Sandra Brown carti

Un necaz nu vine niciodată singur de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   Din locul ei aproape de fereastră Samantha Taylor îşi întoarse privirea spre după-amiaza mohorâtă.Cerul era de un cenuşiu ameninţător şi rece.Era începutul lui octombrie, dar se simţea aerul îngheţat al iernii.Nu departe, în centru, se vedeau clădirile înghesuite înfruntând parcă vântul, pentru care oraşul Chicago era atât de renumit.Pe stradă, într-o linişte profundă, o rafală de vânt făcu să stârnească un vârtej de praf.Sunetul strident al clopoţelului anunţă ultima oră de curs.În acelaşi timp uşa biroului se deschise. -Aici erai, se auzi o voce dezgustător de voioasă.Aceeaşi Francesca Lombardi, semnată, ştampilată, şi livrată. Samantha îşi întoarse capul.Se uita la foaia care tocmai îi fusese aruncată pe birou de parcă văzuse o muscă în supă. -Cred că ar trebui să-ţi mulţumesc.Şi simulă un zâmbet jalnic.Ce-ai zice de o plimbare la ora asta? Lou Rawlius se întoarse surprinsă.Înaltă i durdulie, cu părul cărunt, Lou era unș adevărat dar ceresc pentru consilierii i profesorii de la Lincoln Juniorș High.Mânecile bluzei erau ca de obicei şifonate şi suflecate la întâmplare până la cot.O pereche de ochelari roz atârnau pe pieptul ei mare.În doi ani de când Samantha se alăturase conducerii nu-i văzuse încă ochelarii puşi acolo unde le e locul, pe vârful nasului.Lou tratase pe toată lumea cu căldură sufletească, dar ea nu era proasta nimănui...era doar sinceră. În acel moment sprâncenele-i aspre se adunară deasupra nasului. -E vreo problemă? întrebă Lou cu sinceritatea dintotdeauna.Ultima oară a venit Frankie Lombardi şi a fost o tăcere ca de mormânt.Au intrat câţiva copii în birou ca şi cum urau această lume împreună cu cei ce o alcătuiau şi au plecat aşa cum au venit.Sunt tentată să-mi acopăr urechile de teama că voi auzi vase spărgânduse şi ţipete zdruncinând fereastra.Dar tu, îi spuse Lou făcându-i cu ochiul, tu ai mângâierea lui Mida. Asta e părerea ei, gândi Samantha plictisită.Lou avea dreptate când spunea că nu întotdeauna copiii aşteaptă cu nerăbdare întâlnirea cu cei din conducere.Unii par speriaţi.Alţii sunt lipsiţi de interes.Alţii lasă impresia că sunt pregătiţi de luptă.Samantha avea mai multe roluri.Era mentor, sfătuitor, confident şi, uneori, partizan al disciplinei. -Îmi este teamă că nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu Frankie Lombardi, a spus ea pe un ton ursuz.Nimic din ceea ce fac nu-mi reuşeşte.Nu ăsta era adevărul, a adăugat ea încet.Încercase cu blândeţe.Fermitate.Gentileţe şi sinceritate.Domnul Wells, directorul, credea că fata ar putea discuta mult mai bine cu o femeie.El spera ca Samantha să reuşească să se apropie de ea într-un fel sau altul să-i afle necazul.Dar nimic nu se schimbase. Ea nu avusese nici o explicaţie pentru purtarea lui Frankie.Chiar dacă Frankie nu se purtase exemplar în şcoala generală, nu crease atâtea probleme ca acum.Samantha dorea să afle care este cauza, dar Frankie nu o ajuta deloc. Lou îşi dădu capul într-o parte. -Ce-a mai făcut de data asta? Un alt răspuns obraznic? O privi. -Doamna Phillips a spus că dacă se mai întâmplă o dă afară din clasă.   Samantha îşi trecu degetele prin părul blond ca aurul, ondulat, moale şi strălucitor de pe umeri.Deja o mutase dintr-o clasă în alta.Nu voia să fie nevoită să o mai facă iar. -Să vezi şi să nu crezi! a admis ea.Săptămâna asta nu am avut nici o plângere din partea profesorilor ei.Neaşteptat bufni în râs când Lou îşi împreună mâinile şi îşi închise ochii deschizându-i apoi larg în semn de mulţumire.Dar, a adăugat ea, se pare că Frankie a început să-şi extindă preocupările. Lou îşi arcui sprâncenele într-un mod întrebător.Samantha îi făcu un semn elocvent. -A furat bani din casa de înregistrare a unui magazin.Lou fluieră. -Şi cum a reuşit să scape? Samantha îşi scutură capul. -Nu a reuşit.A fost declarată vinovată şi urmează să se întâlnească cu un ofiţer de eliberare condiţionată.Vrea ca prima întâlnire cu Frankie să aibă loc la şcoală. Situaţia nu era deloc obişnuită, dar Lou îşi trosni degetele. -Deci de aceea a sunat, murmura ea.Nick...nu, Vicent.Nu - ştiu - cum - Larusso, adăugă tânăra femeie.Samantha se schimonosi.De obicei nu era predispusă să judece pe cineva, dar domnul Vicent Larusso îi displăcea.Convorbirea de ieri la telefon fusese scurtă şi deloc plăcută.Nu fusese nepoliticos, dar era repezit şi direct.Nu era bărbatul care să vorbească deschis.În momentul în care ea ridicase receptorul avusese viziunea unui balaur scoţând flăcări. Lou începu să vorbească şi asta o făcu să nu se mai gândească la el. -Vorbeşti de lup, o avertiză ea, şi iat-o că vine.Cu o smucitură bruscă a capului arătă spre coridorul din faţa biroului.Privirea Samanthei urmări ultima uşă deschisă.Sigur, era Frankie Lombardi, cu expresia ei deschisă şi beligerantă.Comportarea ei era rigidă ca un marş supus.Lou zâmbi răutăcios. -Mai bine ţi-ai ascuţi sabia.S-ar putea să ai nevoie de ea.Se dădu înapoi când Frankie intră şi, apoi,în linişte ieşi. Erau singure.Frankie se opri în pragul uşii, ochii ei negri luminând în momentul în care întâlni privirea Samanthei.Samantha îşi îndreptă umerii şi îi observă expresia pierdută şi abătută a feţei.Parcă se măsurau din cap până-n picioare -greutatea, înălţimea, măsurile.Frankie fu prima.Un baschet uzat lovi podeaua inegală.Începu să vorbească fără să se uite spre Samantha. -Mi s-a spus că vreţi să mă vedeţi, murmură ea. -Da, confirmă cu plăcere.Îi făcu semn să se aşeze pe unul din cele două scaune din faţa ei.Frankie aşteptă până când Samantha se aşeză la birou şi apoi se aruncă pe scaunul de lângă fereastră.Caietul căzu pe podea, făcând un zgomot nostim.Buzele Samanthei tremurau.Frankie tocmai confirmase ceea ce ştia deja - această întâlnire urma să fie la fel de dificilă ca şi celelalte - şi trecuseră patru luni.Samantha oricum ştia rezultatul.Lincoln Junior High era situat într-un loc unde totul se schimbase rapid; la fel ca toţi ceilalţi vecini ai Chicago-ului, , era un oraş în interiorul oraşului.Brutăria din colţ devenise acum un restaurant-bar prosper.Un hotel dărăpănat fu înlocuit cu o casă mare, boierească din cărămizi.Era o legătură între nou şi vechi, generaţia nouă menţinându-şi pretenţiile.Şi această legătură urma să fie purtată de copiii lor. Complicând acest lucru, problema era că elevii claselor a şaptea şi a opta ajunseseră la pubertate.Erau puternic influenţaţi de inocenţa copilăriei, nefiind încă adulţi.Se schimbau atât fizic cât şi psihic; unii dintre ei suportau foarte bine aceste schimbări. Exista proverbul <ouă clocite la Lincoln>, dar asta nu o împiedica să le spună că în ciuda vocii blânde şi a zâmbetului permanent de pe buzele ei, nu ezita să dea tot ceea ce avea mai bun.încă nu avea puterea să o aşeze pe Frankie Lombardi alături de ceilalţi.Respiră adânc.Nu, gândi ea.Nu voia să renunţe la Frankie...şi nu ar fi lăsat-o nici pe ea să renunţe. Deschise dosarul maro adus de Lou întrebându-se încă o dată cum putea oare să se apropie de fată.Numele FRANCESCA LOMBARDI îi apăru în faţă scris cu litere negre i îndrăzneţe.încerca să zâmbească.Nu-şi putea imagina pe nimeniș           strigând-o Francesca.Îi plăcea mai mult Frankie.Pentru aliura băieţească, cu părul negru şi ciufulit şi cu pistrui de-a lungul nasului şi obrajilor.Frankie era cel mai potrivit nume.Samantha o privi şi îşi încrucişa mâinile pe birou.Se hotărî să netezească drumul uşor, încercând să mai înveselească atmosfera. -Frankie, gândi ea cu voce tare, ai venit atât de des pe aici încât încep să cred că ar trebui ca numele tău să fie pus alături de al meu pe plăcuţa de pe uşă. Frankie nu văzu nimic nostim în asta.îşi schimonosi chipul.Pentru început nu zise nimic.Samantha era frustrată.Bine, spuse ea încet.Dacă vrei să jucăm după regulile tale, atunci să începem. -Ştiţi, nu-i aşa?Vocea lui Frankie o făcu să tresară.Ochii ei negri o străpungeau pătrunzând într-un mod neînduplecat.Parcă o acuza.Samantha se hotărî să ignore acest lucru. -Despre furt? Da, ştiu.Este unul din motivele pentru care te-am chemat. Privirile li se întâlniră.Samantha continuă sa o privească prelungind tăcerea.Purtarea lui Frankie nu era ostilă, dar i se putea vedea pe chip răceala - aproape defensivă. -Nu văd ce legătură aveţi dumneavoastră! murmură într-un final fata. Se uita în altă parte.Îşi fixa privirea chiar într-un punct din spatele umărului Samanthei.Samantha se încruntă. -Crezi că nu-i treaba mea,că-mi bag nasul unde nu trebuie? Poate nu-ţi dai seama, Frankie, dar tot ceea ce se întâmplă în afara şcolii afectează foarte tare ceea ce se întâmplă în interiorul şcolii, şi asta contează. în momentul în care termină de vorbit Samantha îşi muşcă limba.Frankie nu ar fi răspuns provocării.Dar exista posibilitatea să se interiorizeze şi mai mult. Samantha dorea să dărâme zidul dintre ele, nu să-l construiască. Se plimba prin încăpere lăsându-se apoi peste colţul opus lui Frankie.Consideră că trebuie să înlăture celelalte zeci de remarci înainte de a pune capăt acestei discuţii. -Ştiu, tu crezi că te-am chemat aici pentru a-ţi da o lecţie, să-ti spun cât de dezamăgită sunt că ai putut face un asemenea lucru, făcu o mică pauză.Ei bine, aş putea să-ţi spun ceea ce tu aştepţi să auzi.Aş putea să te lovesc peste mâini şi să fac şi alte lucruri neplăcute, dar cred că ar fi mai bine să aşteptăm până la întâlnirea cu ofiţerul.Urmă o pauză.Trebuie să apară în orice moment. Pentru o clipă Frankie păru mirată. -Vine aici?Samantha îşi şterse picăturile de sudoare de pe frunte. -Da.Vrea să ne întâlnim toţi trei aici.Te-am chemat şi te-am rugat să vii mai devreme pentru a afla ce te frământă în ultima vreme.Dar, ca de obicei, încercarea de a afla era în zadar.Frankie rămase în continuare pe scaunul ei. -Nu mă frământă numic, spuse ea supărată. -Nu? Buzele-i începură să-i tremure într-un mod imperceptibil.Cu o răbdare forţată luă dosarul şi i-l puse m faţa.AICI scrie cu totul altceva, Frankie.Prezenţa de anul aceasta la şcoală lasă de dorit.Frankie îşi ridică brusc capul. -Am avut de fiecare dată scutire de acasă accentua ea cu tărie. Samantha nu-şi putu stăpâni scepticismul.Frankie nu era primul copil care falsifica scutirile şi probabil nu era nici ultimul.Secretara încercase să ia legătura cu mama ei, dar fără succes pentru că nu exista nici un telefon. -Se poate, spuse ea cu hotărâre, dar asta nu este singura plângere împotriva ta.A trebuit să-ţi schimbăm ora de gimnastică după ce am aflat că ai fost acuzată de furt. -Nimeni nu va dovedi că am furat ceva! Nu, gândi cu tristeţe Samantha.Dar din nefericire avea propriile-i suspiciuni. -Mai ai şi altele, îi reaminti ea.Profesorii tăi se plâng că nu eşti atentă la ore.Discuţiile tale... -Dacă vă referiţi la cearta mea cu Melissa Stone -ridică cu furie tonul - ea a început.Zicea că e mai bună decât mine şi m-am săturat să tot aud asta. Melissa Stone, aprobă încet Samantha, era un copil insuportabil şi îngâmfat.Dar păstra un moment de victorie pentru vehemenţa lui Frankie.Acum ar fi putut să se agate de orice.Sinceritatea lui Frankie avea izul unei sfidări indignante, dar acest lucru nu o deranja.S-ar fi putut descurca cu antagonism.Dar.această reacţie era mai bună decât nici una. -Ştiu că nu e uşor să întorci şi celălalt obraz, spuse Samantha cu blândeţe, şi nu spun că ar trebui.Dar ar fi mult mai bine decât să te cerţi.Făcu o pauza.Iţi creezi o reputaţie de copil problemă, Frankie.Asta vrei? Nu a răspuns.In timp ce Frankie continua sa o privească pătrunzător, Samantha aşteptă cu nerăbdare un răspuns.Era conştienta de ceea ce reprezenta ea pentru fată - o femeie exagerat de confidentă care o domina.Dar nu voia să devină o figură autoritară ce investiga i acuza.Dorea ca Frankie să o respecte nu să seș  teamă de ea. -Ştii, remarcă, aceste mici discuţii trebuie să înceteze.Voi termina cu toată vorbăria.Cu siguranţă vei fi bucuroasă să nu-mi mai auzi vocea. Frankie nu reacţiona.Oricum reacţia pe care o dorea - bună, rea, de indiferenţă - era cu totul absentă.Ochii negri continuau să o privească.Nici măcar nu clipea. Triumful ei se dovedise a fi de scurtă durată.Samantha se linişti şi se aşeză la birou.Urmă o întrebare pusă pe un ton plin de curiozitate. -Îţi sunt antipatică, Frankie?Pentru o secundă fata păru la fel de tăcută ca şi până atunci, dar apoi dădu din umeri. -Îţi este frică de mine?Frankie îşi ridică bărbia spre cer.Se apără cu hotărâre. -Nu mă tem de nimeni!Şi cu asta-basta, gândi Samantha cu un umor ostil.Micuţa fată începu să vorbească serios, îşi muşcă buzele ca să nu râdă. -Spune-mi ceva, Frankie.Locuieşti cu mama ta? Afirmă plecându-şi capul.Samantha suspectase acest lucru de când observase că în dosar nu era menţionat numele tatălui.Se juca cu timpul sperând că Frankie va da cât de puţin bariera dintre ele la o parte.Dar ea se menţinea rigidă.Samantha îi crease o zvâcnire în adâncul inimii.Pe de o parte, ea nu putu să observe decât pantalonii peticiţi în genunchi - care erau mai scurţi decât trebuia.Bluza ei de trening albastră era zdenţuroasă i decolorată peste tot.Pe de altă parte ea realiză căș      întrebările îi displăceau lui Frankie şi încercă să fie mai atenta la tot ce spunea. -Ai fraţi, surori? Afară, o puternică rafală de vânt acu geamurile să răsune.în micul birou totul îşi pierdu farmecul.Samantha încă nu era pregătită să renunţe, încercă să continue. -Sunt curioasă, adăugă ea.Ai fraţi, surori? Frankie dădu din cap în semn că nu. -Doar noi două, eu i mama.Vorbise în silă.Samantha încetă pentru moment să oș      mai privească.Trimisese o scrisoare mamei ei de mai bine de o săptămână.Dar nu primise nici un răspuns, ceea ce o făcu să creadă că nu o interesează câtuşi de puţin soarta fiicei.Dar exista ceva în expresia feţei, ceva ce o puse pe gânduri... -Ce-a zis mama ta când a auzit că ai început să furi? Pentru puţin timp Frankie fu şocată, apoi, brusc, îşi privi genunchii.Samantha îi putu vedea o urmă trecătoare de ruşine.începu să tragă de pantaloni.într-un târziu îşi ridică ochii.Samantha observă poziţia rigidă a umerilor ei subţiri. Neîncrederea i se putu citi pe chip. -Frankie, spuse ea încet.Sunt îngrijorată din cauza ta.Vreau să te ajut şi să aflu de ce ai decăzut atât de mult în ultimul timp.Eşti o fată inteligentă.Eşti prea deşteaptă pentru asemenea lucruri.Ea ezită controlându-şi cu atenţie sentimentele. -Ştiu că unii copii intră în bucluc din mai multe motive.Pentru a se distra, sau poate pentru a le face părinţilor în ciudă.Sau poate, doar din lipsă de preocupare.Urmă o pauză în care respiră.Nu te pot ajuta până nu aflu ce te frământă, care e problema ta. Îşi ţinu respiraţia aşteptând cu nerăbdare un răspuns.Frankie o privea straniu.Samanthei îi era frică să spere că în sfârşit a reuşit să ajungă la ea, la sufletul ei.Dar nu reuşise.Privirea ei o îngheţă.Sări în picioare şi se învârti în jurul scaunului.Degetele-i subţiri apucară spătarul scaunului cu o furie cumplită încât încheieturile i se albiră. -Credeţi că nu sunt bună de nimic, domnişoară Taylor.Aveţi impresia că nu ştiu asta? Furia ei era legată de un resentiment nebun.Spuneţi că vreţi să mă ajutaţi.Ei bine, eu ştiu mai bine.Şi stiu şi de ce.Pentru că asta e meseria dumneavoastră, domnişoară Taylor, atâta tot! Dacă aş ieşi acum pe uşă nu v-aţi mai gândi la mine decât dacă aţi fi nevoită iar să vă deranjaţi pentru mine. Samantha îi înfruntă furia cu mare calm.în sinea ei se mira cum de reuşea să se stăpânească, întotdeauna se mândrise cu calmul ei, dar Frankie depăşea orice limită. -Dacă aş fi crezut că nu eşti bună de nimic, Frankie, n-aş mai fi fost aici ca să vorbesc de una singură în zadar.Crede-mă, mai am şi alte lucruri de făcut.Vorbea încet, dar cuvintele creau un impact dureros. Respiră adânc i numără până la douăzeci, pentru că zece nu era îndeajuns.ș -Mai mult de atât n-ai putea greşi, dar se pare că asta va trebui să descoperi singură.Făcu un semn spre scaun.Acum, te rog să stai jos! Se aşeză.Era prea năucită ca să opună reziztenţă.Pentru o fracţiune de secundă uimirea i se oglindi pe chip Samantha nu avea nici un motiv să se bucure.Ştia că va trebui să ri te aproape totul pentru a reu i să ajungă la Frankie.Tâmpleleș ș începură să o doară.Şi le masă şi apoi se întoarse spre fată. -Îmi pare rău că a trebuit să se întâmple aşa, vorbi ea încet.Vreau să te ajut, dar tu nu faci decât să îngreunezi situaţia amândurora. Frankie privi în jos, spre genunchi.Picioarele ei erau băgate sub scaun pregătite parcă de fugă.Samantha habar n-avea la ce se gândea ea, profilul fiindu-i umbrit.Samantha realiza faptul că Frankie ar fi putut nărui totul dacă ar fi plecat. Era un drum lung până jos...dar urcuşul era i mai lung.ș Fără să-şi dea seama Samantha începu să se mişte.Se opri lângă ea şi-şi puse mâna pe umărul ei.Frankie se încorda, dar Samantha n-o băgă în seamă. Îi vorbi încet, aproape implorând-o. -Sunt dispusă să îmi înlătur îndoiala, Frankie.Vreau să am încredere în tine.Poţi să faci i tu acelaşi lucru pentru mine?ș Pe neaşteptate atmosfera se linişti.După mult timp Frankie o privi cu ezitare.Gâtlejul Samanthei se încorda ciudat.în momentul acela fu cuprinsă de o mulţime de sentimente.îi observă mândria, un noian de sentimente - durere iș confuzie în acelaşi timp.Acceptarea deprimată care urmă o străpunse ca un cuţit. Ochii fetei erau trişti. -Eu...îşi drese glasul şi Samantha realiză cât de greu îi era.Cu vocea aproape stinsă continuă.Voi încerca.Samantha se simţi uşurată. -Asta e tot ce doream.Într-adevăr era mai mult decât sperase.Câştigase bătălia, nu războiul.Telefonul începu să sune.Ridică receptorul şi răspunse.Era Lou. -Domnul Larusso este aici. Nici nu clipi.Domnul Larusso, gândi ea cu înverşunare, ar fi putut să mai întârzie puţin.Inca nu terminase cu Frankie. Cât timp vorbi cu Lou nu-şi luă ochii de la Frankie. -Spune-i, te rog, că-l voi primi în câteva minute.Dar timpul atât de mult dorit păru neînsemnat.Se hotărî să mai facă ceva săpături pentru a afla câte ceva despre viaţa ei de acasă.Dar, încă o dată, Frankie strâmbă din nas.Răspunsul ei - când se hotărî să mai spună ceva - fu monosilabic i răutăcios.Simţea cu,ș siguranţă că Samantha încerca să afle mult mai multe.Samantha ştia că n-ar mai fi ajuns nicăieri dacă îi mai punea câteva întrebări. Suspinând de supărare o sună pe Lou şi o rugă să-l invite pe domnul Larusso înăuntru.Poate că el ar fi reuşit acolo unde ea dăduse greş, recunoscu cu asprime. încă mai ţinea receptorul în mână când uşa se deschise.Se întoarse întâlnindu-l pentru prima oară pe ofiţerul de eliberare condiţionată. -Samantha Taylor? Mă numesc Vince Larusso.înainta să dea mâna cu ea. Strângerea de mână fu scurtă; degetele abia se atinseseră, acest lucru neliniştindo.I se păru înalt şi puternic.Biroul părea atât de mic.Ea era prea înaltă pentru o femeie, aproape un metru şi şaptezeci şi şase.Dar pentru a-i vedea ochii trebuia să-şi ridice puţin capul.Dacă pentru ea părea înalt, atunci pentru Frankie cum era?Biata Frankie, era cea mai mică fată dintre toate clasele a «pta...Nu-i trebui mult să constate că gulerul negru al hainei nu era căptuşit.Şi nici nu semăna cu balaurul pe care ea şi-l închipuise.Culoarea părului era închisa, mai închisă ca a lui Frankie.îi dădu în iur de treizeci de ani Ochii erau de un căprui deschis, aproape aur.Trasaturile îi erau bine conturate; maxilarele erau proeminente.Buzele erau prea subţiri şi rigide pentru a o putea atrage, dar nu putea să nege că într-un fel arăta destul de bine. Nu se aşeză pe scaunul oferit de ea.îşi aruncă blazer-ul pe-o mână şi se năpusti asupra mesei de lucru aşezată sub fereastră.Privirea i se opri asupra lui Frankie. -A-ha! Deci tu eşti fetiţa cu degetele lipicioase.Spune-mi, Francesca.Câte astfel de isprăvi ai făcut înainte de a fi prinsă? Vocea lui era mătăsoasă i plăcută încât cuvintele avură efect imediat.Samanthaș         nu ştia cum reuşise să se abţină şi să nu vorbească. Ea rămase acolo unde era, la un pas de scaun.Vince Larusso îşi duse mâna la piept şi cu calm aşteptă răspunsul lui Frankie, ridicându-şi o sprânceană. Samanthei îi fu teamă să se uite la ea, dar privirea îi fu atrasă ca de un magnet.Vag auzi picioarele lui Frankie mişcându-se.îşi înfruntă inamicul cu o bravadă amuzantă luând în considerare şi diferenţa de înălţime dintre ei. Frankie se apropie de el şi începu să-şi mişte două degete în jurul nasului lui. -Doar două lucruri am de spus.în primul rând nu sunt o fetiţă.Iar în al doilea rând numele meu este Frankie, nu Francesca.Ai înţeles? Samantha era şocată.îi privi.Frankie avea o privire aspră, iar Vince Larusso era pur şi simplu amuţit.Un singur gând avea Samantha.Era bucuroasă că prima rundă se terminase.Dar runda a doua abia începea.

  Umbre din trecut de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   -S-a întâmplat ceva,doamnă? Vă pot ajuta cumva?Leigh Bransom nici nu îl văzu până când nu îi bătu în fereastra maşinii.Copleşită de durerea care îi cuprinsese partea inferioară a trupului,nu îşi mai dădea seama de nimic altceva.Ridicându-şi capul de pe volan şi întorcându-l spre glasul care îi atrăsese atenţia,scoase un geamăt de reînnoită agonie.Presupusul ei salvator arăta a orice altceva,numai a cavaler în armură strălucitoare,nu. -Vă simţiţi bine? întrebă el din nou.Nu,nu se simţea bine,dar nu avea să o recunoască în faţa acelui individ grosolan,care putea comite o crimă foarte uşor pe şoseaua pustie.Hainele îi erau murdare,pătate de unsoare şi transpiraţie.   Catarama mare din bronz,înfăţişând emblema statului Texas,îi apăru lui Leigh în dreptul ochilor în clipa când necunoscutul se aplecă de la o înălţime de cel puţin un metru optzeci pentru a se uita la ea prin geam.Blugii foarte uzaţi şi cămaşa ecosez din bumbac,cu mâneci scurte,cădeau foarte bine pe trupul lui voinic. Pălăria veche de cowboy îi arunca o umbră sinistră pe chip,ceea ce făcu ca,pe lângă dureri,groaza să îi dea lui Leigh o altă strângere de inimă.   Măcar să nu fi avut ochelarii aceia fumurii,care o împiedicau să-i vadă ochii! Parcă ghicindu-i gândurile,necunoscutul îşi scoase ochelarii şi Leigh se trezi având în faţă cei mai albaştri ochi pe care îi întâlnise vreodată.Nu surprinse nici o urmă de ameninţare în acea privire neliniştită,aşa că teama o părăsi.Omul putea fi murdar,dar nu şi periculos. -Nu vreau să vă fac nici un rău,doamnă.Vreau numai să ştiu dacă vă pot ajuta cu ceva.Leigh simţi în glasul străinului,ca şi în ochii lui,ceva ciudat de liniştitor. O altă durere îi străbătu trupul,de la şira spinării pornind,apoi în jurul mijlocului, până la abdomen.Îşi muşcă buza inferioară pentru a înăbuşi ţipătul pe care îl simţise urcându-i în gât,după care se prăbuşi în fa ă lovindu-se cu capul deț volan. -Dumnezeule mare! mai zise glasul acela nelinişit înainte ca portiera să fie larg deschisă.Văzându-i burta atât de mare,bărbatul fluieră uşor. -Ce naiba căutaţi aici,singură,în halul ăsta?o întrebă el aruncându-şi ochelarii neglijent pe bordul maşinii peste volan.Leigh răsufla greu,încercând să numere secundele cât dura contracţia.Întrebarea lui era aparent retorică, pentru că nu părea să aştepte vreun răspuns.Îi puse o mână pe umăr.Pe pielea ei rece şi umedă,mâna lui părea fierbinte şi uscată. -Uşurel,da? Uşor.E mai bine acum? întrebă el văzând-o oftând şi rezemându-se de spătar. -Da,zise ea şi închise ochii o clipă,încercând să mai capete ceva putere,ceva demnitate în faţa acelui străin,torturată,în acelaşi timp,de chinurile facerii. Mulţumesc.   -Pe dracu,n-am făcut încă nimic.Spuneţi,ce vreţi să fac? încotro mergeaţi?      -Spre Midland. -Şi eu la fel.Vreţi să vă duc eu până acolo?Ea îl privi atent.Se ghemuise între ea şi portieră.Îşi ţinea o mână puternică şi bronzată pe scaun,iar cealaltă pe volan.Acum că nu mai avea ochelarii de soare,îi putea cerceta ochii de un albastru intens care o priveau cu îngrijorare.Dacă era adevărat că ochii sunt oglinda sufletului,atunci Leigh ştia că se putea încrede în acel bărbat. -Cred...cred că ar fi cel mai bine.   El zise atunci,după ce aruncă o privire peste umăr: -Bănuiesc că ar trebui să vă duc cu maşina dumneavoastră şi să-mi las camioneta aici.Este...Oh,Doamne,iar? Simţise că avea să vină o altă contracţie înainte să o apuce durerea.Apăsându-şi mâinile de ambele părţi ale abdomenului,încercă să-şi aducă aminte că trebuia să gâfâie pentru a se forţa să se relaxeze şi să-si controleze durerea.După trecerea contracţiei,se lăsă moale pe spate. -Doamnă,până la Midland sunt vreo patruzeci de mila.N-o să reuşim.De când sunteţi în această stare? o întrebă el mângâietor şi calm. -Am oprit acum vreo trei sferturi de oră.Avusesem ceva dureri și până atunci, dar am crezut că e vorba da o indigestie.El zâmbi uşor şi Leigh observă nişte riduri provocate de râs în jurul acelor ochi uluitori. -Şi n-a oprit nimeni să vă ajute? Ea clătină din cap. -Au trecut doar două maşini,dar n-au oprit.Privirea lui cercetă interiorul maşinii pentru a-şi da seama dacă era destul spaţiu. -Credeţi că puteţi merge? Dacă nu,o să vă duc eu.Să o ducă? Unde? El îi citi panica din priviri şi îi explică: -Pute i să vă întindeţi în camioneta mea.Nu este o veritabilă sală da naşteri,dar  copilaşul n-o să ştie.De data aceasta zâmbi vizibil.Ridurile erau proeminente şi adânci,albul lor contrastând cu restul pielii care era bronzată puternic,iar dinţii perfecţi şi strălucitori îi luminau chipul arămiu.Leigh îşi dădu seama că,în alte condiţii,l-ar fi găsit dezarmant de atrăgător. -Cred că pot să merg singură,zise ea şi îşi trase picioarele de sub volan,în timp ce el se ridică pentru a-i face loc.Braţul lui puternic cuprinse ceea ce,odată, fusese un mijloc subţire şi ea se lăsă susţinută cu recunoştinţă.Cu paşi nesiguri şi mărunţi,se îndreptară spre spatele maşinii.Valuri sufocante de căldură se ridicau din câmpiile din vestul Texasului.Leigh abia putea trage în piept acel aer dogoritor.   -Haideţi,nu mai e mult.Îi simţi în obraz răsuflarea fierbinte,dar îşi concentra atenţia asupra mersului.Efortul lui de a-şi potrivi paşii după ai ei,mărunţi şi nesiguri,îl făcea să se clatine.Praful de pe şosea se ridica în norişori lăsânduse,apoi,pe unghiile degetelor ei de la picioare,care ieşeau din sandale,şi pe pielea crăpată a cizmelor lui.Camioneta era la fel de murdară ca şi el,acoperită de un strat subţire de praf de preerie.Albul şi albastrul se transformaseră într-un bej lipsit de strălucire.Era,de asemenea,plină de zgârieturi,dar Leigh răsuflă uşurată văzând că nu avea nici o inscripţie,obiect obscen sau sugestiv.   -Sprijiniţi-vă puţin până las în jos scăriţa,îi spuse el lăsând-o lângă camionetă, dar,de cum se întoarse el cu spatele,ea simţi o altă durere străbătându-i trupul. -Ah! ţipă Leigh,întinzând instinctiv mâna spre el.O cuprinse după umeri şi o palmă bătătorită îi trecu peste abdomenul tare pentru a-l susţine de  dedesubt. -Gata,gata,faceţi ce trebuie să faceţi.Eu sunt aici.Când contracţia o făcu să se simtă ca sfâşiată în două,î i îngropă fa a în umărul lui.Păru să țină o veșnicie,dar,în cele din urmă,trecu.Se surprinse gemând. -Vă puteți ridica?o întrebă el și ea încuviință.Se auzi,apoi,un zdrăngănit de metale,după care el se întoarse și o ajută să se urce în partea din spate a camionetei.Rămase rezemată de o parte a mașinii,în timp ce el întinse repede oș prelată pe podeaua striată a vehicolului.Nu părea deloc prea curată,dar era,oricum mai bine decât fundul ruginit al camionetei.Îl auzi înjurând încet și murmurând reproșuri ca pentru sine,întinzând,în același timp,pânza kaki.  -Haide i,spuse el apoi,luându-i umerii în mâini și așezând-o pe prelată.O să vă simțiți mai bine.Asta a fost. Oftă când spatele atinse suprafa a dură,fără să-i pese și nici măcar de faptul că aceasta era fierbinte.Transpira ia făcea ca rochia de varăț să i se lipească de trup. -Ați luat lecții ca să învățați  să respirați și așa? -Da.N-am putut să mă duc chiar de câte ori aș fi vrut,dar am învățat câte ceva.            -Simțiți-vă liberă să puneți în aplicare tot ce ați învățat,zise el grijuliu.Aveți ceva  în mașină care ne-ar putea fi de folos? -Am o geantă cu tot felul de lucruri,printre care și o cămașă de noapte din bumbac.În compartimentul pentru mănuși este un pachet de șervețele.Leigh se gândea că mama ei ar fi mândră,deoarece mereu îi spusese că o doamnă nu pleacă fără a a ceva la drum. -Mă-ntorc imediat. Sări din camionetă şi Leigh observă că,pentru un om cu greutatea lui,dovedea multă agilitate.Când intră din nou în raza ei vizuală,îl văzu venind cu cămaşa de noapte aruncată pe umăr ca o togă.Îi dădu pachetul de şerveţele.   -Dimineaţă am cumpărat ziarul ăsta.Am văzut odată,într-un film,că,în asemenea cazuri de urgenţă,un ziar este foarte bun.Oricum,aţi putea să-l puneţi sub... ăă...sub şale,zise el şi,după ce îi dădu ziarul împăturit şi necitit,îi întoarse spatele imediat coborând din camionetă.Îl ascultă dându-şi seama că era foarte sfioasă. Stânjeneala îi dispăru,însă,complet,când dureri puternice îi străpunseră abdomenul.Într-o clipă el îngenunche alături strângându-i mâna cu putere.   Gâfâind,ea zări ceasul de pe mâna lui stângă.Era din oţel inoxidabil,cu tot felul de cadrane şi alte prostii,şi ticăia foarte tare.Un obiect complicat şi scump care nu se potrivea deloc cu cizmele de cowboy pline de noroi şi cu hainele murdare.   De la ceas,privirea lui Leigh alunecă spre degetele lungi şi subţiri ale străinului, fapt care o făcu să observe că acesta nu purta verighetă.Avea,oare,copilul să fie adus pe lume de un bărbat care,nu numai că nu era medic,dar nu era nici măcar tată? -Sunteţi căsătorit? îl întrebă ea când o mai lăsă durerea. -Nu.Îşi scoase pălăria şi o azvârli în cabina camionetei.Avea părul lung,de un şaten jnchis. -Trebuie să fie groaznic.Îmi pare rău.El zâmbi şi scoase din buzunarul de la spate al blugilor o batistă pe care şi-o legă în jurul frunţii.Pe Leigh o uimea faptul că era atât de conştientă de atractivitatea acelui bărbat.Îşi descheiase câ iva nasturi de la cămaşă pentru a se răcori şi ea zări cum părul i se întindea ca  o pânză fină de păianjen pe pieptul bronzat.   -Eh,nu-i chiar aşa.Am avut eu probleme şi mai mari,zise el,buzele senzuale dezvelindu-i dinţii sclipitori.Scoase un şerveţel din pachet,cu care,cu mişcări blânde,îi şterse picăturile de transpiraţie de pe frunte şi de deasupra buzei superioare. -Data viitoare aţi putea să vă alegeţi o zi mai răcoroasă,glumi el smulgându-i un zâmbet. -Doris Day,spuse ea. -Poftim? -Era un film cu Doris Day.James Garner era soţul ei şi era de meserie obstetrician.Pe Arlene Francis au apucat-o durerile facerii într-un Rolls-Royce şi Doris Day l-a ajutat să aducă bebeluşul pe lume. -E filmul în care el intră cu maşina în piscină? Ea îi răspunze râzând: -Cred că da. -Cine ar fi crezut că un asemenea film ar putea fi educativ? zise el ştergând-o cu şerveţelul în jurul gâtului. -Cum vă numiţi? -Chad Dillon,doamnă. -Eu sunt Leigh Bransom. -Încântat,doamnă Bransom.Când o apucară iar durerile,nu mai fu atât de rău deoarece mâinile îndemânatice ale lui Chad începură să îi maseze uşor abdomenul,care se transformase ca într-o minge tare şi chinuitoare. -Cred că nu mai e mult,zise el după ce trecu contracţia.Din fericire,am în cabină un termos cu apă.Mă duc să mă spăl pe  mâini.Luă termosul din care îşi turnă pe mâini cât putu mai bine,afară,lângă camionetă. -Ce-ai făcut în după-amiaza aceasta? îl întrebă Leigh cu tact,mirându-se cum s-ar fi putut murdări în asemenea hal. -Am reparat un motor de avion.Mecanic,deci.Ciudat,dar nu părea... -Ar trebui să-ţi scoţi lenjeria îi spuse el încet.Leigh închise ochii,simţindu-se prea umilită pentru a-i putea susţine privirea.Dacă n-ar fi fost atât de atrăgător... -Nu e cazul acum să-ţi fie ruşine de mine.Trebuie să scoatem copilaşul. -Iartă-mă,şopti ea,după care îşi ridică rochia.Pentru că nu purta nici furou,nici sutien,din cauza căldurii,nu trebui decât să îşi scoată bikinii.Ajutată de Chad,îi dezbrăcă trecându-i peste picioarele încălţate în sandale. -Nu te-ai simţi mai bine desculţă? -Nu,e bine...Chad,ţipă ea străpunsă de o altă durere şi el îngenunche imediat între picioarele ei ridicate. -Îi văd căpşorul,zise el zâmbind uşurat.Trebuie să împingi sau...ce?   Gâfâind,ea începu să împingă cât putu de tare. -Aşa,o încuraja el.E foarte bine,doamnă.Glasul lui scăzut şi calm era ca un balsam revărsat peste trupul ei măcinat de durere. -Aproape că am terminat,Leigh,zise el şi se aplecă în faţă puţin pentru a-i şterge transpiraţia cu un alt şerveţel.Batista,pe care şi-o legase în jurul frunţii,era udă de propria lui sudoare.Îşi trecu dosul  mâinii peste sprâncenele groase.Părul de pe piept era umed şi ondulat.Repede scoase un cuţit din buzunarul de la spate al blugilor,întinzând piciorul ca să îşi poată strecura mâna înăuntru,apoi turnă apă peste el şi tăie o bretea de la cămaşa de noapte. -Eşti nemaipomenită,ştiai?Majoritatea femeilor ar ţipa şi s-ar da în spectacol,dar tu eşti cea mai curajoasă femeie din câte am cunoscut. Nu,nu,nu sunt!ţipă ea în gând,pentru că nu îl putea lăsa să creadă aşa ceva. Trebuia să-i spună cât de laşă era,de fapt,dar,înainte să apuce să deschidă gura,îl auzi spunând:   -Soţul tău va fi foarte mândru de tine. -Nu...nu am nici un soţ,zise ea strângând din dinţi,când o altă durere îi străbătu fiinţa.Uluit,Chad o privi cu o clipă înainte ca grimasele ei să îl alerteze.Ochii i se măriră de încântare. -Eşti extraordinară.Aşa.Puţin mai tare.Căpşorul a ieşit! strigă el râzând. Copilul se înecă,scuipă şi apoi începu să ţipe. -Haide,Leigh,te descurci de minune.Nu mai trebuie decât să scoatem umerii. Aşa,aşa,acum..Oh Doamne! făcu el prinzând în  mâini trupul alunecos al copilului,ia uite ce fetiţă frumoasă ai!Leigh simţi lacrimi de uşurare alunecândui pe obraji când îl văzu radiind. -Arată-mi-o,zise ea foarte slab.E sănătoasă? E...e perfectă,spuse el.Mai aşteaptă puţin ca să tai cordonul. Simţi lovituri de pumnişori şi picioruşe când el îi aşeză pruncul între coapse. -Cum te simţi? o întrebă neliniştit după o clipă,fără să îşi ridice privirea. Se concentra asupra a ceea ce avea de făcut.O picătură de sudoare îi atârna pe vârful nasului delicat. -Foarte bine,îi răspunse ea somnoroasă. -Te cred.Să ştii că eşti extraordinară.Ghemuit între picioarele ei,el îşi continua treaba.