vreme cu prilej ca să-şi puie în lucrare cugetul său cel nelegiuit.         Într-o zi când voinicul se întorsese de la vânat şi era ostenit peste măsură, se culcă în grădină la umbra unor trandafiri. Zmeul dete peste dânsul şi-l făcu bucăţi, bucăţi, cu paloşul pe care îl purta totdauna ascuns la dânsul. Şi ca să nu bage de seamă mă-sa, puse toate bucăţelele în dăsagi, le aşeză pe cal şi, dând câteva bice calului, îl dete pe poartă afară.         Calul fusese al zânei. Ea îl dedese în dar voinicului când fu a se duce la mărul roşu. El acum, dacă se văzu gonit, alergă drept la stăpână-sa. Ea, cum îl văzu viind fără stăpânu-său, pricepu că trebuie să fie vreo drăcie la mijloc. Se dete jos, şi ce văzu se spăimântă. Luă deci desagii, îi aduse în casă la ea şi luă bucăţică cu bucăţică, os cu os, şi le aşeză una lângă alta, fiecare la locşorul lor. După aceea turnă apă moartă peste dânsele. Ele se închegă, lipindu-se una de alta; pielea se făcu la piftia, întrupându-se. Îl stropi şi cu apă vie şi se însufleţi; dară mut şi surd. Atunci îi dete să mănânce un măr de care adusese el şi îi veni grai. Luă şi purcelul scroafei de pe sub pământ şi îl făcu să-i guiţe la urechi şi îi veni auz. Atunci zise:         – Dară greu somn dormii, soru-mea.         – Greu, frăţioare; şi ai fi dormit cât lumea şi pământul, de nu erau măiestritele lucruri ce tu ai adus pentru mă-ta; iară eu le-am oprit şi ţi-am pus altele în locul lor.         Atunci îi spuse cine era duşmanul care voise să-l răpuie. Şi ca să se încredinţeze de adevărul celor spuse de dânsa, îi dete putere să se facă porumbel şi să se ducă să vază cum zmeul chinuieşte şi pe mă-sa. Voinicul se făcu porumbel şi ajunse într-un suflet la casele unde şedea mumă-sa.         Când colo, ce să vază? Se frecă la ochi ca să se încredinţeze de sunt aievea cele ce i se înfăţişa, sau năluciri.         Zmeul, carele cu şoşele, cu momele nu putuse da în cap pe muma voinicului şi a se planisi lui, acum o pusese la chinuri. O legase cu o frânghie de mătase roşie, o ţinea nemâncată şi cu ochii în soare. El voia să o omoare tocmai când voinicul ajunse în chip de porumbel. Se dete de trei ori peste cap, cum îl învăţase zâna, şi se făcu om cu sabia goală în mână. Şi cât ai zice mei, făcu mici fărâme pe necuratul de zmeu, bala dracului. Scăpă pe mumă-sa de la chinuri, şi, viind zâna, îi dete de bău niţică apă vie. Cum bău, văzu că se însufleţeşte şi se simte voioasă ca un om plin de sănătate.         Apoi voinicul se însoţi cu zâna, şi trăiră câte trei un trai plin de fericire şi de îngăduinţă până la adânci bătrâneţe.

A fost odată ca niciodată etc.   A fost odată un împărat foarte bogat și puternic. Acest împărat avea un fecior și o fată. Întâmplându-se să-i moară feciorul, îl îngropă cu mare cinste și alai ca pe un împărat. Când fu a duce mortul la biserică, fata împăratului ceru a merge și dânsa să-l petreacă. Așa de păzită era fata aceasta de tată-său, încât până atunci nici soarele nu-i văzuse fețișoara, nici vântul nu-i bătuse părișorul. Ea se îmbrăcă în negru și-și lăsă părul despletit (pe) spate, și așa merse de petrecu pe frate-său la groapă. Și așa gătită îi ședea și mai bine decât altminteri. Căci, nu e vorba ea era foarte frumoasă. Crinii și viorelele rămăseseră pe jos și nici la degetul cel mic al ei nu le punea.   Când o văzu așa de gingașă și de plăpândă, rămase cu ochii zgâiți la dânsa. Și așa de puțintică și drăgălașe mai era, încât s-o sorbi într-un pahar cu apă. Lumea uitase și mort și tot uitându-se la dânsa. Atunci veni un vântișor lin și ușor, de-i resfiră pletele; iară ea simți că un fior rece i se strecoară prin inimă.   Cum, cum, îngropară mortul și toată lumea se întoarse acasă.   Tot pe atunci în cetatea aceea se afla o văduvă săracă. Ea avea un fiu. El era de treabă, smerit și sfiicios ca o fată mare. Toți feciorii de boieri aveau pizmă pe dânsul și-i puseseră gând rău. Nu-i găsea însă nici o pricină, ca să puie mâna pe dânsul. Fiul văduvei întrecuse pe toți boierii și împărații la boi și la stat. El era arătos nevoie mare. Ai fi pus ochii pe dânsul d-ar fi fost într-o mie. Ș-apoi era dulce la cuvântare. Curgea graiul din gura lui ca mierea. Nu se mai sătura cineva de dânsul ascultându-l.   De la moartea fratelui său, fata nu se prea simțea bine. Ba c-o fi una, ba c-o fi alta, ba c-o fi deochi, ba c-o fi săgetătură, și toate descântătoresele și vracii nu-i putură da de leac.   Mă-sa băgă de seamă că fie-sa era însărcinată. În zadar se jura fata că nu știe la sufletul ei nimic cu prihană. Cine să o crează? Burta o da de gol. Ea însă nu spunea minciuni, se pomenise și ea așa. D-apoi când află tată-său că fie-sa are să fie mumă, fără să fi pus pirostriile pe cap? se făcu foc și pârjol. Nu mai ascultă nici rugăciuni, nici nimic. A se dezvinovăți înaintea lui nu era cu putință. Porunci deci ca numaidecât să se adune Sfatul împărăției în taină, ca să otărască pedeapsa ce s-ar cuveni fie-sei pentru o așa nelegiuire și ca să se spele rușinea ce adusese ea părului cărunțit al tatălui său.   Sfatul împărăției găsi cu cale că spre a se spăla o așa grozavă necinste, fata cu moarte să se omoare. Unii ziceau ca să se arză de vie. Alții ca să-i scoață ochii și să se gonească în pustietăți spre a fi mâncată de fiare sălbatice. Alții iară ziceau ca să i se lege o piatră de gât și să se dea pe Dunăre.   Tocmai pe atunci, din păcate, iată că și feciorul văduvei trecea pe acolo în treaba lui. Cum îl văzură boierii, numaidecât se învoiră, și hotărârea fu gata, cam ce, adică, să facă cu fata împăratului.   Toți fură într-o glăsuire ca fata să se dea pierzării. Însă ca una ce este fată de împărat, și ca una ce trebuie să fi săvârșit nelegiuirea cu un om, carele și acela trebuie să piară, acel om să fie fiul văduvei, deoarece fata nu vrea să spuie pe adevăratul nelegiuit, și pentru că Sfatul împărăției nu poate să-l ghicească. Cum hotărâră, așa și făcură.   Împăratul porunci, și numaidecât se aduse un boloboc mare; puse de-l smoli și, băgând într-însul pe fata de împărat cu fiul văduvei, porunci de înfundă bolobocul bine, și îl dete pe Dunăre.   Pe când însă dogarii înfundau bolobocul, una din roabele fetei de împărat, mai miloasă la inimă, se strecură prin calabalâc și le dete pe sub ascuns o copaie de mere, două azime și un fedeleș cu apă. Noroc că nu o văzu nimeni.   Se duse butoiul pe Dunăre trei zile și trei nopți, fără a se opri undeva. Merindea din butoi se isprăvise. Biata fată își plângea nevinovăția cu niște graiuri de-ți rupea băierile inimei, iară bietul băiat, și el nevinovat ca și dânsa, o mângâia și nu o lăsa să-și piarză nădejdea de la Dumnezeu. Când, ce să vezi dumneata? A patra zi, dis-de-dimineață, bolobocul se lovește de un buștean și se sparge. Pasămite bolobocul ajunsese la margine, adus fiind de talazurile Dunării, și-l ciocni de bușteanul pe care tot apa îl dase la margine.   Ieșiră deci la uscat dosădiții de ei, și dară mulțumiră lui Dumnezeu că le-a scăpat zilele, și-i făcură să mai vază o dată lumina.   Apucară pe o potecă și intrară într-un bunget de pădure. Aci o luară apoi pe o pârtie, și merse, și merse, până ce văzu că se deschide o poieniță. În astă poieniță dete de niște case foarte frumoase, bătătura cărora era câmpul cu florile. Toate lucrurile în această casă erau cu șart. Nimic nu lipsea. Toate catrafusele își aveau vătaful lor și nimic nu era nerostit. Când voiai ceva, era destul numai să poruncești și îndată se făcea. Aci era în adevăr: pune-te masă, ridică-te masă.   Trecură mulți ani de la această întâmplare. Împăratul își uitase de fiica sa. Fata de împărat și fiul văduvei se învoiseră și se însoțiseră. Nici unul din amândoi nu s-a căit mai în urmă pentru aceasta. Vezi că el în viața lui nu alunecase până atunci, era curat, cum îl făcuse mă-sa; și pe fata împăratului o găsise acasă. Copilul cu care era însărcinată fata când o goni tată-său se născu, și se făcuse un băiat de să nu te înduri de el. Iară ei petrecând bine, își uitaseră de necazurile cele trecute. Puterea lui Dumnezeu îi ocrotea și-i ferea de rele. Atâta numai că p-acolo nu se vedea nici pui de om. Parc-ar fi fost la sfârșitul pământului.   Într-una din zile, împăratul, tatăl fetei, plecă la vânătoare. El se încumese a răzbi mai înăuntru pădurei decât altă dată. Și, din vânat în vânat, el se rătăci. Orbăcăi în sus, căută în jos și peste poteca pe care să iasă la lumină nu putea să dea. Se luase de gânduri. Când, iacă dă în poienița cu casele. Văzu și casele. El se minună când văzu așa casă frumoasă într-o astfel de sălbăticime de pădure. De voie, de nevoie, trebui să se ducă acolo, căci ochii nu-i dase în geană de nu știu cât timp.   Mai întâi își trimise sluga care nu se despărțise de dânsul nici cât ai scăpăra. El se întoarse și spuse împăratului că este priimit a găzdui acolo cu dragă inimă. Intrând împăratul, își trimise sluga la bucătărie să-i frigă două potârnichi din cele ce vânase el. După ce așeză potârnichile în frigare și le puse la foc, acolo le uită: căci ce văzu și auzi îl buimăcise.   Toate lucrușoarele vorbeau în casa aceea, până și oalele și vătraiul.   La vatra aceea erau două oale puse la foc. Aceste oale se certau. Sluga împăratului auzi cu urechile sale cum se ciorovăiau aceste oale.   – Fă buzato, dă-te la o parte că tu ai fiert destul.   – Ba, dă-te tu mai la o parte, scurto ce ești, că au fiert și mațele din tine.   Și căscând gura la dânsele, sluga uită și potârniche și tot. Când se deșteptă sluga împăratului, friptura se făcuse scrum.   Se bocea biet și se tânguia de-i plângeai de milă.   Fata împăratului îl liniști spuindu-i că o să roage pe împăratul să-l ierte pentru această greșeală.   Apoi trimise și pofti pe împăratul în casa cea mare. Aci, stând de vorbă, stăpânul casei porunci să se puie masa. Rămase împăratul stâlpit când văzu masa viind singură, talerele, lingurile și celelalte tacâmuri cu vătașii lor și le așezau careși pre unde. Veniră bucatele și mâncară. După ce sfârșiră de mâncat ședeau la vorbă, când în loc de a se strânge masa, văzură că lingurile încep a sălta pe masă. Vătaful le suduia, dară ele nu ascultau de cuvântul lui. Împăratul nu băgă de seamă, căci vorbea cu fiul gazdei, un copilandru dezghețat și sfătos, de te trăgea inima să stai cu dânsul de vorbă.   Atunci gazda, ca să facă pace, zise:   – Nu se poate ca împăratul să fi făcut o asemenea faptă.   – Că n-are la cine altul să fie, răspunse vătaful lingurilor. Trebuie să-l căutăm.   – Nu mai trăncăni, îi mai zise gazda. Aide, ridică masa și te cară de aci.   Auzind împăratul cele ce se vorbiră, ceru să fie căutat, ca să-și iasă din bănuială, căci el nu se știa vinovat.   Atunci, trăgându-i încălțămintea, îi căzu lingura pe care o căutau din cizma împăratului.   Pasămite gazda se vorbise cu vătaful lingurilor ca să-i joace renghiul ăsta.   Împăratul se făcu ca sfecla de roșu de rușinea ce păți și zise încâlcindu-se de ciudă:   – Arată-ți, Doamne, minunea ta! Nu știu la sufletul meu de nici un furt. N-am băgat eu lingura în cizmă.   – Cum nu știi dumneata, zise și gazda, despre lingură, asemenea nu știu nici eu până în ziua de azi cu cine am făcut copilașul ăsta.   Atunci, cunoscându-se, se îmbrățișară și se iertară unul pe altul.   Fata de împărat mulțumi apoi împăratului că i-a dat Dumnezeu în gând de a pus în boloboc împreună cu dânsa pe junele cu care ea s-a însoțit mai pe urmă; căci el s-a îndrăgostit de dânsa, a iubit-o și a îngrijit-o ca pe o soție credincioasă.   Împăratul nu știa cum s-o mai mângâie, cunoscându-i nevinovăția. Lăudă și pe soțul ei pentru buna sa purtare de grije, și cu toții împreună se întoarseră la scaunul împărăției, dând mărire lui Dumnezeu că nevinovăția a ieșit dasupra ca untul de lemn.   Iară eu încălecai p-o șea etc.  

A fost odată ca niciodată etc.   A fost odată un țăran și-l chema Neagoe. Acest țăran era om voinic și harnic. Nu-i păsa lui de nu știu cine de ar fi fost. Vezi că-și căta de munculița lui, își plătea dajdia, se avea bine cu toți din sat, și cum făcea el, ce dregea el, se chivernisea omul ca să-i ajungă agoniseala muncei sale pentru multă vreme.   Îi veni vremea de însurătoare, și ca tot creștinul, își făcu și el rândul. Ce să vezi d-ta? O dată cu nevasta se strecură în casa lui și sărăcia. Ea găsise un tron vechi, urgisit într-un colț din bordeiul Neagului, la care nimeni nu lua aminte, și acolo, pe dânsul, Sărăcia își făcuse culcușul. Sta grecește pe tron cât e ziulica și nopticica de mare, și din loc să se miște, ba. Pasămite tronul era gol, nu mai punea oamenii într-însul nimic, atât era de vechi și de odorogit.   Bietul Neagoe văzu că începe a da îndărăt; lucrurile nu-i mai mergeau strună ca mai nainte; se luă de gânduri, fiindcă el se știa că muncește și mai și decât înainte, și de la o vreme încoa, două în tei nu putea lega. Se spetise bietul om muncind, și să salte și el ceva, te-ași! câtuși de cât! ferit-a sântul!   Ba până într-atâta ajunsese, încât să-l împingă păcatele să se gândească ca să-și facă seama singur, vezi că dracul n-are de lucru, el nu face biserici ori puțuri pe la răspântii.   Se zbătea, bietul om, cu mintea și cu trupul, și parcă era un făcut, mergea din pagubă în pagubă, de ajunsese în sapă de lemn.   Tot satul îl luase la ochi; îl vedea lucrând când la alde neica Burcilă, când la aleșii ori la fruntașii satului, când la taica popa. Totdauna găsea el de lucru; la toți muncea și la toți sporea lucrul lui.   Când însă muncea și pentru dânsul, munca nu-i da în spor. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. Daca vrun prăpăd de la niscaiva lighioane, ori de la ciori cădea peste semănăturile megiașilor, ale lui era stinse cu desăvârșire; de bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pământul, de nu se mai alegea nici praful de dânsele; ba uneori porumbul se tăciuna, ba lăcuste, ba potop, ba toate relele numai pe capul lui cădea.   Sătenii, megiașii lui, puseră mâna cu toții de mai multe ori să-i dea câte vrun ajutor, să-i facă câte vro clacă, dar toate în deșert, că nu-i ieșea înde bine nimic, în cele din urmă și vecinii și tot satul îl părăsiră. Toți cu totul zicea că așa i-a fost orânda și credeau că trebuie să fi căzut asupra capului lui vrun blestem de la Dumnezeu.   Ajunsese omul să-și urască zilele. Și așa sufletul amărât, șezând într-o duminecă cu luleaua în gură și gândindu-se cum să-și curme viața, ca unul ce i se urâse cu sărăcia, iată că vine soția lui și îi spuse că peste puțin are să fie tată.   El, ridicându-și ochii la soția lui, i se păru că vede o sluțenie de ființă stând grecește pre tronul cel vechi și neîntrebuințat. Se frecă la ochi, se mai uită o dată, și ce să vază? O sfrijită de lighioaie, mai urâtă decât ciuma, cu barba adusă de părea că stă să o apuce de nas, cu ochii numai scovârliile, părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca, mâinile ei răschitoare goale, cocoșată și cucuiată, de seamăn pe lume nu mai avea.   Când văzu el o așa nemetenie spurcată stând ca o cobe rea în casa lui și pe tronul lui, un șarpe rece îi trecu prin sân. El însă își ținu firea, și merse drept la ea, întrebând-o:   – Cine ești tu, și ce cauți aici?   – Eu sunt Sărăcia, răspunse ea, și am venit nepoftită.   – Ieși afară din casa mea!   – O! o! stăi că prea te pripești, voinicule, îi răspunse Sărăcia rânjind la dânsul cu batjocură. Ca să scoți sărăcia din casă, trebuie să ai ce pune în locul ei.   Și, rânjind încă o dată, îi arătă niște colți, de care s-ar fi speriat și dracul.   Bietul om tăcu și înghiți gălușca. Cugetul că are să fie tată, vorba că trebuie să aibă ce pune în locul Sărăciei, îi mută gândul.   El voia să gonească Sărăcia din casa lui, căci nu putea mistui înfruntarea ce i-o făcuse ea, și apoi nu se îndura să-și lase odrasla pe mâinile cele blestemate ale Sărăciei.   Din nou se puse pe muncă, muncă jidovească, se zvârlea omul și în dreapta și în stânga, noaptea o făcea zi, da și din mâini și din picioare, cum se zice, și folos nici cât negru subt unghie. Nevoile îl năpădea din toate părțile și el nu mai știa ce să facă. De câte ori intra în casă, de atâtea ori și sfrijita de Sărăcie îi rânjea în bătaie de joc.   Într-una din zile, iată că și nevestei îi abătuse să facă și născu un dolofan de copil, sănătos și voinic ca tată-său.   Acum ce să facă el? Parale n-avea, de moară nici cât să orbească un șoarece, ceva țoale, ori vrun dichis în casa lui, tufă! Nimic, dară nimic n-avea de ce prinde ochiul la el. Cum s-o scoață la căpătâi? Ar fi voit și el, de! să-și boteze copilul cu vrun naș mai de Doamne ajută, să facă și el o cumetrie. Dară cu ce? Sta bietul om cu mâinile încrucișate, se uita în cer și în pământ și nu știa la cine să caște gura. Și de felul lui fiind om cinstit, nu voia să amăgească pe nimeni cu minciuna. El știa una și bună: când o zice da, să fie da; când o zice nu, apoi nu.   El cunoștea de mult pe un cioban chiabur. Dară nu era în sat. Când, iată că se pomenește că-l cheamă cineva să-l cinstească. Acolo ce să-i vază ochii? Prietenul lui suia oile în munte. Părerea lui de bine nu se poate spune. Îl rugă să se cumetrească și ciobanul primi cu bucurie să-i boteze pruncul. Partea lui să trăiască bine! Se puseră toate la cale cum e bine.   La botez ciobanul dărui finului său o oaie fătătoare.   Atâta îi trebui. Când fu să plece, mocanul zise:   – Cumetre, tot n-ai tu unde ține oița, lasă-o în turmă la mine, și mi ți-oi îngriji-o ca și pe ale mele.   – Bine, cumetre, răspunse Neagoe, să fie precum zici tu.   El era bun bucuros că-i ia beleaua din bătătură, deoarece n-avea ei ce să mănânce, dar încămite să mai dea și oii.   Mocanul se duse cu oile. Omul se puse iară pe muncă, dară munca lui d-abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele. Cum am zice muncea în sec.   După câtăva vreme se pomenește cu un argat de la stâna mocanului.   – Neică, m-a trimes stăpânu-meu cu lâna asta la dumneata.   – E, și ce să fac eu cu dânsa?   – Apoi, să vezi d-ta, stăpânu-meu a pus de și-a tuns oițele și a tuns și oaia finului său. Aceasta este lâna ei și a trimis-o cui se cuvine.   – Foarte mulțumim de bunătate. Să spui cumătrului multă sănătate și să auzim de bine.   Și, luând lâna din mâna argatului, intră în casă, merse drept către Sărăcie și, cu grai țanțos, îi zise:   – Dă-te Sărăcie, la o parte, că am să pui lâna asta acolo.   Sărăcia nu se îndura, neiculiță, să iasă din culcușul ce și-l făcuse acolo.   Rânji ea și de astă dată, dară îi dete rânjitul prin piele, căci voinicul unde aduse odată lâna și buf! o lovi după ceafă de era să-și muște limba și o răsturnă jos de pe tron. Sărăcia rămase locului unde căzuse ca vai de ea.   Oaia finului fătase un miel; acesta, după ce se mai mări, îl mițui și pe dânsul ca pe mieii ceilalți și îi trimise mițele acasă.   Țăranul, și mai curajos, intră în casă, și merse iarăși drept la Sărăcie:   – Dă-te, rânjit-o, mai la o parte, că am să pui mițele astea acolea.   Și fiindcă Sărăcia tot cam întârzia, o lovi o dată cu mițele de-i merse fulgii, și o dete peste cap, mai către ușă.   Pe toamnă se pomenește cu un alt argat că-i aduce un burdușel de brânză.   – Baciul de la stână, zise el, a adunat laptele de la oaia finului, l-a făcut brânză și l-am adus acasă.   – Spune cumătrului, răspunse Neagoe, că finul d-sale îi sărută mâinile și să ne vedem sănătoși.   Apoi se întoarse repede în casă și îndreptându-se către Sărăcie, îi zise:   – Dă-te, Sărăcie, la o parte, că am să pui burduful ăsta în locul tău.   – Da unde să mai mă dau? răspunse Sărăcia.   – Ieși afară, dacă n-ai loc, și te du în oțelele puștei vrunui vânător că acolo ți-e locul.   – Ba aia-a vorbă! mai pune-ți pofta în cui.   Și lovind-o cu burduful în cap, o făcu mototol după ușă.   Bietul Neagoe fu nevoit să petreacă încă o iarnă întreagă cu Sărăcia pe vatră.   În vara viitoare, mielul de la oaia finului se făcuse mare.   Acum îi aduse două lâne.   Țăranul intră cu amândouă în mână și bufnind și răzbufnind pe Sărăcie, o pofti să iasă afară cu nepusă în masă. Sărăcia, dacă văzul zorul, dete dosul pe ușă afară, și să te ții, pârleo, îi sfârâia călcâiele fugind, până ce se duse să-și clocească ouăle în oțelele puștilor vânătorilor.   Și d-atunci a rămas de vânătorii sunt săraci; fiindcă-și pierd vremea prin colții de piatră, prin mărăcini, umblând toată ziua până să împuște și ei câte vro babușcă de nu știu care păsărică.   Neagoe începu a bate în pinteni de bucurie, că se cotorosise de sărăcie. Acum pe ce punea mâna, punea și Dumnezeu mila. Toate îi mergeau înde bine. Începu și el a lega gura pânzei. Munca lui se vedea cum mergea înainte și avea parte de ea. Ce să mai spunem multe? În scurtă vreme ajunse fruntaș al satului, după hărnicia lui, cu vitișoare, cu pluguleț și cu toate dichisurile unui om cu parte lăsată de la Dumnezeu.   Vezi că numai cu vitele se scoate sărăcia din casă afară.

