Jack London cărți

Jack London Colţ Alb   PARTEA a I-a   Capitolul 1 PÂRTIA CĂRNII     Pădurea de molift negru şerpuia mohorâtă de-a lungul malurilor îngheţate. Vântul despuiase de curând arborii de veşmântul lor alb de gheaţă, şi în lumina palidă a asfinţitului, trunchiurile negre, prevestitoare de nenorocire, păreau că se pleacă unul spre altul. O tăcere nemărginită domnea asupra întinderii şi întreg ţinutul nu era decât o pustietate nesfârşită şi fără de viaţă, încremenită, atât de însingurată şi rece, că nici tristeţe nu mai trezea. Te îmbia parcă să râzi, dar un râs ce înfiora mai mult decât orice tristeţe, un râs fără voioşie, ca zâmbetul sfinxului, un râs rece ca gheaţa, în care sălăşluia ceva din  grozăvia   celor   nestrămutate.   Era   Wildul1, sălbaticul wild de la miazănoapte, cu inima de gheaţă.   Dar viaţă totuşi era, undeva departe în acest ţinut, o viaţă sfidătoare. În josul apei îngheţate trudea un atelaj de câini-lupi. Blana lor zburlită prinsese chiciură, iar răsuflarea le îngheţa în aer de cum ieşea din gură în pufăituri de aburi, aşternându-li-se apoi în cristale pe blană. Prinşi în hamuri şi şleauri2 de piele, câinii trăgeau după ei o sanie. Era o sanie fără tălpici, făcută din scoarţă groasă de mesteacăn, cu fundul de-a dreptul pe zăpadă. Botul îi era adus în sus şi răsucit ca un sul, anume ca să împingă sub sanie coama de zăpadă afânată ce se ridica dinainte în valuri. Pe sanie se afla legată zdravăn o ladă lungă şi îngustă. Mai erau şi altele - pături, o secure, un ibric pentru cafea şi o tigaie; dar în ochi îţi sărea mai întâi lada lungă şi îngustă, care ocupa mai tot locul.   Înaintea câinilor păşea anevoie un bărbat cu rachete mari în picioare. În urma săniei, un altul. În lada de pe sanie zăcea un al treilea, pentru care truda se sfârşise, un om pe care wildul îl doborâse şi îl răpusese pentru a nu se mai putea urni sau lupta vreodată. Prin natura lui, wildul nu iubeşte mişcarea. Pentru el viaţa e o ocară, căci viaţa înseamnă mişcare; şi wildul năzuieşte întotdeauna să nimicească mişcarea. El îngheaţă apa pentru a o opri să alerge spre mare, alungă seva din arbori de-i face să îngheţe până-n măduvă, dar cel mai sălbatic şi mai grozav îl hăituieşte şi-l doboară wildul pe om - omul, făptura cea mai neastâmpărată, mereu răzvrătită împotriva zicalei după care mişcarea trebuie să ducă până la urmă la nemişcare.   Totuşi, înaintea şi în urma săniei, neînfricaţi şi dârji, păşeau anevoie cei doi oameni care nu fuseseră încă răpuşi, îşi acoperiseră trupurile cu blănuri şi piei moi. Genele, obrajii şi buzele le erau atât de încărcate de cristalele răsuflării lor îngheţate, că nici nu li se mai putea desluşi chipul. Ai fi spus că sunt nişte arătări, ciocli dintr-o lume a duhurilor, la înmormântarea unei stafii. Nu erau însă decât oameni care răzbăteau prin pustietate, prin ţinutul amăgirii şi tăcerii, bieţii vântură-lume, porniţi într-o aventură uriaşă, luptându-se cu străşnicia unei lumi tot atât de îndepărtate, străină şi încremenită precât e hăul văzduhului.   Mergeau fără vorbă, cruţându-şi suflarea pentru truda trupurilor. Pretutindeni domnea tăcerea, care îi apăsa ca o povară. O simţeau cum le apasă creierii, întocmai cum scafandrul simte în adâncuri o presiune de mai multe atmosfere3. Îi strivea sub greutatea imensităţii fără margini şi a unei sorţi de nestrămutat. Îi strivea până în cele mai tainice ascunzişuri ale sufletului, storcând din ei, aşa cum storci sucul din boaba de strugure, toate patimile şi exaltările înşelătoare şi neîngăduita preţuire de sine a omului, până ce şi-au dat seama că sunt pieritori şi mărunţi, bieţi atomi, biete fire de praf ce se mişcă cu prea puţină viclenie şi fără un dram de minte în vâltoarea jocului marilor elemente şi forţe oarbe dezlănţuite.   Trecu o oră şi încă una. Lumina palidă a zilei scurte, lumină fără soare, începuse să se destrame, când un urlet slab şi îndepărtat străpunse atmosfera încremenită. Urletul crescu în icniri repezi, până ce ajunse la cea mai înaltă notă, unde stărui tremurător şi încordat, apoi se stinse încet. De n-ai fi simţit în el o sălbăticie jalnică şi o poftă mistuitoare, ai fi putut crede că e vreun suflet rătăcit care se tânguie. Omul din faţă întoarse capul până ce privirea lui o întâlni pe a celui din urmă. Şi atunci, pe deasupra lăzii lungi şi înguste, amândoi dădură din cap cu înţeles. Un nou urlet străpunse tăcerea. De astă dată, cei doi oameni îşi dădură seama dincotro vine: venea din urmă, de undeva de pe întinderea de zăpadă peste care trecuseră. Un al treilea urlet, ce părea răspunsul, se auzi tot dinapoia lor, dar din stânga celui de-al doilea urlet. Ne-au luat urma, Bill - spuse omul din faţă. Glasul îi răsuna răguşit şi parcă dintr-o altă lume, iar ca să vorbească, se trudise de-a binelea. Carnea e rară - îi răspunse tovarăşul său. N-am mai văzut urme de iepure nu ştiu de câte zile. După aceea nu mai scoaseră o vorbă, deşi rămaseră cu urechile ciulite la urletele de pradă ce nu mai conteneau înapoia lor. La căderea nopţii vârâră câinii într-un desiş de molift de pe malul apei şi înjghebară tabăra. Sicriul aşezat lângă foc le slujea deopotrivă de scaun şi de masă. Câinii-lupi, înghesuiţi, ceva mai departe de foc, mârâiau şi se ciorovăiau între ei, dar nu prea se arătau dornici să se afunde în beznă. Henry, mi se pare că se aţin pe lângă tabără mai aproape ca de obicei - observă Bill. Henry, care sta aplecat asupra focului, potrivind ibricul de cafea cu o bucată de gheaţă, dădu din cap. Şi nici nu se grăbi să vorbească până ce nu-şi luă locul pe sicriu şi nu începu să mănânce. Ştiu ei unde le e pielea la adăpost. Tot e mai bine să înfulece decât să fie înfulecaţi. Câinii ăştia nu-s proşti deloc. Bill dădu din cap. Eh, nu ştiu, zău. Tovarăşul îl privi mirat: Nu te-am mai auzit până acum să te îndoieşti de deşteptăciunea lor. Henry - spuse celălalt, mestecându-şi tacticos fasolea -ai auzit ce larmă au făcut când le-am dat de mâncare? S-au bătut pe ea mai mult ca de obicei - recunoscu Henry. Câţi câini avem, Henry? Şase. Bine, Henry... - Bill se opri o clipă pentru a da mai multă greutate vorbelor sale. După cum ţi-am spus, Henry, avem şase câini. Am scos din sac şase peşti şi am dat fiecărui câine câte unul dar un câine a rămas fără peşte. Ai numărat greşit. Avem şase câini - o luă celălalt de la capăt, calm. Am scos şase peşti. Ureche Tăiată a rămas fără peşte. După aia m-am dus la sac şi i-am dat şi lui un peşte. Avem numai şase câini - spuse Henry. Henry - continuă Bill - nu vreau să spun că toţi erau câini, dar şapte au primit peşte. Henry se opri din mâncat şi, aruncând o privire pe deasupra focului, numără câinii. Acum îs doar şase - spuse el. L-am văzut pe celălalt rupând-o la fugă prin nămeţi -zise Bill cu nepăsare. Am văzut şapte. Henry îl privi compătimitor şi spuse: Ce n-aş da să se termine odată drumul ăsta! Ce vrei să spui? întrebă Bill. Vreau să spun că încărcătura pe care o ducem cu noi îţi cam zdruncină nervii şi că ai început să ai vedenii. M-am gândit la asta - răspunse Bill cu seriozitate. Şi cum îţi spuneam, când l-am văzut că o tuleşte peste nămeţi, m-am uitat pe zăpadă şi i-am văzut urmele. După aia am numărat câinii şi tot şase mi-au ieşit la socoteală. Urmele mai sunt şi acum pe zăpadă. Vrei să le vezi? Hai să ţi le arăt. Henry nu răspunse, ci mestecă mai departe, în tăcere, până ce îşi termină mâncarea. O încheie cu o ceaşcă de cafea, apoi îşi şterse gura cu dosul palmei şi zise: - Adică, crezi că... - un urlet tânguitor, de o jale sălbatică, venind de undeva din beznă, îi curmă vorba. Se opri să-l asculte, apoi îşi încheie fraza, arătând în direcţia de unde venea urletul - era vreunul din ei? Bill dădu din cap. - Al dracului să fie dacă nu-i aşa. Doar ai văzut şi tu ce larmă au făcut câinii! Urlet după urlet, şi altele care le răspundeau, transformară tăcerea într-un adevărat balamuc. De pretutindeni se auzeau urlete, iar câinii îşi arătau spaima ghemuindu-se unul într-altul şi atât de aproape de foc, încât dogoarea le pârlea părul. Înainte de a-şi aprinde pipa, Bill mai azvârli câteva lemne pe foc. Mi se pare că te-ai cam pierdut cu firea - spuse Henry. - Henry... - Bill trase gânditor din pipă şi după un răstimp urmă: Henry, mă gândeam... zău că ăsta e cu mult mai fericit decât o să fim noi amândoi vreodată! Făcu semn către cel de-al treilea, arătând cu degetul mare în jos, spre lada pe care erau aşezaţi. Când om muri noi, Henry, mare noroc dacă om avea destui bolovani peste hoiturile noastre, ca să ne apere de câini. Dar noi nu avem familie, nici bani şi nici toate ălelalte ca ăsta - adăugă Henry. Nu-i de nasul nostru să ne ducă atâta cale ca să ne îngroape. Ce mă frământă pe mine, Henry, este ce caută la capătul pământului, prin locuri uitate de Dumnezeu, unul ca ăsta, care la el acasă era cineva şi care n-ar fi avut nevoie niciodată să-şi bată capul ce să mănânce sau cu ce să se acopere; asta nu pricep eu. -  Putea să trăiască până la adânci bătrâneţe dacă rămânea la el acasă - încuviinţă Henry. Bill dădu să mai spună ceva, dar îşi luă seama. Se mulţumi să arate cu degetul spre zidul de întuneric ce-i apăsa de pretutindeni. În bezna de nepătruns nu puteai desluşi vreo formă, ci doar o pereche de ochi care străluceau ca jăraticul. Henry mai arătă cu capul o a doua şi o a treia pereche. În jurul taberei se afla un cerc de ochi sclipitori. În răstimpuri, o pereche de ochi se mişca sau dispărea, ca să reapară după o clipă. Neliniştea câinilor crescuse şi, cuprinşi de spaimă, dădură buzna spre foc, târându-se şi ghemuindu-se la picioarele oamenilor. În învălmăşeală, unul din câini nimeri peste foc şi începu să schelălăiască de durere şi de spaimă când mirosul de păr pârlit se răspândi în aer. Larma făcu o clipă ca cercul de ochi să dea înapoi neliniştit şi chiar să se retragă puţin, pentru ca îndată ce câinii se liniştiră, să se apropie din nou. - Henry, ce ghinion al dracului să ţi se termine muniţia! Bill îşi sfârşi pipa şi-l ajută pe tovarăşul său să aştearnă culcuşul de blană şi păturile peste crengile de molift pe care le aşezaseră pe zăpadă înainte de cină. Henry mormăi ceva şi începu să-şi dezlege mocasinii. - Câte cartuşe ziceai că ne-au rămas? întrebă el. - Trei - se auzi răspunsul - şi aş fi vrut să fie trei sute. Le-aş fi arătat eu atunci, lua-i-ar naiba! Ridică pumnul ameninţător spre ochii ce sclipeau, apoi îşi puse cu grijă mocasinii în faţa focului. De s-ar muia odată gerul - urmă el. Sunt 50F4 sub zero de două săptămâni. Ce bine ar fi fost să nu mă fi pornit la drumul ăsta, Henry. Nu-mi place întorsătura pe care o ia. Nu mă prea simt eu în apele mele. Şi cum îţi spuneam, aş vrea să se sfârşească odată drumul ăsta, să putem sta amândoi în faţa focului la Fortul Mc. Gurry, aşa cum stăm acum, şi să jucăm cărţi. Uite ce-aş vrea eu. Henry mai mormăi ceva şi se vâri în culcuş. Nu aţipi bine, că-l trezi glasul tovarăşului său. Ascultă, Henry, când a venit ăla de-a luat un peşte, de ce oare n-or fi sărit câinii pe el? Asta mă frământă pe mine. Te frămânţi prea mult, Bill - răspunse Henry, somnoros. Nu erai aşa altădată. Mai tacă-ţi gura şi culcă-te şi să vezi că mâine dimineaţă o să te simţi iară în apele tale. Cred că nu stai bine cu stomacul şi d-aia eşti aşa. Cei doi tovarăşi dormeau unul lângă altul, în acelaşi culcuş, răsuflând din greu; focul sta să se stingă şi ochii strălucitori strângeau cercul în jurul taberei. De spaimă, câinii se strânseseră grămadă şi din când în când mârâiau ameninţător la vreo pereche de ochi care se apropiau. La un moment dat se făcu atâta larmă, încât Bill se trezi. Ieşi din culcuş cu băgare de seamă, ca să nu-şi trezească tovarăşul, şi mai puse lemne pe foc. De îndată ce flăcările se înălţară cercul de ochi se trase înapoi. Mai aruncă o privire spre câinii ghemuiţi unul într-altul. Se frecă la ochi şi se uită la ei cu mai multă atenţie. Apoi se strecură din nou sub pături. Henry - zise el. Ei, Henry! Henry mormăi trezindu-se din somn şi întrebă: Ce s-a mai întâmplat? -Nimic - se auzi răspunsul - numai că i-am numărat din nou şi iar sunt şapte. Henry primi această noutate printr-un mormăit care se transformă în sforăială şi adormi din nou. Dimineaţa, Henry se trezi primul şi îl trase afară din culcuş şi pe tovarăşul său. Deşi era şase dimineaţa, mai aveau încă trei ceasuri până să se lumineze de ziuă. Şi în bezna nopţii, Henry începu să pregătească gustarea de dimineaţă, în timp ce Bill împăturea aşternutul şi pregătea sania de plecare. - Ascultă Henry - întrebă el pe neaşteptate - câţi câini ziceai că avem? - Şase. - Greşit - proclamă Bill, triumfător. - Sunt iar şapte? întrebă Henry. - Nu, cinci; unu a tulit-o. - La naiba! strigă Henry, mânios, lăsând gătitul şi venind să numere câinii. - Ai dreptate, Bill - spuse el. Grăsanul a şters-o. - Şi a rupt-o la fugă, de parcă scapără în urma lui. Nu l-am putut vedea din pricina fumului. - N-are sorţi de scăpare - încheie Henry. L-au înghiţit de viu. Pun rămăşag că schelălăia când le aluneca pe gâtlej, bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată! - Câinele ăsta a fost întotdeauna nebun - zise Bill. - Dar oricât de nebun o fi un câine, chiar până într-atât nu cred să fie ca s-o tulească şi să-şi facă singur felul! Aruncă o privire cercetătoare spre ceilalţi câini, prinzând într-o clipă trăsăturile caracteristice ale fiecărui animal. Mă prind că nici unul din ăştia n-ar face aşa ceva. - Nici cu bâta nu-i poţi urni de lângă foc - încuviinţă Bill. Am spus eu întotdeauna că Grăsanului îi lipseşte o doagă. Iată epitaful unui câine mort pe o pârtie de la miazănoapte - şi câţi alţi câini, câţi oameni nu vor fi avut parte nici măcar de unul ca acesta.   descarcare carte...  

