Jack London cărți

Chemarea Strabunilor de Jack London   În sălbăticie Străvechi şi rătăcitoare dorinţe Rup lanţul obişnuinţei. Se trezesc, din somn hibernal, Strămoşii sălbaticei fiinţe.                 Buck.           Buck nu citea ziarele, altminteri ar fi ştiut că necazul se zămislea şi că asta nu-l privea doar pe el, ci pe orice câine voinic, cu muşchi tari şi cu blană lungă şi călduroasă, de la Puget Sound până la San Diego.           Asta pentru că oamenii, scotocind prin întunericul arctic, găsiseră un metal galben şi fiindcă vapoarele şi companiile de transport profitau enorm de descoperirea respectivă, cărând mii de indivizi ce se repezeau spre ţinuturile nordice. Tipii aceia voiau câini, iar animalele dorite de ei erau dulăi voinici, cu muşchi puternici, capabili de mari eforturi, cu blănuri care să-i apere de ger. Buck trăia într-o casă uriaşă din Santa Clara Valley, cea mereu plină de soare. Locul se numea „Ţinutul judecătorului Miller”. Era ceva mai retras de la drum, pe jumătate ascuns între copaci, printre care se putea vedea veranda răcoroasă ce înconjura clădirea.           De casă te puteai apropia pe nişte alei pietruite ce şerpuiau printre păşunile întinse, pe sub pâlcurile de plopi înalţi.           Mai în spate, lucrurile aveau chiar dimensiuni mai impresionante decât cele din faţă. Acolo se găseau marile grajduri, unde o duzină de bărbaţi şi de băieţi munceau, şirurile de case ale celor ce lucrau la vie, locuinţele rânduite ordonat ale argaţilor, via, păşunile verzi, livezile, straturile cu căpşuni. Se mai afla acolo instalaţia de pompare a fântânii arteziene. Nu lipsea nici rezervorul uriaş din ciment unde băieţii judecătorului Miller se îmbăiau dimineaţa şi se răcoreau în fierbinţile după-amiezii.           Peste această imensă avere stăpânea Buck. Aici se născuse el şi trăise primii patru ani din viaţă.           Adevărat, existau şi alţi câini. Trebuiau să existe şi alţi câini într-un loc atât de întins, dar ei nu contau. Ei veneau şi plecau, stăteau în coteţele lor supraaglomerate sau în obscuritatea casei, ca Toots, mopsul japonez sau Ysabel, căţeluşa mexicană fără păr, făpturi ciudate ce rareori îşi scoteau nasul pe afară sau puneau piciorul pe pământ.           Pe de altă parte, existau foxterierii, câţiva cel puţin, care lătrau ameninţător la Toots şi la Ysabel, care-i priveau prin ferestre, apăraţi de o armată de servitoare înarmate cu mături.           Dar Buck nu era un câine de casă, ci de curte. Întregul regat îi aparţinea. Sărea în piscină când voia, se ducea la vânătoare cu fii judecătorului, le escorta pe Mollie şi Alice, fetele judecătorului, în întunericul serii sau în zori de zi. În nopţile de iarnă zăcea la picioarele judecătorului, lângă focul ce ardea cu zgomot în căminul din bibliotecă. Îi căra în spinare pe nepoţii judecătorului sau îi dădea de-a rostogolul prin iarbă şi avea grijă să nu păţească nimic rău pe la fântână, grajduri sau prin alte locuri.           Printre terieri, el păşea cu măreţie. Pe Toots şi pe Ysabel nici nu-i băga în seamă. Era rege, stăpânea peste tot ce mişca, se târa sau zbura din ţinutul judecătorului Miller, inclusiv peste oameni.           Tatăl său Elmo, un imens Saint-Bernard, fusese tovarăşul de nedespărţit al judecătorului, iar Buck preluase atribuţiile părintelui său. Nu era la fel de mare, cântărea doar o sută patruzeci de livre, adică vreo şaptezeci de kilograme, pentru că mama lui, Shep, fusese din rasa ciobănesc scoţian.           Totuşi o sută patruzeci de livre, la care se adăuga demnitatea provenită din respectul pe care i-l arătau toţi, îl făceau să se comporte ca un rege. Timp de patru ani, trăise ca un aristocrat. Se născuse cu o anumită mândrie. Chiar era puţin egoist, ca un boier de la ţară, din cauza singurătăţii în care vieţuia. Nu devenise însă un câine răsfăţat, se ferise de aşa ceva. Vânătoarea şi deliciile deplasărilor prin vastele întinderi de pădure şi de câmpie îl făceau să nu se îngraşe şi îi întăriseră muşchii. La fel ca rasele de câini din zone mai reci, plăcerea de a se bălăci în apă îi menţinuse şi îi întărise sănătatea. Aşa se prezenta câinele Buck în toamna anului 1897, când aurul găsit la Klondike atrăgea toţii bărbaţii către nordul îngheţat. Dar Buck nu citea ziarele şi nu ştia că Manuel, unul dintre ajutorii de grădinar, însemna pentru el o cunoştinţă nedorită.           Manuel avea un păcat de moarte. Îi plăceau jocurile de noroc. De asemenea, avea o încredere oarbă în acest sistem. Asta avea să îl trimită în iad, căci, pentru a juca îi trebuiau bani, iar câştigurile sale de ajutor de grădinar nu-i permiteau decât să-şi întreţină nevasta şi numeroşii săi copii.           Judecătorul se afla la o întâlnire la Asociaţia Viticultorilor, iar băieţii se ocupau cu organizarea unui club de atletism, în noaptea de neuitat a ticăloşiei lui Manuel. Nimeni nu i-a văzut, pe el şi pe Buck, ieşind prin livadă, la ceea ce dulăul credea a fi o plimbare.           Şi, cu excepţia unui bărbat singuratic, nimeni nu i-a văzut ajungând într-o mică gară cunoscută drept College Parck. Bărbatul acela a discutat cu Manuel şi i-a dat nişte bani.           — Ai fi putut împacheta mai bine marfa înainte de a o livra, zise străinul arţăgos, iar Manuel dublă frânghia groasă pe sub zgarda lui Buck.           — Să ţii bine de ea, spuse ajutorul de grădinar şi celalalt îi făcu semn din cap că aşa va face.           Câinele acceptase funia cu demnitate. Nu mai purtase aşa ceva, e adevărat, dar se învăţase să aibă încredere în oamenii pe care îi ştia. Îi considera ca fiind mai înţelepţi decât el însuşi. Dar, când frânghia trecu în mâinile celuilalt, Buck mârâi ameninţător.    

Jack London Colţ Alb   PARTEA a I-a   Capitolul 1 PÂRTIA CĂRNII     Pădurea de molift negru şerpuia mohorâtă de-a lungul malurilor îngheţate. Vântul despuiase de curând arborii de veşmântul lor alb de gheaţă, şi în lumina palidă a asfinţitului, trunchiurile negre, prevestitoare de nenorocire, păreau că se pleacă unul spre altul. O tăcere nemărginită domnea asupra întinderii şi întreg ţinutul nu era decât o pustietate nesfârşită şi fără de viaţă, încremenită, atât de însingurată şi rece, că nici tristeţe nu mai trezea. Te îmbia parcă să râzi, dar un râs ce înfiora mai mult decât orice tristeţe, un râs fără voioşie, ca zâmbetul sfinxului, un râs rece ca gheaţa, în care sălăşluia ceva din  grozăvia   celor   nestrămutate.   Era   Wildul1, sălbaticul wild de la miazănoapte, cu inima de gheaţă.   Dar viaţă totuşi era, undeva departe în acest ţinut, o viaţă sfidătoare. În josul apei îngheţate trudea un atelaj de câini-lupi. Blana lor zburlită prinsese chiciură, iar răsuflarea le îngheţa în aer de cum ieşea din gură în pufăituri de aburi, aşternându-li-se apoi în cristale pe blană. Prinşi în hamuri şi şleauri2 de piele, câinii trăgeau după ei o sanie. Era o sanie fără tălpici, făcută din scoarţă groasă de mesteacăn, cu fundul de-a dreptul pe zăpadă. Botul îi era adus în sus şi răsucit ca un sul, anume ca să împingă sub sanie coama de zăpadă afânată ce se ridica dinainte în valuri. Pe sanie se afla legată zdravăn o ladă lungă şi îngustă. Mai erau şi altele - pături, o secure, un ibric pentru cafea şi o tigaie; dar în ochi îţi sărea mai întâi lada lungă şi îngustă, care ocupa mai tot locul.   Înaintea câinilor păşea anevoie un bărbat cu rachete mari în picioare. În urma săniei, un altul. În lada de pe sanie zăcea un al treilea, pentru care truda se sfârşise, un om pe care wildul îl doborâse şi îl răpusese pentru a nu se mai putea urni sau lupta vreodată. Prin natura lui, wildul nu iubeşte mişcarea. Pentru el viaţa e o ocară, căci viaţa înseamnă mişcare; şi wildul năzuieşte întotdeauna să nimicească mişcarea. El îngheaţă apa pentru a o opri să alerge spre mare, alungă seva din arbori de-i face să îngheţe până-n măduvă, dar cel mai sălbatic şi mai grozav îl hăituieşte şi-l doboară wildul pe om - omul, făptura cea mai neastâmpărată, mereu răzvrătită împotriva zicalei după care mişcarea trebuie să ducă până la urmă la nemişcare.   Totuşi, înaintea şi în urma săniei, neînfricaţi şi dârji, păşeau anevoie cei doi oameni care nu fuseseră încă răpuşi, îşi acoperiseră trupurile cu blănuri şi piei moi. Genele, obrajii şi buzele le erau atât de încărcate de cristalele răsuflării lor îngheţate, că nici nu li se mai putea desluşi chipul. Ai fi spus că sunt nişte arătări, ciocli dintr-o lume a duhurilor, la înmormântarea unei stafii. Nu erau însă decât oameni care răzbăteau prin pustietate, prin ţinutul amăgirii şi tăcerii, bieţii vântură-lume, porniţi într-o aventură uriaşă, luptându-se cu străşnicia unei lumi tot atât de îndepărtate, străină şi încremenită precât e hăul văzduhului.   Mergeau fără vorbă, cruţându-şi suflarea pentru truda trupurilor. Pretutindeni domnea tăcerea, care îi apăsa ca o povară. O simţeau cum le apasă creierii, întocmai cum scafandrul simte în adâncuri o presiune de mai multe atmosfere3. Îi strivea sub greutatea imensităţii fără margini şi a unei sorţi de nestrămutat. Îi strivea până în cele mai tainice ascunzişuri ale sufletului, storcând din ei, aşa cum storci sucul din boaba de strugure, toate patimile şi exaltările înşelătoare şi neîngăduita preţuire de sine a omului, până ce şi-au dat seama că sunt pieritori şi mărunţi, bieţi atomi, biete fire de praf ce se mişcă cu prea puţină viclenie şi fără un dram de minte în vâltoarea jocului marilor elemente şi forţe oarbe dezlănţuite.   