Jack London cărți

MONTANA KID.           I.           Din două motive temeinice, Montana Kid îşi pusese deoparte pintenii mexicani şi acei chaperajos1, scuturându-şi praful de pe încălţări cu cât se îndepărta de munţii Idaho. Unul era că o natură aspră impune anumite reguli de convieţuire şi modelează firea păstorilor din Munţii de Vest. Ca atare, lumea civilizată îi privea, pe el şi pe alţii ca el, cu destulă răceală, ba chiar dispreţ. Al doilea motiv era că neamul său se retrăseseră multe mii de leghe faţă de hotarele sale vechi. Fără îndoială, noile pământuri, destul de sărace, nu-i îmbogăţeau, dar, cel puţin pe o suprafaţă de multe sute de mile pătrate, puteau trăi liber toţi cei care altfel s-ar fi sufocat.           Iată de ce se bucura Montana Kid. Fugise din ţinutul său natal cu o grabă pe care numai şerifii din regiune şi-o explicau, deşi adevărul era că tânărul avea mai mult energie decât bani. Reuşise să se îmbarce într-un mic port din apropiere de Puget şi să reziste atât suferinţelor produse de răul de mare, cât şi celor cauzate de hrana proastă, trăind în condiţiile groaznice ale oricărui emigrant.           Slăbise mult şi era tare palid la chip atunci când debarcase într-o zi de primăvară, în golful Dyea. Hotărârea lui era însă de neclintit. Preţul ridicat al proviziilor şi echipamentului, drepturile băneşti cerute de două guverne rivale îl făcuseră însă pe Montana Kid să înţeleagă foarte repede că ţinutul Northland putea fi fatal pentru un om sărac.           De aceea începuse ca să caute căi rapide spre a face bani. Între golf şi trecătoarea din munţi umblau zilnic sute de emigranţi. Tânărul încercase ca să câştige de pe urma lor. Mai întâi îşi ridicase o baracă unde se jucau cărţi pe bani grei. Din nefericire, fusese obligat să-l împuşte pe unul dintre clienţii săi şi se văzuse silit să o ia din loc spre nord, cât mai departe, pe drumul străbătut de atâţia alţi călători.           Se apucase apoi să vândă cuie pentru potcovit caii. Le cumpăra, apoi le revindea cu un câştig de sută la sută, dându-le câte patru la un dolar.           Totul mersese bine, legea nu avea nimic cu el, dar, într-o zi, altul scosese la vânzare o cantitate uriaşă de cuie cu un preţ mult mai mic decât al lui, aşa că se grăbise ca să-şi lichideze stocul şi încă în pierdere!           După eşecul acela, se stabilise la Sheep Camp şi îşi făcuse un atelier de ambalaje. Preţul acestora crescuse brusc şi afacerea devenise foarte prosperă. Spre a-şi arăta recunoştinţa, lucrătorii din atelier jucară cărţi cu el, pierzând o grămadă de bani şi, fiindcă el câştiga mereu, iar ei nu, într-o zi se năpustiră asupra lui, îl bătură, îi arseră cabana, îşi împărţiră banii lui şi-l lăsară în drum, cu buzunarele goale.           Ghinionul îl urmărea deci peste tot. Se apucă de contrabandă cu whisky împreună cu nişte oameni care aveau ceva bani. Drumurile din ţinut erau ascunse şi cunoscute doar de călăuzele indiene. Din păcate, într-o zi se rătăci de călăuze şi transportul lui căzu în mâinile poliţiei.           O mulţime de alte ghinioane îi umplură sufletul de supărare. Se răcori terorizând tabăra de lângă lacul Bennett vreme de o zi întreagă. Căutătorii de aur fură obligaţi să se adune şi să-i hotărască soarta. Îl siliră să părăsească imediat ţinutul acela şi, fiindcă Montana Kid avea destul respect pentru astfel de adunări, plecă imediat cu un atelaj de câini care nu-i aparţinea. Fapta lui echivala cu furtul de cai dintr-un ţinut sudic, ceea ce îl condamna la spânzurătoare.           De aceea Montana Kid avu grijă ca să nu se oprească prea repede din cursă şi o făcu doar pe înălţimile dintre Bennett şi Tagish, unde îşi instala noua tabără.           Primăvara se apropia şi un mare număr de locuitori din Dawson se grăbeau să profite de gheaţa care încă nu se topise ca să călătorească în sud. Montana Kid se întâlni cu ei, le vorbi, le ţinu minte numele şi proprietăţile şi îşi continuă drumul. Era dotat cu o memorie foarte bună şi cu o mare fantezie, iar sinceritatea îi lipsea cu totul.    

Revolta pe Atlantic de Jack London   CAPITOLUL I.           Cum m-am îmbarcat pe „Elseneura”           Necazurile nu m-au cruţat chiar de la începutul călătoriei.           Pornind cu trăsura de la hotel, într-o dimineaţă posomorâtă de martie, am străbătut fără piedici oraşul Baltimore şi am ajuns, la ora hotărâtă, pe ţărmul portului.           Trebuia să fiu aşteptat de un remorcher, pe care urma să trec golful, spre a mă urca apoi pe bordul „Elseneurei”. Ei bine, era după ora 9 şi nu se vedea nici un vapor!           Ghemuit în trăsurică, îngheţam aşteptând şi, pe măsură ce trecea vremea, îmi creştea supărarea. Pe scaunul dindărătul trăsuricii erau aşezaţi birjarul şi Wada, servitorul meu japonez, fără îndoială mult mai îngheţaţi decât mine, ghemuiţi şi tăcuţi, dar gândindu-se, desigur, ca şi mine, la întârzierea supărătoare a vaporului.           Şi faimosul remorcher tot nu se arăta!           Sub îndoita ocrotire a pardesiului meu şi a unei învelitori de blană care-mi acoperea genunchii, gemea şi tremura Possum, un mic foxterrier, darul nepotrivit al prietenului meu Galbraith. Îmi era cu neputinţă să-l fac să se liniştească. Nu contenea să scâncească şi să zgârie, căznindu-se să iasă din locul în care se afla.           Dar, cum scăpa din ascunzătoare şi simţea muşcătura frigului de afară, reîncepea cu aceeaşi îndârjire să geamă, să scâncească şi să zgârie, spre a reintra în ascunziş. Această jăvruţă începea să-mi întărâte nervii, prin gemetele şi mişcările ei continue şi dezordonate. Şi după toate astea, câinele acesta nu însemna nimic pentru mine. Până ieri, nici nu-l cunoşteam.           În fiecare clipă, trebuia să mă stăpânesc din răsputeri, ca să nu mă hotărăsc să-l dau birjarului, rugându-l să şi-l păstreze. Şi, cum tocmai treceau pe lângă trăsurică două fetiţe, fără îndoială fiicele păzitorului cheiului, am întins fără voie mâna spre uşiţa trăsuricii, spre a o deschide şi a oferi celor doi copii potaia care chelălăia întruna.           Possum îmi sosise noaptea trecută de la New-York, la hotel, cu un tren accelerat. După cum am spus, era un dar neaşteptat al prietenului meu Galbraith şi se potrivea cu totul firii sale. Îmi trimisese din proprie inspiraţie pe acest tovarăş de călătorie, ca să nu mă plictisesc. Există o sumedenie de oameni binecrescuţi care, într-un caz asemănător, trimit o lădiţă cu fructe sau un coş cu flori. Galbraith însă socotise că e mai bine să-mi impună, în locul unui dar obişnuit, acest căţeluş de două luni, chelălăitor şi supărător.           Wada, chibzuind că e mai bine aşa, îmi adusese foxterrier-ul pe ascuns în cameră. Dar fusese surprins de unul din supraveghetorii hotelului şi cei doi bărbaţi schimbară câteva cuvinte lipsite de blândeţe. În toiul certei, japonezul uitase şi ceea ce mai ştia din limba engleză şi se folosise cu desăvârşire şi înverşunare numai de limba maternă. De cealaltă parte, supraveghetorul nu-şi mai amintea decât dialectul irlandez din ţară sa de baştină.           În cele din urmă şi pentru a pune capăt acestei dispute din care nu se înţelegea nimic, nici măcar de către cei doi potrivnici, se amestecă însuşi conducătorul hotelului, poruncind supraveghetorului să lase pe servitor să treacă, împreună cu câinele.           Cu privire la mine, el adăugă (l-am auzit bine din camera mea, a cărei uşă o deschisei alarmat) că de la început înfăţişarea mea îi insuflase prea puţină încredere şi că de douăzeci de ani nu se mai întâmplase în hotel un asemenea tărăboi.           Am înghiţit „complimentul”, fără să răspund. Oricum, însă, veţi recunoaşte că nu era deloc plăcut. Şi am înjurat în gând de o mie de ori pe Galbraith şi darul ce mi-l trimisese.           Îngheţat în trăsurică, pe digul acela rece şi pustiu, şi împovărat de javra aceea scârboasă, care urla şi se răsucea neîncetat, am fost cuprins iarăşi de proasta mea dispoziţie din timpul nopţii. Mă trimiteam dracului pe mine însumi şi deplângeam ideea caraghioasă pe care o avusesem de a întreprinde, pe o simplă corabie cu pânze, călătoria nesfârşită de la Baltimore la Capul Horn.           Pe la ora 10, îşi făcu apariţia un fel de băiat, venit pe jos. Purta o geantă şi se duse să vorbească păzitorului cheiului.           După câteva minute, păzitorul se îndreptă spre mine şi-mi încredinţă geanta, care aparţinea, spunea el, pilotului de pe „Elseneura”. Acesta trebuia să se urce împreună cu mine pe remorcher şi urma să-l găsesc într-alt punct al portului, spre care aveam a mă îndrepta.           În indicaţiile ce-mi fuseseră date, se făcuse o greşeală sau o schimbare de ultimă oră. N-am înţeles cum stau lucrurile în realitate şi m-am înfuriat iarăşi.           Într-un cuvânt, dându-se birjarului toate lămuririle trebuincioase, trăsurica mea porni din nou la drum şi, chiar în clipa când se opri, pilotul de care era vorba mi se înfăţişă.           