Sandra Brown carti

Un necaz nu vine niciodată singur de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   Din locul ei aproape de fereastră Samantha Taylor îşi întoarse privirea spre după-amiaza mohorâtă.Cerul era de un cenuşiu ameninţător şi rece.Era începutul lui octombrie, dar se simţea aerul îngheţat al iernii.Nu departe, în centru, se vedeau clădirile înghesuite înfruntând parcă vântul, pentru care oraşul Chicago era atât de renumit.Pe stradă, într-o linişte profundă, o rafală de vânt făcu să stârnească un vârtej de praf.Sunetul strident al clopoţelului anunţă ultima oră de curs.În acelaşi timp uşa biroului se deschise. -Aici erai, se auzi o voce dezgustător de voioasă.Aceeaşi Francesca Lombardi, semnată, ştampilată, şi livrată. Samantha îşi întoarse capul.Se uita la foaia care tocmai îi fusese aruncată pe birou de parcă văzuse o muscă în supă. -Cred că ar trebui să-ţi mulţumesc.Şi simulă un zâmbet jalnic.Ce-ai zice de o plimbare la ora asta? Lou Rawlius se întoarse surprinsă.Înaltă i durdulie, cu părul cărunt, Lou era unș adevărat dar ceresc pentru consilierii i profesorii de la Lincoln Juniorș High.Mânecile bluzei erau ca de obicei şifonate şi suflecate la întâmplare până la cot.O pereche de ochelari roz atârnau pe pieptul ei mare.În doi ani de când Samantha se alăturase conducerii nu-i văzuse încă ochelarii puşi acolo unde le e locul, pe vârful nasului.Lou tratase pe toată lumea cu căldură sufletească, dar ea nu era proasta nimănui...era doar sinceră. În acel moment sprâncenele-i aspre se adunară deasupra nasului. -E vreo problemă? întrebă Lou cu sinceritatea dintotdeauna.Ultima oară a venit Frankie Lombardi şi a fost o tăcere ca de mormânt.Au intrat câţiva copii în birou ca şi cum urau această lume împreună cu cei ce o alcătuiau şi au plecat aşa cum au venit.Sunt tentată să-mi acopăr urechile de teama că voi auzi vase spărgânduse şi ţipete zdruncinând fereastra.Dar tu, îi spuse Lou făcându-i cu ochiul, tu ai mângâierea lui Mida. Asta e părerea ei, gândi Samantha plictisită.Lou avea dreptate când spunea că nu întotdeauna copiii aşteaptă cu nerăbdare întâlnirea cu cei din conducere.Unii par speriaţi.Alţii sunt lipsiţi de interes.Alţii lasă impresia că sunt pregătiţi de luptă.Samantha avea mai multe roluri.Era mentor, sfătuitor, confident şi, uneori, partizan al disciplinei. -Îmi este teamă că nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu Frankie Lombardi, a spus ea pe un ton ursuz.Nimic din ceea ce fac nu-mi reuşeşte.Nu ăsta era adevărul, a adăugat ea încet.Încercase cu blândeţe.Fermitate.Gentileţe şi sinceritate.Domnul Wells, directorul, credea că fata ar putea discuta mult mai bine cu o femeie.El spera ca Samantha să reuşească să se apropie de ea într-un fel sau altul să-i afle necazul.Dar nimic nu se schimbase. Ea nu avusese nici o explicaţie pentru purtarea lui Frankie.Chiar dacă Frankie nu se purtase exemplar în şcoala generală, nu crease atâtea probleme ca acum.Samantha dorea să afle care este cauza, dar Frankie nu o ajuta deloc. Lou îşi dădu capul într-o parte. -Ce-a mai făcut de data asta? Un alt răspuns obraznic? O privi. -Doamna Phillips a spus că dacă se mai întâmplă o dă afară din clasă.   Samantha îşi trecu degetele prin părul blond ca aurul, ondulat, moale şi strălucitor de pe umeri.Deja o mutase dintr-o clasă în alta.Nu voia să fie nevoită să o mai facă iar. -Să vezi şi să nu crezi! a admis ea.Săptămâna asta nu am avut nici o plângere din partea profesorilor ei.Neaşteptat bufni în râs când Lou îşi împreună mâinile şi îşi închise ochii deschizându-i apoi larg în semn de mulţumire.Dar, a adăugat ea, se pare că Frankie a început să-şi extindă preocupările. Lou îşi arcui sprâncenele într-un mod întrebător.Samantha îi făcu un semn elocvent. -A furat bani din casa de înregistrare a unui magazin.Lou fluieră. -Şi cum a reuşit să scape? Samantha îşi scutură capul. -Nu a reuşit.A fost declarată vinovată şi urmează să se întâlnească cu un ofiţer de eliberare condiţionată.Vrea ca prima întâlnire cu Frankie să aibă loc la şcoală. Situaţia nu era deloc obişnuită, dar Lou îşi trosni degetele. -Deci de aceea a sunat, murmura ea.Nick...nu, Vicent.Nu - ştiu - cum - Larusso, adăugă tânăra femeie.Samantha se schimonosi.De obicei nu era predispusă să judece pe cineva, dar domnul Vicent Larusso îi displăcea.Convorbirea de ieri la telefon fusese scurtă şi deloc plăcută.Nu fusese nepoliticos, dar era repezit şi direct.Nu era bărbatul care să vorbească deschis.În momentul în care ea ridicase receptorul avusese viziunea unui balaur scoţând flăcări. Lou începu să vorbească şi asta o făcu să nu se mai gândească la el. -Vorbeşti de lup, o avertiză ea, şi iat-o că vine.Cu o smucitură bruscă a capului arătă spre coridorul din faţa biroului.Privirea Samanthei urmări ultima uşă deschisă.Sigur, era Frankie Lombardi, cu expresia ei deschisă şi beligerantă.Comportarea ei era rigidă ca un marş supus.Lou zâmbi răutăcios. -Mai bine ţi-ai ascuţi sabia.S-ar putea să ai nevoie de ea.Se dădu înapoi când Frankie intră şi, apoi,în linişte ieşi. Erau singure.Frankie se opri în pragul uşii, ochii ei negri luminând în momentul în care întâlni privirea Samanthei.Samantha îşi îndreptă umerii şi îi observă expresia pierdută şi abătută a feţei.Parcă se măsurau din cap până-n picioare -greutatea, înălţimea, măsurile.Frankie fu prima.Un baschet uzat lovi podeaua inegală.Începu să vorbească fără să se uite spre Samantha. -Mi s-a spus că vreţi să mă vedeţi, murmură ea. -Da, confirmă cu plăcere.Îi făcu semn să se aşeze pe unul din cele două scaune din faţa ei.Frankie aşteptă până când Samantha se aşeză la birou şi apoi se aruncă pe scaunul de lângă fereastră.Caietul căzu pe podea, făcând un zgomot nostim.Buzele Samanthei tremurau.Frankie tocmai confirmase ceea ce ştia deja - această întâlnire urma să fie la fel de dificilă ca şi celelalte - şi trecuseră patru luni.Samantha oricum ştia rezultatul.Lincoln Junior High era situat într-un loc unde totul se schimbase rapid; la fel ca toţi ceilalţi vecini ai Chicago-ului, , era un oraş în interiorul oraşului.Brutăria din colţ devenise acum un restaurant-bar prosper.Un hotel dărăpănat fu înlocuit cu o casă mare, boierească din cărămizi.Era o legătură între nou şi vechi, generaţia nouă menţinându-şi pretenţiile.Şi această legătură urma să fie purtată de copiii lor. Complicând acest lucru, problema era că elevii claselor a şaptea şi a opta ajunseseră la pubertate.Erau puternic influenţaţi de inocenţa copilăriei, nefiind încă adulţi.Se schimbau atât fizic cât şi psihic; unii dintre ei suportau foarte bine aceste schimbări. Exista proverbul <ouă clocite la Lincoln>, dar asta nu o împiedica să le spună că în ciuda vocii blânde şi a zâmbetului permanent de pe buzele ei, nu ezita să dea tot ceea ce avea mai bun.încă nu avea puterea să o aşeze pe Frankie Lombardi alături de ceilalţi.Respiră adânc.Nu, gândi ea.Nu voia să renunţe la Frankie...şi nu ar fi lăsat-o nici pe ea să renunţe. Deschise dosarul maro adus de Lou întrebându-se încă o dată cum putea oare să se apropie de fată.Numele FRANCESCA LOMBARDI îi apăru în faţă scris cu litere negre i îndrăzneţe.încerca să zâmbească.Nu-şi putea imagina pe nimeniș           strigând-o Francesca.Îi plăcea mai mult Frankie.Pentru aliura băieţească, cu părul negru şi ciufulit şi cu pistrui de-a lungul nasului şi obrajilor.Frankie era cel mai potrivit nume.Samantha o privi şi îşi încrucişa mâinile pe birou.Se hotărî să netezească drumul uşor, încercând să mai înveselească atmosfera. -Frankie, gândi ea cu voce tare, ai venit atât de des pe aici încât încep să cred că ar trebui ca numele tău să fie pus alături de al meu pe plăcuţa de pe uşă. Frankie nu văzu nimic nostim în asta.îşi schimonosi chipul.Pentru început nu zise nimic.Samantha era frustrată.Bine, spuse ea încet.Dacă vrei să jucăm după regulile tale, atunci să începem. -Ştiţi, nu-i aşa?Vocea lui Frankie o făcu să tresară.Ochii ei negri o străpungeau pătrunzând într-un mod neînduplecat.Parcă o acuza.Samantha se hotărî să ignore acest lucru. -Despre furt? Da, ştiu.Este unul din motivele pentru care te-am chemat. Privirile li se întâlniră.Samantha continuă sa o privească prelungind tăcerea.Purtarea lui Frankie nu era ostilă, dar i se putea vedea pe chip răceala - aproape defensivă. -Nu văd ce legătură aveţi dumneavoastră! murmură într-un final fata. Se uita în altă parte.Îşi fixa privirea chiar într-un punct din spatele umărului Samanthei.Samantha se încruntă. -Crezi că nu-i treaba mea,că-mi bag nasul unde nu trebuie? Poate nu-ţi dai seama, Frankie, dar tot ceea ce se întâmplă în afara şcolii afectează foarte tare ceea ce se întâmplă în interiorul şcolii, şi asta contează. în momentul în care termină de vorbit Samantha îşi muşcă limba.Frankie nu ar fi răspuns provocării.Dar exista posibilitatea să se interiorizeze şi mai mult. Samantha dorea să dărâme zidul dintre ele, nu să-l construiască. Se plimba prin încăpere lăsându-se apoi peste colţul opus lui Frankie.Consideră că trebuie să înlăture celelalte zeci de remarci înainte de a pune capăt acestei discuţii. -Ştiu, tu crezi că te-am chemat aici pentru a-ţi da o lecţie, să-ti spun cât de dezamăgită sunt că ai putut face un asemenea lucru, făcu o mică pauză.Ei bine, aş putea să-ţi spun ceea ce tu aştepţi să auzi.Aş putea să te lovesc peste mâini şi să fac şi alte lucruri neplăcute, dar cred că ar fi mai bine să aşteptăm până la întâlnirea cu ofiţerul.Urmă o pauză.Trebuie să apară în orice moment. Pentru o clipă Frankie păru mirată. -Vine aici?Samantha îşi şterse picăturile de sudoare de pe frunte. -Da.Vrea să ne întâlnim toţi trei aici.Te-am chemat şi te-am rugat să vii mai devreme pentru a afla ce te frământă în ultima vreme.Dar, ca de obicei, încercarea de a afla era în zadar.Frankie rămase în continuare pe scaunul ei. -Nu mă frământă numic, spuse ea supărată. -Nu? Buzele-i începură să-i tremure într-un mod imperceptibil.Cu o răbdare forţată luă dosarul şi i-l puse m faţa.AICI scrie cu totul altceva, Frankie.Prezenţa de anul aceasta la şcoală lasă de dorit.Frankie îşi ridică brusc capul. -Am avut de fiecare dată scutire de acasă accentua ea cu tărie. Samantha nu-şi putu stăpâni scepticismul.Frankie nu era primul copil care falsifica scutirile şi probabil nu era nici ultimul.Secretara încercase să ia legătura cu mama ei, dar fără succes pentru că nu exista nici un telefon. -Se