Îşi şterse cu mâneca transpiraţia de pe faţă,după care luă copilul roşu,ud şi cu pielea încreţită,care ţipa şi se zbătea,aşezându-i-l încetişor pe piept. -Oh,Chad,îți mulţumesc.Uită-te la ea,nu-i aşa că-i o minune? -Aşa e,zise el cu un glas aspru.Privirea ei duioasă se schimbă din nou într-una de durere.Simţi o uşoară zvâcnire şi,apoi,uşurare. -Aşa,e mai bine acum? o întrebă el adunând placenta în ziar. -Da.Tăie cu îndemânare cămaşa de noapte.Copilaşul scâncea la pieptul mamei,care nu mai simţea zăpuşeala,ci numai fărâma de viaţă ce i se mişca în braţe.Mâinile ei începură să cerceteze trupul umed al copilului.Îi numără degetuţele de la  mâini şi de la picioare,apoi îi sărută căpşorul.Fiica ei! Nu-i venea să creadă că fetiţa aceea micuţă şi perfectă ieşise din propriul ei trup. Chad îi aşeză între picioare tamponul făcut din cămaşa de noapte,prinzându-l de mijloc cu un cordon improvizat.   -Ce ciudat e să ai din nou abdomenul plat,zise ea oftând. -Sunt convins,chicoti el.Te simţi rău? Abia acum începea să simtă o durere surdă. -Nu,răspunse ea ştiind,însă,că,din scurta ezitare,se înţelesese că da. -Trebuie să ajungem la un spital,spuse Chad mai mult ca pentru sine. Îi trase,apoi,rochia peste picioare şi îi dădu bikinii cu stângăcie. -Dacă iei tu copilul,eu o să te iau pe tine,îi spuse după aceea şi,prinzând-o pe sub genunchi şi pe după gât,coborî din camionetă.Graţie paşilor lui mari ajunseră la maşină în câteva secunde.Deschise,portiera şi Leigh simţi aerul fierbinte dinăuntru izbind-o în faţă.După ce o aşeză pe locul însoţitorului,Chad ocoli repede maşina până la locul şoferului şi porni motorul. -Aerul condiţionat va răcori atmosfera imediat.Te-aş duce cu camioneta mea,dar drumul n-ar fi deloc prea lin şi,apoi,e şi plină de fiare. -Nu-i nimic,dar cum ţi-o vei recupera? -Nu-mi fac eu griji pentru asta,dar aşteaptă puţins-o încui.Într-o clipă a fost înapoi.Dădu scaunul în spate cât putu de mult pentru a-şi întinde picioarele lungi,după care o întrebă:   Scaunul acela nu se întinde? -Ba da. -Cred că ar fi mult mai comod aşa.Modifică poziţia scaunului şi o ajută să se reinstaleze împreună cu copilaşul.Când fu sigur că stăteau cât se putea de bine, îşi puse din nou ochelarii de soare.Pălăria de cowboy îi rămăsese în camionetă,dar mai avea încă batista legată în jurul frunţii şi îşi încheiase aproape toţi nasturii de la cămaşă. -Chad,poţi să-mi dai puţin geanta? Cred că ar trebui să o înfăşor în ceva. -Bineînţeles,spuse el uitându-se la trupul gol al nou-născutului. Nu îi trebui mult ca să apuce micul geamantan şi să îl pună pe locul din faţă. -Gata? Te simţi bine? -Foarte bine,îi răspunse ea zâmbind.El îi întoarse zâmbetul şi păru că ar fi vrut să spună ceva,dar se răzgândi,ambalând maşina pentru a o scoate din refugiu.Zgâlţâiturile pe care trebuiră să le suporte până când ajunseră la şosea o făcură pe Leigh să îşi muşte buzele. -Îmi pare rău,ştiu că te doare,dar mi se pare că n-ai sângerat prea mult.Nu cred că o să mai ai mult de suferit după ce vei ajunge la spital.   Leigh scotoci prin geantă şi găsi un tricou vechi în care înfăşură fetiţa. -Bine că l-am luat cu mine,zise ea absentă. -Unde ai fost sau unde te duceai,dacă tot veni vorba? -Am fost la Abilene,la o prietenă care s-a căsătorit aseară.Îmi luasem cea mai bună rochie de purtat în starea în care mă aflam ca să o îmbrac cu această ocazie, zise ea arătând spre umeraşul agăţat lângă bancheta din spate.Totuşi,mi-am luat şi ceva mai confortabil..El zâmbi văzând tricoul portocaliu al Universităţii din Texas în care înfăşurase fetiţa. -Providenţa a făcut aşa,îi spuse el şi,încruntându-se,îşi luă ochii de pe şosea destul de mult timp pentru a o privi cu seriozitate.Nu aveai ce să cauţi singură pe drum.Când trebuia să naşti? -Peste vreo două săptămâni.Ai dreptate,am căutat-o cu lumânarea.Dar ţineam atât de mult să merg la nuntă şi,dacă nu era cine să mă însoţească,am...   Lăsă fraza neterminată. -De ce n-ai rămas pe drumul 1-20? Merge direct de la Abilene la Midland. -Am condus o altă prietenă acasă,în Tarzan.Trebuia neapărat să văd şi eu un oraş numit Tarzan,în Texas.Durerile m-au apucat abia după ce-am plecat deacolo.El murmură ceva,râzând uşor. Sper ca fetiţa să nu aibă nimic,zise ea din nou,privindu-şi fiica ce se afla într-o stare de agitaţie. -La plămâni n-are nimic,spuse Chad zâmbind.Fetiţa urla.Chipul i se pătase şi nişte braţe mici se întindeau spre mamă.Leigh îl privea pe Chad cu nervozitate, temându-se ca plânsul ei să nu îl enerveze dar el era concentrat asupra şofatului, treabă nu prea dificilă,datorită faptului că nu mai trecea nici o maşină pe şosea.   Ce-aş fi făcut dacă Chad n-ar fi ajuns la timp?,se întrebă Leigh mutând copila de pe un braţ pe celălalt.Mai aveau încă vreo douăzeci de mile până la Midland şi ţipetele deveniseră şi mai acute.Leigh se uită la Chad,care îi întâlni privirea peste umăr.Încetini şi opri în mijlocul şoselei.Nu era nimeni pe şosea. -Ce să fac? îl întrebă ea consternată.Ce putea să ştie omul acela despre copii,când el nici măcar nu era căsătorit?Totuşi,conta pe el fără să se întrebe măcar de ce i se părea atât de normal acest lucru.El îşi trecu obosit o mână peste ceafă şi îşi dădu la o parte de pe frunte o şuviţă arsă de soare. -Habar n-am.Poate ar trebui...să...o hrăneşti...Leigh era fericită că lumina violetă a amurgului îi ascundea tulburarea. -Bine,dar nu voi avea lapte...cel puţin câteva zile încă. -Ştiu,dar poate e numai...ştii...nevoia instinctivă de...liniştire,zise el şi ridică din umeri.Copilul ţipa şi mai tare.Micuţele vinişoare albăstrui de pe cap deveniseră alarmant de proeminente,în timp ce îşi lovea mama cu pumnişorii.Luând hotărârea în locul ei,Chad îşi întinse mâna peste spătarul scaunului şi trase de breteaua rochiei de vară a lui Leigh.Incapabilă să îl privească,ea îşi mişcă umărul până când rochia îi alunecă îndeajuns pentru a-i dezveli un sân.   Apucându-l cu mâna,îl îndreptă spre faţa furioasă a micuţei,care cu o surprinzătoare precizie,se agăţă cu guriţa de sfârc.Leigh şi Chad izbucniră în râs în acelaşi timp.Câteva clipe continuară să chicotească văzând cu câtă poftă şi cât zgomot sugea.Ridicându-şi privirea,Leigh observă că Chad nu mai privea copilul,ci pe ea,iar privirea aceea o făcu să se oprească din râs instantaneu.. Îşi dădu seama,după acea privire plină de admiraţie,că,şi aşa neîngrijită cum era,el o găsea tot frumoasă.De fapt,cuvintele lui îi oferiră confirmarea: -Îţi stă bine în postură de mamă,Leigh,zise el încet.   Buclele astea lungi şi castanii,ochii albaştri-cenuşii asemeni norilor aducători de furtună,gura la fel de fragedă şi roză ca a fiicei tale şi,mai ales,expresia ta când te uiţi la copil -îmi amintesc de una din picturile acelea italiene ale secolului al XV -lea în care e zugrăvită Sfânta Fecioară.Numai că tu nu eşti o pictură,mai adăugă el şi continuă să o privească cu admiraţie.Leigh îl studie cu aceeaşi atenţie.Cum de se putuse gândi vreo clipă că acel om ar fi reprezentat un pericol? Nu îi văzuse decât hainele murdare,chipul brăzdat de sudoare şi neras.Acum îi observă blândeţea din privire.Mâinile,deşi cu bătături,păreau sigure,puternice şi capabile de mângâiere.Amintindu-şi intimitatea în care o văzuse,îşi plecă genele negre pentru a-şi feri ochii de ai lui.Uitându-se în jos,la fetiţă,văzu mâna lui Chad întinzându-se spre aceasta.Şi mai aproape.Îşi ţinu răsuflarea.Degetul lui arătător atinse obrazul fiicei ei mângâind-o,şi Leigh simţi acea mângâiere şi pe sânul ei. -Ce nume o să-i pui? -Sarah,zise ea fără nici o ezitare. -Îmi place. -Da,făcu ea privindu-l din nou.A a o chema pe soacra mea.El îşi retrase mâna de     parcă s-ar fi ars. -Am avut impresia că ai spus că nu eşti măritată. -Nu mai sunt.Soţul meu a fost ucis.Chad rămase tăcut un minut privind soarele care apunea,ca o minge roşie la capătul şoselei. -Îmi pare rău,spuse el apoi uşor.Când? -Acum opt luni.Nici n-a ştiut că eram însărcinată.Lucra la departamentul pentru narcotice.A fost împuşcat în timpul unui raid.Această ultimă explicaţie şoptită se auzi după un scurt moment de tăcere.Chad se uită din nou la fetiţa care dormea făcând din când în când gestul de a suge. -Cred că sunteţi două doamne foarte deosebite,mai şopti el înainte de a porni maşina.Leigh trebuie să fi adormit după aceea,pentru că următorul lucru pe care îl conştientiza fu acela că Chad trăgea maşina în faţa intrării unui spital. Oprind,începu să claxoneze prelung şi tare.Apoi,întorcându-se spre ea,îi luă copilul de la sân şi îi atrase atenţia:   -Aranjează-ţi rochia puţin.Cu o grabă neîndemânatică,ea începu să îşi lege la loc breteaua,iar când Sarah reîncepu să dea semne de agitaţie,Chad i-o dădu înapoi mamei. -Aşteaptă aici,îi spuse el.Era un alt Chad,care dădea ordine ca un general infirmierelor şi asistentelor venite să vadă ce se întâmplase.Portiera fu deschisă iute şi nişte  mâini nerăbdătoare înşfăcară fetiţa.După care veni şi rândul lui Leigh să fie scoasă şi luată cu targa.Drumul de la maşină până la sala de consultaţii îi provocă ameţeală şi o uşoară senzaţie de greaţă.Fu aşezată pe o masă cu picioarele proptite în nişte suporturi reci de metal.   Unde era copilul? O durea ceva.Să fi fost sânge ceea ce simţea şiroindu-i pe pulpe? De unde ştiau cum o cheamă?O durea când o atingeau şi când o consultau.Cine era doctorul acela care îi tot spunea să nu îşi facă nici o grijă? îi făceau o injecţie?Unde era Chad?Chad...   -Leigh?Îi era foarte somn.Abia îşi putea ţine ochii deschişi.Încăperea era cufundată în întuneric.Când încercă să îşi mişte picioarele,simţi o înţepătură între coapse,iar faţa îi era fierbinte şi o furnica.Încet-încet,îşi dădu seama că o mână blândă îi mângâia părul.Simţea dureri peste tot.Deschise ochii mai mult şi văzu chipul frumos şi îngrijorat al lui Chad Dillon aplecat asupra ei. -Leigh,eu trebuie să plec acum.Îmi pare rău că te-am trezit,dar voiam să-mi iau rămas bun. -Sarah? -E bine,îi răspunse el zâmbind.Am trecut întâi pe la ea.E la incubator, deocamdată,dar m-au asigurat că e puternică şi sănătoasă.N-are nimic la plămâni E perfectă.Leigh închise iar ochii,atât cât să spună în gând o rugăciune de mulţumire. -Când o s-o pot vedea? -După ce o să-ţi mai revii.Ai trecut prin foarte multe,îţi aminteşti?   Palma îi zăbovi uşoară pe obraz înainte ca să şi-o retragă. Încurcată,tulburată şi dezorientată,Leigh îşi plimbă privirea prin încăpere şi zări un imens buchet de trandafiri galbeni pe tava portabilă de la capătul patului. -Flori? făcu ea întrebătoare. -Nici unei proaspete mame nu trebuie să-i lipsească aşa ceva.Lacrimi inexplicabile îi umplură ochii.Trandafirii aceia costaseră,probabil,o avere,şi el nu îşi putea permite să îşi cumpere măcar o pereche de cizme. -Îţi mulţumesc,eşti foarte drăguţ,Chad. El îşi lăsă capul în jos,timid ca un băieţandru. -Medicul care te-a îngrijit i-a sunat pe părinţii tăi în Big Spring.Le-am găsit adresa şi numărul de telefon în portmoneul tău,pe un cartonaş din acelea de notat -în caz de urgenţă.Vin încoace,i-am spus doctorului unde e parcată maşina,iar cheile i le-am dat asistentei şefe.Cu ajutorul talonului tău de asigurări v-am internat pe tine şi pe Sarah fără nici un fel de probleme.Doctorul va trece să te vadă mâine dimineaţă,dar mi-au spus că nu ai nevoie decât de odihnă.Nu cred că ţi-am făcut ceva rău.Cum te simţi? -De parcă aş fi născut într-o camionetă,zise ea riscând un zâmbet.Mă înţeapă toată faţa. -Te-a ars soarele,îi spuse el atunci,chicotind încet. -Nu se poate! -Ba da.Vrei să-ţi dau cu puţină crema? Sora a lăsat ceva pe-aici. -Nu te superi? Era o întrebare de-a dreptul ridicolă dupa tot ce făcuse pentru ea şi expresia de pe chipul lui exact acest lucru îl indica.Îşi turnă puţină cremă în palmă şi,cu degetele de la cealaltă mână,începu să i-o aplice pe pielea arsă de pe frunte,nas şi obraji.Atingerea lui era uşoară,degetele lunecându-i pe faţă pentru a întinde crema.Sprâncene,pomeţi,nas,bărbie,totul cădea pradă ochilor lui.Îi atinse din greşeală colţul gurii.Mâna îi încremeni,deodată,şi se uită le ea.Inima ei încetă să mai bată şi nu porni din nou decât după ce el îşi continuă treaba,nu pentru mult timp însă. -E mai bine,spuse ea,pe când el închidea sticluţa de cremă.   De ce era,oare,atât de emoţionată? Toate mamele sunt aşa sensibile? Se lupta teribil să-şi înfrâneze o dorinţă acută de a plânge şi nu ştia de ce. -Mă bucur că v-am fost de folos,doamnă,zise el zâmbind,dar cuvintele acelea sunară ciudat de solemn.Leigh se întrebă dacă îşi imaginase doar că,gura lui tremurase puţin. -Ai fost...începu ea şi înghiţi nodul care i se pusese în gât.Habar n-am ce m-aş fi făcut fără tine! Î i mulţumesc mult,Chad.ț -Eu îţi mulţumesc,Leigh,că ai avut încredere în mine.Vă doresc ţie şi lui Sarah numai bine.Se îndreptă şi dădu să plece,dar,după ce făcu doi paşi,se opri. Îşi lăsă capul în jos,ca şi cum i-ar fi fost atârnat de gât,şi ţintui cu privirea podeaua din plăcuţe de ceramică,de parcă ar fi putut afla acolo răspunsul la o mare dilemă.Se întoarse,apoi,deodată,şi,distanţa pe care o făcuse în doi paşi,o făcu acum într-unul singur.Braţele-i viguroase îl susţinură când se aplecă deasupra ei. -Leigh,spuse el şi îşi lipi buzele de ale ei,mişcându-le încet şi depărtându-i-le uşor.O sărută fără grabă ca,apoi,imediat să plece,statura lui înaltă,bine clădită, fiind înghiţită de întunericul încăperii.Uşa se închise cu zgomot în urma lui. Leigh se miră de lacrimile care îi alunecau în colţul ochilor,absorbite imediat de perna tare de spital.   continuarea o puteti descarca de aici....

Umbre din trecut  de Sandra Brown Capitolul 1.   - S-a întâmplat ceva, doamnă? Vă pot ajuta cumva? Leigh Branson nici nu îl văzuse până nu îi bătuse în fereastra maşinii. Copleşită de durerea care îi cuprinsese partea inferioară a trupului, nu îşi mai dăduse seama de nimic alceva. Ridicându-şi capul de pe volan şi întorcându-l spre glasul care ii atrăsese atenţia, scoase un geamăt de reânoită agonie. Presupusul ei salvator arăta ca orice alceva, numai ca cavaler în armură strălucitoare, nu. - Vă simţiţi bine? întrebă el din nou. Nu, nu se simţea bine, dar nu avea să o recunoască în faţa acelui individ grosolan, care putea comite o crimă foarte uşor pe şoseaua pustie. Hainele îi erau murdare, pătate de unsoare şi transpiraţie. Catarama mare din bronz, infăţinşând emblema statului Texas, îi apăru lui Leigh în faţa ochilor în clipa în care necunoscutul se aplecă de la o înălţime de cel puţin un metru optzeci pentru a se uita la ea prin geam. Blugii foarte uzaţi şi cămaşa ecosez din bumbac, cu mâneci scurte, cădeau foarte bine pe lângă trupul lui voinic. Pălăria veche de cowboy îi aruncă o umbră sinistră pe chip, ceea ce făcu ca, pe lângă dureri, groaza să îi dea lui Leigh o altă strângere de inimă. Măcar să nu fi avut ochelarii aceea fumurii, care o împiedicau să-i vadă ochii. Parcă ghicindu-i gândurile, necunoscutul îşi scoase ochelarii şi Leigh se trezi având în faţă cei mai albaştri ochi pe care îi întâlnise vreodată. Nu surprinse nici o urmă de ameninţare în acea privire neliniştită,aşa că teama o părăsi. Omul putea fi murdar, dar nu şi periculos. - Nu vreau să vă fac nici un rău, doamnă. Vreau să ştiu numai dacă vă pot ajuta cu ceva. O altă durere îi străbătu trupul, de la şira spinării pornind, apoi în jurul mijlocului, pnă la abdomen. În muşcă buza interioară pentru a înăbuşi ţipătul pe care îl simţise urcându-i în gât, după care se prăbuşi în faţă, lovindu-se cu capul de volan. - Dumnezeule mare! Mai zise glasul acela neliniştit înainte ca portiera să fie larg deschisă. Văzându-i burta atât de mare, bărbatul fluieră uşor. - Ce naiba căutaţi aici, singură, în halul ăsta? o întrebă el aruncându-şi ochelarii neglijent pe bordul maşinii peste volan. Leigh răsufla greu, încercând să numere secundele cât dura contracţia. Întrebarea lui era aproape retorică, pentru că nu părea să aştepte vreun răspuns. Îi puse o mână pe umăr. Pe pielea ei rece şi umedă, mâna lui părea fierbinte şi uscată. - Uşurel, da? Uşor. E mai bine acum? întrebă el văzând-o oftând şi rezemându-se de spătar. - Da, zise ea şi închise ochii o clipă, încercând să mai capete ceva putere, ceva demnitate în faţa acelui străin, torturată, în acelaşi timp, de chinurile facerii. Mulţumesc. - Pe dracu’, n-am făcut încă nimic. Spuneţi, ce vreţi să fac? Încotro mergeţi? - Spre Midlan. - Şi eu la fel. Vreţi să vă duc eu până acolo? Ea îl privi atent. Se ghemuise între ea şi portieră. Îşi ţinea o mână puternică şi bronzată pe scaun, iar cealaltă pe volan. Acum că nu mai avea ochelarii de soare, îi putea cerceta ochii de un albastru intens care o priveau cu îngrijorare. Dacă era adevărat că ochii sunt oglinda sufletului, atunci Leight ştia că se putea încrede în acel bărbat. - Cred... cred că ar fi cel mai bine. El zise atunci, după ce aruncă o privire peste umăr: - Bănuiesc că ar trebui să vă duc cu maşina dumneavoatră şi să-mi las camioneta aici. Este... Oh, Doamne, iar? Simţise că avea să vină altă contracţie înainte să  apuce durerea. Apăsându-şi mâinile pe ambele părţi ale abdomenului, încercă să-şi aducă aminte că trebuia să gâfâie pentru a se forţa să se relaxeze şi să-şi controleze durerea. După trecerea contracţiei, se lăsă moale pe spate. - Doamnă, până la Midland sunt vreo patruzeci de mile. N-o să reuşim. De când sunteţi în această stare? o întrebă el mângâietor şi calm. - Am oprit acum vreo trei sferturi de oră. Avusesem ceva dureri şi până atunci, dar am crezut că e vorba de o indigestie. El zâmbi uşor şi Leigh  observă nişte riduri provocate de râs în jurul acelor ochi uluitori. - Şi n-a oprit nimeni să vă ajute? Ea clătină din cap. - Au trecut doar două maşini, dar n-au oprit. Privirea lui cercetă interiorul maşinii pentru a­si da seama dacă era destul spaţiu. - Credeţi că puţeţi merge? Dacă nu, o să vă duc eu. Să o ducă? Unde? El îi citi panica din priviri şi îi explică. - Puteţi să vă întindeţi în camioneta mea. Nu este o veritabilă sală de naşteri, dar copilaşul n-o să ştie. De data asta zâmbi vizibil. Ridurile erau proeminente şi adânci, albul lor contrastând cu restul pielii care era bronzată puternic, iar dinţi pefecţi şi strălucoitori îi lumina chipul arămiu. Leigh îşi dădu seama că, în alte condiţii, l-ar fi găsit dezarman de seducător. - Cred că pot să merg singură, zise ea şi îşi trase picioarele de sub volan, în timp ce el se ridică pentru a-i face loc. Braţul lui cuprinse ceea ce, odată, ce fusese un mijloc subţire şi ea se lăsă susţinută cu recunoştinţă. Cu paşi nesiguri şi mărunţi, se îndepărtă spre spatele maşinii. Valuri sufocante de ccăldură se ridicau pe câmpurile din vestul Texasului. Leigh deabea putea trage în piept acel aer dogoritor. - Haideţi, nu ma e mult. Îi simţi în obraz răsuflarea fierbinte, dar îşi concentră atenţia asupra mersului. Efortul lui de a-şi potrivi paşii după ai ei, mărunţi şi nesiguri, îl făcea să se clatine. Praful de pe şosea se ridică în norişori lăsându-se, apoi, cu unghii;e degetelor ei de la picioare, care ieşeau din sandale şi pe pielea crăpată a cizmelor ei. Camioneta era la fel de murdară ca şi el, acoperită cu un strat subţire de praf de preerie. Albul şi albastru se transformaseră într-un bej lipsit de strălucire. Era, de asemenea, plină de zgârâieturi, dar Leigh răsuflă uşurată văzând că nu avea nici o înscripţie, obiect obscen sau sugestiv. - Sprijiniţi-vă puţin până las jos scăriţa, îi spuse el lăsând-o lângă camionetă, dar, de cum se întoarse el cu spatele, ea simţi o altă durere străbătându-i trupul. - Ah! ţipă Leigh, întinzând înstinctiv mâna spre el. O cuprinse după umeri şi o palmă bătătorită îi trecu peste abdomenul tare pentru a-l susţine de dedesubt. - Gata, gata, faceţi ce trebuie să faceţi. Eu sunt aici. Când contracţia o făcu să se simtă ca sfâşiată în două, îşi îngropă faţa în umărul lui. Păru să ţină o veşnicie, sar, în cele din urmă, trecu. Se surprinse gemând. - Vă puteţi ridica? o întrebă şi ea încuviinţă. Se auzi, apoi, un zdrănganit de metale, după care el o întoarse să o ajute să se urce în partea din spate a camionetei. Rămase rezemată de o parte a maşini, în timp ce el întinse repede o prelată pe podeaua stricată a vehicului. Nu părea deloc prea curată, sar era, oricum, fundul ruginit al camionetei. Îl auzi înjurând încet şi murmurând reproşuri ca pentru sine, întinzând în acelasî timp, pânza kaki. - Haideţi spuse el apoi, luându-i umerii în mâini şi aşezând-o pe prelată. O să vă simţiţi mai bine. Aşa a fost. Oftând când spatele atinse suprafaţa dură, fără să îi pese nici măcar de faptul că aceasta era fierbinte. Transpiraţia făcea ca rochia de vară să i se lipească de trup. - Aţi luat lecţii ca să învăţaţi să respiraţi aşa. - Da. N-am putut să mă duc chiar de câte ori aş fi vrut, dar am învăţat câte ceva. - Simţiţi-vă liberă să puneţi în aplicare tot ce aţi învăţat, zise el grijuliu. Aveţi ceva în maşină care ne-ar putea fi de folos? - Am o geantă cu tot felul de lucruri, printre care şi o cămaşă de noapte din bumbac. În compartimentul pentru mănuşi este un pacheţel de şerveţele. Leigh se gândea că mama ei ar fi fost mândră, deoarece mereu îi spusese că o doamnă nu pleacă fără aşa ceva la drum. - Mă-ntorc imediat. Sări din camionetă şi Ligh observă că, pentru un om cu greutatea lui, dovedea multă agilitate. Când intră din nou în raza ei vizuală, îl văzu venind cu cămaşa de naopte aruncată pe umăr ca o togă. Îi dădu pachetul de şerveţele. - Dimineaţă am cumpărat ziarul ăsta. Am văzut odată, într-un fiml, că, în asemenea cazuri de urgentă, un ziar este foarte bun. Oricum, aţi putea să-l puneţi sub... ăă... sub şale, zise el şi, după ce îi dădu ziarul împături şi necitit, îi întoarse spatele coborând din camionetă. Îl ascultă dându-şi seama că era foarte sfioasă. Stânjeneala îi dispăru, însă, complet, când dureri puternice îi străpunsese abdomenul. Într-o clipă el îngenuche alături strângându-i mâna cu putere. Gâfâind ea zări ceasul de la mâna stângă. Era din oţel inoxidabil, cu tot felul de cadrane şi alte prostii, şi ţăcăia foarte tare. Un obiect complicat şi scump care nu se potrivea deloc cu cizmele de cawboy pline de noroi şi hainele murdare. De la ceas, privirea lui Leigh alunecă spre degetele lungi şi subţiri ale străinului, fapt pentru care o făcu să observe că acesta nu purta verighetă. Avea, oare, copilul să fie adus pe lume de un bărbat care, nu numai că nu era medic, dar nu era nici măcar tată? - Sunteţi căsătorit? îl întrebă ea când o mai lăsă durerea. - Nu. Îşi scoase pălăria şi o azvârli în cabina camionete. Avea părul lung, de un şaten închis. - Trebuie să fie groanic. Îmi pare rău. El zâmbi şiscoase din buzunarul de la spate al blugilor o batistă pe care şi-o legă în jurul frunţii. Pe Leigh o uimea faoptul că era atât de conştientă de atractivitatea acelui bărbat. Îşi deschise câţva nasturi a se răcori şi ea zări cum părul i se întindea ca o pânză fină de păianjen pe pieptul bronzat. - Eh, nu-i chiar aşa. Am avut eu probleme şi mai mari, zise el, buzele senzuale dezvelundu-i dinţii sclipitori. Scoase un şerveţel din pachet, cu care, cu mişcări blânde, îi şterse picăturile de transpiraţie de pe frunte şi de deasupra buzei superioare. - Data viitoare aţi putea să vă alegeti cu o zi mai răcoroasă, glumi el smulgându-i un zâmbet. - Doris Day, zise ea. - Poftim. - Era un film cu Doris Day. James Garner era soţul ei şi era de meseries obstretician. Pe arlene Francis au apucat-o durerile faceri într-un Rolls-Royce şi Doris Day la ajutat să aducă bebeluşul pe lume. - E filmul în care el intră cu maşina în piscină? Ea îi răspunse râzând. - Cred că da. - Cine ar fi crezut că asemenea fim ar putea fi educativ? Zise el ştergând-o cu şervetelul în jurul gurii. - Cum vă numiţi? - Chad Dillon, doamnă. - Eu sunt Leigh Bransom. - Încântat, doamnă. Când o apucă iar durerile, nu mai fu atât de rău, deoarece mâinile îndemânate a lui Chad începură să îi maseze uşor abdomenul, care se transformase parcă într-o minge tare şi chinuitoare. - Cred că nu ma e mult, zise el după ce trecu contracţia. Din fericire, am în cabină un termos cu apă. Mă duc să mă spăl pe mâini. Luă termosul care îşi luă pe mâini cât putu mai bine, afară lângă camionetă. - Ce-ai făcut în după-amiaza aceasta? îl întrebă cu tact, mirându-se cum s-ar fi putut murdări în asemenea hal. - Am reparat un motor de avion. Mecanic, deci. Ciudat, dar nu părea... - Ar trebui să-ţi scoţi lenjeria î spuse el încet. Leigh închise ochii, simţindu-se prea umilită pentru a-i putea susţine privirea. Dacă n-ar fi fost atât de atrăgător... - Nu e cazul să-ţi fie ruşine de mine. Trebuie să scoatem copilul. - Iartă-mă, şopti ea, după care îşi ridică rochia. Pentru că purta nici furou, nici sutien, din cauza căldurii, nu trebuia decât să scoată bikinii. Ajutată de Chad, îi dezbrăcă trecândui peste picioare picioarele încălţate în sandale. - Nu te-ai simţi mai bine seculţă? - Nu, e bine... Chad, ţipă ea străpunsă de o altă durere şi el îngenuche imediat între picioarele ei ridicate. - Îi văd căpuşorul, zise el zâmbind uşurat. Trebuie să împinfi sau...ce? Gâfâind, ea începu să împingă cât putu de tare. - Asa, o încurajă el. E foarte bine, doamnă. Glasil lui scăzut şi calm era ca un balsam revărsat pentru trupul ei măcinat de durere. - Aproape că am terminat, Leigh, zise el şi se aplecă în faţă puţin pentru a-l şterge transpiraţia cu un alt şerveţel. Batista pe care şi-o legase în jurul frunţii, era udă de propria lui sudoare. Îşi trecu dosul mâinii peste sprâncenele groase. Părul de pe piept era umed şi ondulat. Repede scoase un cuţit din buzunarul de la spate al bkugului, întinzând piciorul ca să îşi strecoare mâna înăuntru, apoi turnă apă peste el şi tăie o bretea de la cămaşa de noapte. - Eşti nemaipomenită, ştiai? Majoritatea femeilor ar ţipa şi s-ar da în spectacol, dar tu eşti cea mai curajoasă femeie din câte am cunoscut. Nu, nu, nu sunt! ţipă ea în gând, pentru că nu piutea să îl creadă aşa ceva. Trebuia să-i spună cât de laşă era, de fapt, dar, înainte să apuce să deschidă gura. - Soţul tău va fi foarte mândru de tine. - Nu... nu am nici un soţ, zise ea strângând din dinţi, când o altă durere îi străbătu fiinţa. Uluit, Chad o privi o clipă înainte ca grimadele ei să îl alerteze. Ochii i se măriră de încântare. - Eşti extraordinară. Aşa. Puţin matare. Căpşorul a ieşit! strigă el râzând. Strigă el râzând, scuipă şi apoi începu să ţipe. - Haide, Leigh, te descurci de minune. Nu mai trebuie decât să scoatem umerii. Aşa, aşa, acum! Oh, Doamne! Făcu el prinzând în mâini trupul alunecos al copilului. Ia uite ce fetiţă frumoasă ai! Leigh simţi lacrimi de uşurare alunecându-i pe obraji când îl văzu radiind. - Arată-mi-o, zise ea, foarte slab. E sănătoasă? - E... e perfectă, spuse el. Mai aşteaptă puţin ca să tai cordonul.Simţi lovituri de pumnişori şi de picioruşe când el îi aşeză pruncul între coapse. - Cum te simţi? o întrebă neliniştit după o clipă, fără să îşi ridice privirea. Se concentră asupra a ceea ce avea de făcut. O picătură de sudoare îi pe vârful nasului delicat. - Foarte bine, îi spuse ea somnoroasă. - Te cred. Să ştii extraordinară. Ghemuit între picioarele ei, el îşi continuă treabă. Îşi şterse cu mâneca transpiraţia de pe faţă, după care luă copilul roşu, ud cu pilea încreţită, care ţipa şi se zbătea, aşezându-i-l încetişor pe piept. - Oh, Chad, îţi mulţumesc. Uită-te la ea, nu-i aşa că-i o minune? - Aşa e, zise el cu glas aspru. Pricirea ei duioasă se schimbă din nou într-una de durere. Simţi o uşoară zvâcnire şi, apoi, uşurare. - Aşa, e mai bine acum? o întrebă el plancenta din ziar. - Da. Tăie cu îndemânare cămaşa de noapte.. Copilaşul scâncea la pieptul mamei, care nu mai simţea zăpuşeala, ci numai fărâma de viaţă ce i se mişca în braţe. Mâinile începu să cerceteze trupul umed al copilaşului.. Îi numără degeţelele de la mâini şi de la picioare, apoi îi sărută căpuşorul. Fica ei! Nu-i venea să creadă că fetiţa aceea micuţă şi perfectă ieşise din propriul ei trup. Chat îi aşeză între picioare tamponul făcut din cămaşa de noapte, prinzându-i de mijloc cu un cordon improvizat. - Ce ciudat să ai din nou abdomen plat, zise ea oftând. - Sunt convins, chicoti el. Te simţi rău? Abia acum începu să simtă o durere surdă. - Nu, răspunse ea ştiind, însă, că, din scurta ezitare, se înţelsese că da. - Trebuie să ajungem la un spital, spuse Chad mai mult pentru sine. Îi trase, apoi rochia peste picioare şi îi dădu bikini cu stângăcie. - Dacă iei tu copilul, eu o să te iau pe tin, îi spuse după aceea şi, prinzând-o sub genuchi şi de după gât, coborâ din camionetă. Graţie paşilor lui maroii ajunseră la maşină în câteva secunde. Deschise portiera şi Leigh simţi aerul fierbinte dinăuntru izbind-o în faţă. După ce o aşeză pe locul însoţitorului, Chad ocoli repede maşina până la locul şoferului şi porni motorul. - Aerul condiţionat va răcori admosfera imediat. Te-aş duce cu camioneta mea, dar drumul n-ar fi deloc prea lin şi, apoi, e şi plină de fiare. - Nu-i nimic, dar cum ti-o vei recupera? - Nu-mi fac eu griji pentru asta, dar aşteaptă puţin s-o încui. Într-o clipă a fost înapoi. Dădu scaunul în spate cât putu de mult pentru a-şi întinde picioarele lungi, după care o întrebă. - Scaunul acela nu se întinde? - Ba da. - Cred că e mult mai comod aşa. Modifică poziţia scaunului şi o ajută să se reinstaleze împreună cu copilaşul. Când fu sigur că stăteau cât se putea de bne, îşi puse din ochelarii de soare. Pălăria de caowboy îi rămăsese în camionetă, dar mai avea încă batista legată în jurul frunţii şi îşi încheiase aproape toţi nasturii de la cămaşă. - Cgad, poţi să-mi dai puţin geanta? Cred că ar trebui să o înfăşor în ceva. - Binţeles, spuse el uitându-se la trupul gol al nou-născutului.. Bu îî trebui mult ca să apuce micul geamanta şi să îi pună locul din faţă. - Gata? Te simţi bine? - Foarte bine, îi răspunse ea zâmbind. El îi întoarse zâmbetul şi îi păru să spună ceva, dar se răzgândi, ambalând maşina pentru a o scoate din refugiu. Zgâlţâiturile pe care trebuiră să le suporte până când ajunseră la şosea o făcură pe Leigh să îşi muşte buzele. - Îmi pare rău, ştiu că te doare, dar mi se pare că n-ai sângerat prea mult. Nu cred că o să mai ai mult de suferit după ce vei ajunge la spital. Leigh scotoci prin geantă şi găsi un tricou vechi în care înfăşură fetiţa. - Bine că l-am luat cu mine, zise ea absentă. - Unde ai fost sau unde te duceai, dacă tot veni vorba? - Am fost la Abilene, la o prietenă care s-a căsătorit aseară. Îmi luasem cea mai bună rochie de purtat în starea în care mă aflam ca să mă îmbrac cu această ocazi, zise ea arătând spe umeraşul agăţat lângă bancheta din spate. Totuşi, mi-am luat şi ceva mai confortabi. El zâmbi văzând tricoul portocaliu al Univeristăţii din Texas în care înfăşurase fetiţa. - Providenţa a făcut aşa, îi spuse el şi, întorcându-se, îşi luă ochi de pe şosea destul de mult timp pentru a o privi cu seriozitate. Nu aveai ce să cauţi singură pe drum. Când trebuia să naşti? - Peste vreo două săptămâni. Ai dreptate, am căutat-o cu lumânarea. Dar ţineam atât de mult să merg la nuntă şi, dacă nu era cine să mă însoţească, am... Lăsă fraza neterminată. - De n-ai rămas pe drumul I-20? Merge direct de la Abilene la Midland. - Am condus o altă prietenă acasă, , în Tarzan. Trebuia neapărat să văd şi eu un oraş numit Tarzan, în Texas. Durerile m-au apucat după ce-am plecat de acolo. El murmură ceva, râzând uşor: - Dper ca fetiţa să nu aibă nimic, zise ea din nou, privindu-şi fiica ce se afla intr-o stare de agitaţie. - La plămâni n-are nimic, zise Chad zâmbind. Fetiţa urla. Chipul i se pătase şi nişte braţe mici se întindeau spre mamă. Leigh sprivea spre mamă. Leigh îl privi pe Chad cu nervozitate, temându-se ca plândul ei să nu îl enerveze, dar el era concentrat asupra şofatului, treabă nu prea delicată, datorită faptului că nu mai trecea nici o maşină pe şosea. Ce-aş fi făcut dacă Chad nu ar fi ajuns la la timp, se întrebă Leigh mutând copila de pe un braţ pe altul. Mai aveau vreo douăzeci de minute până la Midland şi ţipetele devenise şi mai acute. Leigh se uită la Chad, care îi întâlni privirea peste umăr, încetini şi opri în mijlocul şoselei. Nu era nimeni pe şosea. - Ce să fac? îl întrebă ea consternată. Ce putea să ştie omul acesta despre copii, când el nici măcar nu era căsătorit? Totuşi, conta pe el fără să se întrebe măcar de ce i se părea atât de normal acest lucuru. El îşi trecu obosit o mână peste ceafă şi îşi dădu la o parte de pe frunte o şuviţă arsă de soare. - Habar n-am. Poate ar trebui... să... o hrăneşti... Leigh era fericită în lumina violetă a amurgului îi ascundea tulburarea. - Bine, dar nu voi mai avea lapte... cel puţin câteva zile încă. - Ştiu, dar poate e numai... ştii... nevoia instinctivă de... liniştire, zise el şi ridică din umeri. Copiţul ţipa şi mai tare. Micuţile vinişoare albăstrui de pe cap deveneau alarman de proieminente, în timp ce îşi lovea mama cu pumnişorii. Luând hotărârea în locul ei. Chad îşi întinse mâna spre spătarul scaunului şi trase  de breteaua rochiei de vară a lui Leigh, incapabilă să îl privească, ea îşi mişcă umărul până când rochia îi alunecă îndeajuns pentru a-i dezveli un sân. Apucându-l cu mâna, îl îndreptă spre faţa furioasă a micuţei care cu o surprinzătoare precisie, se agăţă cu guriţa de sfârc. Ligh şi Chad izbucniră în râs în acelaşi timp. Câteva clipe continuară să chicotească văzând cu câtă poftă şi cât zgomot sugea. Ridicându-şi privirea. Leigh observă că Chad nu mai privea copilul, ci pe ea, iar privirea