Dragoste de viață de Jack London               Pe mal veneau şotânc-şotânc, coborând la vale, doi oameni. Cel care mergea în faţă se poticnea din când în când în bolovanii colţuroşi, presăraţi pe toată albia râului. Amândoi erau istoviţi, abia se mai ţineau pe picioare. Pe feţe aveau întipărită resemnarea, resemnarea pe care ţi-o dă suferinţa grea şi îndelungată. Baloturi grele de pături, prinse cu nişte curele petrecute pe după frunte, le atârnau în spate. Şi amândoi ţineau în mâini câte o puşcă. Mergeau încovoiaţi, cu capetele întinse înainte, cu privirile în pământ. - Ce bine ar fi dacă am avea măcar două din cartuşele pe care le-am lăsat în ascunzătoare, rosti cel care mergea în urmă. Glasul îi era sec, lipsit de expresie. Şi vorbea morocănos; primul, şonticăind prin torentul lăptos care spumega printre stânci, nici nu cataghisi măcar să răspundă. Celălalt venea în urma lui, la un pas distanţă. Nu-şi scoseseră ghetele; şi apa era rece ca gheaţa, atât de rece încât le amorţiseră gleznele, labele picioarelor..... Pe alocuri valurile creşteau, spărgându-li-se în genunchi; şi tot mergeau aşa, clătinându-se şi pipăind atent cu piciorul fundul apei, înainte de a face un pas. Călcând pe o piatră lustruită de apă, cel din urmă alunecă şi era cât pe ce să cadă, dar încordându-se din răsputeri, îşi regăsi echilibrul, nu fără a scoate în acelaşi timp un urlet de durere. Părea ameţit, gata să leşine. Se aplecă înainte, nesigur pe picioare, întinzând mâna slobodă de parcă ar fi căutat un sprijin în aer. După ce-şi regăsi echilibrul, făcu un pas dar iar se poticni şi iar fu cât pe ce să cadă. Înciudat, rămase locului nemişcat, uitându-se la celălalt, care în tot acest timp nu întorsese niciodată capul. Rămase aşa vreme de un minut, ca şi când s-ar fi sfătuit cu sine însuşi. Apoi strigă: Ei, Bill, mi-am scrântit glezna! Clătinându-se, Bill mergea mai departe prin apa lăptoasă, fără să arunce măcar o privire în jur. Cel care rămase în urmă îl vedea cum se depărtează şi cu toate că avea faţa împietrită, ochii îi căpătaseră expresia unui cerb rănit. Tot poticnindu-se, Bill urcă celălalt mal şi-şi urmă drumul, drept înainte, fără să privească înapoi. Omul care rămăsese în torent nu-l slăbea din ochi. Buzele îi tremurau puţin, făcând să freamăte mărăcinişul de ţepi negri care le acopereau. De câteva ori scoase limba ca să le mai umezească. Bill! Strigă el. Era chemarea deznădăjduită a unui om puternic aflat la strâmtorare, dar Bill nu întoarse capul. Celălalt îl privea cum se depărtează şchiopătând şi clătinându-se, dar urcând totuşi povârnişul domol, spre coama lină a colinei joase care mărginea orizontul. Îl urmări până ce trecu peste culme şi dispăru. Apoi se întoarse şi-şi roti ochii încet peste crâmpeiul de lume care-i mai rămăsese acum, după plecarea lui Bill. Aproape de orizont, soarele se iţea tulbure, înghiţit de valuri masive şi dense de aburi şi de neguri. Mutând întreaga greutate pe piciorul teafăr, omul îşi scoase ceasul. Era ora patru, şi gândinduse că era spre sfârşitul lui iulie sau în jurul lui 1august (nu ştia data precisă, ci doar cu o aproximaţie de o săptămână sau două) socoti că soarele se află la nord-vest. Întorcându-şi privirea spre sud, se gândi că undeva, dincolo de aceste dealuri întunecate, trebuie să se întindă marele Lac al Ursului; şi că tot pe acolo, de-a curmezişul pustietăţilor canadiene, trebuie să treacă şi cercul polar. Torentul în care stătea acum era, fără îndoială, un afluent al râului Coppermine, care curgea spre miazănoapte şi se vărsa prin golful Încoronării în oceanul Artic. Nu fusese niciodată acolo, dar îl văzuse odată pe o hartă a Societăţii Golfului Hudson. Îşi mai aruncă o dată ochii în jur. Nu era deloc o privelişte încurajatoare. Oriîncotro te-ai fi uitat, nu vedeai decât linia joasă a orizontului. Dealurile erau pitice. Nici urmă de copaci, de tufe sau măcar de ierburi, pretutindeni o pustietate copleşitoare, cumplită, care-i umplea sufletul de groază. „Bill!” murmură el. Apoi încă o dată: „Bill!” Şi stând aşa, în mijlocul torentului acela lăptos, spatele i se încovoie, strivit parcă de calmul înfricoşător al nesfârşitelor întinderi. Începu să tremure, ca scuturat de friguri, până ce puşca îi scăpă din mână şi căzu în apă. Plescăitul îl trezi brusc. Începu să se lupte cu spaima şi îşi veni în fire, căutând înfrigurat prin apă până îşi regăsi puşca. Apoi, ridicând mai sus balotul şi aşezăndu-l pe umărul stâng, pentru ca piciorul rănit să fie eliberat de povară, o porni spre mal, încet şi cu luare-aminte, schimonosindu-se de durere la fiecare pas. Nu se opri nicio clipă. Cu o deznădejde vecină cu nebunia, fără să-i pese de durere, o apucă în sus pe povârniş, spre culmea colinei după care dispăruse tovarăşul lui. Era şi mai grotesc şi mai caraghios decât celălalt, cu mersul lui şchiop, poticnit. Odată ajuns în vârful colinei, în faţa ochilor i se desfăşură o vale pustie, lipsită de orice urmă de viaţă. Spaima îl năpădi iarăşi. O birui însă, îşi ridică şi mai sus balotul pe umărul stâng şi coborî povârnişul. Fundul văii mustea de apă ca un burete; o pânză deasă de muşchi ţinea apa la suprafaţă. La fiecare pas apa ţâşnea de sub picioarele lui şi de câte ori ridica bocancul auzea plescăitul surd al muşchiului jilav, care rezista sub călcătura grea. Luându-se după urmele paşilor celuilalt, se târî aşa din muşchi în muşchi sau de-a lungul şi de-a curmezişul lespezilor stâncoase care se ridicau ca nişte insuliţe în marea de muşchi. Deşi singur, nu se simţea pierdut. Ştia că puţin mai departe se află un loc unde molifţi şi brazi pitici, piperniciţi, străjuiesc malul micului lac ,,Ticinicili”( în graiul băştibaşilor asta înseamnă ,,ţinutul beţigaşelor”). Şi în lacul acela se vărsa un pârâiaş limpede, nu ca torentul acesta. Pe malul acelui pârâiaş creştea iarbă - îşi aducea aminte de asta – dar copaci nu erau; va merge aşa pe mal, până la confluenţa lui cu un alt pârâu, al cărui nume deasemenea, nu-l cunoştea. Apoi va porni şi mai departe, peste răspântia aceasta de ape, până la un al treilea pârâu, care curge spre apus, şi va merge de-a lungul lui până la vărsarea în râul Dease, şi acolo va găsi o ascunzătoare sub o luntre răsturnată şi acoperită de mulţi bolovani. În ascunzătoarea aceea va găsi muniţii pentru puşca lui goală, cârlig de undiţă, sfoară şi o plasă mică, toate cele trebuitoare pentru a ucide sau a prinde în capcană vânatul. Va mai găsi de asemeni şi puţină făină, slănină, ceva fasole.... Bill îl va aştepta acolo şi vor porni amândoi cu barca pe râul Dease în jos, spre sud, până la marele Lac al Ursului: Apoi vor merge pe lacul acesta, mereu spre sud, până ce vor ajunge la Mackenzie. Şi în vreme ce iarna va goni în zadar pe urmele lor, în vreme ce gheaţa va fereca bulboanele, iar zilele vor deveni reci şi mohorâte, ei vor înainta aşa spre sud, mereu spre sud, spre vreun adăpost călduros al Societăţii Golfului Hudson, unde, pădurea creşte înaltă şi darnică şi unde vor găsi mâncare din belşug. Gândurile acestea îl frământau pe cel care rămăsese în urmă, în vreme ce se căznea să înainteze. Şi se căznea nu numai cu trupul, ci şi cu mintea, încercând să creadă că Bill nu-l părăsise şi că îl va aştepta la ascunzătoare. Trebuia să creadă asta, alminteri ce rost ar fi avut să se chinuiască mai departe? S-ar fi lungit la pământ şi ar fi aşteptat să moară. Şi în timp ce globul ceţoş al soarelui se scufunda încet către nord-vest, el străbătea în gândul lui, de nenumărate ori şi pas cu pas, drumul spre sud, pe care avea să-l facă împreună cu Bill, pentru a fugi din calea iernii apropiate. Nu se mai sătura gândindu-se la proviziile din ascunzătoare şi la mâncarea care-l aştepta la postul Societăţii Golfului Hudson.  De două zile nu pusese numic în gură, iar pe săturate nici el nu-şi mai aducea aminte  de când nu mâncase. Din când în când se aplecă să culeagă boabele străvezii de muşchi, le băga în gură, le mesteca şi le înghiţea. O boabă de muşchi e un fel de grăuncior de sămânţă, plin cu apă. În gură, boaba se topea, lăsându-i un gust amar, sălciu. Omul ştia că boabele astea nu sunt deloc hrănitoare, dar le mozolea răbdător, cu o speranţă dementă, care sfida experienţa. Pe la orele nouă se poticni de o poartă cu degetul mare de la picior şi, din slăbiciune şi oboseală, căzu fără vlagă. Zăcu aşa pe-o rână câtva timp, fără să se mişte. Apoi desfăcu curelele balotului şi, cu mişcări stângace, izbuti să se ridice. Nu era încă întuneric; în lumina şovăitoare a amurgului, începu să bâjbâie printre stânci, căutând bucăţi de muşchi uscat. După ce culese o grămăjoară, aprinse un foc, un foc mocnit, fumegos, pe care puse la fiert o cană cu apă. Desfăcu balotul şi prima lui grijă fu să-şi numere chibriturile. Erau şeizeci şi şapte. Le numără de trei ori, ca să fie sigur. Le împărţi în câteva grămăjoare, învelindu-le în hârtie gudronată; puse una dintre ele în punga lui de tutun, goală, alta în căptuşeala căciulii boţite şi o a treia grămăjoară sub cămaşă, la piept. Numaidecât după aceea, cuprins de panică, le dezveli pe toate şi le numără din nou. Erau tot şaizeci şi şapte. Îşi uscă la foc încălţămintea umedă. Mocasinii se udaseră cu totul şi erau ferfeniţă. Obielele, făcute dintr-o pătură, erau rupte, iar picioarele îi erau jupuite şi sângerau. Îşi pipăi glezna umflată aproape de genunchiul care zvâcnea. Rupse o fâşie lungă dintr-o pătură şi-şi legă strâns glezna cu ea. Mai rupse apoi alte fâşii, cu care îşi înfăşură picioarele, ca să ţină loc deopotrivă de mocasini şi de obiele. După aceea bău din cana cu apă fierbinte, îşi întoarse ceasul şi se ghemui sub pătură. Dormi aşa câtva timp, fără să simtă nimic. Noaptea veni repede şi tot atât de repede se şi spulberă. Soarele răsări la nordest sau mai bine zis într-acolo se arătă o geană tulbure de lumină, pentru că soarele era ascuns de nori cenuşii. La ora şase se deşteptă. Privi în sus, la cerul cenuşiu, şi-şi dădu seama că-i e foame. Ridicându-se în coate, auzi uimit o răsuflare zgomotoasă, şi văzu un ren care-l privea cu o curiozitate aţâţată. Animalul se afla la o distanţă mai mică de cinzeci de paşi şi, în clipa aceea, în mintea omului răsări imaginea şi aroma unei ciozvârte de ren sfârâind pe foc. Apucă maşinal puşca goală şi apăsă pe trăgaci. Dar renul fugi mugind şi copitele i se mai auziră câtva timp tropăind pe albia presărată cu bolovani. Omul trase o înjurătură şi aruncă cât colo puşca goală. Când încercă să se ridice în picioare, scoase un geamăt de durere. Trebuia să se mişte cu multă grijă. Încheieturile îi erau ca nişte balamale ruginite. Abia se mişcau, trosnind, şi ca să-şi îndoaie, săşi întindă o mână trebuia să facă un uriaş efort de voinţă. Când în cele din urmă se ridică în picioare, îi trebui încă un minut ca să-şi îndrepte spinarea şi să stea drept, cum i se cuvenea unui om să stea. Cu mare greutate, se târî până-n vârful unei moviliţe, de unde cercetă cu băgare de seamă împrejurimile. Nu se vedeau nici copaci, nici tufişuri numai o mare sură de muşchi, rareori întreruptă de stânci sure, băltoace sure, pârâiaşe sure, şi peste toate, bolta, tot sură, a cerului. Nu se vedea nicio rază de soare. Habar n-avea unde se află nordul şi nu-şi dădea seama din ce parte venise cu o noapte în urmă. Dar nu era pierdut, ştia asta. În curând va ajunge în „ţinutul beţigaşelor”. Simţea că ţinutul acesta trebuie să fie undeva, nu departe spre stânga, poate că după prima colină. Se întoarse ca să-şi pregătească balotul pentru drum. Se asigură de existenţa celor trei grămăjoare de chibrituri, fără să le mai numere. Dar văzându-şi  geanta netedă, din piele de elan, şovăi. Nu era prea mare. Cu palmele o acopereai toată. Ştia cât cântăreşte: cinsprezece livre, cât tot restul balotului. Era nehotărât. În cele din urmă, o puse deoparte şi continuă să-şi lege balotul. Se opri şi aruncă o privire spre geantă. O apucă în grabă, uitându-se cu frică în jur, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu i-o răpească pustietatea. Ridicându-se în sfârşit în picioare, puse geanta în balot şi o porni iarşi la drum. O apucă spre stânga, oprindu-se din când în când să mănânce boabe de muşchi. Glezna îi înţepenise acum, şchiopăta şi mai mult, dar durerea pe care o simţea nu însemna nimic pe lângă suferinţa ce i-o provoca foamea. Junghiurile foamei erau cumplite. Îl chinuiau fără încetare, făcându-l să nu se mai poată gândi la drumul pe care trebuia să-l urmeze ca să ajungă în „ţinutul beţigaşelor”. Boabele de muşchi pe care le înghiţea nu-i alinau chinul; şi pe deasupra îi pişcau limba şi cerul gurii, dându-i o neplăcută senzaţie de usturime. Ajunse într-o vâlcea unde dădu de nişte păsări, numite ptarmigani. Păsările se ridicau dintre stânci şi dintre tufele de muşchi, fâlfâind din aripi  şi cârâind. Începu să arunce după ele cu pietre, dar nu nimeri niciuna. Atunci, lepădându-şi balotul, se ghemui la pământ, ca pisicile când pândesc vrăbii. Pietrele colţuroase îi sfâşiau pantalonii, sângerându-i genunchii, dar chinurile pe care i le pricinuia foamea erau atât de mari, încât nici nu mai simţea rănile. Se târî pe muşchiul jilav, fără să-i pese că hainele i se udau, cu trupul îngheţat ca un sloi. Era atât de hămesit, încât nu-şi mai dădea seama de nimic. Şi ptarmiganii se ridicau mereu în faţa lui, cârâind şi bătându-şi parcă joc de el. De necaz, începu să înjure şi să le îngâne cârâitul.   Şi deodată dădu peste o pasăre care dormea, pesemne. Nu o văzuse până ce nu-i fâlfâise în faţă, ţâşnind din cuibul ei pitit între stânci. Dădu să o înhaţe cu un gest tot atât de brusc ca şi zborul ptarmiganului, dar rămase în mână cu trei pene din coada lui. Privind-o cum zboară, simţi că o urăşte, ca şi cum pasărea i-ar fi făcut cel mai mare rău. Apoi se întoarse şi-şi puse iar pe umeri balotul. Străbătu aşa văi şi văioage. Vânatul era din ce în ce mai numeros. O ceată de reni, vreo douăzeci la număr, trecu pe lângă el chinuitor de aproape, în batăia puştii. Îl cuprinse o dorinţă nebună să alerge după ei, convins că-i poate ajunge din fugă. O vulpe neagră venea spre el, ţinând în bot un ptarmigan. Omul scoase un urlet, un urlet înfricoşător, dar vulpea se îndepărtă speriată, fără să dea drumul prăzii.   Târziu după-amiaza ajunse la un pârâiaş cu apă calcaroasă, care trecea printre malurile smălţate de iarbă ţepoasă. Smulgând din rădăcină smocurile de iarbă, dădu peste ceva de aducea cu o ceapă tânără. Era fragedă şi dinţii i se înfipseră în ea cu un pârâit care făgăduia o hrană aleasă. Dar fibrele cepii, alcătuite din fire aţoase îmbibate de apă, erau tari, ca şi boabele de muşchi, şi lipsite de substanţă nutritivă. Lăsând jos balotul, începu să se târască pe brânci prin iarbă, păscând ca o bovină.     