Tugulea fiul unchiasului şi al matusei de Petre Ispirescu A fost odată un moş şi o babă. Ei erau săraci de n-aveau după ce bea apa. Când mălai aveau, n-aveau sare; când aveau sare şi mălai, n-aveau legumă. Trăiau şi ei de azi pe mâine. Ei aveau trei copii, trenţăroşi şi nespălaţi, ca vai de ei. Cel mai mic se vedea a fi mai isteţ decât cei doi mai mari, dară era olog de amândouă picioarele. El se numea Ţugulea. Ei se învecinau cu Zmeoaica pământului. Această zmeoaică era aşa de rea, încât nimeni din vecinii ei n-avea pace de dânsa. Ea le călca moşiile şi le făcea fel de fel de neajunsuri.         La naşterea lui Ţugulea, când a venit ursitoarele, s-a întâmplat să fie p-acolo şi Zmeoaica pământului. Ea auzise cum îl ursise şi, de pizmă, mai în urmă, îi luă vinele şi d-aia era el olog.         Din acestă pricină, şi fiind şi săraci, unchiaşul cu mătuşa şi copiii lor ajunseră de râsul tuturor megiaşilor din sat. De bietul Ţugulea însă râdea şi chiar fraţii lui.         După ce se mai măriră copiii, Ţugulea zise într-o zi mă-sii, faţă cu fraţii săi:         – Mamă, am auzit că dumneata ai un frate bogat, care locuieşte în alt sat. De ce nu te duci la dânsul să ceri o mârţoagă de iapă, pe care să ieşim şi noi la vânat, că mi s-a urât clocind acasă pe vatră?         – Ia nu mai trăncăni şi tu de acolo, Ţugulea ologu, îi ziseră fraţii râzând, mai bine mama noastră să se ducă la unchiul să ceară pentru noi doi cai, căci noi suntem vrednici a încăleca şi descăleca.         Ţugulea înghiţi ruşinea, plecă capul în jos şi tăcu.         Muma, tot mumă. Se duse la frate-său şi ceru doi cai pentru fraţii cei mari şi o iapă pentru Ţugulea.         Frate-său îi dete bucuros, mai cu seamă de milă pentru Ţugulea, ca să poată umbla şi el.         Nu mai putură de bucurie fraţii când le aduse mă-sa caii.         Ţugulea nu se putea mângâia pentru că era olog şi nu ştia cum să facă să se înzdrăvenească.         După câteva zile Ţugulea zise că ar dori să meargă şi el cu fraţii lui la vânătoare.         Râseră fraţii de el. Apoi dacă se rugă şi mă-sa de ei, îl luară şi pe dânsul. Se gătiră şi plecară. În pădure se mirau fraţii cum face Ţugulea de nimereşte aşa de bine vânatul pe care punea el ochii. Nici o săgeată nu se ducea în vânt degeaba. Toate intrau în carne.         Trei zile şi trei nopţi zăboviră la vânătoare.         În a treia noapte, Ţugulea visă un vis ce-i plăcu. Se făcea că el era într-o grădină frumoasă, frumoasă ca un rai. El şedea acolo, într-un colţ, trist şi mâhnit că nu putea umbla, să se bucure şi el de frumuseţile acelei grădini. Păsările cântau de se spărgeau. Frunzele de pomi fâşâiau de adierea vântului şi florile răspândeau un miros de te îmbăta. Se uita cu jind la toate astea, căci nu putea să se desfăteze şi el. Atunci ridicând ochii în sus, se rugă lui Dumnezeu să-i ia viaţa mai bine, decât să trăiască în aşa ticăloşie.         Pe când se făcea că se roagă, deodată i se arătă dinainte o zână aşa de frumoasă şi de blândă, cum nu mai văzuse el în viaţa lui aşa fiinţă. Şi se făcea că-l întreabă, zicându-i:         – De ce te căineşti băieţele şi te amărăşti?         – Cum nu m-aş căina şi nu m-aş amârî, zână a frumuseţelor, se făcea că zise el, iată sunt olog, şi din această pricină am ajuns de batjocura tuturor băieţilor din sat.         – Lasă, dragul meu, nu mai plânge, că ei nu ştiu ce fac, se făcea că mai zise zâna. Tu ai să te tămăduieşti şi o să ajungi împărat.         – Nu-mi trebuie mie împărăţie. Eu aş fi bun bucuros, numai să pot umbla. Dară asta n-o să se poată, căci, uite, parcă n-am vine în picioare.         – Ba o să se poată, se făcea că adaose zâna cu vorbă apăsată. Tu ai avut vine; dară ţi le-a luat Zmeoaica pământului de când erai mic. Ţine chimiraşul ăsta. Când vei fi încins cu el, ce vei voi, te faci, dacă t-ei da de trei ori peste cap. Sileşte-te de-ţi ia vinele de la zmeoaică.         Luă chimiraşul; dară când ridică ochii şi voi s-o întrebe cine era ea, de are milă de dânsul, ia pe zâna de unde nu e! Parcă intrase în pământ.         Iară el o dată se deşteptă. Se pomeni cu chimiraşul în mână.         Se încinse cu el, se dete de trei ori peste cap, gândind să se facă o pasăre, şi îndată se făcu. Se dete iară de trei ori peste cap şi se făcu om la loc.         Cât p-aci să se piarză de bucurie, dară se stăpâni. Încinse chimirul pe piele ca să nu se vază şi se feri d-a spune fraţilor ceva.         Pasămite, zâna aceea era ursitoarea lui cea bună.         După ce se făcu ziuă, se întoarseră cu fraţii lui la bordeiul lor, şi aduseră mulţime de vânat.         Peste câteva zile plecară iară. Dând caii la păşune, fraţii cei mari ziseră lui Ţugulea să păzească el caii, căci dânşii sunt obosiţi.         Cum se culcară şi adormiră.         Ţugulea priponii caii, apoi, dându-se de trei ori peste cap, se făcu o albină şi pleca înspre miazănoapte încotro şedea Zmeoaica pământului.         După ce ajunse acolo, zbârn! în sus, zbârn! în jos, intră în casa zmeoaicei şi ascultă ce vorbea cu zmeii, ginerii săi, şi cu zmeoaicele, fetele sale.         Între altele, auzi zicând zmeoaica bătrână:         – Ia vedeţi, fetelor, mai şade vinele alea ale lui Ţugulea în cutia în care le-am aşezat eu după sobă?         – Mai şade, răspunse zmeoaica cea mică, azi le-am văzut, nu mai departe.         – Iaca, voi o să vă duceţi la casele voastre, zise bătrâna cea zbârcită; să ştiţi, să vă temeţi de Ţugulea ăsta, afurisitul; căci şi mie mi-e frică de dânsul, măcar că i-am luat vinele.         Tot de la dânsele mai auzi Ţugulea că peste câteva zile are să se facă nunta zmeoaicei celei mici, şi pentru veseliile de nuntă trebuindu-le vânat, zgripsoroaica scofâlcită împărţi pe fiecare din gineri pe unde să vâneze.         Îi fu destul pentru astă dată că auzise şi atât.         Când se întoarse la fraţii săi, începuse a intra alba în sat.         – Sculaţi, fraţilor, le zise el, că iată ne-a luat ziua de pe urmă.         – De ce ne-ai lăsat să dormim atât de mult? îi ziseră fraţii, dojenindu-l.         El tăcu din gură.         Se sculară ei şi plecară după vânat, apoi se întoarseră acasă.         Ţugulea acum se culca afară în toate nopţile, şi tot plănuia cum să facă să-şi ia vinele. El se ducea mereu pe la zmeoaică, fără să ştie cineva, şi pândea vreme cu prilej când să-i vie bine să-şi ia vinele.         Într-o seară se făcu muscă, intră pe coş în cămara unde era cutia cu vinele, pe când zmeoaica nu era acasă; aci dacă intră se făcu om, luă vinele din cutie şi le puse la picioarele lui. Cum le puse, se lipi, parcă fusese acolo de când lumea. Se făcu iară muscă şi plecă acasă.         A doua zi, noaptea, trebuia să meargă zmeii la vânat pentru nuntă.         Ţugulea se duse mai întâi în calea zmeului celui mai mare. Când se apropie de el, calul zmeului începu a sforăi; dară zmeul îi zise:         – De! cal de paraleu, că doară nu va fi adus cioara osciorul şi vântul perişorul lui Ţugulea pe aici, căci vinele lui sunt la soacră-mea după sobă.         – De unde ştii tu aşa bine? îi zise Ţugulea. Dă-te jos să ne vedem şi să ne luptăm.         Zmeul, cum îl văzu, îngheţă sângele într-însul. Se apucară la luptă în buzdugane, dară Ţugulea cum aduse buzduganul său şi lovi pe zmeu, îi luă mirul, apoi îi tăie capul, îi luă calul si armele şi plecă înaintea zmeului celui mijlociu. Asemenea îi făcu şi lui. Apoi plecă înaintea zmeului celui mic.         După ce se întâlni cu zmeul cel mic, se luă la luptă şi cu dânsul. Se bătură întâi în buzdugane, buzduganele se sfărâmară; se luptară cu suliţele, acestea se rupseră; se apucară apoi în săbii, a zmeului se frânse. După aceea se luară la luptă dreaptă, se luptară ce se luptară şi, înfrângând pe zmeu, îi tăie şi lui capul. Îi luă şi lui armele şi calul şi plecă acasă cu dânsele.         Când ajunse se crăpa de ziuă; legă caii şi puse bine armele zmeilor.         Apoi sculă pe fraţi să meargă la vânat. Când văzură fraţii caii se minunară. îl întrebară, dară el nu voi să le spuie nimic, zicând că nu ştie.         Încălecară fraţii pe caii zmeilor şi porniră. Ţugulea însă încălecă pe calul zmeului celui mic, căci era mai vânjos.         Zmeoaica, văzând că întârzie ginerii, zise fiicelor sale:         – Asta nu e lucru curat. Ia vedeţi vinele lui Ţugulea sunt ele unde le-am pus eu?         – Ba nici ca cât, îi răspunseră fetele, după ce căutară.         – Bărbaţii voştri trebuie să fie răpuşi. Ţugulea a făcut pozna. Duceţi-vă în pădure pe unde are a trece el şi faceţi precum v-am zis.         Ţugulea, trecând cu fraţii săi prin pădure, văzu o vie cu struguri. El simţi că asta nu poate să fie lucru curat. Cum de nu mai văzuse el astă vie în pădure?         Frate-său cel mai mare vru să ia un strugure. Ţugulea îl opri. Apoi descălecă, scoase paloşul şi începu a tăia la viţe. Deodată începu a curge din viţele tăiate nişte sânge negru ca păcura. Fraţii se mirară de aceasta.   Apoi, încălecând ei, porniră. Merseră ce merseră şi dete peste o livede cu pruni. Ţugulea nu lasă pe fratele cel mijlociu să ia prune, ci făcu ca şi la vie, şi din prunii tăiaţi curse iară sânge.         După ce mei merse, dete peste o fântână. El ştia că prin acea pădure nu era nici o fântână. Nu lăsă pe fraţi, să bea apă. Ci luând suliţa, înţepă fundul fântânei de mai multe ori, şi deodată începu a gâlgâi un sânge mohorât şi cu rea duhoare. Gâlgâia ca dintr-o vacă.         Acestea erau fetele zmeoaicei, care voiau să otrăvească pe Ţugulea, feciorul moşului şi al mătuşei.         Mergând ei împreună, Ţugulea zise fraţilor săi:         – Ia uitaţi-vă, fraţilor, de vedeţi ce este, că nu ştiu ce mă dogoreşte.         – Ce să fie! răspunseră fraţii uitându-se, iacă un norişor roşu, vine după noi ca vântul.         – Aia este zmeoaica bătrână, măi, zise el. Vine după mine. Voi împrăştiaţi-vă care încotro şi vă duceţi acasă, ca să nu vă aflaţi în calea ei, căci vă face mici fărâmi.         După ce se despărţiră, Ţugulea intră într-o peşteră să se adăpostească până va trece zmeoaica. Urgisita de zmeoaică, unde venea, măre, venea turbată de mânie, trecu ca fulgerul pe lângă peşteră şi apucă înainte, că nu vedea cu ochii de cătrănită ce era.         Ţugulea îndată ieşi din peşteră, încălecă şi pe ici ţi-e drumu. O luă la sănătoasa înapoi spre răsărit şi merse, şi merse, până ajunse la curtea unui împărat care de douăzeci de ani lucra un zid nalt foarte, ce cădea înspre partea moşiei zmeoaicei, nici el, vezi nu avea pace de dânsa, şi tocmai atunci îl isprăvise.         Cum ajunsese acolo Ţugulea, spuse împăratului că omorâse pe ginerii şi pe fetele zmeoaicei. Apoi îi zise să dea poruncă grabnică la toţi fierarii ca să-i facă îndată o măciucă de fier mare cu care să omoare şi pe zmeoaica bătrână.         Împăratul priimi bucuros să facă Ţugulea orice o şti el numai să se scape de blestemata de zmeoaică.         Ţugulea puse de făcu o gaură în mijlocul zidului cetăţii, apoi porunci şi se aduse o grămadă de bucăţi de lemne, cărora le dete foc în mijlocul cetăţii; în acel foc puse măciuca de fier ca să arză să se facă roşie.         Zmeoaica, după ce alergă într-o parte şi într-alta şi nu găsi pe Ţugulea, miroşi ea că trebuie să fie la împăratul cel cu zidul mare. Se întoarse şi să te ţii, pârleo! într-un suflet ajunse, căzând lângă zid de osteneală şi amărăciune. Apoi se sculă cum putu şi vru să sară peste zid. Sări, însă în sec. Dacă văzu că-i este peste putinţă a sări pe deasupra zidului, se urcă până la gaura ce o facuse Ţugulea şi începu a sorbi, voind să înghiţă totul ce era în cetate.         Împăratul şi oamenii din cetate se păreau a fi scrişi pe părete, atât îi înmărmurise frica. Ţugulea nu-şi pierdu cumpătul ci, cu măciuca roşie ca focul şi ţiind-o de coadă, merse la gaură. Când sorbi o dată zmeoaica, trase măciuca arsă tocmai în inimă.         O dată răcni zmeoaica zicând:         – M-ai mâncat friptă, Ţugulea! şi muri pe loc.         Împăratul, boierii şi locuitorii acelei împărăţii mulţumiră lui Dumnezeu că i-a scăpat de zmeoaică, de fetele şi de ginerii ei, căci multe rele le făceau; iară mântuitorului lor îi ziseră:”Ţugulea viteazul şi înţeleptul”. După aceea, împăratul ridică pe Ţugulea la mare cinste.         Ţugulea trăi acolo câtva timp ca în sânul mă-sii. Dară nişte zavistioşi de boieri băgă în inima împăratului frica că Ţugulea odată, odată are să-i ia ţara.         Cum auzi unele ca acestea, împăratul se gândea ce meşteşug să facă ca să scape de el. În sfârşit ascultă poveţele celui mai pizmătăreţ din boierii cei bătrâni.         Trimise şi chemă pe Ţugulea. El veni.         – Ţugulea viteazul, zise împăratul, Sfatul împărăţiei mele a găsit cu cale să te duci la împăratul stririlor, în peţit, să-i ceri fata pentru mine.         – Dacă Sfatul împărăţiei a găsit cu cale, eu sunt gata să mă supui, răspunse el.         – Apoi pe când hotărăşti ziua plecărei?         – Când ar fi după mine, şi mâine.         Îi gătiră cărţile ce trebuia să le ducă Ţugulea, îi dete bani şi porni, după ce îşi luă ziua bună de la împărat şi boieri, iară gloatele îl petrecură până afară din cetate şi se uitară după dânsul până nu-l mai zăriră.         Ţugulea se duse mai întâi de se întâlni cu fraţii lui. Le spuse şi lor cum a omorât pe zmeoaica cea bătrână, apoi le făcu cunoscut şi treaba cu care l-a însărcinat împăratul. Le dete şi lor niţei bani ca să-i ducă părinţilor, apoi se îmbrăţişară şi plecară.         Fraţii lui Ţugulea începuse a se uita la el cam chiondorâş. Ei nu se puteau învoi cum de Ţugulea să ajungă să le facă lor ruşine. Ei mai mari şi să rămâie mai pe jos decât el, ca nişte bobleţi.         Ducându-se Ţugulea la treaba lui, întâlni în cale pe un om care striga că moare de foame. Se apropie de dânsul să vază ce fel de om este acela. Când, ce să vază? un om ca toţi oamenii umbla după şapte pluguri ce ara şi din gură nu mai tăcea.         – Ce voinic mare eşti tu, omule, de mănânci brazdă de şapte pluguri şi tot strigi că mori de foame? îl întrebă Ţugulea ca p-un prieten.         – Eu nu sunt voinic, răspunse flămândul, ci voinic este Ţugulea, feciorul moşului ş-al babei, care a omorât pe zmeoaică, pe fetele şi pe ginerii ei.         – Eu sunt acela, îi zise Ţugulea.         -EDacă eşti tu, ia-mă şi pe mine cu tine, că poate ţi-oi prinde bine la ceva.         Îl luă şi plecară. După câteva zile de călătorie, dete peste un alt om, în gura căruia curgea apa de la nouă fântâni şi tot striga că moare de sete.         Îl întrebă şi pe acesta ca şi pe flămând. Şi dacă căpătă un răspuns care semăna cu al flămândului, îl luă şi pe acesta cu sine, şi plecă mai departe.         Se duse, se duse şi iară se mai duse. Iară când fu să treacă nişte munţi, întâlni un alt om, cu două pietre de moară de picioare, care sărea din munte în munte şi când fugea, iepurele pe spinare netezea, şi striga că n-are loc unde să fugă.         Ţugulea îl întrebă ca şi pe ceilalţi, iară omul răspunse tot ca ei. Îl luă şi pe acesta şi porni înainte cu Dumnezeu.         În calea lor mai întâlni un om cu o mustaţă albă şi cu alta neagră, îmbrăcat cu nouă cojoace şi striga că moare de frig, deşi era pe la nămiezi şi soarele ardea ca în luna lui cuptor.         După ce îl întrebă şi el voi să meargă cu dânsul, Ţugulea îl luă şi pe acesta, şi înainte, tot înainte şi înapoi nu se uita.         Merse ce mai merse şi, când fu pe la amurgit, întâlni un om care se uita în sus cu un arc în mână. Ţugulea îl întrebă:         – Da’ ce faci acolo, omule?         – Ce să fac, răspunse el, iaca un ţânţar a ajuns tocmai la vântul turbat şi voi să-l dobor d-acolo cu săgeata mea.         – Voinic trebuie să fii, omule, îi zise Ţugulea, dacă tu poţi să vânezi un ţânţar pe care noi nu-l vedem.         – Ce are a face! Voinic este Ţugulea, fiul moşului şi al babii, care a omorât pe zmeoaica cu fetele şi cu ginerii ei cu tot, zise omul.         – Eu sunt, răspunse Ţugulea.         – Dacă eşti tu, ia-mă şi pe mine cu tine, că poate ţi-oi prinde bine la ceva.         După ce mai merse ce merse, ajunse în nişte văi foarte frumoase de unde se întindea nişte munţi împodobiţi cu copaci şi cu o verdeaţă care desfăta inima, şi acolo dete peste un om, care nu ştiu ce tot bombănea el din gură şi când ameninţa cu toiagul ce ţinea în mână, pe dată se făcea câte o sută de păsărele.         Apoi dacă îl întrebă Ţugulea cu ce vitejii face el minunile astea, el răspunse că Ţugulea este viteaz care a făcut atâtea şi atâtea voinicii.         Aflând omul că vorbea cu Ţugulea, s-a luat şi el după dânsul, ca şi ceilalţi.         Şi merse cu toţii, merse, merse ca cuvântul din poveste ce d-aci înainte se găteşte, şi pe unde ajungea întreba de împăratul stririlor. Pe la cetăţi şi sate, pe unde mâneau ei noaptea, toţi îi conăceau şi îi găzduiau când auzeau de numele lui Ţugulea.         Iară când fu într-un a din dimineţi, zăriră turnurile cetăţii unde locuia împăratul stririlor. Întinseră piciorul la drum şi când era înde seară, ajunseră şi ei la porţile cetăţii.         A doua zi se sculară, pe ochi mi se spălară, se îmbrăcară, se scuturară şi pe Domnul lăudară, că le-a ajutat de au ajuns vii, nevătămaţi.         Spuse Ţugulea tovarăşilor săi pentru ce a venit, iară ei răspunseră că dacă împăratul nu va voi să-i dea fata de bună voie, apoi o vor lua-o ei cu nepusă în masă, că doară nu sunt ei de florile mărului cu Ţugulea viteazul.         După ce a dat împăratului cărţile ce adusese Ţugulea, acel împărat îi zise:         – Sunt gata a-ţi da fata, dacă îmi vei săvârşi cu bine slujbele cu care am să te însărcinez; iară de nu, unde îţi stau picioarele îţi va sta şi capul. Aceasta să o ştii. Îţi dau soroc până mâine să te gândeşti, dacă te încumeţi ori ba.         – Mă încumăt, luminate împărate, îi răspunse Ţugulea. Porunceşte.         – Până mâine dimineaţă să-mi mănânci nouă cuptoare de pâine, îi porunci împăratul.         – Să se puie la cale coacerea lor cât mai curând, răspunse Ţugulea.         Hotărâră când să vie să înceapă a mânca. Se puseră şi paznici care să ia aminte.         Pe seară veniră cu toţii. Apoi uitându-se la Flămândul, Ţugulea îi zise:         – Să te vedem, nene Flămândule.         – Las’ pe mine, răspunse acesta. Luaţi-vă câte o pâine, ca să aveţi şi voi ceva gustărică.         Şi începând a arunca câte zece pâini în gură şi a le înghiţi, sfârşi cuptoarele până la miezul nopţii. Parcă arunca după spate. Mai adună şi codriceii ce mai rămăseseră de la tovarăşi, îi înghiţi şi pe aceştia şi începu a striga:         – Mor de foame! mor de foame!         Strejarii, care rămaseră ca nişte bostromengheri, uitându-se cum piereau pâinile, se duseră de spuse împăratului despre cele întâmplate.         Se minună şi împăratul. Apoi zise să-i aducă nouă buţi de vin şi porunci lui Ţugulea să le bea până în ziuă.         Ţugulea zise Setosului:         – Pe dânsele, nene Setos.         – Numai atât? întrebă el.   Trase cepurile la câteva buţi dodată, şi pe toate le înghiţea de părea că intră vinul în pământ.         După ce le isprăvi, începu şi el a striga:         – Mor de sete! mor de sete!         Împăratul începu a se îngrijura când îi spuseră strejarii cele ce se întâmplară şi începu a încălzi cuptorul cel mare cu nouă cară de lemne.         Dând poruncă lui Ţugulea a intra în cuptor, el se uită la Frigurosul şi-i zise:         – A venit şi vremea ta, nene Mustăţio.         – Cum o să vă pui să faceţi niţele cuie, clănţănindu-vă dinţii! răspunse el.         Şi în adevăr, cum ajunse la cuptor, carele era roşu ca para focului, puse mâna pe mustaţa lui cea albă, smulse câteva fire dintr-însa şi le aruncă în cuptor. Deodată la gura cuptorului se făcu brumă. Apoi intrară în cuptor toţi megiaşii lui Ţugulea cu dânsul împreună şi începură a striga că le degeră.         Când veni împăratul şi văzu, se luă de gânduri cu Ţugulea ăsta năzdrăvanu.         Şi cerând ei, împăratul porunci de mai aduse nouă cară de lemne, le dete foc, dară parcă ardea pe gheaţă.         Împăratul acela avea o paţircă de fată slujitoare, care se lua în goană cu ogarii.         Porunci lui Ţugulea să trămiţă şi el pe cineva din ai săi ca împreună cu fata să se ducă la Fântâna Ielelor, să aducă câte două urcioare de apă. Dacă omul său va veni înainte, îi va da pe fie-sa; iară dacă slujitoarea lui va veni mai-nainte, să ştie că pe toţi megiaşii lui îi pune în ţeapă şi pe dânsul într-una mai sus decât pe toţi.         Ţugulea priimi. Apoi uitându-se la soţul său cel cu pietrele de moară de picioare, îi zise:         – Ce zici tu, verişcane, umflăm noi fata, ori ne odihnim în vârful ţepelor?         – Să cercăm şi noi, poate că vom lăsa frigările alea pe seama împăratului.         Omul cu pietrele de picioare şi fata fugătoare porniră împreună, fiecare cu câte două urcioare, şi aide, aide, de vorbă, ajunseră la Fântâna Ielelor.         Aci, fata umblă cu şmecherii. Şi cum era şi cam nurlie, mâglisi pe omul cu pietrele de picioare şi îl înduplecă să se puie cu capul în poala ei, până s-or mai odihni niţel, şi să-i caute în cap. Tot căutându-i în cap, el adormi. Fata cum îl văzu că adormi bine, luă o căpăţână de cal uscată ce era acolo alăturea, îi puse capul binişor pe dânsa, îi vărsă urcioarele lui, ia p-ale ei şi o plecă la sănătoasa. Nici drumul ei, nici picioarele ei.         Ţugulea cu ai săi sta pe o măgură şi se uita înspre locul de unde trebuiau să vie cei trimişi să aducă apă. Când, vede pe fată. Unde venea, măre, venea ca vântul. Omul nu se vedea, nu se auzea. Atunci zise săgetătorului celui dibaci:         – Ia te uită, fârtate, de vezi ce face megiaşul nostru.         – Doarme cu sforăitele, răspunse acesta, cu capul pe o căpăţână de cal mort şi uscată.         Unde întinde arcul, dădu drumul săgeţii, şi tranc! drept în căpăţâna de cal lovi, de sări cât colo de sub capul omului. Acesta odată sări în sus, şi ia pe fată de unde nu e.         Umplu urcioarele numaidecât. Apoi ca gândul porni sărind câte zece conace dodată; ajunse pe fată tocmai la poarta palatului şi, trecând pe lângă dânsa, îi sparse şi urcioarele cu pietrele de la picioarele lui.         Când duse urcioarele sus la împăratul, acesta întrebă:         – Dară fata unde a rămas?         – Vine pe urmă, îi răspunse Ţugulea.         Ajungând şi fata şi mergând şi dânsa la împăratul îi spuse toată şiritenia.         Împăratul toată noaptea n-a putut să doarmă, frământându-se de gânduri. A doua zi, unul din sfetnici, care ştia păsul împăratului, veni şi-i spuse ce să mai zică lui Ţugulea să mai facă. Plăcu împăratului sfatul şi, chemându-l, îi zise:         – Ţuguleo, mi-ai făcut tot ce ţi-am poruncit, încă o slujbă mai cer de la tine şi apoi pace.         – Porunceşte mai degrabă, împărate, căci poate să se supere împăratul ce m-a trimis de atâta zăbavă, şi aceasta n-aş voi-o nici în ruptul capului.         – Să-mi faci să nască într-o noapte 50 de femei sterpe!         – Ce mai treabă! zise Ţugulea. Să se aducă numaidecât la faţa locului.         Porunci împăratul de aduse cincizeci de femei şi le-a băgat pe fiecare în câte o cămară. Ţugulea ridică ochii către vrăjitor şi zise:         – Arată, Învăţatule, ce poate toiagul tău cel plin de vrăji.         – Putea împăratul să dea porunci mai grele de făcut; aceasta este jucărie, răspunse el.         Şi intrând în camările femeilor, bomboni la fiecare câte ceva din gură, şi pe fiecare le lovi uşor cu toiagul pe spinare, apoi ieşi. Una după alta ele născură până dimineaţă.         Când veni împăratul a doua zi şi auzi orăcăitul copiilor de-i împuiase urechile, se luă cu mâinile de păr şi plecă îndată. Când să pâşească pragul porţii de la aceste case, ca să se ducă la palatul lui, vrăjitorul îl atinse şi pe dânsul cu toiagul, şi îndată se pomeni cu câţiva boboci de raţă măcăind după dânsul.   Râseră şi împărăteasa şi sfetnicii când văzură pe împăratul cu bobocii după dânsul.         Iară el se spăimântă de poznele ce făcuse Ţugulea şi, nemaicutezând să-i mai dea vreo poruncă, otărî să-i dea fata.         După ce se pregătiră tot ce trebuia de drum, Ţugulea luă pe fata împăratului şi porni, petrecându-i împăratul cu toată sila lui, cu trâmbiţe şi cu buciume, cu tobe şi cu surle până afară din cetate.         Şi luându-şi ziua bună de la împăratul, Ţugulea îşi cătă de drum, lăsând pe fiecare din megiaşii săi pe la locurile de pe unde îi luase.         Mergând el, băgă de seamă că fata împăratului stririlor era tristă. Iară dacă o întrebă care să fie pricina de stă tristă, ea îi răspunse:         – Sunt în stare să-mi fac seamă singură, dacă voi cădea în mâna împăratului celui ce te-a trimis pe tine, şi nu m-ăi lua tu.         Îi plăcu lui Ţugulea vorbele astea şi îi merseră tocmai la inimă. N-avea însă ce face. Trebuia să se ţie de cuvântul ce dase celui ce l-a trimis.         Pe drum văzu un vultur. Ţugulea trase o săgeată din tolbă, o aşeză la arc şi îl luă la ochi. Vulturul îi zise:         – Nu da, Ţugulea viteazu, că mult bine ţi-oi prinde când vei fi în nevoie şi te vei gândi la mine.         Ţugulea îl lăsă şi plecă înainte. Ajungând într-o pădure mare şi înnoptând, a mas acolo. Făcu un foc mare şi se puse a se odihni. Când fata, dodată, strigă speriată:         – Ursul!         Ţugulea, de unde şedea şi începuse a aţipi lângă foc, o dată sări drept în sus, puse mâna pe arc şi pe paloş; cum văzu ursul, îl luă la cătare cu o săgeată. Ursul însă stătu locului şi începu a striga:         – Nu mă omorî, Ţugulea viteazul, ci mai bine scoate-mi steapul ce mi-a intrat în labă, că mult bine ţi-oi prinde şi eu când vei fi vrodată în nevoie şi te vei gândi la mine.         Ţugulea se opri, iară după ce veni ursul la dânsul, se căzni până ce îi scoase steapul, apoi îl legă la bubă şi ursul plecă mormăind de unde a venit.         A doua zi, pornind dis-de-dimineaţă, a mers toată ziua. Când era însă pe la scăpătatul soarelui, ajunse şi el la împăratul ce-l trimisese. Cum ajunse, îi înfăţişă pe fata împăratului stririlor.         Împăratul, cum văzu pe Ţugulea, intră în grozile morţii. El îl credea pierit.         Apoi priimi cu mare cinste pe fată şi-i pregăti pentru dormit cămara unde dormea mă-sa. Lui Ţugulea îi dete şi luă o cămară în palaturile împărăteşti. Apoi spuse împăratului tot ce păţi până ce îi aduse fata.         Peste noapte, împăratul ţinu sfat. El zise sfetnicilor săi:         – Ce socotiţi, boieri dumneavoastră, să facem cu Ţugulea ăsta? El ne-a scăpat de neaga-reaua aia de zmeoaică şi de ai săi. Acum nu care cumva să-i vie poftă să şi domnească? Şi atunci, ce ne facem noi? O să se verse sânge peste sânge şi când, în cele de pe urmă, tot el, pare-mi-se, o să biruiască.         – Nu te teme, împărate, zise sfetnicul cel pizmătăreţ, ne curăţăm noi de el, numai să porunceşti cuiva să-l otrăvească, ori să-l puie bine.         – Ce stai dumneata de vorbeşti? zise alt sfetnic; cu otravă se răsplăteşte cel ce a făcut atâtea slujbe şi ne-a scăpat de nevoia ce era pe capul nostru?         – Ai dreptate, răspunse un al treilea sfetnic; eu dau cu părerea că cinste împărătească să se dea lui Ţugulea şi să se aşeze în trebile împărăţiei cele mai înalte, să se rădice la rangul de boier din doisprezece.         Mai ziseră unii una, alţii alta, dar nicicum nu se înţelegeau, din pricina pizmătăreţului de boier.         – Eu socotesc, răspunse împăratul tăindu-le cuvântul, că ar fi cu dreptul ca el să ia de nevastă pe fata împăratului stririlor ce o aduse acum; căci el şi-a pus viaţa în primejdie de a adus-o. Deşi îmi place prea mult de mi se scurg ochii după o aşa bucăţică gingaşă, dară mă lipsesc de un aşa odor şi-l las pe seamă cui mi l-a adus. Apoi, după ce îl voi dărui împărăteşte pentru slujbele ce a făcut mie şi locuitorilor împărăţiei mele, să-l poftesc a se duce la ţara lui. Astfel putem scuti pe biată sărăcime de vărsarea de sânge, căci nu crez eu ca un viteaz ca dânsul să se cerce a se atinge de drepturile mele rămase de la moşi, de la strămoşi. Numai să întrebăm şi pe fată, dacă vrea să-l ia de bărbat.         – Înţelepţeşte ai grăit, împărate, răspunseră cea mai mare parte din sfetnici, şi judecata măriei tale va fi plăcută şi lui Dumnezeu.         A doua zi, împăratul chemă pe Ţugulea şi pe fata de împărat în divanul cel mare, şi le spuse ce a găsit cu cale Sfatul împărătesc.         Fata împăratului răspunse:         – Să-ţi dea Dumnezeu ani mulţi, împărate, şi să domneşti cu pace. Aşa mi se pare şi mie a fi după dreptate. Eu însămi era să ţi-o spui, dacă n-ai fi voit să cunoşti. Când o împărăţie are parte de un stăpânitor aşa de drept şi nepărtinitor, ferice de noroadele din împărăţia aceea.         – Văzui şi eu, împărate, o judecată dreaptă în viaţa mea, zise şi Ţugulea. Şi fiindcă tu îmi dai fericirea, braţul meu este închinat împărăţiei tale. Când va cădea vro pacoste pe capul norodului tău, gândeşte-te că este pe lume un Ţugulea care va fi gata a-şi vărsa sângele pentru tine şi pentru ţara ta.         Apoi Ţugulea, după ce priimi şi daruri împărăteşti, peste câteva zile porni cu logodnica lui, gândul fiindu-i să meargă a-şi mai vedea părinţii. Şi într-acolo şi porni.         Când a plecat Ţugulea de la curtea împărătească, împăratul cu ai lui l-a petrecut cu cinste împărătească până la hotar. Şi despărţindu-se, îşi luară ziua bună unii de la alţii.         Fata şi Ţugulea parcă zbura, iar nu mergea, de bucurie că le împlinise Dumnezeu dorinţa. Şi mergând, ajunseră la locul de întâlnire cu fraţii săi, pe când soarele era în cruci.         Când văzură fraţii pe Ţugulea cu o logodnică mai frumoasă decât florile şi mai albă decât spuma laptelui, îi puseră gând rău. Până a nu se culca, ei se furişară de Ţugulea, se dară mai cât colea şi începură a plănui, cum să facă să se scape de el.         – Noi acum o să fim de râs în sat, pe lângă fratele nostru, zise cel mijlociu.         – Să răpunem pe Ţugulea, zise fratele cel mai mare. Tu să-i iei calul şi eu nevasta.         Cum plănuiră, aşa şi făcură.         Peste noapte se sculară şi cu o mână tremurândă taie pe Ţugulea, îi ia fata şi calul şi o rup d-a fuga; şi fugi, şi fugi, până ce, când se crepa de ziuă, era aproape de satul lor.         Fata unde se puse pe un plâns de nu o putură mângâia cu nici un chip.         – Noi suntem înţeleşi, îi ziseră fraţii. Să ştii că te omorâm şi pe tine, dacă ne vei spune că noi am ucis pe Ţugulea.         Ajunseră la părinţii lor.         Când auziră părinţii lui Ţugulea că a fost ucis într-o bătaie cu nişte zmei, după cum îi spuseră fraţii, plângeau şi lemnele şi pietrele de mila lor. Nu puteau ei face să li se usuce lacrămile de la ochi, ferească Dumnezeu. Şi se tânguiau şi se boceau, de nu se mai puteau astâmpăra.         Fata plângea şi ea, biet, înfundat, căci nu cuteza să dea grai din gura ei.         Ţugulea scăpase cu o scânteie de viaţă, căci fraţii nu-l omorâse de tot. Când a fost dat ei cu sabia, le-a tremurat mâna de frică şi nu i-a retezat capul. El, viindu-şi niţel în simţiri, şi neputându-se scula, a început a geme de durere şi urgie, mai cu seamă când văzu că nu era lângă dânsul nici fata, nici calul.         Şi gândindu-se la triştea lui şi la biata fată pentru care nu ştia ce o să paţă şi ea din mâna fraţilor lui, îşi aduse aminte de vultur şi de urs.         Nu trecu mult şi se pomeni cu vulturul la capul lui. Şi pe când îi spunea ce păţi, odată se auzi prin pădure glasul ursului: mor! mor! mor!         Venea, nene, ursul, de duduia pădurea, trosnea uscăturile pe unde călca şi răpăia ramurile pe unde trecea.         Vulturul cât p-aci era s-o ia la sănătoasa, dară dacă văzu că şi ursul vine în ajutorul lui Ţugulea, se lăsă din zbor iarăşi lângă dânsul.         Abia mai putu Ţugulea să spună şi ursului ce păţi. Apoi cu grai stins ceru niţică apă. Vulturul se repezi la fântână şi-i aduse apă în guşă. Până atunci zise ursului să-i pipăie ranele, fiindcă el nu e cârnic, şi să-i aşeze toate oscioarele la locul lor, de vor fi zdrobite.         Cum îi aduse apă, Ţugulea bău. Ursul zise vulturului:         – Ce vom face acum şi noi pentru binefăcătorul nostru, ca să nu-l lăsăm să moară?         – Să-mi cauţi două citurele, răspunse vulturul, să mi le legi de picioare, şi mă voi duce ca gândul să aduc leacuri pentru Ţugulea de la apa Iordanului, unde sunt două fântâni cu apă vie şi apă moartă, căci şi el ne-a făcut atâta bine.         Căută ursul citurelele, le legă de picioarele vulturului şi acesta zbură ca vântul înspre apa Iordanului şi se întoarse ca gândul.         Ursul nu se mişcă de la capul lui Ţugulea.         Cum veni vulturul, turnă ursul apă moartă peste toate ranele şi se închegă carnea, turnă apoi de două, trei ori, apă vie şi se vindecă Ţugulea de toate metehnele, rămânând cum l-a făcut mă-sa, sănătos şi întreg.         Văzându-se Ţugulea voinic ca şi mai-nainte, mulţumi vulturului şi ursului, apoi le zise:         – Eu văz că m-aţi iubit mai mult decât fraţii mei. Nu mai am nimic pe lume acum. De azi încolo voi trăi cu voi ca nişte fraţi.         – Priimim bucuroşi, răspunse vulturul. Dară cum vei putea trăi departe de iubita ta şi de şoimuleanul tău?         – Dacă nu este cu putinţă, mai zise Ţugulea, să…         – Să-ţi tai cuvântul cu miere, răspunse ursul; dară trebuie să fie cu putinţă. Vulturul se va duce ca ştafetar, să afle ce este pe la fraţii tăi. Eu voi şedea cu tine şi, când va fi vreme cu prilej, vei merge să-ţi iei soţia şi, de voieşti, vom conceni şi pe fraţii tăi.         – Bune sunt poveţele astea, adause Ţugulea.         Se duse vulturul, află toate întâmplările şi se întoarse de spuse lui Ţugulea ca să facă ce o face mai curând, căci pe fată o silesc toţi cu totul să ia de bărbat pe unul din fraţi, cu gând că Ţugulea este mort.         Cum auzi Ţugulea, porni cu tovarăşii lui, vulturul şi ursul, şi peste câteva zile ajunseră aproape de casa lor. Aşteptară până înseră şi se duseră pe-ntunerec1 în curte.         Intrând în curte, ursul începu să mormăie. Fraţii ieşiră afară speriaţi şi se luă după urs, ursul coti şi se întoarse lângă Ţugulea.         Între acestea, fata îi luă armele de unde le pusese fraţii şi întâmpină pe Ţugulea cu ele. Iară vulturul se repezi la coşar, unde era calul lui Ţugulea care tot nicheza, îi dezlegă căpăstrul cu ciocul, şi el veni lângă stăpânu-său.         Ursul şi vulturul îşi luară ziua bună după ce-l văzură înarmat şi plecară zicându-i să se păzească a nu cădea în capcană.         După plecarea lor, Ţugulea intră în casă, la părinţi. Ei nu-l mai cunoşteau. Dară fata, cu lacrămile şuroaie pe obraz, le povesti adevărata istorie a omorârei lui Ţugulea.         Fraţii lui Ţugulea adunase pe toţi megiaşii, zicând că a intrat ursul în sat. Când veniră şi văzură pe Ţugulea, rămaseră ca bătuţi de Dumnezeu.         Calul lui Ţugulea sări şi-i omorî pe amândoi cu picioarele, apoi veni lângă stăpânul lui cel adevărat, lăcrimă şi îi linse mâinile.         Când auziră megiaşii faptele cele proclete ale fraţilor lui, ziseră că urgia lui Dumnezeu a căzut peste dânşii, omorându-i calul.         Tocmai istorisea părinţilor lui tot ce păţise în pribegia lui Ţugulea, când deodată se auzi un zgomot în curte.         Ieşiră să vază ce este. Ce gândiţi că mi-au văzut?         O ceată de ostaşi. Căpetenia ostaşilor descălecă, se apropie şi-i dădu nişte cărţi împărăteşti.         Împăratul stririlor murise. Această carte ce-i aduse era adiata împăratului. Căci bolnav fiind pe patul morţii, l-a fost întrebat sfetnicii şi gloatele pe cine lasă împărat, pentru că n-avea alţi copii.         Împăratul le-a fost răspuns că mai vrednic nu cunoaşte pe nimeni decât pe Ţugulea. Atunci s-a scris adiata, s-a iscălit de împărat şi de toată obştea.         A doua zi, Ţugulea a pornit la împărăţia lui cu soţia şi părinţii săi. Cum ajunse acolo, veni ştire că este ales de împărat şi la cetatea ce o scăpase din urgia zmeoaicei, a fetelor şi a ginerilor ei. Pasămite murise şi împăratul d-acolo şi nici el n-avea urmaşi.         Apoi Ţugulea, unind amândouă împărăţiile, se cunună cu fata, iubita lui, şi făcu o nuntă de se duse vestea peste tot pământul şi rămase de povestit la urmaşii urmaşilor lor.         Şi domniră până ce Dumnezeu voi cu ei. Iară eu:                                 Încălecai pe un lemn,                                 La bine să vă îndemn;                                 Încălecai pe un cocoş                                 Să vă spui la moş pe groş.