Mărturisesc sincer că, nu mi-am închipuit niciodată pe cineva care să semene atât de puţin unui pilot. Personajul care se afla în faţă-mi nu avea nimic dintr-un fiu al mării, cu bluza albastră şi obrazul argăsit de intemperii.           Era un om distins şi cu înfăţişare plăcută, cu grai blând şi care dădea mai curând impresia unuia dintre oamenii aceia de afaceri mereu bine îngrijiţi, pe care îi întâlneşti adesea prin cluburi.           Se recomandă imediat şi-l îndemnai să împartă, cu Possum şi cu mine, adăpostul îngheţat al trăsuricii mele.           Pilotul susţinu că remorcherul-fantomă nu va mai întârzia mult.           Afurisitul de vas îşi făcu în sfârşit apariţia abia pe la ora 1 după-amiază. Îl aşteptasem, rebegit până la oase, doar vreo patru ceasuri.           Acest mod de purtare, puţin gentil faţă de mine, nu prea era făcut să-mi insufle prietenie pentru căpitanul West, care comanda corabia „Elseneura” şi pe care, dealtfel, nu-l văzusem niciodată.           Când „Elseneura” sosise la Baltimore, venind din California cu o încărcătură de orez, Harrison şi Gray, cei doi agenţi maritimi din New-York cărora le-am vorbit, rugându-i să-mi găsească o corabie plăcută şi bună, cu ajutorul căreia să-mi pot întreprinde călătoria, îmi atraseră numaidecât atenţia asupra acestei corăbii cu pânze.           M-am dus într-un suflet şi, însoţit de cele două călăuze, am vizitat corabia „Elseneura”, al cărei căpitan Nathaniel West coborâse pe uscat, spre a-şi dezmorţi picioarele.           Corabia îmi plăcu din prima clipă, ca şi buna orânduire a Cabinelor. Cabina de lux, care-mi fusese destinată, era atât de încăpătoare cum mă aşteptam şi, după cât se părea, nu lăsa aproape nimic de dorit. Cu toate acestea, îmi schimbai părerea, când cei doi agenţi mă duseră să vizitez, numai cu titlu de curiozitate, cabina, căpitanului West.           Asta era într-adevăr măreaţă! Avea, înainte, de orice, un pat de aramă, încăpător şi strălucitor, cum nu credeam că s-ar mai putea afla vreunul undeva, pe mare. Apoi, cabina dădea de-a dreptul într-o sală de baie, orânduită într-un chip minunat. Patul şi sala de baie îmi izbiră imediat privirea şi hotărâi, în clipa aceea chiar, că totul va fi pentru mine.           Harrison şi Gray, cărora le-am împărtăşit ceea ce râvneam, părură stingheriţi şi se codiră să-mi dea un răspuns răspicat.           — Oare preţul vă opreşte să-mi răspundeţi? I-am întrebat. Habar n-am cât poate să ceară căpitanul, dar mi-e tot una! O sută cincizeci de dolari sau cinci sute… Voi plăti oricât va fi nevoie. Dar, înţelegeţi-mă, vreau această cabină cu baie cu tot!           Harrison şi Gray continuau să dea din cap, în semn de dezaprobare. Vorbiră apoi între ei în şoaptă şi-mi spuseră din nou că nu văd cu putinţă o înţelegere cu căpitanul West asupra acestei chestiuni.           Mă încăpăţânai şi le spui cu îndrăzneală şi hotărâre:           — Ar fi întâia dată, după câte ştiu, când un căpitan ar respinge o învoială de felul acesta. Înşişi căpitanii de pe transatlantice îşi închiriază cabinele celor dornici să le aibe şi care plătesc un preţ bun.           — Dar, îmi atrase binişor atenţia Mr. Harrison, căpitanul West nu e căpitanul unui transatlantic…           — Atunci, oferiţi-i mai mult! Vă împuternicesc până la o mie de dolari, dacă e nevoie. Trebuie să locuiesc câteva luni pe această corabie şi ţin neapărat să trăiesc în tihnă!           — Vom încerca, mă asigură Mr. Harrison. Dar vă prevenim cinstit, că n-ar fi nimerit să nădăjduiţi într-un răspuns afirmativ. Căpitanul West se află, acum, la Searsport şi-i vom scrie chiar astăzi.           Spre marea mea uimire, Mr. Gray veni după câteva zile la hotel să mă vadă şi-mi împărtăşi refuzul căpitanului „Elseneurei”.           — Dar, întrebai, i-aţi oferit cele o mie de dolari? Ce răspuns v-a dat? Aş vrea să-l aud cuvânt cu cuvânt.           — Şi-a manifestat în chip vădit părerea de rău că nu vă poate împlini dorinţa şi m-a rugat să vă cer iertare.           A doua zi, am primit o scrisoare autografă a căpitanului West. Scrisul şi stilul erau îngrijite şi orânduite după moda veche. Mă asigura din nou că regretă faptul că-i este cu neputinţă să-mi împlinească dorinţa. Dar, adăuga, va trimite în acelaşi timp cu scrisoarea mea toate instrucţiunile trebuincioase lui Mr. Pike, secundul corabiei, spre a se îngriji să dea cabinei de lux ce-mi fusese destinată toate îmbunătăţirile ce vor fi de săvârşit.           Spre a face cabina şi mai încăpătoare, peretele care o despărţea de cabina vecină va fi anume dărâmat. Dacă în cursul călătoriei, mă voi simţi într-adevăr strâmtorat, chestiunea va putea fi cercetată din nou şi-mi va fi dată toată satisfacţia cu putinţă.           Dacă mi-e îngăduit să spun, am avut impresia că Mr. West, căpitanul, mă cam lua în zeflemea şi începui să urăsc pe acest om ciudat care dispreţuia, cu atâta încăpăţânate, cei o mie de dolari ce-i oferisem.           Nu, fără îndoială, minunatul pat de aramă nu-mi va aparţine! Eram silit să-mi iau nădejdea de la el.           M-am resemnat gândindu-mă, cu o desfătătoare măgulire a spiritului, la numeroasele lăzi cu cărţi pe care le trimisesem pe bord. Ele îmi vor ţine tovărăşie, dacă va fi nevoie, mult mai plăcută decât acest om sucit pe care, odată urcat pe bordul „Elseneurei”, îl voi vedea cât voi putea mai rar.           Şi tocmai acelaşi căpitan West mă făcuse să tremur de frig în trăsurica mea, timp de patru ore groaznice. Întrecea măsura şi-mi devenea mereu mai nesuferit, deşi, repet, nu-l văzusem niciodată.           În timpul acesta, Wada se socotise cu birjarul şi, când sfârşi, îi încredinţai foxterrier-ul; marinarii remorcherului îmi duseră pe bord bagajele de mână.           Mă îmbrăcai, la rându-mi şi pilotul mă conduse la căpitanul West, venit să mă întâmpine.           Prima impresie pe care mi-o făcu, fu aceea că nici el nu avea înfăţişarea meseriei sale, după cum nici pilotul nu avea aerul unui adevărat pilot.           Cunoscusem pe căpitanii semeţi şi strălucitori ai marilor transatlantice şi acesta nu le semăna deloc. Şi nu semăna nici clasicilor lupi de mare, cu glasuri de beţivi şi obrajii încinşi şi obosiţi, aşa cum îi înfăţişau romanele pe care le citisem.           Lângă el, se afla o femeie cu înfăţişare elegantă, înfăşurată într-o manta mare, care o acoperea din cap până în picioare, înfofolită într-o uriaşă blană de vulpe şi făcându-se aproape nevăzută îndărătul unui manşon nu mai puţin bogat şi încăpător, în care i se scufundaseră mâinile şi braţele.           Fiind încă departe atunci când zării perechea, şoptii repede în urechea pilotului:           — E soţia lui, nu-i aşa? Merge cu noi… „Când am discutat şi stabilit condiţiile cu Harrison şi Gray, am prevăzut dinadins că nu va fi nici o femeie pe bord, nici chiar soţia căpitanului „Elseneurei„ dacă el ar fi căsătorit”.           Într-adevăr, de o bună bucată de vreme, mă săturasem cu desăvârşire de femei, ca de orice altceva.           Mă plictiseau cu firea lor neastâmpărată, obositoare prin însăşi nechibzuinţa ei. Vedeam în ele nişte nimicuri de artă şi nişte obiecte nostime şi drăgălaşe, plăcute fără îndoială, dar cărora li se alătura în chip uimitor meşteşugul de a înşela cu pricepere şi care, admirându-se peste măsură şi fără ruşine, batjocoreau cu sălbăticie pe bărbaţi.           Harrison şi Gary mă liniştiseră, surâzând: nu voi fi nevoit deloc să călătoresc în tovărăşia soţiei căpitanului West.           — Nu-i soţia lui, îmi răspunse cu jumătate glas pilotul. E fiică-sa. Bănuiesc că a venit să-şi ia rămas bun. > „Soţia lui a murit acum un an. Mâhnirea pe care a încercat-o prin pierderea ei l-ar fi hotărât, după cât se pare, să reia meseria de marinar. Fiindcă mărturisise mai întâi, la moartea soţiei, că va părăsi meseria aceasta”.,. „           Căpitanul West păşi în întimpinarea mea. Şi, înainte ca mâinile noastre întinse să se fi atins, înainte chiar ca obrazul său liniştit să se fi înviorat şi ca buzele să i se fi întredeschis spre a-mi ura bun-venit, tot ceea ce gândisem despre el dispăruse…           Nu mă puteam înşela, mă aflam în faţa unei personalităţi puternice şi însemnate şi, după cât se părea, din cele mai interesante…           Era un bărbat înalt şi slab, de adevărată rasă, fără îndoială, care avea aceeaşi înfăţişare rece în aparenţă, ca şi această îngheţată zi de martie, care era tot atât de stăpân pe sine însuşi ca un împărat sau ca un rege, tot atât de depărtat de muritorul de rând, ca şi cea mai îndepărtată dintre stele, tot atât de nesimţitor şi sever ca o propoziţie de Euclide.           Dar, chiar în clipa când mâinile noastre erau să se atingă, o licărire caldă şi profundă sclipi în luminile ochilor lui albaştri, sprâncenele i se mişcară şi întregul obraz i se învioră.           