poate, spuse ea cu hotărâre, dar asta nu este singura plângere împotriva ta.A trebuit să-ţi schimbăm ora de gimnastică după ce am aflat că ai fost acuzată de furt. -Nimeni nu va dovedi că am furat ceva! Nu, gândi cu tristeţe Samantha.Dar din nefericire avea propriile-i suspiciuni. -Mai ai şi altele, îi reaminti ea.Profesorii tăi se plâng că nu eşti atentă la ore.Discuţiile tale... -Dacă vă referiţi la cearta mea cu Melissa Stone -ridică cu furie tonul - ea a început.Zicea că e mai bună decât mine şi m-am săturat să tot aud asta. Melissa Stone, aprobă încet Samantha, era un copil insuportabil şi îngâmfat.Dar păstra un moment de victorie pentru vehemenţa lui Frankie.Acum ar fi putut să se agate de orice.Sinceritatea lui Frankie avea izul unei sfidări indignante, dar acest lucru nu o deranja.S-ar fi putut descurca cu antagonism.Dar.această reacţie era mai bună decât nici una. -Ştiu că nu e uşor să întorci şi celălalt obraz, spuse Samantha cu blândeţe, şi nu spun că ar trebui.Dar ar fi mult mai bine decât să te cerţi.Făcu o pauza.Iţi creezi o reputaţie de copil problemă, Frankie.Asta vrei? Nu a răspuns.In timp ce Frankie continua sa o privească pătrunzător, Samantha aşteptă cu nerăbdare un răspuns.Era conştienta de ceea ce reprezenta ea pentru fată - o femeie exagerat de confidentă care o domina.Dar nu voia să devină o figură autoritară ce investiga i acuza.Dorea ca Frankie să o respecte nu să seș  teamă de ea. -Ştii, remarcă, aceste mici discuţii trebuie să înceteze.Voi termina cu toată vorbăria.Cu siguranţă vei fi bucuroasă să nu-mi mai auzi vocea. Frankie nu reacţiona.Oricum reacţia pe care o dorea - bună, rea, de indiferenţă - era cu totul absentă.Ochii negri continuau să o privească.Nici măcar nu clipea. Triumful ei se dovedise a fi de scurtă durată.Samantha se linişti şi se aşeză la birou.Urmă o întrebare pusă pe un ton plin de curiozitate. -Îţi sunt antipatică, Frankie?Pentru o secundă fata păru la fel de tăcută ca şi până atunci, dar apoi dădu din umeri. -Îţi este frică de mine?Frankie îşi ridică bărbia spre cer.Se apără cu hotărâre. -Nu mă tem de nimeni!Şi cu asta-basta, gândi Samantha cu un umor ostil.Micuţa fată începu să vorbească serios, îşi muşcă buzele ca să nu râdă. -Spune-mi ceva, Frankie.Locuieşti cu mama ta? Afirmă plecându-şi capul.Samantha suspectase acest lucru de când observase că în dosar nu era menţionat numele tatălui.Se juca cu timpul sperând că Frankie va da cât de puţin bariera dintre ele la o parte.Dar ea se menţinea rigidă.Samantha îi crease o zvâcnire în adâncul inimii.Pe de o parte, ea nu putu să observe decât pantalonii peticiţi în genunchi - care erau mai scurţi decât trebuia.Bluza ei de trening albastră era zdenţuroasă i decolorată peste tot.Pe de altă parte ea realiză căș      întrebările îi displăceau lui Frankie şi încercă să fie mai atenta la tot ce spunea. -Ai fraţi, surori? Afară, o puternică rafală de vânt acu geamurile să răsune.în micul birou totul îşi pierdu farmecul.Samantha încă nu era pregătită să renunţe, încercă să continue. -Sunt curioasă, adăugă ea.Ai fraţi, surori? Frankie dădu din cap în semn că nu. -Doar noi două, eu i mama.Vorbise în silă.Samantha încetă pentru moment să oș      mai privească.Trimisese o scrisoare mamei ei de mai bine de o săptămână.Dar nu primise nici un răspuns, ceea ce o făcu să creadă că nu o interesează câtuşi de puţin soarta fiicei.Dar exista ceva în expresia feţei, ceva ce o puse pe gânduri... -Ce-a zis mama ta când a auzit că ai început să furi? Pentru puţin timp Frankie fu şocată, apoi, brusc, îşi privi genunchii.Samantha îi putu vedea o urmă trecătoare de ruşine.începu să tragă de pantaloni.într-un târziu îşi ridică ochii.Samantha observă poziţia rigidă a umerilor ei subţiri. Neîncrederea i se putu citi pe chip. -Frankie, spuse ea încet.Sunt îngrijorată din cauza ta.Vreau să te ajut şi să aflu de ce ai decăzut atât de mult în ultimul timp.Eşti o fată inteligentă.Eşti prea deşteaptă pentru asemenea lucruri.Ea ezită controlându-şi cu atenţie sentimentele. -Ştiu că unii copii intră în bucluc din mai multe motive.Pentru a se distra, sau poate pentru a le face părinţilor în ciudă.Sau poate, doar din lipsă de preocupare.Urmă o pauză în care respiră.Nu te pot ajuta până nu aflu ce te frământă, care e problema ta. Îşi ţinu respiraţia aşteptând cu nerăbdare un răspuns.Frankie o privea straniu.Samanthei îi era frică să spere că în sfârşit a reuşit să ajungă la ea, la sufletul ei.Dar nu reuşise.Privirea ei o îngheţă.Sări în picioare şi se învârti în jurul scaunului.Degetele-i subţiri apucară spătarul scaunului cu o furie cumplită încât încheieturile i se albiră. -Credeţi că nu sunt bună de nimic, domnişoară Taylor.Aveţi impresia că nu ştiu asta? Furia ei era legată de un resentiment nebun.Spuneţi că vreţi să mă ajutaţi.Ei bine, eu ştiu mai bine.Şi stiu şi de ce.Pentru că asta e meseria dumneavoastră, domnişoară Taylor, atâta tot! Dacă aş ieşi acum pe uşă nu v-aţi mai gândi la mine decât dacă aţi fi nevoită iar să vă deranjaţi pentru mine. Samantha îi înfruntă furia cu mare calm.în sinea ei se mira cum de reuşea să se stăpânească, întotdeauna se mândrise cu calmul ei, dar Frankie depăşea orice limită. -Dacă aş fi crezut că nu eşti bună de nimic, Frankie, n-aş mai fi fost aici ca să vorbesc de una singură în zadar.Crede-mă, mai am şi alte lucruri de făcut.Vorbea încet, dar cuvintele creau un impact dureros. Respiră adânc i numără până la douăzeci, pentru că zece nu era îndeajuns.ș -Mai mult de atât n-ai putea greşi, dar se pare că asta va trebui să descoperi singură.Făcu un semn spre scaun.Acum, te rog să stai jos! Se aşeză.Era prea năucită ca să opună reziztenţă.Pentru o fracţiune de secundă uimirea i se oglindi pe chip Samantha nu avea nici un motiv să se bucure.Ştia că va trebui să ri te aproape totul pentru a reu i să ajungă la Frankie.Tâmpleleș ș începură să o doară.Şi le masă şi apoi se întoarse spre fată. -Îmi pare rău că a trebuit să se întâmple aşa, vorbi ea încet.Vreau să te ajut, dar tu nu faci decât să îngreunezi situaţia amândurora. Frankie privi în jos, spre genunchi.Picioarele ei erau băgate sub scaun pregătite parcă de fugă.Samantha habar n-avea la ce se gândea ea, profilul fiindu-i umbrit.Samantha realiza faptul că Frankie ar fi putut nărui totul dacă ar fi plecat. Era un drum lung până jos...dar urcuşul era i mai lung.ș Fără să-şi dea seama Samantha începu să se mişte.Se opri lângă ea şi-şi puse mâna pe umărul ei.Frankie se încorda, dar Samantha n-o băgă în seamă. Îi vorbi încet, aproape implorând-o. -Sunt dispusă să îmi înlătur îndoiala, Frankie.Vreau să am încredere în tine.Poţi să faci i tu acelaşi lucru pentru mine?ș Pe neaşteptate atmosfera se linişti.După mult timp Frankie o privi cu ezitare.Gâtlejul Samanthei se încorda ciudat.în momentul acela fu cuprinsă de o mulţime de sentimente.îi observă mândria, un noian de sentimente - durere iș confuzie în acelaşi timp.Acceptarea deprimată care urmă o străpunse ca un cuţit. Ochii fetei erau trişti. -Eu...îşi drese glasul şi Samantha realiză cât de greu îi era.Cu vocea aproape stinsă continuă.Voi încerca.Samantha se simţi uşurată. -Asta e tot ce doream.Într-adevăr era mai mult decât sperase.Câştigase bătălia, nu războiul.Telefonul începu să sune.Ridică receptorul şi răspunse.Era Lou. -Domnul Larusso este aici. Nici nu clipi.Domnul Larusso, gândi ea cu înverşunare, ar fi putut să mai întârzie puţin.Inca nu terminase cu Frankie. Cât timp vorbi cu Lou nu-şi luă ochii de la Frankie. -Spune-i, te rog, că-l voi primi în câteva minute.Dar timpul atât de mult dorit păru neînsemnat.Se hotărî să mai facă ceva săpături pentru a afla câte ceva despre viaţa ei de acasă.Dar, încă o dată, Frankie strâmbă din nas.Răspunsul ei - când se hotărî să mai spună ceva - fu monosilabic i răutăcios.Simţea cu,ș siguranţă că Samantha încerca să afle mult mai multe.Samantha ştia că n-ar mai fi ajuns nicăieri dacă îi mai punea câteva întrebări. Suspinând de supărare o sună pe Lou şi o rugă să-l invite pe domnul Larusso înăuntru.Poate că el ar fi reuşit acolo unde ea dăduse greş, recunoscu cu asprime. încă mai ţinea receptorul în mână când uşa se deschise.Se întoarse întâlnindu-l pentru prima oară pe ofiţerul de eliberare condiţionată. -Samantha Taylor? Mă numesc Vince Larusso.înainta să dea mâna cu ea. Strângerea de mână fu scurtă; degetele abia se atinseseră, acest lucru neliniştindo.I se păru înalt şi puternic.Biroul părea atât de mic.Ea era prea înaltă pentru o femeie, aproape un metru şi şaptezeci şi şase.Dar pentru a-i vedea ochii trebuia să-şi ridice puţin capul.Dacă pentru ea părea înalt, atunci pentru Frankie cum era?Biata Frankie, era cea mai mică fată dintre toate clasele a «pta...Nu-i trebui mult să constate că gulerul negru al hainei nu era căptuşit.Şi nici nu semăna cu balaurul pe care ea şi-l închipuise.Culoarea părului era închisa, mai închisă ca a lui Frankie.îi dădu în iur de treizeci de ani Ochii erau de un căprui deschis, aproape aur.Trasaturile îi erau bine conturate; maxilarele erau proeminente.Buzele erau prea subţiri şi rigide pentru a o putea atrage, dar nu putea să nege că într-un fel arăta destul de bine. Nu se aşeză pe scaunul oferit de ea.îşi aruncă blazer-ul pe-o mână şi se năpusti asupra mesei de lucru aşezată sub fereastră.Privirea i se opri asupra lui Frankie. -A-ha! Deci tu eşti fetiţa cu degetele lipicioase.Spune-mi, Francesca.Câte astfel de isprăvi ai făcut înainte de a fi prinsă? Vocea lui era mătăsoasă i plăcută încât cuvintele avură efect imediat.Samanthaș         nu ştia cum reuşise să se abţină şi să nu vorbească. Ea rămase acolo unde era, la un pas de scaun.Vince Larusso îşi duse mâna la piept şi cu calm aşteptă răspunsul lui Frankie, ridicându-şi o sprânceană. Samanthei îi fu teamă să se uite la ea, dar privirea îi fu atrasă ca de un magnet.Vag auzi picioarele lui Frankie mişcându-se.îşi înfruntă inamicul cu o bravadă amuzantă luând în considerare şi diferenţa de înălţime dintre ei. Frankie se apropie de el şi începu să-şi mişte două degete în jurul nasului lui. -Doar două lucruri am de spus.în primul rând nu sunt o fetiţă.Iar în al doilea rând numele meu este Frankie, nu Francesca.Ai înţeles? Samantha era şocată.îi privi.Frankie avea o privire aspră, iar Vince Larusso era pur şi simplu amuţit.Un singur gând avea Samantha.Era bucuroasă că prima rundă se terminase.Dar runda a doua abia începea.

