Jack London cărți

Dragoste de viață de Jack London               Pe mal veneau şotânc-şotânc, coborând la vale, doi oameni. Cel care mergea în faţă se poticnea din când în când în bolovanii colţuroşi, presăraţi pe toată albia râului. Amândoi erau istoviţi, abia se mai ţineau pe picioare. Pe feţe aveau întipărită resemnarea, resemnarea pe care ţi-o dă suferinţa grea şi îndelungată. Baloturi grele de pături, prinse cu nişte curele petrecute pe după frunte, le atârnau în spate. Şi amândoi ţineau în mâini câte o puşcă. Mergeau încovoiaţi, cu capetele întinse înainte, cu privirile în pământ. - Ce bine ar fi dacă am avea măcar două din cartuşele pe care le-am lăsat în ascunzătoare, rosti cel care mergea în urmă. Glasul îi era sec, lipsit de expresie. Şi vorbea morocănos; primul, şonticăind prin torentul lăptos care spumega printre stânci, nici nu cataghisi măcar să răspundă. Celălalt venea în urma lui, la un pas distanţă. Nu-şi scoseseră ghetele; şi apa era rece ca gheaţa, atât de rece încât le amorţiseră gleznele, labele picioarelor..... Pe alocuri valurile creşteau, spărgându-li-se în genunchi; şi tot mergeau aşa, clătinându-se şi pipăind atent cu piciorul fundul apei, înainte de a face un pas. Călcând pe o piatră lustruită de apă, cel din urmă alunecă şi era cât pe ce să cadă, dar încordându-se din răsputeri, îşi regăsi echilibrul, nu fără a scoate în acelaşi timp un urlet de durere. Părea ameţit, gata să leşine. Se aplecă înainte, nesigur pe picioare, întinzând mâna slobodă de parcă ar fi căutat un sprijin în aer. După ce-şi regăsi echilibrul, făcu un pas dar iar se poticni şi iar fu cât pe ce să cadă. Înciudat, rămase locului nemişcat, uitându-se la celălalt, care în tot acest timp nu întorsese niciodată capul. Rămase aşa vreme de un minut, ca şi când s-ar fi sfătuit cu sine însuşi. Apoi strigă: Ei, Bill, mi-am scrântit glezna! Clătinându-se, Bill mergea mai departe prin apa lăptoasă, fără să arunce măcar o privire în jur. Cel care rămase în urmă îl vedea cum se depărtează şi cu toate că avea faţa împietrită, ochii îi căpătaseră expresia unui cerb rănit. Tot poticnindu-se, Bill urcă celălalt mal şi-şi urmă drumul, drept înainte, fără să privească înapoi. Omul care rămăsese în torent nu-l slăbea din ochi. Buzele îi tremurau puţin, făcând să freamăte mărăcinişul de ţepi negri care le acopereau. De câteva ori scoase limba ca să le mai umezească. Bill! Strigă el. Era chemarea deznădăjduită a unui om puternic aflat la strâmtorare, dar Bill nu întoarse capul. Celălalt îl privea cum se depărtează şchiopătând şi clătinându-se, dar urcând totuşi povârnişul domol, spre coama lină a colinei joase care mărginea orizontul. Îl urmări până ce trecu peste culme şi dispăru. Apoi se întoarse şi-şi roti ochii încet peste crâmpeiul de lume care-i mai rămăsese acum, după plecarea lui Bill. Aproape de orizont, soarele se iţea tulbure, înghiţit de valuri masive şi dense de aburi şi de neguri. Mutând întreaga greutate pe piciorul teafăr, omul îşi scoase ceasul. Era ora patru, şi gândinduse că era spre sfârşitul lui iulie sau în jurul lui 1august (nu ştia data precisă, ci doar cu o aproximaţie de o săptămână sau două) socoti că soarele se află la nord-vest. Întorcându-şi privirea spre sud, se gândi că undeva, dincolo de aceste dealuri întunecate, trebuie să se întindă marele Lac al Ursului; şi că tot pe acolo, de-a curmezişul pustietăţilor canadiene, trebuie să treacă şi cercul polar. Torentul în care stătea acum era, fără îndoială, un afluent al râului Coppermine, care curgea spre miazănoapte şi se vărsa prin golful Încoronării în oceanul Artic. Nu fusese niciodată acolo, dar îl văzuse odată pe o hartă a Societăţii Golfului Hudson. Îşi mai aruncă o dată ochii în jur. Nu era deloc o privelişte încurajatoare. Oriîncotro te-ai fi uitat, nu vedeai decât linia joasă a orizontului. Dealurile erau pitice. Nici urmă de copaci, de tufe sau măcar de ierburi, pretutindeni o pustietate copleşitoare, cumplită, care-i umplea sufletul de groază. „Bill!” murmură el. Apoi încă o dată: „Bill!” Şi stând aşa, în mijlocul torentului acela lăptos, spatele i se încovoie, strivit parcă de calmul înfricoşător al nesfârşitelor întinderi. Începu să tremure, ca scuturat de friguri, până ce puşca îi scăpă din mână şi căzu în apă. Plescăitul îl trezi brusc. Începu să se lupte cu spaima şi îşi veni în fire, căutând înfrigurat prin apă până îşi regăsi puşca. Apoi, ridicând mai sus balotul şi aşezăndu-l pe umărul stâng, pentru ca piciorul rănit să fie eliberat de povară, o porni spre mal, încet şi cu luare-aminte, schimonosindu-se de durere la fiecare pas. Nu se opri nicio clipă. Cu o deznădejde vecină cu nebunia, fără să-i pese de durere, o apucă în sus pe povârniş, spre culmea colinei după care dispăruse tovarăşul lui. Era şi mai grotesc şi mai caraghios decât celălalt, cu mersul lui şchiop, poticnit. Odată ajuns în vârful colinei, în faţa ochilor i se desfăşură o vale pustie, lipsită de orice urmă de viaţă. Spaima îl năpădi iarăşi. O birui însă, îşi ridică şi mai sus balotul pe umărul stâng şi coborî povârnişul. Fundul văii mustea de apă ca un burete; o pânză deasă de muşchi ţinea apa la suprafaţă. La fiecare pas apa ţâşnea de sub picioarele lui şi de câte ori ridica bocancul auzea plescăitul surd al muşchiului jilav, care rezista sub călcătura grea. Luându-se după urmele paşilor celuilalt, se târî aşa din muşchi în muşchi sau de-a lungul şi de-a curmezişul lespezilor stâncoase care se ridicau ca nişte insuliţe în marea de muşchi. Deşi singur, nu se simţea pierdut. Ştia că puţin mai departe se află un loc unde molifţi şi brazi pitici, piperniciţi, străjuiesc malul micului lac ,,Ticinicili”( în graiul băştibaşilor asta înseamnă ,,ţinutul beţigaşelor”). Şi în lacul acela se vărsa un pârâiaş limpede, nu ca torentul acesta. Pe malul acelui pârâiaş creştea iarbă - îşi aducea aminte de asta – dar copaci nu erau; va merge aşa pe mal, până la confluenţa lui cu un alt pârâu, al cărui nume deasemenea, nu-l cunoştea. Apoi va porni şi mai departe, peste răspântia aceasta de ape, până la un al treilea pârâu, care curge spre apus, şi va merge de-a lungul lui până la vărsarea în râul Dease, şi acolo va găsi o ascunzătoare sub o luntre răsturnată şi acoperită de mulţi bolovani. În ascunzătoarea aceea va găsi muniţii pentru puşca lui goală, cârlig de undiţă, sfoară şi o plasă mică, toate cele trebuitoare pentru a ucide sau a prinde în capcană vânatul. Va mai găsi de asemeni şi puţină făină, slănină, ceva fasole.... Bill îl va aştepta acolo şi vor porni amândoi cu barca pe râul Dease în jos, spre sud, până la marele Lac al Ursului: Apoi vor merge pe lacul acesta, mereu spre sud, până ce vor ajunge la Mackenzie. Şi în vreme ce iarna va goni în zadar pe urmele lor, în vreme ce gheaţa va fereca bulboanele, iar zilele vor deveni reci şi mohorâte, ei vor înainta aşa spre sud, mereu spre sud, spre vreun adăpost călduros al Societăţii Golfului Hudson, unde, pădurea creşte înaltă şi darnică şi unde vor găsi mâncare din belşug. Gândurile acestea îl frământau pe cel care rămăsese în urmă, în vreme ce se căznea să înainteze. Şi se căznea nu numai cu trupul, ci şi cu mintea, încercând să creadă că Bill nu-l părăsise şi că îl va aştepta la ascunzătoare. Trebuia să creadă asta, alminteri ce rost ar fi avut să se chinuiască mai departe? S-ar fi lungit la pământ şi ar fi aşteptat să moară. Şi în timp ce globul ceţoş al soarelui se scufunda încet către nord-vest, el străbătea în gândul lui, de nenumărate ori şi pas cu pas, drumul spre sud, pe care avea să-l facă împreună cu Bill, pentru a fugi din calea iernii apropiate. Nu se mai sătura gândindu-se la proviziile din ascunzătoare şi la mâncarea care-l aştepta la postul Societăţii Golfului Hudson.  De două zile nu pusese numic în gură, iar pe săturate nici el nu-şi mai aducea aminte  de când nu mâncase. Din când în când se aplecă să culeagă boabele străvezii de muşchi, le băga în gură, le mesteca şi le înghiţea. O boabă de muşchi e un fel de grăuncior de sămânţă, plin cu apă. În gură, boaba se topea, lăsându-i un gust amar, sălciu. Omul ştia că boabele astea nu sunt deloc hrănitoare, dar le mozolea răbdător, cu o speranţă dementă, care sfida experienţa. Pe la orele nouă se poticni de o poartă cu degetul mare de la picior şi, din slăbiciune şi oboseală, căzu fără vlagă. Zăcu aşa pe-o rână câtva timp, fără să se mişte. Apoi desfăcu curelele balotului şi, cu mişcări stângace, izbuti să se ridice. Nu era încă întuneric; în lumina şovăitoare a amurgului, începu să bâjbâie printre stânci, căutând bucăţi de muşchi uscat. După ce culese o grămăjoară, aprinse un foc, un foc mocnit, fumegos, pe care puse la fiert o cană cu apă. Desfăcu balotul şi prima lui grijă fu să-şi numere chibriturile. Erau şeizeci şi şapte. Le numără de trei ori, ca să fie sigur. Le împărţi în câteva grămăjoare, învelindu-le în hârtie gudronată; puse una dintre ele în punga lui de tutun, goală, alta în căptuşeala căciulii boţite şi o a treia grămăjoară sub cămaşă, la piept. Numaidecât după aceea, cuprins de panică, le dezveli pe toate şi le numără din nou. Erau tot şaizeci şi şapte. Îşi uscă la foc încălţămintea umedă. Mocasinii se udaseră cu totul şi erau ferfeniţă. Obielele, făcute dintr-o pătură, erau rupte, iar picioarele îi erau jupuite şi sângerau. Îşi pipăi glezna umflată aproape de genunchiul care zvâcnea. Rupse o fâşie lungă dintr-o pătură şi-şi legă strâns glezna cu ea. Mai rupse apoi alte fâşii, cu care îşi înfăşură picioarele, ca să ţină loc deopotrivă de mocasini şi de obiele. După aceea bău din cana cu apă fierbinte, îşi întoarse ceasul şi se ghemui sub pătură. Dormi aşa câtva timp, fără să simtă nimic. Noaptea veni repede şi tot atât de repede se şi spulberă. Soarele răsări la nordest sau mai bine zis într-acolo se arătă o geană tulbure de lumină, pentru că soarele era ascuns de nori cenuşii. La ora şase se deşteptă. Privi în sus, la cerul cenuşiu, şi-şi dădu seama că-i e foame. Ridicându-se în coate, auzi uimit o răsuflare zgomotoasă, şi văzu un ren care-l privea cu o curiozitate aţâţată. Animalul se afla la o distanţă mai mică de cinzeci de paşi şi, în clipa aceea, în mintea omului răsări imaginea şi aroma unei ciozvârte de ren sfârâind pe foc. Apucă maşinal puşca goală şi apăsă pe trăgaci. Dar renul fugi mugind şi copitele i se mai auziră câtva timp tropăind pe albia presărată cu bolovani. Omul trase o înjurătură şi aruncă cât colo puşca goală. Când încercă să se ridice în picioare, scoase un geamăt de durere. Trebuia să se mişte cu multă grijă. Încheieturile îi erau ca nişte balamale ruginite. Abia se mişcau, trosnind, şi ca să-şi îndoaie, săşi întindă o mână trebuia să facă un uriaş efort de voinţă. Când în cele din urmă se ridică în picioare, îi trebui încă un minut ca să-şi îndrepte spinarea şi să stea drept, cum i se cuvenea unui om să stea. Cu mare greutate, se târî până-n vârful unei moviliţe, de unde cercetă cu băgare de seamă împrejurimile. Nu se vedeau nici copaci, nici tufişuri numai o mare sură de muşchi, rareori întreruptă de stânci sure, băltoace sure, pârâiaşe sure, şi peste toate, bolta, tot sură, a cerului. Nu se vedea nicio rază de soare. Habar n-avea unde se află nordul şi nu-şi dădea seama din ce parte