Era istovit şi din ce în ce mai des îi venea să se oprească şi să se odihnească, să se culce, să doarmă; dar ceva îl împingea înainte fără încetare, nu atât dorinţa de-a ajunge în „ţinutul beţigaşelor”, cât foamea. Cercetă cu atenţie ochiurile de apă, în speranţa că va găsi broaşte, şi scormonea ţărâna cu unghiile, doar-doar va găsi viermi, deşi ştia că  nici broaştele şi nici viermii nu pot vieţui într-o regiune atât de nordică. Se uită la fiece ochi de apă, până ce, în cele din urmă, către amurg, descoperi într-unul un peşte singuratic, nu mai mare decât un chitic. Îşi cufundă repede braţul până la umăr, dar peştişorul îi scăpă printre degete. Atunci îşi băgă în apă amândouă mâinile şi începu să răscolească mâlul tulbure de pe fund. Era atât de aţâţat, încât căzu în apă, udându-se până la brâu. Dar apa era acum prea tulbure ca să mai poată vedea peştişorul, aşa încât trebui să aştepte până ce apa se limpezi.   Şi iar reîncepu urmărirea, dar apa se tulbură din nou. Nu mai avea răbdare să aştepte. Dezlegă găleata de cositor şi începu să scoată apa cu atâta furie, că se stropi tot, iar apa, aruncată prea aproape, se scurse înapoi în groapă. Atunci începu să lucreze cu mai multă grijă, străduindu-se să fie calm, cu toate că inima îi zvâcnea puternic şi mâinile îi tremurau. După o jumătate de oră, groapa era aproape secată. Nu mai rămăsese în ea nici cât o cană de apă, dar peştişorul dispăruse. Şi deodată găsi o crăpătură ascunsă printre pietre: pe-acolo scăpase, răzbind într-o băltoacă alăturată, mai mare decât prima şi pe care n-ar fi putut s-o golească nici până a doua zi. Să fi ştiut de crăpătură, ar fi putut să o astupe cu un bolovan şi-atunci peştele ar fi fost al lui. Zgribulit şi în culmea deznădejdii, se lăsă pe pământul jilav, scâncind, apoi începu să plângă tare, ca să-l audă pustietatea necruţătoare care-l înconjura, şi vreme îndelungată trupul îi fu zgâlţâit de suspine adânci. Când îşi veni puţin în fire, aprinse focul, şi bău apă fiartă, ca să se mai încălzească. După aceea se culcă, la fel ca şi noaptea trecută, pe o lespede de piatră. Ultima lui grijă fu să se încredinţeze că chibriturile sunt uscate şi să-şi întoarcă ceasul. Păturile erau umede şi lipicioase, iar glezna îi zvâcnea dureros. Dar el nu ştia decât că-i e foame şi, în somnul lui agitat, visă ospeţe şi banchete, la care se serveau cele mai felurite bucate.   Se trezi îngheţat şi bolnav. Soarele nu se zărea. Cenuşiul cerului şi al pământului se accentuase, devenise mai întunecat, mai adânc, iar un vânt tăios începu să viscolească, acoperind cu zăpadă culmile dealurilor. În timp ce făcea focul şi punea din nou apă la fiert, o negură groasă se lăsă în preajmă. Cădea lapoviţă cu fulgi mari şi jilavi, care se topeau de cum atingeau pământul, dar cădeau aşa de des, că până la urmă acoperiră pământul, stinseră focul şi-i stricară până şi provizia de muşchi uscat. Ăsta era un avertisment. Trebuia numaidecât să-şi lege balotul, să-l ia în spinare şi să pornească înainte, oriunde.  Nu-i mai păsa de „ţinutul beţigaşelor”, nici de Bill şi nici de ascunzătoarea de sub luntrea răsturnată de pe malul râului Dease. Verbul „a mânca” pusese stăpânire pe toată fiinţa lui. Era înnebunit de foame. Nu-i păsa pe ce drum merge, atâta timp cât drumul acesta îl ducea prin albii acoperite de vegetaţie. Călcând prin zăpada moale, căuta boabe apoase de muşchi şi smulgea iarba din rădăcină. Dar iarba era searbădă şi nu-i potolea foamea. Într-un loc găsi nişte buruieni cu gust acrişor, dar nu-şi putu astâmpăra foamea cu ele, pentru că era o buruiană târâtoare, ascunsă bine în zăpada groasă de câteva degete.   În noaptea aceea nu avu parte nici de foc, nici de apă caldă. Se ghemui tremurând sub pătură, să-şi doarmă somnul zbuciumat de om chinuit de foame. Între timp, ninsoarea se transformase întro ploaie rece. Simţind picăturile ploii, se deşteptă de nenumărate ori. Veni şi ziua, o zi cenuşie, fără soare. Ploaia încetase.  Şi parcă nici foame nu-i mai era. Sensibilitatea i se tocise, nu-l mai urmărea gândul că tebuie să mănânce. Simţea numai o durere surdă în stomac, dar nu-l mai chinuia atât de mult ca înainte. Acum parcă şi mintea i se mai limpezise; din nou începu să se gândească înfrigurat la „ţinutul beţigaşelor” şi la ascunzătoarea de lângă râul Dease.   Rupând fâşii din rămăşiţele unei pături, îşi bandajă picioarele sângerânde, glezna umflată, şi se pregăti pentru o zi de drum. Când trebui să-şi încarce balotul, zăbovi îndelung asupra genţii din piele de elan, dar până la urmă o luă cu el. Ploaia topise zăpada şi numai creştetul dealurilor mai era alb. Soarele se ivise în sfârşit iarăşi, aşa că acum putea să se orienteze. Da, se rătăcise de-a binelea. În peregrinările lui din zilele trecute o apucase prea mult spre stânga. Acum o luă la dreapta, ca să corecteze eventuala abatere de la drumul cel bun. Cu toate că chinurile foamei nu mai erau atât de ascuţite, se simţea stors de puteri. Din ce în ce mai des se oprea să se odihnească şi să culeagă boabe de muşchi şi fire de iarbă. Limba i se umflase, i se uscase şi parcă ar fi fost acoperită cu firicele fine de păr; în gură simţea un gust amar şi, pe lângă toate, începuse să-l mai supere şi inima. Mergea ce mergea şi deodată, inima îl înţepa, nemiloasă; apoi începea să-i zvâcnească tare, într-o dureroasă năvală de bătăi, care-l făceau să se înăbuşe, ameţindu-l, ca într-un fel de leşin.   Pe la amiază găsi doi peştişori într-o băltoacă ceva mai mare. Era cu neputinţă s-o sece, dar de data asta, fiind mai calm, izbuti să-i prindă în găleată. Nu erau mai lungi decât degetul cel mic, dar nici lui nu-i mai era chiar atât de foame. Durerea surdă pe care o simţea în stomac se mai potolise, ca şi cum stomacul ar fi amorţit. Mâncă peştii cruzi, mestecându-i încet, cu grijă, acum când mâncatul devenise un act pur raţional. Nu mai avea de loc poftă de mâncare, dar ştia că trebuie să mănânce ca să trăiască.   Seara prinse încă trei peştişori; mâncă doi dintre ei, iar pe al treilea îl puse deoparte, pentru a doua zi dimineaţă. Ici colo, soarele zbicise petice mici de muşchi, astfel încât putu să facă focul şi să bea o cană de apă. În ziua aceea nu străbătu mai mult de zece mile; a doua zi, mergând atât cât îi îngăduia inima, nu făcu mai mult de cinci mile. Stomacul nu-l mai chinuia deloc. Amorţise cu totul. Acum se afla într-un ţinut ciudat; renii se înmulţiseră ca şi lupii. Uneori urletele lor răsunau deasupra pustietăţii, şi o dată văzu trei lupi fugind chiar prin faţa lui.   Încă o noapte. A doua zi dimineaţă îşi simţi mintea mai limpede; desfăcu cureluşa care lega geanta din piele de elan. Din gura deschisă a genţi se scurse un şuvoi galben de pulbere şi bulgări de aur. Împărţi în două aurul, înfăşură jumătate într-o bucată de pătură şi o ascunse sub o piatră, iar cealaltă jumătate o puse la loc în sac. Rupse fâşii din singura pătură ce-i mai rămăsese şi-şi înfăşură picioarele. Puşca şi-o mai păstra, gândindu-se că în ascunzătoarea aceea de lângă râul Dease se aflau cartuşe.   Era o zi cu ceaţă. Foamea se trezise din nou în el. Era slăbit din cale-afară şi chinuit de o ameţeală care uneori îl făcea să nu mai vadă nimic. Nu rareori i se întâmpla să se poticnească şi să cadă. O dată căzu drept peste un cuib de ptarmigani. Erau acolo patru puişori proaspăt ieşiţi din găoace, să tot fi avut o zi, mici fărâme de viaţă palpitantă, nu mai mari decât un dumicat. Îi mâncă cu lăcomie, azvârlindu-i de vii în gură şi ronţăindu-i ca pe nişte coji de ouă. Pasărea-mamă se rotea în jurul lui, făcând un tărăboi nemaipomenit. Folosind puşca drept ciomag, încercă s-o lovească, dar pasărea se feri. Aruncă după ea cu pietre, izbuti să-i rupă o aripă şi începu să alerge după ea, dar pasărea fugi mai departe,    târându-şi aripa zdrobită.   Puişorii nu făcuseră decât să-i aţâţe pofta. Alerga şchiopătând, abia târându-şi piciorul cu glezna rănită, azvârlea cu pietre şi scotea din când în când ţipete răguşite. Alteori alerga în tăcere, ridicându-se cu răbdare şi ciudă când cădea sau frecându-şi ochii cu palma, când, ameţit, era gata-gata să se prăbuşească.  Tot urmărind pasărea aşa, ajunse într-o vale mlăştinoasă, unde dădu de urme de paşi pe muşchiul jilav. Nu erau ale lui, era limpede. Trebuie să fi fost paşii lui Bill. Dar nu se putea opri pentru că ptarmiganul-mamă alerga mai departe. Întâi s-o prindă, şi-apoi o să se-ntoarcă şi-o să cerceteze.   Pasărea abia mai putea să se mişte, dar şi el era istovit. Ptarmiganul zăcea  pe-o rână, gâfâind. Omul zăcea şi el pe-o rână, gâfâind, la vreo zece paşi mai încolo, nefiind în stare să se târască până la ea. Când omul îşi reveni, îşi reveni şi pasărea, zburând tocmai când mâna lui lacomă se întindea s-o apuce. Urmărirea reîncepu, dar curând se lăsă noaptea şi pasărea scăpă. Rupt de oboseală şi apăsat de greutatea balotului, omul se prăbuşi cu faţa la pământ, julindu-şi în cădere obrazul. Vreme îndelungată rămase aşa, nemişcat, apoi se răsuci pe-o rână, îşi întoarse ceasul şi zăcu acolo până dimineaţa.   Încă o zi cu ceaţă. Jumătate din ultima lui pătură se dusese, transformată în bandaje pentru picior. Nu izbuti să dea de urmele lui Bill. Dar n-avea nicio importanţă. Foamea îl mâna tiranic înainte; se întreba totuşi dacă Bill se rătăcise. Către amiază, povara balotului deveni de nesuportat. Din nou împărţi aurul, de data asta risipind pur şi simplu pe pământ jumătate din el. În cursul dupăamiezii aruncă restul, aşa că nu-i rămăsese decât o jumătate de pătură, găleata de cositor şi puşca.   O nălucire începu să-l tulbure. I se părea că mai are un cartuş în magazia puştii şi că nu-l observase. Pe de altă parte, ştia prea bine că puşca era goală. Dar nălucirea stăruia. Luptă împotriva ei ore întregi, apoi, deschizând puşca, văzu că e goală. Dezamăgirea îi fu amară, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească într-adevăr cartuşul. După o jumătate de oră de mers, nălucirea îi reveni. Iarăşi începu să lupte împotriva ei, dar zadarnic. Până la urmă, ca să scape de ea, deschise din nou puşca. Uneori gândurile o luau razna şi atunci mergea înainte, ca un automat, în vreme ce închipuri şi vedenii ciudate îi rodeau creierul ca nişte viermi. Dar aceste evadări din realitate erau de scurtă durată, pentru că junghiurile foamei îl chemau întruna şi dureros înapoi la realitate. Odată, o vedenie cumplită, care-l făcu aproape să leşine, îl smulse brusc din toropeala ce-l cuprinsese.   Zăpăcit, se clătină pe picioare, bălăbănindu-se ca un om beat, ca să nu cadă. În faţa lui stătea un cal. Un cal! Nu-şi putea crede ochilor. Privirile îi erau acoperite de o pâclă deasă, sfâşiată ici-colo de puncte scânteietoare de lumină. Îşi frecă ochii cu furie ca să-şi limpezească vederea, şi zări nu un cal, ci un urs, o namilă de urs brun. Fiara îl privea curioasă, mormăind gata de luptă.   Fără să se gândească, omul duse pe jumătate puşca la umăr, dar numaidecât o coborî şi-şi scoase pumnalul de vânătoare din teaca ghintuită pe care o purta la şold. În faţa lui era carne, era viaţă. Îşi plimbă degetul de-a lungul tăişului. Era ascuţit. Bine ascuţit era şi vârful. Se va arunca asupra ursului şi-l va omorî. Dar inima începu să-i bată cu putere, în semn de avertisment, maimai să-i sară din piept; cercuri de fier parcă îi strângeau capul, iar pe creier i se lăsă o ceaţă grea. Un alt val de spaimă îi tăie curajul, curajul lui deznădăjduit. Ce-o să se întâmple dacă fiara o să-l atace, în halul de slăbiciune în care se afla? Îşi îndreptă spinarea, într-o încordare supremă, înfruntând ursul cu mâna încleştată pe pumnal. Întărâtat, ursul înaintă greoi câţiva paşi, se ridică în picioare şi slobozi un mormăit, aşa, mai mult ca să-şi încerce adversarul: dacă omul va da să fugă, se va lua după el, dar omul nu fugi. Era însufleţit de curajul pe care ţi-l dă spaima.    Mormăi şi el, fioros, înfricoşător, dând glas spaimei care e rudă bună cu viaţa şi zace încolăcită la rădăcinile cele mai adânci ale vieţii. Ursul se dădu înapoi, mormăind ameninţător, uluit şi el de făptura aceea nemaivăzută, care cuteza să-i stea împotrivă. Dar omul nu făcu nicio mişcare. Rămase neclintit ca o statuie, până ce primejdia trecu şi, atunci, se prăbuşi tremurând pe muşchiul jilav. Redobândindu-şi stăpânirea de sine, porni mai departe, copleşit de un simţământ nou. Nu-l mai stăpânea teama că va muri încetul cu încetul de foame, ci spaima fără margini că va muri violent înainte ca foamea să fi stins în el ultima fărâmă a dorinţei de a supravieţui. Lupii începuseră să-l îngrijoreze. Urletele lor prelungi umpleau pustietatea, urzind în aer o reţea ameninţătoare, care era atât de palpabilă, încât, la un moment dat, ridică braţele în aer, încercând să rupă, să scape de ea, ca şi cum peste trupul lui s-ar fi prăbuşit, smulsă de vânt pânza unui cort uriaş.   Când şi când, lupii, în grupuri de câte doi şi trei, treceau prin faţa lui, dar se depărtau de îndată.  Nu erau prea numeroşi, şi-apoi ei vânau renii, care nu se împotrivesc, în vreme ce această făptură ciudată, care umbla în două picioare,  ar fi putut să zgârie şi să muşte. Târziu după-amiază dădu peste nişte oase împrăştiate, rămăşiţele unui ospăţ lupesc. Aceste rămăşite fuseseră, cu o oră înainte, un ren tânăr care boncăluia şi se zbenguia plin de viaţă. Privi oasele: erau fără pic de carne pe ele şi păreau lustruite, încă trandafirii de substanţa vitală care nu murise în ele cu totul. S-ar putea oare ca şi el să ajungă aşa, încă înainte de a se sfârşi ziua? Oare asta e viaţa? Ceva zadarnic şi trecător? Numai viaţa te face să suferi. În moarte nu-i nici o suferinţă. Moartea e sfârşitul, odihna. Atunci de ce se împotriveşte morţii?   Dar nu filosofă mult. Se trânti pe covorul de muşchi, cu un os în gură, sorbind rămăşiţele de viaţă care stăruiau în părţile trandafirii ale osului. Gustul dulce de carne, firav şi părelnic ca o amintire, îl scotea din minţi. Strângând osul între fălci, începu să-l ronţăie încet şi metodic. Uneori se spărgea osul, alteori dinţii lui. Apoi strivi ciolanele între două pietre, le pisă până ajunseră ca o pastă şi le înghiţi. În zorul lui îşi lovise şi degetele, dar găsise răgaz să se minuneze că degetele nu-l dor prea tare când le atinge cu piatra.   Urmară zile înfricoşătoare, cu ninsoare şi ploi. Nu mai ştia nici când făcea popas, nici când pornea mai departe. Umbla şi noaptea şi ziua. Se odihnea oriunde cădea, apoi se târa mai departe, ori de câte ori viaţa care se stingea în el apuca să mai pâlpâie ca o flacără vie. Omul nu se mai zbătea. Dar viaţa din el, care nu voia să moară, îl mâna înainte. Nu simţea nicio durere. Nervii i se tociseră, amorţiseră parcă, iar mintea îi era bântuită de vedenii fantastice şi de visuri încântătoare.   Nu se mai sătura sugând şi mestecând oasele pisate ale puiului de ren, ale cărui firimituri le culesese şi le luase cu el. Nu mai căuta să taie drumul, ci mergea maşinal de-a lungul unui râu care curgea printr-o vale largă şi puţin adâncă. Nu vedea decât năluci. Sufletul şi trupul umblau sau se târau unul alături de celălalt, dar cu toate astea, despărţite, atât de firavă era legătura ce le unea. Odată de trezi cu mintea limpede, culcat pe spate, pe o lespede de piatră. Soarele strălucea puternic. De departe auzea boncăluitul puilor de ren. Îşi amintea vag de ploaie, vânt şi ninsoare, dar nu ştia dacă fusese bătut de furtună vreme de două zile sau două săptămâni.   