aceea o făcu să se oprească din râs instantaneu. Îşi dădu seama, după acea privire de admiraţie, că, aşa neîngrijită cum era, el o găsea tot frumoasă. De fapt, cuvintele lui oferiră confirmaţia: - Îţi stă bine în postura de mamă, Leigh, zise el încet. Buclele acestea lungi şi castanii, ochii albaştrii-cenuşiu asmenea norilor adunători de furtună, gura la fel de fragedă şi roză ca a ficei tale – şi, mai ales, expresia ta când te uiţi la copil – îmi amintesc de una din picturile acelea italiene ale secolului XV – lea în care e zugrăvită Sfâbta fecioară. Numai că tu nu eşti o pictură, mai adăugă el şi contiună să o privească cu admiraţie. Leigh îl studie cu aceeaşi atenţie. Cum de se putuse gândi vreo clipă că acel om ar fi reprezentat vreun pericol? Nu îi văzuse decât hainele murdare, chipul brăzdat de soare şi neras. Acum îi observă blândeţea din privire. Mâinile, deşi cu bătături, păreau sigure, puternice şi capabile de mângâiere. Amintindu-şi intimitatea în care o văzuse, îşi plecă genele negre pentru a-şi feri ochii de ai lui. Uitându-se în jos, la fetiţă, văzuse mâba lui Chad întinzându-se spre aceasta. Şi mai aproape. Îşi ţinu răsuflarea. Degetul arătător atinsese obrazul fiicei ei, mângâind-o, şi Leigh simţi acea mângâiere şi pe sânul ei mângâind-o şi pe sânul ei. - Ce nume o să-i pui? - Sarah, zise ea fără nici o ezitare. - Îmi place? - Da? făcu ea privindu-l din nou. Aşa o chema pe soacra mea. El îşi retrase mâna de parcă s-ar fi ars. - Am avut impresia că ai spus că nu eşti măritată. - Nu mai sunt. Soţul meu a fost ucis. Când rămăsese tăcut un minut privind soarele care apunea, ca o minge roşie la capătul şoselei. - Îmi pare rău, spuse el uşor. Când? - Acump opt luni. Nici n-a ştiut că era însărcinată. Lucra la departamentul de narcotice. A fost împuşcat în timpul unui raid. Această ultimă explicaţie şoptită se auzi după un scurt moment de tăcere. Char se uită la fetiţa care dormea făcând din când în când gestul de a suge. - Cred că sunteţi două două doamne foarte deosebite, mai şopti el înainte de a porni maşina. Leigh trebuie să fi adormit după aceea, pentru că următorul lucru pe care îl conştientiză fu acela că Chad trăsese maşina în faţa intrări unui spital. Oprind, începu să clansoneze prelung şi tare. Apoi întorcându-se spre ea, îi luă copilul de la sân şi îi atrăsese atenţia: - Aranjează-ţi rochia puţin. Cu o grabă neândemânatică, ea începu să îşi lege la loc breteaua, iar când Sarah începu să dea semne de agitaţie, Chad i-o dădu înapoi mamei. - Aşteaptă aici, îi spuse el. Era un alt Chad, care dădea ordine ca un general infirmierelor şi asitentelor venise să vadă ce se întâmplase. Portieraf fu deschisă iute şi nişte mâini nerăbdătoare înşfăcară fetiţa. După aceea veni şi rândul lui Leigh să fie scoasă şi luată cu targa. Drumul de la maşină până la sala de consultaţii îi provocă ameţială şi o uşoară senzaţie de greaţă. Fu aşezată pe o masă cu picioarele proptite în nişte suporturi reci de metal. Unde era copilul? O durea ceva. Să fi fost sânge ceea ce simţea şiroindu-i pe pulpe? De unde ştiau cum o cheamă. O durea când o atingeau şi când o consultau. Cine era doctorul acela care îi tot spune să nu îşi facă nici o grijă? Îi făceau o injecţie? Unde era Chad? Chad... ♣ ♣ ♣   - Leigh? Îi era foarte somn. Abia îşi putea ţine ochi deschişi. Încăperea era cufundată în întuneric. Când încercă să îşi mişte picioarele, simţi o înţepătură între coapse, ia faţa era fierbinte şi o furnica. Încet-încet; îşi dădu seama că o mână blândă îi mângâia părul. Simţea dureri peste tot. Deschise ochii mai mult şi văzu chipul frumos şi îngrijorat a lui Chad Dilon aplecat asupra ei.. - Leigh, eu trebuie să ple acum. Îmi pare rău că te-am trezit, dar vream să-mi iau rămas bun. - Sarah? - E bine, răspunse el zâmbind. Am trecut întâi pe la ea. E la încubator, deocamdată, dar m-au asigurat că e puternică şi sănătoasă. N-are nimic la plămâni. E perfectă. - Leigh închise iar ochii, atât cât să spună în gând o răgăciune de mulţumiere. - Când o să vă pot vedea? - După ce o să-ţi mai revii. Ai trecut prin foarte multe. Îţi aminteşti? Palma îi zăbovi uşoară pe obraz înainte ca să şi-o retragă. Încruntă, tulburată şi dezorientată. Leigh îşi plimbă privirea încăpere şi zări un imens buchet de trandafiri galbeni pe tava portabilă de la capătul patului. - Flori? făcu ea întrebătoare. - Nici unei proaspete mame nu trebuie să-i lipsească aşa ceva. Lacrimi inexplicabile îi umplură ochii. Trandafirii aceea costaseră, probabil, o avere, şi el nu îşi putea să îşi cumpere măcar o pereche de cizme. - Îţi mulţumesc, eşti foarte drăguţ, Chad. El îşi lăsă capul în jos, timid ca un băieţandru. - Medicul care te-a îngrijit i-a sunat pe părinţii tăi în Big Spring. Le-am găsit adresa şi numărul de telefon în portmoneul tău, pe un cartonaş din acelea de notat – în caz de urgenţă. Vin încoace. I-am spus doctorului unde e parcată maşina, iar cheile i le-am dat asistentei şefe. Cu ajutorul talonului tău de asigurare v-am internat pe tine şi pe Sarah fără nici un fel de probleme. Doctorul va trece să te vadă mâine dimineaţă, dar mi-au spus că nu ain nevoie decât de odihnă. Nu cred că ţi-am făcut ceva rău. Cum te simţi? - De parcă aş fi născut într-o camionetă, zise ea riscând un zâmbet. Mă înţeapă toată faţa. - Te-a ars soarele, ii spuse el atunci, chicotind încet.. - Nu se poate!                 - Ba da. Vrei să-ţi dau cu puţină cremă? Sora a lăsat ce pe-aici. - Nu te superi? Era o întrebare de-a dreptul ridicolă după tot ce făcuse pentru ea şi expresia de pe chipul lui exact acest lucru îi indica. Îşi turnă puţină cremă în pală şi, cu degetele de la cealaltă mână, începuse să i-o aplice pe pielea arsă de pe frunte, nas şi obraji. Atingerea lui era uşoară, degetele lui lunecându-i pe faţă pentru a întinde crema. Sprincenele, pomeţii, nas, bărbie, totul cădea pradă ochilor lui. Îi atinsese din greşeală colţul gurii. Mâna îi încremeni, deodată, şi se  uită la ea. Inima încetă să mai bată şi nu porni din nou decât după ce el îşi continuă treaba, nu pentru mult timp însă. - E mai bine, spuse ea, pe când el închidea sticluţa cu cremă. De ce era, oare, atât de emoţionată? Toate mamele sunt asa de sensibile?. Se lupta teribil să-şi înfrâneze o dorinţă de aplânge şi nu ştia de ce. - Mă bucur că v-am fost de folos, doamnă, zise el zâmbind, dar cubintele acestea sunară ciudat de solemn. Leigh se întrebase dacă îşi imaginase doar că gura lui tremurase puţin. - Ai fost... începu ea şi înghiţi nodul care i se puse în gât. Habar n-am ce m-as fi făcut fără tine. Îţi mulţumesc mult, Chad. - Eu îţi mulţumesc, Leigh, că ai avut încredere în mine. Vă doresc ţie şi lui Sarah numai bine. Se îndreptă şi dădu să plece, dar, după ce făcu doi paşi, se opri. Îşi lăsă capul în jos, ca şi cum i-ar fi sot atârnat de gât, şi îşi ţintui privirea podeaua din plăcuţe de ceramică, de parcă ar fi putut afla acolo răsounsul la o mare dilemă. Se întoarse, apoi, deodată, şi, distanţa pe careo făcuse în doi paşi, o făcu acum într-unul singur. Bratele-i viguroase îl susţinură când se aplecă deasupra ei. - Leigh, spuse el şi îşi lipi buzele de ale ei, mişcându-le încet şi îndepătându-i-le uşor. O sărută fără grabă ca, apoi, imediat să plece, statura lui înaltă, bine clădită, fiind înghiţită de întunericul încăperii. Uşa se închise cu zgomot în urma lui. Leigh se miră de lacrimile care îi alunecau în colţul ochilor, absorbite imediat de perna tare de spital.  

 Ultimul joc de Sandra Brown   1. — Asta e?  —Asta-i. Griff Burkett aruncă o sacoşă mică din pânză pe scaunul din spate al maşinii, apoi urcă în faţă, pe scaunul pasagerului. N-am adus multe cu mine. Sunt al dracului de sigur că nu vreau suveniruri de aici. Nu-şi dorea niciun fel de amintiri din perioada pe care o petrecuse în BIG – numele de cod, oficial, al închisorii Federale din Big Spring, Texas. Se aşeză cât mai confortabil pe scaunul îmbrăcat în piele, potrivi aerul condiţionat, astfel încât să bată direct în el şi apoi, dându-şi seama că nu se deplasau, se uită la şofer. — Centura de siguranţă. — Oh. Da. Griff întinse centura după care o cuplă. Glumeţ, spuse: Nu aş vrea să încalc legea. Pentru un avocat, Wyatt Turner era OK. Dar, dacă avea simţul umorului, atunci cu siguranţă că-l ţinea închis cu cheia. Nici măcar nu schiţă un zâmbet la remarca lui Griff. — Haide, Turner, relaxează-te, spuse Griff. Este o zi specială. — Din nefericire, nu suntem singurii care o sărbătoresc. Turner îi atrase atenţia lui Griff asupra unei maşini urâte, de un verde-măsliniu, parcată pe un loc rezervat persoanelor cu handicap. Părea a fi parcată ilegal, pentru că nu avea niciun abţibild agăţat de oglindă retrovizoare. Griff nu recunoscu nici modelul, nici producătorul maşinii, pentru că era mai nouă de cinci ani de zile. Nimic nu scotea în evidenţă acel sedan, cu excepţia bărbatului care stătea la volan. Griff înjură cu o voce scăzută. — El ce caută aici? — S-a dat peste tot la ştiri că urmează să fii eliberat azi, dar mă îndoiesc că a venit cu o sticlă de şampanie. — De ce ar vrea să bată tot drumul ăsta doar ca să mă vadă pe mine? — Presupun că vrea să continue lucrurile de acolo de unde le-aţi lăsat. — Slabe şanse. Subiectul conversaţiei lor, Stanley Rodarte, parcase într-un loc în care era imposibil să nu-l vezi. Aşa îşi dorise, ca Griff să-l poată vedea. Şi Griff l-ar fi recunoscut oriunde, pentru că Stanley Rodarte era un ticălos urât de tot. Faţa lui părea să fi fost tăiată dintr-un stejar, cu o drujbă, de către un cioplitor mult prea nerăbdător şi prea grăbit pentru a mai îndepărta şi cioturile. Pomeţii îi erau ascuţiţi precum o lamă de cuţit şi îi umbreau pielea marcată de vărsat. Părul avea culoarea şi textura paielor de grâu. În spatele lentilelor opace ale ochelarilor de soare, ochii săi – de o nuanţă gălbuie, după cum îşi amintea Griff – erau, fără nicio urmă de îndoială, fixaţi asupra lui Griff, cu o duşmănie ce nu dispăruse deloc timp de cinci ani de zile. Griff ridică din umeri cu o indiferenţă mai mare decât cea pe care o simţea cu adevărat. — Până la urmă, îşi iroseşte propriu-i timp. Dând impresia că vorbeşte cu vocea destinului, Turner spuse: — Este evident că el nu crede asta. Când se apropiară de cealaltă maşină, Griff îi zâmbi larg lui Rodarte, după care ridică degetul mijlociu şi i-l arătă. — Iisuse, Griff, spuse Turner accelerând către poarta închisorii, Eşti nebun? — Nu mă sperie el pe mine. — Ei bine, ar trebui. Dacă ai avea măcar o umbră de raţiune, ar trebui să te sperie de moarte. Aparent, nu a uitat nimic în legătură cu Bundy. E bine să nu te învârţi pe lângă el. Vorbesc foarte serios. Mă asculţi? Încearcă să nu-ţi intersectezi drumul cu al lui. — Cât o să mă coste acest sfat nesolicitat? — Nimic, fac eu cinste cu sfatul ăsta. Este util şi pentru protecţia mea, nu numai a ta. În ciuda faptului că aerul condiţionat bătea din plin, Griff lăsă geamul jos când Turner trecu pe sub poarta închisorii federale ce-i servise drept casă în ultimii cinci ani. Zona în care fusese încarcerat era clasificată ca fiind de minimă securitate, dar, cu toate acestea, tot închisoare se chema. — Nu vreau să-i ofensez pe oamenii din Big Spring, dar nu-mi mai doresc să trec vreodată graniţele acestui oraş, spuse el în treacăt, în vreme ce părăseau oraşul din vestul Texasului, îndreptându-se spre est pe autostrada interstatală 20. Aerul era fierbinte, uscat, încărcat de praf, parfumat cu gaze de eşapament de pe autostrada intens circulată, dar cel puţin era un aer liber, primul pe care Griff îl inspira în ultimele 1825 de zile. Îl trase în piept cu nesaţ. — Ţi-e bine să ieşi de acolo? se interesă avocatul. — N-ai nici cea mai mică idee. După câteva momente, Turner spuse: — Chiar vorbeam serios în ceea ce-l priveşte pe Rodarte. Vântul cu particule de nisip îi răzuia faţa lui Griff şi îi turtea părul pe cap. — Relaxează-te, Turner, spuse el cu o voce mai puternică, pentru a acoperi zgomotul făcut de un camion urât mirositor, care transporta vite şi care tocmai trecuse pe lângă ei. Cu siguranţă că nu voi flutura steagul roşu în faţa lui Rodarte. Şi a nimănui altcuiva. Asta a rămas în trecutul meu. Este istorie veche. Mi-am luat pedeapsă şi mi-am plătit datoria faţă de societate. Acum vorbeşti cu un alt om, reabilitat. — Mă bucur să aud asta, spuse avocatul pe un ton foarte sceptic. Griff fixase maşina lui Rodarte în oglinda retrovizoare. Acesta îi urmărise tot drumul de la Big Spring, iar acum mergea cu aceeaşi viteză ca şi ei, ţinându-se în urma lor cu trei maşini. Dacă Wyatt Turner îşi dădea seama că Rodarte se ţinea după ei, nu lăsă să se vadă acest lucru. Griff dădu să spună ceva în legătură cu asta, dar apoi se gândi că erau lucruri pe care avocatul era mai bine să nu le ştie. Lucruri care nu ar fi făcut decât să-l îngrijoreze.   Patru sute cincizeci de kilometri mai târziu, Griff stătea în mijlocul camerei de zi a apartamentului, deşi această denumire era cu siguranţă exagerată. Un om putea trăi acolo, dar asta nu se putea numi viaţă. Camera era atât de întunecoasă, că dădea impresia de tristeţe, dar, de fapt, iluminatul slab chiar îi făcea un bine. O crăpătură la fel de lată că degetul lui arătător se întindea de la perete până pe tavan, asemenea desenului unui fulger. Covorul era lipicios şi aparatul de aer condiţionat zumzăia, dar aerul pe care-l pompa era umed şi mirosea precum mâncarea chinezească stricată. — Nu e mare lucru, spuse Turner. — Să mori tu. — Dar cel puţin nu ai nevoie de contract de închiriere. Chiria se plăteşte de la o lună la alta. Poţi să-l consideri doar o haltă până când îţi vei găsi altceva mai bun. — Cel puţin la Big Spring era curăţenie. — Vrei să te întorci? Poate că, la urma urmei, Turner chiar avea simţul umorului. Griff îşi aruncă geanta din pânză pe canapea. Canapeaua nu numai că părea inconfortabilă, dar tapiţeria era şi pătată cu Dumnezeu ştie ce. Îşi aminti cu drag apartamentul mare, aflat într-un zgârie-nori, în zona bogată din care locuise, Turtle Creek din Dallas. Era inundat de lumină naturală în timpul zilei, iar noaptea avea o vedere panoramică asupra oraşului. Şi, în plus locuinţa era dotată cu tot felul de lucruri. Nici măcar nu ştia la ce foloseau sau cum se lucra cu jumătate din lucrurile care se găseau acolo. Dar cel mai important lucru era că le avea. — Când mi-ai vândut locuinţa, nu ai reuşit să păstrezi din lucrurile mele? — Haine. Obiecte intime. Fotografii. Chestii din astea. Se află toate într-un depozit. Dar restul… Turner dădu din cap şi îşi scutură cheile agitat, ca şi cum ar fi fost nerăbdător să se întoarcă la maşină, deşi drumul le luase aproape cinci ore şi nu făcuseră decât o oprire. Mai întâi de toate, am lichidat tot stocul din Cutia de Jucării. Acesta era numele de alint dat de Griff garajului suplimentar pe care-l închiriase pentru a-şi depozita jucăriile de adult – schiuri pentru zăpadă, echipament pentru scufundări, o motocicletă marca Indian, o barcă mică de pescuit care fusese folosită o singură dată. Lucruri pe care le cumpărase, mai ales, pentru că putea şi avea cu ce. — Escalade-ul şi Porsche-ul le-am vândut după aceea. Lexus-ul l-am ţinut până când nu am mai avut de ales. Apoi, am început să golesc apartamentul. A trebuit să vând totul, Griff. Pentru a plăti amendă şi taxele pentru consultaţii. — Taxele pentru tine. Turner încetă să se mai joace cu cheile. În alte circumstanţe, atitudinea combativă pe care o adoptă ar fi fost amuzantă. Griff era mult mai înalt decât el şi în timpul încarcerării nu renunţase la exerciţiile fizice. Ba chiar era mult mai puternic acum decât atunci când intrase la închisoare. Wyatt Turner avea paloarea unui om care lucra la birou douăsprezece ore pe zi. Exerciţiul fizic pentru el însemna să joace o partidă de golf mergând de la o gaură la alta în maşină, iar apoi să bea două cocktailuri în barul clubului. La patruzeci şi ceva de ani câţi avea, deja îi crescuse o burtă moale şi fesele îi atârnau. — Da, Griff, taxa mea, spuse el defensiv. Sunt plătit să-mi fac treaba. La fel ca şi tine. Griff se uită la el o clipă, după care spuse încet: — La fel cum eram şi eu plătit. Eram plătit. Turner dădu înapoi, părând uşor jenat de atitudinea lui de dinainte, după care se întoarse şi puse un alt set de chei pe măsuţa de cafea. — Maşina noastră suplimentară. E parcată afară. Nu ai cum să nu o vezi. Este o Honda cu două uşi, de un roşu şters. Nu valorează nimic, aşa că atunci când Susan şi-a cumpărat Range Roverul, am ţinut-o pentru urgenţe. Merge destul de bine. I-am schimbat uleiul şi i-am verificat cauciucurile. Foloseşte-o cât timp ai nevoie. — Taxa zilnică pentru închiriere se va adăuga la banii pe care ţi-i plătesc? Turner se simţi din nou jignit. — De ce cauţi să fii atât de imbecil? Nu încerc decât să te ajut. — Am avut nevoie de ajutorul tău acum cinci ani, ca să nu intru la închisoare. — Am făcut tot ce am putut pentru tine, ripostă Turner. Dar te-au prins. După faptă şi răsplată. — Măi, cred că trebuie să notez asta, spuse Griff prefăcându-se a-şi căuta un pix în buzunar. — Eu am plecat. Turner se îndreptă către uşă, dar Griff îi tăie calea. — Bine, bine, eşti un mare prinţ între avocaţi, iar eu sunt un mare imbecil. Altceva? îl lăsă pe Turner câteva momente pentru a-i trece indignarea, după care repetă pe un ton mai conciliant: — Ce altceva ai mai făcut pentru mine? — Ţi-am adus câteva haine pe care le-am pus în dulapul din dormitor, spuse Turner făcând un gest cu mâna către o uşă deschisă din celălalt capăt al camerei. Jeanşii şi tricourile cu guler sunt încă la modă. Ţi-am cumpărat şi câteva prosoape de la magazinul Target. Ai articole de toaletă? — În geantă. — Apă, lapte şi ouă o să găseşti în frigider. Acolo, am pus şi pâinea. M-am gândit că în dulapul din bucătărie s-ar putea să fie gândaci. — Cred că gândul tău are mari şanse să fie adevărat. — Uite ce e, Griff, ştiu că nu este un palat, dar… — Palat? repetă el râzând. Nu cred că există cineva care ar putea să confunde fundătura asta cu un palat. După care, pentru a nu părea nerecunoscător, adăugă: Dar după cum spuneai şi tu, nu este decât o mică oprire. Am şi telefon? — În dormitor. Am plătit eu prima taxă pentru tine. Este pe numele meu. Îl putem deconecta când îţi vei lua propriul telefon. — Mulţumesc. Ce număr am? Turner i-l spuse. — Nu vrei să-l notezi? — Ştiam cândva vreo două sute de jocuri pe de rost. Sunt însă în stare să mai ţin minte zece cifre. — Hmmm. Da. Nu uita să-l suni pe ofiţerul responsabil de eliberarea condiţionată. Trebuie să ştie cum te poate contacta. — Este primul lucru pe lista mea. Să-l sun pe Jerry Arnold, spuse Griff, după care scrise cu mâna în aer o bifă. Turner îi întinse un plic de la bancă. — Uite, ai aici câţiva bani, până când o să poţi să-ţi iei un card de credit. Acolo vei găsi şi carnetul de conducere. Adresa este greşită, bineînţeles, dar nu expiră decât odată cu următoarea ta aniversare şi până atunci probabil că te vei muta altundeva. — Mulţumesc. Griff aruncă plicul pe masă, lângă cheile maşinii împrumutate. Să primească bani de la avocatul său era la fel de umilitor că prima zi în închisoare, atunci când i se spuseseră regulile, precum şi pedepsele care se aplicau pentru încălcarea lor. — Ei bine, atunci cred că eşti pregătit. Avocatul îl bătu uşor pe umăr, un gest care, venit din partea lui, părea stângaci şi nenatural. Se întoarse repede să plece, dar când ajunse în pragul uşii se opri şi se uită din nou către el. — Griff… oamenii încă sunt supăraţi pe tine. Pentru mulţi dintre ei tu ai comis un păcat mortal. Dacă cineva are o reacţie ostilă faţă de tine, încearcă să nu te necăjeşti prea rău. Întoarce şi celălalt obraz, da? Griff nu spuse nimic. Nu dorea să facă o promisiune pe care nu putea să o ţină. Turner ezită, părând îngrijorat. — Să fii eliberat… este o schimbare dificilă. — Este mai bine decât să fiu închis. — Acele cursuri pe care le organizează cu deţinuţii ce urmează a fi eliberaţi… — Programul de pregătire pentru eliberare. — Exact. Ţi-au fost de folos? — Oh, da. Am învăţat cum să completez o cerere de angajare. Mi s-a spus să nu mă scarpin în fund sau să-mi bag degetul în nas în timpul unui interviu. Cu mâhnire în glas, Turner întrebă: — Ai idee ce vei face de acum încolo? — Îmi voi lua o slujbă. — Cu siguranţă. Dar mă refeream la aşteptările pe care le ai. — Cunoşti vreo echipă din NFL[1] care are nevoie de un conducător de joc? Faţa lui Turner deveni atât de fleşcăită, încât Griff izbucni în râs. Era o glumă!   Proprietatea era înconjurată de un zid foarte înalt din cărămidă acoperită cu iederă. — Sfinte Sisoe! Griff opri Honda în dreptul interfonului de la poartă. Ştia după adresă că se afla într-o zonă scumpă a Dallasului, dar nu se aştepta să fie chiar atât de scumpă. Pe cutia interfonului erau trecute instrucţiunile pentru a intra în contact cu reşedinţa. Tastă cifrele pe tastatură şi aşteptă ca telefonul să sune în casă. După o clipă, în difuzor se auzi o voce. — Da? — Sunt Griff Burkett şi îl caut pe domnul Speakman. Nu mai spuse nimic altceva, dar poarta din fier se deschise şi el pătrunse cu maşina înăuntru. Aleea pietruită era mărginită de tufişuri şi flori. Dincolo de ele, o pajişte umbrită de copaci părea să fie un covor de catifea verde. Vila însăşi era la fel de impresionantă ca şi peisajul. Mai bătrână decât Griff cu câteva zeci de ani, era construită din piatră gri. Unele dintre zidurile sale erau acoperite la fel ca şi zidul înconjurător al proprietăţii. Urmă aleea sinuoasă şi parcă direct în faţa intrării, după care coborî din Honda împrumutată şi se apropie de uşă. Intrarea era flancată de ghivece mari în care creşteau brazi. Griff se întrebă într-o doară cum Dumnezeu reuşiseră să facă copacii să crească în forma unor tirbuşoane. Nu se vedeau nici urme de pânze de păianjeni şi cu greu găseai câte o frunză căzută pe jos. Pe niciuna dintre ferestre nu se vedea vreo pată. Casă, terenul, tot era locul perfect. Când îi spusese lui Wyatt Turner că nu avea niciun fel de planuri, minţise. Asta nu însemna că ploua cu slujbe. Era foarte probabil că în acel moment Griff Burkett să fie cel mai detestat om din Dallas, dacă nu cumva din tot Texasul. Nu, asta ar fi putut să fie chiar prea puţin. Era dispreţuit de toţi iubitorii de fotbal din ţară. Oamenii îi rosteau numele pe un ton batjocoritor sau chiar scuipau după ce-l pronunţau, ca pentru a îndepărta un spirit malefic. Nimeni întreg la minte nu ar fi vrut să-l aibă printre angajaţii săi. Cu toate acestea, avea o mică speranţă. Cu câteva zile înainte de a fi eliberat, primise o invitaţie să se prezinte în acel loc, la acea dată şi la acea oră. Pe invitaţia oficială fusese scris: Foster Speakman. Numele îi suna vag familiar, deşi Griff nu ţinea minte de unde ar fi putut să-l cunoască şi, mai ales, de ce. După ce luă degetul de pe sonerie, încercă să se gândească, dar nu-şi putu imagina ce treabă ar fi putut să aibă cu el un tip care locuia într-un astfel de loc. Presupunea că întâlnirea avea legătură cu o ofertă de lucru. Dar acum, după ce se văzu acolo, se gândi că era foarte posibil să nu fie aşa. Poate că acest Speakman era un fan înrăit al echipei Cowboys care doar îşi dorea o bucată de carne din Griff Burkett. Uşa se deschise aproape instantaneu. Fu lovit în faţă de un curent de aer rece, un vag miros de portocale şi văzu un tip care dădea impresia că ar fi trebuit să poarte nişte haine sumare şi să ţină în mână o suliţă. Griff se aşteptase să-i deschidă uşa o fată în casă sau un valet – cineva care să poarte un sorţ alb şi să-i vorbească cu o voce calmă şi politicoasă, dar extrem de afectată. Acest tip nu se apropia nici pe departe de ideea pe care şi-o făcuse el. Era îmbrăcat cu un tricou negru, mulat, şi cu pantaloni negri. Avea o faţă lătăreaţă şi trăsăturile plate asemenea unui membru al familiei regale mayaşe. Pielea era fină şi nu se vedea niciun fir de barbă. Părul drept era negru ca smoala. — Domnul Speakman? Omul dădu din cap şi zâmbi. Mai bine zis, îşi dezveli dinţii. Nu puteai să numeşti acel lucru chiar un surâs, pentru că nicio altă trăsătură a feţei sale nu se mişcase, nici măcar vag. Se dădu într-o parte şi-i făcu semn lui Griff să intre. Tavanul arcuit se ridică cu trei etaje mai sus. Pe podeaua de marmură, covoare orientale formau insuliţe de culori delicate. Privirea lui Griff rămase aţintită pe oglinda enormă care era agăţată deasupra mesei lungi. Scara interioară rotundă era o minune arhitectonică, mai ales dacă luai în considerare perioada în care era construită casa. Spaţiul era imens şi dădea impresia unei catedrale. Fără a scoate niciun cuvânt, bărbatul îi făcu lui Griff un semn din cap să-l urmeze. Din nou Griff avea impresia că Foster Speakman îl aştepta. Oare avea pe undeva, prin beciuri, amenajate camere de torturi cu bice şi alte ustensile? Când ajunseră la o pereche de uşi duble, valetul – pe care-l numea aşa în lipsa unui alt cuvânt mai potrivit – împinse ambele uşi pentru a le deschide, după care se dădu într-o parte. Griff intră în cameră, care, evident, era o bibliotecă, pentru că pe trei dintre pereţi se aflau rafturi de cărţi de la podea până la tavan. Cel de-al patrulea perete era un geam aproape de sus până jos, care dădea către pajişte şi grădinile cu flori. — Chiar mă întrebam. Griff se întoarse către vocea care se auzi pe neaşteptate şi fu surprins pentru a doua oară. Bărbatul care îi zâmbea şedea într-un scaun cu rotile. — Ce vă întrebaţi? — Cât de impunător, din punct de vedere fizic, eşti în realitate, spuse el, uitându-se la Griff, analizându-l din cap până în picioare. Eşti la fel de înalt pe cât mă aşteptam, dar nu la fel de masiv… desigur, nu te-am văzut decât de la distanţă, din tribună stadionului sau la televizor. — Televizorul îngraşă cu cinci kilograme. Bărbatul râse. — Asta ca să nu vorbim şi de umerii ataşaţi la tricoul de fotbal. Îi întinse mâna dreaptă. — Foster Speakman. Îţi mulţumesc că ai venit. Dădură mâna. Deloc surprinzător, mâna lui era cu mult mai mică decât a lui Griff, dar palma îi era uscată şi strânsoarea era fermă. Bărbatul apăsă pe un buton de pe scaunul lui cu rotile ultimul tip şi se îndepărtă. Vino şi ia loc! Îi făcu semn lui Griff să ia loc pe unul dintre scaunele aranjate confortabil, fiecare cu masă şi lampă. Când se aşeză, simţi dintr-odată că-l apucă dorul de mobilă de calitate asemănătoare pe care o avusese cândva. Acum, era obligat să-şi ţină pâinea într-un frigider care scotea un zgomot enervant. Aruncând o altă privire în jurul camerei şi mai apoi pe geam, se întrebă din nou ce dracu’ căuta el acolo, în acea vilă acoperită cu iederă care aparţinea unui handicapat. Probabil că Foster Speakman avea cu cinci ani mai mult ca el, ceea ce însemna că avea în jur de patruzeci de ani. Era destul de simpatic. Greu de spus cât de înalt era dacă ar fi stat în picioare, dar Griff îşi imagina că, probabil, avea undeva la un metru optzeci. Era îmbrăcat cu un tricou cu guler şi pantaloni kaki prinşi la mijloc cu o centură maro din piele, pantofi asortaţi şi şosete închise la culoare. Cracii pantalonului păreau să fie nişte baloane dezumflate, părând că nu este foarte multă carne să le umple. — Vrei ceva de băut? se interesă Speakman pe un ton plăcut. Surprins în timp ce se holba împrejur şi făcea speculaţii, Griff redeveni atent la gazda sa. — O coca-cola? Speakman se uită către bărbatul care îi deschisese uşa lui Griff. — Manuelo, două coca-cola, por favor. Manuelo era la fel de pătrăţos şi solid ca un sac de ciment, dar se mişca fără să facă vreun zgomot. Speakman remarcă privirea lui Griff aţintită asupra servitorului care se îndreptă spre bar şi începu să le toarne băutura. — Este din El Salvador. — Aha. — Chiar a venit pe jos până în Statele Unite. — Aha. — Are grijă de mine. Lui Griff nu-i veni niciun răspuns pe loc, deşi ar fi vrut să întrebe dacă Manuelo, în ciuda surâsului pe care îl arbora, avea o colecţie de cranii sub pat. — Ai venit cu maşina de la Big Spring astăzi? întrebă Speakman. — Avocatul meu m-a luat cu maşina de dimineaţă. — A fost un drum cam lung. — Nu m-a deranjat deloc. Speakman zâmbi. — Da, presupun că nu. Mai ales după ce ai stat înăuntru atâta timp. Aşteptă până când îşi luă paharul cu cola de pe tava mică, pe care Manuelo o întinse spre el, după care îşi luă şi el unul dintre paharele de cristal şi îl ridică: — Să bem pentru eliberarea ta! — Cu mare plăcere beau pentru asta. Manuelo ieşi prin uşa dublă, închizând-o în spatele său. Griff mai luă o înghiţitură de cola, simţindu-se stingher sub privirea curioasă şi scrutătoare a lui Speakman. Ce însemna asta? Invitase un fost deţinut la un pahar de discuţii? Toată scena îl făcea să se simtă extrem de inconfortabil. Se decise să nu mai lungească lucrurile aiurea şi aşeză băutura pe masa de lângă el. — M-aţi chemat aici să vedeţi de aproape un fost jucător de fotbal? Sau să vedeţi cum arată un tip care a fost condamnat la închisoare? — M-am gândit că, probabil, ai nevoie de o slujbă. Nedorind să pară disperat sau în nevoie, Griff ridică din umeri indecis. — Ai primit vreo ofertă deja? se interesă Speakman. — Niciuna care să mă intereseze. — Echipa Cowboys nu… — Nu. Şi nici vreo altă echipă. Mi s-a interzis accesul în Ligă. Cred că nu pot nici măcar să cumpăr un bilet la un joc al Ligii Profesioniste de Fotbal. Speakman dădu din cap ca şi cum ar fi hotărât deja că acela era felul în care viaţa lui Griff Burkett se aranjase. — Şi atunci, dacă nu poţi să faci nimic legat de fotbal, ce gânduri ai? — Am plănuit să-mi ispăşesc pedeapsă şi să ies din închisoare. — Nimic mai mult de atât? Griff se lăsă pe spătar şi ridică din nou din umeri, ca şi cum n-ar fi dat nicio ceapă degerată pe ce se întâmpla, după care se întinse după paharul de coca-cola şi mai luă o înghiţitură. — Am cochetat cu câteva idei, dar deocamdată nu am stabilit nimic sigur. — Sunt proprietarul unei linii aeriene. Sunsouth. Griff îşi stăpâni trăsăturile chipului, părând nici surprins, nici impresionat, când, de fapt, trăia ambele sentimente. — Zbor cu ea. Sau, mai degrabă, ar trebui să-ţi spun că zburam adesea în trecut cu Sunsouth, spuse Speakman zâmbind absent. Şi la fel fac şi o mulţime de alţi oameni. Mă bucur să-ţi spun asta. Griff aruncă o privire de jurâmprejur prin cameră frumoasă, privirea sa oprindu-se asupra lucrurilor de preţ, după care se întoarse către Speakman. — Sunt absolut convins că-ţi pare bine de asta. În ciuda remarcii grosolane a lui Griff, zâmbetul lui Speakman rămase neschimbat. — Te-am invitat aici ca să îţi ofer o slujbă. Griff îşi simţi inima tresărind de bucurie. Un om precum Foster Speakman îi putea face mult bine. Acum, îşi aminti de ce numele îi sunase atât de familiar. Speakman era o persoană extrem de influentă în Dallas, deţinând şi operând una dintre cele mai de succes antreprize din regiune. Faptul de a fi susţinut de el, chiar şi un mic semn de milă, avea să-l ajute foarte mult în a recâştiga unele dintre favorurile pe care le avea Griff în urmă cu cinci ani. Dar se strădui să-şi tempereze optimismul. Din câte informaţii avea tipul, la fel de bine ar fi putut să-l angajeze să cureţe tancurile septice ale avioanelor sale. — Ascult. — Slujba pe care vreau să ţi-o ofer te va elibera imediat de problemele financiare. Din câte am înţeles, proprietăţile tale au fost lichidate pentru a-ţi putea plăti amenda pe care Curtea ţi-a impus-o. Simţind că nu putea să mintă, Griff spuse: — Da, în marea lor majoritate. — Acele bunuri au fost folosite şi pentru a acoperi nişte împrumuturi substanţiale. Este adevărat ce spun? — Uite ce e, Speakman, pentru că se pare că ştii multe, n-are rost să ne mai jucăm. Am pierdut totul şi chiar mai mult decât atât. Asta voiai să auzi de la mine? N-am nici măcar după ce bea apă. — Atunci, presupun că o sută de mii de dolari îţi vor cădea tocmai bine. Surprins de suma vehiculată, Griff simţi cum iritarea i se transformă în suspiciune. Învăţase pe pielea lui, şi nu tocmai uşor, să fie circumspect la orice lucru care părea mult prea uşor de obţinut. Dacă ceva părea prea bun pentru a fi adevărat, atunci probabil că aşa şi era. — O sută de mii pe an? — Nu, domnule Burkett, spuse Speakman zâmbind şi amuzându-se. O sută de mii de dolari pentru a parafa înţelegerea. Ca să folosim un termen care probabil vă este mai mult decât familiar, ar fi ca un comision la semnare. Griff se uită la el, numărând în gând până la zece. — O sută de mii. De dolari americani. — În bancnote reale. Sunt ai dumneavoastră dacă spuneţi da la ceea ce vreau să vă propun. Griff îşi luă cu grijă glezna proptită pe genunchiul celuilalt picior şi-şi puse amândouă tălpile pe podea, încercând să câştige timp, în vreme ce mintea lui cerceta din toate părţile suma de bani şi cât de mare nevoie avea de ei. — Vă gândiţi să mă folosiţi că reclamă pentru liniile aeriene? Afişe pe stradă, spoturi la televizor şi chestii de genul ăsta? Nu sunt foarte înnebunit să pozez nud, dar totul poate fi negociat. Speakman zâmbi şi dădu din cap în semn de negare. — Înţeleg că astfel de bani constituiau o parte semnificativă a venitului dumneavoastră atunci când jucaţi în apărare la Dallas Cowboys. Se pare că jucătorul care purta tricoul cu numărul zece vindea o mulţime de produse cărora le făcea reclamă, dar mă tem că acum susţinerea pe care aţi putea să o acordaţi unui produs nu ar face decât să-i alunge pe cumpărători, nu să-i atragă. Deşi ştia că afirmaţia este adevărată, pe Griff îl enervă acest lucru. — Şi atunci ce aveţi în minte? Pe cine trebuie să ucid? — Nu este vorba de ceva atât de grav. — Dar nu mă pricep deloc la avioane. — Nu are nicio legătură cu linia aeriană. — Aveţi nevoie de un nou grădinar? — Nu. — Atunci nu mai am întrebări. Totuşi ce trebuie să fac pentru a-mi câştiga sută de mii de dolari? — Trebuie să o lăsaţi pe soţia mea gravidă.   [1] Naţional Football League – Liga naţională de fotbal american (n. Trad).    