venise cu o noapte în urmă. Dar nu era pierdut, ştia asta. În curând va ajunge în „ţinutul beţigaşelor”. Simţea că ţinutul acesta trebuie să fie undeva, nu departe spre stânga, poate că după prima colină. Se întoarse ca să-şi pregătească balotul pentru drum. Se asigură de existenţa celor trei grămăjoare de chibrituri, fără să le mai numere. Dar văzându-şi  geanta netedă, din piele de elan, şovăi. Nu era prea mare. Cu palmele o acopereai toată. Ştia cât cântăreşte: cinsprezece livre, cât tot restul balotului. Era nehotărât. În cele din urmă, o puse deoparte şi continuă să-şi lege balotul. Se opri şi aruncă o privire spre geantă. O apucă în grabă, uitându-se cu frică în jur, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu i-o răpească pustietatea. Ridicându-se în sfârşit în picioare, puse geanta în balot şi o porni iarşi la drum. O apucă spre stânga, oprindu-se din când în când să mănânce boabe de muşchi. Glezna îi înţepenise acum, şchiopăta şi mai mult, dar durerea pe care o simţea nu însemna nimic pe lângă suferinţa ce i-o provoca foamea. Junghiurile foamei erau cumplite. Îl chinuiau fără încetare, făcându-l să nu se mai poată gândi la drumul pe care trebuia să-l urmeze ca să ajungă în „ţinutul beţigaşelor”. Boabele de muşchi pe care le înghiţea nu-i alinau chinul; şi pe deasupra îi pişcau limba şi cerul gurii, dându-i o neplăcută senzaţie de usturime. Ajunse într-o vâlcea unde dădu de nişte păsări, numite ptarmigani. Păsările se ridicau dintre stânci şi dintre tufele de muşchi, fâlfâind din aripi  şi cârâind. Începu să arunce după ele cu pietre, dar nu nimeri niciuna. Atunci, lepădându-şi balotul, se ghemui la pământ, ca pisicile când pândesc vrăbii. Pietrele colţuroase îi sfâşiau pantalonii, sângerându-i genunchii, dar chinurile pe care i le pricinuia foamea erau atât de mari, încât nici nu mai simţea rănile. Se târî pe muşchiul jilav, fără să-i pese că hainele i se udau, cu trupul îngheţat ca un sloi. Era atât de hămesit, încât nu-şi mai dădea seama de nimic. Şi ptarmiganii se ridicau mereu în faţa lui, cârâind şi bătându-şi parcă joc de el. De necaz, începu să înjure şi să le îngâne cârâitul.   Şi deodată dădu peste o pasăre care dormea, pesemne. Nu o văzuse până ce nu-i fâlfâise în faţă, ţâşnind din cuibul ei pitit între stânci. Dădu să o înhaţe cu un gest tot atât de brusc ca şi zborul ptarmiganului, dar rămase în mână cu trei pene din coada lui. Privind-o cum zboară, simţi că o urăşte, ca şi cum pasărea i-ar fi făcut cel mai mare rău. Apoi se întoarse şi-şi puse iar pe umeri balotul. Străbătu aşa văi şi văioage. Vânatul era din ce în ce mai numeros. O ceată de reni, vreo douăzeci la număr, trecu pe lângă el chinuitor de aproape, în batăia puştii. Îl cuprinse o dorinţă nebună să alerge după ei, convins că-i poate ajunge din fugă. O vulpe neagră venea spre el, ţinând în bot un ptarmigan. Omul scoase un urlet, un urlet înfricoşător, dar vulpea se îndepărtă speriată, fără să dea drumul prăzii.   Târziu după-amiaza ajunse la un pârâiaş cu apă calcaroasă, care trecea printre malurile smălţate de iarbă ţepoasă. Smulgând din rădăcină smocurile de iarbă, dădu peste ceva de aducea cu o ceapă tânără. Era fragedă şi dinţii i se înfipseră în ea cu un pârâit care făgăduia o hrană aleasă. Dar fibrele cepii, alcătuite din fire aţoase îmbibate de apă, erau tari, ca şi boabele de muşchi, şi lipsite de substanţă nutritivă. Lăsând jos balotul, începu să se târască pe brânci prin iarbă, păscând ca o bovină.     Era istovit şi din ce în ce mai des îi venea să se oprească şi să se odihnească, să se culce, să doarmă; dar ceva îl împingea înainte fără încetare, nu atât dorinţa de-a ajunge în „ţinutul beţigaşelor”, cât foamea. Cercetă cu atenţie ochiurile de apă, în speranţa că va găsi broaşte, şi scormonea ţărâna cu unghiile, doar-doar va găsi viermi, deşi ştia că  nici broaştele şi nici viermii nu pot vieţui într-o regiune atât de nordică. Se uită la fiece ochi de apă, până ce, în cele din urmă, către amurg, descoperi într-unul un peşte singuratic, nu mai mare decât un chitic. Îşi cufundă repede braţul până la umăr, dar peştişorul îi scăpă printre degete. Atunci îşi băgă în apă amândouă mâinile şi începu să răscolească mâlul tulbure de pe fund. Era atât de aţâţat, încât căzu în apă, udându-se până la brâu. Dar apa era acum prea tulbure ca să mai poată vedea peştişorul, aşa încât trebui să aştepte până ce apa se limpezi.   Şi iar reîncepu urmărirea, dar apa se tulbură din nou. Nu mai avea răbdare să aştepte. Dezlegă găleata de cositor şi începu să scoată apa cu atâta furie, că se stropi tot, iar apa, aruncată prea aproape, se scurse înapoi în groapă. Atunci începu să lucreze cu mai multă grijă, străduindu-se să fie calm, cu toate că inima îi zvâcnea puternic şi mâinile îi tremurau. După o jumătate de oră, groapa era aproape secată. Nu mai rămăsese în ea nici cât o cană de apă, dar peştişorul dispăruse. Şi deodată găsi o crăpătură ascunsă printre pietre: pe-acolo scăpase, răzbind într-o băltoacă alăturată, mai mare decât prima şi pe care n-ar fi putut s-o golească nici până a doua zi. Să fi ştiut de crăpătură, ar fi putut să o astupe cu un bolovan şi-atunci peştele ar fi fost al lui. Zgribulit şi în culmea deznădejdii, se lăsă pe pământul jilav, scâncind, apoi începu să plângă tare, ca să-l audă pustietatea necruţătoare care-l înconjura, şi vreme îndelungată trupul îi fu zgâlţâit de suspine adânci. Când îşi veni puţin în fire, aprinse focul, şi bău apă fiartă, ca să se mai încălzească. După aceea se culcă, la fel ca şi noaptea trecută, pe o lespede de piatră. Ultima lui grijă fu să se încredinţeze că chibriturile sunt uscate şi să-şi întoarcă ceasul. Păturile erau umede şi lipicioase, iar glezna îi zvâcnea dureros. Dar el nu ştia decât că-i e foame şi, în somnul lui agitat, visă ospeţe şi banchete, la care se serveau cele mai felurite bucate.   Se trezi îngheţat şi bolnav. Soarele nu se zărea. Cenuşiul cerului şi al pământului se accentuase, devenise mai întunecat, mai adânc, iar un vânt tăios începu să viscolească, acoperind cu zăpadă culmile dealurilor. În timp ce făcea focul şi punea din nou apă la fiert, o negură groasă se lăsă în preajmă. Cădea lapoviţă cu fulgi mari şi jilavi, care se topeau de cum atingeau pământul, dar cădeau aşa de des, că până la urmă acoperiră pământul, stinseră focul şi-i stricară până şi provizia de muşchi uscat. Ăsta era un avertisment. Trebuia numaidecât să-şi lege balotul, să-l ia în spinare şi să pornească înainte, oriunde.  Nu-i mai păsa de „ţinutul beţigaşelor”, nici de Bill şi nici de ascunzătoarea de sub luntrea răsturnată de pe malul râului Dease. Verbul „a mânca” pusese stăpânire pe toată fiinţa lui. Era înnebunit de foame. Nu-i păsa pe ce drum merge, atâta timp cât drumul acesta îl ducea prin albii acoperite de vegetaţie. Călcând prin zăpada moale, căuta boabe apoase de muşchi şi smulgea iarba din rădăcină. Dar iarba era searbădă şi nu-i potolea foamea. Într-un loc găsi nişte buruieni cu gust acrişor, dar nu-şi putu astâmpăra foamea cu ele, pentru că era o buruiană târâtoare, ascunsă bine în zăpada groasă de câteva degete.   În noaptea aceea nu avu parte nici de foc, nici de apă caldă. Se ghemui tremurând sub pătură, să-şi doarmă somnul zbuciumat de om chinuit de foame. Între timp, ninsoarea se transformase întro ploaie rece. Simţind picăturile ploii, se deşteptă de nenumărate ori. Veni şi ziua, o zi cenuşie, fără soare. Ploaia încetase.  Şi parcă nici foame nu-i mai era. Sensibilitatea i se tocise, nu-l mai urmărea gândul că tebuie să mănânce. Simţea numai o durere surdă în stomac, dar nu-l mai chinuia atât de mult ca înainte. Acum parcă şi mintea i se mai limpezise; din nou începu să se gândească înfrigurat la „ţinutul beţigaşelor” şi la ascunzătoarea de lângă râul Dease.   Rupând fâşii din rămăşiţele unei pături, îşi bandajă picioarele sângerânde, glezna umflată, şi se pregăti pentru o zi de drum. Când trebui să-şi încarce balotul, zăbovi îndelung asupra genţii din piele de elan, dar până la urmă o luă cu el. Ploaia topise zăpada şi numai creştetul dealurilor mai era alb. Soarele se ivise în sfârşit iarăşi, aşa că acum putea să se orienteze. Da, se rătăcise de-a binelea. În peregrinările lui din zilele trecute o apucase prea mult spre stânga. Acum o luă la dreapta, ca să corecteze eventuala abatere de la drumul cel bun. Cu toate că chinurile foamei nu mai erau atât de ascuţite, se simţea stors de puteri. Din ce în ce mai des se oprea să se odihnească şi să culeagă boabe de muşchi şi fire de iarbă. Limba i se umflase, i se uscase şi parcă ar fi fost acoperită cu firicele fine de păr; în gură simţea un gust amar şi, pe lângă toate, începuse să-l mai supere şi inima. Mergea ce mergea şi deodată, inima îl înţepa, nemiloasă; apoi începea să-i zvâcnească tare, într-o dureroasă năvală de bătăi, care-l făceau să se înăbuşe, ameţindu-l, ca într-un fel de leşin.   Pe la amiază găsi doi peştişori într-o băltoacă ceva mai mare. Era cu neputinţă s-o sece, dar de data asta, fiind mai calm, izbuti să-i prindă în găleată. Nu erau mai lungi decât degetul cel mic, dar nici lui nu-i mai era chiar atât de foame. Durerea surdă pe care o simţea în stomac se mai potolise, ca şi cum stomacul ar fi amorţit. Mâncă peştii cruzi, mestecându-i încet, cu grijă, acum când mâncatul devenise un act pur raţional. Nu mai avea de loc poftă de mâncare, dar ştia că trebuie să mănânce ca să trăiască.   Seara prinse încă trei peştişori; mâncă doi dintre ei, iar pe al treilea îl puse deoparte, pentru a doua zi dimineaţă. Ici colo, soarele zbicise petice mici de muşchi, astfel încât putu să facă focul şi să bea o cană de apă. În ziua aceea nu străbătu mai mult de zece mile; a doua zi, mergând atât cât îi îngăduia inima, nu făcu mai mult de cinci mile. Stomacul nu-l mai chinuia deloc. Amorţise cu totul. Acum se afla într-un ţinut ciudat; renii se înmulţiseră ca şi lupii. Uneori urletele lor răsunau deasupra pustietăţii, şi o dată văzu trei lupi fugind chiar prin faţa lui.   Încă o noapte. A doua zi dimineaţă îşi simţi mintea mai limpede; desfăcu cureluşa care lega geanta din piele de elan. Din gura deschisă a genţi se scurse un şuvoi galben de pulbere şi bulgări de aur. Împărţi în două aurul, înfăşură jumătate într-o bucată de pătură şi o ascunse sub o piatră, iar cealaltă jumătate o puse la loc în sac. Rupse fâşii din singura pătură ce-i mai rămăsese şi-şi înfăşură picioarele. Puşca şi-o mai păstra, gândindu-se că în ascunzătoarea aceea de lângă râul Dease se aflau cartuşe.   Era o zi cu ceaţă. Foamea se trezise din nou în el. Era slăbit din cale-afară şi chinuit de o ameţeală care uneori îl făcea să nu mai vadă nimic. Nu rareori i se întâmpla să se poticnească şi să cadă. O dată căzu drept peste un cuib de ptarmigani. Erau acolo patru puişori proaspăt ieşiţi din găoace, să tot fi avut o zi, mici fărâme de viaţă palpitantă, nu mai mari decât un dumicat. Îi mâncă cu lăcomie, azvârlindu-i de vii în gură şi ronţăindu-i ca pe nişte coji de ouă. Pasărea-mamă se rotea în jurul lui, făcând un tărăboi nemaipomenit. Folosind puşca drept ciomag, încercă s-o lovească, dar pasărea se feri. Aruncă după ea cu pietre, izbuti să-i rupă o aripă şi începu să alerge după ea, dar pasărea fugi mai departe,    târându-şi aripa zdrobită.   