Câtă veme zăcu nemişcat, lăsându-se dezmierdat de razele soarelui strălucitor, care-i umplea de căldură trupul chinuit. „Minunată zi”, gândi el. Poate că va izbuti să-şi dea seama unde se află. Cu o sforţare dureroasă, se răsuci pe o coastă. La picioarele lui curgea un râu lat şi leneş. Nu-l mai văzuse niciodată şi, nedumerit, îi urmări alene curgerea domoală, meandrele largi pe care le făcea printre dealurile mohorâte şi pleşuve, mai mohorâte, mai pleşuve şi mai scunde decât dealurile printre care trecuse până atunci. Urmări, liniştit, nepăsător, cursul ciudatului şuvoi până spre linia orizontului, şi-l văzu cum se varsă într-o mare strălucitoare. Rămase totuşi netulburat. „E ceva neobişnuit”, gândi el, o vedenie sau un miraj? Mai degrabă o vedenie, o plăsmuire a minţii lui răvăşite. Părerea aceasta îi fu întărită când zări un vapor ancorat în mijlocul mării strălucitoare. Închise ochii o clipă, apoi îi deschise. Ciudat! Vedenia stăruia!   Şi totuşi nu era nimic ciudat. Ştia că în inima acestei pustietăţi nu puteau exista nici mări, nici vapoare, după cum era pe deplin convins că în puşca lui goală nu se afla niciun cartuş. Deodată auzi în spatele lui un fornăit, ceva ca o răsuflare sau ca o tuse pe jumătate înăbuşită. Foarte încet, slăbit din cale-afară şi înţepenit cum era, se răsuci pe partea cealaltă. Nu văzu nimic în preajma lui, dar aşteptă răbdător. Din nou auzi răsuflarea şi tusea. Încordându-şi privirea, zări la o mică distanţă, între două stânci colţuroase, capul sur al unui lup. Urechile lui ascuţite nu erau ciulite ca la lupii pe care-i văzuse până atunci; ochii îi erau tulburi şi injectaţi, iar capul părea că-i atârnă moale, cu o expresie de deznădejde. Fiara clipea des în lumina soarelui. Părea bolnavă. În timp ce o privea, ea horcăi şi tuşi încă o dată.   „Asta nu mai poate fi o simplă părere”, gândi el şi se răsuci pe partea cealaltă ca să poată vedea realitatea lumii, pe care vedenia i-o ascunsese adineauri.Dar marea strălucea şi acum în depărtare, iar vaporul se veea clar. Era oare aievea? Stătu vreme îndelngată cu ochii închişi, pradă gândurilor. Încet-încet se dumiri. Mersese spre nord, îndepărtându-se de râul Dease şi înaintând în valea Copermine. Râul acesta larg şi leneş era Copermine. Marea acea strălucitoare era oceanul Arctic. Vasul acela era o balenieră rătăcită la est de gurile fluviului Mackenzie şi ancorase acum în golful Încoronării. Îşi aminti de harta Societăţii Golfului Hudson, pe care-o văzuse demult, şi totul i se limpezi în minte.   Se ridică şi-şi îndreptă atenţia asupra treburilor imediate. Învelitoarele făcute din pături erau cu totul roase, iar picioarele îi ajunseseră acum două bucăţi informe de carne. Ultima lui pătură se dusese. Puşca şi cuţitul le lăsase undeva în drum. Îşi pierduse undeva şi căciula cu grămăjoara de chibrituri în căptuşeală, dar chibrituirle ce le ţinea la sân erau întregi şi uscate, învelite în hârtie gudronată, ca şi cele din punga lui de tutun. Se uită la ceas. Arătă ora 11 şi continua să funcţioneze. Fără îndoială că-l întorsese în tot timpul acesta. Era calm şi lucid. Deşi sleit de puteri, nu încrca nicio durere. Nu-i era foame. Nici măcar gândul mâncării nu-l mai atrăgea şi tot ce făcea, făcea din raţiune. Sfâşie cracii pantalonilor până la genunchi şi-şi înfăşură picioarele. Nu ştia cum de reuşise să-şi păstreze găleata de cositor. Se gândi să-şi încălzească puţină apă înainte de a începe călătoria spre vas, pe care o prevedea îngrozitoare.   Mişcările îi erau încete. Tremura tot. Când vru să pornească să culeagă muşchi uscat, văzu că nu se poate ridica pe picioare. Încercă de câteva ori, apoi se mulţumi să se târască pe brânci. La un moment dat se târî până aproape de lupul bolnav. Fiara se trase înapoi, lingându-şi botul cu o limbă care părea că nu are destulă tărie ca să se îndoaie. Omul băgă se seamă că limba nu avea roşeaţa obişnuită a sănătăţii. Era de un galben închis şi părea acoperită de o mucoasă aspră şi pe jumătate uscată.   După ce bău o cană de apă fierbinte, omul constată că poate să se ţină pe picioare şi chiar să umble, atât cât e de presupus că poate umbla un muribund. Trebuia să se oprească la fiecare pas. Paşii îi erau nesiguri, şovăielnici, la fel cu cei ai lupului care se ţinea după el în noaptea aceea, când întunericul pogorî peste întinsul mării strălucitoare, îşi dădu seama că nu se apropiase de ea nici cu patru mile. Toată noaptea auzi tusea lupului bolnav şi din când în când mugetele renilor. În jurul lui era viaţă, viaţă puternică, vie şi sănătoasă; îşi dădu seama că lupul bolnav se târa după el în speranţa că el va muri cel  dintâi. A doua zi dimineaţă, deschizând ochii, îl văzu iar cum îl priveşte cu ochii lacomi, hămesiţi. Stătea ghemuit cu coada între picioare, ca un biet câine de pripas, tremurând în vântul rece al dimineţii şi strâmbându-se jalnic ori de câte ori omul îi vorbea cu un glas care nu mai era decât un horcăit.   Soarele răsări strălucitor şi toată dimineaţa omul merse, poticnindu-se, spre vaporul de pe marea scâteietoare. Vremea era minunată. Era scurta „vară indiană” a latitudinilor înalte. De obicei dura o săptămână. Într-o zi sau două putea să nu mai fie. După-amiaza omul descoperi nişte urme. Erau ale altui om, care nu umblase, ci se tâtâse de-a buşilea. „Astea trebuie să fie urmele lui Bill” se gândi el, dar gândul acesta nu-i trezi niciun fel de interes. Nu mai avea niciun pic de curiozitate. Nu mai gândea, nu mai simţea nimic. Nici măcar durerea nu o mai simţea. Stomacul şi nervii îi amorţiseră, şi totuşi viaţa care îi mai pâlpâia în trup îl mâna mereu mai departe. Era din cale-afară de ostenit, dar viaţa refuza să se stingă de el. Şi numai pentru simplul fapt că viaţa refuza să se stingă în el continua să mănânce cu încăpăţânare boabe de muşchi şi peştişori, să bea apă caldă, şi să urmărească atent mişcările lupului bolnav.   Merse pe urmele omului care se târâse, în curând ajunse la capătul lor: câteva oase proaspăt roase zăceau pe muşchiul jilav, plin de urme de lupi. Văzu o geantă din piele de elan, la fel cu a lui, sfâşiată de colţi ascuţiţi. O ridică, deşi era mult prea grea pentru degetele sale slabe. Bill o purtase până la sfârşit. Ha! Ha! Până la urmă, tot el a ieşit mai bine. Va supravieţui şi va duce geanta pe vaporul de pe marea strălucitoare. Veselia lui era stridentă şi înfricoşătoare, ca un croncănit de corb, iar lupul bolnav îl acompania, urlând lugubru. Omul începu deodată să râdă. Cum îl răbda inima să râdă, dacă aceste oase, atât de trandafirii şi curate, erau ale unui tovarăş al său, ale lui Bill?   Se întoarse. Ei bine, Bill îl părăsise, dar el n-o să-i ia aurul şi nici n-o să-i sugă oasele. Târându-se mai departe, se gândi că Bill ar fi fost ar fi fost în stare de aşa ceva, dacă ar fi fost în locul lui. Ajunse la o copcă de apă. Când se aplecă deasupra, să vadă dacă nu găseşte în ea vreun peştişor, îşi întoarse deodată capul, ca lovit de ceva. Îşi zări chipul oglindit în apă. Era atât de groaznic, încât sensibilitatea lui se trezi îndeajuns ca să se simtă zguduit. În băltoacă se aflau trei peştişori, dar băltoaca era prea mare pentru a putea fi golită şi după câteva încercări nereuşite de a-i prinde în găleata de cositor, se lăsă păgubaş. Tot din pricina asta nici nu se încumetase să pornească pe râu, călare pe unul din numeroşii buşteni care se vedeau pe limbile de nisip.   În ziua aceea micşoră cu încă trei mile distanţa dintre el şi vapor; a doua zi, numai cu două mile, pentru că acum se târa, aşa cum se târâse şi Bill. La sfârşitul celei de a cincea zi, mai avea până la vapor încă şapte mile, dar el nu era în stare să meargă nici măcar o milă pe zi. „Vara indiană” dăinuia, iar el continua să se târască, pierzându-şi din când în când cunoştinţa; lupul bolnav tuşea şi gâfâia mereu la călcâiele lui. Genunchii i se făcuseră o carne vie, ca şi picioarele, şi, cu toate că îi învelise cu partea din spate a cămăşii, lăsa în urma lui, pe muşchi şi pe pietre, o dâră roşie. Odată, privind peste umăr, văzu cum lupul lingea cu lăcomie dâra de sânge şi-şi întrezări limpede sfârşitul care-l aştepta, dacă nu va reuşi să-l doboare pe lup. Începu atunci cea mai cumplită tragedie a existenţei jucată vreodată pe pământ: un om bolnav care merge de-a buşilea, un lup bolnav care şchioapătă, două fiinţe care-şi târăsc prin pustietate scheletele muribunde şi care-şi vânează una alteia viaţa.   Să fi fost măcar un lup sănătos! Dar gândul că va hrăni stomacul acelei mortăciuni respingătoare îl îngreţoşa. Se cutremură. Mitea începuse iar s-o ia razna şi să fie bântuită de vedenii, iar intervalele lucide se răreau şi deveneau tot mai scurte. Odată, trezindu-se din leşin, auzi un horcăit chiar lângă urechea lui. Lupul se trase cu greu înapoi, clătinându-se pe picioare de slăbiciune. Era o privelişte caraghioasă, dar câtuşi de puţin amuzantă. Şi nici teamă nu-i mai era.                                      Nu mai simţea nimic. În schimb mintea îi rămase trează. Începu să chibzuiască. Până la vapor nu avea mai mult decât patru mile. Îl putea vedea destul de limpede când îşi freca ochii, alungând din ei negura; zărea pânza albă a unei corăbii care spinteca apa mării strălucitoare. Dar nu va putea să străbată târâş aceste patru mile. Ştia asta şi totuşi era foarte calm. Ştia că nu se poate târî nicio jumătate de milă. Şi cu toate astea voia să trăiască. Ar fi fost absurd să moară după tot ce îndurase. Soarta cerea prea mult de la el. Muribundul refuza să moară. Era curată nebunie, poate, dar chiar în ghearele morţii, sfida moartea şi refuza să moară.   Închise ochii şi căuta să-şi adune puterile, cu o deosebită băgare de seamă. Se sili din răsputeri să înfrângă toropeala, care îl năpădea ca un val. Toropeala asta mortală semăna cu fluxul mării, şi creştea mereu, înecându-i treptat-treptat cunoştinţa. Uneori nu-şi mai dădea seama de nimic. Înota prin apele tulburi ale uitării, cu mişcări nesigure; şi din nou, printr-o stranie alchimie a sufletului, desoperea alt dram de voinţă şi iarăşi începea să meargă cu puteri sporite. În  timp de zăcea aşa pe spate, nemişcat, deodată auzi cum se apropie încet, dar tot mai mult, răsuflarea horcăită a lupului bolnav. O auzi din ce în ce mai aproape, o vreme care i se păru fără sfârşit, dar rămase nemişcat. Acum era lângă urechea lui. Limba aspră şi uscată îi răzui o dată obrazul. Întinse mâinile, sau cel puţin voi să le întindă. Degetele îi erau încovoiate ca nişte gheare, încercă să apuce cu ele, dar i se închiseră în gol, neputincioase. Iuţeala şi precizia necesită forţă, iar omul nu o avea.   Răbdarea lupului avea ceva înfricoşător. Dar răbdarea omului nu era mai puţin înfricoşătoare. Jumătate de zi zăcu nemişcat, luptându-se cu toropeala şi pândind animalul care voia să-l doboare şi pe care la rândul său de-abia aştepta să-l mănânce. Uneori simţea o sfârşeală în trup şi atunci începea să viseze. Dar mereu, treaz sau visând, aştepta răsuflarea horcăită şi senzaţia aspră a limbii de lup.   La un moment dat nu mai auzi răsuflarea şi se trezi lin dintrun vis, simţind limba pe mâna lui. Aşteptă. Colţii apăsau moale; apăsarea spori; lupul îşi încorda cele din urmă puteri, străduindu-se să-şi înfigă dinţii în prada pe care o aştepta de atâta vreme. Dar omul aşteptase de-ajunj la rându-i. Mâna lui rănită se încleştă pe falca fiarei. Încet, în timp ce lupul se zbătea neputincios şi mâna omului îi apăsa fără vlagă gâtul, cealaltă mână se furişă cu aceeaşi încetineală şi strânse. Cinci minute mai târziu, omul se afla deasupra lupului. Dar mâinile n-aveau destulă putere ca să sugrume lupul. Disperat, omul îşi apăsă faţa de gâtlejul fiarei, cu gura umplută toată de păr. După o jumătate de ceas, omul simţi în gâtlej un picur cald. Era neplăcut, ca şi cum o bucată de plumb topit i-ar fi fost turnată cu sila în stomac. Câteva clipe mai târziu, omul se răsturnă pe spate şi adormi.   Pe bordul balenierei „Bedford” se aflau câţiva membrii ai unei expediţii ştiinţifice. De pe punte, ei zăriră o arătare stranie, care se mişca în josul plajei, spre ţărm. Neputând să-şi dea seama ce poate fi, şi cum erau oameni de ştiinţă, se urcară în şalupa de lângă balenieră şi se îndreptară spre mal, să vadă despre ce e vorba. Îşi dădură seama că era o fiinţă vie, dar fiinţa aceea cu greu putea fi socotită om. Era oarbă, inconştientă şi se târa pe pământ ca un vierme monstruos. În cea mai mare parte, eforturile sale erau inutile, dar stăruia cu o încăpăţânare nebunească în voinţa de a se mişca şi se târa mereu, înaintând poate cu douzeci de picioare pe oră.   Peste trei săptămâni, omul şedea tolănit pe un pat de pe bordul balenierei „Bedford” şi, cu lacrimi şiroind pe obrajii lui scofâlciţi, povestea cine este şi câte pătimise. De asemenea, bolborosea vorbe fără şir despre mama lui, despre însorita Californie de Sud şi despre o casă pierdută printre flori şi ramuri de portocali. Nu trecură multe zile şi omul se aşeză la masă cu oamenii de ştiinţă şi cu ofiţerii vasului. Se uita cu ochii holbaţi la belşugul acela de mâncare, la bucatele care dispăreau în gurile comesenilor. La fiece dumicat, ochii i se înnegurau de o adâncă părere de rău. Alminteri era întreg la minte, dar la ceasul mesei îi ura pe oamenii aceştia. Era obsedat de teama că hrana nu va ajunge şi mereu se interesa de rezervele de alimente, la bucătar, la matelotul de pe punte, la căpitan. Aceştia îl asigurară de nenumărate ori că existau suficiente stocuri. Dar el nu-i credea şi, din când în când, mai dădea câte o raită pe la magazie ca să vadă cu ochii lui alimentele.   Curând băgară de seamă că omul începuse să se îngraşe. Pe zi ce trecea, prindea din ce în ce mai multe puteri. Oamenii de ştiinţă scuturau din cap şi făceau tot felul de presupuneri. Îi limitară porţiile, dar degeaba, talia i se îngroşa şi cămaşa abia îi mai cuprindea trupul. Marinarii zâmbeau. Ei ştiau pricina. O aflară în curând şi oamenii de ştiinţă, când îl puseră sub supraveghere. Putură astfel să vadă cum, după gustarea de dimineaţă, omul ieşea afară şi, cu palma întinsă ca un cerşetor, acosta câte un marinar. Marinarul zâmbea şi îi strecura câte o bucăţică de biscuit marinăresc. El o înhăţa cu lăcomie, se uita la ea cum se uită avarul la aur şi o punea în sân sub cămaşă. Şi aşa proceda cu mai toţi marinarii.   Discreţi, oamenii de ştiinţă îl lăsară în pace, dar pe ascuns îi cercetară patul. Era plin de biscuiţi; până şi salteaua; nu exista ungher sau crăpătură în care să nu fi îndesat biscuiţi. Cu toate astea, omul era în toate minţile. Pasămite lua măsuri de prevedere pentru o eventuală foamete, asta era tot. Oamenii de ştiinţă spuneau că avea să se vindece; şi chiar aşa se şi întâmplă, cu mult înainte ca vasul „Bedford” să-şi fi aruncat cu un huruit greu ancora în golful San Francisco.   download carte...