Trecu o oră şi încă una. Lumina palidă a zilei scurte, lumină fără soare, începuse să se destrame, când un urlet slab şi îndepărtat străpunse atmosfera încremenită. Urletul crescu în icniri repezi, până ce ajunse la cea mai înaltă notă, unde stărui tremurător şi încordat, apoi se stinse încet. De n-ai fi simţit în el o sălbăticie jalnică şi o poftă mistuitoare, ai fi putut crede că e vreun suflet rătăcit care se tânguie. Omul din faţă întoarse capul până ce privirea lui o întâlni pe a celui din urmă. Şi atunci, pe deasupra lăzii lungi şi înguste, amândoi dădură din cap cu înţeles. Un nou urlet străpunse tăcerea. De astă dată, cei doi oameni îşi dădură seama dincotro vine: venea din urmă, de undeva de pe întinderea de zăpadă peste care trecuseră. Un al treilea urlet, ce părea răspunsul, se auzi tot dinapoia lor, dar din stânga celui de-al doilea urlet. Ne-au luat urma, Bill - spuse omul din faţă. Glasul îi răsuna răguşit şi parcă dintr-o altă lume, iar ca să vorbească, se trudise de-a binelea. Carnea e rară - îi răspunse tovarăşul său. N-am mai văzut urme de iepure nu ştiu de câte zile. După aceea nu mai scoaseră o vorbă, deşi rămaseră cu urechile ciulite la urletele de pradă ce nu mai conteneau înapoia lor. La căderea nopţii vârâră câinii într-un desiş de molift de pe malul apei şi înjghebară tabăra. Sicriul aşezat lângă foc le slujea deopotrivă de scaun şi de masă. Câinii-lupi, înghesuiţi, ceva mai departe de foc, mârâiau şi se ciorovăiau între ei, dar nu prea se arătau dornici să se afunde în beznă. Henry, mi se pare că se aţin pe lângă tabără mai aproape ca de obicei - observă Bill. Henry, care sta aplecat asupra focului, potrivind ibricul de cafea cu o bucată de gheaţă, dădu din cap. Şi nici nu se grăbi să vorbească până ce nu-şi luă locul pe sicriu şi nu începu să mănânce. Ştiu ei unde le e pielea la adăpost. Tot e mai bine să înfulece decât să fie înfulecaţi. Câinii ăştia nu-s proşti deloc. Bill dădu din cap. Eh, nu ştiu, zău. Tovarăşul îl privi mirat: Nu te-am mai auzit până acum să te îndoieşti de deşteptăciunea lor. Henry - spuse celălalt, mestecându-şi tacticos fasolea -ai auzit ce larmă au făcut când le-am dat de mâncare? S-au bătut pe ea mai mult ca de obicei - recunoscu Henry. Câţi câini avem, Henry? Şase. Bine, Henry... - Bill se opri o clipă pentru a da mai multă greutate vorbelor sale. După cum ţi-am spus, Henry, avem şase câini. Am scos din sac şase peşti şi am dat fiecărui câine câte unul dar un câine a rămas fără peşte. Ai numărat greşit. Avem şase câini - o luă celălalt de la capăt, calm. Am scos şase peşti. Ureche Tăiată a rămas fără peşte. După aia m-am dus la sac şi i-am dat şi lui un peşte. Avem numai şase câini - spuse Henry. Henry - continuă Bill - nu vreau să spun că toţi erau câini, dar şapte au primit peşte. Henry se opri din mâncat şi, aruncând o privire pe deasupra focului, numără câinii. Acum îs doar şase - spuse el. L-am văzut pe celălalt rupând-o la fugă prin nămeţi -zise Bill cu nepăsare. Am văzut şapte. Henry îl privi compătimitor şi spuse: Ce n-aş da să se termine odată drumul ăsta! Ce vrei să spui? întrebă Bill. Vreau să spun că încărcătura pe care o ducem cu noi îţi cam zdruncină nervii şi că ai început să ai vedenii. M-am gândit la asta - răspunse Bill cu seriozitate. Şi cum îţi spuneam, când l-am văzut că o tuleşte peste nămeţi, m-am uitat pe zăpadă şi i-am văzut urmele. După aia am numărat câinii şi tot şase mi-au ieşit la socoteală. Urmele mai sunt şi acum pe zăpadă. Vrei să le vezi? Hai să ţi le arăt. Henry nu răspunse, ci mestecă mai departe, în tăcere, până ce îşi termină mâncarea. O încheie cu o ceaşcă de cafea, apoi îşi şterse gura cu dosul palmei şi zise: - Adică, crezi că... - un urlet tânguitor, de o jale sălbatică, venind de undeva din beznă, îi curmă vorba. Se opri să-l asculte, apoi îşi încheie fraza, arătând în direcţia de unde venea urletul - era vreunul din ei? Bill dădu din cap. - Al dracului să fie dacă nu-i aşa. Doar ai văzut şi tu ce larmă au făcut câinii! Urlet după urlet, şi altele care le răspundeau, transformară tăcerea într-un adevărat balamuc. De pretutindeni se auzeau urlete, iar câinii îşi arătau spaima ghemuindu-se unul într-altul şi atât de aproape de foc, încât dogoarea le pârlea părul. Înainte de a-şi aprinde pipa, Bill mai azvârli câteva lemne pe foc. Mi se pare că te-ai cam pierdut cu firea - spuse Henry. - Henry... - Bill trase gânditor din pipă şi după un răstimp urmă: Henry, mă gândeam... zău că ăsta e cu mult mai fericit decât o să fim noi amândoi vreodată! Făcu semn către cel de-al treilea, arătând cu degetul mare în jos, spre lada pe care erau aşezaţi. Când om muri noi, Henry, mare noroc dacă om avea destui bolovani peste hoiturile noastre, ca să ne apere de câini. Dar noi nu avem familie, nici bani şi nici toate ălelalte ca ăsta - adăugă Henry. Nu-i de nasul nostru să ne ducă atâta cale ca să ne îngroape. Ce mă frământă pe mine, Henry, este ce caută la capătul pământului, prin locuri uitate de Dumnezeu, unul ca ăsta, care la el acasă era cineva şi care n-ar fi avut nevoie niciodată să-şi bată capul ce să mănânce sau cu ce să se acopere; asta nu pricep eu. -  Putea să trăiască până la adânci bătrâneţe dacă rămânea la el acasă - încuviinţă Henry. Bill dădu să mai spună ceva, dar îşi luă seama. Se mulţumi să arate cu degetul spre zidul de întuneric ce-i apăsa de pretutindeni. În bezna de nepătruns nu puteai desluşi vreo formă, ci doar o pereche de ochi care străluceau ca jăraticul. Henry mai arătă cu capul o a doua şi o a treia pereche. În jurul taberei se afla un cerc de ochi sclipitori. În răstimpuri, o pereche de ochi se mişca sau dispărea, ca să reapară după o clipă. Neliniştea câinilor crescuse şi, cuprinşi de spaimă, dădură buzna spre foc, târându-se şi ghemuindu-se la picioarele oamenilor. În învălmăşeală, unul din câini nimeri peste foc şi începu să schelălăiască de durere şi de spaimă când mirosul de păr pârlit se răspândi în aer. Larma făcu o clipă ca cercul de ochi să dea înapoi neliniştit şi chiar să se retragă puţin, pentru ca îndată ce câinii se liniştiră, să se apropie din nou. - Henry, ce ghinion al dracului să ţi se termine muniţia! Bill îşi sfârşi pipa şi-l ajută pe tovarăşul său să aştearnă culcuşul de blană şi păturile peste crengile de molift pe care le aşezaseră pe zăpadă înainte de cină. Henry mormăi ceva şi începu să-şi dezlege mocasinii. - Câte cartuşe ziceai că ne-au rămas? întrebă el. - Trei - se auzi răspunsul - şi aş fi vrut să fie trei sute. Le-aş fi arătat eu atunci, lua-i-ar naiba! Ridică pumnul ameninţător spre ochii ce sclipeau, apoi îşi puse cu grijă mocasinii în faţa focului. De s-ar muia odată gerul - urmă el. Sunt 50F4 sub zero de două săptămâni. Ce bine ar fi fost să nu mă fi pornit la drumul ăsta, Henry. Nu-mi place întorsătura pe care o ia. Nu mă prea simt eu în apele mele. Şi cum îţi spuneam, aş vrea să se sfârşească odată drumul ăsta, să putem sta amândoi în faţa focului la Fortul Mc. Gurry, aşa cum stăm acum, şi să jucăm cărţi. Uite ce-aş vrea eu. Henry mai mormăi ceva şi se vâri în culcuş. Nu aţipi bine, că-l trezi glasul tovarăşului său. Ascultă, Henry, când a venit ăla de-a luat un peşte, de ce oare n-or fi sărit câinii pe el? Asta mă frământă pe mine. Te frămânţi prea mult, Bill - răspunse Henry, somnoros. Nu erai aşa altădată. Mai tacă-ţi gura şi culcă-te şi să vezi că mâine dimineaţă o să te simţi iară în apele tale. Cred că nu stai bine cu stomacul şi d-aia eşti aşa. Cei doi tovarăşi dormeau unul lângă altul, în acelaşi culcuş, răsuflând din greu; focul sta să se stingă şi ochii strălucitori strângeau cercul în jurul taberei. De spaimă, câinii se strânseseră grămadă şi din când în când mârâiau ameninţător la vreo pereche de ochi care se apropiau. La un moment dat se făcu atâta larmă, încât Bill se trezi. Ieşi din culcuş cu băgare de seamă, ca să nu-şi trezească tovarăşul, şi mai puse lemne pe foc. De îndată ce flăcările se înălţară cercul de ochi se trase înapoi. Mai aruncă o privire spre câinii ghemuiţi unul într-altul. Se frecă la ochi şi se uită la ei cu mai multă atenţie. Apoi se strecură din nou sub pături. Henry - zise el. Ei, Henry! Henry mormăi trezindu-se din somn şi întrebă: Ce s-a mai întâmplat? -Nimic - se auzi răspunsul - numai că i-am numărat din nou şi iar sunt şapte. Henry primi această noutate printr-un mormăit care se transformă în sforăială şi adormi din nou. Dimineaţa, Henry se trezi primul şi îl trase afară din culcuş şi pe tovarăşul său. Deşi era şase dimineaţa, mai aveau încă trei ceasuri până să se lumineze de ziuă. Şi în bezna nopţii, Henry începu să pregătească gustarea de dimineaţă, în timp ce Bill împăturea aşternutul şi pregătea sania de plecare. - Ascultă Henry - întrebă el pe neaşteptate - câţi câini ziceai că avem? - Şase. - Greşit - proclamă Bill, triumfător. - Sunt iar şapte? întrebă Henry. - Nu, cinci; unu a tulit-o. - La naiba! strigă Henry, mânios, lăsând gătitul şi venind să numere câinii. - Ai dreptate, Bill - spuse el. Grăsanul a şters-o. - Şi a rupt-o la fugă, de parcă scapără în urma lui. Nu l-am putut vedea din pricina fumului. - N-are sorţi de scăpare - încheie Henry. L-au înghiţit de viu. Pun rămăşag că schelălăia când le aluneca pe gâtlej, bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată! - Câinele ăsta a fost întotdeauna nebun - zise Bill. - Dar oricât de nebun o fi un câine, chiar până într-atât nu cred să fie ca s-o tulească şi să-şi facă singur felul! Aruncă o privire cercetătoare spre ceilalţi câini, prinzând într-o clipă trăsăturile caracteristice ale fiecărui animal. Mă prind că nici unul din ăştia n-ar face aşa ceva. - Nici cu bâta nu-i poţi urni de lângă foc - încuviinţă Bill. Am spus eu întotdeauna că Grăsanului îi lipseşte o doagă. Iată epitaful unui câine mort pe o pârtie de la miazănoapte - şi câţi alţi câini, câţi oameni nu vor fi avut parte nici măcar de unul ca acesta.   descarcare carte...  