Puişorii nu făcuseră decât să-i aţâţe pofta. Alerga şchiopătând, abia târându-şi piciorul cu glezna rănită, azvârlea cu pietre şi scotea din când în când ţipete răguşite. Alteori alerga în tăcere, ridicându-se cu răbdare şi ciudă când cădea sau frecându-şi ochii cu palma, când, ameţit, era gata-gata să se prăbuşească.  Tot urmărind pasărea aşa, ajunse într-o vale mlăştinoasă, unde dădu de urme de paşi pe muşchiul jilav. Nu erau ale lui, era limpede. Trebuie să fi fost paşii lui Bill. Dar nu se putea opri pentru că ptarmiganul-mamă alerga mai departe. Întâi s-o prindă, şi-apoi o să se-ntoarcă şi-o să cerceteze.   Pasărea abia mai putea să se mişte, dar şi el era istovit. Ptarmiganul zăcea  pe-o rână, gâfâind. Omul zăcea şi el pe-o rână, gâfâind, la vreo zece paşi mai încolo, nefiind în stare să se târască până la ea. Când omul îşi reveni, îşi reveni şi pasărea, zburând tocmai când mâna lui lacomă se întindea s-o apuce. Urmărirea reîncepu, dar curând se lăsă noaptea şi pasărea scăpă. Rupt de oboseală şi apăsat de greutatea balotului, omul se prăbuşi cu faţa la pământ, julindu-şi în cădere obrazul. Vreme îndelungată rămase aşa, nemişcat, apoi se răsuci pe-o rână, îşi întoarse ceasul şi zăcu acolo până dimineaţa.   Încă o zi cu ceaţă. Jumătate din ultima lui pătură se dusese, transformată în bandaje pentru picior. Nu izbuti să dea de urmele lui Bill. Dar n-avea nicio importanţă. Foamea îl mâna tiranic înainte; se întreba totuşi dacă Bill se rătăcise. Către amiază, povara balotului deveni de nesuportat. Din nou împărţi aurul, de data asta risipind pur şi simplu pe pământ jumătate din el. În cursul dupăamiezii aruncă restul, aşa că nu-i rămăsese decât o jumătate de pătură, găleata de cositor şi puşca.   O nălucire începu să-l tulbure. I se părea că mai are un cartuş în magazia puştii şi că nu-l observase. Pe de altă parte, ştia prea bine că puşca era goală. Dar nălucirea stăruia. Luptă împotriva ei ore întregi, apoi, deschizând puşca, văzu că e goală. Dezamăgirea îi fu amară, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească într-adevăr cartuşul. După o jumătate de oră de mers, nălucirea îi reveni. Iarăşi începu să lupte împotriva ei, dar zadarnic. Până la urmă, ca să scape de ea, deschise din nou puşca. Uneori gândurile o luau razna şi atunci mergea înainte, ca un automat, în vreme ce închipuri şi vedenii ciudate îi rodeau creierul ca nişte viermi. Dar aceste evadări din realitate erau de scurtă durată, pentru că junghiurile foamei îl chemau întruna şi dureros înapoi la realitate. Odată, o vedenie cumplită, care-l făcu aproape să leşine, îl smulse brusc din toropeala ce-l cuprinsese.   Zăpăcit, se clătină pe picioare, bălăbănindu-se ca un om beat, ca să nu cadă. În faţa lui stătea un cal. Un cal! Nu-şi putea crede ochilor. Privirile îi erau acoperite de o pâclă deasă, sfâşiată ici-colo de puncte scânteietoare de lumină. Îşi frecă ochii cu furie ca să-şi limpezească vederea, şi zări nu un cal, ci un urs, o namilă de urs brun. Fiara îl privea curioasă, mormăind gata de luptă.   Fără să se gândească, omul duse pe jumătate puşca la umăr, dar numaidecât o coborî şi-şi scoase pumnalul de vânătoare din teaca ghintuită pe care o purta la şold. În faţa lui era carne, era viaţă. Îşi plimbă degetul de-a lungul tăişului. Era ascuţit. Bine ascuţit era şi vârful. Se va arunca asupra ursului şi-l va omorî. Dar inima începu să-i bată cu putere, în semn de avertisment, maimai să-i sară din piept; cercuri de fier parcă îi strângeau capul, iar pe creier i se lăsă o ceaţă grea. Un alt val de spaimă îi tăie curajul, curajul lui deznădăjduit. Ce-o să se întâmple dacă fiara o să-l atace, în halul de slăbiciune în care se afla? Îşi îndreptă spinarea, într-o încordare supremă, înfruntând ursul cu mâna încleştată pe pumnal. Întărâtat, ursul înaintă greoi câţiva paşi, se ridică în picioare şi slobozi un mormăit, aşa, mai mult ca să-şi încerce adversarul: dacă omul va da să fugă, se va lua după el, dar omul nu fugi. Era însufleţit de curajul pe care ţi-l dă spaima.    Mormăi şi el, fioros, înfricoşător, dând glas spaimei care e rudă bună cu viaţa şi zace încolăcită la rădăcinile cele mai adânci ale vieţii. Ursul se dădu înapoi, mormăind ameninţător, uluit şi el de făptura aceea nemaivăzută, care cuteza să-i stea împotrivă. Dar omul nu făcu nicio mişcare. Rămase neclintit ca o statuie, până ce primejdia trecu şi, atunci, se prăbuşi tremurând pe muşchiul jilav. Redobândindu-şi stăpânirea de sine, porni mai departe, copleşit de un simţământ nou. Nu-l mai stăpânea teama că va muri încetul cu încetul de foame, ci spaima fără margini că va muri violent înainte ca foamea să fi stins în el ultima fărâmă a dorinţei de a supravieţui. Lupii începuseră să-l îngrijoreze. Urletele lor prelungi umpleau pustietatea, urzind în aer o reţea ameninţătoare, care era atât de palpabilă, încât, la un moment dat, ridică braţele în aer, încercând să rupă, să scape de ea, ca şi cum peste trupul lui s-ar fi prăbuşit, smulsă de vânt pânza unui cort uriaş.   Când şi când, lupii, în grupuri de câte doi şi trei, treceau prin faţa lui, dar se depărtau de îndată.  Nu erau prea numeroşi, şi-apoi ei vânau renii, care nu se împotrivesc, în vreme ce această făptură ciudată, care umbla în două picioare,  ar fi putut să zgârie şi să muşte. Târziu după-amiază dădu peste nişte oase împrăştiate, rămăşiţele unui ospăţ lupesc. Aceste rămăşite fuseseră, cu o oră înainte, un ren tânăr care boncăluia şi se zbenguia plin de viaţă. Privi oasele: erau fără pic de carne pe ele şi păreau lustruite, încă trandafirii de substanţa vitală care nu murise în ele cu totul. S-ar putea oare ca şi el să ajungă aşa, încă înainte de a se sfârşi ziua? Oare asta e viaţa? Ceva zadarnic şi trecător? Numai viaţa te face să suferi. În moarte nu-i nici o suferinţă. Moartea e sfârşitul, odihna. Atunci de ce se împotriveşte morţii?   Dar nu filosofă mult. Se trânti pe covorul de muşchi, cu un os în gură, sorbind rămăşiţele de viaţă care stăruiau în părţile trandafirii ale osului. Gustul dulce de carne, firav şi părelnic ca o amintire, îl scotea din minţi. Strângând osul între fălci, începu să-l ronţăie încet şi metodic. Uneori se spărgea osul, alteori dinţii lui. Apoi strivi ciolanele între două pietre, le pisă până ajunseră ca o pastă şi le înghiţi. În zorul lui îşi lovise şi degetele, dar găsise răgaz să se minuneze că degetele nu-l dor prea tare când le atinge cu piatra.   Urmară zile înfricoşătoare, cu ninsoare şi ploi. Nu mai ştia nici când făcea popas, nici când pornea mai departe. Umbla şi noaptea şi ziua. Se odihnea oriunde cădea, apoi se târa mai departe, ori de câte ori viaţa care se stingea în el apuca să mai pâlpâie ca o flacără vie. Omul nu se mai zbătea. Dar viaţa din el, care nu voia să moară, îl mâna înainte. Nu simţea nicio durere. Nervii i se tociseră, amorţiseră parcă, iar mintea îi era bântuită de vedenii fantastice şi de visuri încântătoare.   Nu se mai sătura sugând şi mestecând oasele pisate ale puiului de ren, ale cărui firimituri le culesese şi le luase cu el. Nu mai căuta să taie drumul, ci mergea maşinal de-a lungul unui râu care curgea printr-o vale largă şi puţin adâncă. Nu vedea decât năluci. Sufletul şi trupul umblau sau se târau unul alături de celălalt, dar cu toate astea, despărţite, atât de firavă era legătura ce le unea. Odată de trezi cu mintea limpede, culcat pe spate, pe o lespede de piatră. Soarele strălucea puternic. De departe auzea boncăluitul puilor de ren. Îşi amintea vag de ploaie, vânt şi ninsoare, dar nu ştia dacă fusese bătut de furtună vreme de două zile sau două săptămâni.   Câtă veme zăcu nemişcat, lăsându-se dezmierdat de razele soarelui strălucitor, care-i umplea de căldură trupul chinuit. „Minunată zi”, gândi el. Poate că va izbuti să-şi dea seama unde se află. Cu o sforţare dureroasă, se răsuci pe o coastă. La picioarele lui curgea un râu lat şi leneş. Nu-l mai văzuse niciodată şi, nedumerit, îi urmări alene curgerea domoală, meandrele largi pe care le făcea printre dealurile mohorâte şi pleşuve, mai mohorâte, mai pleşuve şi mai scunde decât dealurile printre care trecuse până atunci. Urmări, liniştit, nepăsător, cursul ciudatului şuvoi până spre linia orizontului, şi-l văzu cum se varsă într-o mare strălucitoare. Rămase totuşi netulburat. „E ceva neobişnuit”, gândi el, o vedenie sau un miraj? Mai degrabă o vedenie, o plăsmuire a minţii lui răvăşite. Părerea aceasta îi fu întărită când zări un vapor ancorat în mijlocul mării strălucitoare. Închise ochii o clipă, apoi îi deschise. Ciudat! Vedenia stăruia!   Şi totuşi nu era nimic ciudat. Ştia că în inima acestei pustietăţi nu puteau exista nici mări, nici vapoare, după cum era pe deplin convins că în puşca lui goală nu se afla niciun cartuş. Deodată auzi în spatele lui un fornăit, ceva ca o răsuflare sau ca o tuse pe jumătate înăbuşită. Foarte încet, slăbit din cale-afară şi înţepenit cum era, se răsuci pe partea cealaltă. Nu văzu nimic în preajma lui, dar aşteptă răbdător. Din nou auzi răsuflarea şi tusea. Încordându-şi privirea, zări la o mică distanţă, între două stânci colţuroase, capul sur al unui lup. Urechile lui ascuţite nu erau ciulite ca la lupii pe care-i văzuse până atunci; ochii îi erau tulburi şi injectaţi, iar capul părea că-i atârnă moale, cu o expresie de deznădejde. Fiara clipea des în lumina soarelui. Părea bolnavă. În timp ce o privea, ea horcăi şi tuşi încă o dată.   „Asta nu mai poate fi o simplă părere”, gândi el şi se răsuci pe partea cealaltă ca să poată vedea realitatea lumii, pe care vedenia i-o ascunsese adineauri.Dar marea strălucea şi acum în depărtare, iar vaporul se veea clar. Era oare aievea? Stătu vreme îndelngată cu ochii închişi, pradă gândurilor. Încet-încet se dumiri. Mersese spre nord, îndepărtându-se de râul Dease şi înaintând în valea Copermine. Râul acesta larg şi leneş era Copermine. Marea acea strălucitoare era oceanul Arctic. Vasul acela era o balenieră rătăcită la est de gurile fluviului Mackenzie şi ancorase acum în golful Încoronării. Îşi aminti de harta Societăţii Golfului Hudson, pe care-o văzuse demult, şi totul i se limpezi în minte.   Se ridică şi-şi îndreptă atenţia asupra treburilor imediate. Învelitoarele făcute din pături erau cu totul roase, iar picioarele îi ajunseseră acum două bucăţi informe de carne. Ultima lui pătură se dusese. Puşca şi cuţitul le lăsase undeva în drum. Îşi pierduse undeva şi căciula cu grămăjoara de chibrituri în căptuşeală, dar chibrituirle ce le ţinea la sân erau întregi şi uscate, învelite în hârtie gudronată, ca şi cele din punga lui de tutun. Se uită la ceas. Arătă ora 11 şi continua să funcţioneze. Fără îndoială că-l întorsese în tot timpul acesta. Era calm şi lucid. Deşi sleit de puteri, nu încrca nicio durere. Nu-i era foame. Nici măcar gândul mâncării nu-l mai atrăgea şi tot ce făcea, făcea din raţiune. Sfâşie cracii pantalonilor până la genunchi şi-şi înfăşură picioarele. Nu ştia cum de reuşise să-şi păstreze găleata de cositor. Se gândi să-şi încălzească puţină apă înainte de a începe călătoria spre vas, pe care o prevedea îngrozitoare.   