  Umbre din trecut de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   -S-a întâmplat ceva,doamnă? Vă pot ajuta cumva?Leigh Bransom nici nu îl văzu până când nu îi bătu în fereastra maşinii.Copleşită de durerea care îi cuprinsese partea inferioară a trupului,nu îşi mai dădea seama de nimic altceva.Ridicându-şi capul de pe volan şi întorcându-l spre glasul care îi atrăsese atenţia,scoase un geamăt de reînnoită agonie.Presupusul ei salvator arăta a orice altceva,numai a cavaler în armură strălucitoare,nu. -Vă simţiţi bine? întrebă el din nou.Nu,nu se simţea bine,dar nu avea să o recunoască în faţa acelui individ grosolan,care putea comite o crimă foarte uşor pe şoseaua pustie.Hainele îi erau murdare,pătate de unsoare şi transpiraţie.   Catarama mare din bronz,înfăţişând emblema statului Texas,îi apăru lui Leigh în dreptul ochilor în clipa când necunoscutul se aplecă de la o înălţime de cel puţin un metru optzeci pentru a se uita la ea prin geam.Blugii foarte uzaţi şi cămaşa ecosez din bumbac,cu mâneci scurte,cădeau foarte bine pe trupul lui voinic. Pălăria veche de cowboy îi arunca o umbră sinistră pe chip,ceea ce făcu ca,pe lângă dureri,groaza să îi dea lui Leigh o altă strângere de inimă.   Măcar să nu fi avut ochelarii aceia fumurii,care o împiedicau să-i vadă ochii! Parcă ghicindu-i gândurile,necunoscutul îşi scoase ochelarii şi Leigh se trezi având în faţă cei mai albaştri ochi pe care îi întâlnise vreodată.Nu surprinse nici o urmă de ameninţare în acea privire neliniştită,aşa că teama o părăsi.Omul putea fi murdar,dar nu şi periculos. -Nu vreau să vă fac nici un rău,doamnă.Vreau numai să ştiu dacă vă pot ajuta cu ceva.Leigh simţi în glasul străinului,ca şi în ochii lui,ceva ciudat de liniştitor. O altă durere îi străbătu trupul,de la şira spinării pornind,apoi în jurul mijlocului, până la abdomen.Îşi muşcă buza inferioară pentru a înăbuşi ţipătul pe care îl simţise urcându-i în gât,după care se prăbuşi în fa ă lovindu-se cu capul deț volan. -Dumnezeule mare! mai zise glasul acela nelinişit înainte ca portiera să fie larg deschisă.Văzându-i burta atât de mare,bărbatul fluieră uşor. -Ce naiba căutaţi aici,singură,în halul ăsta?o întrebă el aruncându-şi ochelarii neglijent pe bordul maşinii peste volan.Leigh răsufla greu,încercând să numere secundele cât dura contracţia.Întrebarea lui era aparent retorică, pentru că nu părea să aştepte vreun răspuns.Îi puse o mână pe umăr.Pe pielea ei rece şi umedă,mâna lui părea fierbinte şi uscată. -Uşurel,da? Uşor.E mai bine acum? întrebă el văzând-o oftând şi rezemându-se de spătar. -Da,zise ea şi închise ochii o clipă,încercând să mai capete ceva putere,ceva demnitate în faţa acelui străin,torturată,în acelaşi timp,de chinurile facerii. Mulţumesc.   -Pe dracu,n-am făcut încă nimic.Spuneţi,ce vreţi să fac? încotro mergeaţi?      -Spre Midland. -Şi eu la fel.Vreţi să vă duc eu până acolo?Ea îl privi atent.Se ghemuise între ea şi portieră.Îşi ţinea o mână puternică şi bronzată pe scaun,iar cealaltă pe volan.Acum că nu mai avea ochelarii de soare,îi putea cerceta ochii de un albastru intens care o priveau cu îngrijorare.Dacă era adevărat că ochii sunt oglinda sufletului,atunci Leigh ştia că se putea încrede în acel bărbat. -Cred...cred că ar fi cel mai bine.   El zise atunci,după ce aruncă o privire peste umăr: -Bănuiesc că ar trebui să vă duc cu maşina dumneavoastră şi să-mi las camioneta aici.Este...Oh,Doamne,iar? Simţise că avea să vină o altă contracţie înainte să o apuce durerea.Apăsându-şi mâinile de ambele părţi ale abdomenului,încercă să-şi aducă aminte că trebuia să gâfâie pentru a se forţa să se relaxeze şi să-si controleze durerea.După trecerea contracţiei,se lăsă moale pe spate. -Doamnă,până la Midland sunt vreo patruzeci de mila.N-o să reuşim.De când sunteţi în această stare? o întrebă el mângâietor şi calm. -Am oprit acum vreo trei sferturi de oră.Avusesem ceva dureri și până atunci, dar am crezut că e vorba da o indigestie.El zâmbi uşor şi Leigh observă nişte riduri provocate de râs în jurul acelor ochi uluitori. -Şi n-a oprit nimeni să vă ajute? Ea clătină din cap. -Au trecut doar două maşini,dar n-au oprit.Privirea lui cercetă interiorul maşinii pentru a-şi da seama dacă era destul spaţiu. -Credeţi că puteţi merge? Dacă nu,o să vă duc eu.Să o ducă? Unde? El îi citi panica din priviri şi îi explică: -Pute i să vă întindeţi în camioneta mea.Nu este o veritabilă sală da naşteri,dar  copilaşul n-o să ştie.De data aceasta zâmbi vizibil.Ridurile erau proeminente şi adânci,albul lor contrastând cu restul pielii care era bronzată puternic,iar dinţii perfecţi şi strălucitori îi luminau chipul arămiu.Leigh îşi dădu seama că,în alte condiţii,l-ar fi găsit dezarmant de atrăgător. -Cred că pot să merg singură,zise ea şi îşi trase picioarele de sub volan,în timp ce el se ridică pentru a-i face loc.Braţul lui puternic cuprinse ceea ce,odată, fusese un mijloc subţire şi ea se lăsă susţinută cu recunoştinţă.Cu paşi nesiguri şi mărunţi,se îndreptară spre spatele maşinii.Valuri sufocante de căldură se ridicau din câmpiile din vestul Texasului.Leigh abia putea trage în piept acel aer dogoritor.   -Haideţi,nu mai e mult.Îi simţi în obraz răsuflarea fierbinte,dar îşi concentra atenţia asupra mersului.Efortul lui de a-şi potrivi paşii după ai ei,mărunţi şi nesiguri,îl făcea să se clatine.Praful de pe şosea se ridica în norişori lăsânduse,apoi,pe unghiile degetelor ei de la picioare,care ieşeau din sandale,şi pe pielea crăpată a cizmelor lui.Camioneta era la fel de murdară ca şi el,acoperită de un strat subţire de praf de preerie.Albul şi albastrul se transformaseră într-un bej lipsit de strălucire.Era,de asemenea,plină de zgârieturi,dar Leigh răsuflă uşurată văzând că nu avea nici o inscripţie,obiect obscen sau sugestiv.   -Sprijiniţi-vă puţin până las în jos scăriţa,îi spuse el lăsând-o lângă camionetă, dar,de cum se întoarse el cu spatele,ea simţi o altă durere străbătându-i trupul. -Ah! ţipă Leigh,întinzând instinctiv mâna spre el.O cuprinse după umeri şi o palmă bătătorită îi trecu peste abdomenul tare pentru a-l susţine de  dedesubt. -Gata,gata,faceţi ce trebuie să faceţi.Eu sunt aici.Când contracţia o făcu să se simtă ca sfâşiată în două,î i îngropă fa a în umărul lui.Păru să țină o veșnicie,dar,în cele din urmă,trecu.Se surprinse gemând. -Vă puteți ridica?o întrebă el și ea încuviință.Se auzi,apoi,un zdrăngănit de metale,după care el se întoarse și o ajută să se urce în partea din spate a camionetei.Rămase rezemată de o parte a mașinii,în timp ce el întinse repede oș prelată pe podeaua striată a vehicolului.Nu părea deloc prea curată,dar era,oricum mai bine decât fundul ruginit al camionetei.Îl auzi înjurând încet și murmurând reproșuri ca pentru sine,întinzând,în același timp,pânza kaki.  -Haide i,spuse el apoi,luându-i umerii în mâini și așezând-o pe prelată.O să vă simțiți mai bine.Asta a fost. Oftă când spatele atinse suprafa a dură,fără să-i pese și nici măcar de faptul că aceasta era fierbinte.Transpira ia făcea ca rochia de varăț să i se lipească de trup. -Ați luat lecții ca să învățați  să respirați și așa? -Da.N-am putut să mă duc chiar de câte ori aș fi vrut,dar am învățat câte ceva.            -Simțiți-vă liberă să puneți în aplicare tot ce ați învățat,zise el grijuliu.Aveți ceva  în mașină care ne-ar putea fi de folos? -Am o geantă cu tot felul de lucruri,printre care și o cămașă de noapte din bumbac.În compartimentul pentru mănuși este un pachet de șervețele.Leigh se gândea că mama ei ar fi mândră,deoarece mereu îi spusese că o doamnă nu pleacă fără a a ceva la drum. -Mă-ntorc imediat. Sări din camionetă şi Leigh observă că,pentru un om cu greutatea lui,dovedea multă agilitate.Când intră din nou în raza ei vizuală,îl văzu venind cu cămaşa de noapte aruncată pe umăr ca o togă.Îi dădu pachetul de şerveţele.   -Dimineaţă am cumpărat ziarul ăsta.Am văzut odată,într-un film,că,în asemenea cazuri de urgenţă,un ziar este foarte bun.Oricum,aţi putea să-l puneţi sub... ăă...sub şale,zise el şi,după ce îi dădu ziarul împăturit şi necitit,îi întoarse spatele imediat coborând din camionetă.Îl ascultă dându-şi seama că era foarte sfioasă. Stânjeneala îi dispăru,însă,complet,când dureri puternice îi străpunseră abdomenul.Într-o clipă el îngenunche alături strângându-i mâna cu putere.   Gâfâind,ea zări ceasul de pe mâna lui stângă.Era din oţel inoxidabil,cu tot felul de cadrane şi alte prostii,şi ticăia foarte tare.Un obiect complicat şi scump care nu se potrivea deloc cu cizmele de cowboy pline de noroi şi cu hainele murdare.   De la ceas,privirea lui Leigh alunecă spre degetele lungi şi subţiri ale străinului, fapt care o făcu să observe că acesta nu purta verighetă.Avea,oare,copilul să fie adus pe lume de un bărbat care,nu numai că nu era medic,dar nu era nici măcar tată? -Sunteţi căsătorit? îl întrebă ea când o mai lăsă durerea. -Nu.Îşi scoase pălăria şi o azvârli în cabina camionetei.Avea părul lung,de un şaten jnchis. -Trebuie să fie groaznic.Îmi pare rău.El zâmbi şi scoase din buzunarul de la spate al blugilor o batistă pe care şi-o legă în jurul frunţii.Pe Leigh o uimea faptul că era atât de conştientă de atractivitatea acelui bărbat.Îşi descheiase câ iva nasturi de la cămaşă pentru a se răcori şi ea zări cum părul i se întindea ca  o pânză fină de păianjen pe pieptul bronzat.   -Eh,nu-i chiar aşa.Am avut eu probleme şi mai mari,zise el,buzele senzuale dezvelindu-i dinţii sclipitori.Scoase un şerveţel din pachet,cu care,cu mişcări blânde,îi şterse picăturile de transpiraţie de pe frunte şi de deasupra buzei superioare. -Data viitoare aţi putea să vă alegeţi o zi mai răcoroasă,glumi el smulgându-i un zâmbet. -Doris Day,spuse ea. -Poftim? -Era un film cu Doris Day.James Garner era soţul ei şi era de meserie obstetrician.Pe Arlene Francis au apucat-o durerile facerii într-un Rolls-Royce şi Doris Day l-a ajutat să aducă bebeluşul pe lume. -E filmul în care el intră cu maşina în piscină? Ea îi răspunze râzând: -Cred că da. -Cine ar fi crezut că un asemenea film ar putea fi educativ? zise el ştergând-o cu şerveţelul în jurul gâtului. -Cum vă numiţi? -Chad Dillon,doamnă. -Eu sunt Leigh Bransom. -Încântat,doamnă Bransom.Când o apucară iar durerile,nu mai fu atât de rău deoarece mâinile îndemânatice ale lui Chad începură să îi maseze uşor abdomenul,care se transformase ca într-o minge tare şi chinuitoare. -Cred că nu mai e mult,zise el după ce trecu contracţia.Din fericire,am în cabină un termos cu apă.Mă duc să mă spăl pe  mâini.Luă termosul din care îşi turnă pe mâini cât putu mai bine,afară,lângă camionetă. -Ce-ai făcut în după-amiaza aceasta? îl întrebă Leigh cu tact,mirându-se cum s-ar fi putut murdări în asemenea hal. -Am reparat un motor de avion.Mecanic,deci.Ciudat,dar nu părea... -Ar trebui să-ţi scoţi lenjeria îi spuse el încet.Leigh închise ochii,simţindu-se prea umilită pentru a-i putea susţine privirea.Dacă n-ar fi fost atât de atrăgător... -Nu e cazul acum să-ţi fie ruşine de mine.Trebuie să scoatem copilaşul. -Iartă-mă,şopti ea,după care îşi ridică rochia.Pentru că nu purta nici furou,nici sutien,din cauza căldurii,nu trebui decât să îşi scoată bikinii.Ajutată de Chad,îi dezbrăcă trecându-i peste picioarele încălţate în sandale. -Nu te-ai simţi mai bine desculţă? -Nu,e bine...Chad,ţipă ea străpunsă de o altă durere şi el îngenunche imediat între picioarele ei ridicate. -Îi văd căpşorul,zise el zâmbind uşurat.Trebuie să împingi sau...ce?   