Aleodor Imparat de Petre Ispirescu   A fost odată un împărat. El ajunsese la cărunteţe, şi nu se învrednicise a avea şi el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă şi el, ca toţi oamenii, măcar o stârpitură de fecior, dară în deşert. Când, tocmai, la vreme de bătrâneţe, iată că se îndură norocul şi cu dânsul şi dobândi un drag de copilaş, de să-l vezi şi să nu-l mai uiţi. Împăratul îi puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit şi Apus, Miazăzi şi Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile şi trei nopţi ţinură petrecerile şi se chefuiră şi se bucurară, de o ţinură minte cât trăiră.         Băiatul de ce creştea, d-aia se făcea mai isteţ şi mai iscusit. Nu mai trecu mult şi iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Când fu la ceasul morţii, el luă copilul pe genunchi şi-i zise:         – Dragul tatei, iată că Dumnezeu mă cheamă. Sunt în clipa de a-mi da obştescul sfârşit. Eu văz că tu ai să ajungi om mare. Şi chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormânt de isprăvile tale. Asupra cârmuirei împărăţiei n-am nimic să-ţi zic, fiindcă tu, cu iscusinţa ta, ştiu că ai s-o duci bine. Un lucru numai am să-ţi spui: Vezi tu muntele acela de colo, să nu te ducă păcatele să vânezi p-acolo, că este nevoie de cap. Acel munte este moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop: şi cine calcă pe moşia lui, nu scapă nepedepsit.          Acestea zicând, căscă gura de trei ori şi-şi dete sufletul. Se duse şi el ca toată suflarea de pe pământ, de pare că n-a fost de când lumea şi pământul.         Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră şi poporul; în cele de pe urmă trebuiră să-l îngroape.         Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătâne-său, deşi copilandru, puse ţara la cale ca şi un om matur. Toată lumea era mulţumită de domnirea sa, şi oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui.         Adesea ieşea Aleodor la vânătoare ca să-şi petreacă ceasurile ce-i prisosea de la trebile împărăţiei. El ţinea minte ce-i spusese tătâne-său şi se silea să-i păzească cuvintele cu sfinţenie.         Într-o zi, nu ştiu cum făcu, dus fiind pe gânduri, şi alunecă de călcă pe pământul pocitului de om. N-apucă să facă zece, douăzeci de paşi, şi iată că se pomeni cu dânsul dinaintea lui.          Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pământul omului celui slut şi scârbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce-i spusese cu grai de moarte.         Pocitania pământului îi zise:         – Toţi nelegiuiţii ce-mi calcă hotarul cad în robia mea.         – Mai întâi trebuie să ştii, îi răspunse Aleodor, că din nebăgare de seamă şi fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău, şi n-am nici un gând rău asupră-ţi.         – Eu te socoteam mai altfel; dară văz că ai de gând să-ţi ceri iertăciune de la mine ca toţi fricoşii.         – Ba să mă ferească Dumnezeu! Eu ţi-am spus curatul adevăr, şi dacă vrei luptă, alege-ţi: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm.         – Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeş împărat.          Aleodor voi să se codească oarecum, ba că trebile împărăţiei nu-l iartă să facă o călătorie aşa de lungă, ba că n-are călăuz, ba că una, ba că alta; dară aşi! unde vrea să ştie pocitul de toate astea! El o ţinea una, să-i aducă pe fata lui Verdeş împărat, dacă vrea să scape de ponosul de tâlhar, de călcător de drepturile altuia, şi să rămâie cu sufletul în oase.         Aleodor se ştia vinovat. Deşi fără voia lui, dară ştia că a făcut un păcat de a călcat pe moşia slutului. Mai ştia iară că de omul dracului, să dai şi să scapi. Să n-ai nici în clin, nici în mânecă cu dânsul. Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcina.         Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop ştia că, deoarece Aleodor i-a făgăduit, apoi are să-şi ţie cuvântul, ca unul ce era om de omenie, şi-i zise:         – Pasă cu Dumnezeu, şi să-ţi ajute să vii cu izbândă bună.          Aleodor plecă. Şi cum mergea el gândindu-se şi răzgândindu-se cum să-şi împlinească sarcina mai bine, căci îşi dăduse cuvântul, se pomeni pe marginea unui eleşteu şi o ştiucă se zbătea de moarte pe uscat.         Cum o văzu, el se duse să o ia să-şi aline foamea cu dânsa.         Ştiuca îi zise:         – Nu mă omorî, Făt-Frumos; ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ţi-oi prinde când cu gândul n-ăi gândi.          Aleodor o ascultă şi o dete în apă. Atunci ştiuca îi mai zise:         – Ţine acest solzişor, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.         Flăcăul plecă mai înainte şi se tot mira de o astfel de întâmplare.         Când, iacă se întâlneşte cu un corb ce avea o aripă ruptă.          Şi voind să vâneze corbul, el îi zise:         – Făt-Frumos, Făt-Frumos, decât să-ţi încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa, ca mult bine ţi-oi prinde.         Aleodor îl ascultă, căci era băiat viteaz şi de treabă, şi îi legă aripa. Când era să plece, corbul îi zise:         – Ţine peniţa asta, voinicule, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.         Luă peniţa Aleodor, şi-şi cătă de drum. Dară nu făcu ca la o sută de paşi şi iată că dete peste un tăune. Când se gătea a-l strivi cu piciorul, tăunele zise:         – Cruţă-mi viaţa, Aleodor împărat, şi eu te voi mântui pe tine de la moarte. Ţine acest pufuleţ din aripioara mea, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.          Auzind Aleodor unele ca acestea, şi că îi zise şi pre nume, odată ridică piciorul şi lăsă pe tăune să se ducă în voia lui.         Şi mergând înainte, cale de nu ştiu câte zile, dete de palaturile lui Verdeş împărat. Cum ajunse aci, se puse la poartă şi aşteptă ca doar de va veni cineva să-l întrebe ce caută.         Stete o zi, stete două; şi ca să vie cineva să-l întrebe ce voieşte, ba. Când fu în ziua d-a treia, Verdeş împărat chemă slujitorii şi le dete o gură de or pomeni-o.         – Cum se poate, le zise el, să stea omul trei zile la poarta mea şi să nu meargă nimeni să-l cerceteze? Pentru asta vă plătesc eu simbrie? Pentru asta vă am eu la mine pe procopseală?          Slujitorii dădeau din colţ în colţ şi nu ştiau ce să răspundă. În cele de pe urmă, chemă pe Aleodor şi-l duse înaintea împăratului.         – Ce vrei, flăcăule, îi zise împăratul, şi ce aştepţi la poarta curţilor mele?         – Ce să voi, mărite împărate, îi răspunse el, iată sunt trimis să-ţi cer fata.         – Bine, băiete. Dară mai întâi trebuie să facem legătură, căci aşa este obiceiul la curtea mea. Ai voie să te ascunzi unde vei voi, în trei zile d-a rândul. Dacă fie-mea te va găsi, capul ţi se va tăia şi se va pune în parul ce a mai rămas, din o sută, fără cap. Iară de nu te va găsi, atunci cu cinste împărătească o vei lua de la mine.         – Am nădejde la Dumnezeu, mărite împărate, că nu mă va lăsa să piei. Parului îi vom putea da şi altceva, nu tot cap de om. Să facem legătura.         – Aşa?         – Aşa.         Se puseră şi făcură legătura; scriseră carte şi o întăriră.          Viind fata de faţă, se învoiră ca a doua zi el să se ascunză cum va şti mai bine. Iară dacă se învoiră, el rămase într-un neastâmpăr ce-l chinuia mai cumplit decât moartea. El se gândea şi se răzgândea cum să se ascunză mai bine. Vezi că era vorba de capul lui, iară nu de altceva. Şi tot mergând pe gânduri şi tot plănuind, iată că-şi aduse aminte de ştiucă. Scoase solzul, se uită şi gândi la stăpâna lui; când iată, măre, că ştiuca şi venise şi-i zise:         – Ce pofteşti de la mine, Făt-Frumos?         – Ce să poftesc? Iacă, iacă, ce mi s-a întâmplat. Nu ştii tu ceva să mă înveţi ce să fac?         – Ia nu te mai îngrija. Lasă pe mine.         Şi îndată, lovind din coadă, făcu pe Aleodor un1 cosăcel şi îl ascunse pe fundul mării, printre ceilalţi cosăcei.          Când se sculă fata îşi luă ocheanul şi se uită cu el în toate părţile. Nu-l văzu. De unde ceilalţi cari venise să o ceară în căsătorie se ascundeau prin pivniţi, pre după case, pre după câte o şiră de paie, sau prin vreo culă părăsită, Aleodor se ascunse astfel, încât fata intră la grijă că a să fie biruită. Ce-i veni ei, se uită cu ocheanul şi în mare, şi îl zări pe fundul mării, printre cosăcei. Pasămite, ocheanul ei era năzdrăvan.         – Ieşi d-acolo, hoţomanule, îi zise ea râzând. Ce mi te-ai posmăgit aşa? Din coşcogeamite omul te-ai făcut un cosac şi mi te-ai ascuns în fundul mării.         N-avu încotro şi trebui să iasă.         Ea şi zise împăratului:         – Mi se pare, tată, că flăcăul ăsta mi-a venit de hac. Şi mult e nurliu şi drăgălaş. Chiar de l-oi afla până la a treia oară, să-l ierţi, tată, că nu e prost ca ceilalţi. Boiul lui îl arată a fi ceva mai deosebit.         – Vom vedea, îi răspunse împăratul.         A doua zi, ce-i veni lui, se gândi la corb. Acesta fu numaidecât înaintea lui, şi-i zise:         – Ce mai vrei, stăpâne?         – Ia uită-te, neiculiţă, ce mi s-a întâmplat; nu ştii tu ceva să mă înveţi?         – Să cercăm.          Şi lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de corb şi îl vârî într-un stol de corbi ce se urcase până la vântul turbat.         Cum se sculă fata, îşi luă ocheanul şi iarăşi îl cătă prin toate locurile. Nu e. Caută-l pe pământ, nu e. Caută-l prin ape şi prin mări, nu e. Se luă de gânduri fata. Când, către nămiezi, ce-i veni ei, se uită şi în sus. Şi zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul, şi-i zise:         – Ghidi, ghidi, tâlharule ce eşti! Dă-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai făcut aşa pitcoace de pasăre? Nici în rai nu scapi de mine!         Se dete jos, că n-avea ce face. Împăratul începu a se minuna şi el de isteţimea lui Aleodor şi-şi plecă urechea la rugăciunea fiicei sale.          Însă, fiindcă legătura era ca să se ascunză până de trei ori, împăratul zise:         – D-a minune, ia să vedem unde are să se mai ascunză?!         A treia zi, dis-de-dimineaţă, se gândi la tăune. Acesta veni într-un suflet. După ce îi spuse ce voieşte, tăunele zise:         – Lasă pe mine, şi de te-oi găsi, eu aici sunt.          Îl făcu o lindină şi-l ascunse chiar în coada fetei, fără să simţă ea.         Sculându-se fata şi luând ocheanul, îl căută toată ziua, şi, ca să dea de dânsul, nici cât. Ea se da de ceasul morţii, căci îl simţea, i se arăta ei a fi p-aci prin preajmă, dară de văzut nu-l vedea. Cătă cu ocheanul prin mare, pre pământ, prin văzduh, dară nu-l văzu nicăieri. Către seară, obosită de atâta căutare, strigă:         – Ci ia arată-te odată. Te simt că eşti p-aci pe-aproape, dară nu te văz. Tu m-ai biruit, a ta să fiu.         Dacă auzi el că este biruită, se dete binişor jos din coada ei şi se arătă. Împăratul n-avu nici el ce mai zice, şi îi dete fata. Când plecară, îi petrecu cu mare cinste şi alai, până afară din împărăţia lui.          Pe drum, ei stătură să facă popas. Şi după ce îmbucară câte ceva, el puse capul în poala ei şi adormi. Fata de împărat, tot uitându-se la el, i se scurgea ochii după frumuseţea şi după boiul lui. Inima îi dete brânci şi ea nu se putu opri, ci îl sărută. Aleodor, cum se deşteptă, îi trase o palmă de auzi câinii în Giurgiu. Ea plânse şi îi zise:         – I! Aleodor dragă, dară grea palmă mai ai!         – Te-am pălmuit pentru fapta ce ai făcut; căci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a trămis pe mine.         – Apoi bine, frăţioare, de ce nu mi-ai spus aşa de acasă; căci atunci ştiam şi eu ce să fac; dară lasă, nici acum nu e timpul trecut.          Pornind şi de aici, ajunseră cu sănătate la Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop.         – Iată, m-am închinat cu slujba, zise Aleodor, şi voi să plece.         Fata, când văzu pe acea iazmă, se cutremură de scârbă şi nu voia să rămâie la dânsul o dată cu capul.          Slutul se dete pe lângă fată şi începu s-o linguşească cu vorbe mierloitoare şi să se ia cu binele pe lângă dânsa.         Dară fata îi zise:         – Piei de dinaintea mea, satano, că te trimit la mumă-ta, Iadul, care te-a vărsat pe faţa pământului.         Sluţenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pământ şi umbla cu şoşele, cu momele să înduplece pre fată a-l lua de bărbat.          Dară, aşi! feritu-l-a sântuleţul să se apropie de dânsa! Căci îl ţinea ţintuit în loc cu ochii cât de colo. Din satană, din iazmă, şi din spurcăciune nu-l mai scotea.         – Piei, necuratule, de pe faţa pământului, să scape lumea de o ciumă şi de o holeră ca tine.         Mai stărui ce mai stărui, şi dacă se văzu înfruntat până într-atât, iazma plesni de necaz, cum de să fie el ocărât atât de mult de o cutră de muiere.         Atunci Aleodor întinse coprinsul său şi peste moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, luă de soţie pe fata lui Verdeş împărat şi se întoarse la împărăţia lui.         Când îl văzură alde gloatele venind teafăr, alături cu o soţioară de-i râdea şi stelele de frumoasă, îl priimiră cu mare bucurie; şi, urcându-se din nou în scaunul împărăţiei, domni şi trăi în fericire, până se istoviră.         Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa.

George cel viteaz de Petre Ispirescu   A fost odată ca niciodată. A fost odată un împărat și o împărăteasă. Zece ani au viețuit ei în căsătorie și nu putură face și ei măcar o stârpitură de copil. În cele de pe urmă, împăratul porunci împărătesei soției lui, că dacă într-un an de zile de aci nainte nu-i va face un copil, să știe că pâine și sare pe un taler cu dânsul nu va mai mânca. Daca auzi așa împărăteasa, mult se mâhni în sufletul ei, căci trăiau bine. Se puse și ea dară a cere sfaturi de la vraci și vrăjitori, de la moașe și descântătoare. Luă tot felul de leacuri. Când, într-o noapte, ce văzu se spăimântă. Se făcea că umblă pe o câmpie verde și frumoasă. Pe acolo toate firicelele de iarbă erau însoțite, și două câte două se încovoiau una către alta și părea că se sărută. Până și flutureii umblau tot doi câte doi. Visa și totuși credea că este aievea ceea ce vede. Nu se bucură mult de priveliștea cea frumoasă, și iată că un balaur, bala dracului, venea, măre, spre dânsa ca un vârtej. Pasămite, el gonea o porumbiță; aceasta, tremurând ca varga, fugi în sus, fugi în jos, și, văzând că n-are scăpare de vrăjmașa fiară sălbatecă, se repezi și se ascunse în sânul împărătesei. Balaurul, văzând una ca aceasta, se repezi și el asupra împărătesei. Dar împărăteasa dete un țipet și se deșteptă. Îi sărise inima de frică și-i tremurau toate cărnurile. P-aci, p-aci era să și leșine. Spuse împăratului pocitania de vis, și rămase și el înmărmurit de groază. A doua zi se simți îngreunată și peste nouă luni de zile născu o bunătate de copilaș de drăguleț. Bucuria ce fu la curtea împăratului nu se poate spune. Se hotărâră să boteze pruncul. Pe atunci se botezau copiii într-o fântână sub un munte. Și fiindcă de câtva timp se ivise niște tâlhari pe acel munte, cari pândeau pe cei ce veneau să-și boteze copiii și-i omora, strașnică poruncă dete împăratul ca să puie oaste împrejurul fântânei, să păzească și să apere pruncul, când va fi să se ivească tălharii. Nu se mulțumi cu atât, ci mai porunci împăratul de scrise pe niște pietre scumpe câte o slovă; după aceea înșiră pietrele și alcătui numele copilului. Acest șir de pietre nestemate îl legă de gâtul copilului. Astfel pregătiți, plecă împăratul cu împărăteasa să-și boteze copilul, luând cu dânșii și mai mulți ostași călăreți și înarmați. Ajungând la poalele muntelui, le ieșiră înainte tâlharii, și nici una, nici alta, începură a da vârtos. Împăratul trimise pe împărăteasa să boteze pruncul, căci el va sta să dea piept cu tălharii, până se va întoarce ea. Împărăteasa se supuse poruncei și plecă. Când să se întoarcă de la botez, veni până la un loc; aci, stând și nemaiauzind zăngănitul armelor și zgomotul luptei, îi dete un fier ars în inimă. Atunci, nemaicutezând să meargă înainte, se întoarse înapoi și ascunse copilul după fântână, într-un stuf de flori. Pasămite tâlharii răzbise oastea împărătească și o răpusese pe dânsa. Împărăteasa plecă singură la împăratul. Pe drum, când ajunse la locul de luptă, văzu un băltău de sânge și alături o groapă mare unde erau îngropați oamenii împărătești. Închise ochii să nu vază acea groază și porni înainte, când deodată se pomenește cu doi tâlhari că pun mâna pe dânsa. După ce le spune cine este, tâlharii o duse la căpitanul lor. Acesta, cum o auzi cine este, fără judecată, fără nimic, porunci să o bage într-o peșteră părăsită și să i se dea câte un sfert de pâine și câte o cană de apă pe zi, până ce s-o prăpădi acolo. Copilul rămăsese în stuful de flori. Dumnezeu, purtându-i de grije, nu lăsa nimic rău să se apropie de dânsul, care putea să-l vatăme. Prin preajma locului aceluia trăia un pustnic într-o văgăună de munte. Acel pustnic avea o capră și el, după sufletul lui. Ea venea totdeauna, spre a se adăpa, la apele cele limpezi ale fântânei. Într-una din zile, păscând pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse lângă dânsul, începu să-l lingă și să-și apropie ugerul de gurița copilașului. Acesta, cum simți, începu să sugă și supse până ce se sătură bine, și așa dor prinse capra de copil, încât o lună de zile nu se depărtă de lângă dânsul. Călugărul, văzând că nu-i mai vine capra, începu s-o caute, și caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăiri. Își luase nădejdea de la dânsa, când într-o zi se pomenește cu ea. Pustnicul o văzu, începu s-o mângâie: – Capra-tati! capra-tati! voind să puie mâna pe dânsa. Dar ași! unde e pomana aia? Capra, țâșt! în dreapta, țâșt! în stânga, se depărta mereu. Călugărul după dânsa. Dacă văzu că nu poate pune mâna pe ea, se întoarse în chilioara lui, făcu o strachină cu tărâțe și începu a se lua pe lângă dânsa cu binele, tot strigând-o și mângâind-o: – Capra-tati! Capra-tati! Dar nici așa nu izbândi; căci capra nici nu voia să se uite la strachina lui cu tărâțe, ci tot înainte trăgea să se ducă. Pustnicul se luă după dânsa, d-a minune, să vază unde se duce. Capra, nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era copilul, și se puse lângă dânsul, dându-i să sugă. Călugărul