Mişcările îi erau încete. Tremura tot. Când vru să pornească să culeagă muşchi uscat, văzu că nu se poate ridica pe picioare. Încercă de câteva ori, apoi se mulţumi să se târască pe brânci. La un moment dat se târî până aproape de lupul bolnav. Fiara se trase înapoi, lingându-şi botul cu o limbă care părea că nu are destulă tărie ca să se îndoaie. Omul băgă se seamă că limba nu avea roşeaţa obişnuită a sănătăţii. Era de un galben închis şi părea acoperită de o mucoasă aspră şi pe jumătate uscată.   După ce bău o cană de apă fierbinte, omul constată că poate să se ţină pe picioare şi chiar să umble, atât cât e de presupus că poate umbla un muribund. Trebuia să se oprească la fiecare pas. Paşii îi erau nesiguri, şovăielnici, la fel cu cei ai lupului care se ţinea după el în noaptea aceea, când întunericul pogorî peste întinsul mării strălucitoare, îşi dădu seama că nu se apropiase de ea nici cu patru mile. Toată noaptea auzi tusea lupului bolnav şi din când în când mugetele renilor. În jurul lui era viaţă, viaţă puternică, vie şi sănătoasă; îşi dădu seama că lupul bolnav se târa după el în speranţa că el va muri cel  dintâi. A doua zi dimineaţă, deschizând ochii, îl văzu iar cum îl priveşte cu ochii lacomi, hămesiţi. Stătea ghemuit cu coada între picioare, ca un biet câine de pripas, tremurând în vântul rece al dimineţii şi strâmbându-se jalnic ori de câte ori omul îi vorbea cu un glas care nu mai era decât un horcăit.   Soarele răsări strălucitor şi toată dimineaţa omul merse, poticnindu-se, spre vaporul de pe marea scâteietoare. Vremea era minunată. Era scurta „vară indiană” a latitudinilor înalte. De obicei dura o săptămână. Într-o zi sau două putea să nu mai fie. După-amiaza omul descoperi nişte urme. Erau ale altui om, care nu umblase, ci se tâtâse de-a buşilea. „Astea trebuie să fie urmele lui Bill” se gândi el, dar gândul acesta nu-i trezi niciun fel de interes. Nu mai avea niciun pic de curiozitate. Nu mai gândea, nu mai simţea nimic. Nici măcar durerea nu o mai simţea. Stomacul şi nervii îi amorţiseră, şi totuşi viaţa care îi mai pâlpâia în trup îl mâna mereu mai departe. Era din cale-afară de ostenit, dar viaţa refuza să se stingă de el. Şi numai pentru simplul fapt că viaţa refuza să se stingă în el continua să mănânce cu încăpăţânare boabe de muşchi şi peştişori, să bea apă caldă, şi să urmărească atent mişcările lupului bolnav.   Merse pe urmele omului care se târâse, în curând ajunse la capătul lor: câteva oase proaspăt roase zăceau pe muşchiul jilav, plin de urme de lupi. Văzu o geantă din piele de elan, la fel cu a lui, sfâşiată de colţi ascuţiţi. O ridică, deşi era mult prea grea pentru degetele sale slabe. Bill o purtase până la sfârşit. Ha! Ha! Până la urmă, tot el a ieşit mai bine. Va supravieţui şi va duce geanta pe vaporul de pe marea strălucitoare. Veselia lui era stridentă şi înfricoşătoare, ca un croncănit de corb, iar lupul bolnav îl acompania, urlând lugubru. Omul începu deodată să râdă. Cum îl răbda inima să râdă, dacă aceste oase, atât de trandafirii şi curate, erau ale unui tovarăş al său, ale lui Bill?   Se întoarse. Ei bine, Bill îl părăsise, dar el n-o să-i ia aurul şi nici n-o să-i sugă oasele. Târându-se mai departe, se gândi că Bill ar fi fost ar fi fost în stare de aşa ceva, dacă ar fi fost în locul lui. Ajunse la o copcă de apă. Când se aplecă deasupra, să vadă dacă nu găseşte în ea vreun peştişor, îşi întoarse deodată capul, ca lovit de ceva. Îşi zări chipul oglindit în apă. Era atât de groaznic, încât sensibilitatea lui se trezi îndeajuns ca să se simtă zguduit. În băltoacă se aflau trei peştişori, dar băltoaca era prea mare pentru a putea fi golită şi după câteva încercări nereuşite de a-i prinde în găleata de cositor, se lăsă păgubaş. Tot din pricina asta nici nu se încumetase să pornească pe râu, călare pe unul din numeroşii buşteni care se vedeau pe limbile de nisip.   În ziua aceea micşoră cu încă trei mile distanţa dintre el şi vapor; a doua zi, numai cu două mile, pentru că acum se târa, aşa cum se târâse şi Bill. La sfârşitul celei de a cincea zi, mai avea până la vapor încă şapte mile, dar el nu era în stare să meargă nici măcar o milă pe zi. „Vara indiană” dăinuia, iar el continua să se târască, pierzându-şi din când în când cunoştinţa; lupul bolnav tuşea şi gâfâia mereu la călcâiele lui. Genunchii i se făcuseră o carne vie, ca şi picioarele, şi, cu toate că îi învelise cu partea din spate a cămăşii, lăsa în urma lui, pe muşchi şi pe pietre, o dâră roşie. Odată, privind peste umăr, văzu cum lupul lingea cu lăcomie dâra de sânge şi-şi întrezări limpede sfârşitul care-l aştepta, dacă nu va reuşi să-l doboare pe lup. Începu atunci cea mai cumplită tragedie a existenţei jucată vreodată pe pământ: un om bolnav care merge de-a buşilea, un lup bolnav care şchioapătă, două fiinţe care-şi târăsc prin pustietate scheletele muribunde şi care-şi vânează una alteia viaţa.   Să fi fost măcar un lup sănătos! Dar gândul că va hrăni stomacul acelei mortăciuni respingătoare îl îngreţoşa. Se cutremură. Mitea începuse iar s-o ia razna şi să fie bântuită de vedenii, iar intervalele lucide se răreau şi deveneau tot mai scurte. Odată, trezindu-se din leşin, auzi un horcăit chiar lângă urechea lui. Lupul se trase cu greu înapoi, clătinându-se pe picioare de slăbiciune. Era o privelişte caraghioasă, dar câtuşi de puţin amuzantă. Şi nici teamă nu-i mai era.                                      Nu mai simţea nimic. În schimb mintea îi rămase trează. Începu să chibzuiască. Până la vapor nu avea mai mult decât patru mile. Îl putea vedea destul de limpede când îşi freca ochii, alungând din ei negura; zărea pânza albă a unei corăbii care spinteca apa mării strălucitoare. Dar nu va putea să străbată târâş aceste patru mile. Ştia asta şi totuşi era foarte calm. Ştia că nu se poate târî nicio jumătate de milă. Şi cu toate astea voia să trăiască. Ar fi fost absurd să moară după tot ce îndurase. Soarta cerea prea mult de la el. Muribundul refuza să moară. Era curată nebunie, poate, dar chiar în ghearele morţii, sfida moartea şi refuza să moară.   Închise ochii şi căuta să-şi adune puterile, cu o deosebită băgare de seamă. Se sili din răsputeri să înfrângă toropeala, care îl năpădea ca un val. Toropeala asta mortală semăna cu fluxul mării, şi creştea mereu, înecându-i treptat-treptat cunoştinţa. Uneori nu-şi mai dădea seama de nimic. Înota prin apele tulburi ale uitării, cu mişcări nesigure; şi din nou, printr-o stranie alchimie a sufletului, desoperea alt dram de voinţă şi iarăşi începea să meargă cu puteri sporite. În  timp de zăcea aşa pe spate, nemişcat, deodată auzi cum se apropie încet, dar tot mai mult, răsuflarea horcăită a lupului bolnav. O auzi din ce în ce mai aproape, o vreme care i se păru fără sfârşit, dar rămase nemişcat. Acum era lângă urechea lui. Limba aspră şi uscată îi răzui o dată obrazul. Întinse mâinile, sau cel puţin voi să le întindă. Degetele îi erau încovoiate ca nişte gheare, încercă să apuce cu ele, dar i se închiseră în gol, neputincioase. Iuţeala şi precizia necesită forţă, iar omul nu o avea.   Răbdarea lupului avea ceva înfricoşător. Dar răbdarea omului nu era mai puţin înfricoşătoare. Jumătate de zi zăcu nemişcat, luptându-se cu toropeala şi pândind animalul care voia să-l doboare şi pe care la rândul său de-abia aştepta să-l mănânce. Uneori simţea o sfârşeală în trup şi atunci începea să viseze. Dar mereu, treaz sau visând, aştepta răsuflarea horcăită şi senzaţia aspră a limbii de lup.   La un moment dat nu mai auzi răsuflarea şi se trezi lin dintrun vis, simţind limba pe mâna lui. Aşteptă. Colţii apăsau moale; apăsarea spori; lupul îşi încorda cele din urmă puteri, străduindu-se să-şi înfigă dinţii în prada pe care o aştepta de atâta vreme. Dar omul aşteptase de-ajunj la rându-i. Mâna lui rănită se încleştă pe falca fiarei. Încet, în timp ce lupul se zbătea neputincios şi mâna omului îi apăsa fără vlagă gâtul, cealaltă mână se furişă cu aceeaşi încetineală şi strânse. Cinci minute mai târziu, omul se afla deasupra lupului. Dar mâinile n-aveau destulă putere ca să sugrume lupul. Disperat, omul îşi apăsă faţa de gâtlejul fiarei, cu gura umplută toată de păr. După o jumătate de ceas, omul simţi în gâtlej un picur cald. Era neplăcut, ca şi cum o bucată de plumb topit i-ar fi fost turnată cu sila în stomac. Câteva clipe mai târziu, omul se răsturnă pe spate şi adormi.   Pe bordul balenierei „Bedford” se aflau câţiva membrii ai unei expediţii ştiinţifice. De pe punte, ei zăriră o arătare stranie, care se mişca în josul plajei, spre ţărm. Neputând să-şi dea seama ce poate fi, şi cum erau oameni de ştiinţă, se urcară în şalupa de lângă balenieră şi se îndreptară spre mal, să vadă despre ce e vorba. Îşi dădură seama că era o fiinţă vie, dar fiinţa aceea cu greu putea fi socotită om. Era oarbă, inconştientă şi se târa pe pământ ca un vierme monstruos. În cea mai mare parte, eforturile sale erau inutile, dar stăruia cu o încăpăţânare nebunească în voinţa de a se mişca şi se târa mereu, înaintând poate cu douzeci de picioare pe oră.   Peste trei săptămâni, omul şedea tolănit pe un pat de pe bordul balenierei „Bedford” şi, cu lacrimi şiroind pe obrajii lui scofâlciţi, povestea cine este şi câte pătimise. De asemenea, bolborosea vorbe fără şir despre mama lui, despre însorita Californie de Sud şi despre o casă pierdută printre flori şi ramuri de portocali. Nu trecură multe zile şi omul se aşeză la masă cu oamenii de ştiinţă şi cu ofiţerii vasului. Se uita cu ochii holbaţi la belşugul acela de mâncare, la bucatele care dispăreau în gurile comesenilor. La fiece dumicat, ochii i se înnegurau de o adâncă părere de rău. Alminteri era întreg la minte, dar la ceasul mesei îi ura pe oamenii aceştia. Era obsedat de teama că hrana nu va ajunge şi mereu se interesa de rezervele de alimente, la bucătar, la matelotul de pe punte, la căpitan. Aceştia îl asigurară de nenumărate ori că existau suficiente stocuri. Dar el nu-i credea şi, din când în când, mai dădea câte o raită pe la magazie ca să vadă cu ochii lui alimentele.   Curând băgară de seamă că omul începuse să se îngraşe. Pe zi ce trecea, prindea din ce în ce mai multe puteri. Oamenii de ştiinţă scuturau din cap şi făceau tot felul de presupuneri. Îi limitară porţiile, dar degeaba, talia i se îngroşa şi cămaşa abia îi mai cuprindea trupul. Marinarii zâmbeau. Ei ştiau pricina. O aflară în curând şi oamenii de ştiinţă, când îl puseră sub supraveghere. Putură astfel să vadă cum, după gustarea de dimineaţă, omul ieşea afară şi, cu palma întinsă ca un cerşetor, acosta câte un marinar. Marinarul zâmbea şi îi strecura câte o bucăţică de biscuit marinăresc. El o înhăţa cu lăcomie, se uita la ea cum se uită avarul la aur şi o punea în sân sub cămaşă. Şi aşa proceda cu mai toţi marinarii.   Discreţi, oamenii de ştiinţă îl lăsară în pace, dar pe ascuns îi cercetară patul. Era plin de biscuiţi; până şi salteaua; nu exista ungher sau crăpătură în care să nu fi îndesat biscuiţi. Cu toate astea, omul era în toate minţile. Pasămite lua măsuri de prevedere pentru o eventuală foamete, asta era tot. Oamenii de ştiinţă spuneau că avea să se vindece; şi chiar aşa se şi întâmplă, cu mult înainte ca vasul „Bedford” să-şi fi aruncat cu un huruit greu ancora în golful San Francisco.   download carte...