Dragoste de viață de Jack London               Pe mal veneau şotânc-şotânc, coborând la vale, doi oameni. Cel care mergea în faţă se poticnea din când în când în bolovanii colţuroşi, presăraţi pe toată albia râului. Amândoi erau istoviţi, abia se mai ţineau pe picioare. Pe feţe aveau întipărită resemnarea, resemnarea pe care ţi-o dă suferinţa grea şi îndelungată. Baloturi grele de pături, prinse cu nişte curele petrecute pe după frunte, le atârnau în spate. Şi amândoi ţineau în mâini câte o puşcă. Mergeau încovoiaţi, cu capetele întinse înainte, cu privirile în pământ. - Ce bine ar fi dacă am avea măcar două din cartuşele pe care le-am lăsat în ascunzătoare, rosti cel care mergea în urmă. Glasul îi era sec, lipsit de expresie. Şi vorbea morocănos; primul, şonticăind prin torentul lăptos care spumega printre stânci, nici nu cataghisi măcar să răspundă. Celălalt venea în urma lui, la un pas distanţă. Nu-şi scoseseră ghetele; şi apa era rece ca gheaţa, atât de rece încât le amorţiseră gleznele, labele picioarelor..... Pe alocuri valurile creşteau, spărgându-li-se în genunchi; şi tot mergeau aşa, clătinându-se şi pipăind atent cu piciorul fundul apei, înainte de a face un pas. Călcând pe o piatră lustruită de apă, cel din urmă alunecă şi era cât pe ce să cadă, dar încordându-se din răsputeri, îşi regăsi echilibrul, nu fără a scoate în acelaşi timp un urlet de durere. Părea ameţit, gata să leşine. Se aplecă înainte, nesigur pe picioare, întinzând mâna slobodă de parcă ar fi căutat un sprijin în aer. După ce-şi regăsi echilibrul, făcu un pas dar iar se poticni şi iar fu cât pe ce să cadă. Înciudat, rămase locului nemişcat, uitându-se la celălalt, care în tot acest timp nu întorsese niciodată capul. Rămase aşa vreme de un minut, ca şi când s-ar fi sfătuit cu sine însuşi. Apoi strigă: Ei, Bill, mi-am scrântit glezna! Clătinându-se, Bill mergea mai departe prin apa lăptoasă, fără să arunce măcar o privire în jur. Cel care rămase în urmă îl vedea cum se depărtează şi cu toate că avea faţa împietrită, ochii îi căpătaseră expresia unui cerb rănit. Tot poticnindu-se, Bill urcă celălalt mal şi-şi urmă drumul, drept înainte, fără să privească înapoi. Omul care rămăsese în torent nu-l slăbea din ochi. Buzele îi tremurau puţin, făcând să freamăte mărăcinişul de ţepi negri care le acopereau. De câteva ori scoase limba ca să le mai umezească. Bill! Strigă el. Era chemarea deznădăjduită a unui om puternic aflat la strâmtorare, dar Bill nu întoarse capul. Celălalt îl privea cum se depărtează şchiopătând şi clătinându-se, dar urcând totuşi povârnişul domol, spre coama lină a colinei joase care mărginea orizontul. Îl urmări până ce trecu peste culme şi dispăru. Apoi se întoarse şi-şi roti ochii încet peste crâmpeiul de lume care-i mai rămăsese acum, după plecarea lui Bill. Aproape de orizont, soarele se iţea tulbure, înghiţit de valuri masive şi dense de aburi şi de neguri. Mutând întreaga greutate pe piciorul teafăr, omul îşi scoase ceasul. Era ora patru, şi gândinduse că era spre sfârşitul lui iulie sau în jurul lui 1august (nu ştia data precisă, ci doar cu o aproximaţie de o săptămână sau două) socoti că soarele se află la nord-vest. Întorcându-şi privirea spre sud, se gândi că undeva, dincolo de aceste dealuri întunecate, trebuie să se întindă marele Lac al Ursului; şi că tot pe acolo, de-a curmezişul pustietăţilor canadiene, trebuie să treacă şi cercul polar. Torentul în care stătea acum era, fără îndoială, un afluent al râului Coppermine, care curgea spre miazănoapte şi se vărsa prin golful Încoronării în oceanul Artic. Nu fusese niciodată acolo, dar îl văzuse odată pe o hartă a Societăţii Golfului Hudson. Îşi mai aruncă o dată ochii în jur. Nu era deloc o privelişte încurajatoare. Oriîncotro te-ai fi uitat, nu vedeai decât linia joasă a orizontului. Dealurile erau pitice. Nici urmă de copaci, de tufe sau măcar de ierburi, pretutindeni o pustietate copleşitoare, cumplită, care-i umplea sufletul de groază. „Bill!” murmură el. Apoi încă o dată: „Bill!” Şi stând aşa, în mijlocul torentului acela lăptos, spatele i se încovoie, strivit parcă de calmul înfricoşător al nesfârşitelor întinderi. Începu să tremure, ca scuturat de friguri, până ce puşca îi scăpă din mână şi căzu în apă. Plescăitul îl trezi brusc. Începu să se lupte cu spaima şi îşi veni în fire, căutând înfrigurat prin apă până îşi regăsi puşca. Apoi, ridicând mai sus balotul şi aşezăndu-l pe umărul stâng, pentru ca piciorul rănit să fie eliberat de povară, o porni spre mal, încet şi cu luare-aminte, schimonosindu-se de durere la fiecare pas. Nu se opri nicio clipă. Cu o deznădejde vecină cu nebunia, fără să-i pese de durere, o apucă în sus pe povârniş, spre culmea colinei după care dispăruse tovarăşul lui. Era şi mai grotesc şi mai caraghios decât celălalt, cu mersul lui şchiop, poticnit. Odată ajuns în vârful colinei, în faţa ochilor i se desfăşură o vale pustie, lipsită de orice urmă de viaţă. Spaima îl năpădi iarăşi. O birui însă, îşi ridică şi mai sus balotul pe umărul stâng şi coborî povârnişul. Fundul văii mustea de apă ca un burete; o pânză deasă de muşchi ţinea apa la suprafaţă. La fiecare pas apa ţâşnea de sub picioarele lui şi de câte ori ridica bocancul auzea plescăitul surd al muşchiului jilav, care rezista sub călcătura grea. Luându-se după urmele paşilor celuilalt, se târî aşa din muşchi în muşchi sau de-a lungul şi de-a curmezişul lespezilor stâncoase care se ridicau ca nişte insuliţe în marea de muşchi. Deşi singur, nu se simţea pierdut. Ştia că puţin mai departe se află un loc unde molifţi şi brazi pitici, piperniciţi, străjuiesc malul micului lac ,,Ticinicili”( în graiul băştibaşilor asta înseamnă ,,ţinutul beţigaşelor”). Şi în lacul acela se vărsa un pârâiaş limpede, nu ca torentul acesta. Pe malul acelui pârâiaş creştea iarbă - îşi aducea aminte de asta – dar copaci nu erau; va merge aşa pe mal, până la confluenţa lui cu un alt pârâu, al cărui nume deasemenea, nu-l cunoştea. Apoi va porni şi mai departe, peste răspântia aceasta de ape, până la un al treilea pârâu, care curge spre apus, şi va merge de-a lungul lui până la vărsarea în râul Dease, şi acolo va găsi o ascunzătoare sub o luntre răsturnată şi acoperită de mulţi bolovani. În ascunzătoarea aceea va găsi muniţii pentru puşca lui goală, cârlig de undiţă, sfoară şi o plasă mică, toate cele trebuitoare pentru a ucide sau a prinde în capcană vânatul. Va mai găsi de asemeni şi puţină făină, slănină, ceva fasole.... Bill îl va aştepta acolo şi vor porni amândoi cu barca pe râul Dease în jos, spre sud, până la marele Lac al Ursului: Apoi vor merge pe lacul acesta, mereu spre sud, până ce vor ajunge la Mackenzie. Şi în vreme ce iarna va goni în zadar pe urmele lor, în vreme ce gheaţa va fereca bulboanele, iar zilele vor deveni reci şi mohorâte, ei vor înainta aşa spre sud, mereu spre sud, spre vreun adăpost călduros al Societăţii Golfului Hudson, unde, pădurea creşte înaltă şi darnică şi unde vor găsi mâncare din belşug. Gândurile acestea îl frământau pe cel care rămăsese în urmă, în vreme ce se căznea să înainteze. Şi se căznea nu numai cu trupul, ci şi cu mintea, încercând să creadă că Bill nu-l părăsise şi că îl va aştepta la ascunzătoare. Trebuia să creadă asta, alminteri ce rost ar fi avut să se chinuiască mai departe? S-ar fi lungit la pământ şi ar fi aşteptat să moară. Şi în timp ce globul ceţoş al soarelui se scufunda încet către nord-vest, el străbătea în gândul lui, de nenumărate ori şi pas cu pas, drumul spre sud, pe care avea să-l facă împreună cu Bill, pentru a fugi din calea iernii apropiate. Nu se mai sătura gândindu-se la proviziile din ascunzătoare şi la mâncarea care-l aştepta la postul Societăţii Golfului Hudson.  