Chiar buzele-i subţiri, atât de strânse cu o clipă înainte, începură să surâdă cu un zâmbet peste măsură de blând, care printr-o alăturare neaşteptată, îmi amintea de cel al divinei Sarah Bernhardt. Atât de puternică fu impresia resimţită, încât mă aşteptam să aud ieşind din gura căpitanului West cine ştie ce cuvinte minunate.           Totuşi, el se mulţumi să-mi rostească foarte simplu regretele cele mai sincere pentru supărătoarea neînţelegere ce se produsese, cu privire la punctul de plecare a remorcherului de ţărm şi la aşteptarea pe care fusesem nevoit să o îndur.           Glasul îi era blând şi grav, foarte grav chiar şi totuşi clar ca sunetul unui clopoţel de argint. Îmi amintea de sunetul vocilor pe care le putem întâlni şi azi la locuitorii bătrânelor State ale Uniunii, cunoscute sub numele „Noua-Anglie”1.           — Şi acum, Mr. Pathurst, încheie căpitanul West, vă rog să-mi îngăduiţi să vă prezint pe fiica mea, Marguerite West.;           Dintre blănurile greoaie, se ivi o mână înmănuşată cu fineţe, care se îndreptă cu vioiciune spre mâna mea şi mă trezii sub focul unei perechi de ochi cenuşii care, liniştiţi şi gravi, îi fixau pe ai mei.           Mărturisesc sincer, mă intimidai oarecum de această privire sfredelitoare, pătrunzătoare şi rece în acelaşi timp.           Nu era în ea dispreţ, ci un fel de cercetare niţel cam necuvincioasă. Mă măsura aşa cum faci cu un birjar, atunci când vrei să-l primeşti în serviciu.           Nu ştiam pe atunci că fata avea să călătorească pe „Elseneura”, astfel încât curiozitatea ei era firească faţă de un necunoscut, alături de care urma să trăiască timp de şase luni.           Dealtfel, îşi dădu aproape numaidecât seama de ceea ce putea fi luat drept necuviinţă din parte-i. Ochii şi buzele-i începură să surâdă.           În această clipă şi în timp ce căpitanul West mă îndemna să-l urmez spre cabină, împreună cu fiică-sa, auzi văicăreala ascuţită a lui Possum şi, cerându-mi iertare, alergai spre partea de dinainte a remorcherului. Aproape de Possum, din ce în ce mai degerat, găsii pe Wada care se îndeletnicea cu aşezarea cuferelor mele mari şi a celorlalte calabalâcuri ce-mi fuseseră aduse pe bord. Dar ele nu alcătuiau decât o părticică dintr-un munte enorm de lăzi şi lădiţe, despre care am crezut mai întâi că sunt pline cu provizii pentru călătorie, cufere, cuferaşe, genţi şi pachete de toate felurile şi mărimile.           M-am oprit cu deosebire asupra unei cutii, având înfăţişarea celor în care se pun pălăriile cucoanelor şi care avea iniţialele: M. W.           Pe cea mai mare parte dintre cufere şi pachete, se găseau aceleaşi litere. Cum însă prenumele căpitanului West era Nathaniel, îmi amintii numaidecât că cel al fiicei sale era Marguerite.           Prin urmare, nu încăpea îndoială! Fata va călători cu noi.           Jignit în chip îngrozitor, îmi muşcai buzele şi începui să umblu încolo şi încoace pe puntea îngustă a vasului, care ridicase ancora şi părăsise ţărmul., 5           Într-adevăr, aveam ghinion! Spusesem răspicat lui Harrison şi Gray că nu vreau să se afle pe bord soţia căpitanului şi ei îmi juraseră că Mr. West era văduv. E drept! Dar căpitanul avea o fiică şi despre ea nu fusese vorba. Eram aproape hotărât, pentru atâta lucru să renunţ la călătorie şi să cer să fiu neapărat dus îndărăt la Baltimore.           Remorcherul înainta cu toată iuţeala şi frigul care se înăsprise îmi pătrundea până la oase.           În vremea asta, apăru chiar Miss West, care se îndreptă spre mine. Mersul şi înfăţişarea ei erau puternice şi hotărâte, dar sub îngrămădirea blănurilor care o acopereau se ghicea mlădierea sprintenă a femeii. Şi pe obraji i se regăsea acelaşi amestec de energie şi feminitate.           Prefăcându-mă că n-am zărit-o, mă întorsei şi începui să mă uit amănunţit, dar cu o căutătură ursuză, la grămada de lăzi şi cufere. Atenţia îmi fu atrasă cu deosebire de o ladă enormă, pe care începusem să o privesc, întrebându-mă ce putea să cuprindă, când auzii glasul tinerei fete.           — Tocmai aceasta este, Mr. Pathurst, spunea glasul, lada care a dus la întârzierea ce aţi fost nevoit s-o înduraţi spre a vă îmbarca.           — Ce-i în ea? Întrebai cu o nepăsare prefăcută.           — Un pian. Pianul „Elseneurei”, pe care l-am dat spre a fi înnoit.           „Fabrica însărcinată cu această lucrare urma să mi-l predea pe ţărm dis-de-dimineaţă. Cum însă nu-şi îndeplinise obligaţia, a trebuit să trimit în recunoaştere pe Mr. Pike. E secundul nostru, ştiţi.           „A fost nevoie de o sumedenie de cercetări, care ne-au răpit toată dimineaţa. Dar cel puţin am spus oamenilor, care au adus în sfârşit lada pe un camion, tot ceea ce gândeam în această chestiune şi-am rugat să comunice stăpânilor lor salutările mele. Eram tare înfuriată!”           Amintindu-şi probabil de cele ce spusese oamenilor, Miss West începu să râdă cu hohote şi trecu apoi la cercetarea amănunţită a tuturor bagajelor şi cuferelor, ca să se asigure că într-adevăr nu lipseşte nimic.           Apoi, când îşi sfârşi lucrul:           — De ce nu veniţi cu mine, mă întrebă, la tata, în cabina sa?           „Aici îngheţaţi şi înainte de jumătate de oră nu putem ajunge la „Elseneura”.           În loc de răspuns, făcui o mutră bosumflată, a cărei cauză fata izbuti s-o ghicească numaidecât.           — Aşadar, îmi zvârli, ceea ce vă stânjeneşte este prezenţa mea pe bord?”           Iuţeala provocării mă zăpăci şi rămăsei mut ca un peşte, fără să ştiu ce să răspund.           Înainte de a-mi fi revenit, Miss West urmă:           — Nu trebuie deloc, Mr. Pathurst, să vă făuriţi în ceea oe mă priveşte gânduri nepotrivite. După toate probabilităţile, sunt mult mai obişnuită decât dvs. cu marile călătorii. Ne vom simţi cât se poate de bine împreună şi, dacă vreţi, vom fi chiar fericiţi.           „Nu-mi veţi pricinui nici un necaz, sunt sigură de pe acum şi vă făgăduiesc, în ce mă priveşte, că nu vă voi supăra cu nimic”.           „Am navigat până acum cu o sumedenie de călători primiţi pe bord de tatăl meu şi m-am deprins să îndur din partea lor mult mai multe neplăceri, decât s-ar fi arătat ei înşişi vreodată în stare să îndure. Asta-i tot! Dacă ceea ce aţi auzit e hotărât şi acceptat odată pentru totdeauna, nu va fi greu să păstrăm între noi buna-înţelegere.           „Ştiu ce vă îngrijorează şi vă face bănuitor. Vă temeţi că vă voi cere să mă distraţi. Aflaţi că mă mulţumesc cu mine însămi şi că n-am simţit nicicând nevoia de a avea tovărăşia cuiva”.      „Nu mi s-a părut niciodată prea lungă nici chiar cea mai îndelungată dintre călătorii şi, la sfârşitul oricăreia din ele, mă trezesc că mi-au rămas mult mai multe lucruri interesante de făcut, decât aş fi avut vreme să săvârşesc.” „Nici o străbatere a mărilor nu m-a plictisit vreodată şi… nici nu joc măcar Mah-jong”    

Insula canibalilor de Jack London   CAPITOLUL I.           JERRY.           Jerry îşi dădu seama că se petrecea un lucru neobişnuit abia când domnul Haggin îl luă sub braţ destul de brusc şi îl trase către balenieră.           De şase luni de când se născuse Jerry, domnul Haggin îi era stăpân. Totuşi, cuvântul „stăpân” lipsea din vocabularul acestui frumos terier cu păr roşcat şi lins. În schimb, expresia „domnul Haggin” cuprindea întreaga semnificaţie pe care o are cuvântul „stăpân” pentru oameni, cel puţin în felul de a înţelege al câinilor. „Domnul Haggin” îi spuneau stăpânului său atât Bob, contabilul, cât şi Derby, cel care supraveghea plantaţia. Jerry îi mai auzise şi pe ceilalţi bipezi, destul de puţini, cum ar fi cei de pe Arangi, care veneau în vizită la ei, numindu-l tot aşa pe stăpân.           Câinii au însă o inteligenţă deosebită şi, datorită pasiunii lor şi afecţiunii nelimitate pe care o manifestă faţă de cei de care ascultă, stăpânul are pentru ei o semnificaţie mai amplă decât ne-o imaginăm. Omul se crede numai stăpân al câinelui. Câinele îl venerează însă ca pe un zeu.           Cuvântul „zeu” neaflându-se în vocabularul restrâns şi special al lui Jerry, sinonimul „domnul Haggin” reprezenta pentru el omnipotenţa binefăcătoare şi suverană.           Astfel că, atunci când omul îl luă sub braţ şi îl urcă în balenieră, câinele deveni neliniştit şi simţi că urma să se întâmple ceva deosebit. Negrii trecură imediat la vâsle. Nu mai fusese niciodată la bordul lui Arangi, care, cu fiecare efort făcut de vâslaşi, se mărea şi se apropia de ei.           Cu o oră înainte, Jerry părăsea casa de pe plantaţie şi cobora pe plajă ca să asiste le plecarea navei Arangi. În scurta lui viaţă, se bucurase de două ori la un asemenea eveniment. Ce era mai plăcut decât să alergi în galop pe plaja de nisip fin şi, ghidat cu grijă de Biddy şi Terrence, părinţii lui, să ia parte la bucuria care stăpânea peste tot?           