Patrula de pescuit de Jack London                  Golful San Francisco e atât de întins încât adesea furtunile sale produc mai multe distrugeri navelor care ies spre ocean decât oceanul însuşi în momentele lui de violenţă. În apele golfului s-au adunat toate neamurile de peşte, aşa încât faţa-i e brăzdată de chilele tuturor neamurilor de bărci de pescuit, manevrate de toate neamurile de pescari. Pentru a proteja peştele de toată această pestriţă populaţie ce vântură apele, au fost votate multe legi înţelepte şi a apărut chiar şi o patrulă de pescuit care să aibă grijă ca aceste legi să fie respectate. Soarta acestei patrule de pescuit e să aibă parte numai de momente grele, în decursul existenţei ei, eşecurile i-au fost jalonate de multe cadavre de-ale celor din poliţia apelor, în vreme ce succesele i-au fost marcate de mai multe trupuri de pescari morţi peste plasele lor de braconieri.           Cei mai zurbagii în tot poporul acesta de pescari trebuie socotiţi pescuitorii chinezi de creveţi. Crevetele are el obiceiul de a se târî pe fund, în armii imense, până când găseşte zonele cu apă dulce, după care face stânga împrejur şi se târăşte înapoi către apele sărate. Iar unde apele mareei coboară şi urcă mai cu sârg, acolo îşi scufundă şi pescarii aceştia cuştile mari din plasă, cu intrările larg deschise, pe unde se târăsc înăuntru creveţii şi de unde sunt transferaţi în oala de gătit. Treaba asta în sine n-ar fi ea un lucru rău, dacă ochiurile plaselor n-ar fi atât de mici, mici de tot, încât să nu aibă scăpare nici cei mai mărunţi creveţi, nici cei abia ieşiţi din ou, de nici un sfert de inci mărime. Minunatele plaje de la Capurile Pedro şi Pablo, unde-s aşezările pescuitorilor de creveţi, sunt groaznice din cauza duhorii de la miriadele de făpturi intrate în putrefacţie, şi menirea patrulei de pescuit a fost întotdeauna să lupte împotriva acestei nesocotite distrugeri.           Pe când mă săltasem şi eu flăcău de vreo şaisprezece ani, bun barcagiu, şi băteam tot golful de la un capăt la altul, slupul meu, Reindeer, a fost închiriat de Comisia Pescuitului, şi o vreme am fost şi eu ajutor de poliţist. După ce-am avut de furcă nu glumă cu pescarii greci din Golful de Sus şi de pe fluvii, unde, când s-a stârnit balamucul, au şi ieşit la iveală cuţitele şi indivizii nu s-au dat prinşi decât după ce s-au trezit cu o ţeavă, de revolver sub nas, am salutat cu entuziasm ideea unei expediţii în Golful de Jos, împotriva pescuitorilor de creveţi.           Eram şase oameni în două bărci şi, pentru a înlătura orice bănuială, am pornit la vale după lăsarea întunericului, şi am slobozit ancora la adăpostul unui promontoriu înalt, cunoscut sub numele de Capul Pinole. Când la răsărit s-a prefirat prima lucire a zorilor, am pornit din nou la drum, am strâns bine briza de dimineaţă, tăind golful pieziş către Capul Pedro. Ceaţa dimineţii nu se lăsa dusă de pe faţa apei aşa încât nu vedeam nimic, dar noi ne-am găsit ceva de făcut: ne străduiam să mai alungăm frigul din oase cu nişte cafea fierbinte. În plus, trebuia să ne mai ocupăm şi cu mizerabila îndeletnicire de scoatere a apei cu ispolul, fiindcă, într-un fel greu de imaginat, Reindeer reuşise să se căpătuiască şi cu o generoasă gaură de apă. Jumătate de noapte ne-am distrat cu mutarea balastului şi cercetarea harmuzului, dar toată treaba a fost în zadar. Apa continua să pătrundă înăuntru, iar drept urmare ne-am pus iar pe brânci în cocpit şi am continuat să dăm apa afară.           După cafea, trei oameni au trecut în cealaltă ambarcaţie, o barcă de somoni cum se întâlnesc pe Columbia River, iar pe Reindeer am rămas alţi trei. După care cele două bărci au mers mai departe împreună până când soarele s-a arătat pe geana răsăritului. Razele lui fierbinţi au împrăştiat evaporaţia aceea lipicioasă şi, ca într-un tablou, iată dinaintea noastră flota de creveţi, într-o larg desfăşurată semilună, vârfurile fiind la mai bine de trei mile distanţă unul de altul, iar fiecare joncă amarată la geamandura unei cuşti de creveţi. Dar nu se vedea nici o mişcare, nici un semn de viaţă.           Am înţeles imediat cum stăteau lucrurile: în aşteptarea momentului când se liniştesc apele între flux şi reflux, pentru a-şi sălta plasele grele de pe fundul golfului, toţi pescarii se duseseră să tragă un pui de somn sub punte. Jubilam şi iute ne-am făcut şi planul de bătaie.           — Doi oameni de la tine sar pe câte o joncă, îmi şopti Le Grant de pe barca de somoni, iar tu te legi de a treia. Facem şi noi la fel şi nu văd de ce să nu punem mina pe cel puţin şase jonci.           După care ne-am despărţit. Am făcut cu Reindeer o voltă în celălalt bord, am trecut pe sub vântul unei jonci, am lăsat randa să fluture în vânt, am pierdut viteză şi am şters pupa joncii atât de aproape şi de încet încât unul dintre oamenii patrulei a sărit uşor pe puntea ei, apoi m-am lăsat sub vânt, am strâns din nou randa, şi m-am îndreptat spre a doua joncă.           Până în momentul acesta nu s-a stârnit nici un zgomot, dar, deodată, de pe prima joncă capturată de cei cu barca de somoni s-au auzit urlete. Ţâşni mai întâi un strigăt, cum numai orientalii ştiu să scoată, urmat de un foc de pistol şi alte strigăte apoi.           — S-a terminat. Le-am dat de ştire celorlalţi, îmi spuse George, poliţistul care rămăsese şi stătea lângă mine în cocpit.           Ajunsesem acum în grosul flotei, şi panica se întinse cu o viteză de necrezut. Pe punţi începu viermuiala pescarilor încă pe jumătate adormiţi şi despuiaţi. Ţipete şi urlete de avertizare şi de furie se împrăştiau pe faţa apei liniştite, şi de undeva cineva sufla cu mare sârg într-o cochilie de scoică. În dreapta noastră l-am văzut pe un căpitan retezând cu un topor parâma cu care era legat la geamandură, după care sări să-şi ajute oamenii să ridice imensa şi ciudata velă de treime. Dar la stânga noastră, abia acum se arătau de sub punte primele căpăţâni, şi am cârmit cu Reindeer într-acolo, destul de aproape pentru ca George să poată sări la bord.           Toată flota de-acum o luase din loc. În afară de velele suplimentare, au scos indivizii şi nişte rame lungi, şi golful era acum brăzdat în toate direcţiile de joncile puse pe fugă. Rămăsesem singur pe Reindeer căutând să pun mâna pe cea de-a treia captură. Cu prima joncă după care m-am luat nu mi-a mers deloc, fiindcă şi-a întins velele şi a zburat uluitor în direcţia vântului. Reuşea să urce pe vânt cu cel puţin un cart mai mult decât Reindeer încât am început să încerc un sentiment de respect pentru barca aceea greoaie. Când mi-am dat seama că urmărirea n-avea sorţi de izbândă, am făcut voltă, am largat randa, şi am pornit cu vântul din spate spre joncile din direcţia aceea, unde avantajul nu mai era de partea lor.           Una pe care o alesesem drept pradă se legăna nehotărâtă dinaintea mea, am făcut o voltă largă pentru a o aborda blând, dar deodată a prins şi asta vântul şi a zbughit-o, creveţarii aceia pârliţi apucându-se să urle un cântec sălbatic în vreme ce se opinteau în vâsle. Dar eram pregătit pentru o şmecherie ca asta, am venit iute în vânt. Am pus echea banda, proptindu-mă în ea cu trupul, am strâns randa, trăgând când cu o mână când cu cealaltă, în aşa fel încât barca să-şi păstreze toată forţa. Cele două vâsle din tribord s-au făcut arşice şi cele două bărci s-au izbit una de alta cu un trosnet. Ca un braţ uriaş, bompresul lui Reindeer a măturat o dată smulgând catargul bont al joncii şi vela imensă. A ţâşnit o salvă de urlete de furie. Un pescar zdravăn, cu o mutră într-adevăr cumplită, cu ţeasta înfăşurată cu o basma galbenă de mătase şi faţa însemnată urât de vărsat, înfipse un ghionder în prova lui Reindeer şi se străduia să despartă cele două bărci încâlcite una în alta. Am stat atât cât să dau drumul fungii focului, şi exact în clipa în care Reindeer se desprinse de cealaltă barcă şi începu să rămână în pupa ei, am sărit la bordul joncii cu o barbetă în mână şi am legat-o. Individul cu basmaua galbenă şi mutra ciupită de vărsat se îndreptă ameninţător spre mine, dar mi-am dus mâna în buzunarul de la şold şi omul începu să şovăie. N-aveam nici un fel de armă, dar pescarii învăţaseră, în silă, să fie cu mare băgare de seamă în faţa buzunarului de la şoldul unui american sadea, şi pe treaba asta mă bizuisem şi eu ca să-l ţin pe el şi echipajul lui de zurbagii la respect.           I-am ordonat să fundarisească ancora de prova, la care individul îmi răspunse:           — No sabbe!           Echipajul răspunse în acelaşi chip şi, desi m-am exprimat destul de limpede prin semne, au refuzat să priceapă. Când mi-am dat seama că era cu totul zadarnic să-mi mai răcesc gura de pomană cu povestea asta, m-am dus la prova, am dezlegat parâma cu mâna mea şi am dat drumul ancorei.           — Patru dintre voi trec în barca cealaltă, am strigat eu, arătându-le cu degetul că patru dintre ei mergeau cu mine şi al cincilea urma să rămână la bordul joncii.           Basma Galbenă se făcu a şovăi, dar am repetat ordinul pe un ton ameninţător, chiar mai ameninţător decât aş fi vrut eu – ducându-mi în acelaşi timp mâna la şold. Şi din nou Basma Galbenă se sperie şi, cu o mutră mohorâtă, o luă înainte şi alţi trei oameni de-ai lui trecură pe Reindeer. Am desfăcut pe dată barbeta de la joncă, şi, fără să ridic focul, m-am îndreptat spre jonca unde îl lăsasem pe George. Aici treburile s-au rezolvat mai uşor, fiindcă acum eram doi, şi George avea un pistol cu care să intervină dacă lucrurile luau o întorsătură proastă. Aici, ca şi în cazul joncii mele, patru chinezi au fost transferaţi pe slup, şi unul, a rămas la bord pentru a avea în grijă jonca.           Încă patru indivizi s-au adăugat pe lista mea de pasageri din cea de-a treia joncă. În timpul acesta şi barca de somoni şi-a strâns cei doisprezece prizonieri şi a venit lângă noi, arătând că era încărcată din greu. Iar, ca lucrurile să fie şi mai nenorocite, cum barca era mică, poliţiştii şi prizonieiii lor stăteau atât de înghesuiţi unii în alţii încât primii ar fi avut doar foarte puţine şanse de scăpare dacă s-ar fi stârnit balamucul.           — Trebuie să ne ajuţi, îmi spuse Le Grant.           M-am uitat la prizonierii mei care se înghesuiseră în cabină şi pe capacul acesteia.           — Vreo trei pot să mai iau, i-am răspuns eu.           — Haide, fie patru, îmi propuse el, şi îl iau în schimb pe Bill cu mine – Bill fiind cel de-al treilea poliţist. Aici nu ai nici unde să te întorci, şi dacă se ajunge la scandal, unul de-ai noştri cu doi de-ai lor ar fi taman proporţia cuvenită.           