Gâfâind,ea începu să împingă cât putu de tare. -Aşa,o încuraja el.E foarte bine,doamnă.Glasul lui scăzut şi calm era ca un balsam revărsat peste trupul ei măcinat de durere. -Aproape că am terminat,Leigh,zise el şi se aplecă în faţă puţin pentru a-i şterge transpiraţia cu un alt şerveţel.Batista,pe care şi-o legase în jurul frunţii,era udă de propria lui sudoare.Îşi trecu dosul  mâinii peste sprâncenele groase.Părul de pe piept era umed şi ondulat.Repede scoase un cuţit din buzunarul de la spate al blugilor,întinzând piciorul ca să îşi poată strecura mâna înăuntru,apoi turnă apă peste el şi tăie o bretea de la cămaşa de noapte. -Eşti nemaipomenită,ştiai?Majoritatea femeilor ar ţipa şi s-ar da în spectacol,dar tu eşti cea mai curajoasă femeie din câte am cunoscut. Nu,nu,nu sunt!ţipă ea în gând,pentru că nu îl putea lăsa să creadă aşa ceva. Trebuia să-i spună cât de laşă era,de fapt,dar,înainte să apuce să deschidă gura,îl auzi spunând:   -Soţul tău va fi foarte mândru de tine. -Nu...nu am nici un soţ,zise ea strângând din dinţi,când o altă durere îi străbătu fiinţa.Uluit,Chad o privi cu o clipă înainte ca grimasele ei să îl alerteze.Ochii i se măriră de încântare. -Eşti extraordinară.Aşa.Puţin mai tare.Căpşorul a ieşit! strigă el râzând. Copilul se înecă,scuipă şi apoi începu să ţipe. -Haide,Leigh,te descurci de minune.Nu mai trebuie decât să scoatem umerii. Aşa,aşa,acum..Oh Doamne! făcu el prinzând în  mâini trupul alunecos al copilului,ia uite ce fetiţă frumoasă ai!Leigh simţi lacrimi de uşurare alunecândui pe obraji când îl văzu radiind. -Arată-mi-o,zise ea foarte slab.E sănătoasă? E...e perfectă,spuse el.Mai aşteaptă puţin ca să tai cordonul. Simţi lovituri de pumnişori şi picioruşe când el îi aşeză pruncul între coapse. -Cum te simţi? o întrebă neliniştit după o clipă,fără să îşi ridice privirea. Se concentra asupra a ceea ce avea de făcut.O picătură de sudoare îi atârna pe vârful nasului delicat. -Foarte bine,îi răspunse ea somnoroasă. -Te cred.Să ştii că eşti extraordinară.Ghemuit între picioarele ei,el îşi continua treaba.Îşi şterse cu mâneca transpiraţia de pe faţă,după care luă copilul roşu,ud şi cu pielea încreţită,care ţipa şi se zbătea,aşezându-i-l încetişor pe piept. -Oh,Chad,îți mulţumesc.Uită-te la ea,nu-i aşa că-i o minune? -Aşa e,zise el cu un glas aspru.Privirea ei duioasă se schimbă din nou într-una de durere.Simţi o uşoară zvâcnire şi,apoi,uşurare. -Aşa,e mai bine acum? o întrebă el adunând placenta în ziar. -Da.Tăie cu îndemânare cămaşa de noapte.Copilaşul scâncea la pieptul mamei,care nu mai simţea zăpuşeala,ci numai fărâma de viaţă ce i se mişca în braţe.Mâinile ei începură să cerceteze trupul umed al copilului.Îi numără degetuţele de la  mâini şi de la picioare,apoi îi sărută căpşorul.Fiica ei! Nu-i venea să creadă că fetiţa aceea micuţă şi perfectă ieşise din propriul ei trup. Chad îi aşeză între picioare tamponul făcut din cămaşa de noapte,prinzându-l de mijloc cu un cordon improvizat.   -Ce ciudat e să ai din nou abdomenul plat,zise ea oftând. -Sunt convins,chicoti el.Te simţi rău? Abia acum începea să simtă o durere surdă. -Nu,răspunse ea ştiind,însă,că,din scurta ezitare,se înţelesese că da. -Trebuie să ajungem la un spital,spuse Chad mai mult ca pentru sine. Îi trase,apoi,rochia peste picioare şi îi dădu bikinii cu stângăcie. -Dacă iei tu copilul,eu o să te iau pe tine,îi spuse după aceea şi,prinzând-o pe sub genunchi şi pe după gât,coborî din camionetă.Graţie paşilor lui mari ajunseră la maşină în câteva secunde.Deschise,portiera şi Leigh simţi aerul fierbinte dinăuntru izbind-o în faţă.După ce o aşeză pe locul însoţitorului,Chad ocoli repede maşina până la locul şoferului şi porni motorul. -Aerul condiţionat va răcori atmosfera imediat.Te-aş duce cu camioneta mea,dar drumul n-ar fi deloc prea lin şi,apoi,e şi plină de fiare. -Nu-i nimic,dar cum ţi-o vei recupera? -Nu-mi fac eu griji pentru asta,dar aşteaptă puţins-o încui.Într-o clipă a fost înapoi.Dădu scaunul în spate cât putu de mult pentru a-şi întinde picioarele lungi,după care o întrebă:   Scaunul acela nu se întinde? -Ba da. -Cred că ar fi mult mai comod aşa.Modifică poziţia scaunului şi o ajută să se reinstaleze împreună cu copilaşul.Când fu sigur că stăteau cât se putea de bine, îşi puse din nou ochelarii de soare.Pălăria de cowboy îi rămăsese în camionetă,dar mai avea încă batista legată în jurul frunţii şi îşi încheiase aproape toţi nasturii de la cămaşă. -Chad,poţi să-mi dai puţin geanta? Cred că ar trebui să o înfăşor în ceva. -Bineînţeles,spuse el uitându-se la trupul gol al nou-născutului. Nu îi trebui mult ca să apuce micul geamantan şi să îl pună pe locul din faţă. -Gata? Te simţi bine? -Foarte bine,îi răspunse ea zâmbind.El îi întoarse zâmbetul şi păru că ar fi vrut să spună ceva,dar se răzgândi,ambalând maşina pentru a o scoate din refugiu.Zgâlţâiturile pe care trebuiră să le suporte până când ajunseră la şosea o făcură pe Leigh să îşi muşte buzele. -Îmi pare rău,ştiu că te doare,dar mi se pare că n-ai sângerat prea mult.Nu cred că o să mai ai mult de suferit după ce vei ajunge la spital.   Leigh scotoci prin geantă şi găsi un tricou vechi în care înfăşură fetiţa. -Bine că l-am luat cu mine,zise ea absentă. -Unde ai fost sau unde te duceai,dacă tot veni vorba? -Am fost la Abilene,la o prietenă care s-a căsătorit aseară.Îmi luasem cea mai bună rochie de purtat în starea în care mă aflam ca să o îmbrac cu această ocazie, zise ea arătând spre umeraşul agăţat lângă bancheta din spate.Totuşi,mi-am luat şi ceva mai confortabil..El zâmbi văzând tricoul portocaliu al Universităţii din Texas în care înfăşurase fetiţa. -Providenţa a făcut aşa,îi spuse el şi,încruntându-se,îşi luă ochii de pe şosea destul de mult timp pentru a o privi cu seriozitate.Nu aveai ce să cauţi singură pe drum.Când trebuia să naşti? -Peste vreo două săptămâni.Ai dreptate,am căutat-o cu lumânarea.Dar ţineam atât de mult să merg la nuntă şi,dacă nu era cine să mă însoţească,am...   Lăsă fraza neterminată. -De ce n-ai rămas pe drumul 1-20? Merge direct de la Abilene la Midland. -Am condus o altă prietenă acasă,în Tarzan.Trebuia neapărat să văd şi eu un oraş numit Tarzan,în Texas.Durerile m-au apucat abia după ce-am plecat deacolo.El murmură ceva,râzând uşor. Sper ca fetiţa să nu aibă nimic,zise ea din nou,privindu-şi fiica ce se afla într-o stare de agitaţie. -La plămâni n-are nimic,spuse Chad zâmbind.Fetiţa urla.Chipul i se pătase şi nişte braţe mici se întindeau spre mamă.Leigh îl privea pe Chad cu nervozitate, temându-se ca plânsul ei să nu îl enerveze dar el era concentrat asupra şofatului, treabă nu prea dificilă,datorită faptului că nu mai trecea nici o maşină pe şosea.   Ce-aş fi făcut dacă Chad n-ar fi ajuns la timp?,se întrebă Leigh mutând copila de pe un braţ pe celălalt.Mai aveau încă vreo douăzeci de mile până la Midland şi ţipetele deveniseră şi mai acute.Leigh se uită la Chad,care îi întâlni privirea peste umăr.Încetini şi opri în mijlocul şoselei.Nu era nimeni pe şosea. -Ce să fac? îl întrebă ea consternată.Ce putea să ştie omul acela despre copii,când el nici măcar nu era căsătorit?Totuşi,conta pe el fără să se întrebe măcar de ce i se părea atât de normal acest lucru.El îşi trecu obosit o mână peste ceafă şi îşi dădu la o parte de pe frunte o şuviţă arsă de soare. -Habar n-am.Poate ar trebui...să...o hrăneşti...Leigh era fericită că lumina violetă a amurgului îi ascundea tulburarea. -Bine,dar nu voi avea lapte...cel puţin câteva zile încă. -Ştiu,dar poate e numai...ştii...nevoia instinctivă de...liniştire,zise el şi ridică din umeri.Copilul ţipa şi mai tare.Micuţele vinişoare albăstrui de pe cap deveniseră alarmant de proeminente,în timp ce îşi lovea mama cu pumnişorii.Luând hotărârea în locul ei,Chad îşi întinse mâna peste spătarul scaunului şi trase de breteaua rochiei de vară a lui Leigh.Incapabilă să îl privească,ea îşi mişcă umărul până când rochia îi alunecă îndeajuns pentru a-i dezveli un sân.   Apucându-l cu mâna,îl îndreptă spre faţa furioasă a micuţei,care cu o surprinzătoare precizie,se agăţă cu guriţa de sfârc.Leigh şi Chad izbucniră în râs în acelaşi timp.Câteva clipe continuară să chicotească văzând cu câtă poftă şi cât zgomot sugea.Ridicându-şi privirea,Leigh observă că Chad nu mai privea copilul,ci pe ea,iar privirea aceea o făcu să se oprească din râs instantaneu.. Îşi dădu seama,după acea privire plină de admiraţie,că,şi aşa neîngrijită cum era,el o găsea tot frumoasă.De fapt,cuvintele lui îi oferiră confirmarea: -Îţi stă bine în postură de mamă,Leigh,zise el încet.   Buclele astea lungi şi castanii,ochii albaştri-cenuşii asemeni norilor aducători de furtună,gura la fel de fragedă şi roză ca a fiicei tale şi,mai ales,expresia ta când te uiţi la copil -îmi amintesc de una din picturile acelea italiene ale secolului al XV -lea în care e zugrăvită Sfânta Fecioară.Numai că tu nu eşti o pictură,mai adăugă el şi continuă să o privească cu admiraţie.Leigh îl studie cu aceeaşi atenţie.Cum de se putuse gândi vreo clipă că acel om ar fi reprezentat un pericol? Nu îi văzuse decât hainele murdare,chipul brăzdat de sudoare şi neras.Acum îi observă blândeţea din privire.Mâinile,deşi cu bătături,păreau sigure,puternice şi capabile de mângâiere.Amintindu-şi intimitatea în care o văzuse,îşi plecă genele negre pentru a-şi feri ochii de ai lui.Uitându-se în jos,la fetiţă,văzu mâna lui Chad întinzându-se spre aceasta.Şi mai aproape.