Spovedania unui betiv de Jack London –  John Barleycorn   Capitolul I.           SĂ FACEM CUNOŞTINŢĂ CU JOHN BARLEYCORN.           Toată povestea începe într-o zi de alegeri. Într-o după-amiază toridă, aşa cum se întâlneşte numai în California, am descălecat în Valea Lunii. Plecasem de la micul meu ranch şi venisem în sat pentru a vota o serie întreagă de reforme ce urmau să se aducă constituţiei statului califomian. Era atât de cald, încât dădusem peste cap câteva pahare înainte chiar de a-mi fi pus buletinul în urnă precum şi numeroase altele după aceea. La întoarcere, străbătui la trap colinele acoperite de podgorii, ogoarele ranch-ului şi ajunsei tocmai bine la ora aperitivului şi a mesei.           Abia intrai şi Charmian mă luă în primire:           — Ei, ai fost pentru sau împotriva dreptului de vot al femeilor?           Am votat pentru.           O exclamaţie de surpriză scăpă de pe buzele ei. Trebuie să mărturisesc că în tinereţe, cu toată credinţa mea pătimaşă în democraţie, eram împotriva votului feminin. Câţiva ani mai târziu, am devenit mai îngăduitor şi l-am primit fără entuziasm, ca pe un inevitabil fenomen social.           — Te rog, explică-mi, stărui Charmian, de ce ai votat pentru?           Atunci i-am răspuns; i-am dat amănunte din belşug; i-am pledat plin de indignare. Cu cât vorbeam, cu atât mă aprindeam mai mult. (Nu fiindcă eram beat; dovadă, calul de pe care abia coborâsem. Acesta purta pe drept cuvânt numele de „Nelegiuitul” şi aş vrea să văd un altul capabil să-l încalece).           Totuşi, cum aş putea să mă exprim? – mă simţeam „bine”, eram încins şi uşor ameţit.           — Când femeile vor avea dreptul să meargă la urnă, au să voteze pentru prohibiţie, susţinui eu. Femeile sunt soţii, surori şi mame; numai ele vor reuşi să bată cuiele în sicriul lui John Barleycorn 1…           — Eu te credeam prieten cu el, mă întrerupse Charmian.           — Da, sunt şi am fost. Adică, să vorbim drept, nu-i aşa. Nu ne-am împăcat niciodată. N-am nici un fel de prietenie pentru el, decât atunci când îmi este tovarăş şi când dau impresia că-i sunt foarte credincios. Ştii, cred că el este regele mincinoşilor, şi în acelaşi timp, sinceritatea însăşi. Prin el poţi ajunge alături de zei, şi tot pe el îl găseşti tronând în mijlocul drojdiei sociale. Este personajul care-ţi arată adevărul fără cruţare, dar te trimite şi la moarte. Îţi provoacă năluciri scânteietoare, dar şi coşmare pline de murdărie. Găseşti în el pe duşmanul vieţii, dar şi pe stăpânul unei înţelepciuni care o întrece. În sfârşit, este şi un ucigaş cu mâinile roşii, un asasin al tinereţii.           Charmian mă privea fix, mirată de afirmaţiile mele.           Continuai să vorbesc. Înfierbântat cum eram, gândurile dădeau toate năvală. Se îmbulzeau ca nişte prizonieri ce aşteaptă în mijlocul nopţii semnalul pentru a evada. Fiecare idee lua contururi precise, fiecare imagine era limpede, căci flacăra albă a alcoolului îmi limpezise creierul.           John Barleycorn, al cărui interpret eram, îşi destăinuia cele mai tainice secrete în această criză de sinceritate nestăvilită. Amintirile trecutului, înşirate ca soldaţii la paradă, mi se înfăţişau cu putere în conştiinţă. Nu-mi rămânea decât să aleg.           Stăpân pe gândirea şi pe vocabularul meu, sprijinit de o experienţă puţin comună, mă simţeam în stare să arăt limpede realitatea. Aşa sunt totdeauna şireteniile şi capcanele lui John Barleycorn; el biciueşte inteligenţa, ne face să întrezărim o altă realitate şi aruncă o lumină cu răsfrângeri purpurii în monotonia zilelor noastre.           Începui să-i schiţez lui Charmian viaţa mea, căutând să explic cum mi s-a dezvoltat fiinţa.           — N-am fost niciodată dintre acei alcoolici ereditari, predispuşi la băutură prin constituţia lor organică. Am fost, dimpotrivă, foarte normal. Este adevărat totuşi, că am ajuns să mă obişnuiesc singur cu alcoolul, dar cu câtă greutate! Prima oară mi s-a părut dezgustător şi mi-a dat greţuri mai rău decât cea mai afurisită doctorie. Chiar şi astăzi îmi displace, şi dacă îl beau, fac aceasta pentru acţiunea lui stimulentă, lucru de care nu-mi dădeam seama între cinci şi douăzeci şi cinci de ani.           Aşadar, organismului meu i-а trebuit o deprindere îndelungată, până ce i-am impus o oarecare toleranţă pentru alcool şi am ajuns să simt în adâncurile fiinţei mele setea de băutură.           Îi mărturisii lui Charmian primele mele beţii, primele mele revolte, insistând mai ales asupra uşurinţei cu care îmi puteam procura această otravă. Nu numai că o găseam pretutindeni, dar toate ocupaţiile din tinereţea mea mi-au scos-o în cale. Vânzător de ziare pe străzi, marinar, miner, rătăcitor al ţinuturilor îndepărtate, constatai că pretutindeni unde se adună oameni pentru a schimba idei, râsete şi provocări între ei, sau pentru a uita de monotonia nopţilor istovitoare, se găsesc fără excepţie în faţa unui pahar cu alcool. Cârciuma rămâne un loc de întâlnire unde oamenii se adună cum odinioară primitivii se adunau în jurul focului din tabără, sau la intrarea peşterii.           Îi amintii lui Charmian de ciudatele adăposturi pentru bărci din insulele meridionale ale Pacificului, pe care nu le putuse vedea niciodată; de canibalii cu părul creţ, ce se strângeau să se îmbete şi de femeile lor care, sub pedeapsa cu moartea, n-au dreptul să calce în acel loc socotit sacru. Numai prin faptul că am fost atras de cârciumă, am scăpat în tinereţe de influenţa femeilor şi am pătruns în societatea generoasă a bărbaţilor. Toate căile duceau într-acolo. Aici se adunau miile de fire nevăzute ale aventurii, pentru a se răspândi apoi spre toate zările lumii.           — Pe scurt, spusei eu terminând lungul discurs, numai uşurinţa de a-mi procura alcoolul, pe care l-am găsit pretutindeni, m-a făcut să-i prind gustul. Niciodată nu mi-a păsat de această otravă; am râs chiar de ea, şi totuşi, iată-mă în prezent posedat de demonul băuturii Da, i-au trebuit douăzeci de ani pentru a prinde rădăcini în mine şi alţi zece în care a crescut necontenit. Satisfacerea sa este departe totuşi de a avea un efect plăcut asupra mea. Sunt o fire sănătoasă, un om mai întotdeauna vesel dar când mă aflu în tovărăşia lui John Barleycorn sufăr cele mai aprige torturi; sunt pesimist şi văd totul în negru. Şi totuşi, mă grăbii să adaug (mereu sunt gata să adaug câte ceva), trebuie să-i dau dreptul său lui John Barleycorn. Prin el suntem puşi în faţa realităţii crude, căci el dezminte pretinsele adevăruri stabilite de noi, acele minciuni convenţionale ale vieţii, care o fac mai suportabilă.           — Bine, dar aceste realităţi nu sunt deloc favorabile vieţii, spuse Charmian.           — Foarte adevărat, ripostai eu. Şi aici stă tot răul. John Barleycorn este un bun tovarăş al morţii, şi de aceea am votat pentru reformă: privind în urmă, la felul cum s-a dezvoltat fiinţa mea, am descoperit că numai uşurinţa cu care am reuşit să-mi procur alcool m-a făcut să-i prind gustul. Vezi tu, comparativ, se nasc pretutindeni alcoolici într-o generaţie, dacă înţelegem prin alcoolici pe cei al căror organism simte întotdeauna o nestăvilită nevoie de băutură. Marea majoritate a sclavilor săi nu numai că se nasc fără dorinţa alcoolului, dar îi dezgustă prezenţa lui. Nici după primul pahar de vin şi nici după altele o sută, gustul pentru el nu este trezit. Au învăţat să bea aşa cum se învaţă fumatul (cu toate că e mult mai uşor să începi să fumezi decât să bei), şi aceasta, numai din pricina uşurinţei cu care se poate procura această otravă. Femeile, numai ele, au înţeles adevărul: ele sunt soţii, surori şi mame, iar votul lor va fi dat pentru prohibiţie. Odată stăvilită uşurinţa de a-şi procura alcool, generaţiile viitoare nici nu vor simţi existenţa acestei constrângeri. Fără acest flagel, tinerii vor fi mult mai viguroşi, iar vitalitatea celor chemate să fie mame va fi neasemuit mai mare.           — De ce nu scrii toate acestea pentru cei ce vor veni? mă întreabă Charmian. De ce să nu arăţi soţiilor, surorilor şi mamelor felul în care vor trebui să voteze?           — Memoriile unui alcoolic”, rânjii eu larg. Mai precis, John Barleycorn era cel care-şi arăta caninii, căci aşezat la aceeaşi masă cu mine, ascultase flecăreala mea filosofică şi după cum se ştie, una din plăcerile lui obişnuite este să prefacă surâsul în rânjet.           — Nu, spune Charmian, neţinând seama dinadins de grosolănia lui John Barleycorn, aşa cum s-au învăţat să facă multe femei, – tu nu te-ai născut alcoolic şi nici cu vreo înclinare puternică spre băutură: n-ai făcut decât să te obişnuieşti în silă cu alcoolul şi să-l cunoşti pe John Barleycorn de la început, ca pe cel mai aprig duşman. Scrie aşadar toate acestea şi intitulează-le „Spovedania unui beţiv”.      