De două zile nu pusese numic în gură, iar pe săturate nici el nu-şi mai aducea aminte  de când nu mâncase. Din când în când se aplecă să culeagă boabele străvezii de muşchi, le băga în gură, le mesteca şi le înghiţea. O boabă de muşchi e un fel de grăuncior de sămânţă, plin cu apă. În gură, boaba se topea, lăsându-i un gust amar, sălciu. Omul ştia că boabele astea nu sunt deloc hrănitoare, dar le mozolea răbdător, cu o speranţă dementă, care sfida experienţa. Pe la orele nouă se poticni de o poartă cu degetul mare de la picior şi, din slăbiciune şi oboseală, căzu fără vlagă. Zăcu aşa pe-o rână câtva timp, fără să se mişte. Apoi desfăcu curelele balotului şi, cu mişcări stângace, izbuti să se ridice. Nu era încă întuneric; în lumina şovăitoare a amurgului, începu să bâjbâie printre stânci, căutând bucăţi de muşchi uscat. După ce culese o grămăjoară, aprinse un foc, un foc mocnit, fumegos, pe care puse la fiert o cană cu apă. Desfăcu balotul şi prima lui grijă fu să-şi numere chibriturile. Erau şeizeci şi şapte. Le numără de trei ori, ca să fie sigur. Le împărţi în câteva grămăjoare, învelindu-le în hârtie gudronată; puse una dintre ele în punga lui de tutun, goală, alta în căptuşeala căciulii boţite şi o a treia grămăjoară sub cămaşă, la piept. Numaidecât după aceea, cuprins de panică, le dezveli pe toate şi le numără din nou. Erau tot şaizeci şi şapte. Îşi uscă la foc încălţămintea umedă. Mocasinii se udaseră cu totul şi erau ferfeniţă. Obielele, făcute dintr-o pătură, erau rupte, iar picioarele îi erau jupuite şi sângerau. Îşi pipăi glezna umflată aproape de genunchiul care zvâcnea. Rupse o fâşie lungă dintr-o pătură şi-şi legă strâns glezna cu ea. Mai rupse apoi alte fâşii, cu care îşi înfăşură picioarele, ca să ţină loc deopotrivă de mocasini şi de obiele. După aceea bău din cana cu apă fierbinte, îşi întoarse ceasul şi se ghemui sub pătură. Dormi aşa câtva timp, fără să simtă nimic. Noaptea veni repede şi tot atât de repede se şi spulberă. Soarele răsări la nordest sau mai bine zis într-acolo se arătă o geană tulbure de lumină, pentru că soarele era ascuns de nori cenuşii. La ora şase se deşteptă. Privi în sus, la cerul cenuşiu, şi-şi dădu seama că-i e foame. Ridicându-se în coate, auzi uimit o răsuflare zgomotoasă, şi văzu un ren care-l privea cu o curiozitate aţâţată. Animalul se afla la o distanţă mai mică de cinzeci de paşi şi, în clipa aceea, în mintea omului răsări imaginea şi aroma unei ciozvârte de ren sfârâind pe foc. Apucă maşinal puşca goală şi apăsă pe trăgaci. Dar renul fugi mugind şi copitele i se mai auziră câtva timp tropăind pe albia presărată cu bolovani. Omul trase o înjurătură şi aruncă cât colo puşca goală. Când încercă să se ridice în picioare, scoase un geamăt de durere. Trebuia să se mişte cu multă grijă. Încheieturile îi erau ca nişte balamale ruginite. Abia se mişcau, trosnind, şi ca să-şi îndoaie, săşi întindă o mână trebuia să facă un uriaş efort de voinţă. Când în cele din urmă se ridică în picioare, îi trebui încă un minut ca să-şi îndrepte spinarea şi să stea drept, cum i se cuvenea unui om să stea. Cu mare greutate, se târî până-n vârful unei moviliţe, de unde cercetă cu băgare de seamă împrejurimile. Nu se vedeau nici copaci, nici tufişuri numai o mare sură de muşchi, rareori întreruptă de stânci sure, băltoace sure, pârâiaşe sure, şi peste toate, bolta, tot sură, a cerului. Nu se vedea nicio rază de soare. Habar n-avea unde se află nordul şi nu-şi dădea seama din ce parte venise cu o noapte în urmă. Dar nu era pierdut, ştia asta. În curând va ajunge în „ţinutul beţigaşelor”. Simţea că ţinutul acesta trebuie să fie undeva, nu departe spre stânga, poate că după prima colină. Se întoarse ca să-şi pregătească balotul pentru drum. Se asigură de existenţa celor trei grămăjoare de chibrituri, fără să le mai numere. Dar văzându-şi  geanta netedă, din piele de elan, şovăi. Nu era prea mare. Cu palmele o acopereai toată. Ştia cât cântăreşte: cinsprezece livre, cât tot restul balotului. Era nehotărât. În cele din urmă, o puse deoparte şi continuă să-şi lege balotul. Se opri şi aruncă o privire spre geantă. O apucă în grabă, uitându-se cu frică în jur, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu i-o răpească pustietatea. Ridicându-se în sfârşit în picioare, puse geanta în balot şi o porni iarşi la drum. O apucă spre stânga, oprindu-se din când în când să mănânce boabe de muşchi. Glezna îi înţepenise acum, şchiopăta şi mai mult, dar durerea pe care o simţea nu însemna nimic pe lângă suferinţa ce i-o provoca foamea. Junghiurile foamei erau cumplite. Îl chinuiau fără încetare, făcându-l să nu se mai poată gândi la drumul pe care trebuia să-l urmeze ca să ajungă în „ţinutul beţigaşelor”. Boabele de muşchi pe care le înghiţea nu-i alinau chinul; şi pe deasupra îi pişcau limba şi cerul gurii, dându-i o neplăcută senzaţie de usturime. Ajunse într-o vâlcea unde dădu de nişte păsări, numite ptarmigani. Păsările se ridicau dintre stânci şi dintre tufele de muşchi, fâlfâind din aripi  şi cârâind. Începu să arunce după ele cu pietre, dar nu nimeri niciuna. Atunci, lepădându-şi balotul, se ghemui la pământ, ca pisicile când pândesc vrăbii. Pietrele colţuroase îi sfâşiau pantalonii, sângerându-i genunchii, dar chinurile pe care i le pricinuia foamea erau atât de mari, încât nici nu mai simţea rănile. Se târî pe muşchiul jilav, fără să-i pese că hainele i se udau, cu trupul îngheţat ca un sloi. Era atât de hămesit, încât nu-şi mai dădea seama de nimic. Şi ptarmiganii se ridicau mereu în faţa lui, cârâind şi bătându-şi parcă joc de el. De necaz, începu să înjure şi să le îngâne cârâitul.   Şi deodată dădu peste o pasăre care dormea, pesemne. Nu o văzuse până ce nu-i fâlfâise în faţă, ţâşnind din cuibul ei pitit între stânci. Dădu să o înhaţe cu un gest tot atât de brusc ca şi zborul ptarmiganului, dar rămase în mână cu trei pene din coada lui. Privind-o cum zboară, simţi că o urăşte, ca şi cum pasărea i-ar fi făcut cel mai mare rău. Apoi se întoarse şi-şi puse iar pe umeri balotul. Străbătu aşa văi şi văioage. Vânatul era din ce în ce mai numeros. O ceată de reni, vreo douăzeci la număr, trecu pe lângă el chinuitor de aproape, în batăia puştii. Îl cuprinse o dorinţă nebună să alerge după ei, convins că-i poate ajunge din fugă. O vulpe neagră venea spre el, ţinând în bot un ptarmigan. Omul scoase un urlet, un urlet înfricoşător, dar vulpea se îndepărtă speriată, fără să dea drumul prăzii.   Târziu după-amiaza ajunse la un pârâiaş cu apă calcaroasă, care trecea printre malurile smălţate de iarbă ţepoasă. Smulgând din rădăcină smocurile de iarbă, dădu peste ceva de aducea cu o ceapă tânără. Era fragedă şi dinţii i se înfipseră în ea cu un pârâit care făgăduia o hrană aleasă. Dar fibrele cepii, alcătuite din fire aţoase îmbibate de apă, erau tari, ca şi boabele de muşchi, şi lipsite de substanţă nutritivă. Lăsând jos balotul, începu să se târască pe brânci prin iarbă, păscând ca o bovină.     Era istovit şi din ce în ce mai des îi venea să se oprească şi să se odihnească, să se culce, să doarmă; dar ceva îl împingea înainte fără încetare, nu atât dorinţa de-a ajunge în „ţinutul beţigaşelor”, cât foamea. Cercetă cu atenţie ochiurile de apă, în speranţa că va găsi broaşte, şi scormonea ţărâna cu unghiile, doar-doar va găsi viermi, deşi ştia că  nici broaştele şi nici viermii nu pot vieţui într-o regiune atât de nordică. Se uită la fiece ochi de apă, până ce, în cele din urmă, către amurg, descoperi într-unul un peşte singuratic, nu mai mare decât un chitic. Îşi cufundă repede braţul până la umăr, dar peştişorul îi scăpă printre degete. Atunci îşi băgă în apă amândouă mâinile şi începu să răscolească mâlul tulbure de pe fund. Era atât de aţâţat, încât căzu în apă, udându-se până la brâu. Dar apa era acum prea tulbure ca să mai poată vedea peştişorul, aşa încât trebui să aştepte până ce apa se limpezi.   Şi iar reîncepu urmărirea, dar apa se tulbură din nou. Nu mai avea răbdare să aştepte. Dezlegă găleata de cositor şi începu să scoată apa cu atâta furie, că se stropi tot, iar apa, aruncată prea aproape, se scurse înapoi în groapă. Atunci începu să lucreze cu mai multă grijă, străduindu-se să fie calm, cu toate că inima îi zvâcnea puternic şi mâinile îi tremurau. După o jumătate de oră, groapa era aproape secată. Nu mai rămăsese în ea nici cât o cană de apă, dar peştişorul dispăruse. Şi deodată găsi o crăpătură ascunsă printre pietre: pe-acolo scăpase, răzbind într-o băltoacă alăturată, mai mare decât prima şi pe care n-ar fi putut s-o golească nici până a doua zi. Să fi ştiut de crăpătură, ar fi putut să o astupe cu un bolovan şi-atunci peştele ar fi fost al lui. Zgribulit şi în culmea deznădejdii, se lăsă pe pământul jilav, scâncind, apoi începu să plângă tare, ca să-l audă pustietatea necruţătoare care-l înconjura, şi vreme îndelungată trupul îi fu zgâlţâit de suspine adânci. Când îşi veni puţin în fire, aprinse focul, şi bău apă fiartă, ca să se mai încălzească. După aceea se culcă, la fel ca şi noaptea trecută, pe o lespede de piatră. Ultima lui grijă fu să se încredinţeze că chibriturile sunt uscate şi să-şi întoarcă ceasul. Păturile erau umede şi lipicioase, iar glezna îi zvâcnea dureros. Dar el nu ştia decât că-i e foame şi, în somnul lui agitat, visă ospeţe şi banchete, la care se serveau cele mai felurite bucate.   Se trezi îngheţat şi bolnav. Soarele nu se zărea. Cenuşiul cerului şi al pământului se accentuase, devenise mai întunecat, mai adânc, iar un vânt tăios începu să viscolească, acoperind cu zăpadă culmile dealurilor. În timp ce făcea focul şi punea din nou apă la fiert, o negură groasă se lăsă în preajmă. Cădea lapoviţă cu fulgi mari şi jilavi, care se topeau de cum atingeau pământul, dar cădeau aşa de des, că până la urmă acoperiră pământul, stinseră focul şi-i stricară până şi provizia de muşchi uscat. Ăsta era un avertisment. Trebuia numaidecât să-şi lege balotul, să-l ia în spinare şi să pornească înainte, oriunde.  