Îşi ţinu răsuflarea.Degetul lui arătător atinse obrazul fiicei ei mângâind-o,şi Leigh simţi acea mângâiere şi pe sânul ei. -Ce nume o să-i pui? -Sarah,zise ea fără nici o ezitare. -Îmi place. -Da,făcu ea privindu-l din nou.A a o chema pe soacra mea.El îşi retrase mâna de     parcă s-ar fi ars. -Am avut impresia că ai spus că nu eşti măritată. -Nu mai sunt.Soţul meu a fost ucis.Chad rămase tăcut un minut privind soarele care apunea,ca o minge roşie la capătul şoselei. -Îmi pare rău,spuse el apoi uşor.Când? -Acum opt luni.Nici n-a ştiut că eram însărcinată.Lucra la departamentul pentru narcotice.A fost împuşcat în timpul unui raid.Această ultimă explicaţie şoptită se auzi după un scurt moment de tăcere.Chad se uită din nou la fetiţa care dormea făcând din când în când gestul de a suge. -Cred că sunteţi două doamne foarte deosebite,mai şopti el înainte de a porni maşina.Leigh trebuie să fi adormit după aceea,pentru că următorul lucru pe care îl conştientiza fu acela că Chad trăgea maşina în faţa intrării unui spital. Oprind,începu să claxoneze prelung şi tare.Apoi,întorcându-se spre ea,îi luă copilul de la sân şi îi atrase atenţia:   -Aranjează-ţi rochia puţin.Cu o grabă neîndemânatică,ea începu să îşi lege la loc breteaua,iar când Sarah reîncepu să dea semne de agitaţie,Chad i-o dădu înapoi mamei. -Aşteaptă aici,îi spuse el.Era un alt Chad,care dădea ordine ca un general infirmierelor şi asistentelor venite să vadă ce se întâmplase.Portiera fu deschisă iute şi nişte  mâini nerăbdătoare înşfăcară fetiţa.După care veni şi rândul lui Leigh să fie scoasă şi luată cu targa.Drumul de la maşină până la sala de consultaţii îi provocă ameţeală şi o uşoară senzaţie de greaţă.Fu aşezată pe o masă cu picioarele proptite în nişte suporturi reci de metal.   Unde era copilul? O durea ceva.Să fi fost sânge ceea ce simţea şiroindu-i pe pulpe? De unde ştiau cum o cheamă?O durea când o atingeau şi când o consultau.Cine era doctorul acela care îi tot spunea să nu îşi facă nici o grijă? îi făceau o injecţie?Unde era Chad?Chad...   -Leigh?Îi era foarte somn.Abia îşi putea ţine ochii deschişi.Încăperea era cufundată în întuneric.Când încercă să îşi mişte picioarele,simţi o înţepătură între coapse,iar faţa îi era fierbinte şi o furnica.Încet-încet,îşi dădu seama că o mână blândă îi mângâia părul.Simţea dureri peste tot.Deschise ochii mai mult şi văzu chipul frumos şi îngrijorat al lui Chad Dillon aplecat asupra ei. -Leigh,eu trebuie să plec acum.Îmi pare rău că te-am trezit,dar voiam să-mi iau rămas bun. -Sarah? -E bine,îi răspunse el zâmbind.Am trecut întâi pe la ea.E la incubator, deocamdată,dar m-au asigurat că e puternică şi sănătoasă.N-are nimic la plămâni E perfectă.Leigh închise iar ochii,atât cât să spună în gând o rugăciune de mulţumire. -Când o s-o pot vedea? -După ce o să-ţi mai revii.Ai trecut prin foarte multe,îţi aminteşti?   Palma îi zăbovi uşoară pe obraz înainte ca să şi-o retragă. Încurcată,tulburată şi dezorientată,Leigh îşi plimbă privirea prin încăpere şi zări un imens buchet de trandafiri galbeni pe tava portabilă de la capătul patului. -Flori? făcu ea întrebătoare. -Nici unei proaspete mame nu trebuie să-i lipsească aşa ceva.Lacrimi inexplicabile îi umplură ochii.Trandafirii aceia costaseră,probabil,o avere,şi el nu îşi putea permite să îşi cumpere măcar o pereche de cizme. -Îţi mulţumesc,eşti foarte drăguţ,Chad. El îşi lăsă capul în jos,timid ca un băieţandru. -Medicul care te-a îngrijit i-a sunat pe părinţii tăi în Big Spring.Le-am găsit adresa şi numărul de telefon în portmoneul tău,pe un cartonaş din acelea de notat -în caz de urgenţă.Vin încoace,i-am spus doctorului unde e parcată maşina,iar cheile i le-am dat asistentei şefe.Cu ajutorul talonului tău de asigurări v-am internat pe tine şi pe Sarah fără nici un fel de probleme.Doctorul va trece să te vadă mâine dimineaţă,dar mi-au spus că nu ai nevoie decât de odihnă.Nu cred că ţi-am făcut ceva rău.Cum te simţi? -De parcă aş fi născut într-o camionetă,zise ea riscând un zâmbet.Mă înţeapă toată faţa. -Te-a ars soarele,îi spuse el atunci,chicotind încet. -Nu se poate! -Ba da.Vrei să-ţi dau cu puţină crema? Sora a lăsat ceva pe-aici. -Nu te superi? Era o întrebare de-a dreptul ridicolă dupa tot ce făcuse pentru ea şi expresia de pe chipul lui exact acest lucru îl indica.Îşi turnă puţină cremă în palmă şi,cu degetele de la cealaltă mână,începu să i-o aplice pe pielea arsă de pe frunte,nas şi obraji.Atingerea lui era uşoară,degetele lunecându-i pe faţă pentru a întinde crema.Sprâncene,pomeţi,nas,bărbie,totul cădea pradă ochilor lui.Îi atinse din greşeală colţul gurii.Mâna îi încremeni,deodată,şi se uită le ea.Inima ei încetă să mai bată şi nu porni din nou decât după ce el îşi continuă treaba,nu pentru mult timp însă. -E mai bine,spuse ea,pe când el închidea sticluţa de cremă.   De ce era,oare,atât de emoţionată? Toate mamele sunt aşa sensibile? Se lupta teribil să-şi înfrâneze o dorinţă acută de a plânge şi nu ştia de ce. -Mă bucur că v-am fost de folos,doamnă,zise el zâmbind,dar cuvintele acelea sunară ciudat de solemn.Leigh se întrebă dacă îşi imaginase doar că,gura lui tremurase puţin. -Ai fost...începu ea şi înghiţi nodul care i se pusese în gât.Habar n-am ce m-aş fi făcut fără tine! Î i mulţumesc mult,Chad.ț -Eu îţi mulţumesc,Leigh,că ai avut încredere în mine.Vă doresc ţie şi lui Sarah numai bine.Se îndreptă şi dădu să plece,dar,după ce făcu doi paşi,se opri. Îşi lăsă capul în jos,ca şi cum i-ar fi fost atârnat de gât,şi ţintui cu privirea podeaua din plăcuţe de ceramică,de parcă ar fi putut afla acolo răspunsul la o mare dilemă.Se întoarse,apoi,deodată,şi,distanţa pe care o făcuse în doi paşi,o făcu acum într-unul singur.Braţele-i viguroase îl susţinură când se aplecă deasupra ei. -Leigh,spuse el şi îşi lipi buzele de ale ei,mişcându-le încet şi depărtându-i-le uşor.O sărută fără grabă ca,apoi,imediat să plece,statura lui înaltă,bine clădită, fiind înghiţită de întunericul încăperii.Uşa se închise cu zgomot în urma lui. Leigh se miră de lacrimile care îi alunecau în colţul ochilor,absorbite imediat de perna tare de spital.   continuarea o puteti descarca de aici....

Umbre din trecut  de Sandra Brown Capitolul 1.   - S-a întâmplat ceva, doamnă? Vă pot ajuta cumva? Leigh Branson nici nu îl văzuse până nu îi bătuse în fereastra maşinii. Copleşită de durerea care îi cuprinsese partea inferioară a trupului, nu îşi mai dăduse seama de nimic alceva. Ridicându-şi capul de pe volan şi întorcându-l spre glasul care ii atrăsese atenţia, scoase un geamăt de reânoită agonie. Presupusul ei salvator arăta ca orice alceva, numai ca cavaler în armură strălucitoare, nu. - Vă simţiţi bine? întrebă el din nou. Nu, nu se simţea bine, dar nu avea să o recunoască în faţa acelui individ grosolan, care putea comite o crimă foarte uşor pe şoseaua pustie. Hainele îi erau murdare, pătate de unsoare şi transpiraţie. Catarama mare din bronz, infăţinşând emblema statului Texas, îi apăru lui Leigh în faţa ochilor în clipa în care necunoscutul se aplecă de la o înălţime de cel puţin un metru optzeci pentru a se uita la ea prin geam. Blugii foarte uzaţi şi cămaşa ecosez din bumbac, cu mâneci scurte, cădeau foarte bine pe lângă trupul lui voinic. Pălăria veche de cowboy îi aruncă o umbră sinistră pe chip, ceea ce făcu ca, pe lângă dureri, groaza să îi dea lui Leigh o altă strângere de inimă. Măcar să nu fi avut ochelarii aceea fumurii, care o împiedicau să-i vadă ochii. Parcă ghicindu-i gândurile, necunoscutul îşi scoase ochelarii şi Leigh se trezi având în faţă cei mai albaştri ochi pe care îi întâlnise vreodată. Nu surprinse nici o urmă de ameninţare în acea privire neliniştită,aşa că teama o părăsi. Omul putea fi murdar, dar nu şi periculos. - Nu vreau să vă fac nici un rău, doamnă. Vreau să ştiu numai dacă vă pot ajuta cu ceva. O altă durere îi străbătu trupul, de la şira spinării pornind, apoi în jurul mijlocului, pnă la abdomen. În muşcă buza interioară pentru a înăbuşi ţipătul pe care îl simţise urcându-i în gât, după care se prăbuşi în faţă, lovindu-se cu capul de volan. - Dumnezeule mare! Mai zise glasul acela neliniştit înainte ca portiera să fie larg deschisă. Văzându-i burta atât de mare, bărbatul fluieră uşor. - Ce naiba căutaţi aici, singură, în halul ăsta? o întrebă el aruncându-şi ochelarii neglijent pe bordul maşinii peste volan. Leigh răsufla greu, încercând să numere secundele cât dura contracţia. Întrebarea lui era aproape retorică, pentru că nu părea să aştepte vreun răspuns. Îi puse o mână pe umăr. Pe pielea ei rece şi umedă, mâna lui părea fierbinte şi uscată. - Uşurel, da? Uşor. E mai bine acum? întrebă el văzând-o oftând şi rezemându-se de spătar. - Da, zise ea şi închise ochii o clipă, încercând să mai capete ceva putere, ceva demnitate în faţa acelui străin, torturată, în acelaşi timp, de chinurile facerii. Mulţumesc. - Pe dracu’, n-am făcut încă nimic. Spuneţi, ce vreţi să fac? Încotro mergeţi? - Spre Midlan. - Şi eu la fel. Vreţi să vă duc eu până acolo? Ea îl privi atent. Se ghemuise între ea şi portieră. Îşi ţinea o mână puternică şi bronzată pe scaun, iar cealaltă pe volan. Acum că nu mai avea ochelarii de soare, îi putea cerceta ochii de un albastru intens care o priveau cu îngrijorare. Dacă era adevărat că ochii sunt oglinda sufletului, atunci Leight ştia că se putea încrede în acel bărbat. - Cred... cred că ar fi cel mai bine. El zise atunci, după ce aruncă o privire peste umăr: - Bănuiesc că ar trebui să vă duc cu maşina dumneavoatră şi să-mi las camioneta aici. Este... Oh, Doamne, iar? Simţise că avea să vină altă contracţie înainte să  apuce durerea. Apăsându-şi mâinile pe ambele părţi ale abdomenului, încercă să-şi aducă aminte că trebuia să gâfâie pentru a se forţa să se relaxeze şi să-şi controleze durerea. După trecerea contracţiei, se lăsă moale pe spate. - Doamnă, până la Midland sunt vreo patruzeci de mile. N-o să reuşim. De când sunteţi în această stare? o întrebă el mângâietor şi calm. - Am oprit acum vreo trei sferturi de oră. Avusesem ceva dureri şi până atunci, dar am crezut că e vorba de o indigestie. El zâmbi uşor şi Leigh  observă nişte riduri provocate de râs în jurul acelor ochi uluitori. - Şi n-a oprit nimeni să vă ajute? Ea clătină din cap. - Au trecut doar două maşini, dar n-au oprit. Privirea lui cercetă interiorul maşinii pentru a­si da seama dacă era destul spaţiu. - Credeţi că puţeţi merge? Dacă nu, o să vă duc eu. Să o ducă? Unde? El îi citi panica din priviri şi îi explică. - Puteţi să vă întindeţi în camioneta mea. Nu este o veritabilă sală de naşteri, dar copilaşul n-o să ştie. De data asta zâmbi vizibil. Ridurile erau proeminente şi adânci, albul lor contrastând cu restul pielii care era bronzată puternic, iar dinţi pefecţi şi strălucoitori îi lumina chipul arămiu. Leigh îşi dădu seama că, în alte condiţii, l-ar fi găsit dezarman de seducător. - Cred că pot să merg singură, zise ea şi îşi trase picioarele de sub volan, în timp ce el se ridică pentru a-i face loc. Braţul lui cuprinse ceea ce, odată, ce fusese un mijloc subţire şi ea se lăsă susţinută cu recunoştinţă. Cu paşi nesiguri şi mărunţi, se îndepărtă spre spatele maşinii. Valuri sufocante de ccăldură se ridicau pe câmpurile din vestul Texasului. Leigh deabea putea trage în piept acel aer dogoritor. - Haideţi, nu ma e mult. Îi simţi în obraz răsuflarea fierbinte, dar îşi concentră atenţia asupra mersului. Efortul lui de a-şi potrivi paşii după ai ei, mărunţi şi nesiguri, îl făcea să se clatine. Praful de pe şosea se ridică în norişori lăsându-se, apoi, cu unghii;e degetelor ei de la picioare, care ieşeau din sandale şi pe pielea crăpată a cizmelor ei. Camioneta era la fel de murdară ca şi el, acoperită cu un strat subţire de praf de preerie. Albul şi albastru