Revolta pe Atlantic de Jack London   CAPITOLUL I.           Cum m-am îmbarcat pe „Elseneura”           Necazurile nu m-au cruţat chiar de la începutul călătoriei.           Pornind cu trăsura de la hotel, într-o dimineaţă posomorâtă de martie, am străbătut fără piedici oraşul Baltimore şi am ajuns, la ora hotărâtă, pe ţărmul portului.           Trebuia să fiu aşteptat de un remorcher, pe care urma să trec golful, spre a mă urca apoi pe bordul „Elseneurei”. Ei bine, era după ora 9 şi nu se vedea nici un vapor!           Ghemuit în trăsurică, îngheţam aşteptând şi, pe măsură ce trecea vremea, îmi creştea supărarea. Pe scaunul dindărătul trăsuricii erau aşezaţi birjarul şi Wada, servitorul meu japonez, fără îndoială mult mai îngheţaţi decât mine, ghemuiţi şi tăcuţi, dar gândindu-se, desigur, ca şi mine, la întârzierea supărătoare a vaporului.           Şi faimosul remorcher tot nu se arăta!           Sub îndoita ocrotire a pardesiului meu şi a unei învelitori de blană care-mi acoperea genunchii, gemea şi tremura Possum, un mic foxterrier, darul nepotrivit al prietenului meu Galbraith. Îmi era cu neputinţă să-l fac să se liniştească. Nu contenea să scâncească şi să zgârie, căznindu-se să iasă din locul în care se afla.           Dar, cum scăpa din ascunzătoare şi simţea muşcătura frigului de afară, reîncepea cu aceeaşi îndârjire să geamă, să scâncească şi să zgârie, spre a reintra în ascunziş. Această jăvruţă începea să-mi întărâte nervii, prin gemetele şi mişcările ei continue şi dezordonate. Şi după toate astea, câinele acesta nu însemna nimic pentru mine. Până ieri, nici nu-l cunoşteam.           În fiecare clipă, trebuia să mă stăpânesc din răsputeri, ca să nu mă hotărăsc să-l dau birjarului, rugându-l să şi-l păstreze. Şi, cum tocmai treceau pe lângă trăsurică două fetiţe, fără îndoială fiicele păzitorului cheiului, am întins fără voie mâna spre uşiţa trăsuricii, spre a o deschide şi a oferi celor doi copii potaia care chelălăia întruna.           Possum îmi sosise noaptea trecută de la New-York, la hotel, cu un tren accelerat. După cum am spus, era un dar neaşteptat al prietenului meu Galbraith şi se potrivea cu totul firii sale. Îmi trimisese din proprie inspiraţie pe acest tovarăş de călătorie, ca să nu mă plictisesc. Există o sumedenie de oameni binecrescuţi care, într-un caz asemănător, trimit o lădiţă cu fructe sau un coş cu flori. Galbraith însă socotise că e mai bine să-mi impună, în locul unui dar obişnuit, acest căţeluş de două luni, chelălăitor şi supărător.           Wada, chibzuind că e mai bine aşa, îmi adusese foxterrier-ul pe ascuns în cameră. Dar fusese surprins de unul din supraveghetorii hotelului şi cei doi bărbaţi schimbară câteva cuvinte lipsite de blândeţe. În toiul certei, japonezul uitase şi ceea ce mai ştia din limba engleză şi se folosise cu desăvârşire şi înverşunare numai de limba maternă. De cealaltă parte, supraveghetorul nu-şi mai amintea decât dialectul irlandez din ţară sa de baştină.           În cele din urmă şi pentru a pune capăt acestei dispute din care nu se înţelegea nimic, nici măcar de către cei doi potrivnici, se amestecă însuşi conducătorul hotelului, poruncind supraveghetorului să lase pe servitor să treacă, împreună cu câinele.           Cu privire la mine, el adăugă (l-am auzit bine din camera mea, a cărei uşă o deschisei alarmat) că de la început înfăţişarea mea îi insuflase prea puţină încredere şi că de douăzeci de ani nu se mai întâmplase în hotel un asemenea tărăboi.           Am înghiţit „complimentul”, fără să răspund. Oricum, însă, veţi recunoaşte că nu era deloc plăcut. Şi am înjurat în gând de o mie de ori pe Galbraith şi darul ce mi-l trimisese.           Îngheţat în trăsurică, pe digul acela rece şi pustiu, şi împovărat de javra aceea scârboasă, care urla şi se răsucea neîncetat, am fost cuprins iarăşi de proasta mea dispoziţie din timpul nopţii. Mă trimiteam dracului pe mine însumi şi deplângeam ideea caraghioasă pe care o avusesem de a întreprinde, pe o simplă corabie cu pânze, călătoria nesfârşită de la Baltimore la Capul Horn.           Pe la ora 10, îşi făcu apariţia un fel de băiat, venit pe jos. Purta o geantă şi se duse să vorbească păzitorului cheiului.           După câteva minute, păzitorul se îndreptă spre mine şi-mi încredinţă geanta, care aparţinea, spunea el, pilotului de pe „Elseneura”. Acesta trebuia să se urce împreună cu mine pe remorcher şi urma să-l găsesc într-alt punct al portului, spre care aveam a mă îndrepta.           În indicaţiile ce-mi fuseseră date, se făcuse o greşeală sau o schimbare de ultimă oră. N-am înţeles cum stau lucrurile în realitate şi m-am înfuriat iarăşi.           Într-un cuvânt, dându-se birjarului toate lămuririle trebuincioase, trăsurica mea porni din nou la drum şi, chiar în clipa când se opri, pilotul de care era vorba mi se înfăţişă.           Mărturisesc sincer că, nu mi-am închipuit niciodată pe cineva care să semene atât de puţin unui pilot. Personajul care se afla în faţă-mi nu avea nimic dintr-un fiu al mării, cu bluza albastră şi obrazul argăsit de intemperii.           Era un om distins şi cu înfăţişare plăcută, cu grai blând şi care dădea mai curând impresia unuia dintre oamenii aceia de afaceri mereu bine îngrijiţi, pe care îi întâlneşti adesea prin cluburi.           Se recomandă imediat şi-l îndemnai să împartă, cu Possum şi cu mine, adăpostul îngheţat al trăsuricii mele.           Pilotul susţinu că remorcherul-fantomă nu va mai întârzia mult.           Afurisitul de vas îşi făcu în sfârşit apariţia abia pe la ora 1 după-amiază. Îl aşteptasem, rebegit până la oase, doar vreo patru ceasuri.           Acest mod de purtare, puţin gentil faţă de mine, nu prea era făcut să-mi insufle prietenie pentru căpitanul West, care comanda corabia „Elseneura” şi pe care, dealtfel, nu-l văzusem niciodată.           Când „Elseneura” sosise la Baltimore, venind din California cu o încărcătură de orez, Harrison şi Gray, cei doi agenţi maritimi din New-York cărora le-am vorbit, rugându-i să-mi găsească o corabie plăcută şi bună, cu ajutorul căreia să-mi pot întreprinde călătoria, îmi atraseră numaidecât atenţia asupra acestei corăbii cu pânze.           M-am dus într-un suflet şi, însoţit de cele două călăuze, am vizitat corabia „Elseneura”, al cărei căpitan Nathaniel West coborâse pe uscat, spre a-şi dezmorţi picioarele.           Corabia îmi plăcu din prima clipă, ca şi buna orânduire a Cabinelor. Cabina de lux, care-mi fusese destinată, era atât de încăpătoare cum mă aşteptam şi, după cât se părea, nu lăsa aproape nimic de dorit. Cu toate acestea, îmi schimbai părerea, când cei doi agenţi mă duseră să vizitez, numai cu titlu de curiozitate, cabina, căpitanului West.           Asta era într-adevăr măreaţă! Avea, înainte, de orice, un pat de aramă, încăpător şi strălucitor, cum nu credeam că s-ar mai putea afla vreunul undeva, pe mare. Apoi, cabina dădea de-a dreptul într-o sală de baie, orânduită într-un chip minunat. Patul şi sala de baie îmi izbiră imediat privirea şi hotărâi, în clipa aceea chiar, că totul va fi pentru mine.           Harrison şi Gray, cărora le-am împărtăşit ceea ce râvneam, părură stingheriţi şi se codiră să-mi dea un răspuns răspicat.           — Oare preţul vă opreşte să-mi răspundeţi? I-am întrebat. Habar n-am cât poate să ceară căpitanul, dar mi-e tot una! O sută cincizeci de dolari sau cinci sute… Voi plăti oricât va fi nevoie. Dar, înţelegeţi-mă, vreau această cabină cu baie cu tot!           Harrison şi Gray continuau să dea din cap, în semn de dezaprobare. Vorbiră apoi între ei în şoaptă şi-mi spuseră din nou că nu văd cu putinţă o înţelegere cu căpitanul West asupra acestei chestiuni.           Mă încăpăţânai şi le spui cu îndrăzneală şi hotărâre:           — Ar fi întâia dată, după câte ştiu, când un căpitan ar respinge o învoială de felul acesta. Înşişi căpitanii de pe transatlantice îşi închiriază cabinele celor dornici să le aibe şi care plătesc un preţ bun.           — Dar, îmi atrase binişor atenţia Mr. Harrison, căpitanul West nu e căpitanul unui transatlantic…           — Atunci, oferiţi-i mai mult! Vă împuternicesc până la o mie de dolari, dacă e nevoie. Trebuie să locuiesc câteva luni pe această corabie şi ţin neapărat să trăiesc în tihnă!           — Vom încerca, mă asigură Mr. Harrison. Dar vă prevenim cinstit, că n-ar fi nimerit să nădăjduiţi într-un răspuns afirmativ. Căpitanul West se află, acum, la Searsport şi-i vom scrie chiar astăzi.           Spre marea mea uimire, Mr. Gray veni după câteva zile la hotel să mă vadă şi-mi împărtăşi refuzul căpitanului „Elseneurei”.           — Dar, întrebai, i-aţi oferit cele o mie de dolari? Ce răspuns v-a dat? Aş vrea să-l aud cuvânt cu cuvânt.           — Şi-a manifestat în chip vădit părerea de rău că nu vă poate împlini dorinţa şi m-a rugat să vă cer iertare.           A doua zi, am primit o scrisoare autografă a căpitanului West. Scrisul şi stilul erau îngrijite şi orânduite după moda veche. Mă asigura din nou că regretă faptul că-i este cu neputinţă să-mi împlinească dorinţa. Dar, adăuga, va trimite în acelaşi timp cu scrisoarea mea toate instrucţiunile trebuincioase lui Mr. Pike, secundul corabiei, spre a se îngriji să dea cabinei de lux ce-mi fusese destinată toate îmbunătăţirile ce vor fi de săvârşit.           Spre a face cabina şi mai încăpătoare, peretele care o despărţea de cabina vecină va fi anume dărâmat. Dacă în cursul călătoriei, mă voi simţi într-adevăr strâmtorat, chestiunea va putea fi cercetată din nou şi-mi va fi dată toată satisfacţia cu putinţă.           Dacă mi-e îngăduit să spun, am avut impresia că Mr. West, căpitanul, mă cam lua în zeflemea şi începui să urăsc pe acest om ciudat care dispreţuia, cu atâta încăpăţânate, cei o mie de dolari ce-i oferisem.           Nu, fără îndoială, minunatul pat de aramă nu-mi va aparţine! Eram silit să-mi iau nădejdea de la el.           M-am resemnat gândindu-mă, cu o desfătătoare măgulire a spiritului, la numeroasele lăzi cu cărţi pe care le trimisesem pe bord. Ele îmi vor ţine tovărăşie, dacă va fi nevoie, mult mai plăcută decât acest om sucit pe care, odată urcat pe bordul „Elseneurei”, îl voi vedea cât voi putea mai rar.           Şi tocmai acelaşi căpitan West mă făcuse să tremur de frig în trăsurica mea, timp de patru ore groaznice. Întrecea măsura şi-mi devenea mereu mai nesuferit, deşi, repet, nu-l văzusem niciodată.           În timpul acesta, Wada se socotise cu birjarul şi, când sfârşi, îi încredinţai foxterrier-ul; marinarii remorcherului îmi duseră pe bord bagajele de mână.           Mă îmbrăcai, la rându-mi şi pilotul mă conduse la căpitanul West, venit să mă întâmpine.           Prima impresie pe care mi-o făcu, fu aceea că nici el nu avea înfăţişarea meseriei sale, după cum nici pilotul nu avea aerul unui adevărat pilot.           Cunoscusem pe căpitanii semeţi şi strălucitori ai marilor transatlantice şi acesta nu le semăna deloc. Şi nu semăna nici clasicilor lupi de mare, cu glasuri de beţivi şi obrajii încinşi şi obosiţi, aşa cum îi înfăţişau romanele pe care le citisem.           Lângă el, se afla o femeie cu înfăţişare elegantă, înfăşurată într-o manta mare, care o acoperea din cap până în picioare, înfofolită într-o uriaşă blană de vulpe şi făcându-se aproape nevăzută îndărătul unui manşon nu mai puţin bogat şi încăpător, în care i se scufundaseră mâinile şi braţele.           Fiind încă departe atunci când zării perechea, şoptii repede în urechea pilotului:           — E soţia lui, nu-i aşa? Merge cu noi… „Când am discutat şi stabilit condiţiile cu Harrison şi Gray, am prevăzut dinadins că nu va fi nici o femeie pe bord, nici chiar soţia căpitanului „Elseneurei„ dacă el ar fi căsătorit”.           Într-adevăr, de o bună bucată de vreme, mă săturasem cu desăvârşire de femei, ca de orice altceva.           Mă plictiseau cu firea lor neastâmpărată, obositoare prin însăşi nechibzuinţa ei. Vedeam în ele nişte nimicuri de artă şi nişte obiecte nostime şi drăgălaşe, plăcute fără îndoială, dar cărora li se alătura în chip uimitor meşteşugul de a înşela cu pricepere şi care, admirându-se peste măsură şi fără ruşine, batjocoreau cu sălbăticie pe bărbaţi.           Harrison şi Gary mă liniştiseră, surâzând: nu voi fi nevoit deloc să călătoresc în tovărăşia soţiei căpitanului West.           — Nu-i soţia lui, îmi răspunse cu jumătate glas pilotul. E fiică-sa. Bănuiesc că a venit să-şi ia rămas bun. > „Soţia lui a murit acum un an. Mâhnirea pe care a încercat-o prin pierderea ei l-ar fi hotărât, după cât se pare, să reia meseria de marinar. Fiindcă mărturisise mai întâi, la moartea soţiei, că va părăsi meseria aceasta”.,. „           Căpitanul West păşi în întimpinarea mea. Şi, înainte ca mâinile noastre întinse să se fi atins, înainte chiar ca obrazul său liniştit să se fi înviorat şi ca buzele să i se fi întredeschis spre a-mi ura bun-venit, tot ceea ce gândisem despre el dispăruse…           Nu mă puteam înşela, mă aflam în faţa unei personalităţi puternice şi însemnate şi, după cât se părea, din cele mai interesante…           Era un bărbat înalt şi slab, de adevărată rasă, fără îndoială, care avea aceeaşi înfăţişare rece în aparenţă, ca şi această îngheţată zi de martie, care era tot atât de stăpân pe sine însuşi ca un împărat sau ca un rege, tot atât de depărtat de muritorul de rând, ca şi cea mai îndepărtată dintre stele, tot atât de nesimţitor şi sever ca o propoziţie de Euclide.           Dar, chiar în clipa când mâinile noastre erau să se atingă, o licărire caldă şi profundă sclipi în luminile ochilor lui albaştri, sprâncenele i se mişcară şi întregul obraz i se învioră.           Chiar buzele-i subţiri, atât de strânse cu o clipă înainte, începură să surâdă cu un zâmbet peste măsură de blând, care printr-o alăturare neaşteptată, îmi amintea de cel al divinei Sarah Bernhardt. Atât de puternică fu impresia resimţită, încât mă aşteptam să aud ieşind din gura căpitanului West cine ştie ce cuvinte minunate.           Totuşi, el se mulţumi să-mi rostească foarte simplu regretele cele mai sincere pentru supărătoarea neînţelegere ce se produsese, cu privire la punctul de plecare a remorcherului de ţărm şi la aşteptarea pe care fusesem nevoit să o îndur.           Glasul îi era blând şi grav, foarte grav chiar şi totuşi clar ca sunetul unui clopoţel de argint. Îmi amintea de sunetul vocilor pe care le putem întâlni şi azi la locuitorii bătrânelor State ale Uniunii, cunoscute sub numele „Noua-Anglie”1.           — Şi acum, Mr. Pathurst, încheie căpitanul West, vă rog să-mi îngăduiţi să vă prezint pe fiica mea, Marguerite West.;           Dintre blănurile greoaie, se ivi o mână înmănuşată cu fineţe, care se îndreptă cu vioiciune spre mâna mea şi mă trezii sub focul unei perechi de ochi cenuşii care, liniştiţi şi gravi, îi fixau pe ai mei.           Mărturisesc sincer, mă intimidai oarecum de această privire sfredelitoare, pătrunzătoare şi rece în acelaşi timp.           Nu era în ea dispreţ, ci un fel de cercetare niţel cam necuvincioasă. Mă măsura aşa cum faci cu un birjar, atunci când vrei să-l primeşti în serviciu.           Nu ştiam pe atunci că fata avea să călătorească pe „Elseneura”, astfel încât curiozitatea ei era firească faţă de un necunoscut, alături de care urma să trăiască timp de şase luni.           Dealtfel, îşi dădu aproape numaidecât seama de ceea ce putea fi luat drept necuviinţă din parte-i. Ochii şi buzele-i începură să surâdă.           