intră după dânsa și, când o văzu, stătu locului, temându-se să nu fie vreo nălucă. Se închină, făcu rugăciunea ca să-l apere Dumnezeu de rele și să piară năluca dinaintea lui. Ași! unde? ce nălucă să piară? Căci ceea ce vedea el era aievea un copil frumos ca un îngeraș. După ce se încredință că nu era ceva necurat, ba încă un copil botezat, de milă către omenire îl luă, îl duse la chilioara lui și-l puse în pătuceanul său. Capra sări și ea și se așeză lângă copilaș. Văzând astă minune, călugărul o lăsă de-i dete țâță până ce se sătură, apo luă copilul, îl desfășă, îl spălă și-l primeni cu niște rupturi de haine de ale sale. El citi mărgelele de la gâtul copilului și află că se numește George și că este fecior de împărat. După ce se mai mări, călugărul îl învăță să citească și să scrie. Plânse George și călugărul, când muri capra, de nu li se zvântă lacrimile de la ochi multă vreme. O îngropară ca pe oameni. George se tângui mai cu foc de pierderea ei. El știa bine că nu-l făcuse capra, dar o cinstea ca pe o mamă, ca pe una ce-l hrănise și-l crescuse. Nu trecu multă vreme, și iată că muri și călugărul. Îl îngropă George și pe acesta, cu toată evlavia. Apoi, după ce mai plânse și se mai tângui o toană, se hotărî să iasă la lume; căci nu-i mai plăceau locurile acelea, unde murise mă-sa și părintele său cel duhovnicesc. Apucă și el pe cărarea ce o văzu mai aproape și se lăsă pe dânsa a-l scoate oriunde va voi ea, după ce-și închelbără un rând de haine ca de urs, alcătuite din niște piei de vulpe ce găsi în podul chilioarei, unde șezuse el cu pustnicul. Merse ce merse pe acea potecă, până ce văzu că copacii încep a se rări, apoi se coborî în niște câmpii cu fel de fel de buruieni. Mai merse o bucată de loc și intră într-o cetate. Se ameți și se fâstâci când se văzu încongiurat de o mulțime de lume, și-l asurzise zgomotul ce se făcea în acel oraș. Mergea, și nici el nu știa unde se duce. După ce-și veni în simțiri din amețeală, își ținu firea și, luându-și inima în dinți, începu a umbla, uitându-se prin toate prăvăliile și mirându-se de toate celea ce vedea. Se ținea lumea după dânsul ca după urs. Pasămite unde era îmbrăcat ca neoamenii. Dacă colindă o mare parte din oraș, ajunse la o fierărie, și acolo, văzând și buzdugane, intră și ceru să-i dea și lui o sabie și un buzdugan. – Alege-ți de care poftești, îi răspunse negustorul. După ce alese un săbioi ce de abia oamenii ceilalți îl ținea în mână și un buzdugan năprasnic, voi să plece. – Plătește întâi, băiețaș, și apoi să pleci. – Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dânsul. – Iaca să ne tocmim, și să-mi dai bani cu cât ne-om învoi. – Ce este aceea bani? mai întrebă el. Negustorul, văzând că are a face cu ursul din pădure, îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. Se miră George deocamdată de toate nagodele ce-i tot povestea negustorul; apoi, daca văzu că n-are încotro, ceru să slujească fierarului pentru sabie și buzdugan. Se învoiră, deci, ca pentru aceste lucruri să slujească un an și așa se băgă ucenic. Iscusința lui George ajunsese de poveste: unde alții nu puteau face unele lucrări de fierărie nici în trei ani, el într-o jumătate de an lucra ca o calfă veche. Barosul cel mare pe carele nici trei oameni nu-l putea ridica, el se juca cu dânsul. Și toți se temeau de el. Daca își împlini anul, se mai băgă pe un an, ca să-i dea fier și cărbuni să-și făurească el o sabie și un buzdugan, după pofta inimii sale. Împlinindu-se și acest an, stăpânul porunci să-i dea fier și cărbuni. Calfa cea mai mare, temându-se să nu-i ia locul, îi pusese gând rău și căuta cum să facă să-l prăpădească. Îi spuse, deci, că fier este destul, dară nu sunt cărbuni de ajuns, ci să se ducă la pădurea neagră să-și facă, căci de acolo aduc și ei. Aceasta nu era adevărat. Acolo, la pădurea neagră, se iscodise o scorpie care omora pe oricine mergea în acea pădure, și de aceea îl trimitea pre dânsul acolo, ca să se prăpădească. George nu știa de unele ca acestea. El era cu inima curată și fără fățărnicie. Își alese din prăvălia stăpânului său o sabie rămasă de la Novaci, pe care o păstra în prăvălie ca pe un odor din vechime, luă niște burdușe mari pentru cărbuni, făcute din două piei de bivol și plecă să-și facă cărbuni în pădurea neagră. Merse ce merse și, ajungând la un sat, întrebă că încotro se află pădurea neagră. Cum auziră sătenii, începură să-și facă cruce și să-și scuipe în sân de frică. Apoi îi spuseră toată șiretenia cu scorpia. George le tăie cuvântul și le zise: – Dacă nu voiți a-mi spune, încetați cu astfel de parascovenii ce n-au seamăn. Oamenii, dacă îl văzură atât de înțestat, îi arătară drumul și-l lăsară să se ducă unde îl va duce orânda lui. Ajungând la pădure, tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din cari făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și îi puse foc. Stând pe lângă foc, simți că un oarecare lucru, un fel de sorbitură îl trăgea și îl tot mișca din loc; se întoarse; când, ce să vezi? unde venea, măre, vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie, și tot sugea văzduhul, ca să tragă într-însa și pe bietul George. Acesta, cum văzu ce plăcintă i se pregătește, înfipse sabia în pământ, se propti într-însa și rămase neclintit. Astfel aștepta el și priveghea să vază ce are să i se întâmple. Scorpia, cum veni, dete cu coada și risipi focul, apoi se repezi asupra lui George ca să-l soarbă pre el. Voinicuțul de George unde smuci odată sabia din pământ și, mai iute decât ai gândi, o aduse și tăie în două scorpia. Apoi se luă după dânsa, care fugea către scorbura unde viețuia, și, ajungând-o, îi tăie capul. Atâta sânge mohorât curse din spurcăciunea de scorpie, încât se alcătui o baltă. Când era să se întoarcă într-ale sale, deodată auzi un grai dulce care îi vorbea și-i zicea pre nume. Când se uită, ce să vază? o păsărică drăgulică și frumușică sta pre o ramură și-i zicea: – Georgiță cel viteaz, spre mulțumire că mi-ai scăpat pe ai mei de la pieirea acestei scorpii necurate, care în toți anii îmi sorbea puii, te sfătuiesc să te scalzi în sângele acestei fiară blestemate și nici un rău nu se va mai atinge de tine în toată viața ta, și să nu mai ai frică de nimeni, afară de Dumnezeu. Voinicul de George făcu precum îl învăță păsărica; când ieși din scăldătoare, păsărica văzu pe spinarea lui George lipită o frunză de copaci și-i zise: – George, ți-a mai rămas un locșor pe trupul tău supus la metehne; dară, dacă te vei păzi bine, habar să n-aibi. Apoi voinicul, punând capul scorpiei într-un burduf, și în cellalt cărbunii ce făcuse, se întoarse la prăvălia stăpânului său, își luă fierul pentru care muncise un an și se puse a-și făuri o sabie și un buzdugan. După ce le isprăvi, își încercă sabia, dând cu dânsa într-un drug de fier, și se rupse în două; o lepădă și, luând buzduganul, îl aruncă în slava cerului, și când căzu jos se turti; îl lepădă și pe acesta. Acum ce să facă? Sta în loc și fluiera a pagubă. Tot gândindu-se, își aduse aminte a fi văzut, în codrul unde a crescut el, un fier gros înfipt în pământ. Se duse tocmai acolo. Când se apucă să-l scoată, ce să vezi? fierul nu era înfipt, ci era o vână din munți. Se apucă de el, îl trase, îl smuci, îl răsuci, până ce, rupând vâna, o smulse și o luă la spinare ca un voinic ce era, se întoarse la prăvălie și izbuti a-și face o sabie și un buzdugan cari să-i fie tovarăși nedespărțiți. După aceea se duse cu tovarășii săi la fântâna botezului și le boteză, punând săbiei numele de Balmut ajutătorul meu, și buzduganului Omorâtorul vrăjmașilor mei; apoi se întoarse iarăși la prăvălie ca să-și ia ziua bună, fiindcă voia să plece să-și caute părinții. Când se întoarse la prăvălie, găsi pe toți morți bușteni. Pasămite ei, în lipsa lui, căutară în burduful său, și dete peste capul scorpiei. Câți o văzură, toți muriră. Daca văzu așa, îi păru rău; dară n-avu ce face. Ieși pe poartă afară și plecă. Pe drum se întâlni cu un ucenic carele nu fusese acolo când umblase călfile în burduful lui George. Acesta, cum îl văzu, se duse la dânsul să-și ia ziua bună. – Da unde te duci, nene George? – Iaca, unde oi vedea cu ochii și mă va lumina Dumnezeu. – Ia-mă și pe mine cu d-ta, nea George, se rugă ucenicul. – Lasă-mă în pace, că n-am eu singur unde să-mi plec capul, darămite să-mi iau și licheaua după mine! Plecând George și mergând singur, singurel, se abătu într-un colnic să facă un popas, când iată și băiatul cu care ucenicise că vine și se așează lângă dânsul. Pasămite, se luase după el și, cât colea, îl urmări până îl ajunse. – Dară asta, mă? îi zise George. – Iată-mă și eu, răspunse ucenicul. Ce? daca n-ai vrut să mă iei, socotești că eu n-am putut să mă țin de dumneata? După ce râse nițel George și, făcându-i-se milă de dragostea ce-i arăta băiatul, se înduplecă să-l ia, zicându-i: – Daca este așa, tovarăș să-mi fii.   Apoi lungi pasul la drum, și aide, aide, trei zile și trei nopți merseră până ajunse la o pădure mare. Acolo stătură să se mai odihnească și să și îmbuce câte ceva. Pe când stau ei acolo, auziră o guițătură de porc și totdeodată și văzură un porc mistreț mare, fugind, și un vânător alergând după dânsul călare, iară după vânător se luase un alt porc și mai năprasnic. Vânătorul întinse arcul și, când zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatică din gura căreia gâlgâia sângele ca dintr-o saca. Atunci fiara de la urmă, unde se repezi o dată și dintr-o săritură fu lângă calul de vânător, căruia îi și vărsă mațele, sfâșiindu-i burta cu colții lui cei grozavi. Vânătorul căzu morman de pe cal și, pe când porcul cel mistreț umbla să-l facă mici bucăți, George cel voinic sări de acolo de unde era și, mai iute decât gândul, fu lângă vânătorul cel nenorocit, cu sabia goală în mână. Dintr-o lovitură făcu în două spurcata fiară.În mai puțin de o clipă de ochi, veniră și ceilalți tovarăși ai vânătorului, cari rămaseră înmărmuriți de groază pentru cele ce era să se întâmple. Acești oameni erau din împărăția tătâne-său. Ei cu toții mulțumiră lui George pentru izbăvirea domnului lor. Apoi se puseră la masă și traseră un chef, de să se ducă pomina, de bucurie. Și fiindcă era cald, se dezbrăcară de hainele de pe deasupra, rămâind mai ușori. Atunci, unul din meseni zări mărgelele de la gâtul lui George. Se dete pe lângă dânsul binișor, îi citi numele și-l cunoscu. Spuind și celorlalți minunea dumnezeiască, cum se descoperi împăratul lor, vânătorul cel cu pricina veni lângă dânsul și-i zise: – Mulți ani să trăiești, doamne și al nostru stăpânitor! Și să știi că împăratul locului acestuia a răposat în Domnul și eu, sluga nevrednică a domnului meu, îi țin locul, până se va găsi moștenitorul său cel pierdut de la botez. Adunarea bătrânilor m-a însărcinat cu aceasta. Acum mulțumesc Domnului pentru cele ce mi s-au întâmplat, că mi te trimise Dumnezeu de mă scăpași de la moarte, căci cunoscui în tine pe fiul acelui bun împărat care ne-a cârmuit omenește atâta mare de ani. George, care căscase gura și bleojdise ochii la cele ce spunea vânătorul, zise:– Dară de unde știți voi, oameni buni, că eu sunt fiul împăratului despre care îmi vorbiți? – Mărgelele de la gâtul tău ne-au spus. Să fie lăudat numele Domnului că am dat peste tine, și de azi înainte tu să ne cârmuiești. Toți mesenii se sculară și i se închinară ca la un împărat. George plecă cu dânșii și cu băiatul cu care ucenicise el, și se duse la palaturile împărăției. Sfară se dete în țară de această fericită întâmplare. Și alerga poporimea din toate părțile, cu mic cu mare, să vază pe acela carele mort a fost și a înviat, pierdut și s-a aflat, lăudând numele Domnului. Iară daca s-a așezat George în scaunul tătâne-său, începu a pune lucrurile la cale, cum să meargă bine trebile. Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mâna dreaptă a împăratului, atât se ciopli și se supție în puțină vreme. Cercetând noul împărat în dreapta și în stânga, de cum s-a întâmplat pierderea lui, află șiretenia pricinei din fir până în ață, cum adică s-a bătut tată-său cu tâlharii, cum aceștia i-au înfrânt oastea și cum împăratul cu ai săi, dând dosul, n-a mai știut nimic nici despre dânsul, nici despre mama sa, și cum împăratul a fost coprins de mâhnire și de obidă până la moartea sa, și cum a murit nemângâiat, nemaiaflând nimica despre dânșii. Atunci el alcătui o ceată de oameni tot unul și unul și porni la fântâna botezului, ca să stârpească codrul de acei tâlhari. Dară până una, alta, ca să nu i se întâmple ceva rău mă-sei, socoti mai nemerit să poftească pe căpitanul tâlharilor printr-o carte scrisă ca să dea drumul împărătesei. Și scrise carte. Iară daca văzu că oștenii lui se cam codesc, primi cererea băietului cu care ucenicise el, și-l trimise pe dânsul. Acesta dacă plecă, ajungând în codrul unde era fântâna botezului, se pomeni înconjurat de doisprezece haiduci, cari și puseră mâna pe dânsul. Aceștia chibzuiau cu ce moarte să-l omoare; dară după ce auziră că merge cu carte la căpitanul lor, îl duseră la dânsul și așteptară să vază ce le poruncește el. Căpitanul râse, după ce citi scrisoarea. Și scrise și el carte în care zicea împăratului că daca îi e voia să mai fie cu viață, să stea locului, iară daca i s-a urât de a mai trăi, să vie să se bată că-l așteaptă; și mă-sei nu-i va da drumul până nu se va istovi de tot în închisoarea unde este băgată. Această osândă zicea el că i se cuvine pentru înfruntarea ce i-a făcut oarecând în tinerețe, neprimindu-l a-i fi soț, când a cerut-o de la părinții ei, lucru pentru care s-a și făcut el haiduc.Până să vie cu răspunsul, căpitanul de haiduci puse de tăie un curcan, îl fripse și-l trimise împărătesei, zicându-i să mănânce cea mai de pe urmă mâncare bună, căci el are să se lupte cu fiul ei, împăratul, pe care fără doar și poate are să-l omoare. Acesta este, zicea el, pomana ce face fiului ei, căci după ce va pieri, nu va mai avea cine să-i facă pomană. Împărăteasa, cum auzi că trăiește fiul ei și că este împărat la împărăția tătâne-său, nici că se atinse de curcan, ci trimise răspuns căpitanului de tâlhari că ea, cum a trăit douăzeci și patru de ani numai cu pâine și apă, va trăi și de aci nainte, până ce Dumnezeu, care cunoaște toate ascunsurile inimei și știe nevinovăția ei, o va mântui de aceste munci de cari nu este vrednică. George se cătrăni de mânie când văzu necuviincioasa purtare a haiducului și poftirea cea vrednică de râs ce-i făcea. Atunci porni cu ceata lui cea aleasă și se otărâră ca nici în ruptul capului să nu se întoarcă acasă fără mă-sa, pentru care se bucura, auzind că încă trăiește. Tot atunci, căpitanul de tâlhari își adună ceata într-o culă sub niște dărămături de ziduri ce se aflau în muntele acela și unde era locuința lor, și se puse a cina. Pe când ei beau și se veseleau, vorbind verzi și uscate și bătându-și jos de scrisele împăratului și de răspunsul împărătesei, o dată se despică zidul și se ivi o umbră, care puse pe masă două lumânări aprinse de piatră, o carte și o cheie. Apoi umbra se făcu nevăzută. Tâlharii rămaseră ca scriși pe părete și tăcură mâlcă. Se putea auzi musca zbârnâind, atâta liniște și tăcere se făcu. Căpitanul luă cartea, îi rupse pecetea, o deschise și citi: “Firul nelegiuirilor tale s-a sfârșit. Glasul nenorociților pe care fără milă i-ai jertfit s-a auzit la cer. Sângele cel nevinovat ce atâta mare de timp ai vărsat cere răsplătire. Ești blestemat. În ascunzătoarea ce este în colț la dreapta, și pe care tu n-ai știut-o, este o ușcioară pe care o veți descoperi căutând-o cu una din aceste lumânări. Ia cheia ce ți s-a pus pe masă și o deschide. În această ascunzătoare vei găsi niște haine și podoabe de împărăteasă, pe cari le vei da nenorocitei împărătese, muma lui George, să se îmbrace cu ele. Ea te va ierta pentru trudele și chinurile ce i-ai pricinuit de sunt acum douăzeci și patru de ani. În celălalt sipețel vei găsi o piele de urs și un lanț cu care piele te vei îmbrăca tu, căci urs ai să rămâi până îți vei ispăși păcatele. Împărăteasa te va duce de lanț și te va da în mâna împăratului. Și să nu cutezi a face în alt chip, căci mânia cerului va cădea peste tine și mai îngrozitoare”. La citirea acestei scrisori, căpitanul rămase ca lovit de trăsnet. Și neavând încotro, scoase toate avuțiile ce adunase de când tâlhărea și le făcu douăsprezece părți, deopotrivă, pe cari le împărți la cei doisprezece tovarăși ai săi. Aceștia, după ce-și luară ziua bună de la căpitanul lor, se împrăștiară ca puii de potârniche, care și pre unde.Iară el, căpitanul, deschise sipețelele și află toate celea, întocmai precum îi zicea cartea. Luă hainele și podoabele de împărăteasă și le dete mumei lui George, ca să se îmbrace cu ele. Aceasta primi bucuros, căci hainele de pe dânsa se hărtăniseră, se muceziseră și se putreziseră, rămâind mai goală. Apoi își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse el, pe care iertăciune o și dobândi, fiindcă împărăteasa avea o inimă foarte bună. După ce căpitanul de tâlhari se îmbrăcă în pielea de urs, care se lipi de trupul său ca și când ar fi fost de acolo, împărăteasa îl luă de lanț și se îndreptă către scaunul fiului său. Pe drum se întâlni cu George, care venea, măre, ca un leu, și călare pe un șoimulean sireap de mânca foc. George era cu sabia lui, ce o ținea goală în mână. Mumă-sa, cum îl văzu, îl cunoscu, căci era leit tată-său, și se închină lui ca unui împărat. George se dete jos de pe cal și îmbrățișase pe împărăteasa ca pre muma lui, după ce află cine este.Mumă-sa îi spuse cum Dumnezeu, cunoscându-i nevinovăția, a izbăvit-o prefăcând în urs pe prigonitorul ei.Apoi dete pe urs de lanț în mâna împăratului. Acesta se înduioși de osânda lui și-i dete drumul, zicându-i: – Destul îți este ție urgia dumnezeiască. Du-te și cată de-ți ispășește păcatele. Ursul într-o clipă de ochi se făcu nevăzut, intrând în codru. Iară împăratul, cu mumă-sa, cu credinciosul și cu ostașii săi se întoarseră la scaunul împărăției, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate arătările lui. Și domniră în pace și în liniște până ce, vrând Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta. Iară întâmplările lor au rămas de poveste și vor rămânea în veacul veacului. Încălecai p-o șea etc.