Ş-a făcut şi schimbul, barca de somoni şi-a ridicat vela cu spetează şi o porni în josul golfului, spre smârcurile de la San Rafael. Am ridicat şi eu focul şi am pornit pe urma lor cu Reindeer. San Rafael, locul unde urma să predăm captura noastră autorităţilor, era legat cu golful printr-un canal lung şi încâlcit, o gârlă de smârc, pe unde nu se putea trece cu barca decât la vremea fluxului. Venise momentul dintre reflux şi flux şi, cum apele începeau să se ridice, trebuia să ne grăbim dacă voiam să nu fim nevoiţi a aştepta o jumătate de zi până la fluxul următor.           Însă briza ţărmului începu să ne lase o dată cu răsăritul soarelui, şi acum se simţea doar câte o uşoară adiere. Cei din barca de somoni au scos vâslele, în curând am rămas departe, în pupa lor. Câţiva chinezi stăteau în picioare în partea dinainte a cocpitului, lângă uşa cabinei şi la un moment dat, când m-am aplecat peste balustrada cocpitului pentru a mai strânge puţin şcota focului, am simţit că cineva mă şterge uşor peste buzunarul de la şold. N-am făcut nici un gest, dar cu coada ochiului am văzut că Basma Galbenă descoperise că era gol buzunarul de care se temuse atât.           Ca lucrurile să ajungă cum nu se poate mai prost, luaţi cu emoţiile, în timpul cât abordasem joncile, nu mai scosese nimeni apa din Reindeer, şi aceasta începuse să plescăie pe fundul cocpitului. Creveţarii arătară cu degetul apa şi se uitară la mine întrebători.           — Aha! am făcut eu. Acu acu, toţi neacă, lepede, lepede, dacă nu apă afară. Pricipit?           Nu, n-au pricipit, sau în orice caz au dat din cap în sensul ăsta, deşi au turuit cât se poate de limpede între ei pe limba lor. Am ridicat trei sau patru scânduri din punte; am scos vreo două găleţi dintr-o ladă şi, prin neechivocă limbă a semnelor, i-am invitat să catadicsească să se apuce de treabă. Dar au început să râdă, vreo câţiva s-au înghesuit în cabină şi alţii s-au urcat deasupra ei. Dar râsul lor nu suna a bine. Se simţea un fel de ameninţare, o răutate subliniată şi de privirile lor întunecate. De când descoperise că buzunarul de la şold mi-e gol, Basma Galbenă devenise şi mai îndrăzneţ, acum se foia printre ceilalţi prizonieri spunându-le ceva cu multă convingere.           Înghiţindu-mi amărăciunea, m-am aplecat în cocpit şi am început să arunc apa afară. Dar abia începusem treaba când deodată ghidul zbură pe deasupra capului meu, randa se umflă cu o zmucitură, întinsă de vânt şi Reindeer se bandă pe-o parte. Se ridicase briza de zi. George era cel mai ageamiu în ale mării, aşa că am fost nevoit să renunţ la ispol şi să pun mâna pe eche. Vântul bătea chiar dinspre Capul Pedro, dinspre munţii înalţi din spatele lui, şi din cauza asta sufla în rafale capricioase, nu te puteai bizui pe el, o vreme sufla de umfla pânza, ca apoi să se moaie şi s-o lase fluturând alene.           Cred că George era cel mai neajutorat individ pe care l-am întâlnit eu. Pe lângă alte cusururi, mai era şi bolnav de plămâni, şi ştiam că dacă îl las să dea apa afară s-ar fi putut să-l apuce hemoragia. Dar apa care creştea mereu m-a avertizat că ceva tot trebuia făcut. Din nou le-am spus cereveţarilor să pună mâna pe găleţi. Dar mi-au râs în nas, iar cei din cabină, cu apa până la glezne, strigau cât îi ţinea gura la cei de deasupra şi vice versa.           — Cred că ai face bine să scoţi pistolul şi să-i convingi să dea apa afară, i-am sugerat eu lui George.           Dar el scutură din cap, arătând cât se poate de limpede că îi era frică. Creveţarii vedeau şi ei la fel de bine ca şi mine cât de speriat era individul, şi obrăznicia lor ajunse de nesuportat. Cei din cabină începură să dea iama prin dulapul cu mâncare, iar cei de deasupra săriră imediat jos să le ţină companie celor dintâi la petrecerea ce se încinse cu pâinea şi conservele noastre.           — Şi ce ne pasă! îmi spuse George sfârşit.           Eu turbam de furie şi neputinţă.           — Dacă-i scăpăm din mână, atunci va fi prea târziu să ne mai pese. Nu-ţi rămâne decât un lucru de făcut: să-i obligi să te asculte chiar în clipa asta.           Apa se ridica tot mai sus, iar rafalele de vânt, ce prevesteau briza statornică, erau tot mai puternice. Între rafale, prizonierii, care dăduseră gata mâncarea noastră pe o săptămână, începură să se înghesuie cu toţii când într-un bord, când în celălalt, făcând barca să se legene ca o coajă de nucă. Basma Galbenă se apropie de mine şi, arătându-mi satul lui de pe plaja Capului Pedro, îmi dădu să înţeleg că dacă îl întorceam pe Reindeer în direcţia aceea şi-i lăsăm pe ţărm, ei, la rândul lor, s-ar fi apucat de dat apa afară. La vremea asta apa în cabină ajunsese până la cuşete, şi aşternuturile musteau. În cocpit, era de vreun picior adâncime. Cu toate acestea l-am refuzat, şi am văzut după mutra lui George că era dezamăgit.           — Dacă nu te arăţi cât de cât bărbat, o să se dea la noi şi o să ne arunce peste bord, i-am zis eu. Mai bine dă-mi mie revolverul, dacă vrei să scapi.           — Cel mai cu cap lucru e să-i laşi la ţărm, se aprinse el. Eu unul nu am poftă să mă trezesc înecat de dragul unui pumn de creveţari împuţiţi.           — Iar eu unul n-am poftă să mă las speriat de o mână de creveţari împuţiţi numai pentru a scăpa de înec, i-am răspuns eu furios.           — În chipul ăsta, miorlăi el, o să scufunzi barca cu noi cu tot. Şi nu văd ce câştigi.           — Fiecare cu gusturile lui, i-am replicat eu.           Nu-mi răspunse, dar vedeam că tremura de ţi se făcea milă de el. Înghesuit între pescarii aceia ameninţători şi apa care se ridica mereu, încerca o spaimă care-l scotea din minţi. Dar mai mult decât de pescari şi de apă, eu mă temeam de el şi de ce avea să facă împins de spaima aceea. L-am văzut aruncând priviri pline de jind la bărcuţa care venea legată după noi la pupa, aşa că, la următorul interval de calm, am tras puiul lângă Reindeer. În vreme ce mă îndeletniceam cu treaba asta, chipul i se lumină de speranţă, dar înainte de a-mi putea ghici intenţiile, i-am găurit bărcuţei fundul cu o toporişcă, şi aceasta se umplu iute cu apă până la copastie.           — Ori plutim, ori ne ducem la fund cu toţii! i-am zis eu. Şi dacă-mi dai mie revolverul, îi fac eu să scoată apa din Reindeer cât ai zice peşte.           — Îs prea mulţi contra noastră, se smiorcăi el. Nu ne putem pune cu toţi.           I-am întors spatele cu silă. Barca de somoni de mult nu se mai zărea, dispărând dincolo de un mic arhipelag cunoscut sub numele de Insulele Marine, aşa că dinspre partea aceea nu mă puteam aştepta la nici un ajutor. Basma Galbenă se apropie foarte familiar de mine, bălăcindu-se prin apa cocpitului. Nu-mi plăcea mutra lui. Simţeam că zhnbetul acela îmbietor pe care încerca să şi-l închipuie pe faţă ascundea un gând necurat. I-am ordonat să treacă înapoi, pe un ton atât de tăios încât m-a ascultat.           — Păstrează distanţa, i-am poruncit, şi să nu îndrăzneşti să te mai apropii!           — Pen'ce? se arătă el indignat. Eu vrut stam vorbă bun.           — Ce stam vorbă! i-am răspuns eu amărât, fiindcă de-acum ştiam că înţelesese tot ce discutasem cu George. Ce stam vorbă? Tu nu înţelegi stam vorbă, nu-i aşa?           Zâmbi într-un fel care-mi făcea greaţă.           — Da, da, eu înţelegi folte mult. Eu om cinstită.           — În regulă, ia-m răspuns eu. Dacă tu înţelegi stam vorbă, atunci apucaţi-vă şi daţi apa afară, mult, mult. Şi după aia stam vorbă şi noi.           Individul scutură negativ din cap, în acelaşi timp arătând cu degetul peste umăr spre camrazii săi.           — Nimic făcut. Ala oameni lău. Ei folte lău. Eu înţelege…           — Înapoi, i-am strigat eu fiindcă băgasem de seamă că mâna îi dispăruse sub bluză, şi trupul i se încordase, pregătindu-se să se arunce asupra mea.           Dezamăgit, se întoarse în cabină ca să ţină sfat, după cât se vedea din trăncăneala care se porni. Reindeer se afundase mult în apă, şi începuse să se mişte cam ca un buştean. Pe mare dezlănţuită, cu siguranţă că s-ar fi răsturnat. Dar acum vântul, atunci când se îndura să bată, venea dinspre ţărm şi abia dacă stârnea o încreţitură pe faţa golfului…           — Cred că mai bine ai lua-o spre ţărm, rupse deodată George tăcerea, pe un ton care mă făcu să cred că teama îl împinse să se gândească la un mod de a acţiona.           — Eu nu cred la fel, i-am tăiat-o scurt.           — Îţi ordon! îmi spuse el pe un ton autoritar.           — Numai că mie mi s-a ordonat o dată să duc aceşti prizonieri la San Rafael, i-am răspuns eu.           Discutam pe un ton ridicat şi zarva ciorovăielii îi făcu pe chinezi să iasă din cabină.           — Ei bine, acum ai de gând să te îndrepţi spre ţărm? Şi asta îmi spunea tocmai George. Şi m-am trezit că priveam gura ţevii revolverului sau – a revolverului pe care îndrăznea să-l folosească împotriva mea, dar fusese prea laş ca să-l îndrepte împotriva prizonierilor. Prin creier parcă mi-a trecut un fulger care m-a năucit. Dinaintea minţii mi se înfăţişa limpede întreaga situaţie, cu toate implicaţiile ei: ruşinea de a pierde prizonierii, laşitatea şi netrebnicia lui George, gândul că aveam să mă întâlnesc cu Le Grant şi ceilalţi oameni din patrulă şi explicaţiile boante pe care aveam să le dau. Şi apoi mai era şi confruntarea asta în care luptasem din greu, şi părerea de rău că izbânda îmi scăpa printre degete exact când credeam că nu mai trebuia mult ca să fie în mâna mea. Iar cu coada ochiului îi vedeam pe prizonieri înghesuindu-se în uşa cabinei şi rânjind triumfători.   Nu puteam înghiţi una ca asta. Braţul mi-a zburat în sus, capul în jos: primul gest a făcut ţeava revolverului să salte, al doilea mi-a ferit căpăţâna din calea glontelui care trecu şuierând pe deasupra. O mână mi s-a încleştat de încheietura mâinii lui George, cealaltă pe revolver. Basma Galbenă şi banda lui s-au repezit spre mine. Acum ori niciodată! Adunându-mi deodată toată puterea, cu un brânci brusc l-am împins pe George peste atacatori şi la fel de brusc, i-am zmucit revolverul din mână, făcându-l astfel să-şi piardă echilibrul. Se prăvăli drept în genunchii lui Basma Galbenă, care se poticni venind peste el, şi amândoi se treziră bălăcindu-se în gaura ispodului, unde puntea cocpitului fusese desfăcută ca să îngăduie evacuarea apei. În secunda următoare îi ţineam în raza revolverului, şi creveţarii dezlănţuiţi se făcură mici, trăgându-se înapoi.    