În această clipă şi în timp ce căpitanul West mă îndemna să-l urmez spre cabină, împreună cu fiică-sa, auzi văicăreala ascuţită a lui Possum şi, cerându-mi iertare, alergai spre partea de dinainte a remorcherului. Aproape de Possum, din ce în ce mai degerat, găsii pe Wada care se îndeletnicea cu aşezarea cuferelor mele mari şi a celorlalte calabalâcuri ce-mi fuseseră aduse pe bord. Dar ele nu alcătuiau decât o părticică dintr-un munte enorm de lăzi şi lădiţe, despre care am crezut mai întâi că sunt pline cu provizii pentru călătorie, cufere, cuferaşe, genţi şi pachete de toate felurile şi mărimile.           M-am oprit cu deosebire asupra unei cutii, având înfăţişarea celor în care se pun pălăriile cucoanelor şi care avea iniţialele: M. W.           Pe cea mai mare parte dintre cufere şi pachete, se găseau aceleaşi litere. Cum însă prenumele căpitanului West era Nathaniel, îmi amintii numaidecât că cel al fiicei sale era Marguerite.           Prin urmare, nu încăpea îndoială! Fata va călători cu noi.           Jignit în chip îngrozitor, îmi muşcai buzele şi începui să umblu încolo şi încoace pe puntea îngustă a vasului, care ridicase ancora şi părăsise ţărmul., 5           Într-adevăr, aveam ghinion! Spusesem răspicat lui Harrison şi Gray că nu vreau să se afle pe bord soţia căpitanului şi ei îmi juraseră că Mr. West era văduv. E drept! Dar căpitanul avea o fiică şi despre ea nu fusese vorba. Eram aproape hotărât, pentru atâta lucru să renunţ la călătorie şi să cer să fiu neapărat dus îndărăt la Baltimore.           Remorcherul înainta cu toată iuţeala şi frigul care se înăsprise îmi pătrundea până la oase.           În vremea asta, apăru chiar Miss West, care se îndreptă spre mine. Mersul şi înfăţişarea ei erau puternice şi hotărâte, dar sub îngrămădirea blănurilor care o acopereau se ghicea mlădierea sprintenă a femeii. Şi pe obraji i se regăsea acelaşi amestec de energie şi feminitate.           Prefăcându-mă că n-am zărit-o, mă întorsei şi începui să mă uit amănunţit, dar cu o căutătură ursuză, la grămada de lăzi şi cufere. Atenţia îmi fu atrasă cu deosebire de o ladă enormă, pe care începusem să o privesc, întrebându-mă ce putea să cuprindă, când auzii glasul tinerei fete.           — Tocmai aceasta este, Mr. Pathurst, spunea glasul, lada care a dus la întârzierea ce aţi fost nevoit s-o înduraţi spre a vă îmbarca.           — Ce-i în ea? Întrebai cu o nepăsare prefăcută.           — Un pian. Pianul „Elseneurei”, pe care l-am dat spre a fi înnoit.           „Fabrica însărcinată cu această lucrare urma să mi-l predea pe ţărm dis-de-dimineaţă. Cum însă nu-şi îndeplinise obligaţia, a trebuit să trimit în recunoaştere pe Mr. Pike. E secundul nostru, ştiţi.           „A fost nevoie de o sumedenie de cercetări, care ne-au răpit toată dimineaţa. Dar cel puţin am spus oamenilor, care au adus în sfârşit lada pe un camion, tot ceea ce gândeam în această chestiune şi-am rugat să comunice stăpânilor lor salutările mele. Eram tare înfuriată!”           Amintindu-şi probabil de cele ce spusese oamenilor, Miss West începu să râdă cu hohote şi trecu apoi la cercetarea amănunţită a tuturor bagajelor şi cuferelor, ca să se asigure că într-adevăr nu lipseşte nimic.           Apoi, când îşi sfârşi lucrul:           — De ce nu veniţi cu mine, mă întrebă, la tata, în cabina sa?           „Aici îngheţaţi şi înainte de jumătate de oră nu putem ajunge la „Elseneura”.           În loc de răspuns, făcui o mutră bosumflată, a cărei cauză fata izbuti s-o ghicească numaidecât.           — Aşadar, îmi zvârli, ceea ce vă stânjeneşte este prezenţa mea pe bord?”           Iuţeala provocării mă zăpăci şi rămăsei mut ca un peşte, fără să ştiu ce să răspund.           Înainte de a-mi fi revenit, Miss West urmă:           — Nu trebuie deloc, Mr. Pathurst, să vă făuriţi în ceea oe mă priveşte gânduri nepotrivite. După toate probabilităţile, sunt mult mai obişnuită decât dvs. cu marile călătorii. Ne vom simţi cât se poate de bine împreună şi, dacă vreţi, vom fi chiar fericiţi.           „Nu-mi veţi pricinui nici un necaz, sunt sigură de pe acum şi vă făgăduiesc, în ce mă priveşte, că nu vă voi supăra cu nimic”.           „Am navigat până acum cu o sumedenie de călători primiţi pe bord de tatăl meu şi m-am deprins să îndur din partea lor mult mai multe neplăceri, decât s-ar fi arătat ei înşişi vreodată în stare să îndure. Asta-i tot! Dacă ceea ce aţi auzit e hotărât şi acceptat odată pentru totdeauna, nu va fi greu să păstrăm între noi buna-înţelegere.           „Ştiu ce vă îngrijorează şi vă face bănuitor. Vă temeţi că vă voi cere să mă distraţi. Aflaţi că mă mulţumesc cu mine însămi şi că n-am simţit nicicând nevoia de a avea tovărăşia cuiva”.      „Nu mi s-a părut niciodată prea lungă nici chiar cea mai îndelungată dintre călătorii şi, la sfârşitul oricăreia din ele, mă trezesc că mi-au rămas mult mai multe lucruri interesante de făcut, decât aş fi avut vreme să săvârşesc.” „Nici o străbatere a mărilor nu m-a plictisit vreodată şi… nici nu joc măcar Mah-jong”    

Smoke Bellew de Jack London     GUSTUL CĂRNII.           La început era Christopher Bellew. Când ajunse la colegiu, deveni Chris Bellew. Mai apoi, în adunătura boemă de la San Francisco i se spunea Kit Bellew. Pentru ca, în cele din urmă, să nu mai fie cunoscut decât sub numele de Smoke Bellew. Şi povestea evoluţiei numelui său e de fapt povestea vieţii sale. Şi nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea dacă n-ar fi avut parte de o mamă iubitoare şi un unchi neîndurător şi, în plus, n-ar fi primit o scrisoare de la Gillet Bellamy.           „Tocmai am văzut un exemplar din Talazul”, îi scria Gillet de la Paris. „O'Hara o să se descurce cu foaia asta, dar încă nu se pricepe la unele şmecherii.” După care urmau nişte amănunte privind îmbunătăţirea săptămânalului unei colectivităţi în plină afirmare. „Du-te şi fă-i o vizită. Lasă-l să creadă că astea-s propriile tale idei. Să nu afle cumva că vin de la mine. Dacă află, o să mă numească pe mine corespondent la Paris, chestie pe care nu mi-o pot permite, fiindcă, deocamdată, fac bani buni cu treburile mele pe spinarea marilor reviste. Dar mai întâi şi mai întâi nu uita să-l convingi să-l dea afară pe jegosul ăla care ţine rubrica criticii de artă şi muzicale. Şi încă ceva, San Francisco a avut întotdeauna o literatură a lui. Dar acum nu prea mai are. Spune-i să facă ce-o şti şi să pună mâna pe vreun isteţ care să toarne un serial mai sprinten, condimentat cu adevăratul romantism, cu strălucirea şi culoarea San Francisco-ului.”           Şi iată-l pe Kit Bellew îndreptându-se spre redacţia Talazului hotărât să dea lecţii. O'Hara îl ascultă. O'Hara aduse argumente. O'Hara fu de acord. O'Hara îl concedie pe jegosul care ţinea rubrica de critică. Ba, mai mult, O'Hara îl luă pe Kit în stilul său, tocmai stilul de care se temuse Gillet chiar şi din îndepărtatul Paris. Când O'Hara voia ceva, nici un prieten nu-i putea rezista. Şi, când amabil, când silnic, devenea irezistibil. Înainte de a apuca Kit Bellew să scape din biroul lui, era redactor şef adjunct, acceptase să ţină rubricile săptămânale de critică, până se va găsi un condei mai acătării şi se angaja să scrie săptămânal câte un episod, de câte zece mii de cuvinte, din serialul San Francisco… şi toate astea fără să primească un ban. Talazul încă nu aducea venituri, îi explică O'Hara. Şi la fel de convingător îi explică faptul că numai un singur om din San Francisco ar fi fost în stare să scrie acel serial şi omul acela nu era altul decât Kit Bellew.           „O, Doamne, eu sunt isteţul!”, gemu Kit de unul singur mai apoi când se trezi coborând pe scara îngustă.           Drept urmare, începu munca de sclav al lui O'Hara şi al nesăţioaselor rubrici ale Talazului. Săptămâni în şir, nu s-a ridicat de pe unul din scaunele redacţiei, a ţinut piept creditorilor, s-a luptat cu tipografii şi a pus pe hârtie câte douăzeci şi cinci de mii de cuvinte pentru articole de toate felurile. Iar chinurile sale nu dădeau semne să se mai uşureze. Talazul era ambiţios. Începu să fie şi ilustrat. Operaţiile erau costisitoare. Pentru Kit Bellew nu mai rămânea nici un ban, ca dovadă revista nu plătea pe niciunul dintre oamenii cu care sporea redacţia. Din fericire, Kit avea veniturile lui. Destul de modeste, comparate cu ale altora, dar suficiente ca să-i permită să facă parte din mai multe cluburi şi să aibă şi un studio în cartierul latin. Dar, de fapt, de când ajunsese redactor şef adjunct, cheltuielile personale i se reduseseră drastic: nu mai avea timp să arunce banii. Nu mai dăduse pe la studio, nu mai îmbia boema locală la câte o faimoasă serată acolo. Şi, cu toate astea, era mereu falit pentru că Talazul, totdeauna în suferinţă, îi storcea şi banii, nu numai creierii. Erau, mai întâi, ilustratorii care periodic refuzau să mai facă ilustraţiile şi tipografii, care, tot atât de periodic, refuzau să mai tipărească, apoi curierii care nu mai voiau deseori să-şi facă meseria nici ei. În astfel de împrejurări, O'Hara se uita la Kit, iar Kit făcea tot ce era de făcut.           Când vaporul Excelsior sosi din Alaska, aducând veşti despre terenurile aurifere din Klondike1, ce tulburaseră minţile întregii ţări, Kit avansă o propunere cu totul neserioasă:           — Ascultă, O'Hara, începu el. Goana asta după aur are şansa să fie o treabă uriaşă… Ehei, se întorc din nou zilele din '492. Ce-ai zice dacă m-aş duce şi eu să scriu ceva pentru Talazul? Cheltuielile mi le acopăr singur.           O'Hara clătină din cap.           — Nu mă pot lipsi de tine din redacţie, Kit. Başca, mai e şi serialul ăla. Iar pe deasupra trebuie să-ţi spun că m-am întâlnit cu Jackson acum un ceas. Mâine o ia spre Klondike şi a acceptat să trimită săptămânal câte o corespondenţă şi fotografii. Nu-l lăsam eu să-mi scape din mână până nu-mi promitea. Şi, ce-i mai frumos, treaba asta nu ne costă nici un ban.           Despre Klondike, Kit auzi din nou când trecu după-amiază pe la club şi, într-o nişă a bibliotecii, îl întâlni pe unchiul său.           — Salutare, unchi al meu! îl întâmpină Kit, făcându-se comod pe un fotoliu de piele şi întinzându-şi picioarele cât erau de lungi. Bei cu mine?           Îşi comandase un cocteil, dar unchiul se mulţumi cu un bordo uşor, autentic, băutura lui dintotdeauna. Aruncă o privire iritată şi dezaprobatoare la cocteil şi apoi la nepot. Kit simţi că se apropia predica.           — Nu stau decât un minut, anunţă el grăbit. Trebuie să alerg să-mi arunc ochii la expoziţia Keith, de la Galeriile Ellery şi să scriu jumătate de coloană pe tema asta.           — Ce-i cu tine? îl întrebă celălalt. Eşti palid. Arăţi ca o epavă.           În loc de răspuns Kit scoase un geamăt.           — Cred că am să am plăcerea să asist la înmormântarea ta. Parcă şi văd.           Kit scutură trist din cap.           — Nu, te rog, n-am chef să mă mănânce viermii. Eu prefer să fiu incinerat.           John Bellew provenea din generaţia aceea dură şi încercată care traversase câmpiile în urma carelor cu boi prin anii '50 şi îşi păstrase aceeaşi asprime, la care se adăuga şi asprimea unei copilării petrecute pe drumurile cuceririi noilor pământuri.           — Christopher, nu duci o viaţă ca lumea. Mi-e ruşine pentru tine.           — Pornit pe calea desfătărilor, nu? chicoti Kit.           Bătrânul ridică din umeri.           — Nu te uita atât de crunt la mine, unchiule drag. Aş fi vrut eu să fie calea desfătărilor, dar asta s-a cam dus de râpă. Nu mai am timp de ele.           — Atunci de ce dra…           — Din prea multă muncă mi se trage.           John Bellew scoate un hohot tăios şi neîncrezător.           — Pe cuvânt!           Alt hohot de râs.           — Oamenii sunt produsul mediului, spuse sus şi tare Kit, arătând spre paharul celuilalt. Veselia dumitale e uşoară şi amăruie, ca şi băutura pe care o bei.           — Auzi, prea multă muncă! mârâi el. În viaţa ta n-ai câştigat o para.           — De câştigat am câştigat bani, fii liniştit, numai că nu i-am şi primit. Uite, acum câştig câte cinci sute de dolari pe săptămână şi fac munca a patru oameni.           — Tablouri din alea care nu se vând? Sau… ăăă… vreo muncă din aia fantezistă? Înoţi?           — Pe vremuri.           — Te urci în şa?           — Am încercat şi isprava asta.           John Bellew pufni plin de silă.           — Mă bucur că taică-tu nu mai trăieşte să te vadă în toată splendoarea decăderii tale, îi spuse. Taică-tu a fost bărbat de ispravă, până-n măduva oaselor. Pricepi tu una ca asta? Bărbat! Cred că ar fi ştiut el să-ţi scoată din cap toţi gărgăunii ăştia muzicali şi artistici.           — Vai! Ce vremuri depravate! oftă Kit.           — Aş fi putut înţelege şi accepta chiar şi astea, continuă celălalt pornit, dar măcar să fi reuşit pe calea asta. N-ai câştigat un cent în viaţa ta, n-ai făcut şi tu o treabă bărbătească. Ce rost mai ai şi tu pe lumea asta? Ai fost crescut cum se cade şi totuşi, nici la universitate nu jucai fotbal. N-ai pus mâna pe o vâslă. N-ai…           — Am mai făcut box şi scrimă oarecum…           — Când ai pus ultima dată mânuşile?           — De mult, dar se spunea că ştiu să apreciez bine momentul nimerit şi distanţa, numai că…           — Haide, haide!           —… eram socotit cam nesistematic.           — Leneş, vrei să spui.           — Totdeauna mi-am închipuit că vorba asta e un eufemism.           — Taică-meu, bunicul tău, bătrânul Isaac Bellew, a omorât cu un pumn un om şi avea şaizeci şi nouă de ani.           — Cine, omul?           — Nu, netrebnic nenorocit ce eşti. Tu la şaizeci şi nouă de ani n-o să fii în stare să omori nici un ţânţar.           — Vremurile s-au cam schimbat, iubite unchiule. Acum pentru omucidere te trimit la puşcărie.           — Taică-tu a făcut călare o sută optzeci şi cinci de mile, fără să închidă un ochi şi au crăpat trei cai sub el.           — Dacă mai trăia şi azi, ar fi făcut acelaşi drum sforăind frumos într-un vagon Pullman.           Bătrânul era gata-gata să se sufoce de mânie, dar îşi înghiţi amarul şi reuşi să îngaime:           — Câţi ani ai tu?           — Am toate motivele să cred că…           — Ştiu. Douăzeci şi şapte. Ai terminat facultatea la douăzeci şi doi. Şi apoi cinci ani i-ai tocat şi i-ai risipit, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, spune-mi şi mie ce rost ai tu? La vârsta ta aveam doar un rând de izmene. Mergeam călare şi mânam vitele în Coluso. Eram tare ca piatra şi puteam să dorm pe piatră. Mâncam numai carne de vită, prăjită deasupra focului şi carne de urs. Şi acum sunt un bărbat mai zdravăn decât tine. Probabil că ai vreo şaptezeci şi cinci de kilograme. Dar te pun jos şi acum şi te zvânt din bătaie de te iau la pumni.           — Da' ca să dai pe gât nişte cocteil sau ceai din acela roşu nu e nevoie de atâta forţă minunată, mormăi Kit cu dispreţ. Unchiule, nu vezi că vremurile s-au schimbat! În plus n-am fost crescut aşa cum trebuie. Săraca maică-mea era puţin cam aiurită, draga de ea…           John Bellew tresări împins de mânie.           —… şi aşa cum mi-ai descris-o şi tu, era prea bună cu mine, m-a ţinut numai pe palme. Ei, dacă pe vremea când eram eu puştan aş fi avut şi eu parte de vacanţe foarte bărbăteşti… din acelea de care te bucurai dumneata… Mă întreb şi acum de ce nu m-ai invitat niciodată şi pe mine? Îi luai pe Hal şi Robbie peste tot prin Sierra şi în călătoriile dumitale prin Mexic.           — Probabil mai ales fiindcă prea te purtai ca un Lord Fauntleroy3.           — Numai vina dumitale, unchiule şi a… scumpei mele mame. De unde aveam eu să cunosc greul? Eram abia un prunc. Ce-mi rămânea mie altceva decât să mă uit la gravuri, la poze şi să mă joc de-a ala-bala? Cu ce sunt eu de vină că n-am fost niciodată nevoit să asud?           