se transformaseră într-un bej lipsit de strălucire. Era, de asemenea, plină de zgârâieturi, dar Leigh răsuflă uşurată văzând că nu avea nici o înscripţie, obiect obscen sau sugestiv. - Sprijiniţi-vă puţin până las jos scăriţa, îi spuse el lăsând-o lângă camionetă, dar, de cum se întoarse el cu spatele, ea simţi o altă durere străbătându-i trupul. - Ah! ţipă Leigh, întinzând înstinctiv mâna spre el. O cuprinse după umeri şi o palmă bătătorită îi trecu peste abdomenul tare pentru a-l susţine de dedesubt. - Gata, gata, faceţi ce trebuie să faceţi. Eu sunt aici. Când contracţia o făcu să se simtă ca sfâşiată în două, îşi îngropă faţa în umărul lui. Păru să ţină o veşnicie, sar, în cele din urmă, trecu. Se surprinse gemând. - Vă puteţi ridica? o întrebă şi ea încuviinţă. Se auzi, apoi, un zdrănganit de metale, după care el o întoarse să o ajute să se urce în partea din spate a camionetei. Rămase rezemată de o parte a maşini, în timp ce el întinse repede o prelată pe podeaua stricată a vehicului. Nu părea deloc prea curată, sar era, oricum, fundul ruginit al camionetei. Îl auzi înjurând încet şi murmurând reproşuri ca pentru sine, întinzând în acelasî timp, pânza kaki. - Haideţi spuse el apoi, luându-i umerii în mâini şi aşezând-o pe prelată. O să vă simţiţi mai bine. Aşa a fost. Oftând când spatele atinse suprafaţa dură, fără să îi pese nici măcar de faptul că aceasta era fierbinte. Transpiraţia făcea ca rochia de vară să i se lipească de trup. - Aţi luat lecţii ca să învăţaţi să respiraţi aşa. - Da. N-am putut să mă duc chiar de câte ori aş fi vrut, dar am învăţat câte ceva. - Simţiţi-vă liberă să puneţi în aplicare tot ce aţi învăţat, zise el grijuliu. Aveţi ceva în maşină care ne-ar putea fi de folos? - Am o geantă cu tot felul de lucruri, printre care şi o cămaşă de noapte din bumbac. În compartimentul pentru mănuşi este un pacheţel de şerveţele. Leigh se gândea că mama ei ar fi fost mândră, deoarece mereu îi spusese că o doamnă nu pleacă fără aşa ceva la drum. - Mă-ntorc imediat. Sări din camionetă şi Ligh observă că, pentru un om cu greutatea lui, dovedea multă agilitate. Când intră din nou în raza ei vizuală, îl văzu venind cu cămaşa de naopte aruncată pe umăr ca o togă. Îi dădu pachetul de şerveţele. - Dimineaţă am cumpărat ziarul ăsta. Am văzut odată, într-un fiml, că, în asemenea cazuri de urgentă, un ziar este foarte bun. Oricum, aţi putea să-l puneţi sub... ăă... sub şale, zise el şi, după ce îi dădu ziarul împături şi necitit, îi întoarse spatele coborând din camionetă. Îl ascultă dându-şi seama că era foarte sfioasă. Stânjeneala îi dispăru, însă, complet, când dureri puternice îi străpunsese abdomenul. Într-o clipă el îngenuche alături strângându-i mâna cu putere. Gâfâind ea zări ceasul de la mâna stângă. Era din oţel inoxidabil, cu tot felul de cadrane şi alte prostii, şi ţăcăia foarte tare. Un obiect complicat şi scump care nu se potrivea deloc cu cizmele de cawboy pline de noroi şi hainele murdare. De la ceas, privirea lui Leigh alunecă spre degetele lungi şi subţiri ale străinului, fapt pentru care o făcu să observe că acesta nu purta verighetă. Avea, oare, copilul să fie adus pe lume de un bărbat care, nu numai că nu era medic, dar nu era nici măcar tată? - Sunteţi căsătorit? îl întrebă ea când o mai lăsă durerea. - Nu. Îşi scoase pălăria şi o azvârli în cabina camionete. Avea părul lung, de un şaten închis. - Trebuie să fie groanic. Îmi pare rău. El zâmbi şiscoase din buzunarul de la spate al blugilor o batistă pe care şi-o legă în jurul frunţii. Pe Leigh o uimea faoptul că era atât de conştientă de atractivitatea acelui bărbat. Îşi deschise câţva nasturi a se răcori şi ea zări cum părul i se întindea ca o pânză fină de păianjen pe pieptul bronzat. - Eh, nu-i chiar aşa. Am avut eu probleme şi mai mari, zise el, buzele senzuale dezvelundu-i dinţii sclipitori. Scoase un şerveţel din pachet, cu care, cu mişcări blânde, îi şterse picăturile de transpiraţie de pe frunte şi de deasupra buzei superioare. - Data viitoare aţi putea să vă alegeti cu o zi mai răcoroasă, glumi el smulgându-i un zâmbet. - Doris Day, zise ea. - Poftim. - Era un film cu Doris Day. James Garner era soţul ei şi era de meseries obstretician. Pe arlene Francis au apucat-o durerile faceri într-un Rolls-Royce şi Doris Day la ajutat să aducă bebeluşul pe lume. - E filmul în care el intră cu maşina în piscină? Ea îi răspunse râzând. - Cred că da. - Cine ar fi crezut că asemenea fim ar putea fi educativ? Zise el ştergând-o cu şervetelul în jurul gurii. - Cum vă numiţi? - Chad Dillon, doamnă. - Eu sunt Leigh Bransom. - Încântat, doamnă. Când o apucă iar durerile, nu mai fu atât de rău, deoarece mâinile îndemânate a lui Chad începură să îi maseze uşor abdomenul, care se transformase parcă într-o minge tare şi chinuitoare. - Cred că nu ma e mult, zise el după ce trecu contracţia. Din fericire, am în cabină un termos cu apă. Mă duc să mă spăl pe mâini. Luă termosul care îşi luă pe mâini cât putu mai bine, afară lângă camionetă. - Ce-ai făcut în după-amiaza aceasta? îl întrebă cu tact, mirându-se cum s-ar fi putut murdări în asemenea hal. - Am reparat un motor de avion. Mecanic, deci. Ciudat, dar nu părea... - Ar trebui să-ţi scoţi lenjeria î spuse el încet. Leigh închise ochii, simţindu-se prea umilită pentru a-i putea susţine privirea. Dacă n-ar fi fost atât de atrăgător... - Nu e cazul să-ţi fie ruşine de mine. Trebuie să scoatem copilul. - Iartă-mă, şopti ea, după care îşi ridică rochia. Pentru că purta nici furou, nici sutien, din cauza căldurii, nu trebuia decât să scoată bikinii. Ajutată de Chad, îi dezbrăcă trecândui peste picioare picioarele încălţate în sandale. - Nu te-ai simţi mai bine seculţă? - Nu, e bine... Chad, ţipă ea străpunsă de o altă durere şi el îngenuche imediat între picioarele ei ridicate. - Îi văd căpuşorul, zise el zâmbind uşurat. Trebuie să împinfi sau...ce? Gâfâind, ea începu să împingă cât putu de tare. - Asa, o încurajă el. E foarte bine, doamnă. Glasil lui scăzut şi calm era ca un balsam revărsat pentru trupul ei măcinat de durere. - Aproape că am terminat, Leigh, zise el şi se aplecă în faţă puţin pentru a-l şterge transpiraţia cu un alt şerveţel. Batista pe care şi-o legase în jurul frunţii, era udă de propria lui sudoare. Îşi trecu dosul mâinii peste sprâncenele groase. Părul de pe piept era umed şi ondulat. Repede scoase un cuţit din buzunarul de la spate al bkugului, întinzând piciorul ca să îşi strecoare mâna înăuntru, apoi turnă apă peste el şi tăie o bretea de la cămaşa de noapte. - Eşti nemaipomenită, ştiai? Majoritatea femeilor ar ţipa şi s-ar da în spectacol, dar tu eşti cea mai curajoasă femeie din câte am cunoscut. Nu, nu, nu sunt! ţipă ea în gând, pentru că nu piutea să îl creadă aşa ceva. Trebuia să-i spună cât de laşă era, de fapt, dar, înainte să apuce să deschidă gura. - Soţul tău va fi foarte mândru de tine. - Nu... nu am nici un soţ, zise ea strângând din dinţi, când o altă durere îi străbătu fiinţa. Uluit, Chad o privi o clipă înainte ca grimadele ei să îl alerteze. Ochii i se măriră de încântare. - Eşti extraordinară. Aşa. Puţin matare. Căpşorul a ieşit! strigă el râzând. Strigă el râzând, scuipă şi apoi începu să ţipe. - Haide, Leigh, te descurci de minune. Nu mai trebuie decât să scoatem umerii. Aşa, aşa, acum! Oh, Doamne! Făcu el prinzând în mâini trupul alunecos al copilului. Ia uite ce fetiţă frumoasă ai! Leigh simţi lacrimi de uşurare alunecându-i pe obraji când îl văzu radiind. - Arată-mi-o, zise ea, foarte slab. E sănătoasă? - E... e perfectă, spuse el. Mai aşteaptă puţin ca să tai cordonul.Simţi lovituri de pumnişori şi de picioruşe când el îi aşeză pruncul între coapse. - Cum te simţi? o întrebă neliniştit după o clipă, fără să îşi ridice privirea. Se concentră asupra a ceea ce avea de făcut. O picătură de sudoare îi pe vârful nasului delicat. - Foarte bine, îi spuse ea somnoroasă. - Te cred. Să ştii extraordinară. Ghemuit între picioarele ei, el îşi continuă treabă. Îşi şterse cu mâneca transpiraţia de pe faţă, după care luă copilul roşu, ud cu pilea încreţită, care ţipa şi se zbătea, aşezându-i-l încetişor pe piept. - Oh, Chad, îţi mulţumesc. Uită-te la ea, nu-i aşa că-i o minune? - Aşa e, zise el cu glas aspru. Pricirea ei duioasă se schimbă din nou într-una de durere. Simţi o uşoară zvâcnire şi, apoi, uşurare. - Aşa, e mai bine acum? o întrebă el plancenta din ziar. - Da. Tăie cu îndemânare cămaşa de noapte.. Copilaşul scâncea la pieptul mamei, care nu mai simţea zăpuşeala, ci numai fărâma de viaţă ce i se mişca în braţe. Mâinile începu să cerceteze trupul umed al copilaşului.. Îi numără degeţelele de la mâini şi de la picioare, apoi îi sărută căpuşorul. Fica ei! Nu-i venea să creadă că fetiţa aceea micuţă şi perfectă ieşise din propriul ei trup. Chat îi aşeză între picioare tamponul făcut din cămaşa de noapte, prinzându-i de mijloc cu un cordon improvizat. - Ce ciudat să ai din nou abdomen plat, zise ea oftând. - Sunt convins, chicoti el. Te simţi rău? Abia acum începu să simtă o durere surdă. - Nu, răspunse ea ştiind, însă, că, din scurta ezitare, se înţelsese că da. - Trebuie să ajungem la un spital, spuse Chad mai mult pentru sine. Îi trase, apoi rochia peste picioare şi îi dădu bikini cu stângăcie. - Dacă iei tu copilul, eu o să te iau pe tin, îi spuse după aceea şi, prinzând-o sub genuchi şi de după gât, coborâ din camionetă. Graţie paşilor lui maroii ajunseră la maşină în câteva secunde. Deschise portiera şi Leigh simţi aerul fierbinte dinăuntru izbind-o în faţă. După ce o aşeză pe locul însoţitorului, Chad ocoli repede maşina până la locul şoferului şi porni motorul. - Aerul condiţionat va răcori admosfera imediat. Te-aş duce cu camioneta mea, dar drumul n-ar fi deloc prea lin şi, apoi, e şi plină de fiare. - Nu-i nimic, dar cum ti-o vei recupera? - Nu-mi fac eu griji pentru asta, dar aşteaptă puţin s-o încui. Într-o clipă a fost înapoi. Dădu scaunul în spate cât putu de mult pentru a-şi întinde picioarele lungi, după care o întrebă. - Scaunul acela nu se întinde? - Ba da. - Cred că e mult mai comod aşa. Modifică poziţia scaunului şi o ajută să se reinstaleze împreună cu copilaşul. Când fu sigur că stăteau cât se putea de bne, îşi puse din ochelarii de soare. Pălăria de caowboy îi rămăsese în camionetă, dar mai avea încă batista legată în jurul frunţii şi îşi încheiase aproape toţi nasturii de la cămaşă. - Cgad, poţi să-mi dai puţin geanta? Cred că ar trebui să o înfăşor în ceva. - Binţeles, spuse el uitându-se la trupul gol al nou-născutului.. Bu îî trebui mult ca să apuce micul geamanta şi să îi pună locul din faţă. - Gata? Te simţi bine? - Foarte bine, îi răspunse ea zâmbind. El îi întoarse zâmbetul şi îi păru să spună ceva, dar se răzgândi, ambalând maşina pentru a o scoate din refugiu. Zgâlţâiturile pe care trebuiră să le suporte până când ajunseră la şosea o făcură pe Leigh să îşi muşte