Să-i fugăreşti pe negri! Ce plăcere pentru Jerry, care-i detesta pe negri şi ştia că Biddy, mama lui, ca şi Terrence, tatăl său, îi urau. Negrii erau făcuţi ca să mârâi la ei. Excepţie făceau doar servitorii din casă. Restul negrilor meritau să fie muşcaţi dacă intrau dincolo de zidurile ce trebuiau apărate. Biddy făcuse întotdeauna aşa, Terrence la fel. Aşa îl serveau pe zeul lor, domnul Haggin. Negrii erau bipede inferioare care serveau pe zeii lor, bipedezii albi. Locuiau în barăci situate în locul unde munceau, la o anumită distanţă de casă, pe lângă care nu aveau voie să se aventureze.           Jerry era mic atunci când aflase la Ce pericole te expui când urmăreşti un negru. Trebuia să ştie momentul în care să facă aşa ceva. Atunci când domnul Haggin sau Derby sau Bob erau prin împrejurimi, putea să-i fugărească. Dacă nu era însă nimeni, era periculos. Trebuia să fii precaut, fiindcă, departe de ochii albilor, negrii nu se mulţumeau doar să strige şi să mârâie. Atacau câinii cu pietre şi ciomege.           Jerry o văzuse pe mama lui tratată astfel. Chiar el fusese pe jumătate ameţit de o lovitură primită de la Godarmy, negru ce purta la gât un nasture de porţelan prins de un fir din fibră de cocos. Îşi mai amintea căţelul şi o altă aventură, petrecută tot în câmp, pe vremea când fugărea negrii cu fratele său, Michael. Owmi, unul dintre cei urmăriţi, putea fi recunoscut după faptul că purta pe piept rotiţe luate dintr-un ceas vechi. Michael a primit atunci o lovitură atât de puternică în cap, că urechea lui stângă a fost zdrobită şi de atunci aceasta n-a mai crescut, rămânând în locul ei doar o mică umflătură ascuţită.           Se mai întâmplaseră şi alte lucruri. Cu două luni în urmă, fratele lui, Patsy, şi sora lui, Kathleen, dispăruseră fără urmă. Domnul Haggin i-a căutat peste tot. A scotocit şi tufişurile şi a biciuit câţiva negri, dar n-a descoperit misterul. Numai Biddy şi Terrence ştiau ce se întâmplase, dar nici Michael şi Jerry nu erau cu totul străini. Cei doi nefericiţi, Patsy şi Kathleen, în vârstă de numai patru luni, au fiert în marmită, acolo, la barăci, iar pieile lor au fost arse. Jerry ştia ceva despre asta, la fel ca părinţii şi fratele său, pentru că simţise mirosul de carne friptă. Terrence, în furia lui, chiar l-a atacat pe servitorul Mogom. A fost pedepsit cu severitate şi legat de către domnul Haggin, care nu a simţit mirosul acela şi deci nu a aflat nimic despre tragedie.           Dar când, pe plajă, poposeau negrii după ce-şi încheiaseră orele de muncă, ducându-şi pe cap lăzile cu lucrurile lor, ori când se urcau la bordul lui Arangi, era momentul potrivit ca să-i fugăreşti fără a risca prea mult. Era momentul în care puteai plăti vechile poliţe. Ba chiar te puteai răzbuna pentru mai multă vreme căci, dacă ei urcau la bord, nu se întorceau aşa repede, ba uneori deloc.           De exemplu, în dimineaţa aceea, Biddy şi-a amintit de câteva lovituri de ciomag date de Lerumie. De aceea şi-a înfipt colţii în pulpa piciorului lui, iar acesta s-a prăbuşit în apă cu lada ce conţinea toată averea lui. Apoi, sigură de protecţia oferită de domnul Haggin, mulţumit de episodul acela, a continuat, supărată, să latre după el.      De obicei, se afla la bordul navei Arangi un câine vagabond, din tufişuri, cu care Jerry şi Michael se certau, lătrându-se reciproc, cât puteau de tare. O dată, Terrence care avea talia unui airedal şi avea un curaj ieşit din comun, Terrence Magnificul, cum îi spunea Tom Haggin, a prins un câine vagabond, apărut din pădure, şi i-a tras o bătaie la care Jerry, Michael, Patsy şi Kathleen, care mai trăiau încă, au luat parte. Jerry n-a uitat senzaţia delicioasă pe care a trăit-o când ţinea între colţi bucata aceea cu păr ce mirosea a câine. Câinii vagabonzi erau la fel ca el, din aceeaşi specie, recunoştea acest lucru, dar difereau de rasa lui aristocratică. Erau de un nivel inferior, ca negrii faţă de domnul Haggin, de Derby sau Bob.    

Jack London Colţ Alb   PARTEA a I-a   Capitolul 1 PÂRTIA CĂRNII     Pădurea de molift negru şerpuia mohorâtă de-a lungul malurilor îngheţate. Vântul despuiase de curând arborii de veşmântul lor alb de gheaţă, şi în lumina palidă a asfinţitului, trunchiurile negre, prevestitoare de nenorocire, păreau că se pleacă unul spre altul. O tăcere nemărginită domnea asupra întinderii şi întreg ţinutul nu era decât o pustietate nesfârşită şi fără de viaţă, încremenită, atât de însingurată şi rece, că nici tristeţe nu mai trezea. Te îmbia parcă să râzi, dar un râs ce înfiora mai mult decât orice tristeţe, un râs fără voioşie, ca zâmbetul sfinxului, un râs rece ca gheaţa, în care sălăşluia ceva din  grozăvia   celor   nestrămutate.   Era   Wildul1, sălbaticul wild de la miazănoapte, cu inima de gheaţă.   Dar viaţă totuşi era, undeva departe în acest ţinut, o viaţă sfidătoare. În josul apei îngheţate trudea un atelaj de câini-lupi. Blana lor zburlită prinsese chiciură, iar răsuflarea le îngheţa în aer de cum ieşea din gură în pufăituri de aburi, aşternându-li-se apoi în cristale pe blană. Prinşi în hamuri şi şleauri2 de piele, câinii trăgeau după ei o sanie. Era o sanie fără tălpici, făcută din scoarţă groasă de mesteacăn, cu fundul de-a dreptul pe zăpadă. Botul îi era adus în sus şi răsucit ca un sul, anume ca să împingă sub sanie coama de zăpadă afânată ce se ridica dinainte în valuri. Pe sanie se afla legată zdravăn o ladă lungă şi îngustă. Mai erau şi altele - pături, o secure, un ibric pentru cafea şi o tigaie; dar în ochi îţi sărea mai întâi lada lungă şi îngustă, care ocupa mai tot locul.   Înaintea câinilor păşea anevoie un bărbat cu rachete mari în picioare. În urma săniei, un altul. În lada de pe sanie zăcea un al treilea, pentru care truda se sfârşise, un om pe care wildul îl doborâse şi îl răpusese pentru a nu se mai putea urni sau lupta vreodată. Prin natura lui, wildul nu iubeşte mişcarea. Pentru el viaţa e o ocară, căci viaţa înseamnă mişcare; şi wildul năzuieşte întotdeauna să nimicească mişcarea. El îngheaţă apa pentru a o opri să alerge spre mare, alungă seva din arbori de-i face să îngheţe până-n măduvă, dar cel mai sălbatic şi mai grozav îl hăituieşte şi-l doboară wildul pe om - omul, făptura cea mai neastâmpărată, mereu răzvrătită împotriva zicalei după care mişcarea trebuie să ducă până la urmă la nemişcare.   Totuşi, înaintea şi în urma săniei, neînfricaţi şi dârji, păşeau anevoie cei doi oameni care nu fuseseră încă răpuşi, îşi acoperiseră trupurile cu blănuri şi piei moi. Genele, obrajii şi buzele le erau atât de încărcate de cristalele răsuflării lor îngheţate, că nici nu li se mai putea desluşi chipul. Ai fi spus că sunt nişte arătări, ciocli dintr-o lume a duhurilor, la înmormântarea unei stafii. Nu erau însă decât oameni care răzbăteau prin pustietate, prin ţinutul amăgirii şi tăcerii, bieţii vântură-lume, porniţi într-o aventură uriaşă, luptându-se cu străşnicia unei lumi tot atât de îndepărtate, străină şi încremenită precât e hăul văzduhului.   Mergeau fără vorbă, cruţându-şi suflarea pentru truda trupurilor. Pretutindeni domnea tăcerea, care îi apăsa ca o povară. O simţeau cum le apasă creierii, întocmai cum scafandrul simte în adâncuri o presiune de mai multe atmosfere3. Îi strivea sub greutatea imensităţii fără margini şi a unei sorţi de nestrămutat. Îi strivea până în cele mai tainice ascunzişuri ale sufletului, storcând din ei, aşa cum storci sucul din boaba de strugure, toate patimile şi exaltările înşelătoare şi neîngăduita preţuire de sine a omului, până ce şi-au dat seama că sunt pieritori şi mărunţi, bieţi atomi, biete fire de praf ce se mişcă cu prea puţină viclenie şi fără un dram de minte în vâltoarea jocului marilor elemente şi forţe oarbe dezlănţuite.   