TU EŞTI TATĂL COPILULUI MEU SANDRA BROWN Sînt însărcinată. Privirea lui Taylor MacKensie se opri brusc pe la jumătatea fluierului piciorului Riei Lavender, punînd capăt aprecierii lascive a membrelor ei splendide. îşi îndreptă privirea asupra chipului ei. Nu părea să-şi fi pierdut minţile, dar ori acest lucru se întîmplase totuşi, ori el nu auzise bine. Poftim? Sînt însărcinată, Tayior se lăsă încet pe spate în fotoliul său de piele şi făcu tot posibilul să strîngă destulă salivă să înghită. „Felicitări", nu părea un răspuns potrivit. Ea îi aruncase acele cuvinte ca pe nişte săgeţi. Afirmaţia era mai mult decît o descriere a condiţiei ei fizice. Reprezenta o provocare şi acea provocare se citea şi în ochii ei de un verde întunecat. Îţi mulţumesc că mi-ai spus, dar aş fi putut să aştept anunţul pentrubotez, spuse el tăios. Eşti primul care află. Există vreun motiv? Chiar unul foarte bun. Insinuezi că aş avea vreo legătură cu sarcina ta? Nu, nu insinuez nimic. Copilul .e al tău. Ria lavender era extrem de calmă, dar Tayior se încinse din cap pînă-n picioare. Putea să-şi ia gîndul de la a înghiţi prea curînd, căci glandele lui salivare erau blocate şi se îndoia că aveau să mai funcţioneze vreodată. Spre surprinderea lui, începu să rîdă uşor. E o glumă cumva? Deloc, domnule MacKensie. Farsa n-a fost niciodată genul meu preferat de comedie. Nici al meu, numai că aşa pare, spuse el categoric. Fii convins că nimeni n-o să dea buzna în biroul ăsta să-ţi pună o puşcă în spate. Nu m-ar mira nimic după chestia asta. Ce ţi-a venit să apari aici plinăde graţie şi să-mi arunci bomba asta? N-am apărut plină de graţie, spuse Ria cu calm. M~arn înscris înaudienţă, am urmat toate căile necesare pentru a sta de vorbă cu un consilier al primăriei şi... Domnişoară Lavender, scuză-mă, dar cînd un cetăţean al acestui oraşvine în audienţă la mine, mă aştept să discutăm despre legile privind impozitele sau mijloacele de transport. Poate că ar fi trebuit să te sun la biroul companiei, dar m-am temut sănu crezi că aş vrea să discutăm afaceri. El îşi trecu degetele prin părul des de un castaniu închis. Nu-mi vine să cred că vorbeşti serios. Cît se poate de serios. Nu-i o glumă proastă? Eu nu fac glume proaste, spuse ea cu un aer de superioritate. De unde naiba să ştiu asta? Nici nu te cunosc. Se priviră peste suprafaţa lustruită a biroului. Ria fu prilma care se uită în altă parte şi Tayfor zări o roşeaţă colorîndu-i obrajii. Era şi timpul, îşi spuse el, căci se simţise tulburat şi încins încă din clipa în care ea intrase. Era nevoie să o vadă roşind pentru a-şi da seama exact cît de mult o cunoştea, de fapt Mai ales că nu se mai întîlniseră decît o dată. Ah, scuzaţi-mă! Nu-i nevoie să vă scuzaţi. .Nu v-am înţepat cu scobitoarea? ~ Cîteva cusături şi o să fie ca nou, spuse el ridicînd din umeri indiferent şi sugîndu-şi degetul lovit. îmi pare rău, spuse Ria rîzînd. Nu face nimic. Vă rog să luaţi crevetele. Nici gînd. Dacă aţi pus ochii pe acel crevete, nici prin cap nu- mi trece să vi-l iau. Ria îi zîmbi acelui chip incredibil de frumos, care completa un trup superb. Înalt, subţire, îmbrăcat într-un costum din trei piese, cămaşă albă şi cravată roşie. Cravată roşie? Doar era Ajunul Crăciunului. Cravata şi batista asortată de mătase, ale cărei trei colţuri se zăreau ieşind din buzunarul de la piept, erau concesii pe care el le făcea acelei sărbători. Unde alţi bărbaţi ar fi părut caraghioşi datorită unei asemenea frivolităţi, el o purta foarte bine fără să-I fie ameninţată masculinitatea. La acest lucru contribuia şi zîmbetul larg care îi dezvelea dinţii de un alb imaculat. Inocent, deschis şi cald. Din ce în ce mai cald, sau focul din propriul ei pîntec era aţîţat de acel zîmbet şi de acei ochi albaştri uluitori? Ria Lavender, spuse ea-mutînd farfuria în mîna stîngă pentru a i-o puteastrînge pe a lui. Taylor MacKensie. El încă nu avea farfurie, doar scobitoarea de cocktail cu care fusese gata să străpungă acelaşi crevete spre care ţintise ea. îi strînse mîna. - Acel Taylor MacKensie? întrebă ea şi mîna ei ar fi vrut să rămînă cuibărită în acea strînsoare caldă şi fermă o veşnicie. Există vreun acel Taylor MacKensie? Ochii lui făcură riduri !a colţuri cînd zîmbi. îi plăcea exteriorul. Şi exteriorul îl plăcea pe el. Ravagiile lui îl făceau să pară drăguţ. Deşi maxilarul acela pătrat numai drăguţ nu putea fi considerat. Sînteţi celebrul consilier de primărie MacKensie, candidat pentru funcţiade primar? El făcu o plecăciune rigidă. El şi nimeni altul. Încîntat, doamnă Lavender. Ria îşi lăsă capul într-o parte. Foarte inteligent. Ce anume? „Doamnă Lavender". E evident că vreţi să mă faceţi să vă spun dacăsînt căsătorită sau nu. El îşi coborî glasul foarte mult. Suspansul mă omoară. Este domnişoară şi niciodată n-a fost doamnă. Nemaipomenit, spuse el pocnind din degete. Totdeauna am avut unnoroc fenomenal. Încîntaţi de ce vedeau, rămaseră cu privirile aţintite unul asupra celuilalt pînă cînd cineva îl înghionti pe Taylor pe la spate. Mai vreţi creveţi? o întrebă el politicos. Am nfiîncat destui deja, dar mulţumesc. El îşi aruncă privirea peste masa încărcată cu delicatese. Atunci, curcan? Riei îi plăcea ce simţ al umorului avea. Deocamdată nu existase nimic în legătură cu el care să-i displacă. Şi îi plăcea curcanul. îi aruncă un zîmbet fermecător şi spuse: ~ Te rog. îşi luă şi el o farfurie şi începură să se servească, deşi acum mîncarea era ultimul lucru la care se gîndeau. Petrecerea organizată cu ocazia acelei sărbători de familia Graham devenise interesantă. Fiecare din ei venise din obligaţie şi îşi pusese în gînd să plece destul de repede. Taylor uită, însă, de scuza pe care intenţionase să le-o prezinte gazdelor, iar Ria era bucuroasă că nu mai trebuia să născocească una. Unde ne aşezăm? întrebă Taylor aruricîndu- şi privirea prin încăpereaaceea aglomerată, în căutarea a două locuri libere alăturate. Era cîte un scaun liber din loc în loc, dar el nu păru înclinat să sugereze nici unul din ele, ceea ce îi făcu plăcere Riei, care îl întrebă subit: Tu eşti tatăl copilului meu Cît de amabil ai de -gînd să fii? Pot să fiu extrem de nepoliticos şi, totuşi, să dorm noaptea, îi zise elaruncîndu-i un zîmbet diabolic. Atunci, urmează-mă. Făcîndu-: cu ochiul conspirativ barmanului, Taylor luă o sticlă de şampanie rece şi două pahare şi o urmă pe Ria care se îndreptă spre scară. Un covor persan era ţintuit de trepte cu nişte vergele din alamă, dar scara părea, totuşi, modernă datorită construcţiei în consolă. -Ai o „rochie de-a dreptul superbă, remarcă el în timp ce urcau. Ea îi aruncă o privire peste umăr. Ochii lui erau - aţintiţi asupra spatelui ei, dezgolit datorită decolteului foarte adîric al rochiei albastre plină de paiete. Şi în faţă era decoltată, coborînd adînc între sîni. Fusta era strimtă şi lungă pînă la genunchi. Mijlocul îi era strîns cu un cordon din acelaşi material cu rochia. Umerii căptuşiţi purtau un model din paiete argintii. O agrafă asortată îi finea o parte a părului lung şi drept. Mulţumesc. Cu plăcere. Scările duceau spre o galerie de unde se vedeau camerele de dedesubt. - O idee grozavă, spuse Taylor privind împreună cu ea în jos, la mulţimea gălăgioasă. Mă bucur că eşti de acord. Rămaseră o clipă lîngă balustradă, privindu- se. El părea mai pofticios după buza ei de jos decît după orice fărîmă de mîncare de pe farfurie. Ei i-ar fi plăcut, cu siguranţă, să fie ciugulită. Pe aici, spuse ea răguşită puţin şi îl conduse într-o încăpere spaţioasă,luminată doar de focul unui cămin şi de pomul de Crăciun uriaş care se afla într-un coif. Camera en mobilată cu canapele şi fotolii albe, din piele, extrem de moi şi de confortabile. Covorul gros de culoare crem aproape că înghiţi tocurile înalte ale pantofilor din satin negru ai Riei. Aceasta traversă încăperea şi îşi puse farfuria pe măsuţa de cafea acoperită cu sticlă. întrerupătorul e în stînga ta, îi spuse ea lui Taylor, care rămaseînmărmurit în prag, uitîndu-se în jur apreciativ. Dar, dacă ai mîinile ocupate, aprind eu lumina. Te deranjează dacă o lăsăm aşa? Susţinîndu-i privirea, ea scutură din cap. De fapt, prefer aşa. Şi eu la fel. Veni lîngă ea, între canapea şi cămin, şi, printr-o înţelegere tacită, se aşezară pe jos. Ria îşi strînse picioarele sub ea, iar Taylor se rezemă cu spatele de canapea şi îşi ridică un genunchi. Desfăcu sticla de şampanie cu dexteritate, astfel încît dopul sări cu zgomot, dar lichidul nu se vărsă. Ria îşi înclină capul în semn de salut faţă de priceperea lui şi îşi ridică paharul. El i-l umplu. Cînd fu şi al iui plin, îl ridică spre al ei. Crăciun fericit, Ria. Crăciun fericit, Taylor. Privindu-se pe deasupra paharelor, băură şi se linseră pe buze. E mult mai bună decît punciul cu şampanie. Hm, spuse ea lăsînd lichidul acela efervescent să-i inunde gura înaintede a-i înghiţi răceala. Nimic nu e mai bun ca originalul. Taylor luă un aperitiv cu o măslină. De unde ai ştiut de camera asta? Eu am proiectat-o. Evident impresionat, el îşi înălţă uşor sprînce- nele. Decoratoare de interioare? Nu. Am sugerat doar cum să fie decorată. Eu ani fosî arhitecta. Tu ai fost arhitecta care a proiectat casa asta? .Ea încuviinţă. Mestecînd o roşie umplută cu salată de raci, Taylor îşi aruncă din nou privirea prin încăpere, văzînd-o cu alţi ochi acum. Începînd de la covorul de sub ei şi pîriă la tavanul înalt, li plăcea ceea ce vedea. Ria îşi dădu seama, de acest lucru după felul în care ochii lui zăboveau asupra fiecărui detaliu. Se aştepta ia un compliment, aşa încît, cînd îi auzi spunînd „Ninge", fu surprinsă. îşi dădu capul pe spate şi văzu că fulgi mari şi pufoşi se aşezau pe luminatoarele de deasupra capetelor lor. Ce minunat, un Crăciun alb, spuse ea visătoare. .. ~ Sînt tentat să-incep să cînt. Vrei? Ştii să cînţi? Reuşesc foarte bine sub duş. Atunci, mai bine, nu. Nu crezi că ştiu să cînt? Va trebui să mă însoţeşti sub duş ca să te convingi. Ria sorbi calmă din paharul de şampanie. Aluzia nu era jignitoare. Zîmbetul iui era prea dezarmant şi, totuşi, sexy, exact cum intenţionase Punîndu-şi paharul jos, ea îi privi printre gene. Eşti la fe! de periculos precum se spune, domnule MacKensie. Cine spune? întrebă el adulmecînd suspicios pasta de arişoa. Toată lumea care te acuză că eşti .uri Don Juan. Ah, ei, spuse el ridicînd din umeri indiferent, atît faţă de afirmaţia ei, cjtşi faţă de aperitivul pe care îi puse înapoi pe farfurie. Adversarii mei politici au răspîndit aceste zvonuri. Sau femeile nemulţumite. Cred că no sînt prea multe, spuse el zîrnbind cu tristeţe,. N-am vrut să spun că n-ai ii un politician şi un om de afaceri serios, zisesa cu sinceritate. Ştia din ziare că era proprietarul unei companii producătoare de articole electrice. In ciuda noroiului pe care îi aruncă adversarii tăi, cred că o să cîştigi alegerile. Vei vota pentru mine? Dacă-mi mai pui şampanie, spuse ea şi îi întinse paharul cu cochetărie. Ei i-1 umplu,'după care făcu acelaşi lucru şi cu  al său. Aş dori ca toate voturile să fie obţinute ia fel de uşor. De ce o să votezipentru mine? Pentru că gîndeşti modern. Poate puţin prea sincer şi agresiv. Bleeker m-a numit un „dur". Ea rîse cînd auzi părerea adversarului său. Descrierea se potriveşte, deşi sînt sigură că Bleeker n-a vrut să-ţi facăun compliment. Nu cred că ai lăsa pe cineva să-şi bată joc de tine. Ai dreptate. Am crescut într-o suburbie, un puşti ca toţi puştii, dar le veneam de hac ticăloşilor. îmi dai impresia unui om de acţiune. Unii se tem de schimbare, dar eudemult sînt de părere că oraşul ăsta are nevoie de ceva schimbări. - Sper doar că o să-i pot urni pe toţi nătărăii din consiliul primăriei. Dacă voi fi ales, mormăi el şi, peste cîteva secunde, adăugă pe acelaşi ton: La naiba. Ce este? Pînă la urmă am uitat să-mi pun curcan. Uite, ia de la mine, spuse ea întinzîndu-i farfuria, dar el ridică ambele mîini. Nu, zău, nu se poate. Era ea ameţită sau protestul lui era prea exagerat şi caraghios? Haide. Insist. în fond, eu ţi-am luat crevetele. Apucă o bucăţică de carnealbă şi i-o întinse. El se uită la ea de parcă ar fi fost ultima fărîmă de mîncare de pe pămînt şi el nu era demn să o mănînce. L-ai cîştigat într-o luptă dreaptă. Te rog, spuse ea apropiindu-şi mîna de gura lui. Bine, dacă insişti. Muşcă din bucata aceea gustoasă de piept de curcan. Riei nu îi trecuse niciodată prin cap că dinţii puteau fi sexy, dar simţi muşcătura chiar în stomac. Era o senzaţie extrem de tulburătoare. îi simţea răsuflarea caldă pe degete. Carnea era atît de fragedă, încît putea fi tăiată cu furculiţa, dar el mişcă din cap într-o parte şi într-alta de parcă ar fi vrut s-o reteze. Ea simţi un gol în stomac atît de puternic, de parcă ar fi coborît brusc pe panta cea mai abruptă a unui carusel. Delicios, spuse el. Bun şi gustos. -Îhî. Ea îşi dădu seama că el îi privea gura. Ochii lui nu clipeau, exact ca aceia ai unei pisici sălbatice şi ea se simţi vulnerabilă sub acea privire albastră. Mîna îi tremură uşor cînd se întinse spre piciorul paharului de şampanie. El încetă să o mai privească abia cînd ea se mişcă, rupînd vraja. Pomul ăsta îmi place mai mult decît cei de jos, spuse el. Ria se bucură că el schimbase subiectul. îi uşura tensiunea din piept. Zgomotul de jos se auzea îndepărtat. Din cînd în cînd, cîte un hohot de rîs străpungea liniştea din jur, dar, în general, singurul sunet din încăpere era al lemnelor din cămin şi şoapta ispititoare a hainelor de seară ori de cîte ori se mişca unul dintre ei. O atmosferă gen scoate-ţi-pantofii-şi-relaxează-te se lăsase asupra lor. Ea nu se mai simţise niciodată atît de relaxată. Nici atît de emoţionată. Ca o precauţie, îşi ţinu pantofii în picioare. Se uită la pomul de Crăciun. Rămurelele lui verzi şi frumos mirositoare fuseseră decorate cu beculeţe care licăreau, globuri de sticlă, beteală şi batoane de zahăr candel. Şi mie îmi place mai mult, spuse ea. Prefer ceea ce e mai demodat. Nu contează decît dacă îi poţi simţi mirosul. Exact. Cel de jos, din living-room, e superb, dar atît de formal. .. De neatins. A fost aranjat de un decorator profesionist. Dar îţi dai seama că ai caseil-au gătit pe acesta. Ornamentele sînt aşezate inegal. Gazdele, soţii Graham, aveau cîţiva copii şi numeroşi nepoţi. Ria îşi putea imagina rîsetele, glumele pline de afecţiune, ţipetele de plăcere care aveau să răsune între pereţii aceia a doua zi dimineaţă, cînd urmau să se deschidă numeroasele pachete. Aplecîndu-se mai aproape de ea, Taylor şopti: Dacă te uiţi mai bine, vezi că unele sînt stricate. Ea încuviinţă visătoare. Dar sînt cele mai îndrăgite. Cu cît mai vechi, cu atît mai bune. Amintesc de zilele de Crăciun din anii trecuţi şi nu vor fi aruncate niciodată. El îi atinse obrazul cu degetele. Doamna arhitect e sentimentală. Ea se înfioră de plăcere. Trebuie să recunosc. Renunţînd la a pretinde că mănîncă, îşi abandonară farfuriile. O altfel de foame pusese stăpînire pe ei, Nu avea nici un sens să o nege. Taylor o privea fix. - Nu m-am mai bătut niciodată'în scobitori cu o persoană afrt de drăguţă ca tine. Eşti sigură că eşti reală? Riei îi stătea pe limbă să-i spună: „Atinge-mă să te convingi", dar nu o făcu. El părea gata să treacă la atac. Dacă zvonurile erau adevărate, Taylor MacKensie nu avea nevoie de încurajări. Fie că erau răspîndite de adversarii săi politici din răutate sau nu, trebuiau să aibă vreo bază reală. Ria era prea cu capul pe umeri ca să se lase fermecată de cîteva cuvinte şi de un zîmbet seducător. Dar se simţea prea bine pentru a-l respinge, aşa că hotărî să menţină totul într-o atmosferă amicală şi plăcută. Ah, sînt cit se poate de reală. Ceea ce n-ai ştiut a fost că stomacul meuscotea nişte sunete extrem de lipsite de delicateţe cînd am zărit crevetele acela trandafiriu, spuse ea. -. Taci, acum, zise el astupîndu-i gura cu degetul. Mă faci să-mi lase gura apă. Pauză! îşi spuse Ria. Destul cu flirtul. Nu mai era inofensiv. Taylor MacKansie o făcea pe ea să-i lase gura apă. Camera slab luminată, şemineul, atmosfera sărbătorii de Crăciun aveau un efect periculos asupra ei. Simţea cum îşi pierde controlul şi ştia că trebuie să şi-l recapete. Poate ar fi bine să coborîm. El se încruntă, dar păru să-şi dea seama că era o idee bună. Situaţia le scăpa din mînă prea repede. Şi eu cred că ar fi bine. Sînt o mulţime de alegători acolo. Se ridică şi îi întinse mîna, pe care ea o acceptă bucuroasă. Ar fi trebuit să mănînce mai mult, căci şampania îi urcase direct la cap. Şi se scursese şi în picioare, acestea fiind, dintr-odată, nesigure. Se clătină uşor cînd se ridică, dar el o cuprinse pe după mijloc, lipind-o de el pentru cîteva clipe. - E în regulă? o întrebă cu o voce joasă care ei îi aminti de sunetele scoase de un animal în perioada de împerechere. Da, e în regulă. El îi dădu drumul, dar ea îi simţi ezitarea. Coborîră luînd şi farfuriile. îmi place casa, spuse el. E ceva inedit. Modernă, fără să fie rece. Mi-a plăcut cum a ieşit, spuse Ria cu modestie. N-o asculta. Se întoarseră amîndoi cînd auziră glasul gazdei lor. îmbrăcată într-o rochie de tafta ecosez care foşnea la.fiecare pas, doamna Graham îi aruncă un zîrnbet Riel şi o îrnbrăţişă cu afecţiune. E mult prea modestă, Taylor. Mă bucur foarte .mult că ai cunoscut-o pecea mai ingenioasă şi mai originală arhitectă a oraşului nostru. Am organizai: această petrecere numai cu scopul- de a-! prezenta capodopera. - Cred că aveţi un gusî excelent, spuse Taylor zimbind in felul sau. fermecător. Âtît in ce priveşte casele, cat şi arhitecţii. Doamna Graham o luă pe Flia de braţ şi o îndepărtă de Taylor.,. - O prietenă de-a mea arde de nerăbdare să te cunoască. Moare de invidie din cauza casei şi ar vrea şi ea una. Are o proprietate superbă ~ pentru numele iui Dumnezeu, Taylor, nu fi atît de posornorît. O să vorbeşti cu Ria mai tîrziu. Acum, fii drăguţ şi plirnbă-te puţin. Cred că o parte din bărbaţi joacă biliard. Reveni iîngă Ria trei sferturi de oră mai tîrziu,. O văzu în mijlocul unui grup strîns în jurul pianului mare şi alb. Taylor străbătu mulţimea pentru a ajunge iîngă ea şi pentru a i se alătura în cîntatul unui colind vechi. Bună. Bună. Ai jucat biliard? Da. Şi am cîştigat. Dar nu rni-am luat banii. Totdeauna de Crăciun sînt filantrop. începu un alt colind pe care îi cîntară şi ei. La mijlocul celui de ai doilea vers, Ria spuse: - Ai avut dreptate. Nu.,, Poftim? Nu te aud, spuse el şi se apleca destui de mult pentru ca buzeleei să-i atingă puful de pe lobul urechii. Ai avut dreptate, repetă ea, iar cînd el o privi nedumerit, ea adăugă: Nuştii să cînti. El rise şi îi strînse cotul. El luă haina lungă din blană de vulpe argintia din rnîna cameristei şi i-o puse pe umeri, aruncîndu-şi paltonul pe braţ. Porniră apoi spre uşa ele la intrare, unde soţii Graham îşi luau la revedere de la oaspeţi. A fost minunat. Vă mulţumesc foarte mult că m-aţi invitat, le spuse Riacelor doi şi o sărută pe doamna Graham pe obraz. Aceasta o bătu uşor pe mînă. Petrecerea a fost minunată pentru că această casă e minunată, şi casamea e minunată pentru că tu eşti minunată. Iar dacă te gîndeşti cumva că o să te las să pleci singură pe vremea asta, te înşeli amarnic. Sînt obişnuită să conduc pe zăpadă! exclamă Ria. Dar nu pe gheaţa asta pe care în mod greşit o numim drum, spusedomnul Graham. Voi fi îneîntat să o conduc acasă, spuse Taylor cu curajul unui voluntardin Alamo care trecea linia marcată cu sabia pe nisip. Excelent, spuse doamna Graham zîmbind larg. Dragul meu, să ai grijăsă contribui ia fondul pentru campania lui Taylor, îi zise ea apoi soţului. - Bine, dar maşina mea? protestă Ria, care nu era obişnită să i se poarte de grijă ca unui copil. O să trimit pe cineva mîine să ţi-o aducă. Acum ar fi timpul să plecaţi pînă nu se lasă şi mai mult gerul. 'Noapte bună, dragilor, şi un Crăciun fericit. Soţii Graham le făcură cu rnîna veseli şi îşi îndreptară atenţia asupra altor oaspeţi care plecau. Nevrînd să provoace o scenă, Ria nu avu de ales şi se supuse imboldului dat de Taylor cotului ei. Nu te superi, nu? o întrebă el aplecîndu-şi capul în ninsoarea puternică. -Nu. Tu? Bineînţeles că nu. Te-au pus în faţa faptului împlinit. N-ai prea avut de ales. Ba sigur că aveam, doar ţi-am spus mai devreme că pot. fi extrem denepoliticos, zise el şi îi strînse cotul puţin mai tare. Şi, în plus, chiar dacă n-ar fi spus ei, tot m-aş fi oferit să te conduc. Nici mie nu mi-ar fi plăcut să ştiu că mergi singură pe vremea asta. Sînt sigură că mă pot descurca. El îşi ridică privirea spre cer. Nu-i joacă. Şi nu uita, spuse el strîngîndu-i cotul, ştiu cîtă şampanie ai băut.Rîzînd, trecură pe lîngă un şir lung de maşini parcate pe alee pînă ajunseră la o Corvette nouă. Căutîndu-şi cheile în buzunar, el îi spuse: Ştii, eu tot nu sînt sigur că eşti reală. Eşti superbă, talentată,deşteaptă, nostimă. Ai propriile tale bijuterii şi... Astea? întrebă ea arătînd spre cerceii cu diamante. Sînt false. Dar asta nu e, spuse el trecîndu-şi degetele peste gulerul hainei de blană.Ca să-i ţină mai cald, ea şi-l ridicase pînă aproape de urechi. .Haina fusese singura extravaganţă pe care şi-q permisese cînd se angajase la cea mai prestigioasă firmă de arhitecţi din oraş. Preferase să se învăluie în cîţiva yarzi de vulpe argintie decît să se închidă în interiorul de piele al vreunei maşini de lux. Ai deja propria- ta haină de blană, pe deasupra tuturor celorlaltecalităţi. Trebuie să fie ceva în neregulă cu tine, spuse el privind-o prin . ninsoare. Poate că ai dinţii cariaţi. Ea îl ciupi uşor de nas după care urcă în maşină. Drumul era mult mai periculos decît se aşteptase ea. Era bucuroasă că soţii Graham insistaseră să meargă cu cineva, deşi nu credea - că Taylor MacKensie era cea mai bună alegere. Se simţea ameţită. Urechile îi ţiuiau şi nu era ecoul clopotelor de la biserică. Nu era sigură nici că toate cele zece degete de la picioare mâi erau la locul lor. Poate pentru că mersese pe zăpadă în pantofi de seară. Dar cum îşi putea explica faptul că, în rest, îi era foarte cald? Era adevărat că radiatorul maşinii funcţiona, dar căldura pe care o simţea ea provenea de sub propria-i piele. îşi spuse că băuse prea muit, sau atracţia lui Taylor MacKensie o îmbătase. Oricum, îi era ruşine că se purtase atît de prosteşte. Ştergătoarele se mişcau la fel de hipnotic ca un metronom. Fulgii de zăpadă dansau veseli în lumina farurilor. Noaptea avea un aer ireal. Dar dacă toate acestea erau fantezii, cine avea nevoie de realitate? De ce să nu se bucure de acea atmosferă atîta timp cît dura? Muzică? Poftim? întrebă ea şi el arătă din cap spre radio. Da, te rog, spuse eaapoi şi îi făcu cu ochiul: Dacă promiţi că n-o să cînţi şi tu. Se parg că toată lumea cîntă colinde în seara asta, spuse el după cecăută cîteva posturi. Mie-mi place. Mă bucur să le aud o dată pe an.- Şi mie. Cum de îfi petreci Ajunul Crăciunului singură? o întrebă ei deodată. Aş fi crezut că o duzină de pretendenţi au aşteptat la uşa ta. implorîndu-te să-ţi petreci cu ei această seară. Ria îi mulţumi în gînd pentru compliment. Bărbatul cu care mă văd e plecat. Există un bărbat? Da, şi are o mamă foarte în vîrstă în Florida, îşi petrece sărbătorile cu ea. .. Taylor digeră informaţia fără să spună nimic. Părinţii? S-au hotărît să plece în Anglia la nişte prieteni. Nu prea voiau în aceastăperioadă, dar eu i-am îndemnat să o facă. în fond, Ajunul Crăciunului e o seară ca oricare alta. Chiar crezi asta? o întrebă el aruncîndu-i o privire. Ea îi susţinu privirea puţin timp. Nu, spuse ea încet, scuturînd din cap, dar nu voiam ca ai mei să-şirateze călătoria din cauza mea. Şi bărbatul? Nu voiam să mă simt vinovată că-şi neglijează mama. Pentru a nu mai discuta despre ea, îl întrebă: Dar tu? De ce eşti singur? N-ai familie? Pe tata, dar el are o altă familie acum. El şi Janey locuiesc la LosAngeles. îi spuse că tatăl lui se recăsătorise cu o femeie mult mai tînără după moartea mamei lui şi că aveau doi copii împreună. Am un frate şi o soră vitregi îndeajuns de mici pentru a-mi putea fi copii.Sînt totdeauna binevenit acasă la ei, dar cred că prezenţa mea acolo îi face pe toţi să se simtă prost, temîndu-se să nu spun sau să nu fac ceva ce nu trebuie. Prieteni? Se referea la prietene, în mod clar, şi se urî pentru faptul că voia să ştie. Am fost invitat la schi împreună cu un grup. Cît de mare? El zîmbi dîndu-i de înţeles că ştia ce urmăreşte. Din şapte persoane. Printre care şi cea cu care mă văd. Dar amrenunţat în ultima clipă. De ce? V-aţi certat? Nu. Alaltăieri mi-am sucit glezna la tenis şi m-am gîndit că ar fi stupid sămerg aşa la schi. Atunci ne-am certat. Şi a plecat fără tine? El ridică din umeri. E o -persoană foarte independentă. Ciudat cum Crăciunul poate fi ori haotic şi exuberant, ori pustiu şi trist. Depinde dacă e petrecut cu cineva sau de unui singur. Cred că da. Deşi ar putea fi îngrozitor dacă ar fi petrecut cu o persoanăpe care nu o iubeşti sau nici n-o' placi măcar. Cred că ar fi mai groaznic decît clacă îl petreci singur. Ria îl dăduse adresa cînd plecaseră de la familia Gra aşa că ei merse direct fără să ceară lăm Tîhăruî şl uşuraticul candidat pentru funcţia ae primar-îş! cunoştea oraşul foarte bine. Oprind în fata casei ei, ei răsuci cheia în usa si îşi încetară activitatea - Aş putea... lartă-mă. ~ Şi eu te rog să mă-scuzi. Doamnele întîi. Voiam să spun doar că-ţi mulţumesc pentru că m-ai adus acasă. . ....Taylor întoarse capul şi privi prin parbrizul care se acoperea repede cu zăpadă. Ria îl. văzu muşeîndu-şî obrazul prin interior. El o privi din nou aproape imediat. Aş putea fi convins să beau o cafea. Ea ezită doar cîteva clipe, după care încuviinţă". El coborî şi veni să-i deschidă portiera. Degeţele iui o fineau cu fermitate de braţe în timp ce înaintau pe aieea alunecoasă. Ria scoase cheia din poşeta argintie şi deschise uşa. Aerul caid din interior îi îmbrăţişa pe aniîridoi ca un prieten vechi şi drag. Ria apăsă pe întrerupător,, Lampa de pe masă nu se aprinse, exact aşa cum se aşteptase. în schimb, se aprinseră beculeţele din'pomul de Crăciun. Ah, am uitat că am conectat instalaţia electrică la priza activată deîntrerupătorul ăsta, Ar fi trebuit să. pui un electrician să facă asta, zise el. Frumos pom. Mulţumesc. ~ în genul demodat, Lăsînd-o iîngă uşă, - el 'se duse spre şemineu/ uncie cărbunii roşiatici mai pîipîiau sub lemnele arse. Dădu ecranul la o parte, împrăştie cenuşa cu un vătrai şi puse doi buşteni care se aprinseră imediat. în lumina focului, fulgii de zăpadă topiţi din părul- şi de pe umerii lui sclipeau ca nişte diamante. El se întoarse şi se uită la ea. Ochii lui, chipul umbrit şi pasul lui hotărît cînd veni spre ea o făcură să tremure. Mă duc să pun de cafea, spuse ea cu răsuflarea tăiată, dar el o prinse de mînă.'-Ria? . Poftim. Ai zăpadă în păr, şopti el şi ea scutură din cap. El privi mişcarea senzuală a părului ei liber. E superb. Negru ca noaptea. Atît de strălucitor şi de mătăsos. Atît de seducător.Seducător era felul în care el îşi trecea degetele prin părul ei şi M răsfira pe umerii hainei de blană, îşi spuse ea. Privirea lui îi-alunecă pe faţă, pe" gît, pînă în .adîncul decolteuiui. Ria se înfiora. O să se încălzească imediat, spuse ea. Iubito, e deja cald." . "Vocea lui îi amintea de zumzăitul scăzut .al motorului maşinii. Puterea ascunsă în el era ţinută sub control. O mişcare greşită şi putea să devieze. Venind mai aproape, el îi luă faţa în mîini şi îi mîngîie obrajii reci cu degetele mari, încălzindu-i instantaneu. îşi plecă appi capul şi îşi plimbă buzele peste ale ei. Primul lui sărut fu uşor şi cercetător. Următorul fu ferm şi cercetător. Ria icni şi îşi feri capul repede. îmi pare rău, spuse el. Nu aveam nici un drept să fac asta. Doar că... lanaiba, am vrut să te sărut. - Ea îşi ridică din nou faţa spre el. Avea impresia că nu mai are oase şi se simţea uşoară ca aerul. Ochii li rămăseseră deschişi doar pentru -că erau lacomi să-l privească. Nu te scuza. Doar e Ajunul Crăciunului. ,.