buzele. - Îmi pare rău, ştiu că te doare, dar mi se pare că n-ai sângerat prea mult. Nu cred că o să mai ai mult de suferit după ce vei ajunge la spital. Leigh scotoci prin geantă şi găsi un tricou vechi în care înfăşură fetiţa. - Bine că l-am luat cu mine, zise ea absentă. - Unde ai fost sau unde te duceai, dacă tot veni vorba? - Am fost la Abilene, la o prietenă care s-a căsătorit aseară. Îmi luasem cea mai bună rochie de purtat în starea în care mă aflam ca să mă îmbrac cu această ocazi, zise ea arătând spe umeraşul agăţat lângă bancheta din spate. Totuşi, mi-am luat şi ceva mai confortabi. El zâmbi văzând tricoul portocaliu al Univeristăţii din Texas în care înfăşurase fetiţa. - Providenţa a făcut aşa, îi spuse el şi, întorcându-se, îşi luă ochi de pe şosea destul de mult timp pentru a o privi cu seriozitate. Nu aveai ce să cauţi singură pe drum. Când trebuia să naşti? - Peste vreo două săptămâni. Ai dreptate, am căutat-o cu lumânarea. Dar ţineam atât de mult să merg la nuntă şi, dacă nu era cine să mă însoţească, am... Lăsă fraza neterminată. - De n-ai rămas pe drumul I-20? Merge direct de la Abilene la Midland. - Am condus o altă prietenă acasă, , în Tarzan. Trebuia neapărat să văd şi eu un oraş numit Tarzan, în Texas. Durerile m-au apucat după ce-am plecat de acolo. El murmură ceva, râzând uşor: - Dper ca fetiţa să nu aibă nimic, zise ea din nou, privindu-şi fiica ce se afla intr-o stare de agitaţie. - La plămâni n-are nimic, zise Chad zâmbind. Fetiţa urla. Chipul i se pătase şi nişte braţe mici se întindeau spre mamă. Leigh sprivea spre mamă. Leigh îl privi pe Chad cu nervozitate, temându-se ca plândul ei să nu îl enerveze, dar el era concentrat asupra şofatului, treabă nu prea delicată, datorită faptului că nu mai trecea nici o maşină pe şosea. Ce-aş fi făcut dacă Chad nu ar fi ajuns la la timp, se întrebă Leigh mutând copila de pe un braţ pe altul. Mai aveau vreo douăzeci de minute până la Midland şi ţipetele devenise şi mai acute. Leigh se uită la Chad, care îi întâlni privirea peste umăr, încetini şi opri în mijlocul şoselei. Nu era nimeni pe şosea. - Ce să fac? îl întrebă ea consternată. Ce putea să ştie omul acesta despre copii, când el nici măcar nu era căsătorit? Totuşi, conta pe el fără să se întrebe măcar de ce i se părea atât de normal acest lucuru. El îşi trecu obosit o mână peste ceafă şi îşi dădu la o parte de pe frunte o şuviţă arsă de soare. - Habar n-am. Poate ar trebui... să... o hrăneşti... Leigh era fericită în lumina violetă a amurgului îi ascundea tulburarea. - Bine, dar nu voi mai avea lapte... cel puţin câteva zile încă. - Ştiu, dar poate e numai... ştii... nevoia instinctivă de... liniştire, zise el şi ridică din umeri. Copiţul ţipa şi mai tare. Micuţile vinişoare albăstrui de pe cap deveneau alarman de proieminente, în timp ce îşi lovea mama cu pumnişorii. Luând hotărârea în locul ei. Chad îşi întinse mâna spre spătarul scaunului şi trase  de breteaua rochiei de vară a lui Leigh, incapabilă să îl privească, ea îşi mişcă umărul până când rochia îi alunecă îndeajuns pentru a-i dezveli un sân. Apucându-l cu mâna, îl îndreptă spre faţa furioasă a micuţei care cu o surprinzătoare precisie, se agăţă cu guriţa de sfârc. Ligh şi Chad izbucniră în râs în acelaşi timp. Câteva clipe continuară să chicotească văzând cu câtă poftă şi cât zgomot sugea. Ridicându-şi privirea. Leigh observă că Chad nu mai privea copilul, ci pe ea, iar privirea aceea o făcu să se oprească din râs instantaneu. Îşi dădu seama, după acea privire de admiraţie, că, aşa neîngrijită cum era, el o găsea tot frumoasă. De fapt, cuvintele lui oferiră confirmaţia: - Îţi stă bine în postura de mamă, Leigh, zise el încet. Buclele acestea lungi şi castanii, ochii albaştrii-cenuşiu asmenea norilor adunători de furtună, gura la fel de fragedă şi roză ca a ficei tale – şi, mai ales, expresia ta când te uiţi la copil – îmi amintesc de una din picturile acelea italiene ale secolului XV – lea în care e zugrăvită Sfâbta fecioară. Numai că tu nu eşti o pictură, mai adăugă el şi contiună să o privească cu admiraţie. Leigh îl studie cu aceeaşi atenţie. Cum de se putuse gândi vreo clipă că acel om ar fi reprezentat vreun pericol? Nu îi văzuse decât hainele murdare, chipul brăzdat de soare şi neras. Acum îi observă blândeţea din privire. Mâinile, deşi cu bătături, păreau sigure, puternice şi capabile de mângâiere. Amintindu-şi intimitatea în care o văzuse, îşi plecă genele negre pentru a-şi feri ochii de ai lui. Uitându-se în jos, la fetiţă, văzuse mâba lui Chad întinzându-se spre aceasta. Şi mai aproape. Îşi ţinu răsuflarea. Degetul arătător atinsese obrazul fiicei ei, mângâind-o, şi Leigh simţi acea mângâiere şi pe sânul ei mângâind-o şi pe sânul ei. - Ce nume o să-i pui? - Sarah, zise ea fără nici o ezitare. - Îmi place? - Da? făcu ea privindu-l din nou. Aşa o chema pe soacra mea. El îşi retrase mâna de parcă s-ar fi ars. - Am avut impresia că ai spus că nu eşti măritată. - Nu mai sunt. Soţul meu a fost ucis. Când rămăsese tăcut un minut privind soarele care apunea, ca o minge roşie la capătul şoselei. - Îmi pare rău, spuse el uşor. Când? - Acump opt luni. Nici n-a ştiut că era însărcinată. Lucra la departamentul de narcotice. A fost împuşcat în timpul unui raid. Această ultimă explicaţie şoptită se auzi după un scurt moment de tăcere. Char se uită la fetiţa care dormea făcând din când în când gestul de a suge. - Cred că sunteţi două două doamne foarte deosebite, mai şopti el înainte de a porni maşina. Leigh trebuie să fi adormit după aceea, pentru că următorul lucru pe care îl conştientiză fu acela că Chad trăsese maşina în faţa intrări unui spital. Oprind, începu să clansoneze prelung şi tare. Apoi întorcându-se spre ea, îi luă copilul de la sân şi îi atrăsese atenţia: - Aranjează-ţi rochia puţin. Cu o grabă neândemânatică, ea începu să îşi lege la loc breteaua, iar când Sarah începu să dea semne de agitaţie, Chad i-o dădu înapoi mamei. - Aşteaptă aici, îi spuse el. Era un alt Chad, care dădea ordine ca un general infirmierelor şi asitentelor venise să vadă ce se întâmplase. Portieraf fu deschisă iute şi nişte mâini nerăbdătoare înşfăcară fetiţa. După aceea veni şi rândul lui Leigh să fie scoasă şi luată cu targa. Drumul de la maşină până la sala de consultaţii îi provocă ameţială şi o uşoară senzaţie de greaţă. Fu aşezată pe o masă cu picioarele proptite în nişte suporturi reci de metal. Unde era copilul? O durea ceva. Să fi fost sânge ceea ce simţea şiroindu-i pe pulpe? De unde ştiau cum o cheamă. O durea când o atingeau şi când o consultau. Cine era doctorul acela care îi tot spune să nu îşi facă nici o grijă? Îi făceau o injecţie? Unde era Chad? Chad... ♣ ♣ ♣   - Leigh? Îi era foarte somn. Abia îşi putea ţine ochi deschişi. Încăperea era cufundată în întuneric. Când încercă să îşi mişte picioarele, simţi o înţepătură între coapse, ia faţa era fierbinte şi o furnica. Încet-încet; îşi dădu seama că o mână blândă îi mângâia părul. Simţea dureri peste tot. Deschise ochii mai mult şi văzu chipul frumos şi îngrijorat a lui Chad Dilon aplecat asupra ei.. - Leigh, eu trebuie să ple acum. Îmi pare rău că te-am trezit, dar vream să-mi iau rămas bun. - Sarah? - E bine, răspunse el zâmbind. Am trecut întâi pe la ea. E la încubator, deocamdată, dar m-au asigurat că e puternică şi sănătoasă. N-are nimic la plămâni. E perfectă. - Leigh închise iar ochii, atât cât să spună în gând o răgăciune de mulţumiere. - Când o să vă pot vedea? - După ce o să-ţi mai revii. Ai trecut prin foarte multe. Îţi aminteşti? Palma îi zăbovi uşoară pe obraz înainte ca să şi-o retragă. Încruntă, tulburată şi dezorientată. Leigh îşi plimbă privirea încăpere şi zări un imens buchet de trandafiri galbeni pe tava portabilă de la capătul patului. - Flori? făcu ea întrebătoare. - Nici unei proaspete mame nu trebuie să-i lipsească aşa ceva. Lacrimi inexplicabile îi umplură ochii. Trandafirii aceea costaseră, probabil, o avere, şi el nu îşi putea să îşi cumpere măcar o pereche de cizme. - Îţi mulţumesc, eşti foarte drăguţ, Chad. El îşi lăsă capul în jos, timid ca un băieţandru. - Medicul care te-a îngrijit i-a sunat pe părinţii tăi în Big Spring. Le-am găsit adresa şi numărul de telefon în portmoneul tău, pe un cartonaş din acelea de notat – în caz de urgenţă. Vin încoace. I-am spus doctorului unde e parcată maşina, iar cheile i le-am dat asistentei şefe. Cu ajutorul talonului tău de asigurare v-am internat pe tine şi pe Sarah fără nici un fel de probleme. Doctorul va trece să te vadă mâine dimineaţă, dar mi-au spus că nu ain nevoie decât de odihnă. Nu cred că ţi-am făcut ceva rău. Cum te simţi? - De parcă aş fi născut într-o camionetă, zise ea riscând un zâmbet. Mă înţeapă toată faţa. - Te-a ars soarele, ii spuse el atunci, chicotind încet.. - Nu se poate!                 - Ba da. Vrei să-ţi dau cu puţină cremă? Sora a lăsat ce pe-aici. - Nu te superi? Era o întrebare de-a dreptul ridicolă după tot ce făcuse pentru ea şi expresia de pe chipul lui exact acest lucru îi indica. Îşi turnă puţină cremă în pală şi, cu degetele de la cealaltă mână, începuse să i-o aplice pe pielea arsă de pe frunte, nas şi obraji. Atingerea lui era uşoară, degetele lui lunecându-i pe faţă pentru a întinde crema. Sprincenele, pomeţii, nas, bărbie, totul cădea pradă ochilor lui. Îi atinsese din greşeală colţul gurii. Mâna îi încremeni, deodată, şi se  uită la ea. Inima încetă să mai bată şi nu porni din nou decât după ce el îşi continuă treaba, nu pentru mult timp însă. - E mai bine, spuse ea, pe când el închidea sticluţa cu cremă. De ce era, oare, atât de emoţionată? Toate mamele sunt asa de sensibile?. Se lupta teribil să-şi înfrâneze o dorinţă de aplânge şi nu ştia de ce. - Mă bucur că v-am fost de folos, doamnă, zise el zâmbind, dar cubintele acestea sunară ciudat de solemn. Leigh se întrebase dacă îşi imaginase doar că gura lui tremurase puţin. - Ai fost... începu ea şi înghiţi nodul care i se puse în gât. Habar n-am ce m-as fi făcut fără tine. Îţi mulţumesc mult, Chad. - Eu îţi mulţumesc, Leigh, că ai avut încredere în mine. Vă doresc ţie şi lui Sarah numai bine. Se îndreptă şi dădu să plece, dar, după ce făcu doi paşi, se opri. Îşi lăsă capul în jos, ca şi cum i-ar fi sot atârnat de gât, şi îşi ţintui privirea podeaua din plăcuţe de ceramică, de parcă ar fi putut afla acolo răsounsul la o mare dilemă. Se întoarse, apoi, deodată, şi, distanţa pe careo făcuse în doi paşi, o făcu acum într-unul singur. Bratele-i viguroase îl susţinură când se aplecă deasupra ei. - Leigh, spuse el şi îşi lipi buzele de ale ei, mişcându-le încet şi îndepătându-i-le uşor. O sărută fără grabă ca, apoi, imediat să plece, statura lui înaltă, bine clădită, fiind înghiţită de întunericul încăperii. Uşa se închise cu zgomot în urma lui. Leigh se miră de lacrimile care îi alunecau în colţul ochilor, absorbite imediat de perna tare de spital.  