Nu-i mai păsa de „ţinutul beţigaşelor”, nici de Bill şi nici de ascunzătoarea de sub luntrea răsturnată de pe malul râului Dease. Verbul „a mânca” pusese stăpânire pe toată fiinţa lui. Era înnebunit de foame. Nu-i păsa pe ce drum merge, atâta timp cât drumul acesta îl ducea prin albii acoperite de vegetaţie. Călcând prin zăpada moale, căuta boabe apoase de muşchi şi smulgea iarba din rădăcină. Dar iarba era searbădă şi nu-i potolea foamea. Într-un loc găsi nişte buruieni cu gust acrişor, dar nu-şi putu astâmpăra foamea cu ele, pentru că era o buruiană târâtoare, ascunsă bine în zăpada groasă de câteva degete.   În noaptea aceea nu avu parte nici de foc, nici de apă caldă. Se ghemui tremurând sub pătură, să-şi doarmă somnul zbuciumat de om chinuit de foame. Între timp, ninsoarea se transformase întro ploaie rece. Simţind picăturile ploii, se deşteptă de nenumărate ori. Veni şi ziua, o zi cenuşie, fără soare. Ploaia încetase.  Şi parcă nici foame nu-i mai era. Sensibilitatea i se tocise, nu-l mai urmărea gândul că tebuie să mănânce. Simţea numai o durere surdă în stomac, dar nu-l mai chinuia atât de mult ca înainte. Acum parcă şi mintea i se mai limpezise; din nou începu să se gândească înfrigurat la „ţinutul beţigaşelor” şi la ascunzătoarea de lângă râul Dease.   Rupând fâşii din rămăşiţele unei pături, îşi bandajă picioarele sângerânde, glezna umflată, şi se pregăti pentru o zi de drum. Când trebui să-şi încarce balotul, zăbovi îndelung asupra genţii din piele de elan, dar până la urmă o luă cu el. Ploaia topise zăpada şi numai creştetul dealurilor mai era alb. Soarele se ivise în sfârşit iarăşi, aşa că acum putea să se orienteze. Da, se rătăcise de-a binelea. În peregrinările lui din zilele trecute o apucase prea mult spre stânga. Acum o luă la dreapta, ca să corecteze eventuala abatere de la drumul cel bun. Cu toate că chinurile foamei nu mai erau atât de ascuţite, se simţea stors de puteri. Din ce în ce mai des se oprea să se odihnească şi să culeagă boabe de muşchi şi fire de iarbă. Limba i se umflase, i se uscase şi parcă ar fi fost acoperită cu firicele fine de păr; în gură simţea un gust amar şi, pe lângă toate, începuse să-l mai supere şi inima. Mergea ce mergea şi deodată, inima îl înţepa, nemiloasă; apoi începea să-i zvâcnească tare, într-o dureroasă năvală de bătăi, care-l făceau să se înăbuşe, ameţindu-l, ca într-un fel de leşin.   Pe la amiază găsi doi peştişori într-o băltoacă ceva mai mare. Era cu neputinţă s-o sece, dar de data asta, fiind mai calm, izbuti să-i prindă în găleată. Nu erau mai lungi decât degetul cel mic, dar nici lui nu-i mai era chiar atât de foame. Durerea surdă pe care o simţea în stomac se mai potolise, ca şi cum stomacul ar fi amorţit. Mâncă peştii cruzi, mestecându-i încet, cu grijă, acum când mâncatul devenise un act pur raţional. Nu mai avea de loc poftă de mâncare, dar ştia că trebuie să mănânce ca să trăiască.   Seara prinse încă trei peştişori; mâncă doi dintre ei, iar pe al treilea îl puse deoparte, pentru a doua zi dimineaţă. Ici colo, soarele zbicise petice mici de muşchi, astfel încât putu să facă focul şi să bea o cană de apă. În ziua aceea nu străbătu mai mult de zece mile; a doua zi, mergând atât cât îi îngăduia inima, nu făcu mai mult de cinci mile. Stomacul nu-l mai chinuia deloc. Amorţise cu totul. Acum se afla într-un ţinut ciudat; renii se înmulţiseră ca şi lupii. Uneori urletele lor răsunau deasupra pustietăţii, şi o dată văzu trei lupi fugind chiar prin faţa lui.   Încă o noapte. A doua zi dimineaţă îşi simţi mintea mai limpede; desfăcu cureluşa care lega geanta din piele de elan. Din gura deschisă a genţi se scurse un şuvoi galben de pulbere şi bulgări de aur. Împărţi în două aurul, înfăşură jumătate într-o bucată de pătură şi o ascunse sub o piatră, iar cealaltă jumătate o puse la loc în sac. Rupse fâşii din singura pătură ce-i mai rămăsese şi-şi înfăşură picioarele. Puşca şi-o mai păstra, gândindu-se că în ascunzătoarea aceea de lângă râul Dease se aflau cartuşe.   Era o zi cu ceaţă. Foamea se trezise din nou în el. Era slăbit din cale-afară şi chinuit de o ameţeală care uneori îl făcea să nu mai vadă nimic. Nu rareori i se întâmpla să se poticnească şi să cadă. O dată căzu drept peste un cuib de ptarmigani. Erau acolo patru puişori proaspăt ieşiţi din găoace, să tot fi avut o zi, mici fărâme de viaţă palpitantă, nu mai mari decât un dumicat. Îi mâncă cu lăcomie, azvârlindu-i de vii în gură şi ronţăindu-i ca pe nişte coji de ouă. Pasărea-mamă se rotea în jurul lui, făcând un tărăboi nemaipomenit. Folosind puşca drept ciomag, încercă s-o lovească, dar pasărea se feri. Aruncă după ea cu pietre, izbuti să-i rupă o aripă şi începu să alerge după ea, dar pasărea fugi mai departe,    târându-şi aripa zdrobită.   Puişorii nu făcuseră decât să-i aţâţe pofta. Alerga şchiopătând, abia târându-şi piciorul cu glezna rănită, azvârlea cu pietre şi scotea din când în când ţipete răguşite. Alteori alerga în tăcere, ridicându-se cu răbdare şi ciudă când cădea sau frecându-şi ochii cu palma, când, ameţit, era gata-gata să se prăbuşească.  Tot urmărind pasărea aşa, ajunse într-o vale mlăştinoasă, unde dădu de urme de paşi pe muşchiul jilav. Nu erau ale lui, era limpede. Trebuie să fi fost paşii lui Bill. Dar nu se putea opri pentru că ptarmiganul-mamă alerga mai departe. Întâi s-o prindă, şi-apoi o să se-ntoarcă şi-o să cerceteze.   Pasărea abia mai putea să se mişte, dar şi el era istovit. Ptarmiganul zăcea  pe-o rână, gâfâind. Omul zăcea şi el pe-o rână, gâfâind, la vreo zece paşi mai încolo, nefiind în stare să se târască până la ea. Când omul îşi reveni, îşi reveni şi pasărea, zburând tocmai când mâna lui lacomă se întindea s-o apuce. Urmărirea reîncepu, dar curând se lăsă noaptea şi pasărea scăpă. Rupt de oboseală şi apăsat de greutatea balotului, omul se prăbuşi cu faţa la pământ, julindu-şi în cădere obrazul. Vreme îndelungată rămase aşa, nemişcat, apoi se răsuci pe-o rână, îşi întoarse ceasul şi zăcu acolo până dimineaţa.   Încă o zi cu ceaţă. Jumătate din ultima lui pătură se dusese, transformată în bandaje pentru picior. Nu izbuti să dea de urmele lui Bill. Dar n-avea nicio importanţă. Foamea îl mâna tiranic înainte; se întreba totuşi dacă Bill se rătăcise. Către amiază, povara balotului deveni de nesuportat. Din nou împărţi aurul, de data asta risipind pur şi simplu pe pământ jumătate din el. În cursul dupăamiezii aruncă restul, aşa că nu-i rămăsese decât o jumătate de pătură, găleata de cositor şi puşca.   O nălucire începu să-l tulbure. I se părea că mai are un cartuş în magazia puştii şi că nu-l observase. Pe de altă parte, ştia prea bine că puşca era goală. Dar nălucirea stăruia. Luptă împotriva ei ore întregi, apoi, deschizând puşca, văzu că e goală. Dezamăgirea îi fu amară, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească într-adevăr cartuşul. După o jumătate de oră de mers, nălucirea îi reveni. Iarăşi începu să lupte împotriva ei, dar zadarnic. Până la urmă, ca să scape de ea, deschise din nou puşca. Uneori gândurile o luau razna şi atunci mergea înainte, ca un automat, în vreme ce închipuri şi vedenii ciudate îi rodeau creierul ca nişte viermi. Dar aceste evadări din realitate erau de scurtă durată, pentru că junghiurile foamei îl chemau întruna şi dureros înapoi la realitate. Odată, o vedenie cumplită, care-l făcu aproape să leşine, îl smulse brusc din toropeala ce-l cuprinsese.   Zăpăcit, se clătină pe picioare, bălăbănindu-se ca un om beat, ca să nu cadă. În faţa lui stătea un cal. Un cal! Nu-şi putea crede ochilor. Privirile îi erau acoperite de o pâclă deasă, sfâşiată ici-colo de puncte scânteietoare de lumină. Îşi frecă ochii cu furie ca să-şi limpezească vederea, şi zări nu un cal, ci un urs, o namilă de urs brun. Fiara îl privea curioasă, mormăind gata de luptă.   Fără să se gândească, omul duse pe jumătate puşca la umăr, dar numaidecât o coborî şi-şi scoase pumnalul de vânătoare din teaca ghintuită pe care o purta la şold. În faţa lui era carne, era viaţă. Îşi plimbă degetul de-a lungul tăişului. Era ascuţit. Bine ascuţit era şi vârful. Se va arunca asupra ursului şi-l va omorî. Dar inima începu să-i bată cu putere, în semn de avertisment, maimai să-i sară din piept; cercuri de fier parcă îi strângeau capul, iar pe creier i se lăsă o ceaţă grea. Un alt val de spaimă îi tăie curajul, curajul lui deznădăjduit. Ce-o să se întâmple dacă fiara o să-l atace, în halul de slăbiciune în care se afla? Îşi îndreptă spinarea, într-o încordare supremă, înfruntând ursul cu mâna încleştată pe pumnal. Întărâtat, ursul înaintă greoi câţiva paşi, se ridică în picioare şi slobozi un mormăit, aşa, mai mult ca să-şi încerce adversarul: dacă omul va da să fugă, se va lua după el, dar omul nu fugi. Era însufleţit de curajul pe care ţi-l dă spaima.    