Trecu o oră şi încă una. Lumina palidă a zilei scurte, lumină fără soare, începuse să se destrame, când un urlet slab şi îndepărtat străpunse atmosfera încremenită. Urletul crescu în icniri repezi, până ce ajunse la cea mai înaltă notă, unde stărui tremurător şi încordat, apoi se stinse încet. De n-ai fi simţit în el o sălbăticie jalnică şi o poftă mistuitoare, ai fi putut crede că e vreun suflet rătăcit care se tânguie. Omul din faţă întoarse capul până ce privirea lui o întâlni pe a celui din urmă. Şi atunci, pe deasupra lăzii lungi şi înguste, amândoi dădură din cap cu înţeles. Un nou urlet străpunse tăcerea. De astă dată, cei doi oameni îşi dădură seama dincotro vine: venea din urmă, de undeva de pe întinderea de zăpadă peste care trecuseră. Un al treilea urlet, ce părea răspunsul, se auzi tot dinapoia lor, dar din stânga celui de-al doilea urlet. Ne-au luat urma, Bill - spuse omul din faţă. Glasul îi răsuna răguşit şi parcă dintr-o altă lume, iar ca să vorbească, se trudise de-a binelea. Carnea e rară - îi răspunse tovarăşul său. N-am mai văzut urme de iepure nu ştiu de câte zile. După aceea nu mai scoaseră o vorbă, deşi rămaseră cu urechile ciulite la urletele de pradă ce nu mai conteneau înapoia lor. La căderea nopţii vârâră câinii într-un desiş de molift de pe malul apei şi înjghebară tabăra. Sicriul aşezat lângă foc le slujea deopotrivă de scaun şi de masă. Câinii-lupi, înghesuiţi, ceva mai departe de foc, mârâiau şi se ciorovăiau între ei, dar nu prea se arătau dornici să se afunde în beznă. Henry, mi se pare că se aţin pe lângă tabără mai aproape ca de obicei - observă Bill. Henry, care sta aplecat asupra focului, potrivind ibricul de cafea cu o bucată de gheaţă, dădu din cap. Şi nici nu se grăbi să vorbească până ce nu-şi luă locul pe sicriu şi nu începu să mănânce. Ştiu ei unde le e pielea la adăpost. Tot e mai bine să înfulece decât să fie înfulecaţi. Câinii ăştia nu-s proşti deloc. Bill dădu din cap. Eh, nu ştiu, zău. Tovarăşul îl privi mirat: Nu te-am mai auzit până acum să te îndoieşti de deşteptăciunea lor. Henry - spuse celălalt, mestecându-şi tacticos fasolea -ai auzit ce larmă au făcut când le-am dat de mâncare? S-au bătut pe ea mai mult ca de obicei - recunoscu Henry. Câţi câini avem, Henry? Şase. Bine, Henry... - Bill se opri o clipă pentru a da mai multă greutate vorbelor sale. După cum ţi-am spus, Henry, avem şase câini. Am scos din sac şase peşti şi am dat fiecărui câine câte unul dar un câine a rămas fără peşte. Ai numărat greşit. Avem şase câini - o luă celălalt de la capăt, calm. Am scos şase peşti. Ureche Tăiată a rămas fără peşte. După aia m-am dus la sac şi i-am dat şi lui un peşte. Avem numai şase câini - spuse Henry. Henry - continuă Bill - nu vreau să spun că toţi erau câini, dar şapte au primit peşte. Henry se opri din mâncat şi, aruncând o privire pe deasupra focului, numără câinii. Acum îs doar şase - spuse el. L-am văzut pe celălalt rupând-o la fugă prin nămeţi -zise Bill cu nepăsare. Am văzut şapte. Henry îl privi compătimitor şi spuse: Ce n-aş da să se termine odată drumul ăsta! Ce vrei să spui? întrebă Bill. Vreau să spun că încărcătura pe care o ducem cu noi îţi cam zdruncină nervii şi că ai început să ai vedenii. M-am gândit la asta - răspunse Bill cu seriozitate. Şi cum îţi spuneam, când l-am văzut că o tuleşte peste nămeţi, m-am uitat pe zăpadă şi i-am văzut urmele. După aia am numărat câinii şi tot şase mi-au ieşit la socoteală. Urmele mai sunt şi acum pe zăpadă. Vrei să le vezi? Hai să ţi le arăt. Henry nu răspunse, ci mestecă mai departe, în tăcere, până ce îşi termină mâncarea. O încheie cu o ceaşcă de cafea, apoi îşi şterse gura cu dosul palmei şi zise: - Adică, crezi că... - un urlet tânguitor, de o jale sălbatică, venind de undeva din beznă, îi curmă vorba. Se opri să-l asculte, apoi îşi încheie fraza, arătând în direcţia de unde venea urletul - era vreunul din ei? Bill dădu din cap. - Al dracului să fie dacă nu-i aşa. Doar ai văzut şi tu ce larmă au făcut câinii! Urlet după urlet, şi altele care le răspundeau, transformară tăcerea într-un adevărat balamuc. De pretutindeni se auzeau urlete, iar câinii îşi arătau spaima ghemuindu-se unul într-altul şi atât de aproape de foc, încât dogoarea le pârlea părul. Înainte de a-şi aprinde pipa, Bill mai azvârli câteva lemne pe foc. Mi se pare că te-ai cam pierdut cu firea - spuse Henry. - Henry... - Bill trase gânditor din pipă şi după un răstimp urmă: Henry, mă gândeam... zău că ăsta e cu mult mai fericit decât o să fim noi amândoi vreodată! Făcu semn către cel de-al treilea, arătând cu degetul mare în jos, spre lada pe care erau aşezaţi. Când om muri noi, Henry, mare noroc dacă om avea destui bolovani peste hoiturile noastre, ca să ne apere de câini. Dar noi nu avem familie, nici bani şi nici toate ălelalte ca ăsta - adăugă Henry. Nu-i de nasul nostru să ne ducă atâta cale ca să ne îngroape. Ce mă frământă pe mine, Henry, este ce caută la capătul pământului, prin locuri uitate de Dumnezeu, unul ca ăsta, care la el acasă era cineva şi care n-ar fi avut nevoie niciodată să-şi bată capul ce să mănânce sau cu ce să se acopere; asta nu pricep eu. -  Putea să trăiască până la adânci bătrâneţe dacă rămânea la el acasă - încuviinţă Henry. Bill dădu să mai spună ceva, dar îşi luă seama. Se mulţumi să arate cu degetul spre zidul de întuneric ce-i apăsa de pretutindeni. În bezna de nepătruns nu puteai desluşi vreo formă, ci doar o pereche de ochi care străluceau ca jăraticul. Henry mai arătă cu capul o a doua şi o a treia pereche. În jurul taberei se afla un cerc de ochi sclipitori. În răstimpuri, o pereche de ochi se mişca sau dispărea, ca să reapară după o clipă. Neliniştea câinilor crescuse şi, cuprinşi de spaimă, dădură buzna spre foc, târându-se şi ghemuindu-se la picioarele oamenilor. În învălmăşeală, unul din câini nimeri peste foc şi începu să schelălăiască de durere şi de spaimă când mirosul de păr pârlit se răspândi în aer. Larma făcu o clipă ca cercul de ochi să dea înapoi neliniştit şi chiar să se retragă puţin, pentru ca îndată ce câinii se liniştiră, să se apropie din nou. - Henry, ce ghinion al dracului să ţi se termine muniţia! Bill îşi sfârşi pipa şi-l ajută pe tovarăşul său să aştearnă culcuşul de blană şi păturile peste crengile de molift pe care le aşezaseră pe zăpadă înainte de cină. Henry mormăi ceva şi începu să-şi dezlege mocasinii. - Câte cartuşe ziceai că ne-au rămas? întrebă el. - Trei - se auzi răspunsul - şi aş fi vrut să fie trei sute. Le-aş fi arătat eu atunci, lua-i-ar naiba! Ridică pumnul ameninţător spre ochii ce sclipeau, apoi îşi puse cu grijă mocasinii în faţa focului. De s-ar muia odată gerul - urmă el. Sunt 50F4 sub zero de două săptămâni. Ce bine ar fi fost să nu mă fi pornit la drumul ăsta, Henry. Nu-mi place întorsătura pe care o ia. Nu mă prea simt eu în apele mele. Şi cum îţi spuneam, aş vrea să se sfârşească odată drumul ăsta, să putem sta amândoi în faţa focului la Fortul Mc. Gurry, aşa cum stăm acum, şi să jucăm cărţi. Uite ce-aş vrea eu. Henry mai mormăi ceva şi se vâri în culcuş. Nu aţipi bine, că-l trezi glasul tovarăşului său. Ascultă, Henry, când a venit ăla de-a luat un peşte, de ce oare n-or fi sărit câinii pe el? Asta mă frământă pe mine. Te frămânţi prea mult, Bill - răspunse Henry, somnoros. Nu erai aşa altădată. Mai tacă-ţi gura şi culcă-te şi să vezi că mâine dimineaţă o să te simţi iară în apele tale. Cred că nu stai bine cu stomacul şi d-aia eşti aşa. Cei doi tovarăşi dormeau unul lângă altul, în acelaşi culcuş, răsuflând din greu; focul sta să se stingă şi ochii strălucitori strângeau cercul în jurul taberei. De spaimă, câinii se strânseseră grămadă şi din când în când mârâiau ameninţător la vreo pereche de ochi care se apropiau. La un moment dat se făcu atâta larmă, încât Bill se trezi. Ieşi din culcuş cu băgare de seamă, ca să nu-şi trezească tovarăşul, şi mai puse lemne pe foc. De îndată ce flăcările se înălţară cercul de ochi se trase înapoi. Mai aruncă o privire spre câinii ghemuiţi unul într-altul. Se frecă la ochi şi se uită la ei cu mai multă atenţie. Apoi se strecură din nou sub pături. Henry - zise el. Ei, Henry! Henry mormăi trezindu-se din somn şi întrebă: Ce s-a mai întâmplat? -Nimic - se auzi răspunsul - numai că i-am numărat din nou şi iar sunt şapte. Henry primi această noutate printr-un mormăit care se transformă în sforăială şi adormi din nou. Dimineaţa, Henry se trezi primul şi îl trase afară din culcuş şi pe tovarăşul său. Deşi era şase dimineaţa, mai aveau încă trei ceasuri până să se lumineze de ziuă. Şi în bezna nopţii, Henry începu să pregătească gustarea de dimineaţă, în timp ce Bill împăturea aşternutul şi pregătea sania de plecare. - Ascultă Henry - întrebă el pe neaşteptate - câţi câini ziceai că avem? - Şase. - Greşit - proclamă Bill, triumfător. - Sunt iar şapte? întrebă Henry. - Nu, cinci; unu a tulit-o. - La naiba! strigă Henry, mânios, lăsând gătitul şi venind să numere câinii. - Ai dreptate, Bill - spuse el. Grăsanul a şters-o. - Şi a rupt-o la fugă, de parcă scapără în urma lui. Nu l-am putut vedea din pricina fumului. - N-are sorţi de scăpare - încheie Henry. L-au înghiţit de viu. Pun rămăşag că schelălăia când le aluneca pe gâtlej, bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată! - Câinele ăsta a fost întotdeauna nebun - zise Bill. - Dar oricât de nebun o fi un câine, chiar până într-atât nu cred să fie ca s-o tulească şi să-şi facă singur felul! Aruncă o privire cercetătoare spre ceilalţi câini, prinzând într-o clipă trăsăturile caracteristice ale fiecărui animal. Mă prind că nici unul din ăştia n-ar face aşa ceva. - Nici cu bâta nu-i poţi urni de lângă foc - încuviinţă Bill. Am spus eu întotdeauna că Grăsanului îi lipseşte o doagă. Iată epitaful unui câine mort pe o pârtie de la miazănoapte - şi câţi alţi câini, câţi oameni nu vor fi avut parte nici măcar de unul ca acesta.   descarcare carte...  