Broasca ţestoasă cea fermecată   A fost odată un împărat, şi el avea trei feciori. Când le-a venit şi lor vremea de însurătoare, le-a zis împăratul: Poveşti de Petre Ispirescu – Broasca ţestoasă cea fermecată – Dragii mei copii, v-aţi făcut mari; mergeţi de vă căutaţi ursitele, ca să intraţi şi voi în rândul oamenilor. – Vorbele tale, tată, sunt pentru noi ca o icoană la care ne închinăm, răspunseră copiii şi, după ce îi sărutară mâna, se gătiră, care mai de care, să plece mai curând. Fiul cel mare se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune, luă oaste cu dânsul şi bănet de ajuns. Mergând spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat care avea o fată, singură la părinţi. O peţi de la tatăl ei, împăratul, şi învoiala se şi făcu.   Asemenea şi cel mijlociu, după ce se dichisi şi el cum ştiu mai bine, plecă şi el înspre apus. Ajunse şi el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, şi iute, iute, se logodi şi el cu dânsa. Pe fiul cel mai mic, însă, nu-l trăgea inima a pleca în peţit. Dară n-avu ce-şi face capului, căci tată-său îl trimitea întruna să caute a se căpătui şi el. Luă şi dânsul nişte haine, numai să nu zică nescine că nu s-a gătit, şi de cheltuială ce pe apă nu curge, şi plecă şi el, ştii, cam în dorul lelii. Dară unde să se ducă? Nici el, iacă, nu ştia. Mişca şi el picioarele a lene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă, apucă pe o cărare ce întâlni în cale, şi merse pe ea, fără să-şi dea seama unde se duce. Când, ce să vezi d-ta? Poteca pe care apucase, îl scoase drept la un eleşteu mare. În cale văzu o nuia lungă de alun pe care o luă, aşa de florile mărului, fără să ştie ce are să facă cu dânsa.   Ajungând pe marginea eleşteului, se aşeză şi el acolo jos, şi, privind cu nedomirire, ia aşa numai ca să zică şi el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă, şi făcea haz cum sare stropii de apă, când o lovea. Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă, când pică înapoi la matcă, se face câte un armean (cerc) împregiurul lui, şi de ce merge se măreşte, până ce intră iarăşi în sânul matcei de unde a ieşit, fără mai pe urmă să se cunoască nici locul unde a picat stropul, nici întinderea armeanului din giurul lui, ci totul rămânea ca mai-nainte, adică faţa apei lucie ca o oglindă. El era dus cu gândurile. Se uita şi nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă, şi nu ştia ce făcea. Nu mai simţea dacă este, ori nu mai este. Când, iată că o broască ţestoasă ieşise pe luciul apei, şi se uita galeş la dânsul. Unde lovea el cu nuiaua, şi unde se deschidea talazurile care înconjura vârful nuielei, acolo, ţâşt! şi dânsa, şi ochii de la dânsul nu şi-i mai lua.   Se uita la dânsul parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atâta era de dus cu minţile. În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască ţestoasă se ţine după vârful nuielei lui. Se uită şi el la dânsa, şi parcă îi zicea inima ceva, dară nu pricepu nimic. Când se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfinţit. Se sculă binişor, fără să-i pese de ceva, şi se duse acasă. A doua zi iarăşi aşa făcu, fără să-i plesnească prin cap ceva, şi fără să-şi mai aducă aminte că plecase în peţit. A treia zi, cum se sculă, plecă iarăşi la marginea eleşteului. Pasămite îl trăgea aţa la ursita lui. Şi cum sta el acolo şi se juca cu nuiaua în apă, iară broasca ţestoasă îi tot sărea pe dinainte şi se uita la dânsul cu dor, îşi aduse aminte, la urma urmelor, că el era plecat în peţit, şi că fraţii lui erau a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor.   Tocmai când voi să se scoale şi să plece spre a merge să-şi încerce şi el norocul, iată că broasca mai ţâşni o dată, iar el îşi aruncă ochii la dânsa mai cu băgare de seamă. Se uită drept în ochii broaştei, şi simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. Şezu iarăşi jos. Ar fi voit să plece, dară parcă îl pironise cineva locului. Mai voi el să facă ceva cumva, aşa ca să se depărteze, dară în deşert. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi când ar fi fost butucite. Se miră de astă lâncezeală. Şi, mai aruncându-şi căutătura la broască, văzu ochii ei, pare că strălucea de un foc ce simţea că îl atinge. Atunci îşi luă inima în dinţi şi strigă: – Asta să fie logodnica mea. – Îţi foarte mulţumesc, dragul meu iubit, îi răspunse atunci broasca. Cuvântul tău a sfărâmat toate farmecele ce mă ţineau înlănţuită. Tu eşti ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma până voi avea viaţă în mine. Se sperie oarecum, fiul de împărat, când auzi pe broască vorbind. Ar fi rupt-o d-a fuga, dară graiul ei era dulce şi viersul cu lipici ce avea îl făcu să-i rămâie tălpile lipite de locul unde sta.   Broasca se dete de trei ori peste cap şi se făcu o zână gingaşe, şi plăpândă, şi frumoasă; cum nu se mai afla sub soare. Îi venea flăcăului, de drag, să o soarbă într-o lingură de apă. Dară se opri, şi nu făcu nici o mişcare, ca să nu supere ori să îndărătnicească pe zâna a veni după el, căci simţi că, de aci înainte, fără dânsa nu va putea trăi. Se puseră la vorbă, şi nici ei nu ştiau ce vorbesc. Aci începeau una, aci lăsau alta, până ce se pomeniră că amurgise. Şi fiindcă a doua zi era să vie fraţii cu logodnicele lor, spuse zânei că se duce să înştiinţeze şi el pe tătâne-său că a să-şi aducă şi el logodnica. Broasca intră iarăşi în eleşteu, iară dânsul plecă la curtea împărătească. Mergea el, dară parcă-l tot oprea cineva în cale. I se părea că-l trage cineva de la spate de haine. El se tot întorcea de se uita înapoi. Nu vedea nimic, însă el îşi tot întorcea capul şi se uita. Noroc că i se scurtase calea şi ajunse acasă, căci, de ţinea drumul mai lung, te miră de nu rămânea cu gâtul strâmb, de atâta uitat înapoi.   Dacă ajunse şi găsi pe toţi ai lor adunaţi la tatăl său, începu să le povestească şiretenia celor ce i se întâmplase. Când ajunse să le spuie că a zis broaştei:”Tu să fii logodnica mea”, toţi se umflară de râs deodată şi începu a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri şi cu glume nesărate. Vru el să le spuie cine a fost broasca, dară nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură, şi-l cam dedeau în tărbăceală cu graiuri care mai de care păcălitoare. Dacă văzu, tăcu din gură şi înghiţi ruşinea ce-i făcură fraţii înaintea tatălui său. Se gândi el:”Acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasă, îşi zise el, să vedem că cine râde mai la urmă, râde mai cu folos”. A doua zi fiecare flăcău zbură la logodnica sa. Iară împăratul puse de împodobi palatul şi cetatea cât se putu mai frumos, ca să-şi primească nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca în zi de sărbătoare, ostaşii se gătiră ca de alai, până şi copiii se veseleau de veselia împăratului. Veniră unul după altul feciorii cei mai mari ai împăratului cu logodnicele lor. Ce e drept, şi ele erau frumoase, hainele pare că le erau turnate pe dânsele. Fiecare îşi adusese zestre însemnată: robi, cai, căruţe ferecate; şi le priimise împăratul cum se cuvine împăraţilor şi fiilor de împăraţi.   Ei, dacă se adunară la un loc, aduseră vorba iarăşi despre broasca fratelui lor celui mai mic, şi începură împreună cu logodnicele lor a grăi despre dânsul cam în dodii. Îi ţinură de rău tatăl lor, căci de, orice s-ar zice, fiu îi era şi ăl mic, şi îl durea la inimă când îl luau în râs, dară toate fură în deşert, căci, deşi nu mai vorbea de rău aievea în faţa împăratului, pe din dos, însă, îşi băteau mendrele, cum voiau, îşi dedeau coate de râdeau, şi chiar se vorbiră, amândoi fraţii cu logodnicele lor, să facă pe fratele lor mai mic de râs şi ocară, când va veni cu broasca ţestoasă înaintea împăratului. Fiul cel mic al împăratului dacă se duse şi el să-şi aducă logodnica, broasca cea ţestoasă ieşi din eleşteu la dânsul, se dete de trei ori peste cap şi se făcu om ca toţi oamenii. Vorbiră ce vorbiră, apoi fiul împăratului îi zise să se gătească să meargă. Atunci ea îi răspunse: – Dragul meu logodnic, trebuie să ştii că şi eu sunt fată de împărat, şi încă fată de împărat mare, şi avut, şi puternic. Dară blestematele de farmece ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdară, împărăţia ne-a fost răpit-o duşmanii, şi pe mine m-a făcut precum m-ai văzut.   Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă, nu altceva, zăpăcise oarecum pe bietul fecior de împărat, dară, ţiindu-şi firea şi nepierzându-şi cumpătul, el îi mai zise: – Lasă astea acum. Odată dacă te-am ales, tu eşti a mea, floncănească lumea ce va vrea. Găteşte-te, îţi zic, şi aidem, că ne aşteaptă tatăl, cu fraţii şi cu cumnatele mele. – La noi este obiceiul, adăogă zâna, ca înainte de a merge la cununie, să ne îmbăiem. – Ne vom îmbăia la palaturile tatălui meu, răspunse el. – De ce să mai facem p-acolo tevatură? Să ne îmbăiem aci. Şi făcând un semn cu mâna, apa eleşteului se trase într-o parte şi într-alta, şi în locul lui se văzură nişte palaturi, strălucitoare de podoabe, încât la soare te puteai uita, dară la dânsele ba. Aurul cu care erau poleiţi stâlpii şi ciubucele de pe lângă streaşină licărea de-ţi lua ochii.   Zâna luă de mână pe fiul împăratului şi intră în palat. Vezi că el rămăsese cu ochii bleojdiţi, ca unul ce nici dânsul, deşi era fecior de împărat, nu mai văzuse asemenea scumpeturi. Şi fiind gata băile şi apa încropită numai ca laptele când îl mulge de la oaie, intrară fiecare în câte o baie şi se îmbăiară. Fiul împăratului nu cuteza să calce pardoseala băii şi pe velinţele cele de mare preţ ce erau aşternute prin palat, de milă sa nu le strice frumuseţea. Baia era pardosită cu tot felul de marmură lustruită şi adusă din meşteşug aşa, încât închipuia fel de fel de flori, de păsări şi câte nagode toate. Apa ciuruia din ţeve aurite şi o lua cu năstrape şi cu căuşe de aur. Ştergarele erau de mătase şi în ţesătură cu fir de cel mai bun şi cu mărgăritare. După ce ieşiră din baie şi se îmbrăcară, trecură prin grădină, unde mirosul florilor îi îmbăta. Zâna porunci şi trase la scară o căruţă ferecată în aur, cu patru telegari de mâncau foc. Căruţa era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în faţa soarelui ca cine ştie ce lucru mare. Ei se urcară. Cum se puse el lângă dânsa, un luceafăr se aşeză pe fruntea ei, şi aşa strălucea de orbea pe cei ce se uitau asupra dânşilor.   Amândoi erau îmbrăcaţi cu nişte haine scumpe şi foarte frumoase. Caii porniră. Dară zburau de parcă n-atingeau pământul, iară nu că mergeau. într-o clipă ajunseră la împăratul, tatăl băiatului, carele îl aştepta şi se ciudea de atâta întârziere. Când îi văzură, toţi înţeleseră că aceasta era femeie de pe alte tărâmuri, şi lăuda pe fiul de împărat pentru o aşa nimerită şi neaşteptată alegere. Fraţii cei mai mari o mâlciră, văzând atâta frumuseţe şi atâta bogăţie. Mai mare strălucire şi gingăşie ca aceasta nu se mai văzuse sub soare şi pe la dânşii până atunci. Începură a-şi da coate, a-şi veni în cunoştinţă şi a se căi de râsul ce făcuseră de fratele lor. Împăratul nu mai putu de bucurie, când văzu că fiul său cel mai mic îi aduce în casă minunea minunilor. Zâna se purtă cu mare bunăcuviinţă, şi vorbi astfel încât robi toate inimile. Oaspeţii nu-şi mai luau ochii de la dânsa şi urechile lor nu mai ascultau alte vorbe, decât vorbele ei, că mult erau cu lipici. Fiii cei mari ai împăratului povăţuiră pe logodnicele lor ca să facă şi ele tot ce va vedea pe zâna că face, şi la cununie şi la masă. Împăratul îşi împlini pofta inimii lui. El dorise, vezi, să-şi cunune toţi copiii într-o zi, şi aşa şi făcu. Era vesel împăratul pentru aceasta, cât un lucru mare.   După ce se cununară fiii împăratului cu logodnicele ce-şi aleseseră fiecare, se prinseră în horă şi jucară, ca la nunta unui împărat. Ceilalţi jucau, nu jucau, dară zâna când juca, părea că n-atinge pământul. Lumea privea şi i se umplea inima de mândrie, căci fiul cel mic al împăratului lor adusese o aşa zână să o domnească. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumuseţe ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor. Între acestea veni seara, şi se puse o masă d-alea împărăteştile. Împrejurul mesei împărăteşti, o mulţime de alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime şi pentru prostime. Se puseră la masă. Nurorile cele mari ale împăratului ţineau ochii ţintă la zâna să vază ce face ea ca să facă şi ele, după povaţa soţilor lor. Zâna, din fiecare fel de bucate ce se aducea la masă, lua câte niţele şi băga în sân. Asemenea făcură şi cumnatele ei. Mâncară şi se veseliră cât le ceru inima.   Când se sculară de la masă, zâna se duse la împăratul socru, îi sărută mâna, îi mulţumi, şi, scoţând din sân, de unde băgase bucatele, un mănunchi de flori bine-mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiască. Odată se umplu locul de un miros aşa de frumos şi strein, cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci toţi într-o glăsuire strigară:”Să ne trăiască doamna şi împărăteasa noastră”, iară ea, fără a se mândri, se trase din naintea împăratului cu totul smerită şi se aşeză lângă soţiorul ei. În calea ei, începu a curge de printre încreţiturile hainei sale mărgăritare, de umplu locul; iară mesenii, cu buni, cu proşti, se plecară şi le adunară.   Ducându-se şi nurorile cele mai mari ale împăratului să-i mulţumească, îi sărutară şi ele mâna. Când voiră însă a scoate şi ele din sân ce puseseră în timpul mesei, băgară de seamă că hainele lor sunt murdare şi terfelite de bucate, încât nu mai semăna a haine puse pe om, ci a alte dihanii, şi se făcu un râs de mila lor în toată nunta, încât plecară umilite în cămările lor ca să se schimbe, fiindcă nu mai era chip a mai sta aşa îngălate la nuntă. Atunci mulţimea, cu mic, cu mare, şi împăratul împreună cu dânsa, strigară într-un grai, că aceşti soţi să-i domnească de aci înainte. Împăratul se coborî din scaun, şi se urcă fiul cel mic cu soţia sa. Această împărăteasă cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpătată, se făcu de o iubiră până şi cumnatele ei. Iară fiul împăratului, cu agerimea minţii lui, cu înţelepciunea cea firească şi cu poveţele împărătesei, soţia lui, domni în pace, în linişte şi în veselie toată viaţa lui. Eram şi eu p-acolo. Şi fiindcă am dobândit şi eu un os de ros, mi-am pus în gând să vă povestesc, boieri d-voastră, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciună;

A fost odată ca niciodată etc.   A fost odată un om bătrân care avea o fată mare, de se dusese vestea în lume de vrednicia ei. Moșneagul (unchiașul) se căsători de a doua oară cu o babă, care avea și ea o fată mare.   Baba, însă, punea pe fata unchiașului la toate greutățile casei; iar fata ei se clocise de ședere.   Biata fata unchiașului torcea, țesea, făcea pâine, mătura și scutura fără să zică nici pis! dară baba punea parte fetei sale, și pâra la unchiaș pe fiica lui și o tot ocăra.   Nu era ziuliță lăsată de Dumnezeu să nu se certe cu el, ca să-și gonească copila, și-i zicea:   – Daca nu-ți vei duce fata de aici, pâine și sare pe un taler cu tine nu mai mănânc.   Bietul om se cam codea; dară baba într-o noapte turnă apă pe vatră și stinse focul ce-l învălise fata unchiașului de cu seară.   A doua zi, dis-de-dimineață, se scoală fata să facă focul, fiindcă tot pe ea cădea păcatele; dară foc nu mai găsi în vatră.   Atunci, de frică să nu o ocărască mumă-sa cea vitregă, se urcă pe bordei, se uită în toate părțile, doară va vedea încotrova vreo zară de foc, ca să se ducă să ceară măcar un cărbune; dară nu se văzu nicăiri ceea ce căuta ea. Când, tocmai când era să se dea jos, zări spre răsărit abia licărind o mititică vâlvotaie; se coborî de pe acoperiș și o luă într-acolo.   Se duse, se duse și la foc nu mai ajunse; dară în drumul ei întâlni o grădină părăginită, care o strigă zicându-i:   – Fată mare, fată mare! vino de-mi curăță pomii ce mi-au mai rămas de omizi; și, când t-ei întoarce, ți-oi da poame coapte să mănânci.   Se apucă fata de lucru numaidecât și cum isprăvi, îndată plecă.   Mai încolo dete peste un puț, care îi strigă:   – Fată mare, fată mare! vino de mă sleiește, că ți-oi da apă rece, să te răcorești când t-ei întoarce.   Data slei puțul și plecă înainte.   Merse ce merse și dete peste un cuptor, care-i strigă și acesta:   – Fată mare, fată mare! vino de mă lipește și mă șterge de cenușe, și, când t-ei întoarce, îți voi da azimă caldă.   Fata lipi și șterse cuptorul și-și căută de drum.   Mai merse nițel și dete peste o căscioară, și bătu la poartă.   – Cine e acolo? îi zise dinăuntru; daca e om bun să intre, daca nu, să nu vie, căci am o cățelușe cu dinții de fier și cu măselele de oțel, și-l face mici fărâmi.   – Om bun, răspunse fata.   După ce intră, fiindu-i frică de mumă-sa vitregă să nu o bată dacă se va întoarce acasă, pentru că întârziase, întrebă daca nu cumva are trebuință de o slujnică. Sânta Vinerea, care locuia înăuntru și care priimi pe fată, îi răspunse că are trebuință de o asemenea fată; ea rămase acolo.   Mai întâi îi spuse că treaba ce are să facă dimineața este să dea de mâncare puilor ce-i avea în curte, însă mâncarea să fie nici caldă, nici rece; apoi să scuture și să deretice pân casă. Iară maica Sânta Vinerea plecă la biserică. Fata făcu tot, precum îi poruncise.   Când veni acasă, Sânta Vinerea întrebă de puii ei, carii erau balauri, șerpi, nevăstuici, ciuhurezi, șopârle, năpârci și gușteri, cum le-a dat mâncarea, și toți răspunseră că n-a fost băgat de seamă daca a lipsit ea de acasă; așa de bine au fost căutați.   Intră în casă maica Sânta Vineri și văzu toate lucrurile așezate la locul lor și rămase foarte mulțumită.   După câtva timp, zise fata:   – Maică Sântă Vinere, mi s-a făcut dor de părinți, fă bine și-mi dă voie să mă duc.   – Du-te, fata mea; dară mai-nainte caută-mi în cap, și să vezi că o să curgă o apă pe dinaintea casei și o să aducă fel de fel de cutii, de tronuri și de lăzi; pe care din ele îți vei alege, aceea să fie simbria ta.   Se așezară și îndată văzu curgând apa de care-i spusese, și pe dânsa veni niște lăzi și tronuri prea frumoase.   Fata se gândi că, daca va lua o ladă d-ale frumoasele, slujba ei nu făcea atâta, și mai așteptă până mai văzu că vena o cutie mică și necioplită; atunci ea zise:   – Maică Sântă Vinere, iată că mi-am ales lucru pe cât face slujba mea.   – Ia-l, fata mea, daca n-ai voit să-ți alegi altceva mai frumos, și du-te cu Dumnezeu.   Fata unchiașului își luă ziua bună, plecă cu cutia la supțioară și, întorcându-se pe la cuptor, căpătă o azimă caldă, și trecând pe la puț, bău apă rece de se răcori; iară când ajuse la grădină, mâncă poame coapte.   Fata ajunse acasă și găsi pe tată-său zdrobit la inimă de mâhnire; îi spuse tot ce a făcut și deschise cutia. Dar ce să vază înăuntru? Mărgăritare, pietre nestemate, mărgele, ie numai cu fluturi de aur și catrențe de mătase.   Baba și fiică-sa pizmuia pe fata moșului; iară lui îi creștea inima de bucurie.   Baba trimise și ea pe fie-sa, să facă ce făcuse fata unchiașului. Se duse, se duse și fata babei, și ajunse la grădina care o chemă și pe dânsa ca să o curețe; dar ea răspunse:   – Da' ce! nebună sunt eu să-mi zgârii mâinile prin tine?   O lăsă și porni mai departe, sosi până la puț, și daca o chemă puțul, ea îi răspunse și lui:   – Da' ce! am mâncat laur ca să mă ostenesc eu cu tine până să te sleiesc?   Și plecă mai departe și se duse până ce dete și peste cuptor, care o strigă ca și pe fata unchiașului; ea îi zise și lui:   – Da! ce-am văzut să-mi murdăresc mânușițele și să mă vâr pân tine?   Și plecă înainte, până ce ajunse și ea tot la Sânta Vinerea.   Acolo fu întrebată ca și fata unchiașului și priimită în slujbă, apoi maica Sânta Vinerea îi zise și ei să facă ceea ce zisese și fetei moșneagului, și plecă la biserică.   Când veni Sânta Vinerea acasă, toate lighioanele, cu gâturile întinse, se plânseră că li s-au opărit gâtlejurile; intră în casă și văzu o arababură de nu-i mai da nimeni de căpătâi.   În cele din urmă, zise fata cea leneșe:   – Maică Sântă Vinere, mi s-a făcut dor de părinți, dă-mi dreptul meu, căci mi s-a urât aci, să mă duc acasă.   – Du-te, fata mea, răspunse Sânta Vinerea, dară mai așteaptă nițeluș, că o să treacă o apă dinaintea portiței, aducând fel de fel de lucruri; pe care ți-o plăcea ca s-o iei, alege; iară până atunci să-mi cauți în cap.   N-apucă să puie mâinile în capul ei și se repezi de luă de pe gârlă lada cea mai mare și mai frumoasă ce văzu. Sânta Vinere îi zise:   – Deoarece ți-ai ales astă ladă, ia-o; dară să nu o deschizi până acasă; și când o vei deschide, să fii numai cu mumă-ta singură în casă, ca să nu vază nimeni ce e într-însa.   Fata luă lada și plecă.   Când se întoarse pe la cuptor, văzu azime calde, se cercă să ia și nu putu; ea nu mai putea răbda de foame. Pe la puț trecu cu jind, că nu-i dete măcar o picătură de apă, ca să se răcorească; iară când trecu pe la grădină, îi lăsa gura apă și nu putu nici să se umbrească puțin de arșița soarelui.   Ajungând acasă obidată de osteneală și flămândă, n-avu răbdare, ci chemă pe mumă-sa la o parte și-i zise să facă pe unchiaș și pe fie-sa să iasă afară.   Cum rămase singurele, deschise lada; dar ce ieși d-acolo? balauri, șerpi, și câte lighioni toate, cărora le arsese gâtlejurile când le dase de mâncare; și îndată le sfâșiară și le mâncară.   Tot satul se spăimântă de întâmplarea asta; și fiecare om băgă de seamă că asta vine de la răsplătirea dumnezeiască. Fata moșneagului însă se căsători cu un flăcău din cei mai frumoși ai satului, care o ceru de la tată-său și o luă de soție.   Mare veselie se făcu în sat la nunta lor, și trăiesc în fericire până în ziua de azi. Cine nu crede să facă bine să se uite împrejur, și va vedea multe de aceste case.   Iar eu încălecai p-o șea etc.