Mormăi şi el, fioros, înfricoşător, dând glas spaimei care e rudă bună cu viaţa şi zace încolăcită la rădăcinile cele mai adânci ale vieţii. Ursul se dădu înapoi, mormăind ameninţător, uluit şi el de făptura aceea nemaivăzută, care cuteza să-i stea împotrivă. Dar omul nu făcu nicio mişcare. Rămase neclintit ca o statuie, până ce primejdia trecu şi, atunci, se prăbuşi tremurând pe muşchiul jilav. Redobândindu-şi stăpânirea de sine, porni mai departe, copleşit de un simţământ nou. Nu-l mai stăpânea teama că va muri încetul cu încetul de foame, ci spaima fără margini că va muri violent înainte ca foamea să fi stins în el ultima fărâmă a dorinţei de a supravieţui. Lupii începuseră să-l îngrijoreze. Urletele lor prelungi umpleau pustietatea, urzind în aer o reţea ameninţătoare, care era atât de palpabilă, încât, la un moment dat, ridică braţele în aer, încercând să rupă, să scape de ea, ca şi cum peste trupul lui s-ar fi prăbuşit, smulsă de vânt pânza unui cort uriaş.   Când şi când, lupii, în grupuri de câte doi şi trei, treceau prin faţa lui, dar se depărtau de îndată.  Nu erau prea numeroşi, şi-apoi ei vânau renii, care nu se împotrivesc, în vreme ce această făptură ciudată, care umbla în două picioare,  ar fi putut să zgârie şi să muşte. Târziu după-amiază dădu peste nişte oase împrăştiate, rămăşiţele unui ospăţ lupesc. Aceste rămăşite fuseseră, cu o oră înainte, un ren tânăr care boncăluia şi se zbenguia plin de viaţă. Privi oasele: erau fără pic de carne pe ele şi păreau lustruite, încă trandafirii de substanţa vitală care nu murise în ele cu totul. S-ar putea oare ca şi el să ajungă aşa, încă înainte de a se sfârşi ziua? Oare asta e viaţa? Ceva zadarnic şi trecător? Numai viaţa te face să suferi. În moarte nu-i nici o suferinţă. Moartea e sfârşitul, odihna. Atunci de ce se împotriveşte morţii?   Dar nu filosofă mult. Se trânti pe covorul de muşchi, cu un os în gură, sorbind rămăşiţele de viaţă care stăruiau în părţile trandafirii ale osului. Gustul dulce de carne, firav şi părelnic ca o amintire, îl scotea din minţi. Strângând osul între fălci, începu să-l ronţăie încet şi metodic. Uneori se spărgea osul, alteori dinţii lui. Apoi strivi ciolanele între două pietre, le pisă până ajunseră ca o pastă şi le înghiţi. În zorul lui îşi lovise şi degetele, dar găsise răgaz să se minuneze că degetele nu-l dor prea tare când le atinge cu piatra.   Urmară zile înfricoşătoare, cu ninsoare şi ploi. Nu mai ştia nici când făcea popas, nici când pornea mai departe. Umbla şi noaptea şi ziua. Se odihnea oriunde cădea, apoi se târa mai departe, ori de câte ori viaţa care se stingea în el apuca să mai pâlpâie ca o flacără vie. Omul nu se mai zbătea. Dar viaţa din el, care nu voia să moară, îl mâna înainte. Nu simţea nicio durere. Nervii i se tociseră, amorţiseră parcă, iar mintea îi era bântuită de vedenii fantastice şi de visuri încântătoare.   Nu se mai sătura sugând şi mestecând oasele pisate ale puiului de ren, ale cărui firimituri le culesese şi le luase cu el. Nu mai căuta să taie drumul, ci mergea maşinal de-a lungul unui râu care curgea printr-o vale largă şi puţin adâncă. Nu vedea decât năluci. Sufletul şi trupul umblau sau se târau unul alături de celălalt, dar cu toate astea, despărţite, atât de firavă era legătura ce le unea. Odată de trezi cu mintea limpede, culcat pe spate, pe o lespede de piatră. Soarele strălucea puternic. De departe auzea boncăluitul puilor de ren. Îşi amintea vag de ploaie, vânt şi ninsoare, dar nu ştia dacă fusese bătut de furtună vreme de două zile sau două săptămâni.   Câtă veme zăcu nemişcat, lăsându-se dezmierdat de razele soarelui strălucitor, care-i umplea de căldură trupul chinuit. „Minunată zi”, gândi el. Poate că va izbuti să-şi dea seama unde se află. Cu o sforţare dureroasă, se răsuci pe o coastă. La picioarele lui curgea un râu lat şi leneş. Nu-l mai văzuse niciodată şi, nedumerit, îi urmări alene curgerea domoală, meandrele largi pe care le făcea printre dealurile mohorâte şi pleşuve, mai mohorâte, mai pleşuve şi mai scunde decât dealurile printre care trecuse până atunci. Urmări, liniştit, nepăsător, cursul ciudatului şuvoi până spre linia orizontului, şi-l văzu cum se varsă într-o mare strălucitoare. Rămase totuşi netulburat. „E ceva neobişnuit”, gândi el, o vedenie sau un miraj? Mai degrabă o vedenie, o plăsmuire a minţii lui răvăşite. Părerea aceasta îi fu întărită când zări un vapor ancorat în mijlocul mării strălucitoare. Închise ochii o clipă, apoi îi deschise. Ciudat! Vedenia stăruia!   Şi totuşi nu era nimic ciudat. Ştia că în inima acestei pustietăţi nu puteau exista nici mări, nici vapoare, după cum era pe deplin convins că în puşca lui goală nu se afla niciun cartuş. Deodată auzi în spatele lui un fornăit, ceva ca o răsuflare sau ca o tuse pe jumătate înăbuşită. Foarte încet, slăbit din cale-afară şi înţepenit cum era, se răsuci pe partea cealaltă. Nu văzu nimic în preajma lui, dar aşteptă răbdător. Din nou auzi răsuflarea şi tusea. Încordându-şi privirea, zări la o mică distanţă, între două stânci colţuroase, capul sur al unui lup. Urechile lui ascuţite nu erau ciulite ca la lupii pe care-i văzuse până atunci; ochii îi erau tulburi şi injectaţi, iar capul părea că-i atârnă moale, cu o expresie de deznădejde. Fiara clipea des în lumina soarelui. Părea bolnavă. În timp ce o privea, ea horcăi şi tuşi încă o dată.   „Asta nu mai poate fi o simplă părere”, gândi el şi se răsuci pe partea cealaltă ca să poată vedea realitatea lumii, pe care vedenia i-o ascunsese adineauri.Dar marea strălucea şi acum în depărtare, iar vaporul se veea clar. Era oare aievea? Stătu vreme îndelngată cu ochii închişi, pradă gândurilor. Încet-încet se dumiri. Mersese spre nord, îndepărtându-se de râul Dease şi înaintând în valea Copermine. Râul acesta larg şi leneş era Copermine. Marea acea strălucitoare era oceanul Arctic. Vasul acela era o balenieră rătăcită la est de gurile fluviului Mackenzie şi ancorase acum în golful Încoronării. Îşi aminti de harta Societăţii Golfului Hudson, pe care-o văzuse demult, şi totul i se limpezi în minte.   Se ridică şi-şi îndreptă atenţia asupra treburilor imediate. Învelitoarele făcute din pături erau cu totul roase, iar picioarele îi ajunseseră acum două bucăţi informe de carne. Ultima lui pătură se dusese. Puşca şi cuţitul le lăsase undeva în drum. Îşi pierduse undeva şi căciula cu grămăjoara de chibrituri în căptuşeală, dar chibrituirle ce le ţinea la sân erau întregi şi uscate, învelite în hârtie gudronată, ca şi cele din punga lui de tutun. Se uită la ceas. Arătă ora 11 şi continua să funcţioneze. Fără îndoială că-l întorsese în tot timpul acesta. Era calm şi lucid. Deşi sleit de puteri, nu încrca nicio durere. Nu-i era foame. Nici măcar gândul mâncării nu-l mai atrăgea şi tot ce făcea, făcea din raţiune. Sfâşie cracii pantalonilor până la genunchi şi-şi înfăşură picioarele. Nu ştia cum de reuşise să-şi păstreze găleata de cositor. Se gândi să-şi încălzească puţină apă înainte de a începe călătoria spre vas, pe care o prevedea îngrozitoare.   Mişcările îi erau încete. Tremura tot. Când vru să pornească să culeagă muşchi uscat, văzu că nu se poate ridica pe picioare. Încercă de câteva ori, apoi se mulţumi să se târască pe brânci. La un moment dat se târî până aproape de lupul bolnav. Fiara se trase înapoi, lingându-şi botul cu o limbă care părea că nu are destulă tărie ca să se îndoaie. Omul băgă se seamă că limba nu avea roşeaţa obişnuită a sănătăţii. Era de un galben închis şi părea acoperită de o mucoasă aspră şi pe jumătate uscată.   După ce bău o cană de apă fierbinte, omul constată că poate să se ţină pe picioare şi chiar să umble, atât cât e de presupus că poate umbla un muribund. Trebuia să se oprească la fiecare pas. Paşii îi erau nesiguri, şovăielnici, la fel cu cei ai lupului care se ţinea după el în noaptea aceea, când întunericul pogorî peste întinsul mării strălucitoare, îşi dădu seama că nu se apropiase de ea nici cu patru mile. Toată noaptea auzi tusea lupului bolnav şi din când în când mugetele renilor. În jurul lui era viaţă, viaţă puternică, vie şi sănătoasă; îşi dădu seama că lupul bolnav se târa după el în speranţa că el va muri cel  dintâi. A doua zi dimineaţă, deschizând ochii, îl văzu iar cum îl priveşte cu ochii lacomi, hămesiţi. Stătea ghemuit cu coada între picioare, ca un biet câine de pripas, tremurând în vântul rece al dimineţii şi strâmbându-se jalnic ori de câte ori omul îi vorbea cu un glas care nu mai era decât un horcăit.   Soarele răsări strălucitor şi toată dimineaţa omul merse, poticnindu-se, spre vaporul de pe marea scâteietoare. Vremea era minunată. Era scurta „vară indiană” a latitudinilor înalte. De obicei dura o săptămână. Într-o zi sau două putea să nu mai fie. După-amiaza omul descoperi nişte urme. Erau ale altui om, care nu umblase, ci se tâtâse de-a buşilea. „Astea trebuie să fie urmele lui Bill” se gândi el, dar gândul acesta nu-i trezi niciun fel de interes. Nu mai avea niciun pic de curiozitate. Nu mai gândea, nu mai simţea nimic. Nici măcar durerea nu o mai simţea. Stomacul şi nervii îi amorţiseră, şi totuşi viaţa care îi mai pâlpâia în trup îl mâna mereu mai departe. Era din cale-afară de ostenit, dar viaţa refuza să se stingă de el. Şi numai pentru simplul fapt că viaţa refuza să se stingă în el continua să mănânce cu încăpăţânare boabe de muşchi şi peştişori, să bea apă caldă, şi să urmărească atent mişcările lupului bolnav.   