Smoke Bellew de Jack London     GUSTUL CĂRNII.           La început era Christopher Bellew. Când ajunse la colegiu, deveni Chris Bellew. Mai apoi, în adunătura boemă de la San Francisco i se spunea Kit Bellew. Pentru ca, în cele din urmă, să nu mai fie cunoscut decât sub numele de Smoke Bellew. Şi povestea evoluţiei numelui său e de fapt povestea vieţii sale. Şi nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea dacă n-ar fi avut parte de o mamă iubitoare şi un unchi neîndurător şi, în plus, n-ar fi primit o scrisoare de la Gillet Bellamy.           „Tocmai am văzut un exemplar din Talazul”, îi scria Gillet de la Paris. „O'Hara o să se descurce cu foaia asta, dar încă nu se pricepe la unele şmecherii.” După care urmau nişte amănunte privind îmbunătăţirea săptămânalului unei colectivităţi în plină afirmare. „Du-te şi fă-i o vizită. Lasă-l să creadă că astea-s propriile tale idei. Să nu afle cumva că vin de la mine. Dacă află, o să mă numească pe mine corespondent la Paris, chestie pe care nu mi-o pot permite, fiindcă, deocamdată, fac bani buni cu treburile mele pe spinarea marilor reviste. Dar mai întâi şi mai întâi nu uita să-l convingi să-l dea afară pe jegosul ăla care ţine rubrica criticii de artă şi muzicale. Şi încă ceva, San Francisco a avut întotdeauna o literatură a lui. Dar acum nu prea mai are. Spune-i să facă ce-o şti şi să pună mâna pe vreun isteţ care să toarne un serial mai sprinten, condimentat cu adevăratul romantism, cu strălucirea şi culoarea San Francisco-ului.”           Şi iată-l pe Kit Bellew îndreptându-se spre redacţia Talazului hotărât să dea lecţii. O'Hara îl ascultă. O'Hara aduse argumente. O'Hara fu de acord. O'Hara îl concedie pe jegosul care ţinea rubrica de critică. Ba, mai mult, O'Hara îl luă pe Kit în stilul său, tocmai stilul de care se temuse Gillet chiar şi din îndepărtatul Paris. Când O'Hara voia ceva, nici un prieten nu-i putea rezista. Şi, când amabil, când silnic, devenea irezistibil. Înainte de a apuca Kit Bellew să scape din biroul lui, era redactor şef adjunct, acceptase să ţină rubricile săptămânale de critică, până se va găsi un condei mai acătării şi se angaja să scrie săptămânal câte un episod, de câte zece mii de cuvinte, din serialul San Francisco… şi toate astea fără să primească un ban. Talazul încă nu aducea venituri, îi explică O'Hara. Şi la fel de convingător îi explică faptul că numai un singur om din San Francisco ar fi fost în stare să scrie acel serial şi omul acela nu era altul decât Kit Bellew.           „O, Doamne, eu sunt isteţul!”, gemu Kit de unul singur mai apoi când se trezi coborând pe scara îngustă.           Drept urmare, începu munca de sclav al lui O'Hara şi al nesăţioaselor rubrici ale Talazului. Săptămâni în şir, nu s-a ridicat de pe unul din scaunele redacţiei, a ţinut piept creditorilor, s-a luptat cu tipografii şi a pus pe hârtie câte douăzeci şi cinci de mii de cuvinte pentru articole de toate felurile. Iar chinurile sale nu dădeau semne să se mai uşureze. Talazul era ambiţios. Începu să fie şi ilustrat. Operaţiile erau costisitoare. Pentru Kit Bellew nu mai rămânea nici un ban, ca dovadă revista nu plătea pe niciunul dintre oamenii cu care sporea redacţia. Din fericire, Kit avea veniturile lui. Destul de modeste, comparate cu ale altora, dar suficiente ca să-i permită să facă parte din mai multe cluburi şi să aibă şi un studio în cartierul latin. Dar, de fapt, de când ajunsese redactor şef adjunct, cheltuielile personale i se reduseseră drastic: nu mai avea timp să arunce banii. Nu mai dăduse pe la studio, nu mai îmbia boema locală la câte o faimoasă serată acolo. Şi, cu toate astea, era mereu falit pentru că Talazul, totdeauna în suferinţă, îi storcea şi banii, nu numai creierii. Erau, mai întâi, ilustratorii care periodic refuzau să mai facă ilustraţiile şi tipografii, care, tot atât de periodic, refuzau să mai tipărească, apoi curierii care nu mai voiau deseori să-şi facă meseria nici ei. În astfel de împrejurări, O'Hara se uita la Kit, iar Kit făcea tot ce era de făcut.           Când vaporul Excelsior sosi din Alaska, aducând veşti despre terenurile aurifere din Klondike1, ce tulburaseră minţile întregii ţări, Kit avansă o propunere cu totul neserioasă:           — Ascultă, O'Hara, începu el. Goana asta după aur are şansa să fie o treabă uriaşă… Ehei, se întorc din nou zilele din '492. Ce-ai zice dacă m-aş duce şi eu să scriu ceva pentru Talazul? Cheltuielile mi le acopăr singur.           O'Hara clătină din cap.           — Nu mă pot lipsi de tine din redacţie, Kit. Başca, mai e şi serialul ăla. Iar pe deasupra trebuie să-ţi spun că m-am întâlnit cu Jackson acum un ceas. Mâine o ia spre Klondike şi a acceptat să trimită săptămânal câte o corespondenţă şi fotografii. Nu-l lăsam eu să-mi scape din mână până nu-mi promitea. Şi, ce-i mai frumos, treaba asta nu ne costă nici un ban.           Despre Klondike, Kit auzi din nou când trecu după-amiază pe la club şi, într-o nişă a bibliotecii, îl întâlni pe unchiul său.           — Salutare, unchi al meu! îl întâmpină Kit, făcându-se comod pe un fotoliu de piele şi întinzându-şi picioarele cât erau de lungi. Bei cu mine?           Îşi comandase un cocteil, dar unchiul se mulţumi cu un bordo uşor, autentic, băutura lui dintotdeauna. Aruncă o privire iritată şi dezaprobatoare la cocteil şi apoi la nepot. Kit simţi că se apropia predica.           — Nu stau decât un minut, anunţă el grăbit. Trebuie să alerg să-mi arunc ochii la expoziţia Keith, de la Galeriile Ellery şi să scriu jumătate de coloană pe tema asta.           — Ce-i cu tine? îl întrebă celălalt. Eşti palid. Arăţi ca o epavă.           În loc de răspuns Kit scoase un geamăt.           — Cred că am să am plăcerea să asist la înmormântarea ta. Parcă şi văd.           Kit scutură trist din cap.           — Nu, te rog, n-am chef să mă mănânce viermii. Eu prefer să fiu incinerat.           John Bellew provenea din generaţia aceea dură şi încercată care traversase câmpiile în urma carelor cu boi prin anii '50 şi îşi păstrase aceeaşi asprime, la care se adăuga şi asprimea unei copilării petrecute pe drumurile cuceririi noilor pământuri.           — Christopher, nu duci o viaţă ca lumea. Mi-e ruşine pentru tine.           — Pornit pe calea desfătărilor, nu? chicoti Kit.           Bătrânul ridică din umeri.           — Nu te uita atât de crunt la mine, unchiule drag. Aş fi vrut eu să fie calea desfătărilor, dar asta s-a cam dus de râpă. Nu mai am timp de ele.           — Atunci de ce dra…           — Din prea multă muncă mi se trage.           John Bellew scoate un hohot tăios şi neîncrezător.           — Pe cuvânt!           Alt hohot de râs.           — Oamenii sunt produsul mediului, spuse sus şi tare Kit, arătând spre paharul celuilalt. Veselia dumitale e uşoară şi amăruie, ca şi băutura pe care o bei.           — Auzi, prea multă muncă! mârâi el. În viaţa ta n-ai câştigat o para.           — De câştigat am câştigat bani, fii liniştit, numai că nu i-am şi primit. Uite, acum câştig câte cinci sute de dolari pe săptămână şi fac munca a patru oameni.           — Tablouri din alea care nu se vând? Sau… ăăă… vreo muncă din aia fantezistă? Înoţi?           — Pe vremuri.           — Te urci în şa?           — Am încercat şi isprava asta.           John Bellew pufni plin de silă.           — Mă bucur că taică-tu nu mai trăieşte să te vadă în toată splendoarea decăderii tale, îi spuse. Taică-tu a fost bărbat de ispravă, până-n măduva oaselor. Pricepi tu una ca asta? Bărbat! Cred că ar fi ştiut el să-ţi scoată din cap toţi gărgăunii ăştia muzicali şi artistici.           — Vai! Ce vremuri depravate! oftă Kit.           — Aş fi putut înţelege şi accepta chiar şi astea, continuă celălalt pornit, dar măcar să fi reuşit pe calea asta. N-ai câştigat un cent în viaţa ta, n-ai făcut şi tu o treabă bărbătească. Ce rost mai ai şi tu pe lumea asta? Ai fost crescut cum se cade şi totuşi, nici la universitate nu jucai fotbal. N-ai pus mâna pe o vâslă. N-ai…           — Am mai făcut box şi scrimă oarecum…           — Când ai pus ultima dată mânuşile?           — De mult, dar se spunea că ştiu să apreciez bine momentul nimerit şi distanţa, numai că…           — Haide, haide!           —… eram socotit cam nesistematic.           — Leneş, vrei să spui.           — Totdeauna mi-am închipuit că vorba asta e un eufemism.           — Taică-meu, bunicul tău, bătrânul Isaac Bellew, a omorât cu un pumn un om şi avea şaizeci şi nouă de ani.           — Cine, omul?           — Nu, netrebnic nenorocit ce eşti. Tu la şaizeci şi nouă de ani n-o să fii în stare să omori nici un ţânţar.           — Vremurile s-au cam schimbat, iubite unchiule. Acum pentru omucidere te trimit la puşcărie.           — Taică-tu a făcut călare o sută optzeci şi cinci de mile, fără să închidă un ochi şi au crăpat trei cai sub el.           — Dacă mai trăia şi azi, ar fi făcut acelaşi drum sforăind frumos într-un vagon Pullman.           Bătrânul era gata-gata să se sufoce de mânie, dar îşi înghiţi amarul şi reuşi să îngaime:           — Câţi ani ai tu?           — Am toate motivele să cred că…           — Ştiu. Douăzeci şi şapte. Ai terminat facultatea la douăzeci şi doi. Şi apoi cinci ani i-ai tocat şi i-ai risipit, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, spune-mi şi mie ce rost ai tu? La vârsta ta aveam doar un rând de izmene. Mergeam călare şi mânam vitele în Coluso. Eram tare ca piatra şi puteam să dorm pe piatră. Mâncam numai carne de vită, prăjită deasupra focului şi carne de urs. Şi acum sunt un bărbat mai zdravăn decât tine. Probabil că ai vreo şaptezeci şi cinci de kilograme. Dar te pun jos şi acum şi te zvânt din bătaie de te iau la pumni.           — Da' ca să dai pe gât nişte cocteil sau ceai din acela roşu nu e nevoie de atâta forţă minunată, mormăi Kit cu dispreţ. Unchiule, nu vezi că vremurile s-au schimbat! În plus n-am fost crescut aşa cum trebuie. Săraca maică-mea era puţin cam aiurită, draga de ea…           John Bellew tresări împins de mânie.           —… şi aşa cum mi-ai descris-o şi tu, era prea bună cu mine, m-a ţinut numai pe palme. Ei, dacă pe vremea când eram eu puştan aş fi avut şi eu parte de vacanţe foarte bărbăteşti… din acelea de care te bucurai dumneata… Mă întreb şi acum de ce nu m-ai invitat niciodată şi pe mine? Îi luai pe Hal şi Robbie peste tot prin Sierra şi în călătoriile dumitale prin Mexic.           — Probabil mai ales fiindcă prea te purtai ca un Lord Fauntleroy3.           — Numai vina dumitale, unchiule şi a… scumpei mele mame. De unde aveam eu să cunosc greul? Eram abia un prunc. Ce-mi rămânea mie altceva decât să mă uit la gravuri, la poze şi să mă joc de-a ala-bala? Cu ce sunt eu de vină că n-am fost niciodată nevoit să asud?           Bătrânul se uită la tânărul său nepot cu o silă nedisimulată. Nu se putea stăpâni în faţa neseriozităţii născute din comoditate.           — Ei, bine, am de gând să mai fac una din excursiile pe care tu le numeşti bărbăteşti. Ce-ar fi dacă te-aş invita şi pe tine?           — Aş zice că e puţin cam târziu. Încotro?           — Hal şi Robert pleacă spre Klondike, iar eu îl însoţesc prin trecătoare4 şi apoi până la lacuri, după care mă întorc…           Nu mai continuă pentru că tânărul sări în picioare şi-i strânse mâna.           — Salvatorul meu!           John Bellew deveni pe dată bănuitor. Nici nu visase că invitaţia îi va fi acceptată…           — Doar nu vrei să spui că mergi! făcu el.           — Când pornim?           — Va fi o călătorie grea. O să ne cam încurci.           — Nu, n-o să vă încurc cu nimic. Am să trudesc şi eu. Am învăţat să muncesc de când am intrat la Talazul.           — Fiecare trebuie să care provizii pentru un an întreg. Şi lumea dă buzna într-acolo, încât cărăuşii indieni nu-s în stare să facă faţa cererilor. Hal şi Robert o să fie nevoiţi să-şi care echipamentul singuri până la destinaţie. Iar eu de asta merg cu ei, să-i ajut… să-şi care bagajele. Dacă vii cu noi, va trebui să faci acelaşi lucru.           — Atunci să mă vezi!           — N-ai să fii în stare să cari poveri, obiectă celălalt.           — Când pornim?           — Mâine.           — Nu trebuie să te socoteşti vinovat şi să crezi că predica dumitale despre greul în viaţă m-a convins, îi spuse Kit la despărţire. Exact acum a venit vremea s-o şterg din loc, undeva, oriunde, să scap de O'Hara.           — Cine e O'Hara? Vreun japonez?           — Nu. Un irlandez, vechil de sclavi, cel mai bun prieten al meu, redactorul şef şi proprietarul neiertător al Talazului. Ce spune el aia se face. E în stare să oblige şi fantomele să defileze.           În noaptea aceea Kit Bellew îi scrise un bilet lui O'Hara: „E vorba doar de o vacanţă de câteva săptămâni, explica el. Trebuie să găseşti tu vreun isteţ să mâzgălească episoadele serialului. Îmi pare rău, bătrâne, dar sănătatea mi-o cere. Şi când mă întorc am să asud de două ori mai mult ca acum.”           Şi Kit Bellew se trezi în nebunia de pe plaja Dyea înţesată cu miile de livre de echipamente ale miilor de oameni. Aceasta imensă masă de bagaje şi provizii, aruncată pe ţărm de vapoare, începea, încet, încet, să se scurgă în susul văii Dyea şi peste Chillkoot. Era un traseu de douăzeci şi opt de mile şi transportul nu-l puteau face decât oamenii – cu spinarea. Cu toate că hamalii indieni săltaseră preţul transportului de la opt cenţi la patruzeci livra, aveau treabă până peste cap şi se vedea limpede că cea mai mare parte a bagajelor va rămâne prinsă de iarnă de cealaltă parte a trecătorii, cum e mai prost.           Şi cel mai neajutorat dintre neajutoraţi era Kit. Ca la atâtea sute de oameni şi la şoldul lui spânzura de centură un revolver. De treaba asta era însă vinovat unchiul lui, otrăvit de amintirea vremurilor ticăloase de demult. Kit Bellew era un romantic. Părea fascinat de toate poveştile şi mirajul care înconjura goana după aur şi privea cu un ochi de artist viaţa şi întâmplările din jur. Nu lua în serios toată tărăşenia. Aşa cum spusese şi pe vapor, doar nu participa la propria-i înmormântare. Era doar un om care-şi face vacanţa şi are de gând să tragă cu ochiul dincolo de trecătoare, să admire peisajul şi apoi să se întoarcă.           Lăsându-şi tovarăşii pe plajă să aştepte descărcarea bagajelor la ţărm, Kit o luă agale către o veche factorie. Nu-şi legăna şoldurile, deşi observase că mulţi dintre cei procopsiţi cu revolvere la brâu aşa făceau. Un indian de vreo şase picioare înălţime, strâns în curele, căra în spinare o povară neobişnuit de voluminoasă. Kit o luă pe urmele lui, admirând gambele minunate ale individului, graţia şi uşurinţa cu care se mişca, în ciuda acelei poveri. Indianul îşi lepădă povara pe cântarul din faţa factoriei şi Kit se alătură grupului de căutători de aur plini de admiraţie care îl înconjurară. Povara avea o sută douăzeci şi cinci de livre, cifră rostită cu veneraţie şi groază pretutindeni. Era ceva, se gândi Kit şi se întrebă dacă el era în stare măcar să salte ditamai greutatea, nicidecum să o mai şi care în spinare.           — Ei, bătrâne, o duci până la Lacul Linderman? întrebă el.           Indianul, aproape pocnind de mândrie, mormăi afirmativ.           — Şi cu cât te alegi după ce duci încărcătura asta?           — Cincizeci de dolari.           Când conversaţia, ajunse aici, Kit o lăsă baltă. Dar surprinse o tânără care stătea în uşa factoriei. Spre deosebire de toate celelalte femei care coborau de pe vapoare, nu era gătită nici cu fustă scurtă, nici cu costumaţie sportivă. Era îmbrăcată aşa cum sunt îmbrăcate atâtea femei care călătoresc oriunde prin lume. Ceea ce i se păru izbitor era firescul apariţiei ei, care îi dădea sentimentul că, nu ştiu cum, aparţinea acelor locuri, în plus, mai era şi tânără şi frumoasă. Chipul surprinzător de atrăgător prin culoarea şi ovalul său îl uimi. Se uită lung, lung la ea până când fata simţi şi întoarse spre el nişte ochi întunecaţi, cu gene lungi şi, întâlnindu-i pe-ai lui, îl cântări cu răceală. De la chipul lui, privirea coborî amuzată spre imensul revolver de la şold. Apoi ridică din nou ochii, în care se putea citi un dispreţ uşor amuzat. Îi primi privirea ca pe-o lovitură. Fata se întoarse spre bărbatul ce stătea lângă ea şi-i arătă spre Kit. Acesta îl cântări şi el cu acelaşi zâmbet amuzat şi dispreţuitor.           — Chekako! spuse fata.           Bărbatul de lângă ea, care arăta ca un vagabond, cu o salopetă ieftină şi o haină de lână roasă pe el, zâmbi subţire şi Kit se simţi umilit fără să ştie bine de ce. Fata era neobişnuit de frumoasă, se gândi el când cei doi se îndepărtară. Îi observă atent mersul şi-l ţinu minte ca să-l poată recunoaşte şi după o mie de ani.           — L-ai văzut pe individul acela cu fata? Îl întrebă tulburat vecinul lui Kit, Ştii cine-i?           Kit scutură din cap.           — Cariboo Charley. Mi l-a arătat şi mie cineva. A pus mâna pe o mină grozavă în Klondike. E tăbăcit în meseria asta. A fost vreo doisprezece ani şi pe Yukon. Abia a venit dintr-acolo.           — Dar ce înseamnă chekako? îl întrebă Kit.           — Unul ca dumneata, unul ca mine, veni răspunsul.           — S-ar putea să fiu, dar mai întâi ar trebui să mă mai cântăreşti puţin. Dar ce înseamnă?           — Ageamiu.           