în cazul ăsta . . Ai avut dreptate, Ria, îi spuse el -cu un glas răguşit, mîşcîndu-şi buzelepeste gura ei umedă. Nimic nu e mai bun ca originalul. O trase la. piept şi mîinile lui o mîngîiară prin haina de blană pe care o azvîrli apoi ca pe o capă de matador. Aceasta ateriză pe canapea, la cîţiva paşi de ei. Mîinile lui curioase şi nerăbdătoare începură să o pipăie. îi exploră valea adîncă a şirei spinării, şoldurile, pulpele - partea din spate, laterală şi din faţă a acestora. Ea scoase un sunet de uimire cînd el îşi lipi palma de partea inferioară a trupului ei. Taylor nu îşi mişcă mîna-şi îi privi chipul cu o întrebare mută în ochi. Ea gîfîia uşor printre buzele întredeschi şi umede. Pieoapele i se ridicară uşor cînd ea isi înălţă privirea spre el şi, îşi mişcă trupul înainte, umplîndu- i palma cu triunghiul feminităţii ei. Amîndoi gemură de durerea delicioasă a dorinţei. El o mîngîie, o apăsă, căutînd sursa căldurii ei. în timp ce se sărutau cu disperare, el îşi scoase haina. Ria avu impresia că vesta lui trebuia să fi avut cel puţin,o mie de nasturi, dar, în cele din urmă, aceştia se desfăcură şi mîinile ei îi mîngîiau pieptul prin cămaşa albă de mătase. Ei îi puse mîinile pe umeri şl îi trase rochia încet în jos. Vîrfurile degetelor îi alunecară pe gît şi pe claviculă. Ea îşi dădu capul pe spate şi el îi sărută gîtul. Gura lui era deschisă, fierbinte şi extrem de posesivă. Ria începu să-i descheie nasturii de la cămaşă după ce i-o scoase din pantaloni. Cînd îi descheie pe toţi, îşi strecură degetele prin părul de pe pieptul lui. Se delecta cu pielea lui care vibra. Înconjurînd-o cu mîinile, el îi trase fermoarul rochiei. Corsajul îi căzu pînă Ia mijloc. Nu purta nimic pe dedesubt. în mod instinctiv, ea dădu să se acopere, dar el îi îndepărtă mîinile cu blindaje. - Nu te rog, şopti el. Eşti superbă. Fermecat, urmări mişcarea dulce a sînilor ei cînd ea îşi scoase mînecile .strimte.' El o atinse extrem de uşor cînd îi luă sinii în mîini. Apoi îşi lăsă mîinile să alunece în jos pe braţe pînă Ia încheieturi. Atunci, îi ridică mîinile şi i le împreună pe după gîtul lui. O ţinea strîns, piele lipită de piele. Pentru moment, era de ajuns. Dar apoi, gemetele Iw de plăcere deveniră răguşite de dorinţă. El îi mîngîie sînii, frecîndu-i sfircurile cu pricepere. Ridică unul la gură şi îl înconjură cu buzele. Limba lui umedă şi aspră îl făcu să se întărească imediat. Murmură ceva despre supt, după care îşi puse cuvintele în aplicare. Dorinţa o învăluia pe Ria cu fiecare mişcare a gurii lui. Cînd e! îi desfăcu cordonul şi îi trase rochia peste şolduri, singurul ei protest'fu că nu a făcut-o mai repede. Rochia acoperită în întregime de paiete alunecă la picioarele ei şi ea trecu peste acei morman sclipitor purtînd doar un portjartier negru, o pereche de bikini, negri şi ciorapi de mătase în pantofii cu tocuri înalte. . ' Taylor înjură uşor. Probabil că Moş Crăciun crede că am fost foarte, foarte cuminte, spuseel cufundîndu-şi toate degetele în părul ei negru şi pîrjolindu-i gura cu un sărut lung şi apăsat. Ridicînd-o în. braţe, o duse pe canapea. Privind-o cum se întinde peste haina de biană, el se dezbrăcă de restul veşmintelor. Gol şi minunat ele viril, se întinse lîngă ea. -Nu-i nici un secret că te doresc, spuse el strecurîndu-şi rnîna pe sub bikinii ei. Tu mă doreşti, Ria? Trupul ei spunea da.Degetele lui se cufundară în bogăţia ei umedă, dar voia să audă cuvintele rostite de gura ei frumoasă şi sexy. Spune-mi. . Da, te doresc. . Atunci, el se strecură între pulpele ei şi ea îşi trecu braţul pe după gîtul lui, trăgîndu-l mai aproape. Buzele li se uniră exact în clipa în care sexul lui tare, neted şi plin pătrunse adînc în ea. Cum s-a putut întîmpia aşa ceva? întrebă Taylor încruntîndu-se.- Tată! tău n-a avut niciodată o discuţie cu tine ca între bărbaţi despre păsări şi albine? îl.întrebă Ria cu dulceaţă în glas şi cuta dintre sprâncenele iul se adînci şi mai rnull Dacă da, atunci ştii cum s-a putut întîmpia. continuarea o gasiti aici....

Traieste clipa de Sandra Brown Unu   Drumul i se păruse lung şi chinuitor. Străbătu aleea marelui parc, la capătul căreia se ivi clădirea impunătoare, construită în stil victorian. Jenny Brynn opri maşina în dreptul faţadei albe. Amintirile nemiloase ale unui trecut mult prea îndepărtat se treziră din nou revăzînd această casă imensă, ce făcuse parte din viaţa ei. Rămase nemişcată cîteva clipe, incapabilă să deschidă portiera maşinii. Ridică din nou privirea spre clădire. Totul era neschimbat. Pînă şi ferestrele camerelor erau deschise, la fel ca întotdeauna. Perdelele de dantelă dansau graţios în bătaia vîntului. Obloanele din lemn lăcuit străluceau sub razele aurii ale soarelui de vară, iar înaintea porticului de la intrare, se desfăşura acelaşi covor lung, verde. Jenny coborî şi se apropie de uşă emoţionată. Recunoscu ciocanul din bronz şi tresări auzind zgomotul surd al metalului ce izbea batantul de lemnul uşii. Înţelese atunci că acest sunet fusese prezent mereu în visele sale, deşi îl credea de mult timp uitat. Era îmbrăcată cu un costum de mătase viu colorată, al cărui pantalon larg îi dădea o alură elegantă; totuşi, se simţea stingheră. Trase adînc aer în piept, vrînd parcă să prindă curaj. Din casă nu răzbătea nici un zgomot. O clipă se gîndi că ar fi mai bine să plece. Va spune că nu a găsit pe nimeni şi că a plecat fără să mai insiste. Tînăra femeie ridică din umeri şi bătu pentru a doua oară în uşa masivă. Lovitura Răsună din nou, însă, de această dată, auzi păşi pe coridor îndreptîndu-se spre uşa de la intrare. Tresări. Îi deschise o femeie înaltă, guvernanta dintotdeauna a familiei Graham-Johnson. Jenny recunoscu în sinea ei că, deşi trecuse mult timp, femeia nu se schimbase deloc. — Domnişoară Jenny, a trecut atît de mult timp de cînd..., murmură surprinsă guvernanta, rugînd-o să intre. Sînt atît de fericită că vă revăd! Jenny tremura şi încerca cu greu să-şi găsească cuvintele. Surîsul lui Melanie, care închisese uşa în urma ei, o mai relaxă puţin. — Bună ziua, răspunse ea într-un sfîrşit, cu voce scăzută. Am trecut să te văd... — Desigur, reluă Melanie, înainte ca ea să fi avut timp să termine. Ray vă aşteaptă în biroul bunicului său. Ar fi trebuit să spun propriul birou, dar după atîţia ani..., spuse guvernanta cu un aer trist. Jenny o urmă pe Melanie pe scara care, la fel ca altădată, avea acelaşi miros ciudat de ceară şi lămîie. În timp ce urca treptele din lemn alb, se strădui din răsputeri să-şi stăpînească lacrimile. Cel mai mic obiect, cel mai ascuns ungher al acestei case, îi răscolea dureros amintirile. În momentul în care au ajuns pe palier, guvernanta rosti: — Domnişoară Jenny, dacă nu vă supăraţi, nu v-aş mai conduce mai departe... Cunoaşteţi drumul... În momentul în care aţi sunat, tocmai puneam pîinea în cuptor... — Încă mai coci singură pîinea? întrebă Jenny, care nu uitase nici o clipă mirosul de pîine caldă ce umplea, cîndva, vechea bucătărie, în fiecare după-amiază. — Sigur! întotdeauna mi-a făcut plăcere să frămînt aluatul... Iar Ray a adorat pîinea făcută de mine, aşa că... Melahie îi zîmbi tandru şi, dacă Jenny nu s-ar fi stăpînit, ar fi strîns-o în braţe pentru a o săruta. — Am uitat să vă spun, continuă guvernanta, după moartea domnului Graham, Joan a plecat, iar Ray a trebuit să angajeze o nouă secretară. Veţi vedea, este adorabilă! Zîmbetul lui Jenny îngheţă dintr-o dată, în timp ce mergea pe culoarul ceruit ce ducea la biroul stăpînului casei. Secretara era într-adevăr o tînără drăguţă, cu ochii albaştri, aşezată la un birou ce părea prea mare pentru ea.   — Bună ziua! Dumneavoastră trebuie să fiţi Jenny Brynn, rosti ea pe un ton vesel. Mă numesc Donna Stevenson şi sînt noua secretară a lui Ray. Sînt foarte bucuroasă să vă cunosc personal. Am auzit atîtea despre dumneavoastră! De altfel, e curios că într-un oraş atît de mic ca Rairoard City nu ne-am întîlnit niciodată... Şi-apoi, sînteţi o celebritate de cînd aţi expus la galeria Drek. Îmi place foarte mult arta dumneavoastră; este ceva între vitraliu şi pictură pe pînză! Vă simţiţi mai mult pictor sau maestru sticlar? Jenny fu impresionată de debitul verbal ăl secretarei. Bîlbîi cîteva cuvinte în semn de răspuns, dar Donna reîncepu să vorbească: — În orice caz, sper că ne vom mai revedea. Aţi venit să-l vedeţi pe Ray, nu? În timp ce Jenny se întreba nedumerită dacă nu cumva Ray îi făcea secretarei confidenţe, aceasta se răsucise pe călcîie şi deschisese uşa biroului, anunţînd dezinvolt; — Domnule Johnson, a sosit Jenny... Privind uşa care se închidea în urma ei, Jenny avu senzaţia că i se va face rău. Se simţi cuprinsă de teamă, dar înaintă spre fereastra lîngă care se afla biroul. — Jenny! rosti Ray surprins. Timbrul cald al vocii masculine o aruncă pe Jenny din nou în trecut. Îl privi pe Ray fără să scoată o vorbă. Ochii lui cenuşii erau la fel de frumoşi. Părul său auriu îi încadra faţa ale cărei trăsături pierduseră doar amprenta copilăriei. Jenny regăsi în spatele zîmbetului său acel farmec nedefinit al adolescentului de odinioară, astăzi un bărbat atrăgător, cu umeri laţi, puternici. Vîntul şi soarele înăspriseră pielea aventurierului Ray, al cărui ten bronzat era pus în valoare de un pulover bleumarin. Jenny recunoscu în sinea ei că era mai atrăgător şi mai frumos ca niciodată. Îşi aminti clipa în. care o părăsise. Trebui să facă un efort pentru a-şi ascunde tulburarea; inima îi bătea gata să-i spargă pieptul. Se aşeză în fotoliul din faţa biroului şi spuse cu aer detaşat: — Ray, bănuiesc că ai un motiv clar pentru care ai dorit să mă vezi. Despre ce este vorba? Ray primi vorbele ei cu un surîs ce părea să spună: «Nu te-ai schimbat deloc, Jenny.» — Doreşti puţină cafea? întrebă Ray cu voce tare. — Nu, mulţumesc, răspunse Jenny. Era aşezată picior peste picior, pe marginea unui superb fotoliu din piele, cu mîinile pe genunchi, părînd nerăbdătoare să afle motivul pentru care îi telefonase Ray. — Beau, într-adevăr, multă cafea, mărturisi Ray, în timp ce-şt turna o ceaşcă de cafea, vrînd parcă să spargă tăcerea ce se lăsase între ei doi. — A bea cafea nu este un viciu chiar atît de groaznic, replică Jenny, cu o uşoară maliţiozitate în glas. Oricum, ai altele mult măi grave, bătrîne Johnson! Pentru amîndoi, secundele deveniseră insuportabile. Ray îşi încruntă sprîncenele, amintindu-şi că, din clipa în care o părăsise, Jenny nu-i mai spusese niciodată pe nume, aşa cum făcuse în clipele lor de dragoste. — De ce-mi spui aşa? murmură el. Ştii că îmi place mult să te aud rostindu-mi numele... Da... Probabil că îţi par idiot... — Ray, las-o baltă! Despre ce este vorba? . — Nu te-ai schimbat deloc, Jenny. Eşti la fel de încăpăţînată... Dar nu te-am întrebat ce mai face fratele tău? — Michael face foarte bine, mulţumesc, răspunse Jenny pe un ton ce trăda mîndria unei surori mâi mari. Este violonist şi, din toamnă, urmează cursurile şcolii Juillard, Dar nu-ţi cunoşteam acest interes pentru Michael... — Mă interesează pentru că e fratele tău şi... cred că nu ţi-a fost deloc uşor să porţi o asemenea responsabilitate pe umeri… — Johnson, află că umerii mei sunt puternici, asta pentru cazul în care n-o ştiai... Au fost şi banii de la asigurare, care m-au ajutat. — Ţi-ai vîndut casa? — Oricum era prea mare... — Totuşi însemna mult pentru, tine... Am fost fericiţi acolo... amîndoi... — Viaţa e făcută din astfel de hotărîri, pe care, uneori, e bine să le iei... Jenny pronunţă aceste ultime cuvinte cu o tristeţe nedisimulată. O amintire o tulbură deodată: imaginea lui Ray strîngînd-o tandru în braţe şi ea simţindu-se protejată la pieptul lui. Fiind fericită. Tînăra femeie îşi alungă repede acest ultim gînd, făcînd eforturi pentru a-l asculta pe Ray. — Nu mai primisem nici o veste de la părinţii tăi, pînă în momentul tragicului accident de pe autostradă. Jenny nu dorea să evoce trecutul. Nu mai era o fetiţă şi se schimbase mult de la moartea părinţilor săi, ucişi de un şofer beat, cînd se întorceau acasă. — Şi tu, Ray, trebuie să fi trecut prin momente dificile, spuse Jenny încet. — Da, a fost foarte greu. Îţi mulţumesc că ai venit la înmormîntarea bunicului meu. Eram prea tulburat Ca să-ţi vorbesc, la cimitir, dar prezenţa ta m-a mişcat mult. Ray aproape că leşinase aflînd că bunicul său, Graham, avusese lin atac. Era ca şi cum, crezîndu-şi bunicul nemuritor, el ar fi rămas un băieţel. Bătrînul Graham îl părăsise la 'peste optzeci de ani, dar nici astăzi Ray nu se putea obişnui cu ideea. Se trezise brusc singur, înfruntînd viaţa, cu toate capcanele şi necazurile ei. — Melanie a rămas cu tine? întrebă Jenny. — Da. Pretinde că am nevoie de ea şi cred că are dreptate, răspunse Ray cu un aer filozofic. — Tu n-ai nevoie de nimeni! exclamă violent tînăra femeie, ca şi cum tensiunea acumulată de cînd intrase în birou s-ar fi descărcat într-o clipă. — Crezi cu adevărat ceea ce spui? întrebă Ray, rănit de violenţa lui Jenny. Ea preferă să nu răspundă şi îşi fixă privirea pe rafturile de cărţi ce tapisau pereţii încăperii. — Cred că nu este adevărat, Jenny. Şi tu eşti prima care ar trebui să o ştii, adăugă el. Tonul lui Ray devenise brusc mai serios şi mai trist. Jenny nu ştia ce atitudine să adopte. Îşi regretă cuvintele, spuse special pentru a-l răni pe Ray. Totuşi, nu dorea să transpară nici o compasiune pentru omul pe care TI iubise atît de mult. «Trecutul este mort, îşi repeta pentru sine, fiu are nici un rost să fac să renască sentimentele de altădată.» Chiar în clipa în care gîndea asta, îşi dădu seama cît de mult era atrasă de bărbatul, care, de după biroul său, o observa în tăcere. În cameră, o rază de soare pătrunse prin perdelele albe. — Pentru că vorbim despre a avea sau nu nevoie de alţii, voiam de mult timp să te întreb cum ai suportat teribilele ambuscade în care ai căzut în timpul sejurului tău în Egipt? — Cum ai aflat de asta? întrebă Ray. Din cîte ştiu, ziarele n-au vorbit... — Nu, dar în timpul călătoriilor tale, eu şi bunicul tău ne vedeam des. Nu ştiu cum se făcea, dar întotdeauna aveam ştiri, despre tine... «Deci, îşi spuse el, ea a continuat să primească noutăţi. Nu a putut să uite.» — Cred, spuse Ray, că nu am fost niciodată atît de aproape de moarte ca în acea zi de mai, la Cairo. Cînd cei doi marinari au venit să mă scoată de acolo, am înţeles cu greu ce mi se întîmplase. Trebuie să recunosc că, din ziua aceea, privesc viaţă cu alţi ochi. — Ray, putem să ne întoarcem la motivul pentru care m-ai chemat? întrebă sec Jenny, privindu-şi ceasul. — Bineînţeles, dar trebuie mai întîi să-mi promiţi că nu vei rîde... — Nu sunt într-o dispoziţie prea veselă, replică Jenny coborîndu-şi privirea. — Uite, aş vrea să-ţi comand un portret pictat pe sticlă. De aceea te-am chemat. — Bine, un portret pe sticlă. Ai cui? întrebă imediat Jenny. — Aici se complică lucrurile, adăugă Ray. Aş vrea să faci portretul lui...îţi aminteşti de Beauregard? Jenny îl fixă o clipă cu privirea, apoi izbucni într-un rîs zgomotos. — Vrei ca eu să fac un... portret al acelei păsări oribile, fără pene? — Mi-ai promis că nu vei rîde — Da, răspunse Jenny între două sughiţuri, dar nu ştiam ce ai de gînd să-mi propui. — Ştii, bunicul era înnebunit după această pasăre, reluă Ray, încercînd să fie serios. Ar fi o idee frumoasă... Cu siguranţă, Ray nu credea nici el prea mult în această stratagemă, dar se prinsese în joc, continuînd să vorbească despre ataşamentul bătrînului Graham pentru pasăre, descriind chiar cum ar vedea el portretul. Gluma îi plăcea cu atît mai mult cu cît provocase rîsul lui Jenny. Bineînţeles, după şapte ani, nu putea să spere că, la fel ca în basmele cu zîne sau în tragediile greceşti, femeia pe care o iubise atît va fi mereu acolo, aşteptîndu-l să se întoarcă. Dar plănuise de mult această întîlnire, nu pontează pentru ce motiv, şi acum încerca să reînceapă totul cu ea, să plece de la zero, pentru a regăsi dragostea nebună de la douăzeci de ani. Jenny redeveni brusc serioasă. — Mă tem că trebuie să refuz această comandă atît de specială, Ray! Eu nu fac portrete de păsări! Jenny îşi luă poşeta din piele roşie pe care o lăsase lîngă fotoliu, se ridică şi se îndreptă spre uşă. — La revedere, Johnson! spuse ea. Aşezat în spatele biroului, Ray o privi cum se îndreaptă spre uşă. Într-o fracţiune de secundă, înţelese că, dacă nu face un gest, dacă nu pronunţă un cuvînt, tînăra femeie va trece pragul, ieşind din viaţa lui pentru totdeauna.

TORNADA de SANDRA BROWN   CAPITOLUL 1   Myron,mă asculţi?Carl Herbold se uită furios la camaradul lui de puşcărie, clătină nerăbdător din cap şi bombăni: Idiotule,idiotule.Insensibil la insultă, Myron Hutts continuă să zâmbească absent. -Nu mai rânji,Myron,ai înţeles? Chestia la care mă refer este serioasă.Ţi-a intrat ceva în grămada aia de rumeguş pe care o porţi pe umeri? Ai auzit vreun cuvânt din ce-am spus până acum?Myron clefăi bucata de ciocolată muşcată din batonul pe care îl ţinea în mână. -Evident,Carl,te-am auzit.Doar mi-ai zis să ciulesc urechile. -Bine.Carl se mai relaxa puţin,deşi nu era convins că mintea lui Myron va reuşi să înregistreze măcar o parte din tot ce-i spusese.Myron nu era ceea ce se numeşte un cerebral.Poseda în schimb o forţă fizică deosebită şi era dornic să le facă altora pe plac; înapoierea lui mintală reprezenta însă un rise pentru planurile lui Carl,bine puse la punct.Un complice limitat precum Myron putea constitui un dezavantaj.Pe de altă parte însă,Carl avea nevoie de Myron Hutts. Îi trebuia un om fară scrupule,care să nu gândească,ci să facă ceea ce i se cerea, exact atunci când i se spunea,fară întrebări şi rezerve.Din acest punct de vedere Myron putea fi considerat alegerea perfectă.El prezenta un mare avantaj: îi lipsea conştiinţa.Conştiinţa este un „dialog intern”.Ce afirmaţie interesantă,nu? Carl o culesese dintr-un articol care apăruse într-o revistă,o memorase,apoi o scosese la lumină folosind-o în faţa comisiei care aproba eliberările condiţionate,când apăruse în faţa ei pentru a i se analiza comportamentul.Atunci se dezlănţuise într-o peroraţie care durase cinci minute,despre nenumăratele dialoguri interioare,privitoare la delictele lui trecute şi la dezastrul în care transformase nu numai viaţa proprie,ci şi vieţile altora.Aceste dialoguri îi relevaseră greşelile făcute şi-1 îndrumaseră spre tărâmul luminos al autodescoperirii şi responsabilităţii.Se dovedise plin de căinţă,dornic să-şi ceară scuze pentru tot ce făcuse.Membrii comisiei nu fuseseră impresionaţi de cuvintele lui bombastice.Consideraseră discursul lui un şir întreg de prostii,motiv pentru care îi respinseseră cererea de eliberare condiţionată. Dacă accepta conştiinţa ca un dialog intern,atunci,în mintea celui care avea conştiinţă trebuiau să existe idei abstracte şi concepte,pe care Myron,fiind prea prost,nu le putea înţelege.De fapt,pe Carl nu-1 interesa dacă Myron avea conştiinţă sau nu.Important era ca acesta să acţioneze sub impulsul momentului. Lucru pe care îl şi făcea.De aceea îl alesese Carl.Dacă evenimentele căpătau o turnură urâtă,Myron nu se va revolta împotriva lui din cauza scrupulelor. Apropo de lucrurile urâte,Myron era extrem de urât.Pielea îi era aproape complet depigmentată.În schimb,buzele mari erau nenatural de roşii.În contrast cu ele,irisurile îi erau decolorate.Pe deasupra,genele şi sprâncenele palide şi răzleţe îi făceau ochii să pară şi mai goi.Părul rar,aproape alb,dar aspru,îi strălucea pe cap ca nişte sârme încâlcite. În clipa aceea,când nugaua pe jumătate mestecată,din mijlocul batonului de ciocolată,i se prelingea pe marginile buzelor cărnoase,Myron era mai neatrăgător ca oricând.Când îşi scoase limba pentru a şterge saliva scursă din gură,Carl se uită în altă direcţie.Mulţi s-ar fi putut întreba de ce era prieten cu Myron,diferenţele dintre ei fiind izbitoare.Carl era înalt,brunet,arătos.Când avea chef,lucra cu halterele,iar la flotări nu renunţa niciodată,facându-le cu conştiinciozitate în celula lui,pentru a se păstra în formă.Zâmbetul lui era ucigător,şi amintea de cel a lui Warren Beatty.Cel puţin,aşa i se spusese.Din punctul lui de vedere,arăta mai bine decât Beatty,pe care îl considerase întotdeauna un fel de copil nedezvoltat.În schimb,Beatty avea o soţie foarte frumoasă.Da,doamna Beatty era,cu adevărat,o bucăţică pe cinste. În ce priveşte inteligenţa,Carl îi era net superior lui Myron Hutts.Cantitatea de materie cenuşie care îi lipsea lui Myron se regăsea la Carl.El era un excepţional creator de planuri.Ideile strălucite păreau că-i vin în minte uşor,de la sine.De asemenea,avea talentul de a prelua de la alţii câte o idee aruncată întâmplător,pe care o prelucra până când aceasta se transforma într-un plan magnific. Dacă ar fi lucrat în armată,ar fi ajuns general.Dar chiar şi militarii cu grad superior aveau nevoie de soldaţi care să le pună în aplicare strategiile.De aici,necesitatea prezenţei lui Myron.Carl şi-ar fi putut alege orice alt om din anturaj.Majoritatea camarazilor se temeau de Myron,chiar şi criminalii înrăiţi. To i se ţineau la distan ă de el.Pe de altă parte,calităţile de lider ale lui Carl îiț ț   făceau pe oameni să se simtă atraşi de el ca de un magnet.Dată fiind „vechimea” în închisoare,el avea multă influenţă asupra deţinuţilor.Ca atare,şi-ar fi putut alege orice alt partener,mai inteligent şi mai rău,pentru că Myron,în ciuda înclinării lui spre violenţă,avea un suflet bun.Carl nu avea nevoie de un om mai inteligent care i-ar fi putut provoca neplăceri,şi nici unul obraznic,cu care să ajungă la divergenţe de opinii.Lipsa de armonie ducea la enervare,iar enervarea la dezastru,în cazul de faţă,la recapturarea lui.Pentru planul de evadare pe care îl concepuse,nu dorea decât o pereche de ochi şi de urechi,de cineva care să poată apăsa pe trăgaci în caz de nevoie,fară să-i fie teamă.Ori Myron Hutts corespundea acestei necesităţi.Nu-i trebuia nici un fel de alte însuşiri.Carl avea suficiente talente,pentru amândoi. În afară de asta,avea să se aleagă cu destule obrăznicii din partea lui Cecil.Cecil gândea prea mult.Analiza şi reanaliza orice prostie.Punând în balanţă toate avantajele şi dezavantajele,rata ocaziile favorabile.Cecil nu sesiza esenţialul.Dar Carl nu voia să se gândească acum la fratele lui mai mare.O va face mai târziu,când va rămâne singur.Sprijinindu-se cu spatele de gardul din plasă al terenului de sport,îşi lăsă privirile să hoinărească în jur.Vigilenţa era a doua lui calitate.Cei douăzeci de ani de puşcărie îl învăţaseră să fie permanent în alertă, pentru a sesiza primul semn de ostilitate din partea oricărui duşman,declarat sau nedeclarat.Avea foarte multă influenţă şi se bucura de un cerc mare de prieteni,deşi nu era agreat chiar de toată lumea.Pe partea opusă a terenului,un grup de negri îşi omorau timpul ridicând greutăţi.Ei îşi încordau muşchii braţelor bine unse cu ulei,aruncându-i lui Carl priviri pline de ură care se datora doar faptului că acesta nu făcea parte din banda lor.Afară,bandele duceau lupte stradale şi organizau vendete.Mai mare râsul.Până când nu ajungeai aici,între zidurile închisorii,habar n-aveai de existenţa lor.Înăuntru societatea era cea mai demarcată,cea mai segregată din lume.Carl avusese diferende de opinii cu deţinuţii negri,care se soldaseră cu insulte reciproce,bătăi şi,implicit,cu măsuri disciplinare din partea gardienilor.Astăzi,ca şi în viitorul apropiat,el nu avea de gând să declanşeze nici o dispută.Mai exact,va fi un deţinut exemplar până în ziua în care va putea pleca împreună cu Myron la muncă,cu echipa care se ocupa de amenajarea unui drum.Această activitate făcea parte dintr-un program proaspăt introdus,de reformare a închisorii; „pensionarii” trebuiau să se obişnuiască cu ideea că se pot reintegra în societate.În ce-1 privea,Carl nu dădea doi bani pe implicaţiile acestui program.Îl interesau doar consecinţele directe pe care acesta le avea asupra lui.Când îi va veni rândul să muncească afară,dincolo de zidurile închisorii,se va grăbi să ajungă primul în autobuz. Deocamdată,încerca să iasă cât mai puţin în evidenţă,nefăcând nici un gest care să atragă atenţia „presărilor” asupra lui.Nu încălca regulamentul,nu se bătea,nici măcar nu se purta urât.Dacă auzea vreo insultă bombănită pe sub mustaţă,o ignora.Dacă nu-i convenea ceva,se prefăcea că nu vede.În urmă cu câteva seri înainte fusese nevoit să stea cu mâinile în sân şi să-l privească pe Myron cum îl satisface sexual pe un alt tip.Respectivul deţinut,un ticălos alb condamnat pe viaţă pentru că îşi ucisese soţia cu doi ani în urmă,îl plătise pe Myron pentru a-1 satisface; Myron,acceptând banii,fusese nevoit să-1 „servească” cu un sex oral. Se întâmpla frecvent ca deţinuţii mai agresivi să profite de incapacitatea mintală a lui Myron.De obicei,Carl intervenea.De data aceea,aflându-se prea aproape de momentul evadării,considerase că nu merită să rişte o confruntare. Oricum,Myron nu fusese prea deranjat de cererea celuilalt deţinut.În schimbul serviciului făcut,primise un şoricel viu,pe care ulterior îl spintecase cu unghia lungă de la degetul mic. -Myron,ţine minte ce-ţi spun,îi zise Carl,conştient că pauza era pe sfârşite şi că pe parcursul zilei nu vor avea prea multe ocazii să rămână singuri.Când ne vine rândul să muncim la drum,să nu te arăţi prea entuziasmat. -Bine,spuse Myron,după care îşi concentra întreaga atenţie la degetul mare al mâinii,a cărui unghie înconjurată de pieliţe groase,pe jumătate desprinse, sângera. -Poate că ar fi chiar bine să lăsăm impresia că suntem nemulţumiţi că am fost selectaţi în echipă.Crezi că ai să reuşeşti? Să pari supărat,adică. -Sigur,Carl.Myron îşi rodea pieliţele rupte cu pofta cu care mâncase batonul de ciocolată PayDay. -Ştii,dacă vor crede că suntem nerăbdători să plecăm,atunci... Carl nu observă pumnul care se îndreptă spre ei.Lovitura îl doborî de pe locul de la peluză pe care îl ocupase până atunci.În secunda aceea privi fălcile înguste ale lui Myron şi rânjetul schiţat de buzele lui mânjite de ciocolată; în clipa următoare se trezise zăcând într-o rână în praf,cu urechile ţiuind,ochii înceţoşaţi şi stomacul transformat,parcă,într-un bolovan.Brusc,uită complet de hotărârea pe care o luase,de a nu provoca şi de a nu întreţine nici un conflict.Instinctul de supravieţuire ieşi la iveală.Rostogolindu-se pe spate,îl lovi pe agresor între picioare,cu vârful pantofului.Halterofilul de culoare,care se baza în mod evident numai pe muşchii săi,nu anticipase contraatacul.Urlând,acesta căzu în genunchi şi îşi duse mâinile la testicule.Ceilalţi negri trecură la represalii,tăbărând asupra lui Carl cu pumnii.Gardienii veniră în fugă,agitându-şi bastoanele.Restul deţinuţilor se împărţi în două tabere,unii încercând să oprească bătaia,alţii s-o susţină,în funcţie de simpatii.Cu toate acestea,lupta fu rapid reprimată.Când se restabili ordinea şi se evaluară pagubele,se constată că acestea erau minime.Doar doi deţinuţi fură trimişi la infirmerie din cauza rănilor.Unul dintre ei era Carl Herbold.   cartea o descarcati de aici....