Merse pe urmele omului care se târâse, în curând ajunse la capătul lor: câteva oase proaspăt roase zăceau pe muşchiul jilav, plin de urme de lupi. Văzu o geantă din piele de elan, la fel cu a lui, sfâşiată de colţi ascuţiţi. O ridică, deşi era mult prea grea pentru degetele sale slabe. Bill o purtase până la sfârşit. Ha! Ha! Până la urmă, tot el a ieşit mai bine. Va supravieţui şi va duce geanta pe vaporul de pe marea strălucitoare. Veselia lui era stridentă şi înfricoşătoare, ca un croncănit de corb, iar lupul bolnav îl acompania, urlând lugubru. Omul începu deodată să râdă. Cum îl răbda inima să râdă, dacă aceste oase, atât de trandafirii şi curate, erau ale unui tovarăş al său, ale lui Bill?   Se întoarse. Ei bine, Bill îl părăsise, dar el n-o să-i ia aurul şi nici n-o să-i sugă oasele. Târându-se mai departe, se gândi că Bill ar fi fost ar fi fost în stare de aşa ceva, dacă ar fi fost în locul lui. Ajunse la o copcă de apă. Când se aplecă deasupra, să vadă dacă nu găseşte în ea vreun peştişor, îşi întoarse deodată capul, ca lovit de ceva. Îşi zări chipul oglindit în apă. Era atât de groaznic, încât sensibilitatea lui se trezi îndeajuns ca să se simtă zguduit. În băltoacă se aflau trei peştişori, dar băltoaca era prea mare pentru a putea fi golită şi după câteva încercări nereuşite de a-i prinde în găleata de cositor, se lăsă păgubaş. Tot din pricina asta nici nu se încumetase să pornească pe râu, călare pe unul din numeroşii buşteni care se vedeau pe limbile de nisip.   În ziua aceea micşoră cu încă trei mile distanţa dintre el şi vapor; a doua zi, numai cu două mile, pentru că acum se târa, aşa cum se târâse şi Bill. La sfârşitul celei de a cincea zi, mai avea până la vapor încă şapte mile, dar el nu era în stare să meargă nici măcar o milă pe zi. „Vara indiană” dăinuia, iar el continua să se târască, pierzându-şi din când în când cunoştinţa; lupul bolnav tuşea şi gâfâia mereu la călcâiele lui. Genunchii i se făcuseră o carne vie, ca şi picioarele, şi, cu toate că îi învelise cu partea din spate a cămăşii, lăsa în urma lui, pe muşchi şi pe pietre, o dâră roşie. Odată, privind peste umăr, văzu cum lupul lingea cu lăcomie dâra de sânge şi-şi întrezări limpede sfârşitul care-l aştepta, dacă nu va reuşi să-l doboare pe lup. Începu atunci cea mai cumplită tragedie a existenţei jucată vreodată pe pământ: un om bolnav care merge de-a buşilea, un lup bolnav care şchioapătă, două fiinţe care-şi târăsc prin pustietate scheletele muribunde şi care-şi vânează una alteia viaţa.   Să fi fost măcar un lup sănătos! Dar gândul că va hrăni stomacul acelei mortăciuni respingătoare îl îngreţoşa. Se cutremură. Mitea începuse iar s-o ia razna şi să fie bântuită de vedenii, iar intervalele lucide se răreau şi deveneau tot mai scurte. Odată, trezindu-se din leşin, auzi un horcăit chiar lângă urechea lui. Lupul se trase cu greu înapoi, clătinându-se pe picioare de slăbiciune. Era o privelişte caraghioasă, dar câtuşi de puţin amuzantă. Şi nici teamă nu-i mai era.                                      Nu mai simţea nimic. În schimb mintea îi rămase trează. Începu să chibzuiască. Până la vapor nu avea mai mult decât patru mile. Îl putea vedea destul de limpede când îşi freca ochii, alungând din ei negura; zărea pânza albă a unei corăbii care spinteca apa mării strălucitoare. Dar nu va putea să străbată târâş aceste patru mile. Ştia asta şi totuşi era foarte calm. Ştia că nu se poate târî nicio jumătate de milă. Şi cu toate astea voia să trăiască. Ar fi fost absurd să moară după tot ce îndurase. Soarta cerea prea mult de la el. Muribundul refuza să moară. Era curată nebunie, poate, dar chiar în ghearele morţii, sfida moartea şi refuza să moară.   Închise ochii şi căuta să-şi adune puterile, cu o deosebită băgare de seamă. Se sili din răsputeri să înfrângă toropeala, care îl năpădea ca un val. Toropeala asta mortală semăna cu fluxul mării, şi creştea mereu, înecându-i treptat-treptat cunoştinţa. Uneori nu-şi mai dădea seama de nimic. Înota prin apele tulburi ale uitării, cu mişcări nesigure; şi din nou, printr-o stranie alchimie a sufletului, desoperea alt dram de voinţă şi iarăşi începea să meargă cu puteri sporite. În  timp de zăcea aşa pe spate, nemişcat, deodată auzi cum se apropie încet, dar tot mai mult, răsuflarea horcăită a lupului bolnav. O auzi din ce în ce mai aproape, o vreme care i se păru fără sfârşit, dar rămase nemişcat. Acum era lângă urechea lui. Limba aspră şi uscată îi răzui o dată obrazul. Întinse mâinile, sau cel puţin voi să le întindă. Degetele îi erau încovoiate ca nişte gheare, încercă să apuce cu ele, dar i se închiseră în gol, neputincioase. Iuţeala şi precizia necesită forţă, iar omul nu o avea.   Răbdarea lupului avea ceva înfricoşător. Dar răbdarea omului nu era mai puţin înfricoşătoare. Jumătate de zi zăcu nemişcat, luptându-se cu toropeala şi pândind animalul care voia să-l doboare şi pe care la rândul său de-abia aştepta să-l mănânce. Uneori simţea o sfârşeală în trup şi atunci începea să viseze. Dar mereu, treaz sau visând, aştepta răsuflarea horcăită şi senzaţia aspră a limbii de lup.   La un moment dat nu mai auzi răsuflarea şi se trezi lin dintrun vis, simţind limba pe mâna lui. Aşteptă. Colţii apăsau moale; apăsarea spori; lupul îşi încorda cele din urmă puteri, străduindu-se să-şi înfigă dinţii în prada pe care o aştepta de atâta vreme. Dar omul aşteptase de-ajunj la rându-i. Mâna lui rănită se încleştă pe falca fiarei. Încet, în timp ce lupul se zbătea neputincios şi mâna omului îi apăsa fără vlagă gâtul, cealaltă mână se furişă cu aceeaşi încetineală şi strânse. Cinci minute mai târziu, omul se afla deasupra lupului. Dar mâinile n-aveau destulă putere ca să sugrume lupul. Disperat, omul îşi apăsă faţa de gâtlejul fiarei, cu gura umplută toată de păr. După o jumătate de ceas, omul simţi în gâtlej un picur cald. Era neplăcut, ca şi cum o bucată de plumb topit i-ar fi fost turnată cu sila în stomac. Câteva clipe mai târziu, omul se răsturnă pe spate şi adormi.   Pe bordul balenierei „Bedford” se aflau câţiva membrii ai unei expediţii ştiinţifice. De pe punte, ei zăriră o arătare stranie, care se mişca în josul plajei, spre ţărm. Neputând să-şi dea seama ce poate fi, şi cum erau oameni de ştiinţă, se urcară în şalupa de lângă balenieră şi se îndreptară spre mal, să vadă despre ce e vorba. Îşi dădură seama că era o fiinţă vie, dar fiinţa aceea cu greu putea fi socotită om. Era oarbă, inconştientă şi se târa pe pământ ca un vierme monstruos. În cea mai mare parte, eforturile sale erau inutile, dar stăruia cu o încăpăţânare nebunească în voinţa de a se mişca şi se târa mereu, înaintând poate cu douzeci de picioare pe oră.   Peste trei săptămâni, omul şedea tolănit pe un pat de pe bordul balenierei „Bedford” şi, cu lacrimi şiroind pe obrajii lui scofâlciţi, povestea cine este şi câte pătimise. De asemenea, bolborosea vorbe fără şir despre mama lui, despre însorita Californie de Sud şi despre o casă pierdută printre flori şi ramuri de portocali. Nu trecură multe zile şi omul se aşeză la masă cu oamenii de ştiinţă şi cu ofiţerii vasului. Se uita cu ochii holbaţi la belşugul acela de mâncare, la bucatele care dispăreau în gurile comesenilor. La fiece dumicat, ochii i se înnegurau de o adâncă părere de rău. Alminteri era întreg la minte, dar la ceasul mesei îi ura pe oamenii aceştia. Era obsedat de teama că hrana nu va ajunge şi mereu se interesa de rezervele de alimente, la bucătar, la matelotul de pe punte, la căpitan. Aceştia îl asigurară de nenumărate ori că existau suficiente stocuri. Dar el nu-i credea şi, din când în când, mai dădea câte o raită pe la magazie ca să vadă cu ochii lui alimentele.   Curând băgară de seamă că omul începuse să se îngraşe. Pe zi ce trecea, prindea din ce în ce mai multe puteri. Oamenii de ştiinţă scuturau din cap şi făceau tot felul de presupuneri. Îi limitară porţiile, dar degeaba, talia i se îngroşa şi cămaşa abia îi mai cuprindea trupul. Marinarii zâmbeau. Ei ştiau pricina. O aflară în curând şi oamenii de ştiinţă, când îl puseră sub supraveghere. Putură astfel să vadă cum, după gustarea de dimineaţă, omul ieşea afară şi, cu palma întinsă ca un cerşetor, acosta câte un marinar. Marinarul zâmbea şi îi strecura câte o bucăţică de biscuit marinăresc. El o înhăţa cu lăcomie, se uita la ea cum se uită avarul la aur şi o punea în sân sub cămaşă. Şi aşa proceda cu mai toţi marinarii.   Discreţi, oamenii de ştiinţă îl lăsară în pace, dar pe ascuns îi cercetară patul. Era plin de biscuiţi; până şi salteaua; nu exista ungher sau crăpătură în care să nu fi îndesat biscuiţi. Cu toate astea, omul era în toate minţile. Pasămite lua măsuri de prevedere pentru o eventuală foamete, asta era tot. Oamenii de ştiinţă spuneau că avea să se vindece; şi chiar aşa se şi întâmplă, cu mult înainte ca vasul „Bedford” să-şi fi aruncat cu un huruit greu ancora în golful San Francisco.   download carte...