Bătrânul se uită la tânărul său nepot cu o silă nedisimulată. Nu se putea stăpâni în faţa neseriozităţii născute din comoditate.           — Ei, bine, am de gând să mai fac una din excursiile pe care tu le numeşti bărbăteşti. Ce-ar fi dacă te-aş invita şi pe tine?           — Aş zice că e puţin cam târziu. Încotro?           — Hal şi Robert pleacă spre Klondike, iar eu îl însoţesc prin trecătoare4 şi apoi până la lacuri, după care mă întorc…           Nu mai continuă pentru că tânărul sări în picioare şi-i strânse mâna.           — Salvatorul meu!           John Bellew deveni pe dată bănuitor. Nici nu visase că invitaţia îi va fi acceptată…           — Doar nu vrei să spui că mergi! făcu el.           — Când pornim?           — Va fi o călătorie grea. O să ne cam încurci.           — Nu, n-o să vă încurc cu nimic. Am să trudesc şi eu. Am învăţat să muncesc de când am intrat la Talazul.           — Fiecare trebuie să care provizii pentru un an întreg. Şi lumea dă buzna într-acolo, încât cărăuşii indieni nu-s în stare să facă faţa cererilor. Hal şi Robert o să fie nevoiţi să-şi care echipamentul singuri până la destinaţie. Iar eu de asta merg cu ei, să-i ajut… să-şi care bagajele. Dacă vii cu noi, va trebui să faci acelaşi lucru.           — Atunci să mă vezi!           — N-ai să fii în stare să cari poveri, obiectă celălalt.           — Când pornim?           — Mâine.           — Nu trebuie să te socoteşti vinovat şi să crezi că predica dumitale despre greul în viaţă m-a convins, îi spuse Kit la despărţire. Exact acum a venit vremea s-o şterg din loc, undeva, oriunde, să scap de O'Hara.           — Cine e O'Hara? Vreun japonez?           — Nu. Un irlandez, vechil de sclavi, cel mai bun prieten al meu, redactorul şef şi proprietarul neiertător al Talazului. Ce spune el aia se face. E în stare să oblige şi fantomele să defileze.           În noaptea aceea Kit Bellew îi scrise un bilet lui O'Hara: „E vorba doar de o vacanţă de câteva săptămâni, explica el. Trebuie să găseşti tu vreun isteţ să mâzgălească episoadele serialului. Îmi pare rău, bătrâne, dar sănătatea mi-o cere. Şi când mă întorc am să asud de două ori mai mult ca acum.”           Şi Kit Bellew se trezi în nebunia de pe plaja Dyea înţesată cu miile de livre de echipamente ale miilor de oameni. Aceasta imensă masă de bagaje şi provizii, aruncată pe ţărm de vapoare, începea, încet, încet, să se scurgă în susul văii Dyea şi peste Chillkoot. Era un traseu de douăzeci şi opt de mile şi transportul nu-l puteau face decât oamenii – cu spinarea. Cu toate că hamalii indieni săltaseră preţul transportului de la opt cenţi la patruzeci livra, aveau treabă până peste cap şi se vedea limpede că cea mai mare parte a bagajelor va rămâne prinsă de iarnă de cealaltă parte a trecătorii, cum e mai prost.           Şi cel mai neajutorat dintre neajutoraţi era Kit. Ca la atâtea sute de oameni şi la şoldul lui spânzura de centură un revolver. De treaba asta era însă vinovat unchiul lui, otrăvit de amintirea vremurilor ticăloase de demult. Kit Bellew era un romantic. Părea fascinat de toate poveştile şi mirajul care înconjura goana după aur şi privea cu un ochi de artist viaţa şi întâmplările din jur. Nu lua în serios toată tărăşenia. Aşa cum spusese şi pe vapor, doar nu participa la propria-i înmormântare. Era doar un om care-şi face vacanţa şi are de gând să tragă cu ochiul dincolo de trecătoare, să admire peisajul şi apoi să se întoarcă.           Lăsându-şi tovarăşii pe plajă să aştepte descărcarea bagajelor la ţărm, Kit o luă agale către o veche factorie. Nu-şi legăna şoldurile, deşi observase că mulţi dintre cei procopsiţi cu revolvere la brâu aşa făceau. Un indian de vreo şase picioare înălţime, strâns în curele, căra în spinare o povară neobişnuit de voluminoasă. Kit o luă pe urmele lui, admirând gambele minunate ale individului, graţia şi uşurinţa cu care se mişca, în ciuda acelei poveri. Indianul îşi lepădă povara pe cântarul din faţa factoriei şi Kit se alătură grupului de căutători de aur plini de admiraţie care îl înconjurară. Povara avea o sută douăzeci şi cinci de livre, cifră rostită cu veneraţie şi groază pretutindeni. Era ceva, se gândi Kit şi se întrebă dacă el era în stare măcar să salte ditamai greutatea, nicidecum să o mai şi care în spinare.           — Ei, bătrâne, o duci până la Lacul Linderman? întrebă el.           Indianul, aproape pocnind de mândrie, mormăi afirmativ.           — Şi cu cât te alegi după ce duci încărcătura asta?           — Cincizeci de dolari.           Când conversaţia, ajunse aici, Kit o lăsă baltă. Dar surprinse o tânără care stătea în uşa factoriei. Spre deosebire de toate celelalte femei care coborau de pe vapoare, nu era gătită nici cu fustă scurtă, nici cu costumaţie sportivă. Era îmbrăcată aşa cum sunt îmbrăcate atâtea femei care călătoresc oriunde prin lume. Ceea ce i se păru izbitor era firescul apariţiei ei, care îi dădea sentimentul că, nu ştiu cum, aparţinea acelor locuri, în plus, mai era şi tânără şi frumoasă. Chipul surprinzător de atrăgător prin culoarea şi ovalul său îl uimi. Se uită lung, lung la ea până când fata simţi şi întoarse spre el nişte ochi întunecaţi, cu gene lungi şi, întâlnindu-i pe-ai lui, îl cântări cu răceală. De la chipul lui, privirea coborî amuzată spre imensul revolver de la şold. Apoi ridică din nou ochii, în care se putea citi un dispreţ uşor amuzat. Îi primi privirea ca pe-o lovitură. Fata se întoarse spre bărbatul ce stătea lângă ea şi-i arătă spre Kit. Acesta îl cântări şi el cu acelaşi zâmbet amuzat şi dispreţuitor.           — Chekako! spuse fata.           Bărbatul de lângă ea, care arăta ca un vagabond, cu o salopetă ieftină şi o haină de lână roasă pe el, zâmbi subţire şi Kit se simţi umilit fără să ştie bine de ce. Fata era neobişnuit de frumoasă, se gândi el când cei doi se îndepărtară. Îi observă atent mersul şi-l ţinu minte ca să-l poată recunoaşte şi după o mie de ani.           — L-ai văzut pe individul acela cu fata? Îl întrebă tulburat vecinul lui Kit, Ştii cine-i?           Kit scutură din cap.           — Cariboo Charley. Mi l-a arătat şi mie cineva. A pus mâna pe o mină grozavă în Klondike. E tăbăcit în meseria asta. A fost vreo doisprezece ani şi pe Yukon. Abia a venit dintr-acolo.           — Dar ce înseamnă chekako? îl întrebă Kit.           — Unul ca dumneata, unul ca mine, veni răspunsul.           — S-ar putea să fiu, dar mai întâi ar trebui să mă mai cântăreşti puţin. Dar ce înseamnă?           — Ageamiu.           Pe drumul de întoarcere spre plajă, Kit răsuci în minte cuvântul acela pe toate părţile. Doare când îţi spune ageamiu un boţ de puştoaică zveltă. Se trase într-un colţ, printre grămezile de bagaje, având încă în minte imaginea indianului cu impresionanta lui povară şi încercă să afle cât îl ţineau puterile. Alese un sac de făină care, după cum bine ştia, cântarea exact o sută de livre. Se duse lângă el, se aplecă şi se strădui să-l salte pe umeri. Prima concluzie la care ajunse fu aceea că o sută de livre constituie o greutate cu adevărat mare. A doua că avea spinarea cam şubredă. A treia fu o înjurătură care îi veni pe buze după cinci minute, la capătul cărora se prăbuşi cu tot cu povara cu care se luptase. Îşi şterse fruntea şi, pe deasupra unei grămezi de provizii, îl zări pe John Bellew uitându-se la el, cu o amuzată răceală în priviri.           — Dumnezeule! exclamă acest apostol al confruntării cu greul. Şi coapsele noastre au dat naştere la generaţia asta de neajutoraţi! Când aveam vreo şaisprezece ani mă jucam cu un săculeţ ca ăsta.           — Unchiule, dar ai uitat că eu n-am fost crescut cu carne de urs.           — Şi am să mă joc cu el şi când am să ajung la şaizeci.           — Ei, mai trebuie să-mi şi demonstrezi.           Şi John Bellew îi demonstră. Avea patruzeci şi opt de ani, dar se aplecă spre sac, îl cântări de încercare, îl trecu dintr-o mână în alta, balansându-l şi, cu o mişcare scurtă, se săltă drept în picioare, cu sacul de făină pe umeri.           — Îndemânare, fiule, îndemânare şi… spinare.           Kit îşi scoase respectuos pălăria din cap.           — Unchiule, eşti o minune a naturii, o minunată minune, unchiule. Crezi că am şansa să prind şi eu priceperea asta?           John Bellew ridică din umeri.           — O s-o iei la vale înapoi înainte de a apuca noi să începem lecţia.           — Nu te teme, gemu Kit. Leul acela turbat, O'Hara, e tot într-acolo. Aşa că nu mă pornesc înapoi decât atunci când voi fi nevoit s-o fac.           Prima etapă de marş a lui Kit a fost un succes deplin. Au reuşit să pună mâna pe nişte indieni care să le ducă până la Trecătoarea lui Finnegan cele două mii cinci sute de livre de echipamente. Mai departe trebuiau să facă treaba asta cu propria lor spinare. Îşi făcuseră planul să înainteze cu câte o milă pe zi. Părea uşor… pe hârtie. Deoarece John Bellew urma să stea în tabără şi să se ocupe cu gătitul, nu va putea decât întâmplător să facă şi el un transport. Aşa că pe capul fiecăruia dintre cei trei tineri căzu sarcina de a căra câte opt sute de livre zilnic pe o distanţă de-o milă. Dacă făceau poveri de câte cincizeci de livre, asta însemna pentru fiecare un drum de şaisprezece mile cu încărcătură în spinare şi câte cinsprezece mile fără, fiindcă „după ultimul transport nu mai trebuie să ne întoarcem la vechea tabără”, le explică Kit încântat de descoperire. Cu nişte poveri de câte optzeci de livre, ar însemna un drum de nouăsprezece mile zilnic, iar cu câte o sută de livre în spinare ar avea de făcut doar cinsprezece mile.           Surprinse zâmbetul plin de neîncredere al unchiului său şi adăugă în grabă:           — Bineînţeles că pentru asta am să mai chinui. Omul trebuie să deprindă toate şmecheriile meseriei. Aşa că am să încep cu cincizeci.           Aşa făcu şi merse sprinten de-a lungul drumului. Lăsă povara jos unde urma să fie următorul loc de tabără şi porni sprinten înapoi. Era mai uşor decât se gândise la început. Dar două mile i-au ros deja catifeaua puterilor, dând la iveală slăbiciunea de dedesubt. A doua încărcătură a fost de şaizeci şi cinci de livre. Era mai greu şi de data asta nu mai merse la fel de sprinten. Urmând exemplul tuturor cărăuşilor, de mai multe ori se aşeză jos, sprijinindu-şi povara de o piatră sau buturugă. La al treilea drum deveni îndrăzneţ. Se înhămă la un sac de fasole de nouăzeci şi cinci de livre şi o porni. După o sută de iarzi simţi că se prăbuşeşte. Se aşeză şi-şi şterse faţa de sudoare. „Etape mai mici şi opriri mai scurte, murmură el. Asta-i şmecheria.”           Uneori nu reuşea să facă nici suta de iarzi şi de fiecare dată când se chinuia să se ridice în picioare pentru o altă scurtă etapă povara devenea nespus de grea. Îşi trăgea cu greu sufletul şi sudoarea curgea şiroaie pe el. Înainte de a face un sfert de milă îşi scoase cămaşa de lână cu totul şi o agăţă într-un copac. Apoi renunţă şi la pălărie. După jumătate de milă constată că e terminat. Niciodată în viaţă nu se extenuase în halul acela şi înţelese că era epuizat. Cum stătea gâfâind, privirea îi căzu pe revolverul cel mare şi centura grea cu cartuşe. „Zece livre de fiare inutile!” mârâi el în timp ce-şi desfăcea centura.           Nici nu-şi mai bătu capul să o agaţe în copac, ci o aruncă în tufe. Şi, pe măsură ce şirul neîntrerupt de cărăuşi curgea pe drum în sus şi-n jos, băgă de seamă că şi alţi ageamii începuseră să renunţe la arme.           Etapele scurte pe care le făcea deveniră şi mai scurte. Uneori nu era în stare să meargă, împiedicat cum mergea el, decât abia o sută de paşi, când palpitaţiile de rău augur ale inimii pe care le simţea în timpane şi tremurul neplăcut al genunchilor îl obligau să se odihnească. Iar perioadele de odihnă deveneau tot mai lungi. În schimb mintea îi lucra. Erau douăzeci şi opt de mile de drum până la capăt, adică tot atâtea zile, iar aceasta, după toate probabilităţile, era cea mai uşoară dintre ele. „Aşteaptă până ai să ajungi la Chillkoot”, spuneau ceilalţi pe când se opreau să se odihnească şi se întindeau la vorbă. „Unde o să trebuiască să urci în patru labe”. Iar el răspundea: „Nu mă văd eu la Chillkoot. Eu nu. Cu mult înainte am să mă odihnesc frumos în patul meu de sub muşchi”. Lunecă şi efortul groaznic de a-şi recăpăta echilibrul îl înspăimântă. Simţi că în el totul era rupt bucăţele.           — Dacă mă prăbuşesc cu greutatea asta în spinare, m-am terminat, îi spuse el altui cărăuş.           — Şi asta nu-i nimic, îi răspunse acela. Aşteaptă să ajungi la Canyon. Trebuie să traversezi un torent furios pe un buştean de pin de şaizeci de picioare. Şi fără frânghii de asigurare, fără nimic şi unde buşteanul s-a lăsat, apa fierbe printre picioarele tale şi-ţi ajunge până la genunchi. Dacă te prăbuşeşti cu greutatea în spinare nu mai ai când să-ţi scoţi chingile. Stai în apă şi aştepţi să te îneci.           — Sună frumos, îi replică el şi în adâncul sufletului lui epuizat părea să jinduiască una ca asta.           — Acolo se îneacă câte trei-patru în fiecare zi, îl asigură celălalt. Am dat şi eu o mână de ajutor să pescuim un neamţ. Avea la el patru mii de bancnote de un dolar.           — Fericit om aş zice eu, făcu Kit, chinuindu-se să se ridice în picioare şi porni poticnit la drum.           El şi sacul acela de fasole constituiau un fel de tragedie ambulantă. Îşi aduse aminte de bătrânul zeu al mării care stătea călare pe gâtul lui Simbad. Şi asta se cheamă vacanţa foarte masculină, medita el. În comparaţie cu asta, robia lui la O'Hara era un fleac. Mereu era tentat de ideea de a lăsa sacul de fasole în tufiş, să se strecoare înapoi, ocolind tabăra, să ajungă la ţărm şi să ia vaporul înapoi către civilizaţie.           Dar n-o făcu. Uneori simţea imboldul confruntării cu greul şi-şi repeta mereu, mereu că ceea ce pot alţii putea şi el. Cuvintele acestea deveniră un descântec de coşmar şi le mormăia şi către cei care-l depăşeau de-a lungul potecii. Alteori, când se odihnea, îi observa cu invidie pe indienii aceia zdraveni, cu picioare de catâri, care călcau apăsat sub poverile lor grele. Nu păreau să se odihnească vreodată, ci mergeau mereu înainte, cu o statornicie şi o siguranţă care i se păreau groaznice.           Se aşeză jos şi trase o înjurătură – când mergea nu-i rămânea destul suflu şi pentru asta – şi se luptă cu tentaţia de a o şterge înapoi la San Francisco. Înainte de a parcurge mila aceea, renunţă să mai blesteme şi începu să plângă. Erau lacrimi de om extenuat, încărcat de obidă faţă de sine însuşi. Dacă existase vreodată o epavă umană atunci el era aceea. Când se arătă în zare capătul drumului, făcu un efort disperat, ajunse în tabără şi se prăvăli cu faţa în jos şi fasolea în spinare. Povara nu-l ucise. Rămase aşa un sfert de oră înainte de a-şi aduna suficiente resturi de putere ca să-şi desfacă chingile. După care îl prinse un rău de moarte şi aşa îl găsi Robbie, care avusese şi el necazuri cam de acelaşi fel. Şi abia când îl văzu pe Robbie cât era de prăpădit făcu un efort să-şi revie.           — Ce-s în stare să facă alţii, suntem şi noi, îi spuse el lui Robbie, deşi în sinea lui se întreba dacă nu cumva umbla cu cacialmale.           „Şi am douăzeci şi şapte de ani şi sunt bărbat”, se convinse el de unul singur în cursul zilelor care au urmat. Şi avea nevoie de convingerea asta. După o săptămână, deşi ajunse să-şi care cele opt sute de livre zilnic câte o milă, el pierduse din propria-i greutate cincisprezece livre. Avea faţa trasă şi prăpădită. Trupul şi mintea îşi pierduseră din vechea vioiciune. Nu mergea, călca târşit, iar când parcurgea drumul înapoi îşi târa picioarele la fel ca atunci când mergea cu încărcătura în spinare.