Texas Sage de Sandra Brown uzele ei dulci şi ademenitoare le atinseră pe ale lui, apoi suspină şi şopti: - Un Crăciun fericit! - Şi eu îţi doresc un Crăciun fericit, Sage. Zîmbind, îşi încrucişă braţele pe după gîtul lui şi îşi lipi din nou buzele de gura lui, punînd mai multă pasiune în sărutul lor... sau încercînd să o facă. - Travis! - Ce? - Sărută-mă. - Asta fac. - Adică, sărută-mă cu adevărat, spuse ea şi murmură erotic: Să ştii că ai voie să mă săruţi pătimaş, chiar dacă e Crăciunul. - Sage, te rog. Tînărul privi nervos spre ferestre. În casă, petrecerea era în toi. S-ar putea să ne vadă cineva. Ea îşi desprinse braţele de pe gîtul lui şi pufni supărată: - Pentru Dumnezeu, Travis, eşti afurisit de corect. Nu ne vede nimeni. Şi chiar dacă ne-ar vedea, cui îi pasă că stăm aici şi ne îmbrăţişăm? - Mamei. Îţi place brăţara? Distrăgîndu-i-se pe moment atenţia, ea răspunse: - Fireşte că-mi place brăţara. Cărei femei nu i-ar plăcea? E minunată. Ridicîndu-şi braţul, scutură cercul din aur masiv de la încheietura mîinii. Mă bucur că m-ai lăsat să-mi deschid cadoul în seara asta şi nu în ziua de Crăciun. - M-am gîndit că aşa te poţi bucura de ea pe toată perioada sărbătorilor. - Foarte drăguţ din partea ta. Mulţumesc. - Totuşi, încă simt că eşti dezamăgită. Sage Tyler îl privi printre genele ei dese şi îi mărturisi în şoaptă: - M-am gîndit că-mi vei da inelul de logodnă de Crăciun. Şi, înainte ca el să poată spune ceva, ea se grăbi să adauge: Dar asta nu înseamnă că trebuie neapărat să-mi oferi un inel. Cine ştie? S-ar putea să nici nu-mi doresc un tradiţional inel de logodnă. - Probabil nu voi respecta convenţiile şi-mi voi alege ceva cu totul original. Să zicem, o piatră colorată în loc de diamant. Travis privi în jos spre pantalonii ei albi de piele. Puloverul era destul de potrivit - din lînă albă de angora cu o mulţime de ţinte lucioase şi pietre scînteietoare presărate cu gust pe umeri şi în faţă. Totuşi pantalonii erau teribil de extravaganţi. Zîmbi strîmb. - Nimeni nu te-a acuzat vreodată că ai fi convenţională, Sage. - Slavă Domnului. Cu o mişcare a capului făcu să-i alunece pe umeri părul bogat, un blond închis. Am crezut că mama ta va leşina cînd m-a văzut coborînd în pantalonii ăştia şi alăturîndu-mă celorlalţi oaspeţi. - Păi, ea cred că asociază hainele de piele cu îngerii diavolului şi starurile rock. - Hm! Poate ar fi trebuii să mă îmbrac într-o rochiţă de tafta în culori pastel. El se încruntă, dezaprobîndu-i sarcasmul: - Mama e mama. Ea şi prietenele ei se aseamănă, mai mult sau mai puţin. Au aceleaşi gusturi. Se duc în aceleaşi locuri, se îmbracă aproape la fel. E obişnuită cu anumite lucruri. - Dacă urmează să-i devin noră, ar fi bine să se obişnuiască şi cu mine. Sper că nu se aşteaptă să port fuste lungi şi bluze respectabile, atunci cînd voi deveni soţia ta. În ziua în care ne vom căsători, nu-mi voi schimba decît numele de familie. Şi, fiindcă veni vorba, adăugă ea într-un moment de inspiraţie, Valentine's Day, ar fi o zi romantică să ne logodim oficial. Chiar mai frumoasă decît Crăciunul. Sage îl tîrîse afară pe Travis pe veranda lungă, albă, a casei familiei Belcher, pentru a respira puţin aer proaspăt. Clădirea din cărămidă roşie în stil georgian era decorată cu beculeţe strălucitoare de Crăciun. În sufrageria din spatele lor, un imens pom de Crăciun, împodobit de un decorator care prefera dantela, perlele şi fluturii, atrăgea atenţia de la una din ferestrele mari care dădeau spre verandă. Trei brebenei fuseseră transferaţi temporar pe pajiştea din faţa casei şi împodobiţi special pentru trecătorii care veneau din toate părţile ţinutului pentru a admira aranjamentele de Crăciun, pregătite în fiecare an cu mare grijă de aceşti bogaţi locuitori din Houston. Un şir lung de maşini, una în spatele celeilalte, se tîrau pe stradă, cu farurile estompate de ceaţă. Deşi temperatura nu era prea scăzută, Travis îşi ridică gulerul de la costumul negru şi îşi vîrî mîinile în buzunarele pantalonilor. Atitudinea lui pioasă reuşea întotdeauna să o enerveze pe Sage, care credea că îl face să arate ca un puşti de bani gata bosumflat. Şi, de obicei, însemna că are ceva pe suflet de care îi era groază să discute. - Adevărul este, Sage, că mă întreb' dacă nu e prea devreme să ne anunţăm logodna. Afirmaţia lui o luă prin surprindere, însă imediat îi captă întreaga atenţie. - Ce vrei să spui? Travis îşi drese glasul. - Ei bine, după semestrul de primăvară, mai am încă un an de practică la interne. Şi, după aceea, trebuie să trec de toate cursurile de specializare în dermatologie, - Ştiu exact ce anume trebuie să faci, înainte de a putea să-ţi deschizi un cabinet. Totul va fi în regulă. Acum, că mi-am luat diploma, voi găsi o slujbă. - Nu mă gîndesc la bani. Părinţii mă vor sprijini pînă îmi aranjez propriul cabinet. - Atunci, de ce-ţi mai faci probleme? Bucură-te. E Crăciunul! Travis privi spre şirul de maşini care se tîrau prin faţa casei. - Sage, nu cred că înţelegi ce anume vreau să-ţi spun. Ei îi îngheţă zîmbetul pe buze. - Se pare că nu, dar trebuie să fie ceva îngrozitor. Arăţi de parcă ai de gînd să verşi tot ce-ai mîncat. Nu te mai chinui atît şi nu mă mai ţine sub tensiune. Dacă ai ceva de spus, spune-o. El se scărpină în cap, tuşi în pumn, îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul. - M-am gîndit foarte mult la asta în ultimul timp şi... - Şi? - Şi nu cred... nu că nu ai fi..., Sage, doar că nu sîntem... - Nu sîntem, ce? El se chinui să vorbească, deschizînd şi închizînd gura de mai multe ori, înainte să spună: - Potriviţi. Nu sîntem potriviţi unul cu celălalt. Acum, că-i spusese, umerii i se relaxară. Răsuflă adînc. Era evident că se eliberase de o înspăimîntătoare povară. împietrită, Sage se holba la el. Nu putea să-şi creadă urechilor. Era împreună cu Travis de mai mult de un an. Era de la sine înţeles că se vor căsători, după ce ea îşi va obţine diploma. Semestrul era pe sfîrşite, iar ea se aşteptase la un inel de logodnă şi la anunţarea oficială a iminentei lor căsătorii, în timpul acestei vacanţe de sărbători. Era ridicol să se gîndească că el dorea să scape de ea. De Sage Tyler! Probabil că înţelesese greşit. - Doar nu vrei să spui că rupi logodna? Travis îşi drese din nou glasul. - Cred că ar trebui să ne gîndim mai bine. - Nu mai bate cîmpii, Travis, spuse ea, sfidătoare. Dacă vrei să scapi de mine, măcar ai curajul şi spune-mi-o în faţă. - Nu vreau să scap de tine. Mai exact, mama crede... - Oh, „mama crede”,.. Mama crede că nu sînt destul de bună pentru băieţaşul ei. - Nu-mi atribui cuvinte pe care nu le-am spus. - Atunci, dă-i drumul, exprimă-te. - Mama crede, şi eu sînt de acord cu ea, că eşti, cum să zic, prea zgomotoasă pentru mine. - Zgomotoasă? - Ţipătoare. - Ţipătoare? - Plină de temperament. - Pentru că port pantaloni de piele? - Sage, fii rezonabilă, protestă el. - N-am chef. Sînt furioasă. - Nu ai nici un motiv. - Nici un motiv? - Dacă te gîndeşti bine, eu niciodată nu ţi-am cerut să te căsătoreşti cu mine. Nu-i aşa? întrebă el, nesigur. - Ba da, strigă ea. Discutam tot timpul despre asta. Familia mea... - Va fi încîntată dacă nu te vei mărita cu mine, o întrerupse el. Fraţii tăi mă consideră un dobitoc. Mama ta mă suportă doar pentru că e drăguţă cu toată lumea. Şeriful acela care e mereu prin preajmă îşi drege afectat glasul şi clatină din cap dezaprobator de fiecare dată, cînd dă cu ochii de mine. - Îţi imaginezi toate astea, afirmă ea cu tărie, deşi ştia că are dreptate. - Ei bine, fie că-mi imaginez sau nu, continuă el impacientat, cred că avem nevoie de puţin timp, departe unul de altul. Furia ei făcu loc durerii. - Credeam că mă iubeşti. - Te iubesc. - Atunci, ce rost are discuţia asta? Şi eu te iubesc. Travis arăta sincer dezamăgit. - Te iubesc, Sage. Eşti frumoasă şi sexy. Eşti cea mai imprevizibilă, cea mai fascinantă femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Mă faci să-mi pierd minţile. - Eşti plină de viaţă. Îţi place să dai ordine şi să-i faci pe ceilalţi să se supună voinţei tale. - Vorbeşti de parcă aş fi comandant de pluton. - Nu asta îmi e intenţia. Ai o poftă de viaţă care mă depăşeşte. Eşti spontană şi impetuoasă. Eu sînt metodic şi ordonat. Tu îi preferi pe liberali. Eu pe conservatori. Tu crezi din toată inima într-un Dumnezeu al tău. Eu mă îndoiesc de existenţa lui. Luînd totul în considerare, diferenţele dintre noi sînt mult prea mari. - Contrariile se atrag. - Încep să cred că nu. - Toate astea sînt nişte prostii, Travis. Încerci să-ţi linişteşti conştiinţa, nu-i aşa? îmi înşiri motivele tale. Dacă tot ai de gînd să-mi dai papucii, măcar fă-o cît mai demn şi nu mai fi aşa mieros. - Nu mă face să-mi fie şi mai greu decît îmi este deja, se plînse el. Lui îi era greu? Sage strînse pumnii, de „parcă se pregătea să-i tragă o mamă de bătaie. - Nu mă mai iubeşti. De fapt, despre asta e vorba, nu-i aşa? - Nu. Tot ce ţi-am spus pînă acum este adevărat. Te iubesc, Sage. Dar, fir-ar să fie, îmi cere atît de multă energie să ţin pasul cu tine. Rîse silit. Eşti ca un căţeluş care are chef de joacă. Ai o nevoie permanentă de atenţie şi afecţiune. - N-am băgat de seamă să te fi plîns pînă acum de natura mea afectuoasă, spuse ea, rece. De fapt, ai cerut chiar mai mult de nenumărate ori. Travis avu buna-cuviinţă să arate ruşinat. - Merit pe deplin să-mi vorbeşti aşa. Sage, continuă el descurajat, adevărul e că mi-am pierdut vitalitatea. M-ai secat. Nu pot să ţin pasul cu tine şi să mă ocup şi de studiile mele, aşa cum ar trebui. Cred că ar fi bine să ne luăm o pauză şi să reanalizăm situaţia, înainte să ne repezim să ne căsătorim. O atinse pentru prima oară, punîndu-şi uşor mîinile pe umerii ei. - După ce vei avea timp să te gîndeşti, sînt convins că vei fi de acord cu mine. Eu nu sînt potrivit pentru tine, cum nici tu nu eşti potrivită pentru mine. Poate crezi că mă iubeşti, dar eu sînt de părere că doar te-ai autoconvins de asta. Ea îşi eliberă umerii. - Să nu începi să gîndeşti în locul meu, Travis, Nu poate fi decît un vis urît, un coşmar, îşi zise ea. În curînd, se va trezi, îl va suna pe Travis şi îi va povesti despre visul ei bizar şi îl va preveni să nu devină niciodată realitate. Deşi totul era prea real pentru a fi doar un vis. Podoabele sărbătorilor străluceau peste tot, în jurul ei. Simţea mirosul crengilor de brebenel şi din casă se auzeau colinde. O ustura înţepătura lacrimilor. Umilinţa avea un gust coclit. Întotdeauna ea fusese cea care întrerupsese legăturile cu admiratorii ei. Dacă o despărţire era inevitabilă, ea era cea care o declanşa. Travis, chiar dacă temperat şi ambiţios, fusese nebun după ea. Nu-i venea să creadă că-şi dorea să se despartă de ea. Păi, doar cu cîteva luni în urmă, se rugase de ea să se mute în apartamentul lui, ceea ce ea refuzase. După ce a rămas îmbufnat cîteva zile, a pretins că o iubeşte şi mai mult pentru caracterul ei puternic. Rar se certau îşi avea momentele lui enervante, cînd se încăpăţîna şi refuza să cedeze. Ca şi acum'. Totuşi, dacă era strîns cu uşa, de obicei ceda în faţa voinţei ei. - Sinceră să fiu, Travis, nu prea cred în amînări. Ori mă iubeşti şi vrei să te însori cu mine, ori nu. Îşi aruncă părul pe spate şi îl înfruntă provocatoare. Hotărăşte-te. Acum sau niciodată. El arăta îndurerat în timp ce-i studia expresia fermă şi bărbia ridicată agresiv. În cele din urmă, spuse: - Dacă o iei aşa, Sage, atunci cred că niciodată. Asta o făcu să-şi piardă răsuflarea, deşi reuşi să păstreze o ţinută mîndră. Un refuz atît de total era de neconceput. Nu putea să-i facă ei aşa ceva! Cînd va avea timp să se gîndească la ce a făcut, va regreta. Se va tîrî în genunchi în faţa ei, implorînd-o să împartă cu el viitorul luminos de dermatolog de succes. Pînă atunci, mai bine moare decît să-i arate cît de mult o jignise. Nu va vedea nici o singură lacrimă. Doamna Belcher era, fără îndoială, în spatele acestei hotărîri pripite. Mama lui îi făcea să o asculte doar aruncîndu-i o singură privire poruncitoare, dar lui Sage nu-i era frică de ea. Aroganţa ei n-o făcea pe Sage decît să-şi dorească să o provoace şi mai mult - cum ar fi pantalonii de piele la un dineu important. După ce lui Travis îi vor veni minţile la cap şi se va întoarce tîrîndu-se la picioarele ei, se va mărita cu el şi va face şase copii, fiecare, la o distanţă egală de zece luni. Între timp, nu avea de gînd să-l lase pe Travis să scape aşa uşor. Sfidătoare, i se adresă: - Îmi convine de minune. Voi ieşi din viaţa ta de îndată ce-mi voi împacheta lucrurile. - Acum? spuse el. Dar nu poţi pleca acum, Sage. Maşina ta a rămas în Austin. Unde să mergi? - Mă descurc eu. El scutură din cap cu tot mai puţină răbdare, de parcă avea de-a face cu un copil îndărătnic. - Nu poţi pleca acum. - Pe dracu', nu pot! se răsti ea, ştiind că Laurie Tyler s-ar cutremura dacă ar auzi cum vorbeşte fiica ei. - Uite, Sage, nu există nici un motiv să nu ne bucurăm împreună de aceste sărbători, aşa cum am plănuit. Ca prieteni. Aş vrea să rămînem prieteni. - Ia mai du-te dracului. - Dacă nu vii înăuntru, vei strica petrecerea mamei. Vom fi un număr impar la cină. - Mă doare în cot de cina mamei tale! strigă ea. Afurisiţii ăia de pui pe care îi serveşte în fiecare an sînt întotdeauna aţoşi şi tari. Nu merg înapoi nici dacă mor. Oricum, era o petrecere sufocantă, stupidă şi plictisitoare, Ar trebui să-ţi mulţumesc că mi-ai oferit un motiv bun ca să scap de ea. Neliniştit din cauza volumului vocii ei, Travis aruncă o privire peste umăr. Oaspeţii, înveşmîntaţi în haine elegante, se învîrteau în cerc prin sufrageria i opulentă, ciugulind din aperitivele servite de chelneri în vestoane albe închinînd în cinstea evenimentului şi a fiecăruia dintre ei cu pahare cu whisky şi sifon, şi cocktailuri de ouă ce răspîndeau un miros înţepător. - Sage, încearcă să înţelegi. Eu... eu nu aveam de gînd să discut despre asta cu tine decît după sărbători, dar tu, tu m-ai forţat într-un fel să-ţi spun totul în seara asta. Nu vreau să te simţi prost. - Eu, să mă simt prost? rîse ea, batjocoritor. Mă simt excelent. Acum pot să mă bucur de Crăciun, fără să-mi mai fac probleme dacă o mare doamnă din înalta societate va aproba felul în care mă îmbrac. De fapt, nu-mi pasă cîtuşi de puţin. - Nu te purta aşa, se rugă el. Sage ridică o sprînceană, privindu-l răutăcioasă. - Cum aşa? - Ca o mucoasă răsfăţată. - Mai întîi, mă faci la fel de agresivă ca un înaintaş la rugby, apoi, mă compari cu un căţeluş enervant, apoi, cu o debilă mintală care nu ştie ce vrea şi acum, am ajuns o mucoasă răsfăţată, Şi pretinzi că mă iubeşti? - Nu se poate discuta cu tine, cînd eşti în starea asta. Travis înjură în gînd şi se întoarse să plece de lîngă ea. Mama ne va observa lipsa, Ne vedem înăuntru, după ce termini cu istericalele, Simţindu-se, pe bună dreptate, indignat, Travis intră în casă. - Poţi să aştepţi mult şi bine, strigă ea după el. Uşa era decorată cu o ghirlandă, care, după părerea lui Sage, era atît de extravagantă, încît părea vulgară. La fel era şi pomul de Crăciun din sufragerie. Unde erau globurile multicolore, bomboanele de ciocolată şi beteala cu care se împodobea un pom de Crăciun, acasă la ea? Aruncă o căutătură cruntă pomului artificial şi strident împodobit, prin ferestrele luminate puternic. Luminiţele aşezate la intervale egale, de-a lungul crengilor perfecte, începură să se estompeze: Lacrimile ţinute în frîu pînă acum îi umplură ochii făcînd ca decoraţiile strălucitoare să pară cristaline. Pe măsură ce se potolea furia, începu să simtă şocul provocat de afirmaţiile lui Travis. Cineva pe care îl iubea, despre care crezuse că o iubeşte, o respinsese. Tot ce-i spusese putea fi parafrazat în trei cuvinte simple: „Nu te vreau”. Putea ea să fie dulce, drăgălaşă şi drăgăstoasă, adevărul era că el nu o dorea. Pofta ei de viaţă, aşa cum se exprimase el, îl plictisea. Îşi puse braţele în jurul uneia dintre cele şase coloane albe care sprijineau balconul de deasupra verandei. Îmbrăţişînd-o, îşi lipi obrazul de suprafaţa rece şi striată. Ce le va spune tuturor? Cum va mai putea să-şi ţină capul sus, cînd se vor afla toate astea? Ce va crede familia ei? Singurul lucru pe care îl aşteptau de la ea era să se căsătorească cu cineva care să o iubească la fel de mult, pe cît îl iubea şi ea. Ei, treaba asta nu-i reuşise. Ca şi multe altele. Cum putea Travis să-i facă aşa ceva? îl iubea. Erau perfect compatibili. El nu-şi dădea seama? Ei îi plăcea să tragă sforile; el mai degrabă prefera să fie manevrat. Lui îi plăcea să muncească; ea ştia bine ce înseamnă munca. Era atît de apatic, avea nevoie de cineva exuberant în viaţa lui - chiar el i-o spusese. Fireşte că suferea de o pierdere temporară a minţii, îşi zise ea. Şi se va întoarce la ea în cele din urmă. Bănuia că nici nu va trebui să aştepte prea mult. Ea îi va lipsi îngrozitor de mult. Fără ea, viaţa lui va fi la fel ca a părinţilor lui, incoloră şi insipidă. Iar cînd se va întoarce, ruşinat, la ea, cu coada între picioare şi mîndria cît un ou mare de gîscă vîrît în gît, nu se va grăbi să-l ierte. O făcuse să sufere. Îi stricase vacanţa de Crăciun. Acum, ar fi trebuit să sărbătorească faptul că-şi luase diploma, ceea ce nici unul dintre fraţii ei nu reuşise. S-ar putea să nu-l ierte niciodată. Îndepărtîndu-se de coloană, îşi şterse lacrimile, refuzînd să se lase doborîtă. Încă de copil, ori de cîte ori îi erau rănite sentimentele, mai bine înfrunta cu obrăznicie orice situaţie, decît să-şi arate adevăratele sentimente. Dacă ar fi făcut-o, ar fi părut ridicolă. Să fi vărsat lacrimi în faţa fraţilor ei ar fi însemnat să nu fi supravieţuit niciodată copilăriei. Nu pentru că ei i-ar fi făcut vreun rău; ea ar fi murit de ruşine dacă ar fi fost prinsă plîngînd. Deci, nu-i rămînea altă şansă să reziste pînă cînd Travis îşi va da seama cît de prosteşte se purtase cu ea. Nici nu putea fi vorba să fugă acasă la familia ei, ca o femeie respinsă, cu lacrimi în ochi şi disperată. Mai întîi trebuia să găsească o cale de a pleca de aici. Mai bine pleacă pe jos acasă, decît să se întoarcă la petrecerea familiei Belcher. Şi nici nu le va cere ajutorul, deşi ştia că doamna Belcher ar fi bucuroasă să-i găsească un mijloc de transport. Trăgînd adînc aer în piept, pentru a-şi aduna curajul, se întoarse cu faţa spre colţul verandei. Făcu doar un pas înainte de a se opri brusc. Bărbatul se sprijinea leneş de peretele acoperit cu iederă, ascuns parţial de umbra aruncată de un brebenel pus într-un ghiveci. Totuşi, prin ferestre se strecura destulă lumină, ca Sage să-l vadă bine. Chiar prea bine. Era înalt şi deşirat, mai zvelt decît fratele ei, Lucky. Deşi cea mai mare parte a părului îi era ascuns sub o pălărie neagră, jilavă, de cowboy, Sage observă că părul de deasupra urechilor era blond închis, stropit cu fire palide, argintii. Viaţa în aer liber îi făcuse pielea arămie şi îi crestase riduri în colţul ochilor albaştri, pătrunzători, care o priveau cu un amuzament nedisimulat. Avea o bărbie puternică, pătrată, care sugera că nu e bine să-l superi, şi alura unui bărbat aspru şi musculos, ce părea să explice poziţia arogantă a capului şi privirea insolentă. Purta o cămaşă de un albastru decolorat, cu nasturi albi, rotunzi, Jeanşii aveau tivul rupt. Marginile decolorate şi în zdrenţe erau ridicate peste gleznele vîrîte în nişte cizme jerpelite ale căror vîrfuri erau umede şi pline de noroi. Singura concesie făcută serii răcoroase era o vestă neagră, matlasată. Era deschisă în faţă, lăsînd să i se vadă cămaşa pentru că degetele mari de la ambele mîini erau agăţate în buzunarele din spate ale pantalonilor, Un texan de aproape doi metri, cu umeri largi, picioare lungi şi talie subţire. Un texan care arăta ca unul din băieţii răi. Sage îl dispreţui imediat, mai ales Încercînd să-şi ascundă ruşinea, Sage îl întrebă furioasă: - Şi tu cine dracu' mai eşti? - Moş Crăciun. Mi-am trimis la spălat costumul roşu. Ei nu i se păru deloc amuzant răspunsul lui. - De cît timp stai aici? - De suficient de mult, replică el rînjind, ca pisicile Cheshire din Alice în Ţara Minunilor. - Ai tras cu urechea. - N-am rezistat tentaţiei. Ar fi fost nepoliticos din partea mea să întrerup o scenă plină de tandreţe. Ea îşi îndreptă spinarea şi îi aruncă o privire intenţionat arogantă, măsurîndu-l din cap pînă în picioare. - Eşti unul dintre oaspeţi? El dădu, în sfîrşit, drumul hohotului de rîs. - Vorbeşti serios? - Atunci, ai apărut de acolo? întrebă ea, indicînd traficul de pe stradă. Ţi s-a stricat cumva maşina? în timp ce clătina din cap, o măsură şi el din priviri. - Tipu' e homist, sau ce-i cu el? Ea nu catadicsi să răspundă. Străinul plescăi din buze scoţînd o exclamaţie de regret. - Adevărul e că ar fi mare păcat să renunţi la pantalonaşii ăştia de piele, după cît de bine ţi se potrivesc. - Cum îndrăzneşti? - Şi dacă te-ai fi lipit de mine aşa cum te-ai lipit de el, ţi-aş fi dat cel mai pătimaş sărut din istorie, şi să-i la dracu' pe cei care ne-ar fi văzut. Nimeni, nici măcar cei-mai înflăcăraţi admiratori ai ei nu ar fi avut vreodată tupeul să-i vorbească aşa. Dacă nu i-ar fi împuşcat ea însăşi, ar fi făcut-o fraţii ei. Cu obrajii în flăcări şi ochii fulgerînd, îi spuse: - Chem poliţia. - Oare de ce ai face aşa ceva, Miss Sage? Faptul că-i folosise numele, o opri după ce făcu doi paşi spre uşă. Exact, spuse el citindu-i gîndurile. Ştiu cum te numeşti. - Nu ţi-a fost greu să-ţi dai seama, spuse ea cu mai multă nepăsare decît simţea de fapt. În timp ce cu neruşinare trăgeai cu urechea la o conversaţie, care nu te priveşte, l-ai auzit pe Travis spunîndu-mi pe nume. - Oh, am înţeles perfect tot ce s-a spus. Vorbeaţi în engleză. Băieţaşul mamei, pur şi simplu, ţi-a dat papucii. M-am gîndit să aştept politicos pînă cînd termină şi apoi să-ţi transmit mesajul. Ea îi aruncă o privire feroce, plină de furie înăbuşită şi neîncredere evidentă. - Ai venit aici ca să-mi transmiţi mie ceva? - Parcă începi să înţelegi. - De ce? - Am fost trimis să te caut. - Să mă cauţi? - Ca să te duc acasă. - La Milton Point? - Acolo e casa ta, nu? întrebă el, zîmbindu-i sardonic. M-a trimis fratele tău. - Care dintre ei? - Lucky. - De ce? - Pentru că pe cumnata ta, soţia lui Chase, au apucat-o durerile facerii în această după-amiază. Pînă la acest punct îi făcuse jocul. Nu credea nici un cuvînt, dar era curioasă să afle cît de creativă putea fi mintea unui vagabond. Spre surprinderea ei, descoperi că ştia destule despre familia ei. - Au apucat-o durerile facerii? - Cam a ora două, în această după-amiază. - Dar nu trebuia să nască decît după Anul Nou. - Copilul a avut alte planuri. Probabil că nu a vrut să piardă Crăciunul. Poate că la ora asta a născut deja, dar cînd am plecat eu, încă nu se întîmplase nimic. Sage rămase în continuare prudentă. - De ce te-ar trimite Lucky după mine? De ce nu mi-a dat un telefon? - A încercat. Una dintre colegele de cameră din Austin i-a spus că ai plecat deja spre Houston cu craiul tău. Arătă cu capul spre ferestrele în spatele cărora oaspeţii erau conduşi spre sala unde se servea cina. Ţinînd seama de asta, continuă el, Lucky a fost de părere că ar merge totul mai repede dacă Vin să te iau de aici. Se împinse de la perete şi aruncă o privire neîncrezătoare spre cerul acoperit de nori. Putem pleca? - Nu plec nicăieri cu tine! exclamă ea batjocoritor la presupunerea lui că ar fi fost în stare de aşa ceva. Conduc maşina de la optsprezece ani şi de atunci am făcut destule drumuri singură. Dacă e nevoie de mine acasă, familia mea ar fi luat legătura cu mine. - Mi-a spus că, probabil, vei fi o adevărată pacoste. Bombănind şi clătinînd din cap plictisit, vîrî mîna în buzunarul de la piept şi scoase afară o bucată de hîrtie. I-o întinse. Lucky a scris asta, să ţi-o dau în cazul în care începi să faci pe nebuna. Sage desfăcu hîrtia şi examină rîndurile care, era evident, fuseseră scrise în mare grabă. Abia reuşea să descifreze scrisul, însă nimeni nu era capabil să înţeleagă ce scria Lucky. Fratele ei o informa că purtătorul mesajului era noul angajat al Companiei de Foraj Tyler, Harlan Boyd, - Domnul Boyd? Acesta zîmbi în colţul gurii, - După toate prin care am trecut împreună, poţi să-mi spui Harlan. - N-am de gînd să-ţi spun nicicum, se răsti ea la el. Dar asta nu făcu decît să-i lărgească zîmbetul. Fratele ei îi cerea să-l însoţească pe acest om la Milton Point, fără discuţii. Ultimele două cuvinte erau subliniate... pentru că aşa era mai bine. - Ai fi putut să falsifici asta, spuse ea acuzator. - De ce aş face aşa ceva? întrebă el, zîmbind din nou sarcastic. - Pentru a mă răpi. - De ce? - Răscumpărare. - N-ar fi o mişcare prea inteligentă. Ai tăi sînt lefteri. Asta era adevărat. Compania de Foraj Tyler abia reuşea să supravieţuiască şi doar pentru că Marcie Johns îi împrumutase bani fratelui mai mare ai lui Sage, Chase, atunci cînd se căsătorise cu el. Din cauza preţului scăzut al petrolului, contractele de forare erau tot mai puţine şi tot mai rare. În prezent, familia Tyler făcea parte dintr-un fel de aristocraţie sărăcită. Şi în zilele astea era ca şi cum ar fi purtat o decoraţie de onoare. Totuşi, mîndria ei era rănită de faptul că acest netrebnic ştia despre dificultăţile financiare ale familiei ei. Îşi micşoră ochii căprui deschis. - Dacă firma are probleme financiare atît de mari, cum de ai fost angajat? - N-am fost angajat. Lucrez doar pe bază de contract. Şi din cînd în cînd mai fac cîte un ciubuc. Ca şi în seara asta. Lucky mi-a oferit cincizeci de dolari ca să vin să te duc acasă. - Cincizeci de dolari? exclamă ea. El îşi împinse spre spate pălăria de cowboy. - Pari surprinsă. Crezi că e prea mult sau prea puţin? - Nu cred decît că nu merg nicăieri cu tine. Voi pleca singură cu maşina spre Milton Point. - Ai uitat? Ţi-ai lăsat maşina în Austin şi ai venit aici cu Buze Fierbinţi. Cînd îi zîmbi ştrengăreşte i se încreţiră liniile din jurul ochilor. Presupun că ai putea să-l rogi să te ducă acasă. Deşi, probabil, mămica ar face o criză de isterie dacă scumpul ei băieţel nu ar fi acasă de Crăciun. Însă nu ai de gînd să-i ceri aşa ceva, nu-i aşa, Miss Sage? Ştia răspunsul şi fără să o mai fi întrebat şi îl urî pentru asta. În timp ce un grup de colindători trecea pe trotuar, cîntînd despre pace pe pămînt, Sage turba de furie, îşi evaluă opţiunile şi se gîndi dacă era înţelept să părăsească relativa siguranţă de pe veranda casei Belcher în compania unui bărbat care arăta de parcă comiterea unei crime era distracţia lui preferată. Pe de altă parte, familia ei era cel mai important lucru pentru ea. Dacă aveau nevoie de ea acasă... Biletul de la Lucky părea destul de autentic, dar, dacă un escroc era destul de isteţ pentru a o găsi în casa logodnicului ei. - La ce oră zici că a fost Sarah dusă la spital? Zîmbetul lui tandru, cuceritor, ar fi topit şi inima Reginei Gheţurilor. - Asta e o întrebare cheie, aşa-i? Ca să vezi dacă nu te păcălesc? Netulburată, îşi încrucişă braţele la piept, privindu-l fix şi aşteptînd răspunsul. -OK, hai să ne jucăm atunci, spuse el. Pe soţia lui Chase nu o cheamă Sarah, ci Marcie Johns, pe numele de fată, E agent de vînzări-cumpărări şi cîteodată Chase o alintă spunîndu-i cu afecţiune Gîsculiţă, poreclă pe care i-a dat-o cînd mergeau împreună la şcoală. Trecîndu-şi greutatea pe un picior şi relaxîndu-şi un genunchi, adoptă o postură care era în acelaşi timp arogantă şi bătăioasă. Deci, Miss Sage, vii de bună voie sau ai de gînd să mă faci să trudesc pentru cei cincizeci de dolari? Sage îşi muşcă buzele. Avea dreptate în mai multe privinţe, în special că era blocată în casa lui Travis Belcher. Nici nu-i trecea prin cap să-i ceară acestuia ajutorul, Chiar dacă Harlan Boyd era un gunoi al societăţii, iar fraţii ei îi cereau să se lase în seama lui - le va arăta ea cu prima ocazie - mîndria o împiedica să ceară ajutorul cuiva din casa aceea. - Nu prea îmi dai posibilitatea să aleg, domnule Boyd. - Nu ai din ce să alegi. Să mergem. - Trebuie să-mi fac bagajul. încercă să treacă pe lîngă el, dar bărbatul făcu un pas lateral blocîndu-i drumul. Înclinîndu-şi capul pe spate îi aruncă o privire ucigătoare. Trebui să-şi încline bine capul. Moştenise înălţimea familiei Tyler de la tatăl ei, ca şi cei doi fraţi ai săi. Erau puţini bărbaţi pe care să-i privească ridicînd ochii. O situaţie alarmantă. Ca şi ardoarea care radia din privirea lui. Ca şi vocea, plăcută dar vibrînd de asprime şi hotărîre masculină. - Dacă mi-ai fi dat şansa pe care i-ai dat-o imbecilului, te-aş fi sorbit cu lăcomie ca un motan pus în faţa unui borcan cu smîntînă dulce şi proaspătă. Ea înghiţi greu zicîndu-şi că e din cauza faptului că avea capul atît de înclinat pe spate. - Cumnata mea a primit odată un telefon de la un tip anormal care a început să-i debiteze porcării. Acum ştiu cît de dezgustată trebuie să se fi simţit. - Tu nu eşti dezgustată. Ţie ţi-e frică. - Frică? - Ţi-e frică că s-ar putea să-ţi placă dacă te sărut. Ea rîse batjocoritor. - Aş vrea să o văd şi pe asta. - Speram că vei spune aşa ceva. Faţa ei era încă încordată din cauza căldurii teribile care puse stăpînire pe ea cînd el îi cuprinse capul în mîini şi o trase spre gura lui pentru un sărut mistuitor. În mai puţin timp decît îi trebui creierului ei să înregistreze ce se întîmplă, limba lui era în gura ei, explorînd-o iscoditor. Cu ochii măriţi de uimire, putea să vadă peste umărul lui fereastra de la sala unde se servea cina. Chelnerii se mişcau în jurul mesei lungi, minunat aranjate, servind găini Rock Cornish şi cartofi dulci oaspeţilor familiei Belcher, în timp ce gura fostei-viitoarei nurori era devorată scandalos pe verandă de un bărbat cu un rînjet lasciv şi cizme ude. Dacă n-ar fi îngheţat din cauza şocului, ar fi izbucnit într-un rîs isteric. Peste cîteva secunde totuşi, reuşi să-şi revină în fire. Lovindu-l în piept cu toată puterea, îl împinse la o parte. Respiraţia nu-i reveni uşor. Sorbi lacomă oxigen şi înghiţi aer de mai multe ori, înainte să şuiere: - Dacă mai încerci o şmecherie ca asta, îţi vei dori să nu o fi făcut. - Sincer să fiu, mă îndoiesc de aşa ceva, Miss Sage. Ca şi tine, de altfel. Aruncă din nou spre cer o privire îngrijorată. Ar fi bine să plecăm cît mai repede, înainte ca vremea să se înrăutăţească. Adu-ţi bagajul. Te aştept exact aici: Prea furioasă ca să mai replice ceva, Sage se năpusti înăuntru, - Asta-i pozna cea mai abjectă şi mai ticăloasă pe care mi-ai făcut-o vreodată, spuse Sage la telefon. Receptorul puţea a duhoare de ţigară şi era lipicios, numai Dumnezeu ştie de ce. - Sage, tu eşti? Devon şi-a băgat limba în urechea mea. Va trebui să vorbeşti mai tare. - Ştiu că mă auzi, Lucky, strigă ea. Şi mai ştiu că cumnata mea nu s-ar giugiuli cu tine pe coridorul spitalului. Apropo, s-a născut copilul? - Nu. Deşi nu mai poate dura mult. Ar fi bine să iasă odată, fiindcă Chase ne înnebuneşte pe toţi. În timp ce fratele ei o informa despre