Insula canibalilor de Jack London   CAPITOLUL I.           JERRY.           Jerry îşi dădu seama că se petrecea un lucru neobişnuit abia când domnul Haggin îl luă sub braţ destul de brusc şi îl trase către balenieră.           De şase luni de când se născuse Jerry, domnul Haggin îi era stăpân. Totuşi, cuvântul „stăpân” lipsea din vocabularul acestui frumos terier cu păr roşcat şi lins. În schimb, expresia „domnul Haggin” cuprindea întreaga semnificaţie pe care o are cuvântul „stăpân” pentru oameni, cel puţin în felul de a înţelege al câinilor. „Domnul Haggin” îi spuneau stăpânului său atât Bob, contabilul, cât şi Derby, cel care supraveghea plantaţia. Jerry îi mai auzise şi pe ceilalţi bipezi, destul de puţini, cum ar fi cei de pe Arangi, care veneau în vizită la ei, numindu-l tot aşa pe stăpân.           Câinii au însă o inteligenţă deosebită şi, datorită pasiunii lor şi afecţiunii nelimitate pe care o manifestă faţă de cei de care ascultă, stăpânul are pentru ei o semnificaţie mai amplă decât ne-o imaginăm. Omul se crede numai stăpân al câinelui. Câinele îl venerează însă ca pe un zeu.           Cuvântul „zeu” neaflându-se în vocabularul restrâns şi special al lui Jerry, sinonimul „domnul Haggin” reprezenta pentru el omnipotenţa binefăcătoare şi suverană.           Astfel că, atunci când omul îl luă sub braţ şi îl urcă în balenieră, câinele deveni neliniştit şi simţi că urma să se întâmple ceva deosebit. Negrii trecură imediat la vâsle. Nu mai fusese niciodată la bordul lui Arangi, care, cu fiecare efort făcut de vâslaşi, se mărea şi se apropia de ei.           Cu o oră înainte, Jerry părăsea casa de pe plantaţie şi cobora pe plajă ca să asiste le plecarea navei Arangi. În scurta lui viaţă, se bucurase de două ori la un asemenea eveniment. Ce era mai plăcut decât să alergi în galop pe plaja de nisip fin şi, ghidat cu grijă de Biddy şi Terrence, părinţii lui, să ia parte la bucuria care stăpânea peste tot?           Să-i fugăreşti pe negri! Ce plăcere pentru Jerry, care-i detesta pe negri şi ştia că Biddy, mama lui, ca şi Terrence, tatăl său, îi urau. Negrii erau făcuţi ca să mârâi la ei. Excepţie făceau doar servitorii din casă. Restul negrilor meritau să fie muşcaţi dacă intrau dincolo de zidurile ce trebuiau apărate. Biddy făcuse întotdeauna aşa, Terrence la fel. Aşa îl serveau pe zeul lor, domnul Haggin. Negrii erau bipede inferioare care serveau pe zeii lor, bipedezii albi. Locuiau în barăci situate în locul unde munceau, la o anumită distanţă de casă, pe lângă care nu aveau voie să se aventureze.           Jerry era mic atunci când aflase la Ce pericole te expui când urmăreşti un negru. Trebuia să ştie momentul în care să facă aşa ceva. Atunci când domnul Haggin sau Derby sau Bob erau prin împrejurimi, putea să-i fugărească. Dacă nu era însă nimeni, era periculos. Trebuia să fii precaut, fiindcă, departe de ochii albilor, negrii nu se mulţumeau doar să strige şi să mârâie. Atacau câinii cu pietre şi ciomege.           Jerry o văzuse pe mama lui tratată astfel. Chiar el fusese pe jumătate ameţit de o lovitură primită de la Godarmy, negru ce purta la gât un nasture de porţelan prins de un fir din fibră de cocos. Îşi mai amintea căţelul şi o altă aventură, petrecută tot în câmp, pe vremea când fugărea negrii cu fratele său, Michael. Owmi, unul dintre cei urmăriţi, putea fi recunoscut după faptul că purta pe piept rotiţe luate dintr-un ceas vechi. Michael a primit atunci o lovitură atât de puternică în cap, că urechea lui stângă a fost zdrobită şi de atunci aceasta n-a mai crescut, rămânând în locul ei doar o mică umflătură ascuţită.           Se mai întâmplaseră şi alte lucruri. Cu două luni în urmă, fratele lui, Patsy, şi sora lui, Kathleen, dispăruseră fără urmă. Domnul Haggin i-a căutat peste tot. A scotocit şi tufişurile şi a biciuit câţiva negri, dar n-a descoperit misterul. Numai Biddy şi Terrence ştiau ce se întâmplase, dar nici Michael şi Jerry nu erau cu totul străini. Cei doi nefericiţi, Patsy şi Kathleen, în vârstă de numai patru luni, au fiert în marmită, acolo, la barăci, iar pieile lor au fost arse. Jerry ştia ceva despre asta, la fel ca părinţii şi fratele său, pentru că simţise mirosul de carne friptă. Terrence, în furia lui, chiar l-a atacat pe servitorul Mogom. A fost pedepsit cu severitate şi legat de către domnul Haggin, care nu a simţit mirosul acela şi deci nu a aflat nimic despre tragedie.           Dar când, pe plajă, poposeau negrii după ce-şi încheiaseră orele de muncă, ducându-şi pe cap lăzile cu lucrurile lor, ori când se urcau la bordul lui Arangi, era momentul potrivit ca să-i fugăreşti fără a risca prea mult. Era momentul în care puteai plăti vechile poliţe. Ba chiar te puteai răzbuna pentru mai multă vreme căci, dacă ei urcau la bord, nu se întorceau aşa repede, ba uneori deloc.           De exemplu, în dimineaţa aceea, Biddy şi-a amintit de câteva lovituri de ciomag date de Lerumie. De aceea şi-a înfipt colţii în pulpa piciorului lui, iar acesta s-a prăbuşit în apă cu lada ce conţinea toată averea lui. Apoi, sigură de protecţia oferită de domnul Haggin, mulţumit de episodul acela, a continuat, supărată, să latre după el.      De obicei, se afla la bordul navei Arangi un câine vagabond, din tufişuri, cu care Jerry şi Michael se certau, lătrându-se reciproc, cât puteau de tare. O dată, Terrence care avea talia unui airedal şi avea un curaj ieşit din comun, Terrence Magnificul, cum îi spunea Tom Haggin, a prins un câine vagabond, apărut din pădure, şi i-a tras o bătaie la care Jerry, Michael, Patsy şi Kathleen, care mai trăiau încă, au luat parte. Jerry n-a uitat senzaţia delicioasă pe care a trăit-o când ţinea între colţi bucata aceea cu păr ce mirosea a câine. Câinii vagabonzi erau la fel ca el, din aceeaşi specie, recunoştea acest lucru, dar difereau de rasa lui aristocratică. Erau de un nivel inferior, ca negrii faţă de domnul Haggin, de Derby sau Bob.    

MONTANA KID.           I.           Din două motive temeinice, Montana Kid îşi pusese deoparte pintenii mexicani şi acei chaperajos1, scuturându-şi praful de pe încălţări cu cât se îndepărta de munţii Idaho. Unul era că o natură aspră impune anumite reguli de convieţuire şi modelează firea păstorilor din Munţii de Vest. Ca atare, lumea civilizată îi privea, pe el şi pe alţii ca el, cu destulă răceală, ba chiar dispreţ. Al doilea motiv era că neamul său se retrăseseră multe mii de leghe faţă de hotarele sale vechi. Fără îndoială, noile pământuri, destul de sărace, nu-i îmbogăţeau, dar, cel puţin pe o suprafaţă de multe sute de mile pătrate, puteau trăi liber toţi cei care altfel s-ar fi sufocat.           Iată de ce se bucura Montana Kid. Fugise din ţinutul său natal cu o grabă pe care numai şerifii din regiune şi-o explicau, deşi adevărul era că tânărul avea mai mult energie decât bani. Reuşise să se îmbarce într-un mic port din apropiere de Puget şi să reziste atât suferinţelor produse de răul de mare, cât şi celor cauzate de hrana proastă, trăind în condiţiile groaznice ale oricărui emigrant.           Slăbise mult şi era tare palid la chip atunci când debarcase într-o zi de primăvară, în golful Dyea. Hotărârea lui era însă de neclintit. Preţul ridicat al proviziilor şi echipamentului, drepturile băneşti cerute de două guverne rivale îl făcuseră însă pe Montana Kid să înţeleagă foarte repede că ţinutul Northland putea fi fatal pentru un om sărac.           De aceea începuse ca să caute căi rapide spre a face bani. Între golf şi trecătoarea din munţi umblau zilnic sute de emigranţi. Tânărul încercase ca să câştige de pe urma lor. Mai întâi îşi ridicase o baracă unde se jucau cărţi pe bani grei. Din nefericire, fusese obligat să-l împuşte pe unul dintre clienţii săi şi se văzuse silit să o ia din loc spre nord, cât mai departe, pe drumul străbătut de atâţia alţi călători.           Se apucase apoi să vândă cuie pentru potcovit caii. Le cumpăra, apoi le revindea cu un câştig de sută la sută, dându-le câte patru la un dolar.           Totul mersese bine, legea nu avea nimic cu el, dar, într-o zi, altul scosese la vânzare o cantitate uriaşă de cuie cu un preţ mult mai mic decât al lui, aşa că se grăbise ca să-şi lichideze stocul şi încă în pierdere!           După eşecul acela, se stabilise la Sheep Camp şi îşi făcuse un atelier de ambalaje. Preţul acestora crescuse brusc şi afacerea devenise foarte prosperă. Spre a-şi arăta recunoştinţa, lucrătorii din atelier jucară cărţi cu el, pierzând o grămadă de bani şi, fiindcă el câştiga mereu, iar ei nu, într-o zi se năpustiră asupra lui, îl bătură, îi arseră cabana, îşi împărţiră banii lui şi-l lăsară în drum, cu buzunarele goale.           Ghinionul îl urmărea deci peste tot. Se apucă de contrabandă cu whisky împreună cu nişte oameni care aveau ceva bani. Drumurile din ţinut erau ascunse şi cunoscute doar de călăuzele indiene. Din păcate, într-o zi se rătăci de călăuze şi transportul lui căzu în mâinile poliţiei.           O mulţime de alte ghinioane îi umplură sufletul de supărare. Se răcori terorizând tabăra de lângă lacul Bennett vreme de o zi întreagă. Căutătorii de aur fură obligaţi să se adune şi să-i hotărască soarta. Îl siliră să părăsească imediat ţinutul acela şi, fiindcă Montana Kid avea destul respect pentru astfel de adunări, plecă imediat cu un atelaj de câini care nu-i aparţinea. Fapta lui echivala cu furtul de cai dintr-un ţinut sudic, ceea ce îl condamna la spânzurătoare.           De aceea Montana Kid avu grijă ca să nu se oprească prea repede din cursă şi o făcu doar pe înălţimile dintre Bennett şi Tagish, unde îşi instala noua tabără.           Primăvara se apropia şi un mare număr de locuitori din Dawson se grăbeau să profite de gheaţa care încă nu se topise ca să călătorească în sud. Montana Kid se întâlni cu ei, le vorbi, le ţinu minte numele şi proprietăţile şi îşi continuă drumul. Era dotat cu o memorie foarte bună şi cu o mare fantezie, iar sinceritatea îi lipsea cu totul.