Pe drumul de întoarcere spre plajă, Kit răsuci în minte cuvântul acela pe toate părţile. Doare când îţi spune ageamiu un boţ de puştoaică zveltă. Se trase într-un colţ, printre grămezile de bagaje, având încă în minte imaginea indianului cu impresionanta lui povară şi încercă să afle cât îl ţineau puterile. Alese un sac de făină care, după cum bine ştia, cântarea exact o sută de livre. Se duse lângă el, se aplecă şi se strădui să-l salte pe umeri. Prima concluzie la care ajunse fu aceea că o sută de livre constituie o greutate cu adevărat mare. A doua că avea spinarea cam şubredă. A treia fu o înjurătură care îi veni pe buze după cinci minute, la capătul cărora se prăbuşi cu tot cu povara cu care se luptase. Îşi şterse fruntea şi, pe deasupra unei grămezi de provizii, îl zări pe John Bellew uitându-se la el, cu o amuzată răceală în priviri.           — Dumnezeule! exclamă acest apostol al confruntării cu greul. Şi coapsele noastre au dat naştere la generaţia asta de neajutoraţi! Când aveam vreo şaisprezece ani mă jucam cu un săculeţ ca ăsta.           — Unchiule, dar ai uitat că eu n-am fost crescut cu carne de urs.           — Şi am să mă joc cu el şi când am să ajung la şaizeci.           — Ei, mai trebuie să-mi şi demonstrezi.           Şi John Bellew îi demonstră. Avea patruzeci şi opt de ani, dar se aplecă spre sac, îl cântări de încercare, îl trecu dintr-o mână în alta, balansându-l şi, cu o mişcare scurtă, se săltă drept în picioare, cu sacul de făină pe umeri.           — Îndemânare, fiule, îndemânare şi… spinare.           Kit îşi scoase respectuos pălăria din cap.           — Unchiule, eşti o minune a naturii, o minunată minune, unchiule. Crezi că am şansa să prind şi eu priceperea asta?           John Bellew ridică din umeri.           — O s-o iei la vale înapoi înainte de a apuca noi să începem lecţia.           — Nu te teme, gemu Kit. Leul acela turbat, O'Hara, e tot într-acolo. Aşa că nu mă pornesc înapoi decât atunci când voi fi nevoit s-o fac.           Prima etapă de marş a lui Kit a fost un succes deplin. Au reuşit să pună mâna pe nişte indieni care să le ducă până la Trecătoarea lui Finnegan cele două mii cinci sute de livre de echipamente. Mai departe trebuiau să facă treaba asta cu propria lor spinare. Îşi făcuseră planul să înainteze cu câte o milă pe zi. Părea uşor… pe hârtie. Deoarece John Bellew urma să stea în tabără şi să se ocupe cu gătitul, nu va putea decât întâmplător să facă şi el un transport. Aşa că pe capul fiecăruia dintre cei trei tineri căzu sarcina de a căra câte opt sute de livre zilnic pe o distanţă de-o milă. Dacă făceau poveri de câte cincizeci de livre, asta însemna pentru fiecare un drum de şaisprezece mile cu încărcătură în spinare şi câte cinsprezece mile fără, fiindcă „după ultimul transport nu mai trebuie să ne întoarcem la vechea tabără”, le explică Kit încântat de descoperire. Cu nişte poveri de câte optzeci de livre, ar însemna un drum de nouăsprezece mile zilnic, iar cu câte o sută de livre în spinare ar avea de făcut doar cinsprezece mile.           Surprinse zâmbetul plin de neîncredere al unchiului său şi adăugă în grabă:           — Bineînţeles că pentru asta am să mai chinui. Omul trebuie să deprindă toate şmecheriile meseriei. Aşa că am să încep cu cincizeci.           Aşa făcu şi merse sprinten de-a lungul drumului. Lăsă povara jos unde urma să fie următorul loc de tabără şi porni sprinten înapoi. Era mai uşor decât se gândise la început. Dar două mile i-au ros deja catifeaua puterilor, dând la iveală slăbiciunea de dedesubt. A doua încărcătură a fost de şaizeci şi cinci de livre. Era mai greu şi de data asta nu mai merse la fel de sprinten. Urmând exemplul tuturor cărăuşilor, de mai multe ori se aşeză jos, sprijinindu-şi povara de o piatră sau buturugă. La al treilea drum deveni îndrăzneţ. Se înhămă la un sac de fasole de nouăzeci şi cinci de livre şi o porni. După o sută de iarzi simţi că se prăbuşeşte. Se aşeză şi-şi şterse faţa de sudoare. „Etape mai mici şi opriri mai scurte, murmură el. Asta-i şmecheria.”           Uneori nu reuşea să facă nici suta de iarzi şi de fiecare dată când se chinuia să se ridice în picioare pentru o altă scurtă etapă povara devenea nespus de grea. Îşi trăgea cu greu sufletul şi sudoarea curgea şiroaie pe el. Înainte de a face un sfert de milă îşi scoase cămaşa de lână cu totul şi o agăţă într-un copac. Apoi renunţă şi la pălărie. După jumătate de milă constată că e terminat. Niciodată în viaţă nu se extenuase în halul acela şi înţelese că era epuizat. Cum stătea gâfâind, privirea îi căzu pe revolverul cel mare şi centura grea cu cartuşe. „Zece livre de fiare inutile!” mârâi el în timp ce-şi desfăcea centura.           Nici nu-şi mai bătu capul să o agaţe în copac, ci o aruncă în tufe. Şi, pe măsură ce şirul neîntrerupt de cărăuşi curgea pe drum în sus şi-n jos, băgă de seamă că şi alţi ageamii începuseră să renunţe la arme.           Etapele scurte pe care le făcea deveniră şi mai scurte. Uneori nu era în stare să meargă, împiedicat cum mergea el, decât abia o sută de paşi, când palpitaţiile de rău augur ale inimii pe care le simţea în timpane şi tremurul neplăcut al genunchilor îl obligau să se odihnească. Iar perioadele de odihnă deveneau tot mai lungi. În schimb mintea îi lucra. Erau douăzeci şi opt de mile de drum până la capăt, adică tot atâtea zile, iar aceasta, după toate probabilităţile, era cea mai uşoară dintre ele. „Aşteaptă până ai să ajungi la Chillkoot”, spuneau ceilalţi pe când se opreau să se odihnească şi se întindeau la vorbă. „Unde o să trebuiască să urci în patru labe”. Iar el răspundea: „Nu mă văd eu la Chillkoot. Eu nu. Cu mult înainte am să mă odihnesc frumos în patul meu de sub muşchi”. Lunecă şi efortul groaznic de a-şi recăpăta echilibrul îl înspăimântă. Simţi că în el totul era rupt bucăţele.           — Dacă mă prăbuşesc cu greutatea asta în spinare, m-am terminat, îi spuse el altui cărăuş.           — Şi asta nu-i nimic, îi răspunse acela. Aşteaptă să ajungi la Canyon. Trebuie să traversezi un torent furios pe un buştean de pin de şaizeci de picioare. Şi fără frânghii de asigurare, fără nimic şi unde buşteanul s-a lăsat, apa fierbe printre picioarele tale şi-ţi ajunge până la genunchi. Dacă te prăbuşeşti cu greutatea în spinare nu mai ai când să-ţi scoţi chingile. Stai în apă şi aştepţi să te îneci.           — Sună frumos, îi replică el şi în adâncul sufletului lui epuizat părea să jinduiască una ca asta.           — Acolo se îneacă câte trei-patru în fiecare zi, îl asigură celălalt. Am dat şi eu o mână de ajutor să pescuim un neamţ. Avea la el patru mii de bancnote de un dolar.           — Fericit om aş zice eu, făcu Kit, chinuindu-se să se ridice în picioare şi porni poticnit la drum.           El şi sacul acela de fasole constituiau un fel de tragedie ambulantă. Îşi aduse aminte de bătrânul zeu al mării care stătea călare pe gâtul lui Simbad. Şi asta se cheamă vacanţa foarte masculină, medita el. În comparaţie cu asta, robia lui la O'Hara era un fleac. Mereu era tentat de ideea de a lăsa sacul de fasole în tufiş, să se strecoare înapoi, ocolind tabăra, să ajungă la ţărm şi să ia vaporul înapoi către civilizaţie.           Dar n-o făcu. Uneori simţea imboldul confruntării cu greul şi-şi repeta mereu, mereu că ceea ce pot alţii putea şi el. Cuvintele acestea deveniră un descântec de coşmar şi le mormăia şi către cei care-l depăşeau de-a lungul potecii. Alteori, când se odihnea, îi observa cu invidie pe indienii aceia zdraveni, cu picioare de catâri, care călcau apăsat sub poverile lor grele. Nu păreau să se odihnească vreodată, ci mergeau mereu înainte, cu o statornicie şi o siguranţă care i se păreau groaznice.           Se aşeză jos şi trase o înjurătură – când mergea nu-i rămânea destul suflu şi pentru asta – şi se luptă cu tentaţia de a o şterge înapoi la San Francisco. Înainte de a parcurge mila aceea, renunţă să mai blesteme şi începu să plângă. Erau lacrimi de om extenuat, încărcat de obidă faţă de sine însuşi. Dacă existase vreodată o epavă umană atunci el era aceea. Când se arătă în zare capătul drumului, făcu un efort disperat, ajunse în tabără şi se prăvăli cu faţa în jos şi fasolea în spinare. Povara nu-l ucise. Rămase aşa un sfert de oră înainte de a-şi aduna suficiente resturi de putere ca să-şi desfacă chingile. După care îl prinse un rău de moarte şi aşa îl găsi Robbie, care avusese şi el necazuri cam de acelaşi fel. Şi abia când îl văzu pe Robbie cât era de prăpădit făcu un efort să-şi revie.           — Ce-s în stare să facă alţii, suntem şi noi, îi spuse el lui Robbie, deşi în sinea lui se întreba dacă nu cumva umbla cu cacialmale.           „Şi am douăzeci şi şapte de ani şi sunt bărbat”, se convinse el de unul singur în cursul zilelor care au urmat. Şi avea nevoie de convingerea asta. După o săptămână, deşi ajunse să-şi care cele opt sute de livre zilnic câte o milă, el pierduse din propria-i greutate cincisprezece livre. Avea faţa trasă şi prăpădită. Trupul şi mintea îşi pierduseră din vechea vioiciune. Nu mergea, călca târşit, iar când parcurgea drumul înapoi îşi târa picioarele la fel ca atunci când mergea cu încărcătura în spinare.