sarcina lui Marcie şi toanele lui Chase, viitorul tată, ceva negru şi  cu blană se strecură printre lăzile aflate doar la cîţiva metri de cabina telefonică. Sage se cutremură şi şi-ar fi ridicat picioarele de pe asfalt, doar că nu avea unde altundeva să meargă. Asta era cea mai îngrozitoare noapte din viaţa ei. Mai întîi, logodnicul,îi dăduse papucii, apoi se trezise „dusă acasă” de un individ dubios şi şmecher, ale cărui maniere erau înfiorătoare. Servitoarea familiei Belcher o însoţise pe scările din spate pînă în camera oaspeţilor, unde o ajută să-şi împacheteze lucrurile. După cum spusese, Harlan Boyd o aştepta atunci cînd coborî. O conduse spre o maşină care era surprinzător de curată şi aproape nouă. Totuşi, abia se resemnase să facă lunga călătorie în compania lui, că el o apucă pe un drum lateral, care era practic nemarcat şi nici iluminat. - Unde mergem? Nu va intra în panică, îşi spuse ea. Oamenii de acest gen puteau fi convinşi cîteodată să renunţe la acţiunile lor violente, dacă victima rămînea stăpînă pe sine. Îşi promise în gînd că nu va apuca mînerul uşii, nu o va deschide şi nu se va arunca în bezna nopţii, decît dacă va fi sigură că planul lui era să ceară o răscumpărare mare familiei ei în schimbul informaţiei privind locul unde se afla corpul ei maltratat cu brutalitate. Cu o voce mai raţională decît gîndurile ei, el îi replică: - E drumul care duce la pista de decolare. - Pista de decolare? - Unde mi-am lăsat avionul. - Avionul? - N-auzi bine sau ce? Nu mai repeta ce spun. - Adică vom zbura acasă? - Exact. Ce-ai crezut? Că vom merge cu maşina? - Da. - Cît de mult poate greşi cineva. Cam la fel ai păţit şi cu acel Casanova. Lăsă să treacă remarca lui fără alte comentarii şi se cufundă într-o tăcere ostilă tot restul drumului. Era o serioasă înrăutăţire a situaţiei faţă de prima parte a serii, cînd stătuse cot la cot cu crema societăţii din Houston. Acum se afla într-un hangar răcoros şi umed prin care bătea vîntul, mişunînd de rozătoare, aşteptînd un bărbat care săruta de parcă din asta trăia, şi care o tachina şi o insulta de fiecare dată cînd i se ivea prilejul. Îşi vărsă nemulţumirea pe fratele ei pe care reuşise să-l găsească la spitalul din Milton Point. - Lucky, cum de ai putut să trimiţi după mine pe acest... acest individ? - Sînteţi gata de plecare? - Da, sîntem gata de plecare, dar sînt supărată pe tine. De ce ai trimis după mine un tip ca ăsta? - Ce nu-ţi convine la Harlan? - Ce nu-mi convine la Harlan? Se repeta din nou. E o convorbire interurbană, spuse ea, încercînd să-şi maseze tîmplele pentru a scăpa de durerea de cap şi mi-ar cere prea mult timp ca să-ţi înşir toate defectele lui. De ce l-ai trimis? De ce nu ai telefonat la familia Belcher să-mi spui să vin acasă? - Pentru că am ştiut că ai plecat cu maşina lui Travis şi ai lăsat-o pe a ta în Apstin. Mi-a spus colega ta de cameră. Tu mi-ai povestit că părinţii lui Travis nu erau prea încîntaţi de faptul că urma să veniţi aici chiar în dimineaţa zilei de Crăciun, aşa că am ştiut că n-ar dori ca el să plece cu două zile mai devreme şi să piardă seara de Crăciun, pe drum. Aşa că... - OK, OK, dar ai fi putut să mă previi că-mi vei trimite o escortă. - Îmi pare rău, Sage, dar nu am avut cînd. Chase îşi smulge părul din cap şi scrîşneşte din dinţi. E foarte îngrijorat pentru că Marcie are treizeci şi şase de ani şi e primul ei copil. - Dar e bine, nu-i aşa? întrebă Sage, alarmîndu-se imediat pentru starea sănătăţii femeii pe care o admira. - În principiu, da. Dar nu-i e uşor. Mama nu reuşeşte decît să-l facă pe Chase să se poarte cît de cît civilizat, nu să-l şi calmeze. Ştii ce înseamnă copilul ăsta pentru ei. Lauren se smiorcăie pentru că-i iese un dinte. - Oh! Primul? - Exact. Şi închipuieşte-ţi, e aşa un drăcuşor împieliţat, că şi muşcă cu el. Oricum, Devon e ocupată cu copilul nostru, aşa că toţi sîntem agitaţi şi nervoşi. Sage îşi putea imagina scena de la spital. Nimeni nu-i putea ţine deoparte pe cei din familia Tyler, dacă unul de-ai lor avea necazuri. Îşi aminti de noaptea cînd Devon o născuse pe Lauren. Haos total. Fireşte, au existat nişte circumstanţe atenuante, în noaptea aceea unul din clienţii lui Marcie încercase să o violeze. Sage ajunsese acasă după ce Marcie fusese salvată şi trimisă la spital, dar înţelesese spaima ei. Crize de acest gen uneau şi mai mult familia. I se puse un nod în gît. Indiferent cît de infernali puteau fi fraţii ei, abia aştepta să ajungă lîngă ei. - Aş fi putut să închiriez o maşină, spuse Sage, îmbufnată. - N-am vrut să o faci. Frontul de aer rece încă nu a ajuns în Houston, dar a trecut pe aici la prînz şi acum e frig. Şi umed. N-am vrut să conduci maşina pe o vreme aşa de rea şi ştiam că te vei împotrivi. Aşa că am hotărît să nu-ţi dăm nici o şansă să faci cum îţi trece prin cap, şi l-am trimis pe Harlan. - Aş fi mai în siguranţă pe o şosea umedă decît cu Harlan. - Ce-ai spus? N-am auzit. A trecut pe lîngă mine un cărucior pe roţi. - N-are importanţă, Nu avea nici un sens să-l vorbească de rău pe Harlan în faţa fratelui ei care, era evident, avea încredere în el. N-ar face decît să îngrijoreze pe toată lumea. Deşi, odată ajunsă acasă, intenţiona să le facă o prezentare detaliată a purtării sale neruşinate. Ne vedem cînd ajung acolo. Salută-i pe toţi din partea mea. Şi, în special, pe Marcie. - În regulă. Pe curînd, mucoaso. Închise telefonul şi rămase dusă pe gînduri. Încerca să-şi şteargă murdăria de pe mîini, cînd Harlan apăru lîngă ea. - A născut deja? - Nu încă. Lucky spune că în curînd. - Avionul e gata de plecare. - Există pe aici un loc unde aş putea să mă spăl pe mîini mai întîi? - Vino cu mine. Ai grijă şi de celelalte necesităţi, înainte de decolare. Va fi un zbor non-stop. Ei nu i se păru deloc amuzant şi i-o şi arătă trecînd pe lîngă el fără să-l bage în seamă, cînd îi deschise uşa de la toaletă. Cînd aprinse lumina, se opri brusc, spatele ei lovindu-se de pieptul lui. - Dumnezeule mare! Era o încăpere dezgustătoare, în care nu se făcuse Curăţenie de ani de zile. - Are tot ce-ţi doreşti, spuse Harlan, rîzînd amuzat de reacţia ei. Sage, învingîndu-şi repulsia, intră în cameră şi îi trînti uşa în nas. Făcu doar ce era absolut necesar, fiind atentă să nu atingă nimic. După ce-şi spălă mîinile în chiuveta ruginită, le scutură pentru a şi le usca. Ieşind din clădirea strîmbă de tablă, îl găsi pe Harlan aşteptînd-o pe pista de asfalt. - Unde sînt valizele mele? - La bord, stimată domnişoară. Sînteţi amabilă să-mi prezentaţi biletul de călătorie? Ea îl săgetă cu privirea. - Ce-ar fi să plecăm odată! - Don Juan ţi-a trimis simţul umorului drept în iad, nu-i aşa? Apucînd-o de cot, o conduse spre avionul cu un singur motor. Cu cît se apropia mai mult de aparat cu atît îi creştea spaima. Era o epavă, o relicvă din vremuri de demult. Carcasa fusese peticită şi revopsită de atîtea ori că acum arăta ca o cuvertură. Elicea se învîrtea, dar motorul hîrîia, gemea şi horcăia de moarte. Îşi trase braţul din mîna lui şi se întoarse spre el, sfidătoare. - Ai construit singur hîrbu' ăsta? - Nu e al meu. L-am împrumutat doar. - Sper că nu te aştepţi să mă urc în el? - Dacă nu ţi-au crescut cumva aripi. - Ştii ce, las-o baltă. Am auzit nişte rable de maşini de cusut care ţăcăneau mai plăcut decît motorul ăsta. Fraţii mei ştiu cu ce aparat zburăm' - Au încredere în judecata nea. - Atunci mi-am pierdut-o eu. - Eşti în perfectă siguranţă. Apucînd-o din nou de braţ, o trase după el pe pista plină de denivelări. Cînd au ajuns la locul pasagerului din micul avion, îi luă în palme şezutul, sprijinind-o să păşească pe aripă. Sus cu,tine. Ea se căţără în cabina minusculă. După ce se aşeză şi el pe scaunul pilotului, întinse braţul peste pieptul ei pentru a se asigura că uşa de lîngă ea,era bine închisă. Mîna îi alunecă pe sîni. Putea fi o întîmplare, dar nu voia să rişte să privească pentru a descoperi adevărul. Se zgîia nemişcată prin parbriz, pretinzînd că nu-i e frică. - Ţi-ai fixat centura de siguranţă? - Îhî. - Stai bine? - Da. - S-ar putea să vrei să-ţi dai jos jacheta, spuse el arătînd cu capul spre partea de sus a costumului ei din piele albă.  Şi-l făcuse cadou de Crăciun. Aştepta să-l poarte încă din august. Pînă acum, Harlan Boyd era singurul căruia îi plăcuse. Şi asta nu era prea apreciativ la adresa gustului ei. - Vrei să te grăbeşti şi să decolezi odată, ca să nu mai tremur de groază de ce s-ar putea întîmpla? întrebă ea supărată. În următoarele cîteva minute, Harlan fu ocupat cu permisiunea de decolare de la „turnul de control”, o cameră la etajul al doilea din clădirea cea mare. Duse avionul la capătul pistei, aşteptă să i se dea drum liber, apoi porni înainte. Sage era tentată să pedaleze din picioare pentru a-i ajuta să se înalţe. Cu mult înainte ca ei să i se pară că aveau suficientă viteză la sol, micul avion ţîşni în sus. Harlan urcă atît de abrupt încît o făcu să se încline pe locul ei ca în scaunul de la dentist. Apucîndu-se de marginile pernei de sub ea, riscă să privească pe fereastră. - Nu se mai vede pămîntul! - Bineînţeles că nu. Sîntem în nori. - Ce căutăm noi în nori? - Ce-ar fi să te calmezi? Un an şi ceva am zburat cu elicoptere la platformele din Golf. Asta-i floare la ureche. - Care între timp ţi-a alunecat pe ochi. Nu văd nimic. De unde ştii că nu vei intra în ceva? - Ştiu, OK? După ce vom trece de acest plafon jos, vom zbura direct spre Milton Point. - Eşti sigur că ştii unde să-l găseşti? - Nimeresc de fiecare dată. Am o sculă de nădejde. - Grozav, spuse ea scurt. Dacă ţii la slujba ta, mai bine termină. - Ce? - Cu aluziile sexuale. - De ce? Mă vei pîrî lui Chase şi lui Lucky? - Ei nu te vor considera atît de isteţ pe cît te consideri tu. El se lăsă pe spate în scaunul lui şi îşi întinse picioarele lungi atît cît îi permitea cabina strîmtă. - Pun pariu că nu le vei spune absolut nimic din ce s-a întîmplat în seara asta. - De ce nu? - Pentru că eu cunosc o poveste şi mai grozavă. Cea despre tine şi Buze Fierbinţi. În ochi i se reflectară lacrimile de la aparatura de bord. Nu cred că le vei spune adevărul, nu-i aşa? - Indiferent ce s-a întîmplat între mine şi Travis, mă priveşte doar pe mine, spuse ea indignată. Ce voi face şi ce voi spune familiei mele, e doar problema mea. Nu e cazul să-ţi bagi nasul, domnule Boyd. El rîse pe înfundate. - Na, na. Nu le vei spune adevărul. Nu le vei spune că te-a lăsat cu buzele umflate. E în regulă, Miss Sage. Îi făcu cu ochiul. Va fi micul nostru secret. Ea murmură ceva total nepotrivit pentru o tînără bine crescută şi îşi întoarse capul pentru a privi pe geam. Sub avion se vedea doar o pătură de nori gri, ireală. Privitul în jos o făcea nervoasă, aşa că îşi lăsă capul pe speteaza scaunului şi închise ochii. - Cît va dura? - O oră. Sau aproape. Depinde de turbulenţă. Sage îşi săltă capul. - Turbulenţă? - Glumeam doar, să văd dacă ai adormit într-adevăr. Nu vrei nişte cafea? întinse mîna printre genunchi spre podea şi luă de jos un termos lucios. l-l întinse. Un sandviş? Dădu drumul manetei pentru a desface un pachet maroniu şi a privi înăuntru. Venind vorba de mîncare, stomacul îi chiorăi grosolan, amintindu-i că îi scăpase cina cu găini Rock Cornish a familiei Belcher. - Tu fii atent la avion. Despachetez eu sandvişurile.   El îi întinse punga. Ea îşi puse termosul între coapse. - Salam, brînză şi muştar, spuse ea cercetînd conţinutul primului sandviş. Îl despachetă şi pe al doilea, ridicînd bucata de pîine de deasupra. De două ori salam, brînză şi muştar. Îi întinse unul şi muşcă din celălalt. În timp ce mesteca zdravăn, spuse: - Mama e de obicei mai inventivă cînd face sandvişuri. - Laurie? mormăi el cu gura plină. Nu ea le-a pregătit. - De unde le-ai luat? - De la firma lui Moe. - Cine e Moe? Harlan înghiţi şi mai băgă în gură o muşcătură zdravănă. - Moe. Am luai maşina lui ca să ajung pînă la casa familiei Belcher. Cred că nu l-ai întîlnit. Exact. Cînd el a coborît, erai la toaletă. Moe e proprietarul pistei de unde am plecat. L-am rugat să pregătească ceva cît mai repede. Sage scuipă mîncarea în palmă. - Glumeşti, nu? - Nu. Ei poftim, dacă nu mai vrei, dă-mi-l mie. Ea i-l aruncă ca pe o minge. Ateriză în poala lui, exact deasupra fermoarului decolorat al jeanşilor. Nu-ţi place cum găteşte Moe? - Nu! Ştiai prea bine că nu voi mînca nimic din locul ăla plin de şobolani. Furia ei îl amuza. - Ai mînca dacă ţi-ar fi foarte foame. Toarnă-mi nişte cafea în capacul termosului. - Toarnă-ţi singur. - În regulă. Dar va trebui să las maneta din mînă. Şi va trebui să-l trag de acolo. Termosul era încă între coapsele ei. Harlan îi zîmbi inocent, ridicînd o sprînceană ca un semn de întrebare elocvent. Sage îi turnă cafeaua. La zece minute după ce Sage ajunse la spital, Marcie născu. Sage abia dacă avu timp să îmbrăţişeze pe toată lumea, că Chase se năpusti prin uşile duble. - E băiat! Era tras la faţă, cu ochii duşi în fundul capului, părul îi stătea vîlvoi şi arăta ca un nătîng în halatul albastru, însă radia un zîmbet de o mie de waţi. Suferise cumplit după moartea primei lui soţii, Tanya. Copilul lui murise în pîntecele mamei în acel accident de maşină, în care fusese implicată şi, Marcie Johns. Anul trecut, spre surprinderea tuturor, se căsătorise cu Marcie. Amănuntele privind legătura dintre ei şi hotărîrea bruscă de a se căsători au rămas un mister pentru Sage. Au trecut mai multe luni de la nunta lor, pînă cînd ea se convinse că se iubeau şi că această căsătorie va fi de durată. După cît putea să-şi dea seama, părea să funcţioneze excepţional de bine. Chase nu arătase niciodată atît de extenuat dar şi fericit. - Copilul e perfect, spuse el mîndru. Patru kilograme şi treizeci de grame. Marcie se simte bine. Dar e foarte obosită. - Peste patru kilograme? „Hmmm. Destul de mare pentru primul născut, spuse Lucky lovindu-l cu cotul în coaste pe fratele său. - James Lawrence, ai grijă cum te porţi, îl dojeni mama lui. - Înainte să începeţi toţi să socotiţi, recunosc că Marcie a rămas însărcinată chiar în noaptea nunţii. - N-ai pierdut vremea, scumpul meu frate. - Fii sigur că nu, spuse Chase, făcîndu-i cu ochiul lui Lucky. Apropo, fiul meu îţi va purta numele. Ne-am hotărît să-l botezăm James Chase. - La naiba, spuse Lucky, înghiţind greu. Nu ştiu ce să spun. - Ar fi o schimbare. Chase îl bătu pe umăr pe fratele său şi amîndoi arătau jenant de emoţionaţi. Şi pentru a nu se face de rîs, Chase privi repede în altă direcţie şi o observă pe Sage. Salut, răzgîiată mică, mă bucur că ai ajuns la timp. Chase era cu zece ani mai vîrstnic decît Sage. Între el şi Lucky nu erau nici doi ani distanţă. Fraţii ei gălăgioşi au fost un permanent izvor de suferinţă pentru ea, dar îi adorase întotdeauna. Voia să creadă că afecţiunea era reciprocă. Găsi multă căldură în îmbrăţişarea lui Chase. - Da, am ajuns. Cu chiu, cu vai, adăugă ea, străfulgerîndu-l cu o privire urîtă pe Harlan. - Felicitări, Chase, spuse acesta, făcînd un pas înainte şi întinzîndu-i mîna. - Mulţumesc. După ce şi-au strîns mîinile, Chase spuse: Vă rog să mă scuzaţi acum. Vreau să mă întorc la Marcie. - Nu vrei să stai acasă la noi în seara asta? îi propuse Laurie. - Nu, mulţumesc. Rămîn aici cît de tîrziu voi putea, apoi mă duc la mine acasă. Începu să meargă cu spatele spre uşile duble. Deşi fusese atît de dornic să le aducă vestea despre naşterea fiului său, Sage îşi dădea seama că prefera să fie lîngă soţia lui. Simţi un junghi de invidie gîndindu-se la fericirea lor. Nimeni, altcineva nu mai era atît de important în viaţa lor pe cît erau ei doi, unul pentru celălalt. Sage se îndoia că va ajunge şi ea atît de esenţială pentru o altă persoană, centrul universului cuiva, un izvor de lumină şi dragoste. Respingerea lui Travis nu i făcuse decît să-i crească îndoielile. Peste cîteva minute, o soră îl aduse pe James Chase Tyler la fereastra salonului cu nou-născuţi şi îi spuse Lucky. Mai ales că Lauren are nevoie de patul ei. Fetiţa lui de şapte luni dormea în braţele mamei ei, dar zarva şi entuziasmul din jur reuşiseră să o trezească parţial. Începu să se agite. - Şi eu am nevoie de patul meu, spuse Devon, zîmbind slab. O ţin în braţe de ore întregi. - Dă-mi-o mie, spuse Sage, întinzînd mîinile după nepoata ei pe care n-o vedea suficient de des. Ceea ce era poate mai bine. Devon spuse că dacă ar fi fost după Sage, Lauren ar fi ajuns un copil teribil de răsfăţat. Fă o pauză, îi spuse ea cumnatei ei. O ţin eu în braţe pînă ajungem acasă - dacă n-ai nimic împotrivă să merg cu maşina ta. Refuza să mai Facă un singur pas în compania lui Harlan Boyd, în special datorită camionetei care îi aşteptase lîngă mica pistă de aterizare din Milton Point, pentru că nu era cu nimic mai grozavă decît avionul cu care veniseră din Houston. Nu pentru că era snoabă în privinţa tipului sau modelului de vehicule în care călătorea. Fraţii ei conduceau maşinile de teren ale companiei care arătau de parcă trecuseră prin război. Travis o tachinase din cauza faptului că maşina ei hîrîia. Era aceeaşi maşină pe care şi-o luase în primul an de studenţie. Totuşi, se aştepta ca o maşină să aibă cîteva lucruri esenţiale, cum ar fi geamul de la locul pasagerului şi cheile de contact. Harlan pornise maşina atingînd două fire. Îl credea în stare să o fi furat. Geamul din stînga fusese înlocuit cu o bucată de carton, prin care intra cu uşurinţă frigul şi vîntul răcoros. Harlan nu părea jignit de lipsa ei de entuziasm. - Ne vedem mai tîrziu, spuse el, îndreptîndu-se spre ascensor. Sage se enervă cînd observă că, traversînd holul, mai multe surori îl priviră pline de interes. Îi studiară mersul legănat, umerii largi. Sage recunoscu în sinea ei că părul lui era o combinaţie atrăgătoare de castaniu, blond şi fire argintii, că ochii îi erau extraordinar de frumoşi, că blugii obişnuiţi, marca Levi's, îi scoteau în evidenţă extrem de bine partea posterioară, dar se dispreţui pentru gîndurile ei. - O conduc eu pe Laurie acasă, se oferi Pat. - Există loc şi în maşina noastră, Pat, spuse Lucky. Nu e nevoie să faci un drum atît de lung. - Nici o problemă. Au părăsit toţi spitalul. Cînd Lucky ieşi din parcare, Sage privi prin oglinda retrovizoare şi-l văzu pe Harlan urcînd în camioneta lui. - Sper să-şi amintească să-mi ducă valizele acasă, remarcă ea. După ce aterizaseră, i le aruncase în spatele camionetei şi le acoperise cu o prelată, încă ploua. Din fericire, prelata era la locul ei. - Cine? Harlan? Te poţi baza pe el. - Se pare că tu o faci. Lucky o privi întrebător. - Mi s-a părut mie, sau am auzit, într-adevăr, o notă de dispreţ în vocea ta? I se oferea o şansă nesperată de a-şi exprima opinia despre noul angajat şi nimic nu o mai putea opri. - Fie că ai o părere foarte bună despre el, fie că nu-ţi pasă deloc de surioara ta. - Am o părere foarte bună despre Harlan. Şi de tine îmi pasă la fel de mult ca întotdeauna, spuse el vrînd să o enerveze. În oglindă, Sage văzu cum ochii lui - despre care crezuse că sînt cei mai albaştri din lume pînă cînd îi văzuse pe-ai lui Harlan - sclipesc amuzaţi. Însă de data asta, farmecul lui Lucky nu-şi mai făcu efectul asupra ei. Se săturase de tachinări pentru toată viaţa. - Cine e acest individ, Lucky? vru ea să ştie. Apare, aşa, de nicăieri, eu n-am auzit niciodată de el, îi oferi o slujbă şi îi încredinţezi viaţa singurei tale surori. Ce s-a întîmplat cu tine? - Mai întîi, începu Lucky, înfrîngîndu-şi faimosul temperament vulcanic, nu a apărut aşa, de nicăieri. Chase l-a cunoscut la Houston, anul trecut. - Aha, de ce nu ai spus aşa? întrebă ea sarcastic, îi aruncă prin oglindă o privire furioasă. Houston e plin de escroci şi asasini. Nu citeşti ziarele? Faptul că l-a cunoscut la Houston nu-l face imediat demn de încredere. - Chase are totuşi încredere în el. - Bazîndu-se pe ce? - Pe instinctul visceral, - Atunci încep să mă îndoiesc şi de judecata lui Chase. Şi Harlan ăsta a apărut aşa într-o bună zi, fără să-l fi chemat nimeni? - În urmă cu şase săptămîni. Pentru că fusese atît de ocupată cu studiile ei, nu venise acasă de Ziua Recunoştinţei. Altfel, l-ar fi întîlnit atunci, iar, în ultimele săptămîni, nu avusese timp pentru nimic altceva decît pentru scrierea tezei de diplomă. Telefoanele date acasă au fost scurte şi rare. În timpul acestor conversaţii nimeni nu amintise de noul angajat, cu numele, sau altfel. - Presupun că a vrut să stoarcă nişte bani de la Chase, spuse ea. - N-a cerut bani. Căuta de lucru. Îi expirase contractul. - Ca să vezi! Arată ca un vagabond. Un hoinar viclean şi şmecher care, probabil, va fugi cu banii companiei. - Compania nu are bani, spuse Lucky, posomorît. Devon, care preferase-să nu-şi bage nasul în cearta lor, puse mîna pe umărul lui Lucky într-o încercare de a-l linişti. - Ei speră ca unele dintre ideile lui Harlan să salveze compania, Sage. Sage se uită cu gura căscată cînd la unul, cînd la celălalt. - Poftim? Vă bateţi joc de mine? El? Ideile lui? Mi-a scăpat ceva?. A căzut cumva din cer? L-a clocit vreo cloşcă de aur? - Termină, Sage, spuse Lucky, morocănos. Am înţeles unde baţi. Se pare că Harlan nu ţi-a făcut o impresie prea bună. - E puţin spus. - Oare ce-a putut să facă atît de groaznic, a Intrat cu cizmele pline de noroi în holul de marmură al familiei Belcher? - Mult mai rău. A... A tras cu urechea la o conversaţie despre care fraţii ei nu trebuiau să afle că a avut loc. I-a spus lucruri pe care nu dorea să le repete fraţilor ei, pentru că s-ar fi lăsat cu vărsare de sînge. O sărutase cu o voluptate care-i tăiase respiraţia. Prefera să pretindă că nici sărutul, nici reacţia ei neaşteptată nu au existat niciodată. - Ei bine? o îmboldi Lucky să vorbească. Ce-a făcut? Înghiţindu-şi toate cuvintele care-i stăteau pe limbă, Sage le înlocui cu altele. - E vulgar şi respingător. - Harlan? întrebă Devon, părînd surprinsă. De obicei, e foarte politicos. Sperînd că măcar Devon îi va împărtăşi 'impresiile în privinţa lui Harlan, Sage se simţea acum abandonată. Răspunse tăios: - Nu-mi place. - Atunci evită-l, spuse Lucky. Nu ai nici o legătură cu afacerile companiei, aşa că, nu-ţi pasă cine lucrează pentru noi. În curînd te vei căsători şi oricum, vei pleca de aici. Şi, fiindcă veni vorba, ce mai face viitorul doctor de coşuri? Insulta adresată lui Travis trecu nebăgată în seamă. Atenţia lui Sage era îndreptată spre ultima afirmaţie a lui Lucky, că nu are nici o legătură cu afacerile familiei. Remarca lui nonşalantă dar dureros de corectă o ustura mai mult decît ar fi putut bănui cineva. Bineînţeles că nu avea nimic de-a face cu Compania de Foraj Tyler. Era doar fetiţa familiei. O întîmplare. Probabil o greşeală a naturii. O pacoste. Nu apăruse ea la opt ani după cel de-al doilea băiat al familiei, atît de puternic, sănătos şi talentat? Băieţii formau o echipă, o pereche. Ori de cîte ori cineva din oraş aducea vorba despre băieţii Tyler, nu exista nici un dubiu la cine se referea. Ea era sora cea mică a băieţilor Tyler. Fraţii ei nu au fost prea încîntaţi de faptul că vor avea o mică surioară. De cînd se ţinea minte pe lumea asta, o tachinaseră fără milă. Oh, ştia că o iubesc. Ar fi protejat-o de orice rău posibil şi i-ar fi dat indiferent ce le-ar fi cerut. Dar erau foarte apropiaţi unul de celălalt, foarte buni prieteni, confidenţi, şi fraţi, în acelaşi timp. Ea nu făcuse niciodată parte din acea specială legătură masculină şi întotdeauna fusese în secret geloasă pe ei şi le purtase pică. Nu-i trecuse nici acum. Înăbuşindu-şi durerea adînc înrădăcinată, îi răspunse, iritată, lui Lucky: - Travis e bine. - Vine de Crăciun, aşa cum aţi plănuit? - Uf, mă îndoiesc. E... e prea ocupat cu cursurile, îi va fi foarte greu să facă o călătorie aşa de lungă. Iar acum, odată cu venirea lui Jamie, Crăciunul va fi aşa de haotic... Cu riscul de a se pune mai degrabă într-o lumină proastă decît să spună o minciună gogonată, lăsă fraza neterminată... Adevărul neplăcut era că Travis nu va veni de Crăciun, şi cu asta basta. Ei nu trebuie să afle nimic în plus. După ce ea şi Travis se vor împăca, s-ar putea să le povestească despre „greşeala” lui de Crăciun, dar, probabil, că nu o va face. Va trece mult timp pînă cînd refuzul lui va putea fi calificat ca unul din acele episoade din viaţă la care te gîndeşti şi ţi se pare amuzant. - Ce mare păcat că nu va fi aici, spuse Lucky cu sinceritate prefăcută. Devon îi dădu un ghiont zdravăn cu cotul. În orice alt moment, Sage l-ar fi luat la rost pe Lucky pentru că îşi bătea joc de Travis, dar, din nou, comentariul lui trecu practic neobservat. Simţea o uşoară mustrare de conştiinţă şi se consola cu gîndul că, de fapt, nu spusese nici o minciună. Lucky nu o întrebase direct: „Mai eşti încă logodită cu Travis?”, sau „A rupt logodna puţin mai devreme în seara asta?”, raţionă Sage. Evitase doar să aducă vorba despre asta, atîta tot. Atunci de ce o urmărea rîsul şiret al lui Harlan? De ce auzea ecoul” cuvintelor sale: „Nu cred că le vei spune adevărul”. Toată viaţa ei reuşise să-şi ascundă adevăratele sentimente şi să facă faţă dezamăgirilor, păcălindu-i pe cei din jur. Era neliniştitor că un străin, o haimana precum Harlan, văzuse direct prin ea. Laurie Tyler nu era niciodată mai fericită decît atunci cînd se învîrtea prin bucătăria ei, înconjurată de familie. Era casnică de cînd se căsătorise cu Bud Tyler, la vîrsta de optsprezece ani. Nu-şi dorise să facă o carieră în afara căminului. Niciodată nu-i trecuse prin minte să regrete modul ei de viaţă, pentru că fusese mereu fericită din cauza alegerii făcute. Participa la activităţile organizaţiilor sociale din oraş şi se descurca la fel de bine dacă i se cerea să conducă sau să organizeze ceva, sau dacă se ocupa doar de problemele gospodăreşti. Se simţea bine în ambele situaţii. Însă în bucătărie, alături de copiii ei, zgomotoşi şi nedisciplinaţi, era şi mai mult în elementul ei. În seara asta, era în special fericită pentru că fusese binecuvîntată cu un nou nepot... iar Sage venise acasă. Sage fusese concepută cu mult timp după ce ea şi Bud crezuseră că familia lor era completă. Fetiţa fusese o surpriză, un cadou deosebit într-un înveliş superb. Frumuseţea ei blondă împodobise familia, iar personalitatea ei adăugase sare şi piper existenţei lor. Laurie nu avea iluzii în privinţa fiicei, după cum nu avea nici în privinţa băieţilor. Sage avea multe calităţi, dar avea şi slăbiciuni. Era de o încăpăţînare feroce, tenace şi poseda aceeaşi trăsătură de caracter ca şi Chase, era foarte severă cu ea însăşi. Ca şi Lucky, moştenise temperamentul Tyler. Nu era sfioasă şi modestă, calităţi care reprezentau pentru unii idealul, Nu şi pentru Laurie, care era fericită că fiica ei era mai degrabă pătimaşă decît ascultătoare. Prefera vioiciunea unui caracter puternic, Iar Sage îl avea din plin. Laurie îşi iubea fiica într-un mod special, deşi, cîteodată, Sage făcea dificilă această iubire. Nu accepta şi nu-şi exprima uşor iubirea. De parcă se temea să nu fie respinsă, o parte a ei rămînea mereu ascunsă. În privinţa asta, semăna din nou foarte mult cu Chase şi deloc cu Lucky, care deseori se lăsa dominat de emoţii puternice. - Ai vrea să mănînci ceva, draga mea? îşi întrebă Laurie fiica, nerezistînd impulsului de a o mîngîia drăgăstos pe păr. - Da, te rog, mamă, dacă nu te deranjez prea mult. Pentru o clipă îşi lipi obrazul de dosul palmei mamei ei. Apoi, parcă jenată de acest gest copilăresc, se retrase. - Hmm, prăjituri de Crăciun. - Da, replică Laurie, rîzînd în timp ce privea dezordinea din bucătărie. Pe Marcie au apucat-o durerile tocmai cînd mă pregăteam să le pun glazura. După cum vezi, am lăsat totul baltă şi am plecat în grabă. Le terminăm mîine. - Mi-ar plăcea să te ajut, spuse Sage, îmbrăţişînd-o rapid, înainte de a se aşeza la masă. - Îmi pare atît de rău că ţi-am întrerupt vacanţa cu Travis. Laurie puse o bucată de unt într-o tigaie şi începu să pregătească un sandviş cu brînză. - Nu-ţi face probleme. - Dar mă bucur că vei fi acasă mîine. - Şi eu. - Crăciunul nu ar mai fi acelaşi, dacă tu nu ai fi aici, vîrîndu-ţi nasul în toate cadourile. - Nu mi l-am vîrît niciodată! - Pe' dracu', nu. Lucky intră agale în bucătărie şi se aruncă pe un scaun. Îţi aminteşti de Crăciunul cînd eu şi Chase ţi-am desfăcut cadourile şi am pus înăuntru greieri morţi? Atunci ţi-ai dorit să nu-ţi fi băgat nasul în ele. - Păgînule. Sage aruncă cu un biscuit după el. Rînjind, Lucky îl prinse şi îl mîncă. - Şi eu îmi amintesc, spuse Pat. Era rezemat de dulapul din bucătărie, luînd pe ascuns din aluatul crud de prăjituri şi bînd cafea. Bud a trebuit să vă altoiască pe amîndoi chiar în seara de Crăciun. Şi nu i-a plăcut deloc că a fost obligat să o facă. Laurie, tu ai încercat să-l faci să se răzgîndească. - Deşi numai Dumnezeu ştie că aveau nevoie de pedeapsa pentru scamatoria lor. Unde e Devon, Lucky? - Mi-a spus să vă spun tuturor noapte bună. Era extenuată. - După cîte pozne mi-aţi făcut, tu şi Chase, mă mir că n-am ajuns o psihopată, remarcă Sage. - Eu cred că eşti. Ea aruncă după el cu un alt biscuit. De data asta, el îl aruncă înapoi. Ea aruncă încă unul. Şi pe ăsta i-l aruncă înapoi. În curînd, biscuiţii zburau prin bucătărie. - Copii! Sînteţi mai răi ca nişte mucoşi de trei ani. Încă rîdeau cînd Harlan intră prin uşa din spate ducînd valizele lui Sage. Ori de cîte ori îl vedea, indiferent cît de puţin sau mult timp trecuse de cînd îl văzuse ultima dată, Laurie era mereu puţin surprinsă de cît de atrăgător era tînărul Harlan Boyd. Judecînd obiectiv, credea că fiii ei sînt cei mai frumoşi bărbaţi din împrejurimi. Această opinie se datora numărului mare de domnişoare pe care le curtaseră înainte de a se îndrăgosti de actualele lor soţii. Iar la vîrsta lui, Pat era şi el un bărbat încă bine. Multe, femei din oraş- şi din împrejurimi erau foarte geloase datorită devotamentului lui pentru Laurie. Totuşi, Harlan era frumos ca un star de cinema. Cîţiva idoli îi puteau invidia trăsăturile perfecte ale feţei şi forma provocatoare a gurii. Iar ochii... O singură privire aruncată acelor ochi putea să facă pînă şi pe o bătrînă, ca ea, să-şi piardă răsuflarea. - Mulţumesc, Harlan, îi spuse ea. Pune jos valizele. Le vom duce sus mai tîrziu. Nu vrei să mănînci ceva? - Nu, mulţumesc. Îşi scoase pălăria udă şi îşi trecu degetele prin părul des, încîlcit. Doar nişte cafea, vă rog. Laurie îi turnă o ceaşcă. Cînd se întoarse pentru a i-o întinde, o surprinse pe Sage privindu-l cu o scîrbă aşa de mare, de parcă ar fi fost unul din greierii morţi puşi de fraţii ei în locul cadourilor de Crăciun. Ce-i drept, Harlan era cam necioplit cîteodată, dar era dezamăgită că Sage nu se arăta mai înţelegătoare faţă de el. Apoi îl văzu pe Harlan zîmbindu-i lui Sage şi făcîndu-i cu ochiul. Nu era de mirare că Sage era aşa de trufaşă. Greşise persoana dacă încerca să flirteze cu Sage. Dacă încăpăţînata ei fiică nu putea să ducă de nas un bărbat, aşa cum făcea cu Travis, nici nu o  interesa.  