Chemarea Strabunilor de Jack London   În sălbăticie Străvechi şi rătăcitoare dorinţe Rup lanţul obişnuinţei. Se trezesc, din somn hibernal, Strămoşii sălbaticei fiinţe.                 Buck.           Buck nu citea ziarele, altminteri ar fi ştiut că necazul se zămislea şi că asta nu-l privea doar pe el, ci pe orice câine voinic, cu muşchi tari şi cu blană lungă şi călduroasă, de la Puget Sound până la San Diego.           Asta pentru că oamenii, scotocind prin întunericul arctic, găsiseră un metal galben şi fiindcă vapoarele şi companiile de transport profitau enorm de descoperirea respectivă, cărând mii de indivizi ce se repezeau spre ţinuturile nordice. Tipii aceia voiau câini, iar animalele dorite de ei erau dulăi voinici, cu muşchi puternici, capabili de mari eforturi, cu blănuri care să-i apere de ger. Buck trăia într-o casă uriaşă din Santa Clara Valley, cea mereu plină de soare. Locul se numea „Ţinutul judecătorului Miller”. Era ceva mai retras de la drum, pe jumătate ascuns între copaci, printre care se putea vedea veranda răcoroasă ce înconjura clădirea.           De casă te puteai apropia pe nişte alei pietruite ce şerpuiau printre păşunile întinse, pe sub pâlcurile de plopi înalţi.           Mai în spate, lucrurile aveau chiar dimensiuni mai impresionante decât cele din faţă. Acolo se găseau marile grajduri, unde o duzină de bărbaţi şi de băieţi munceau, şirurile de case ale celor ce lucrau la vie, locuinţele rânduite ordonat ale argaţilor, via, păşunile verzi, livezile, straturile cu căpşuni. Se mai afla acolo instalaţia de pompare a fântânii arteziene. Nu lipsea nici rezervorul uriaş din ciment unde băieţii judecătorului Miller se îmbăiau dimineaţa şi se răcoreau în fierbinţile după-amiezii.           Peste această imensă avere stăpânea Buck. Aici se născuse el şi trăise primii patru ani din viaţă.           Adevărat, existau şi alţi câini. Trebuiau să existe şi alţi câini într-un loc atât de întins, dar ei nu contau. Ei veneau şi plecau, stăteau în coteţele lor supraaglomerate sau în obscuritatea casei, ca Toots, mopsul japonez sau Ysabel, căţeluşa mexicană fără păr, făpturi ciudate ce rareori îşi scoteau nasul pe afară sau puneau piciorul pe pământ.           Pe de altă parte, existau foxterierii, câţiva cel puţin, care lătrau ameninţător la Toots şi la Ysabel, care-i priveau prin ferestre, apăraţi de o armată de servitoare înarmate cu mături.           Dar Buck nu era un câine de casă, ci de curte. Întregul regat îi aparţinea. Sărea în piscină când voia, se ducea la vânătoare cu fii judecătorului, le escorta pe Mollie şi Alice, fetele judecătorului, în întunericul serii sau în zori de zi. În nopţile de iarnă zăcea la picioarele judecătorului, lângă focul ce ardea cu zgomot în căminul din bibliotecă. Îi căra în spinare pe nepoţii judecătorului sau îi dădea de-a rostogolul prin iarbă şi avea grijă să nu păţească nimic rău pe la fântână, grajduri sau prin alte locuri.           Printre terieri, el păşea cu măreţie. Pe Toots şi pe Ysabel nici nu-i băga în seamă. Era rege, stăpânea peste tot ce mişca, se târa sau zbura din ţinutul judecătorului Miller, inclusiv peste oameni.           Tatăl său Elmo, un imens Saint-Bernard, fusese tovarăşul de nedespărţit al judecătorului, iar Buck preluase atribuţiile părintelui său. Nu era la fel de mare, cântărea doar o sută patruzeci de livre, adică vreo şaptezeci de kilograme, pentru că mama lui, Shep, fusese din rasa ciobănesc scoţian.           Totuşi o sută patruzeci de livre, la care se adăuga demnitatea provenită din respectul pe care i-l arătau toţi, îl făceau să se comporte ca un rege. Timp de patru ani, trăise ca un aristocrat. Se născuse cu o anumită mândrie. Chiar era puţin egoist, ca un boier de la ţară, din cauza singurătăţii în care vieţuia. Nu devenise însă un câine răsfăţat, se ferise de aşa ceva. Vânătoarea şi deliciile deplasărilor prin vastele întinderi de pădure şi de câmpie îl făceau să nu se îngraşe şi îi întăriseră muşchii. La fel ca rasele de câini din zone mai reci, plăcerea de a se bălăci în apă îi menţinuse şi îi întărise sănătatea. Aşa se prezenta câinele Buck în toamna anului 1897, când aurul găsit la Klondike atrăgea toţii bărbaţii către nordul îngheţat. Dar Buck nu citea ziarele şi nu ştia că Manuel, unul dintre ajutorii de grădinar, însemna pentru el o cunoştinţă nedorită.           Manuel avea un păcat de moarte. Îi plăceau jocurile de noroc. De asemenea, avea o încredere oarbă în acest sistem. Asta avea să îl trimită în iad, căci, pentru a juca îi trebuiau bani, iar câştigurile sale de ajutor de grădinar nu-i permiteau decât să-şi întreţină nevasta şi numeroşii săi copii.           Judecătorul se afla la o întâlnire la Asociaţia Viticultorilor, iar băieţii se ocupau cu organizarea unui club de atletism, în noaptea de neuitat a ticăloşiei lui Manuel. Nimeni nu i-a văzut, pe el şi pe Buck, ieşind prin livadă, la ceea ce dulăul credea a fi o plimbare.           Şi, cu excepţia unui bărbat singuratic, nimeni nu i-a văzut ajungând într-o mică gară cunoscută drept College Parck. Bărbatul acela a discutat cu Manuel şi i-a dat nişte bani.           — Ai fi putut împacheta mai bine marfa înainte de a o livra, zise străinul arţăgos, iar Manuel dublă frânghia groasă pe sub zgarda lui Buck.           — Să ţii bine de ea, spuse ajutorul de grădinar şi celalalt îi făcu semn din cap că aşa va face.           Câinele acceptase funia cu demnitate. Nu mai purtase aşa ceva, e adevărat, dar se învăţase să aibă încredere în oamenii pe care îi ştia. Îi considera ca fiind mai înţelepţi decât el însuşi. Dar, când frânghia trecu în mâinile celuilalt, Buck mârâi ameninţător.    

Spovedania unui betiv de Jack London –  John Barleycorn   Capitolul I.           SĂ FACEM CUNOŞTINŢĂ CU JOHN BARLEYCORN.           Toată povestea începe într-o zi de alegeri. Într-o după-amiază toridă, aşa cum se întâlneşte numai în California, am descălecat în Valea Lunii. Plecasem de la micul meu ranch şi venisem în sat pentru a vota o serie întreagă de reforme ce urmau să se aducă constituţiei statului califomian. Era atât de cald, încât dădusem peste cap câteva pahare înainte chiar de a-mi fi pus buletinul în urnă precum şi numeroase altele după aceea. La întoarcere, străbătui la trap colinele acoperite de podgorii, ogoarele ranch-ului şi ajunsei tocmai bine la ora aperitivului şi a mesei.           Abia intrai şi Charmian mă luă în primire:           — Ei, ai fost pentru sau împotriva dreptului de vot al femeilor?           Am votat pentru.           O exclamaţie de surpriză scăpă de pe buzele ei. Trebuie să mărturisesc că în tinereţe, cu toată credinţa mea pătimaşă în democraţie, eram împotriva votului feminin. Câţiva ani mai târziu, am devenit mai îngăduitor şi l-am primit fără entuziasm, ca pe un inevitabil fenomen social.           — Te rog, explică-mi, stărui Charmian, de ce ai votat pentru?           Atunci i-am răspuns; i-am dat amănunte din belşug; i-am pledat plin de indignare. Cu cât vorbeam, cu atât mă aprindeam mai mult. (Nu fiindcă eram beat; dovadă, calul de pe care abia coborâsem. Acesta purta pe drept cuvânt numele de „Nelegiuitul” şi aş vrea să văd un altul capabil să-l încalece).           Totuşi, cum aş putea să mă exprim? – mă simţeam „bine”, eram încins şi uşor ameţit.           — Când femeile vor avea dreptul să meargă la urnă, au să voteze pentru prohibiţie, susţinui eu. Femeile sunt soţii, surori şi mame; numai ele vor reuşi să bată cuiele în sicriul lui John Barleycorn 1…           — Eu te credeam prieten cu el, mă întrerupse Charmian.           — Da, sunt şi am fost. Adică, să vorbim drept, nu-i aşa. Nu ne-am împăcat niciodată. N-am nici un fel de prietenie pentru el, decât atunci când îmi este tovarăş şi când dau impresia că-i sunt foarte credincios. Ştii, cred că el este regele mincinoşilor, şi în acelaşi timp, sinceritatea însăşi. Prin el poţi ajunge alături de zei, şi tot pe el îl găseşti tronând în mijlocul drojdiei sociale. Este personajul care-ţi arată adevărul fără cruţare, dar te trimite şi la moarte. Îţi provoacă năluciri scânteietoare, dar şi coşmare pline de murdărie. Găseşti în el pe duşmanul vieţii, dar şi pe stăpânul unei înţelepciuni care o întrece. În sfârşit, este şi un ucigaş cu mâinile roşii, un asasin al tinereţii.           Charmian mă privea fix, mirată de afirmaţiile mele.           Continuai să vorbesc. Înfierbântat cum eram, gândurile dădeau toate năvală. Se îmbulzeau ca nişte prizonieri ce aşteaptă în mijlocul nopţii semnalul pentru a evada. Fiecare idee lua contururi precise, fiecare imagine era limpede, căci flacăra albă a alcoolului îmi limpezise creierul.           John Barleycorn, al cărui interpret eram, îşi destăinuia cele mai tainice secrete în această criză de sinceritate nestăvilită. Amintirile trecutului, înşirate ca soldaţii la paradă, mi se înfăţişau cu putere în conştiinţă. Nu-mi rămânea decât să aleg.           Stăpân pe gândirea şi pe vocabularul meu, sprijinit de o experienţă puţin comună, mă simţeam în stare să arăt limpede realitatea. Aşa sunt totdeauna şireteniile şi capcanele lui John Barleycorn; el biciueşte inteligenţa, ne face să întrezărim o altă realitate şi aruncă o lumină cu răsfrângeri purpurii în monotonia zilelor noastre.           Începui să-i schiţez lui Charmian viaţa mea, căutând să explic cum mi s-a dezvoltat fiinţa.           — N-am fost niciodată dintre acei alcoolici ereditari, predispuşi la băutură prin constituţia lor organică. Am fost, dimpotrivă, foarte normal. Este adevărat totuşi, că am ajuns să mă obişnuiesc singur cu alcoolul, dar cu câtă greutate! Prima oară mi s-a părut dezgustător şi mi-a dat greţuri mai rău decât cea mai afurisită doctorie. Chiar şi astăzi îmi displace, şi dacă îl beau, fac aceasta pentru acţiunea lui stimulentă, lucru de care nu-mi dădeam seama între cinci şi douăzeci şi cinci de ani.           Aşadar, organismului meu i-а trebuit o deprindere îndelungată, până ce i-am impus o oarecare toleranţă pentru alcool şi am ajuns să simt în adâncurile fiinţei mele setea de băutură.           Îi mărturisii lui Charmian primele mele beţii, primele mele revolte, insistând mai ales asupra uşurinţei cu care îmi puteam procura această otravă. Nu numai că o găseam pretutindeni, dar toate ocupaţiile din tinereţea mea mi-au scos-o în cale. Vânzător de ziare pe străzi, marinar, miner, rătăcitor al ţinuturilor îndepărtate, constatai că pretutindeni unde se adună oameni pentru a schimba idei, râsete şi provocări între ei, sau pentru a uita de monotonia nopţilor istovitoare, se găsesc fără excepţie în faţa unui pahar cu alcool. Cârciuma rămâne un loc de întâlnire unde oamenii se adună cum odinioară primitivii se adunau în jurul focului din tabără, sau la intrarea peşterii.           Îi amintii lui Charmian de ciudatele adăposturi pentru bărci din insulele meridionale ale Pacificului, pe care nu le putuse vedea niciodată; de canibalii cu părul creţ, ce se strângeau să se îmbete şi de femeile lor care, sub pedeapsa cu moartea, n-au dreptul să calce în acel loc socotit sacru. Numai prin faptul că am fost atras de cârciumă, am scăpat în tinereţe de influenţa femeilor şi am pătruns în societatea generoasă a bărbaţilor. Toate căile duceau într-acolo. Aici se adunau miile de fire nevăzute ale aventurii, pentru a se răspândi apoi spre toate zările lumii.           — Pe scurt, spusei eu terminând lungul discurs, numai uşurinţa de a-mi procura alcoolul, pe care l-am găsit pretutindeni, m-a făcut să-i prind gustul. Niciodată nu mi-a păsat de această otravă; am râs chiar de ea, şi totuşi, iată-mă în prezent posedat de demonul băuturii Da, i-au trebuit douăzeci de ani pentru a prinde rădăcini în mine şi alţi zece în care a crescut necontenit. Satisfacerea sa este departe totuşi de a avea un efect plăcut asupra mea. Sunt o fire sănătoasă, un om mai întotdeauna vesel dar când mă aflu în tovărăşia lui John Barleycorn sufăr cele mai aprige torturi; sunt pesimist şi văd totul în negru. Şi totuşi, mă grăbii să adaug (mereu sunt gata să adaug câte ceva), trebuie să-i dau dreptul său lui John Barleycorn. Prin el suntem puşi în faţa realităţii crude, căci el dezminte pretinsele adevăruri stabilite de noi, acele minciuni convenţionale ale vieţii, care o fac mai suportabilă.           — Bine, dar aceste realităţi nu sunt deloc favorabile vieţii, spuse Charmian.           — Foarte adevărat, ripostai eu. Şi aici stă tot răul. John Barleycorn este un bun tovarăş al morţii, şi de aceea am votat pentru reformă: privind în urmă, la felul cum s-a dezvoltat fiinţa mea, am descoperit că numai uşurinţa cu care am reuşit să-mi procur alcool m-a făcut să-i prind gustul. Vezi tu, comparativ, se nasc pretutindeni alcoolici într-o generaţie, dacă înţelegem prin alcoolici pe cei al căror organism simte întotdeauna o nestăvilită nevoie de băutură. Marea majoritate a sclavilor săi nu numai că se nasc fără dorinţa alcoolului, dar îi dezgustă prezenţa lui. Nici după primul pahar de vin şi nici după altele o sută, gustul pentru el nu este trezit. Au învăţat să bea aşa cum se învaţă fumatul (cu toate că e mult mai uşor să începi să fumezi decât să bei), şi aceasta, numai din pricina uşurinţei cu care se poate procura această otravă. Femeile, numai ele, au înţeles adevărul: ele sunt soţii, surori şi mame, iar votul lor va fi dat pentru prohibiţie. Odată stăvilită uşurinţa de a-şi procura alcool, generaţiile viitoare nici nu vor simţi existenţa acestei constrângeri. Fără acest flagel, tinerii vor fi mult mai viguroşi, iar vitalitatea celor chemate să fie mame va fi neasemuit mai mare.           — De ce nu scrii toate acestea pentru cei ce vor veni? mă întreabă Charmian. De ce să nu arăţi soţiilor, surorilor şi mamelor felul în care vor trebui să voteze?           — Memoriile unui alcoolic”, rânjii eu larg. Mai precis, John Barleycorn era cel care-şi arăta caninii, căci aşezat la aceeaşi masă cu mine, ascultase flecăreala mea filosofică şi după cum se ştie, una din plăcerile lui obişnuite este să prefacă surâsul în rânjet.           — Nu, spune Charmian, neţinând seama dinadins de grosolănia lui John Barleycorn, aşa cum s-au învăţat să facă multe femei, – tu nu te-ai născut alcoolic şi nici cu vreo înclinare puternică spre băutură: n-ai făcut decât să te obişnuieşti în silă cu alcoolul şi să-l cunoşti pe John Barleycorn de la început, ca pe cel mai aprig duşman. Scrie aşadar toate acestea şi intitulează-le „Spovedania unui beţiv”.      