Tapul si sarpele de Petre Ispirescu       Un tap, voind sa treaca intr-o livede, fu silit sa dea printr-o apa ce curgea intre el si acea livede. si fiindca n-avea incotro, se lasa in girla si incepu sa inoate.   Cind era pe la jumatatea girlei, se pomeneste pe linga dinsul cu un sarpe ca-i zice:   - Mai, tapule, ia-ma si pe mine sa ma treci la uscat.   Tapul, temator, ii raspunse:   - Tu vezi bine ca abia pot sa-mi duc parul de pe mine, si tu mai ceri sa te iau si pe tine?   - Asa o fi; dara iata ca umblu sa ma inec, si atita prietenie nu pot gasi la tine?   Tapul il lasa sa se urce pe dinsul, si-si puse toate puterile ca sa inoate spre a iesi cu bine dincolo. sarpele, daca se vazu calare pe tap, incepu a se incolaci impregiurul gitului si a-l stringe ca sa-l sugrume.   - Da' ce faci, prietene? ca, uite, nu mai pot rasufla si o sa ne inecam amindoi.   - Vezi ca mie mi-e foame; acum esti in mina mea si as vrea sa mi-o potolesc cu tine.   - Foame, foame; prieten, prieten; dara cu o mortaciune socotesti tu sa te indestulezi? Asteapta nitel pina sa iesim la margine si acolo sa-ti arati prietenia. Acum mai slabeste-ma din dragoste, ca sa pot inota.   Sarpelui ii placu vorbele ce auzi si, mai slabind pe tap din chingi, acesta isi puse toate puterile, mai inota ce inota si ajunse la uscat cu sarpe cu tot.   Pe cind inca inota, se gindea la prietenia sarpelui si incepu a nascoci la mijloace de a-si mintui viata. Dupa ce iesira la uscat, tapul prinse a zice:   - Sarpe, tu mi-ai cerut prietenia, eu ti-am dat-o. M-am luptat cu primejdia si am iesit la uscat cu bine. Fa-mi si tu hatirul acum si da-te jos, ca sa ne masuram, cine este mai lung? Apoi ma vei minca in buna-voie.   - Ei, haide, de, sa nu zici ca nu ti-am fost prieten! si dindu-se jos de pe grumajii tapului, astepta sa se masoare cu dinsul.   Tapul asta si voia. Cum il vazu jos, se rapezi cu coarnele de sfarima capul sarpelui si-l strivi calcindu-l cu copitele lui cele tari.   Dupa ce il vazu pus bine, intinzindu-l cit era de lung, zise:   - Vezi asa; mie imi place prietenia, dara sa fie dreapta. Ce erau incolaciturile alea impregiurul grumazului meu?   Piei acum cu prietenia ta cu tot, sa-ti auz de nume si sa te vaz cind mi-oi vedea ceafa!     (1886)        

Voinicul cel nascut cu cartea in mana de Petre Ispirescu A fost odată o babă şi un unchiaş. Ei până la vreme de bătrâneţe nu avură nici un copil. Ce nu făcură? Ce nu dreseră? Şi ca să aibă şi ei măcar o miarţă de copil, nici cât. Ba merseră pe la descântătoare, ba pe la meşteri vrăjitori, ba pe la cititori de stele şi ca să rămâie baba grea, nici gând n-avea. Ajunşi la vreme de bătrâneţe, începură a se îngrijura.         – Ce ne facem noi, babo, zise într-o zi unchiaşul, de vom ajunge niscaiva zile de neputinţă ori de nevoie? Tu ştii că am făcut tot ce mi-a stat prin putinţă, şi ca să ne dea Dumnezeu şi nouă un copilaş, care să fie toiagul bătrâneţelor noastre, nu s-a îndurat.         – De! unchiaş, cine e de vină? Tu ştii că am umblat şi cruciş şi curmeziş pe la meşterese, pe la vraci, am făcut tot ce m-au învăţat unii şi alţii, şi ca să avem şi noi o mângâiere pentru pârdalnicele de bătrâneţe, că grele mai sunt! a fost peste poate.         – Ia, să apucăm noi doi în două părţi, să ne ducem unde ne-o lumina Dumnezeu, căci tot degeaba stăm noi la un loc amândoi, două nevoi.         – Să ne despărţim unchiaş, dacă tu aşa găseşti de cuviinţă. Dară bine, cine să ne închiză ochii în ceasul cel de pe urmă?         – Că bine zici tu, babo; stăi dară; ia să iei tu basmaua mea care am avut-o în ziua de cununie şi eu ştergarul cel vărgăţel ce mi-ai adus de zestre. În toate zilele să ne uităm la dânsele; şi când vom vedea pe ele câte trei picături de sânge, să ne întoarcem acasă. Acesta să fie semnul că moartea s-a apropiat de unul din noi.         – Aşa să facem unchiaş.         Cum ziseră şi făcură. Se gătiră de drum, îşi luară fiecare desăguţa d-a umeri, în care baba puse pe fund basmaua bărbatului ei, iară unchiaşul ştergarul cel vărgăţel al neveste-sei, şi apucară unul spre răsărit, iară altul spre apus.         Nouă zile şi nouă nopţi se duseră, se duseră, şi iară se duseră. Întrebară şi pe bun şi pe rău, pe mare şi pe mic ce ar face ei ca să poată avea un copil. Ceea ce le spuseră să facă ei răspunseră că au tot făcut, dară în deşert. Ei căutau să le spuie cineva altceva, ce nu ştiau ei, dară nu-şi găsiră omul.         A zecea zi sculându-se unchiaşul, ieşi afară să se spele, ca să pornească la drum mai departe. Când luă ştergarul să se şteargă pe ochi, ce să vază? Trei picături de sânge pe dânsul.         El îşi zise:”Trebuie să mă întorc acasă, căci Dumnezeu ştie ce va fi păţit baba mea.”         Întinse unchiaşul la drum. Nu mai căuta nici de mâncare, nici de odihnă, şi se întoarse acasă cum plecase.         – Ce ţi s-a întâmplat, babo? zise el, cum îşi văzu jumătatea.         – Ce să mi se întâmple, unchiaş? Iacă eu îmi căutam de cale şi întrebam în dreapta şi în stânga, rugându-mă de toţi să mă înveţe ceva ca să putem avea un copil. Dară întrebările şi rugăminţile mele le făceam în sec, căci îmi răceam gura de surda.         Şi tot mergând înainte, am ajuns într-o pădure mare, mare, fără seamăn, şi m-am rătăcit prin bungetul acelei păduri, de nu mai ştiam pe unde să ies la oameni.         Când, o dată văz înaintea mea un moş, fleoş de bătrân, uitat de moarte şi de Dumnezeu. Eu îi spui după ce umblu şi cum m-am rătăcit. Moşul, încărcat de zile cum era, se pune jos, stă de vorbă cu mine şi, cu un grai blajin, îmi arătă drumul pe unde să ies acasă, şi îmi zice să mă întorc, căci râvna noastră a ascultat-o Dumnezeu.         – Şi ăsta a fost semnul de pe ştergarul meu?         – Se vede că asta.         Atunci şi ei se hotărâră ca să nu se mai desparţă şi să rămâie să-şi mănânce amarul împreună.         Nu trecu mult după asta, şi baba spuse unchiaşului că se simte îngreoată.         Aoleo! Unde era Dumnezeu să vază bucuria unchiaşului când auzi d-o asemenea veste bună!         Umbla de colo până colo de bucurie şi nu mai ştia pe ce să puie mâna şi ce să facă.         Şi aşa trecură zilele una după alta până la nouă luni, când baba, cu ajutorul Maicii Domnului, născu un dolofan de copil, de drăguleţ, şi cu o carte în mână.         A treia seară când veniră ursitoarele, se întâmplă ca unchiaşul să fie deştept. Pe dânsul, vezi, nu-l mai prindea somnul de bucurie, şi de trei zile nu-i mai dase ochii în gene, tot umblând pe lângă babă ca s-o îngrijăască şi s-o caute la boală. D-aia şi când veniră ursitoarele, el nu dormea, ci sta stârcit într-un colţ, ca şi când ar fi fost Matracuca, sora doamnei.         Când începură ursitoarele să ursească, el se făcu numai urechi şi auzi tot.         Cea mai mare din ursitoare zise:         – Acest copil are să fie un Făt-Frumos, şi are să ajungă bogat.         Cea mijlocie zise:         – Pe acest copil, când va fi el de doisprezece ani, are să-l răpească duhurile rele.         Cea mică zise:         – Dacă va scăpa de duhurile rele, acest copil are să ajungă împărat.         Atâta îi trebui unchiaşului să auză, ca să-i dea un cuţit ascuţit prin inimă. El, vezi, nu se împăca cu ceea ce zisese ursitoarea d-a doua. O grijă mare îl cuprinse şi, de pe acum chiar, începu a plănui cum să facă să-şi scape copilaşul de un asemenea rău.         Până una, alta, copilul creştea, asculta pe părinţi şi cartea cu care se născuse din mâini n-o lăsa. Cetea, cetea mereu pe dânsa şi învăţa, de se mira toată lumea de silinţa şi învăţătura dânsului.         Când se făcu ca de nouă ani, ştia câte în lună şi în soare. El însuşi ajunsese să fie o carte, şi toţi megiaşii veneau la dânsul şi-l întrebau despre păsurile lor.         Unchiaşul se bucura, nu se bucura de fiul său, dară baba ştiu că nu mai putea de bucurie, văzându-l şi frumos, şi cu atâta procopseală într-însul. Unchiaşul, vezi, era cu cuiul la inimă; ştia el ce ştia, dară la nimeni nu spunea.         Băiatul de ce creştea, d-aia se făcea mai frumos şi mai învăţat. Tot satul îl cinstea şi îl asculta ca pe cine ştie cine; iară unchiaşul, de ce trecea timpul, d-aia se întrista.         Când era aproape de a împlini băiatul doisprezece ani, nu mai putu unchiaşul să ţie, trebui să răsufle. El găsi de cuviinţă să spuie şi alor săi ceea ce era să se întâmple fiului lor. Şi astfel, într-o seară, când stau cu toţii la foc şi povesteau şi verzi şi uscate, ca să le treacă timpul, unchiaşul se apucă de spuse tot ce auzise de la ursitoare.         P-aci, p-aci era să moară baba, muma băiatului, de întristare, când auzi unele ca acele; săriră însă unchiaşul şi fiul său, o stropiră cu apă, şi d-abia, d-abia o mai înviorară. Iară băiatul se puse pe gânduri.         Şi mai plănui el ce mai plănui, până ce, după câteva zile, spuse tatălui său ceea ce izvodise el să facă. Tată-său, carele asculta la gura lui ca la o carte, se duse numaidecât prin sat şi dete gură la toţi megieşii că în seara cutare şi cutare, adecă când era să împlinească fiu-său doisprezece ani, ei să se adune toţi cu totul la biserică, ca să facă rugăciune pentru fiul său, spre a-l scăpa de duhurile cele rele. Vorbi şi cu moş popa şi toţi cu totul se făgăduiră că va împlini cererea unchiaşului. Şi aşa şi făcură.         În seara aceea, când era băiatul unchiaşului să împlinească doisprezece ani, toţi oamenii din sat, bărbaţi, femei şi copii, împreună cu moş popa, se adunară la biserică pentru rugăciune. Şi viind moşul cu baba şi cu fiul lor, tot cu cartea în mână, megiaşii îi băgară la mijloc, şi rugăciunile începură. Se rugară ce se rugară, când deodată se pomeniră că se umple biserica de o ceaţă groasă. Atunci căzură cu toţii în genunche şi scoaseră nişte rugăciuni fierbinţi, de ar fi muiat inima nu ştiu cărui duh rău. Ceaţa se risipi şi ei rămaseră teferi.         A doua seară, când erau la rugăciune tot pe acea vreme, unde se pomeniră că se umple biserica de şoareci, de lilieci şi de bufniţe, şi începură a chiţăi, de colo până colo prin biserică, a se sui pe oameni şi a-i ciupi de pe unde apuca.         Toţi se speriară, până şi chiar moş popa. Atunci băiatul unchiaşului, cu cartea în mână, căzu în genunchi şi începu a se ruga cu foc. Aşa făcură şi unchiaşul şi moş popa, şi toţi megieşii cari se aflau în biserică. Şoarecii şi toate lighioanele acelea pieriră.         A treia seară dacă se adunară şi se puseră la rugă, se rugară, se rugară, până ce către miezul nopţii o dată începu a se cutremura biserica şi se auziră nişte pocnete şi tunete, bubuituri şi duduituri îngrozitoare, ca de tunet. Căzură şi de astă dată în genunchi, se rugară şi de astă dată cu toată credinţa în Dumnezeu. Însă, ce să vedeţi d-voastră? tocmai în toiul rugăciunei, unde se coborî un călugăr din turnul bisericii, apucă pe băiatul unchiaşului de subţiori, îl răpeşte din mijlocul lor şi se înalţă cu dânsul în sus. N-apucară oamenii să bage bine de seamă, şi pieriră din ochii lor ca o nălucă. Ba că o fi rămas prin turn, ba că o fi pe după biserică, ba că o fi pe colo, ba pe dincolo. Aşi! El s-a dus cu călugărul ce-l răpise, şi dus a fost.         Toţi rămaseră ca căzuţi din cer de spaimă, dar unchiaşul şi baba, mai cu asupra. După ce se mai astâmpărară din spaimă, şi după ce biserica se linişti, oamenii ieşiră şi se duse fiecare într-ale sale.         Fiul unchiaşului, deşi răpit de călugăr, dară cartea din mână n-o lăsa. Citea mereu şi în gura mare; iară când fu de ajunse pe la mijlocul cărţii, călugărul nu-l mai putea ţine. Vru să-i smucească cartea din mână; dară băiatul o ţinea vârtos. Luptându-se cu băiatul prin văzduh ca să-i ia cartea, călugărul îl scăpă, şi fiul unchiaşului căzu într-o prăpastie adâncă.         Dumnezeu ştie cât a rămas el acolo, până s-a dezmeticit din ameţeala ce-i veni căzând. Când se pomeni, el era tot cu cartea în mână. Mulţumi Domnului că l-a scos din mâna duhurilor rele şi că este viu; dară alt necaz acum! nu ştia unde se află. Se scoală el d-acolo, şi o porneşte la drum. Şi aide, şi aide până ce d-abia ieşi din prăpastie. Apoi o luă într-acolo unde mila Domnului l-o duce. Şi apucând spre soare-scapătă, se duse, se duse, zi de vară până-n seară, fără să dea de vrun sat şi fără să vază pui de om; şi mai mergând ce mai merse, dete de un copaci şi mase acolo. Nemâncat şi nebăut nu putea să doarmă. Şi luptându-se cu foamea, cu setea şi cu nesomnul, se socotea unde s-ar duce, ca să iasă la lume. A doua zi o apucă iarăşi spre soare-scapătă, după cum plănuia el, până ce dete peste nişte grămezi de căpăţâni şi oase de oameni.         Şi apucându-l nişte răcori reci de frică, începu a citi pe cărticica lui, şi înlătură oarecum groaza ce sta gata să-l coprinză. Îşi luă deci inima în dinţi şi porni înainte; de ce mergea mai-nainte, d-aceea grămezile de oase de om se înmulţeau. El se făcu că nu le bagă de seamă, şi tot înainte mergea, până ce ajunse la un oraş mare, din care numai dărâmături rămăsese. Prea puţine ziduri mai erau în picioare. Şi mai merse ce mai merse, şi dete de nişte palaturi foarte frumoase.         Acolo dacă ajunse, bătu în poartă. El cugeta să ceară ceva demâncare, că nu mâncase nu ştiu de câte zile, şi să-l lase să mâie acolo, că era vreme de când nu se odihnise ca lumea. Dară nu-i răspunse nimeni.         Mai bătu o dată. Dar ca să răspundă cineva, ba.         În sfârşit, bătu şi a treia oară; dară niţel mai tăricel. De astă dată se auzi un glas piţigăiat dinlăuntru că-l întrebă:         – Cine este?         El răspunse că este om ca toţi oamenii, şi cere să-l găzduiască.         Dacă îi deschise portiţa, ce credeţi că mi-ţi văzu? O umbră de om, un bătrân cu barba până la genunchi, slab şi pipirnicit şi cocoşat de parcă mânca numai vinerea. El se cruci când văzu pe Făt-Frumos, şi-i spuse că n-a văzut om de când era copilandru. Acest bătrân era portarul curţii, şi lăsat acolo să păzească palatul până s-o găsi cineva care să desfacă făcutul locului aceluia.         Dacă intră Făt-Frumos înăuntru, bătrânul îi puse o masă curată, şi pe masă nişte pâine albă ca zăpada şi nişte legumă bună de mâncare, însă gătită fără multe meşteşuguri.         Băiatul îmbuca lupeşte, căci nici el nu mai ştia de când nu mâncase. După ce mâncă şi se sătură, se puse la vorbă cu unchiaşul.         – Bine tătuţule, ca ce să fie asta, de n-am întâlnit eu, cale de atâtea zile de când viu, nici un sufleţel de om p-aici pe la voi, fără numai grămezi, grămezi de oase de oameni, risipite colea şi colea? Ş-apoi şi aici la palaturile acestea, numai pe tine te găsesc cu sufletul în oase, încolo parcă ar fi în împărăţia morţii?         – Ei, tătişorule, povestea împărăţiei acesteia este mare. Eu ţi-oi spune o câtinică din ea. Să vezi dumneata, nepoţelu moşului, această împărăţie a fost şi ea odată mare şi puternică. Împăratul şi împărăteasa locului n-aveau copii. Ei, în loc să se roage lui Dumnezeu ca să le dea un moştenitor, se apucară să umble cu farmece. Umblară ei ce umblară, şi dete peste un fermecător meşter.         Acesta nu ştiu ce făcu, nu ştiu ce drese, că numai iată că împărăteasa rămâne grea, şi după nouă luni născu o fată mai frumoasă decât nu ştiu care zână din cer. Ea trăieşte şi acum. Este atât de frumoasă, încât s-o vezi şi să n-o uiţi în toată viaţa ta.         La trei zile când veniră ursitoarele, o ursiră ca ea să nu se poată mărita până ce nu se va găsi cineva care să petreacă o noapte în cămara ei şi să scape teafăr. Pasămite Dumnezeu pedepsea pe copil pentru păcatul părinţilor. Nu numai atât, dară ursitoarele întinse pedeapsa aceasta şi asupra împărăţiei. Ele zise că din ziua când va veni cel dintâi peţitor şi nu va izbuti să scape, toate oraşele şi toate satele să se dărâme precum le-ai văzut şi tu, şi toţi oamenii să putrezească, să le rămâie numai oasele. Aceasta ca să îngrozească pe juni, ca să nu vie în peţit. Vezi d-ta, şi fermecătorul acela care a făcut pe împărăteasă să nască fu pedepsit, căci umbra lui este care vine noaptea de munceşte şi chinuieşte pe bieţii tineri carii se încumet a rămânea în cămara domniţei. Mulţi tineri s-au încumes până acum a face cercare, şi toţi au pierit.         Auzind unele ca acestea Făt-Frumos, zise portarului că ar dori să vază şi el pe fata de împărat.         – Fugi d-acolo, tătişorule, nu-ţi mai băga sufletul în păcat. Fă-ţi cruce şi te depărtează de locurile acestea, ca să nu-ţi pierzi viaţa. Păcat de tinereţile tale.         “Fie! îşi zise băiatul, gândindu-se la cele ce păţise până acum, tot n-am eu la ce mai trăi singur prin pustiităţile acestea”, şi stărui ca să-l ducă în cămara domniţei.         Portarul, dacă văzu că nu este chip să-l oprească de a merge, îl duse la fata împăratului. Ei, cum se văzură, se şi plăcură. Se vede că ei erau făcuţi unul pentru altul. Şi de unde să nu fie aşa!         Biata fata împăratului ar fi dorit să rămâie în noaptea aceea băiatul în cămara ei; dară îi era milă de tinereţele lui, cum de să se prăpădească o aşa bunătate de june.         Şi împreună cu portarul mai cercară încă o dată să-l facă a nu rămânea. Dară fu peste poate; căci Făt-Frumos era de aceia cari, când îşi pune în gând să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap.         Şi aşa, cum veni seara, el se duse cu cărticica lui în mână şi stătu în priveghere. Ce făcu el, ce nu făcu, că văzu albul zilei. A doua zi îl găsiră tot cu cartea în mână şi searbăd, şi galben ca turta de ceară, de pare că muncise cine ştie la ce lucruri grele, şi cine ştie câte nopţi, nemâncat şi nebăut.         Se deşteptă şi fata de unde dormea ea, şi cum îl văzu în carne şi oase îi zise:         – Tu să fii soţul meu.         Atunci o dată, ca din senin, începură a învia oamenii de prin oraşe şi de prin sate slugile de prin curte, şi toate câte erau cu suflet, în ziua când veni cel întâi peţitor, începu să mişte şi să se scoale ca dintr-un somn adânc.         Oamenii începură la lucrul lor, oştirea a da în tâmpine şi în surle, şi a veni la curtea împărătească să se închine cu slujba. De unde până aci era tăcere, moarte, acum te asurzeau strigătele şi zgomotul ce făcea mulţimea de oameni şi de argaţi mergând fiecare la lucrul său.         Portarul se buimăcise la cele ce vedea. Nu ştia încotro să-şi întoarcă privirea şi la ce să se uite mai întâi.         Făt-Frumos şi cu domniţa ieşiră şi se arătară la lume. Mulţimea striga de bucurie de se auzea în cer strigătul lor, şi din fiecare gură ieşea vorbele:”Să ne trăiască împăratul şi împărăteasa noastră!”         Făt-Frumos, dacă se cunună cu fata, se aşeză în scaunul împărăţiei şi-şi tocmi oştile, boierimea şi prostimea cum ştia el în legea lui. Toţi rămaseră mulţumiţi de tocmelele lui.         Şi petrecură ce petrecură cu fericire în căsătoria lor; când, într-una din zile, îşi aduse aminte de tatăl său şi de mumă-sa, şi se întristă că nu ştia nimic de căpătâiul lor.         Împărăteasa băgă de seamă întristarea lui, şi ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. Prinse a-l întreba. Iară dacă îi spuse, ea îl îndemnă să se ducă să-şi aducă părinţii, şi să trăiască cu toţii la un loc ca în sânul mă-sii.         Făt-Frumos asta şi voia. Şi totuşi nu se îndura să-şi lase soţia singură. Ştia el, biet, ce va să zică singurătatea. Dară înteţindu-l şi încingându-l dorul de părinţi, hotărî să se ducă.         Înainte însă de a pleca, împărăteasa, soţia lui, îi dete un inel, ce zicea că îl are de la moşi, de la strămoşi, şi îi spuse că are puterea, când îl scoate din deget, se uită la dânsul şi doreşte, să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. Îi dete şi pe vizitiul curţii, om vechi, credincios şi iute la slujbă, care să nu se dezlipească de stăpânul său, nici cât ai da în amnar.         Aşa căpuit şi pregătit de drum, plecă spre satul unde trăiau părinţii lui, după ce-şi luă ziua bună de la împărăteasa, de la boieri şi de la ostaşi. Drumul îi era să treacă pe la împărăţia lui Sefer împărat, pe la ţara zânelor şi Dumnezeu mai ştie pe unde.         Trei ani şi trei luni şi trei zile ţinu călătoria până să ajungă la satul părinţilor lui. Şi trecând pe la împărăţia lui Sefer împărat, l-a întâmpinat dregătorii curţii şi l-a petrecut cu dragoste. Şi trecând şi pe la ţara zânelor, acestea se întreceau care de care să-i arate mai multă cinste şi să-l petreacă.         Dacă ajunse la satul părinţilor săi, trase butca dinaintea bordeiului. Tată-său şi mă-sa nu-l cunoscură. El dacă văzu aşa, ceru să-l găzduiască. Bătrânii priimiră, şi-şi cerură iertăciune că nu pot să-i dea mai mult decât ceea ce au, adică bordeiul lor. El se învoi şi mase acolo. Peste noapte se scoală, iese afară binişor şi, uitându-se la inel, îi arătă că doreşte să se facă un palat înfricoşat în locul bordeiului aceluia.         N-apucă să isprăvească bine de gândit, şi mi se ridică, neiculiţă, nişte palaturi măreţe, împodobite cu de toate frumuseţile, cu grădini falnice, cu izvoare limpezi, de să te tot fi uitat la dânsele şi să nu te saturi. Dară încămite pe dinăuntru? Aci e aci. Cămările, lăviţile, aşternuturile, numai scumpeturi.         Când se deşteptară a doua zi unchiaşul şi cu baba şi se văzură muiaţi numai în aur se speriară. Se frecau la ochi şi se uitau în toate părţile, şi nu le veneau a crede ochilor lor. Li se păreau că visează.         Atunci intră Făt-Frumos la dânşii, îi scoase din uimirea în care căzuseră şi se descoperi, spuindu-le că el este fiul lor cel răpit, şi că a ajuns împărat.         Când auziră de unele ca acestea, unchiaşul şi baba muriră şi înviară de bucurie. Apoi îl luară şi îl pupară şi pe o parte şi pe alta: iară el le sărută mâinile.         Îndată se făcu zvon în sat că unchiaşul şi baba se procopsiră fără ştirea lui Dumnezeu, şi alerga lumea după lume ca să vază cu ochii lor minunea.         Ajungând şi la urechile stăpânului moşiei acest zvon, se duse şi el de văzu palaturile şi rămase cu ochii zgâiţi. Acest om era pizmătareţ şi zăcaş la inimă. Nu voia, vezi, nici în ruptul capului, să-l întreacă alţii, nici în bogăţie, nici în procopseală.         Se duse, deci, acolo, să se încredinţeze prin sine însuşi de această minune, şi dacă văzu pe Făt-Frumos, ar fi poftit dumnealui să-l ginerească, fiindcă avea trei fete.         Pofti pe Făt-Frumos, ca să vie şi el pe la dânsul p-acasă, ca să lege prietenie. Făt-Frumos, cu inima curată şi fără nici o vinovăţie într-însul, se duse, de! de datorie. Acolo, dacă îl văzură, stăpânul moşiei aduse vorba de căsătorie, şi-i spuse că ar fi bun bucuros să-i dea pe oricare va voi el să ia din fetele lui.         