Texas Lucky de Sandra Brown    1   Avea să aibă necazuri şi, la naiba, nu avea starea de spirit pentru aşa ceva. Lucky Tyler, aşezat pe un scaun de bar, avea în faţă un ai doilea pahar de whisky cu apă. Deranjat din nou de rîsul aspru, masculin, ce venea dintr-un colţ al tavernei, se uită nervos peste umăr să vadă cine era acolo. - Ştiam că Micul Alvin o să pună laba pe ea, spuse barmanul. în loc de răspuns,Lucky scoase doar un mîrîit. întorcîndu-se din nou la băutura lui, îşi băgă capul între umeri şi se lăsă şi mai mult în poziţia lui ghemuită pe scaunul de bar. Se gîndi că, dacă dama n-ar fi urmărit să-i atragă atenţia Micului Alvin sau a oricărui altui tip, n-ar fi venit în salon singură. A descrie locul acela ca pe un salon, ar fi fost un eufemism, se gîndi el. Locul era un fel de speluncă, nimic altceva. Nu avea nici o particularitate care să ridice localul la un nivelul superior unui simplu loc de băutură; nu era decît o speluncă ordinară. Se deschisese în epoca avîntului economic, în urmă cu circa cincizeci de ani. Mai înainte, barul avusese o stea strălucitoare de neon, la uşa din faţă; cîndva, avusese apă curentă, servise băuturi alcoolice de contrabandă bătăuşilor, căutătorilor de petrol şi doamnelor nopţii care îi consolau cînd puţurile se dovedeau seci sau le luau banii cînd dădeau de aurul negru. Taverna de la şosea nu avusese un nume pe atunci, un nume de care să-şi poată aminti cineva, după cum nu avea nici acum. Localnicii o ştiau ca „locul acela", cînd spuneau: „Ne întîlnim în locul acela, după lucru, la un pahar". O frecventau atît bărbaţii respectabili, cît şi ceilalţi. Dar o femeie respectabilă nu intra nici moartă înăuntru. Dacă o femeie intra în locul acela, o făcea pentru un singur şi unic motiv. în momentul în care o femeie singură apărea în uşă, începea sezonul de vînătoare. Era de la sine înţeles. Din această cauză, Lucky nu era prea preocupat de situaţia femeii care era agăţată de Micul Alvin şi de unul dintre cei mai antipatici însoţitori ai lui, Jack Ed Patterson. Totuşi, cînd un alt hohot de rîs izbucni din colţ, Lucky îşi întoarse din nou privirea. Cîteva lucruri îl izbiră pentru că erau neobişnuite. O sticlă de bere cu gîtul lung stătea pe masa ciobită, de plastic, în faţa unei femei, iar alături era un pahar plin pe jumătate. Un pahar? Probabil că îl ceruse ea, pentru că în locul acela sticlele cu gîtul lung nu se serveau cu un pahar alături, nici măcar unei femei. Curios lucru că ea ceruse un pahar. Nu era nici împopoţonată. A, era bine, adevărat, dar avea un machiaj clasic, iar îmbrăcămintea îi era scumpă şi elegantă. Nu era o damă oarecare din oraş, ieşită la pescuit, sau măcar o gospodină în căutarea unei distracţii după o zi de lucru sau ca să se răzbune pe un soţ neatent. Nu o putea caracteriza şi asta ÎI intriga. De cît timp e aici? îl întrebă el pe barman. A intrat cu o juma' de oră înaintea ta. O cunoşti? Lucky dădu din cap a negaţie. Atunci i-al naibii de sigur că nu-i de p-aei. Barmanul chicoti, dînd să se înţeleagă că Lucky ţinea o contabilitate mai corectă a populaţiei feminine locale, decît Biroul de Recensămînt. Ceea ce era adevărat. Cum a intrat şi a comandat berea, toţi s-au uitat spre ea ca muştele la miere. Sigur că toţi ceilalţi s-au dat deoparte, cînd Micul Alvin i-a arătat mai mult decît un interes trecător. Da, e un adevărat Don Juan, nu-i aşa? zise Sandra Brown Lucky sardonic. Micul Alvin fusese poreclit astfel pentru că era ultimul din cei opt copii ai familiei Cagney. înalt de aproape doi metri, cîntărea o sută cincizeci de kilograme, puse de cînd părăsise Liga Naţională de Fotbal, în urmă cu cîţiva ani. Jucase în prima linie de fundaşi la Denver Broncos, cînd a dat naştere unui conflict în cadrul ligii. Un atac de-al lui îl lăsase pe un jucător de la Dolph.ins cu vederea neclară, bîlbîială la vorbire şi pînă la urmă acesta fusese scos la pensie. Atacul fusese atît de inutil de dur, încît şi Micul Alvin suferise de o dislocare a umărului. Conducerea echipei a folosit accidentarea lui ca motiv pentru a nu-i prelungi contractul, la sfîrşitul sezonului respectiv, dar se făceau speculaţii că direcţiunea era bucuroasă de această scuză, ca să scape de el. După suspendare, Micul Alvin se întorsese acasă, în Texasul de Est, şi îşi reluase firul vieţii de unde-l lăsase cu ani în urmă, drept cel mai josnic bătăuş din Milton Point. El încă se mal considera un supererou al fotbalului american. în seara aceea, nici farmecul lui dubios şi nici faima lui nu aveau nici un efect asupra femeii pe care îşi pusese ochii. Chiar din partea opusă a salonului întunecat, plin de fum,.Lucky vedea că ea devenea tot mai agitată, cu flecare minut care trecea. Balada lui George Straight care urla la tonomat îl împiedica să audă vorbele pe care le schimbau între ei, dar cînd Micul Alvin puse o mînă zdravănă pe umărul femeii, dispăru orice îndoială în privinţa felului cum se simţea ea, în legătură cu această Iniţiativă romantică. Ea se dădu în lături şi întinse mîna spre poşetă. încercă să se strecoare afară din separeu, dar cele o sută cincizeci de kilograme ale Micului Alvin Cagney, împreună cu cele ale acolitului său, Jack Ed Patterson, care fusese închis nu demult la închisoarea de stat din Huntsville pentru atac cu armă ucigătoare, îi blocară ieşirea. Lucky oftă. Avea să fie nevoit să facă ceva în legătură cu treaba asta şi al naibii să fie dacă avea chef. Avusese o săptămînă de iad. Afacerile nu mergeau, iar scadenţa unui împrumut era la distanţă doar de cîteva săptămîni. Susan dădea a înţelege că vrea un inel cu diamant pe mîna stîngă. Ultimul lucru de care avea nevoie era un incident cu un cuplu de nemernici, ca Micul Alvin şi Jack Ed. Dar dacă persoana hăituită ar fi fost sora lui mai mică, Sage? Ar fi dorit să creadă că un tip cumsecade i-ar fi venit în ajutor. Desigur, Sage era destul de deşteaptă ca să nu se bage într-o situaţie fără ieşire, ca asta. Dar nu poţi refuza să aperi virtutea unei femei, doar pentru că a făcut o prostie. Tatăl lui le-a băgat în cap, lui şi lui Chase, fratele său mai mare cu un an şi jumătate, Că atunci cînd o doamnă spune nu unei propuneri, răspunsul este nu. Punct. Nu se pun întrebări. Femeia nu e prea amabilă dacă atrage un tip şi apoi îşi schimbă părerea în ultimul moment, dar dacă a spus nu, răspunsul este, totuşi, fără echivoc. Iar mama sa se aştepta ca el să trateze cavalereşte fiecare femeie, chiar dacă era de calitate inferioară. încă îi mai suna în urechi, de cîte ori îşi amintea, morala pe care i-o făcuse mama sa în clasa a noua,-cînd povestise acasă bîrfa delicioasă că Drucilla Hawkins „o făcuse" sîmbăta anterioară. Ceea ce se întîmplase pe bancheta din spate a maşinii albastre, Dodge, a prietenului ei, fusese subiect de discuţie pentru întreaga şcoală. Pe Laurie Tyler nu o interesau amănuntele picante ale căderii în dizgraţie a domnişoarei Hawkins. Ea îi atrăsese atenţia fiului ei mai mic că ar fi fost mai bine să nu aplece urechea la defăimarea reputaţiei unei fete, indiferent cît de demnă de încredere ar fi fost sursa bîrfei. Fusese admonestat să trateze fiecare femeie - şi reputaţia ei - cu respect şi demnitate. Fusese o morală atît de arzătoare, că şi-o amintea şi acum, după aproape douăzeci de ani, la vîrsta coaptă de treizeci şi doi de ani. Mai mormăi o înjurătură în şoaptă şi dădu peste cap restul băuturii. Unele lucruri trebuie să le faci, indiferent dacă-ţi plac sau nu. Apărarea unei femei împotriva Micului Alvin şi a lui Jack Ed era unul dintre aceste lucruri. Mai întîi îşi desprinse un picior, apoi pe celălalt, de pe cercul de crom din jurul scaunului de bar. Lucky se răsuci pe scaunul maroniu de vinilin, ros şi netezit de atît de multe funduri încît nu le mai puteai ţine socoteala. Ai grijă, Lucky, îl atenţiona barmanul. Au băut toată după-amiaza. Ştii cît de netrebnic devine Micul Alvin cînd e beat. Jack Ed are şi el, probabil, cuţitul la îndemînă. Eu nu caut scandal. Poate că nu, dar dacă te bagi în treburile Micului Alvin, o să ai scandal. Se părea că toată lumea din locul acela mirosea scandalul, pentru că, în momentul în care Lucky îşi părăsi scaunul de la bar, clinchetul jocurilor de noroc tăcu, pentru prima dată după atîtea ore. Numeroasele jocuri video încă mai ţiuiau, bîzîiau şi pîlpîiau ca un caleidoscop de culori electronice, dar cei care se jucau la ele se întoarseră curioşi, atraşi de schimbarea bruscă a atmosferei. Era ca liniştea plină de aşteptare dinaintea unei furtuni. Băutorii de la bar şi cei care ocupau separeuri îşi încetară conversaţiile pentru a urmări mersul legănat al lui Lucky prin sală, spre separeul unde femeia îi cerea Micului Alvin, bine dispus, să se dea la o parte din drumul ei. Vreau să plec imediat. Pe Lucky nu-l înşela calmul liniştit din vocea ei. Ochii ei treceau cu nervozitate de la un bărbat la celălalt. Jack Ed nu avea statura Micului Alvin dar, în felul lui, era şi el intimidant. Avea ochi de dihor şi rînjetul tăios, ascuţit, al unui şacal. Nici ei nu credeau în falsa ei sfidare, cum nu credea nici Lucky. Cum de te grăbeşti aşa tare, drăguţo? spuse gîngurit Micul Alvin. Se aplecă atît de mult spre ea, încît ea se retrase în colţul separeului. Abia începe distracţia. Jack Ed chicoti văzînd cît de uşor şi inteligent se descurcă prietenul său în vorbe. Rîsul lui se frînse, cînd îl auzi pe Lucky în spatele iui. - Nu cred că doamna se amuză, nicidecum, Alvin. Micul Alvin se răsuci, cu toată graţia, agilitatea şi temperamentul unui taur care a fost tras tare de coadă. Lucky stătea cu degetul mare după cureaua pantalonilor, cu o mînă încovoiată neglijent pe şold, iar cu cealaltă sprijinită de etajera pentru pălării, făcută din alamă pătată şi montată la capătul separeuiui vecin. îşi ţinea picioarele încrucişate în dreptul gleznelor. Zîmbea drăgălaş. Doar înclinarea capului cu părul blond închis şi răceala ochilor lui albaştri negau tonul prietenos al vocii sale. Şterge-o, Tyler. Nu-i treaba ta. A, ba cred că este. Deoarece o halcă de carne proastă ca tine se pare că nu-i place doamnei. De altfel, mai e încă destul vînat iiber, nu-i aşa? Lucky se uită în jos spre femeie, îi adresă un zîmbet cald şi îi făcu uşor cu ochiul, lucruri pentru care multe femei îşi pierduseră judecata şi, odată cu ea, îmbrăcămintea. Bună. Ce mai faci? Micul Alvin îşi mormăi dezaprobarea şi făcu doi paşi greoi spre Lucky, pe care îl întrecea cu cîţiva centimetri în înălţime şi cu vreo cincizeci de kilograme în greutate. Lansă brusc un pumn cît un jambon în capul lui Lucky. Lucky, în ciuda nepăsării prefăcute, era încordat şi pregătit pentru atac. Fentă repede spre stînga, ferindu-se de lovituri şi, în acelaşi timp, îl pocni pe Jack Ed sub bărbie, cu cotul. Toată lumea din local auzi dinţii de lup ai acestuia pocnindu-se unii de alţii. Jack Ed se prăbuşi peste cea mai apropiată maşină de joc, care porni cu un clinchet de clopoţei. După ce scăpă temporar de Jack Ed, Lucky se răsuci la timp ca să- şi îndrepte ochiul drept chiar în drumul pumnului drept al lui Alvin. Lucky fusese lovit în cap de un cal la vîrsta de doisprezece ani. Lovitura îl lăsase lat. Dar nu-l duruse chiar atît de tare ca pumnul lui Alvin. Tot trupul i se cutremură de durerea loviturii. Dacă ar fi avut timp să se gîndească la ea, stomacul lui s-ar fi revoltat şi ar fi scos afară două pahare de whisky cu apă. Dar după cum stăteau lucrurile, ştia că trebuia fie să intre din nou în luptă, fie să moară în mîinile înfuriate ale Micului Alvin Cagney. Cei din bar îl încurajau să continue, în afară de cei care se temeau de represalii din partea lui Alvin. Ştiind că nu avea de partea lui decît dexteritatea şi viteza, îşi lăsă capul în jos şi îşi repezi umărul în burta lui Alvin, dezechillbrîndu-l pe bărbatul mai masiv. Un ţipăt brusc îl atenţiona de revenirea lui Jack Ed. Răsucindu-se, abia avu timp să-şi sugă stomacul, înainte ca Jack Ed să-l atingă cu infamul lui cuţit. El îl lovi peste mînă pe Jack Ed, aruncîndu-i cuţitul, apoi îi dădu o lovitură în mărul lui Adam cu muchia mîinii. Acesta se prăvăli peste o masă care se prăbuşi la podea. Jack Ed se lăţi lîngă ea, pierzîndu-şi cunoştinţa, zăcînd într-o băltoacă de bere şi sticle sparte, Lucky se întoarse din nou să se confrunte cu Alvin. Arătînd ca uriaşul provocat dintr-o poveste de Fraţii Grimm, fostul fundaş stătea încovoiat într-o poziţie de atac. Opriţi-vă! Femeia ieşise din separeu. Cu mîiniie în şolduri, li se adresa, furioasă, amîndurora, deşi Lucky era singurul care îi acorda atenţie. Ochii Micului Alvin erau roşii de furie. Nările lui se îngustau şi se lărgeau ca nişte foaie gemene. Dă-te la o parte, altfel o s-o păţeşti! îi strigă Lucky. Vreau să vă opriţi Vă comportaţi ca... Micul Alvin, acordîndu-i tot atîta atenţie cît unei muşte nesuferite, îşi repezi o mînă spre ea, lovind-o peste buze, încît îi dădu sîngele. Ea căzu pe spate. Fiu de căţea, mîrîi Lucky. O brută care loveşte o femeie nu merită o luptă dreaptă. Ridicînd un picior încălţat cu gheată, îl lovi cu ură pe celălalt bărbat în dreptul organelor genitale. Pe moment Micul Alvin rămase nemişcat, uimit, parcă ţinut în picioare de răsuflarea privitorilor. Apoi se apucă de regiunea lovită şi căzu în genunchi, făcînd să se clatine sticlăria din toată clădirea. în cele din urmă, se răsturnă cu faţa înainte în băltoaca de bere, alături de Jack Ed. Lucky trase cîteva guri de aer şi îşi pipăi cu mîna ochiul umflat. Se apropie băţos de femeie, care încerca să-şi oprească sîngerarea buzei cu un şerveţel de hîrtie. Te simţi bine? Ea înălţă capul şl se uită urît la el, cu ochii ei verzi, vioi. Lucky, care se aştepta la lacrimi, admiraţie şi revărsare de mulţumiri, fu uluit văzînd pe faţa ei o adevărată duşmănie. Mulţumesc mult, zise ea, sarcastic. Mi-ai fost de mare ajutor. -Ce... Lucky, îl strigă barmanul, vine şeriful. Lucky scoase un oftat, văzînd distrugerile provocate de bătaie. Mesele şi scaunele răsturnate făceau ca localul să arate ca bîntuit de furtună. Sticle sparte, bere vărsată şi scrumiere răsturnate făceau pe podea o mizerie dezgustătoare, în care mai zăceau încă cele două trupuri lovite. Iar femeia nerecunoscătoare, a cărei onoare o apărase în prostie, era furioasă pe ei. în unele zile, indiferent cît de tare te-ai strădui, nimic nu-ţi merge cum trebuie. Punîndu-şi mîiniie în şolduri, lăsîndu-şi capul să-l cadă în faţă, mormăi: La dracu !  descarcati cartea de aici...

Texas Lucky de Sandra Brown 1     Avea să aibă necazuri şi, la naiba, nu avea starea de spirit pentru aşa ceva. Lucky Tyler, aşezat pe un scaun de bar, avea în faţă un ai doilea pahar de whisky cu apă. Deranjat din nou de rîsul aspru, masculin, ce venea dintr-un colţ al tavernei, se uită nervos peste umăr să vadă cine era acolo. - Ştiam că Micul Alvin o să pună laba pe ea, spuse barmanul. În loc de răspuns, Lucky scoase doar un mîrîit. Întorcîndu-se din nou la băutura lui, îşi băgă capul între umeri şi se lăsă şi mai mult în poziţia lui ghemuită pe scaunul de bar. Se gîndi că, dacă dama n-ar fi urmărit să-i atragă atenţia Micului Alvin sau a oricărui altui tip, n-ar fi venit în salon singură. A descrie locul acela ca pe un salon, ar fi fost un eufemism, se gîndi el. Locul era un fel de speluncă, nimic altceva. Nu avea nici o particularitate care să ridice localul la un nivelul superior unui simplu loc de băutură; nu era decît o speluncă ordinară. Se deschisese în epoca avîntului economic, în urmă cu circa cincizeci de ani. Mai înainte, barul avusese o stea strălucitoare de neon, la uşa din faţă; cîndva, avusese apă curentă, servise băuturi alcoolice de contrabandă bătăuşilor, căutătorilor de petrol şi doamnelor nopţii care îi consolau cînd puţurile se dovedeau seci sau le luau banii cînd dădeau de aurul negru. Taverna de la şosea nu avusese un nume pe atunci, un nume de care să-şi poată aminti cineva, după cum nu avea nici acum. Localnicii o ştiau ca „locul acela”, cînd spuneau: „Ne întîlnim în locul acela, după lucru, la un pahar”. O frecventau atît bărbaţii respectabili, cît şi ceilalţi. Dar o femeie respectabilă nu intra nici moartă înăuntru. Dacă o femeie intra în locul acela, o făcea pentru un singur şi unic motiv. În momentul în care o femeie singură apărea în uşă, începea sezonul de vînătoare. Era de la sine înţeles. Din această cauză, Lucky nu era prea preocupat de situaţia femeii care era agăţată de Micul Alvin şi de unul dintre cei mai antipatici însoţitori ai lui, Jack Ed Patterson. Totuşi, cînd un alt hohot de rîs izbucni din colţ, Lucky îşi întoarse din nou privirea. Cîteva lucruri îl izbiră pentru că erau neobişnuite. O sticlă de bere cu gîtul lung stătea pe masa ciobită, de plastic, în faţa unei femei, iar alături era un pahar plin pe jumătate. Un pahar? Probabil că îl ceruse ea, pentru că în locul acela sticlele cu gîtul lung nu se serveau cu un pahar alături, nici măcar unei femei. Curios lucru că ea ceruse un pahar. Nu era nici împopoţonată. A, era bine, adevărat, dar avea un machiaj clasic, iar îmbrăcămintea îi era scumpă şi elegantă. Nu era o damă oarecare din oraş, ieşită la pescuit, sau măcar o gospodină în căutarea unei distracţii după o zi de lucru sau ca să se răzbune pe un soţ neatent. Nu o putea caracteriza şi asta ÎI intriga. - De cît timp e aici? îl întrebă el pe barman. - A intrat cu o juma' de oră înaintea ta. O cunoşti? Lucky dădu din cap a negaţie. - Atunci i-al naibii de sigur că nu-i de p’aci. Barmanul chicoti, dînd să se înţeleagă că Lucky ţinea o contabilitate mai corectă a populaţiei feminine locale, decît Biroul de Recensămînt. Ceea ce era adevărat. - Cum a intrat şi a comandat berea, toţi s-au uitat spre ea ca muştele la miere. Sigur că toţi ceilalţi s-au dat deoparte, cînd Micul Alvin i-a arătat mai mult decît un interes trecător. - Da, e un adevărat Don Juan, nu-i aşa? zise Lucky sardonic. Micul Alvin fusese poreclit astfel pentru că era ultimul din cei opt copii ai familiei Cagney. Înalt de aproape doi metri, cîntărea o sută cincizeci de kilograme, puse de cînd părăsise Liga Naţională de Fotbal, în urmă cu cîţiva ani. Jucase în prima linie de fundaşi la Denver Broncos, cînd a dat naştere unui conflict în cadrul ligii. Un atac de-al lui îl lăsase pe un jucător de la Dolphins cu vederea neclară, bîlbîială la vorbire şi pînă la urmă acesta fusese scos la pensie. Atacul fusese atît de inutil de dur, încît şi Micul Alvin suferise de o dislocare a umărului. Conducerea echipei a folosit accidentarea lui ca motiv pentru a nu-i prelungi contractul, la sfîrşitul sezonului respectiv, dar se făceau speculaţii că direcţiunea era bucuroasă de această scuză, ca să scape de el. După suspendare, Micul Alvin se întorsese acasă, în Texasul de Est, şi îşi reluase firul vieţii de unde-l lăsase cu ani în urmă, drept cel mai josnic bătăuş din Milton Point. El încă se mal considera un supererou al fotbalului american. În seara aceea, nici farmecul lui dubios şi nici faima lui nu aveau nici un efect asupra femeii pe care îşi pusese ochii. Chiar din partea opusă a salonului întunecat, plin de fum, Lucky vedea că ea devenea tot mai agitată, cu flecare minut care trecea. Balada lui George Straight care urla la tonomat îl împiedica să audă vorbele pe care le schimbau între ei, dar cînd Micul Alvin puse o mînă zdravănă pe umărul femeii, dispăru orice îndoială în privinţa felului cum se simţea ea, în legătură cu această Iniţiativă romantică. Ea se dădu în lături şi întinse mîna spre poşetă. Încercă să se strecoare afară din separeu, dar cele o sută cincizeci de kilograme ale Micului Alvin Cagney, împreună cu cele ale acolitului său, Jack Ed Patterson, care fusese închis nu demult la închisoarea de stat din Huntsville pentru atac cu armă ucigătoare, îi blocară ieşirea. Lucky oftă. Avea să fie nevoit să facă ceva în legătură cu treaba asta şi al naibii să fie dacă avea chef. Avusese o săptămînă de iad. Afacerile nu mergeau, iar scadenţa unui împrumut era la distanţă doar de cîteva săptămîni. Susan dădea a înţelege că vrea un inel cu diamant pe mîna stîngă. Ultimul lucru de care avea nevoie era un incident cu un cuplu de nemernici, ca Micul Alvin şi Jack Ed. Dar dacă persoana hăituită ar fi fost sora lui mai mică, Sage? Ar fi dorit să creadă că un tip cumsecade i-ar fi venit în ajutor. Desigur, Sage era destul de deşteaptă ca să nu se bage într-o situaţie fără ieşire, ca asta. Dar nu poţi refuza să aperi virtutea unei femei, doar pentru că a făcut o prostie. Tatăl lui le-a băgat în cap, lui şi lui Chase, fratele său mai mare cu un an şi jumătate, Că atunci cînd o doamnă spune nu unei propuneri, răspunsul este nu. Punct. Nu se pun întrebări. Femeia nu e prea amabilă dacă atrage un tip şi apoi îşi schimbă părerea în ultimul moment, dar dacă a spus nu, răspunsul este, totuşi, fără echivoc. Iar mama sa se aştepta ca el să trateze cavalereşte fiecare femeie, chiar dacă era de calitate inferioară. Încă îi mai suna în urechi, de cîte ori îşi amintea, morala pe care i-o făcuse mama sa în clasa a noua, cînd povestise acasă bîrfa delicioasă că Drucilla Hawkins „o făcuse” sîmbăta anterioară. Ceea ce se întîmplase pe bancheta din spate a maşinii albastre, Dodge, a prietenului ei, fusese subiect de discuţie pentru întreaga şcoală. Pe Laurie Tyler nu o interesau amănuntele picante ale căderii în dizgraţie a domnişoarei Hawkins. Ea îi atrăsese atenţia fiului ei mai mic că ar fi fost mai bine să nu aplece urechea la defăimarea reputaţiei unei fete, indiferent cît de demnă de încredere ar fi fost sursa bîrfei. Fusese admonestat să trateze fiecare femeie - şi reputaţia ei - cu respect şi demnitate. Fusese o morală atît de arzătoare, că şi-o amintea şi acum, după aproape douăzeci de ani, la vîrsta coaptă de treizeci şi doi de ani. Mai mormăi o înjurătură în şoaptă şi dădu peste cap restul băuturii. Unele lucruri trebuie să le faci, indiferent dacă-ţi plac sau nu. Apărarea unei femei împotriva Micului Alvin şi a lui Jack Ed era unul dintre aceste lucruri. Mai întîi îşi desprinse un picior, apoi pe celălalt, de pe cercul de crom din jurul scaunului de bar. Lucky se răsuci pe scaunul maroniu de vinilin, ros şi netezit de atît de multe funduri încît nu le mai puteai ţine socoteala. - Ai grijă, Lucky, îl atenţiona barmanul. Au băut toată după-amiaza. Ştii cît de netrebnic devine Micul Alvin cînd e beat. Jack Ed are şi el, probabil, cuţitul la îndemînă. - Eu nu caut scandal. - Poate că nu, dar dacă te bagi în treburile Micului Alvin, o să ai scandal. Se părea că toată lumea din locul acela mirosea scandalul, pentru că, în momentul în care Lucky îşi părăsi scaunul de la bar, clinchetul jocurilor de noroc tăcu, pentru prima dată după atîtea ore. Numeroasele jocuri video încă mai ţiuiau, bîzîiau şi pîlpîiau ca un caleidoscop de culori electronice, dar cei care se jucau la ele se întoarseră curioşi, atraşi de schimbarea bruscă a atmosferei. Era ca liniştea plină de aşteptare dinaintea unei furtuni. Băutorii de la bar şi cei care ocupau separeuri îşi încetară conversaţiile pentru a urmări mersul legănat al lui Lucky prin sală, spre separeul unde femeia îi cerea Micului Alvin, bine dispus, să se dea la o parte din drumul ei. - Vreau să plec imediat. Pe Lucky nu-l înşela calmul liniştit din vocea ei. Ochii ei treceau cu nervozitate de la un bărbat la celălalt. Jack Ed nu avea statura Micului Alvin dar, în felul lui, era şi el intimidant. Avea ochi de dihor şi rînjetul tăios, ascuţit, al unui şacal. Nici ei nu credeau în falsa ei sfidare, cum nu credea nici Lucky. - Cum de te grăbeşti aşa tare, drăguţo? spuse gîngurit Micul Alvin. Se aplecă atît de mult spre ea, încît ea se retrase în colţul separeului. Abia începe distracţia. Jack Ed chicoti văzînd cît de uşor şi inteligent se descurcă prietenul său în vorbe. Rîsul lui se frînse, cînd îl auzi pe Lucky în spatele lui. - Nu cred că doamna se amuză, nicidecum, Alvin. Micul Alvin se răsuci, cu toată graţia, agilitatea şi temperamentul unui taur care a fost tras tare de coadă. Lucky stătea cu degetul mare după cureaua pantalonilor, cu o mînă încovoiată neglijent pe şold, iar cu cealaltă sprijinită de etajera pentru pălării, făcută din alamă pătată şi montată la capătul separeului vecin. Îşi ţinea picioarele încrucişate în dreptul gleznelor. Zîmbea drăgălaş. Doar înclinarea capului cu părul blond închis şi răceala ochilor lui albaştri negau tonul prietenos al vocii sale. - Şterge-o, Tyler. Nu-i treaba ta. - A, ba cred că este. Deoarece o halcă de carne proastă ca tine se pare că nu-i place doamnei. De altfel, mai e încă destul vînat liber, nu-i aşa? Lucky se uită în jos spre femeie, îi adresă un zîmbet cald şi îi făcu uşor cu ochiul, lucruri pentru care multe femei îşi pierduseră judecata şi, odată cu ea, îmbrăcămintea. - Bună. Ce mai faci? Micul Alvin îşi mormăi dezaprobarea şi făcu doi paşi greoi spre Lucky, pe care îl întrecea cu cîţiva centimetri în înălţime şi cu vreo cincizeci de kilograme în greutate. Lansă brusc un pumn cît un jambon în capul lui Lucky. Lucky, în ciuda nepăsării prefăcute, era încordat şi pregătit pentru atac. Fentă repede spre stînga, ferindu-se de lovituri şi, în acelaşi timp, îl pocni pe Jack Ed sub bărbie, cu cotul. Toată lumea din local auzi dinţii de lup ai acestuia pocnindu-se unii de alţii. Jack Ed se prăbuşi peste cea mai apropiată maşină de joc, care porni cu un clinchet de clopoţei. După ce scăpă temporar de Jack Ed, Lucky se răsuci la timp ca să-şi îndrepte ochiul drept chiar în drumul pumnului drept al lui Alvin. Lucky fusese lovit în cap de un cal la vîrsta de doisprezece ani. Lovitura îl lăsase lat. Dar nu-l duruse chiar atît de tare ca pumnul lui Alvin. Tot trupul i se cutremură de durerea loviturii. Dacă ar fi avut timp să se gîndească la ea, stomacul lui s-ar fi revoltat şi ar fi scos afară două pahare de whisky cu apă. Dar după cum stăteau lucrurile, ştia că trebuia fie să intre din nou în luptă, fie să moară în mîinile înfuriate ale Micului Alvin Cagney. Cei din bar îl încurajau să continue, în afară de cei care se temeau de represalii din partea lui Alvin. Ştiind că nu avea de partea lui decît dexteritatea şi viteza, îşi lăsă capul în jos şi îşi repezi umărul în burta lui Alvin, dezechilibrîndu-l pe bărbatul mai masiv. Un ţipăt brusc îl atenţiona de revenirea lui Jack Ed. Răsucindu-se, abia avu timp să-şi sugă stomacul, înainte ca Jack Ed să-l atingă cu infamul lui cuţit. El îl lovi peste mînă pe Jack Ed, aruncîndu-i cuţitul, apoi îi dădu o lovitură în mărul lui Adam cu muchia mîinii. Acesta se prăvăli peste o masă care se prăbuşi la podea. Jack Ed se lăţi lîngă ea, pierzîndu-şi cunoştinţa, zăcînd într-o băltoacă de bere şi sticle sparte, Lucky se întoarse din nou să se confrunte cu Alvin. Arătînd ca uriaşul provocat dintr-o poveste de Fraţii Grimm, fostul fundaş stătea încovoiat într-o poziţie de atac. - Opriţi-vă! Femeia ieşise din separeu. Cu mîinile în şolduri, li se adresa, furioasă, amîndurora, deşi Lucky era singurul care îi acorda atenţie. Ochii Micului Alvin erau roşii de furie. Nările lui se îngustau şi se lărgeau ca nişte foaie gemene. - Dă-te la o parte, altfel o s-o păţeşti! îi strigă Lucky. - Vreau să vă opriţi Vă comportaţi ca... Micul Alvin, acordîndu-i tot atîta atenţie cît unei muşte nesuferite, îşi repezi o mînă spre ea, lovind-o peste buze, încît îi dădu sîngele. Ea căzu pe spate. - Fiu de căţea, mîrîi Lucky. O brută care loveşte o femeie nu merită o luptă dreaptă. Ridicînd un picior încălţat cu gheată, îl lovi cu ură pe celălalt bărbat în dreptul organelor genitale. Pe moment Micul Alvin rămase nemişcat, uimit, parcă ţinut în picioare de răsuflarea privitorilor. Apoi se apucă de regiunea lovită şi căzu în genunchi, făcînd să se clatine sticlăria din toată clădirea. În cele din urmă, se răsturnă cu faţa înainte în băltoaca de bere, alături de Jack Ed. Lucky trase cîteva guri de aer şi îşi pipăi cu mîna ochiul umflat. Se apropie băţos de femeie, care încerca să-şi oprească sîngerarea buzei cu un şerveţel de hîrtie. - Te simţi bine? Ea înălţă capul şl se uită urît la el, cu ochii ei verzi, vioi. Lucky, care se aştepta la lacrimi, admiraţie şi revărsare de mulţumiri, fu uluit văzînd pe faţa ei o adevărată duşmănie. - Mulţumesc mult, zise ea, sarcastic. Mi-ai fost de mare ajutor. Ce... - Lucky, îl strigă barmanul, vine şeriful. Lucky scoase un oftat, văzînd distrugerile provocate de bătaie. Mesele şi scaunele răsturnate făceau ca localul să arate ca bîntuit de furtună. Sticle sparte, bere vărsată şi scrumiere răsturnate făceau pe podea o mizerie dezgustătoare, în care mai zăceau încă cele două trupuri lovite. Iar femeia nerecunoscătoare, a cărei onoare o apărase în prostie, era furioasă pe ei. În unele zile, indiferent cît de tare te-ai strădui, nimic nu-ţi merge cum trebuie. Punîndu-şi mîinile în şolduri, lăsîndu-şi capul să-l cadă în faţă, mormăi: - La dracu !