Martin Eden de Jack London   CAPITOLUL I                       Cel din frunte deschise uşa cu cheia şi păşi înăuntru, urmat de un tânăr care-şi scoase stingherit şapca de pe cap. Era îmbrăcat în haine ponosite ce miroseau a mare şi se vedea cât de colo că nu-i este deloc la îndemână în holul spaţios, unde se trezea acum. Nu ştia cam ce ar putea face cu şapca şi tocmai şi-o îndesa în buzunarul hainei, când celălalt i-o luă din mână. Gestul fusese domol şi firesc, iar tânărul cel neîndemânatic îl întâmpină cu recunoştinţă. „Înţelege cum stau lucrurile, se gândi el. O să aibă grijă să mă îndrume”.           Mergea la un pas în urma celuilalt, unduindu-şi umerii, şi fără să vrea călca mereu cu picioarele depărtate, de parcă podeaua netedă s-ar fi înălţat şi ar fi coborât, urmând mişcarea valurilor mării. Camerele vaste păreau prea neîncăpătoare pentru mersul său legănat, şi-l stăpânea o teamă cumplită ca nu cumva umerii lui largi să lovească tocurile uşilor sau să răstoarne statuetele de pe consola joasă a căminului. Zvâcnea când într-o parte, când în alta, ca să se ferească de noianul acela de lucruri, înmulţind astfel primejdiile ce nu existau de fapt decât în mintea lui. Între un pian masiv şi o masă de mijloc încărcată cu mormane de cărţi era loc de trecere pentru şase oameni deodată, dar el nu s-a strecurat pe acolo decât cu mare grijă. Braţele grele îi atârnau moi de-a lungul trupului. Nu ştia ce să facă nici cu braţele şi nici cu mâinile, dar când în închipuirea lui înfierbântată i s-a părut că-i gata să atingă cu cotul cărţile de pe masă, a sărit în lături ca un cal speriat, şi puţin a lipsit să nu răstoarne taburetul din faţa pianului. A observat felul degajat în care păşea cel din faţa lui, şi pentru prima oară şi-a dat seama că mersul său era deosebit de-al celorlalţi oameni. O clipă l-a săgetat dureros ruşinea pentru acel mers de om necioplit. Sudoarea a ţâşnit prin piele în broboane mici care i-au acoperit fruntea, iar el s-a oprit şi şi-a şters cu batista faţa bronzată.           — Ia stai puţin, Arthur, băiatule, a zis el încercând să-şi ascundă zbuciumul sub masca unei glume. E cam prea mult pentru mandea. Las’ mă puţintel să-m’ mai viu în fire. Ţii minte că eu n-am vrut să viu, ş-apăi zic că nici a tăi nu prea se dă de ceasul morţii ca să mă vadă.           — Bine, se auzi răspunsul liniştitor. Să nu-ţi fie teamă de noi. Suntem oameni de treabă… A, uite o scrisoare pentru mine.           S-a întors spre masă, a deschis plicul şl a început să citească scrisoarea, dându-i străinului răgaz să-şi vina în fire. Iar străinul a priceput şi i-a fost recunoscător. Era un om dăruit cu putere de înţelegere şi cu dragoste pentru semeni; sub zbuciumata lui înfăţişare exterioară dragostea pentru oameni începu să lucreze. Şi-a şters bine fruntea şi s-a uitat în jur, cu chipul de astă dată senin, deşi în priviri îi mai stăruia o licărire ca acea din ochii animalelor sălbatice care simt primejdia capcanei. Era înconjurat de necunoscut, se temea de ce urma să i se întâmple, nu ştia ce ar fi trebuit să facă, îşi dădea seama că umblă şi se poartă foarte stângaci şi-i era tare teamă ca nu cumva orice însuşire sau merit al lui să fie atins de aceeaşi meteahnă. Era un om deosebit de simţitor, cu un spirit critic cumplit de ascuţit şi privirea amuzată pe care celălalt o furişă pe deasupra scrisorii îl duru ca o lovitură de pumnal. A prins acea privire, dar n-a lăsat să se observe nimic, fiindcă printre lucrurile pe care le învăţase se număra şi disciplina. Dar lovitura de pumnal i-a rănit şi mândria. S-a blestemat în gând pentru că venise acolo, însă totodată a hotărât că, orice s-ar întâmpla, de vreme ce venise trebuia să meargă până la capăt. Trăsăturile feţei i s-au încordat şi în ochi i s-a ivit o lucire bătăioasa. A privit în jur mai degajat, cu multă luare-aminte, şi fiecare detaliu al interiorului foarte atrăgător i s-a întipărit în creier. Era cu ochii în patru: nimic nu-i mai scăpa; iar pe măsură ce privirile i se cufundau în frumuseţile din jur, lucirea bătăioasă din ochi se topea şi în locul ei se arăta o lumină senină şi caldă. Frumuseţea îl impresiona, şi în locul unde se afla existau destule lucruri care să-l impresioneze.           Un tablou în ulei îi atrase privirile şi i le reţinu. Valuri furioase se năpusteau asupra unei stânci semeţe; nori ameninţători şi joşi acopereau cerul; şi, nu departe de ţărm, cu pânzele strânse, un schooner aplecat atât de tare, încât i se vedea puntea întreagă, sălta peste valuri proiectat pe-un cer duşmănos şi înroşit de soarele ce stătea să apună. Tabloul era frumos şi-l atrase cu o putere căreia nu-i putea rezista. Uită de mersu-i stângaci şi se dădu aproape de tablou, foarte aproape. Frumuseţea dispăru de pe pânză. Pe chipul lui se arată uimirea. Se uită la ceea ce părea a fi mâzgălitură făcută la întâmplare, apoi se trase îndărăt. Şi dintr-o dată toată frumuseţea se revărsă iarăşi pe pânză. „Un tablou de păcăleală’, îşi zise el în clipa când încetă să-l mai privească, deşi prin vălmăşagul nenumăratelor impresii culese găsi şi prilejul de-a încerca o tresărire de indignare la gândul că atâta frumuseţe e risipită pentru o păcăleală. Nu ştia ce e aceea pictură. Văzuse numai cromolitograiii şi litografii care-s totdeauna limpezi şi clare, indiferent dacă-s privite de aproape sau de departe. E adevărat, văzuse şi picturi, prin vitrinele magazinelor, dar geamurile vitrinelor nu îngăduiseră ochilor lui flămânzi să vină prea aproape.           Privi către prietenul lui care citea scrisoarea şi văzu cărţile de pe masă. În ochi îi ţâşni deodată o dorinţă şi o jinduire, tot aşa de iute cum ţâşneşte dorinţa şi jindul în ochii unui om lihnit de foame când dă cu privirea de bucate. Un pas hotărât, cu o unduire a umerilor spre dreapta şi alta spre stânga, îl duse lângă masă, şi aici începu să ia cărţile în mână, cu necuprinsă duioşie. Se uită la titluri şi la numele autorilor şi citi unele fragmente mângâind volumele cu ochii şi cu palmele, apoi deodată recunoscu o carte pe care o citise. Celelalte erau pentru el cărţi străine şi autori necunoscuţi. Luă la întâmplare un volum de Swinburne şi, uitând unde se află, se cufundă în lectură, cu chipul inundat de lumină. De două ori a închis cartea, ţinând arătătorul drept semn, şi s-a uitat la numele autorului, Swinburne! O să-i ţină minte numele. Avusese ochi omul acela şi fără îndoială că văzuse culorile şi strălucirea luminii. Dar cine era Swinburne? Oare murise şi el acum vreo sută de ani, ca mai toţi poeţii? Ori mai trăia şi mai scria încă? S-a uitat pe prima pagina… da, mai scrisese şi alte cărţi; bine, atunci primul lucru pe care îl va face mâine dimineaţă va fi să se ducă la biblioteca publică şi să încerce, poate mai găseşte şi alte cărţi de Swinburne. Deschise din nou cartea şi se cufundă în paginile ei. Nici n-a prins de veste că în încăpere a intrat o tânără fată. Şi-a revenit de-abia când a auzit cuvintele lui Arthur:           — Ruth, dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul Eden.           Cartea se închise peste degetul lui arătător şi, înainte ca el să apuce să se răsucească în loc, fu cutremurat de o senzaţie nouă, pricinuită nu atât de apariţia fetei, cât de vorbele fratelui ei. Sub învelişul trupului musculos, întreaga-i făptură era o masă de sensibilitate încordată. La cea mai uşoară impresie venită de la lumea din afară, gândurile, simţămintele şi emoţiile lui ţâşneau şi începeau să joace ca o flacără în bătaia vântului. Era cum nu se poate mai receptiv şi mai sensibil, iar imaginaţia lui veşnic neastâmpărată stabilea fără încetare relaţii de asemănare sau deosebire între lucruri. Ceea ce îl cutremurase fuseseră vorbele acestea: „Domnul Eden’, vorbele acestea adresate lui, căruia toată viaţa nu i se spusese decât,Eden’, sau „Martin Eden’, ori pur şi simplu „Martin’. Iar acum – Domnul! „Asta fără îndoială că înseamnă ceva’, îşi zice el în gând. Mintea păru că i se transformă în aceeaşi clipă într-o imensă cameră obscură şi văzu cum de jur-împrejurul conştiinţei se rânduiesc nesfârşite imagini din viaţa sa: fochist în măruntaiele vapoarelor, ceasuri petrecute în teugă, tabere de corturi prin prerii şi pe ţărmul mării, puşcării şi taverne infecte, spitale şi străzi murdare prin cartiere rău famate îi veneau în minte chemate de felul cum fusese strigat în fiecare loc.           Apoi se întoarse şi dădu cu ochii de fată. La vederea ei toate nălucirile îi pieriră din minte. Era o fiinţă palidă, vaporoasă, cu păr bogat şi auriu, cu ochi mari, inteligenţi şi albaştri. Nu-şi putea da seama cum anume este îmbrăcată, dar vedea că îmbrăcămintea nu era deloc mai puţin minunată decât ea. O asemănă unei palide flori de aur pe-o gingaşă tulpină. Dar nu! Era o vedenie, o zână, o frumuseţe atât de aleasă nu putea fi pământeană. Sau poate că cele scrise prin cărţi erau adevărate, şi printre oamenii de sus se aflau multe frumuseţi asemenea fetei din faţa lui. O astfel de frumuseţe ar putea foarte bine fi cântată de acel Swinburne. Poate că tocmai la o asemenea făptură îi erau gândurile când a descris-o pe fata aceea, pe Isolda, din cartea de pe masă. Toată această năvală de imagini, simţăminte şi gânduri l-a copleşit deodată. În jocul realităţilor ce-l înconjurau nu exista nici o clipă de răgaz. Văzu cum mâna ei se întinde către a sa, şi fata îl privi drept în ochi când îi strânse degetele deschis, bărbăteşte. Femeile pe care le cunoscuse el nu dădeau mâna în felul acela. De altminteri, cele mai multe nu dădeau mâna deloc. Un noian de asociaţii, imagini ale feluritelor chipuri în care cunoscuse femeile, i se revărsă deodată în cuget şi simţi că e gata să-şi piardă minţile. Dar le alungă pe toate şi se uită la fată. Niciodată nu mai văzuse o asemenea femeie. Femeile pe oare le cunoscuse el! În aceeaşi secundă, alături de fata din faţa lui se înşiruiră, la dreapta şi în stânga, femeile pe care le cunoscuse. Pentru o clipă lungă cât o veşnicie rămase în mijlocul unei galerii de portrete în care fata din faţa lui ocupa locul de cinste, iar în jurul ei stăteau înşiruite mulţime de femei, şi toate urmau să fie cântărite şi preţuite dintr-o singură privire, fata fiind măsura greutăţii şi a preţului. Văzu chipurile trase şi bolnăvicioase ale lucrătoarelor din fabrici, înfăţişarea fetelor zâmbăreţe şi gălăgioase de prin mahalalele oraşului San Francisco. Îi apărură în faţa ochilor femeile păzitorilor de vite şi chipurile negricioase ale mexicanelor totdeauna cu ţigara în gură. În locul lor se iviră japonezele, cu înfăţişare de păpuşi care calcă afectate pe încălţările de lemn; apoi eurasiaticele. cu trupuri plăpânde apăsate de stigmatul degenerării; trupeşele femei de prin insulele mărilor Sudului, cu piele întunecată şi coroniţe de flori în jurul capului. Şi toate astea au fost alungate de-o ceata grotescă, de-o cumplită viziune de coşmar – căzăturile împuţite care-şi târâie paşii pe trotuarele din Whitechapel, baborniţele buhăite de beţie şi de boli şi toată liota nesfârşită de harpii ale infernului, jegoase şi spurcate la gură, scursura porturilor, drojdia şi scârboşenia celei mai înfiorătoare decăderi umane, care sub masca unei monstruoase înfăţişări de femelă tabăra asupra marinarilor.           — Luaţi loc, vă rog, domnule Eden, spuse fata. Doream foarte mult să vă cunosc încă de când ne-a povestit Arthur. A fost un gest de mare curaj din partea dumneavoastră…