Făt-Frumos le spuse curat că el este însurat, şi că are de gând să se întoarcă la nevastă peste puţin. Ba încă le spuse şi cu ce putere făcuse palaturile alea frumoasele dacă îl întrebară.         Pizmătareţul de stăpân al moşiei plănui atunci cu fetele sale, cum să facă să fure inelul din degetul lui Făt-Frumos. Pentru aceasta, nu trecu multe zile, şi poftiră pe Făt-Frumos la masă la dânşii ca să se chefuiască şi să petreacă împreună, căci, ziceau ei, mai avea-vor zile să se mai vază au ba?         Făt-Frumos, fără să-i plesnească prin cap ce plănuiseră ei, se duse. După ce se chefuiră mâncând şi bând cât le cerură inima, când fură să se scoale de la masă zăcaşul de proprietar ceru să le mai dea câte un pahar să bea, la botu calului, cum se zice. În paharul ce dete lui Făt-Frumos, amestecă, fără să ştie el nişte buruieni adormitoare.         Cum bău, îl şi fură Aghiuţă. Căzu într-o amorţeală soră cu moartea. Capul îi bănănăia într-o parte şi într-alta, de parcă îşi rupsese junghetura. Îl luară, deci, binişor, îl puseră într-un pat, şi acolo rămase până a doua zi. Pe când dormea el dus, îi scoaseră inelul din deget şi îl ascunseră.         A doua zi dacă se deşteptă Făt-Frumos, îi fu ruşine de ceea ce făcuse. El se căia şi se căina cum de să facă el fapte de care nu mai făcuse în viaţa lui, să-şi bea adecă şi simţirile. El socotea, vezi, că a băut ca un nemernic, şi d-aia se îmbătase aşa.         Cum se deşteptă se şi duse acasă fără să bage de seamă că îi lipseşte inelul din deget. Acasă dacă ajunse, ia palatul de unde nu e. Pierise ca şi când n-ar fi mai fost, iar în locul lui găsi iarăşi bordeiul părinţilor lui. Se mai căi el o toană de neghiobia ce făcuse, dar acuma prinde orbul, scoate-i ochii, povestea ăluia.         Se hotărî dară să se întoarcă la împărăţia lui, să nu se mai întâlnească cu nişte asemenea oameni răi la suflet. El zise şi părinţilor lui să meargă cu dânsul, să trăiască ca în rai. Dară ei se mulţumiră a le rămânea oasele în sătuceanul în care se născuseră, şi poftiră fiului lor o viaţă lină şi fără de supărări diavoleşti.         Bietul Făt-Frumos, trist că-şi pierduse inelul, trist că părinţii săi nu voiesc a merge să trăiască cu dânsul, sta cu capul rezemat pe mână şi se gândea cum să facă ca toate să-i iasă înde bine. Când, deodată, se înfăţişează înainte-i vizitiul ce-i dase împărăteasa.         – Ce ai, stăpâne, de eşti aşa trist, fără să te mângâi?         Au doară priimit-ai niscaiva ştiri rele de la împărăţie?         – Ba ştiri rele de la împărăţie n-am priimit, dragul meu. Dară iacă, iacă, iacă ce mi s-a întâmplat.         Şi-i spuse tot, din fir până-n aţă.         – Ia lasă, stăpâne, nu te mai mâhni aşa pentru atâta lucru de nimic.         – Ce stai tu de vorbeşti, omule? Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul, aşa sculă rară? Şi de puţin lucru socoteşti tu că este a mă despărţi de părinţi fără să mai nădăjduiesc a-i vedea?         – Ba nu, stăpâne; dară ia să ne înţelegem la cuvinte.         Părinţii împărăţiei tale, dacă nu vor să vie să trăiască pe lângă d-ta, poţi să-i faci să trăiască bine şi aci, lăsându-le o sumuliţă bunicică de bani, de care ai, mulţumită Domnului, destui. Cât pentru inel, apoi împărăteasa doamna noastră a avut de grijă şi pentru aceasta. La plecare, ea mi-a dat acest inel, cu poruncă straşnică ca să ţi-l dau numai atunci când voi vedea că mâhnirea umblă să te biruie. Şi tocmai acum mi se pare că e timpul. Poftim!         Şi îndată scoţând din sân un inel, ca şi celălalt de frumos, i-l dete, mai adăogând a zice că inelul acesta are darul, ca, uitându-te la el şi dorind, îndată se va înfăţişa înaintea dumitale doi arapi, cari vor face orice le vei porunci.         Tocmai atunci trecea p-acolo şi stăpânul moşiei, cel cu pricina, într-o căruţă cu patru telegari, mergând în treaba lui.         Făt-Frumos, cum luă inelul în mână, se uită la el, şi pofti să iasă cei doi arapi. Îndată se pomeni cu doi arapi negri ca fundul ceaunului, că stau dinaintea lui, ageri şi sprinteni ca nişte pardoşi.         – Ce porunceşti, stăpâne? ziseră ei.         – Să-mi luaţi pe chir ăla care trece în căruţă şi să nu-l slăbiţi până nu va scoate inelul ce mi-a tras din deget mişeleşte.         Vezi că el pricepuse că beţia aia d-atuncea nu fusese lucru curat; dară n-avusese ce-şi face capului, d-aia şi tăcuse din gură.         Unde mi se repeziră, neiculene, ăi arapi, ca nişte zmei şi ca nişte lei paralei, de nu-i puteai ajunge cu praştia! Într-o clipă fură acolo, şi unul apucă caii de dârlogi şi mi ţi-i opri ca pe ei, şi altul apucă pe pizmătareţul de stăpân al moşiei de piept, şi cât te-ai şterge la ochi, fu şi dat jos; şi unde mi ţi-l începură a-l răsuci şi a-l buchisi înfundat, de-ţi era mai mare mila de dânsul.         Dacă îi cerură arapii inelul, el tăgăduia ca un nemernic. Se pusese diavolul călare pe inima lui şi nu-l lăsa nicidecum să scoată inelul la iveală. Dară ce credeţi că arapii mi-l lăsară numai aşa, cu una, două? Nici să vă gândiţi.         Îl luară din nou la tărbăceală. Umbla prin mâinile lor, de la unul la altul, ca o minge. Îl mai făţuiră, îl mai trudiră, îl luară din nou la rapanghele, şi-l mai dară căţeaua, de credeai că se pierde prin mâinile lor, şi, ca să spuie, nici cât.         Dacă văzură arapii aşa, că se încâinase şi nu vrea să dea inelul, îl puseră jos, unul îl ţinea şi altul scoase un cuţit de la brâu, îl dete pe masat, şi se făcea că vrea să-l jupoaie de viu.         Văzu ăla că nu e glumă, că-i sta viaţa numai într-un fir de aţă, şi ca să scape de moarte, spuse că la el este inelul şi-l scoase de-l dete arapilor.         Ar fi voit oamenii lui, vizitiul şi argatul, să sară să-şi scape stăpânul din mâna arapilor. Dar cine se putea apropia de dânşii? Numai câte un brânci le da aceştia, şi se duceau peste cap, de se sculau schilozi.         Făt-Frumos privea şi creştea carnea pe el de mulţumire, când vedea că freacă ridichea becisnicului de zăcaş, după cum i se cuvenea.         Priimindu-şi inelul Făt-Frumos, îl băgă în deget lângă cellalt, şi se hotărî a se întoarce înapoi la împărăţia sa. Dete părinţilor lui vro două, trei pungi de galbeni, fiindcă nu voiră a merge cu dânsul, se găti de drum, se urcă în butcă şi porni.         Dară când se despărţiră? Plângea şi lemnele şi pietrele de jalea unchiaşului şi a babei. Vezi că pricepură ei că n-are să se mai vază. Poate că în cer, dar aci pe pământ, de leac!         Şi se duse, şi se duse Făt-Frumos cale lungă depărtată, care de aci înainte se găteşte, basmu mai frumos grăieşte, se duse până ajunse la o poiană frumoasă, de marginea căreia curgea un râuleţ. Aci îşi căută el loc de popas. Fie, că-l şi găsise, căci era o frumuseţe de nu te îndurai să te depărtezi de dânsa.         Licheaua de stăpân al moşiei, nici una nici alta, voia cu dinadinsul să aibă pentru dânsul inelul lui Făt-Frumos şi mai multe nu. Se luă după dânsul, şi cugeta că, mai cu marghiolii, mai cu şoalda, mai cu prefăcătorii, să înşele pe Făt-Frumos şi să-i dea pui de giol la inel.         Dacă văzu Făt-Frumos că vrea să poposească, se opri şi el mai cât colea, după un mărăciniş, şi aşteptă până să adoarmă.         Făt-Frumos, nici că se gândea la nişte astfel de mişelii, el întinse pe pajişte nişte scoarţe scumpe ce le avea, se aşeză pe dânsele, mâncă şi se culcă. Vizitiul lui cel credincios stătu de pază o bună bucată de timp, şi dacă văzu că nici apele nu se mai mişcă, şi fiind şi ajuns de osteneala drumului, puse şi el capul jos şi-l fură somnul.         Când văzu că amândoi dorm duşi, ăla ieşi din crâng binişor, şi pâş, pâş, ca o mâţă când pândeşte la şoareci, se apropie încetişor de Făt-Frumos, îi trage inelele din deget şi p-aici ţi-e drumul.         Iară dacă se sculă Făt-Frumos şi văzu că-i lipsesc inelele, crezu că vizitiul i le-o fi luat, ca să le puie bine, de teamă să nu le piarză dormind, şi-l întrebă. Vizitiul răspunse că, Doamne fereşte! nu i le-a luat el. Acum înţelese că vreun fur i le-a şters şi se întristă, nevoie mare.         Aşa supărat, porunci de înhămă caii la butcă şi porni. El nu ştia ca cine să i le fi luat, şi n-avea pe cine apuca de ele. Şi mergând el aşa şi ciudindu-se şi frământându-se de mâhnire, se gândea ca se să răspundă el împărătesei, când l-o întreba de inele. Nu-i venea lui, vezi, o dată cu capul, să-l crează neştine că este neharnic, mototol şi adormit.         Tocmai pe când părerea de rău îl ajunsese şi mai şi decât până aci, erau trecând printr-o pădure mare şi deasă. Dodată auzi nişte balauri de lăutari trăgând din viori, de gândeai că mănâncă foc, şi din ce în ce se apropiau. Nu trecu mult şi iată că lăutarii trecură pe lângă butca lui Făt-Frumos, tot cântând, şi-i deteră bună-ziua.         Făt-Frumos le mulţumi şi prinse a-i întreba:         – Dară de unde veniţi, bre, oameni buni, şi unde vă duceţi?         Lăutarii răspunseră:         – Ne ducem să cântăm la nunta împărătesei tale.         – Cum să cântaţi la nunta împărătesei mele? întrebă Făt-Frumos, căruia îi sări inima de frică.         – Apoi, să vezi dumneata. Un împărat din vecinătate, văzând că este atâta diastimă de vreme de când ai plecat şi nu te-ai mai întors s-a sculat cu oaste asupra împărăţiei tale, ca să silească pe împărăteasa a lua de soţ pe fiul său. Împărăteasa s-a împotrivit foarte, şi de două ori s-au lovit oştile şi de două ori acel împărat a fost biruitor. În cele din urmă, nici împărăteasa nu mai trăgea nădejde c-o să te întorci. Şi de milă, ca să nu se mai prăpădească oraşele şi satele şi atâta sumedenie de oaste, s-a înduplecat a asculta cererea împăratului, şi mâine le este nunta.         – Cum se poate una ca asta?         – Iaca, se poate şi se prea poate. Dară fiindcă te întorci, şi dacă voieşti să ajungi înaintea nunţii, lasă-ţi butca să vie pe urmă, şi tu aideţi cu noi.         Făt-Frumos n-aşteptă să-i mai zică încă o dată. Se dete binişor jos din butcă, şi porni cu lăutarii la drum. Unul din lăutari îl luă în cârcă, şi când îşi făcu vânt, se aruncă drept în slava cerului, şi mergea ca vârtejul. Ar fi voit el să meargă ca gândul, dară îi fu teamă să nu plesnească fierea în Făt-Frumos.         Odată începu Făt-Frumos să strige:         – Stăi, mă, să-mi iar căciula, că mi-a căzut din cap.         – Ce stai dumneata de vorbeşti? Las-o încolo, la nevoile, căciula, că ea acum o fi cale de şase luni de departe, să mergi cu piciorul până acolo, unde a căzut ea.         Şi mai merse ce mai merse şi se coborâră la scara palatului împărăţiei sale.         Aci dacă ajunse, împărăteasa şi toţi boierii şi toată oastea ieşiră întru întâmpinarea lui. După ce-şi dară bun-găsit şi bun-venit, îi povestiră cum împăratul vecin s-a sculat cu război asupra lor, cum oastea lui a spart oastea împărăţiei lui de două ori, şi cum se gătesc pentru a treia lovire.         Apoi împărăteasa îi spuse că ea a făcut acele meşteşuguri cu lăutarii, ca să-l aducă mai curând, că ştie cum a pierdut inelele şi ce-a păţit.         Pe când vorbeau încă, iacă un curier că se înfăţişează înaintea lor şi dă împărătesei inelele cu pricina şi împăratului căciula ce-i căzuse din cap.         Ea îi spuse că doi din acei lăutari ce a văzut el în pădure a avut porunca: unul să-l aducă pe dânsul, şi altul inelele.         Împăratul se veseli o toană; dară era supărat foarte cum de să îndrăznească vecinul lor împărat să se scoale cu război asupra împărăţiei sale.         Şi auzind gloatele de venirea lui Făt-Frumos veneau droaie să se scrie la oaste. Se sculară, deci, cu mic cu mare, şi făcu oaste ca frunza şi ca iarba. Făt-Frumos le tocmi şi le învăţă cum să meargă la război. Şi-l ascultau gloatele, că-l iubeau nevoie mare. D-apoi boierii? Nu se lăsau nici ei mai prejos. Vezi că şi el era drept, îndurător şi viteaz.         Pornind la război cu o silă aşa de mare şi de grozavă sparse împărăţia vecinului lor cutezător. Prinse în război şi pe acel împărat vrăjmaş, împreună cu fiul său, şi îi aduse de-i tăiară dinaintea împărătesei.         Apoi întinzând coprinsul său şi asupra acelei împărăţii şi mai puind la cale toate cum să ajungă supuşii săi să fie fericiţi, se puse pe trai, şi trăiră veac de om nesupăraţi de nimeni.

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Petre Ispirescu   A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; De când se scria musca pe părete,         Mai mincinos cine nu crede.         A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi, voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; a îmblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii; dar în zadar. În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a zis:         – Bine aţi venit sănătoşi; dar ce îmbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare.         – Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, dacă ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai.         – Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el. Luând împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat şi peste câteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii s-au veselit de această întâmplare.         Mai-nainte de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă.         – Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.         Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă.         De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise:         – Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere.         Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:         – Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.         – Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut.         Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii:         – Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi o să te ridicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie.         Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia.         Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îl trântea, şi astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duse şi la dânsul; iar când puse mâna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise:         – Ce porunceşti, stăpâne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna pe mine un voinic.         Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă şi calul îi zise:         – Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijăşti cu însuţi mâna ta şase săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte.         Cerând împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tatâne-său de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mâna lui să le cureţe de rugină şi, după şase săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti.         Când auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi; văzându-l Făt-Frumos astfel, îi zise:         – De azi în trei zile plecăm.         – Să trăieşti, stăpâne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul.         A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, carii, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dând pinteni calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după dânsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i orânduise împăratul ca să-l însoţească.         După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luându-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. Şi apucând calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni.         Stând să se odihnească, îi zise calul:         – Să ştii, stăpâne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorât. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în pădurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare; dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la îndemână, ca să te slujeşti cu dânsele când va fi de trebuinţă.         Se deteră spre odihnă; dar pândea când unul, când altul.         A doua zi, când se revărsa ziorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă şi înfrână calul, şi chinga o strânse mai mult decât altă dată, şi porni; când, auzi o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise:         – Ţine-te, stăpâne, gata, că iată se apropie Gheonoaia.         Şi când venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vântul până cam deasupra ei şi Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata şi, când era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea:         – Stăi, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic!         Şi văzând că nu o crede, îi dete înscris cu sângele său.         – Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mâncam fript; acum însă m-ai mâncat tu pe mine; să ştii că până azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aicea; câţiva nebuni carii s-au încumes a o face d-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe.         Se duseră acasă la dânsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos şi-l omeni ca pe un călător. Dar pe când se aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei zile d-a rândul şi rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zâne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea îi zise:         – Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti.         După trei zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iar pe de altă parte pârlită. Atunci el întrebă pe cal:         – De ce este iarba pârlită?         Şi calul îi răspunse:         – Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot să trăiască la un loc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta pământ; când Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală; se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decât soră-sa şi are trei capete. Să ne odihnim puţin, stăpâne, şi mâine dis-de-dimineaţă să fim gata.         A doua zi se pregătiră, ca şi când ajunsese la Gheonoaia, şi porniră. Când, auziră un urlet şi o vâjietură, cum nu mai auziseră ei până atunci!         – Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie.         Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; când era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrămi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decât Gheonoaia; iară el îi dete şi dânsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata, carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după trei zile plecară mai departe.         Trecând şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un vântişor care abia adia. Aicea stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise:         – Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi dacă ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Această casă este încongiurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe dasupra.         După ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinându-şi răsuflarea, zise:         – Stăpâne, strânge chinga cât poţi de mult, şi încălecând, să te ţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lângă supţioara mea, ca să nu mă zăticneşti în zborul meu.         Se urcă, făcu probă, şi într-un minut fu aproape de pădure.         – Stăpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dă de mâncare fiarălor pădurei şi sunt adunte toate în curte; să trecem.         – Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi Dumnezeu să se îndure de noi.         Se urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Trecură pe deasupra pădurii şi, tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copaci şi dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dând de mâncare puilor ei (căci aşa numea ea lighionile din pădure), îi prăpădea negreşit.         Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor. Stăpâna era o zână naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise:         – Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?         – Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.         – Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este.         Atunci descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure.         Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci priimi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta.         Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va vi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.         Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.         Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedea într-însul.         – Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.         – Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.         – Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi; căci ne zice gândul că vei pieri.         Toate rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului, n-a fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe urmă, calul îi zise:         – Dacă nu vrei să mă asculţi, stăpâne, orice ţi se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spui o vorbă, şi dacă vei priimi tocmeala mea, te duc înapoi.         – Primesc, zise el cu toată mulţumirea, spune-o!         – Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămâi măcar un ceas.         – Aşa să fie, zise el.         Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeiele şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând şi cu lacrămile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.         – Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia.         Locuitorii râdea de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise.         Ajungând la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Şi iarăşi supărat, plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătâne-său. Aici alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mâna şi îi zise:         – Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am plecat. Dacă pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem!         – Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând.         Calul plecă ca săgeata de iute.         Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.         Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:         – Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.         O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână.         Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.