 Ultimul joc de Sandra Brown   1. — Asta e?  —Asta-i. Griff Burkett aruncă o sacoşă mică din pânză pe scaunul din spate al maşinii, apoi urcă în faţă, pe scaunul pasagerului. N-am adus multe cu mine. Sunt al dracului de sigur că nu vreau suveniruri de aici. Nu-şi dorea niciun fel de amintiri din perioada pe care o petrecuse în BIG – numele de cod, oficial, al închisorii Federale din Big Spring, Texas. Se aşeză cât mai confortabil pe scaunul îmbrăcat în piele, potrivi aerul condiţionat, astfel încât să bată direct în el şi apoi, dându-şi seama că nu se deplasau, se uită la şofer. — Centura de siguranţă. — Oh. Da. Griff întinse centura după care o cuplă. Glumeţ, spuse: Nu aş vrea să încalc legea. Pentru un avocat, Wyatt Turner era OK. Dar, dacă avea simţul umorului, atunci cu siguranţă că-l ţinea închis cu cheia. Nici măcar nu schiţă un zâmbet la remarca lui Griff. — Haide, Turner, relaxează-te, spuse Griff. Este o zi specială. — Din nefericire, nu suntem singurii care o sărbătoresc. Turner îi atrase atenţia lui Griff asupra unei maşini urâte, de un verde-măsliniu, parcată pe un loc rezervat persoanelor cu handicap. Părea a fi parcată ilegal, pentru că nu avea niciun abţibild agăţat de oglindă retrovizoare. Griff nu recunoscu nici modelul, nici producătorul maşinii, pentru că era mai nouă de cinci ani de zile. Nimic nu scotea în evidenţă acel sedan, cu excepţia bărbatului care stătea la volan. Griff înjură cu o voce scăzută. — El ce caută aici? — S-a dat peste tot la ştiri că urmează să fii eliberat azi, dar mă îndoiesc că a venit cu o sticlă de şampanie. — De ce ar vrea să bată tot drumul ăsta doar ca să mă vadă pe mine? — Presupun că vrea să continue lucrurile de acolo de unde le-aţi lăsat. — Slabe şanse. Subiectul conversaţiei lor, Stanley Rodarte, parcase într-un loc în care era imposibil să nu-l vezi. Aşa îşi dorise, ca Griff să-l poată vedea. Şi Griff l-ar fi recunoscut oriunde, pentru că Stanley Rodarte era un ticălos urât de tot. Faţa lui părea să fi fost tăiată dintr-un stejar, cu o drujbă, de către un cioplitor mult prea nerăbdător şi prea grăbit pentru a mai îndepărta şi cioturile. Pomeţii îi erau ascuţiţi precum o lamă de cuţit şi îi umbreau pielea marcată de vărsat. Părul avea culoarea şi textura paielor de grâu. În spatele lentilelor opace ale ochelarilor de soare, ochii săi – de o nuanţă gălbuie, după cum îşi amintea Griff – erau, fără nicio urmă de îndoială, fixaţi asupra lui Griff, cu o duşmănie ce nu dispăruse deloc timp de cinci ani de zile. Griff ridică din umeri cu o indiferenţă mai mare decât cea pe care o simţea cu adevărat. — Până la urmă, îşi iroseşte propriu-i timp. Dând impresia că vorbeşte cu vocea destinului, Turner spuse: — Este evident că el nu crede asta. Când se apropiară de cealaltă maşină, Griff îi zâmbi larg lui Rodarte, după care ridică degetul mijlociu şi i-l arătă. — Iisuse, Griff, spuse Turner accelerând către poarta închisorii, Eşti nebun? — Nu mă sperie el pe mine. — Ei bine, ar trebui. Dacă ai avea măcar o umbră de raţiune, ar trebui să te sperie de moarte. Aparent, nu a uitat nimic în legătură cu Bundy. E bine să nu te învârţi pe lângă el. Vorbesc foarte serios. Mă asculţi? Încearcă să nu-ţi intersectezi drumul cu al lui. — Cât o să mă coste acest sfat nesolicitat? — Nimic, fac eu cinste cu sfatul ăsta. Este util şi pentru protecţia mea, nu numai a ta. În ciuda faptului că aerul condiţionat bătea din plin, Griff lăsă geamul jos când Turner trecu pe sub poarta închisorii federale ce-i servise drept casă în ultimii cinci ani. Zona în care fusese încarcerat era clasificată ca fiind de minimă securitate, dar, cu toate acestea, tot închisoare se chema. — Nu vreau să-i ofensez pe oamenii din Big Spring, dar nu-mi mai doresc să trec vreodată graniţele acestui oraş, spuse el în treacăt, în vreme ce părăseau oraşul din vestul Texasului, îndreptându-se spre est pe autostrada interstatală 20. Aerul era fierbinte, uscat, încărcat de praf, parfumat cu gaze de eşapament de pe autostrada intens circulată, dar cel puţin era un aer liber, primul pe care Griff îl inspira în ultimele 1825 de zile. Îl trase în piept cu nesaţ. — Ţi-e bine să ieşi de acolo? se interesă avocatul. — N-ai nici cea mai mică idee. După câteva momente, Turner spuse: — Chiar vorbeam serios în ceea ce-l priveşte pe Rodarte. Vântul cu particule de nisip îi răzuia faţa lui Griff şi îi turtea părul pe cap. — Relaxează-te, Turner, spuse el cu o voce mai puternică, pentru a acoperi zgomotul făcut de un camion urât mirositor, care transporta vite şi care tocmai trecuse pe lângă ei. Cu siguranţă că nu voi flutura steagul roşu în faţa lui Rodarte. Şi a nimănui altcuiva. Asta a rămas în trecutul meu. Este istorie veche. Mi-am luat pedeapsă şi mi-am plătit datoria faţă de societate. Acum vorbeşti cu un alt om, reabilitat. — Mă bucur să aud asta, spuse avocatul pe un ton foarte sceptic. Griff fixase maşina lui Rodarte în oglinda retrovizoare. Acesta îi urmărise tot drumul de la Big Spring, iar acum mergea cu aceeaşi viteză ca şi ei, ţinându-se în urma lor cu trei maşini. Dacă Wyatt Turner îşi dădea seama că Rodarte se ţinea după ei, nu lăsă să se vadă acest lucru. Griff dădu să spună ceva în legătură cu asta, dar apoi se gândi că erau lucruri pe care avocatul era mai bine să nu le ştie. Lucruri care nu ar fi făcut decât să-l îngrijoreze.   Patru sute cincizeci de kilometri mai târziu, Griff stătea în mijlocul camerei de zi a apartamentului, deşi această denumire era cu siguranţă exagerată. Un om putea trăi acolo, dar asta nu se putea numi viaţă. Camera era atât de întunecoasă, că dădea impresia de tristeţe, dar, de fapt, iluminatul slab chiar îi făcea un bine. O crăpătură la fel de lată că degetul lui arătător se întindea de la perete până pe tavan, asemenea desenului unui fulger. Covorul era lipicios şi aparatul de aer condiţionat zumzăia, dar aerul pe care-l pompa era umed şi mirosea precum mâncarea chinezească stricată. — Nu e mare lucru, spuse Turner. — Să mori tu. — Dar cel puţin nu ai nevoie de contract de închiriere. Chiria se plăteşte de la o lună la alta. Poţi să-l consideri doar o haltă până când îţi vei găsi altceva mai bun. — Cel puţin la Big Spring era curăţenie. — Vrei să te întorci? Poate că, la urma urmei, Turner chiar avea simţul umorului. Griff îşi aruncă geanta din pânză pe canapea. Canapeaua nu numai că părea inconfortabilă, dar tapiţeria era şi pătată cu Dumnezeu ştie ce. Îşi aminti cu drag apartamentul mare, aflat într-un zgârie-nori, în zona bogată din care locuise, Turtle Creek din Dallas. Era inundat de lumină naturală în timpul zilei, iar noaptea avea o vedere panoramică asupra oraşului. Şi, în plus locuinţa era dotată cu tot felul de lucruri. Nici măcar nu ştia la ce foloseau sau cum se lucra cu jumătate din lucrurile care se găseau acolo. Dar cel mai important lucru era că le avea. — Când mi-ai vândut locuinţa, nu ai reuşit să păstrezi din lucrurile mele? — Haine. Obiecte intime. Fotografii. Chestii din astea. Se află toate într-un depozit. Dar restul… Turner dădu din cap şi îşi scutură cheile agitat, ca şi cum ar fi fost nerăbdător să se întoarcă la maşină, deşi drumul le luase aproape cinci ore şi nu făcuseră decât o oprire. Mai întâi de toate, am lichidat tot stocul din Cutia de Jucării. Acesta era numele de alint dat de Griff garajului suplimentar pe care-l închiriase pentru a-şi depozita jucăriile de adult – schiuri pentru zăpadă, echipament pentru scufundări, o motocicletă marca Indian, o barcă mică de pescuit care fusese folosită o singură dată. Lucruri pe care le cumpărase, mai ales, pentru că putea şi avea cu ce. — Escalade-ul şi Porsche-ul le-am vândut după aceea. Lexus-ul l-am ţinut până când nu am mai avut de ales. Apoi, am început să golesc apartamentul. A trebuit să vând totul, Griff. Pentru a plăti amendă şi taxele pentru consultaţii. — Taxele pentru tine. Turner încetă să se mai joace cu cheile. În alte circumstanţe, atitudinea combativă pe care o adoptă ar fi fost amuzantă. Griff era mult mai înalt decât el şi în timpul încarcerării nu renunţase la exerciţiile fizice. Ba chiar era mult mai puternic acum decât atunci când intrase la închisoare. Wyatt Turner avea paloarea unui om care lucra la birou douăsprezece ore pe zi. Exerciţiul fizic pentru el însemna să joace o partidă de golf mergând de la o gaură la alta în maşină, iar apoi să bea două cocktailuri în barul clubului. La patruzeci şi ceva de ani câţi avea, deja îi crescuse o burtă moale şi fesele îi atârnau. — Da, Griff, taxa mea, spuse el defensiv. Sunt plătit să-mi fac treaba. La fel ca şi tine. Griff se uită la el o clipă, după care spuse încet: — La fel cum eram şi eu plătit. Eram plătit. Turner dădu înapoi, părând uşor jenat de atitudinea lui de dinainte, după care se întoarse şi puse un alt set de chei pe măsuţa de cafea. — Maşina noastră suplimentară. E parcată afară. Nu ai cum să nu o vezi. Este o Honda cu două uşi, de un roşu şters. Nu valorează nimic, aşa că atunci când Susan şi-a cumpărat Range Roverul, am ţinut-o pentru urgenţe. Merge destul de bine. I-am schimbat uleiul şi i-am verificat cauciucurile. Foloseşte-o cât timp ai nevoie. — Taxa zilnică pentru închiriere se va adăuga la banii pe care ţi-i plătesc? Turner se simţi din nou jignit. — De ce cauţi să fii atât de imbecil? Nu încerc decât să te ajut. — Am avut nevoie de ajutorul tău acum cinci ani, ca să nu intru la închisoare. — Am făcut tot ce am putut pentru tine, ripostă Turner. Dar te-au prins. După faptă şi răsplată. — Măi, cred că trebuie să notez asta, spuse Griff prefăcându-se a-şi căuta un pix în buzunar. — Eu am plecat. Turner se îndreptă către uşă, dar Griff îi tăie calea. — Bine, bine, eşti un mare prinţ între avocaţi, iar eu sunt un mare imbecil. Altceva? îl lăsă pe Turner câteva momente pentru a-i trece indignarea, după care repetă pe un ton mai conciliant: — Ce altceva ai mai făcut pentru mine? — Ţi-am adus câteva haine pe care le-am pus în dulapul din dormitor, spuse Turner făcând un gest cu mâna către o uşă deschisă din celălalt capăt al camerei. Jeanşii şi tricourile cu guler sunt încă la modă. Ţi-am cumpărat şi câteva prosoape de la magazinul Target. Ai articole de toaletă? — În geantă. — Apă, lapte şi ouă o să găseşti în frigider. Acolo, am pus şi pâinea. M-am gândit că în dulapul din bucătărie s-ar putea să fie gândaci. — Cred că gândul tău are mari şanse să fie adevărat. — Uite ce e, Griff, ştiu că nu este un palat, dar… — Palat? repetă el râzând. Nu cred că există cineva care ar putea să confunde fundătura asta cu un palat. După care, pentru a nu părea nerecunoscător, adăugă: Dar după cum spuneai şi tu, nu este decât o mică oprire. Am şi telefon? — În dormitor. Am plătit eu prima taxă pentru tine. Este pe numele meu. Îl putem deconecta când îţi vei lua propriul telefon. — Mulţumesc. Ce număr am? Turner i-l spuse. — Nu vrei să-l notezi? — Ştiam cândva vreo două sute de jocuri pe de rost. Sunt însă în stare să mai ţin minte zece cifre. — Hmmm. Da. Nu uita să-l suni pe ofiţerul responsabil de eliberarea condiţionată. Trebuie să ştie cum te poate contacta. — Este primul lucru pe lista mea. Să-l sun pe Jerry Arnold, spuse Griff, după care scrise cu mâna în aer o bifă. Turner îi întinse un plic de la bancă. — Uite, ai aici câţiva bani, până când o să poţi să-ţi iei un card de credit. Acolo vei găsi şi carnetul de conducere. Adresa este greşită, bineînţeles, dar nu expiră decât odată cu următoarea ta aniversare şi până atunci probabil că te vei muta altundeva. — Mulţumesc. Griff aruncă plicul pe masă, lângă cheile maşinii împrumutate. Să primească bani de la avocatul său era la fel de umilitor că prima zi în închisoare, atunci când i se spuseseră regulile, precum şi pedepsele care se aplicau pentru încălcarea lor. — Ei bine, atunci cred că eşti pregătit. Avocatul îl bătu uşor pe umăr, un gest care, venit din partea lui, părea stângaci şi nenatural. Se întoarse repede să plece, dar când ajunse în pragul uşii se opri şi se uită din nou către el. — Griff… oamenii încă sunt supăraţi pe tine. Pentru mulţi dintre ei tu ai comis un păcat mortal. Dacă cineva are o reacţie ostilă faţă de tine, încearcă să nu te necăjeşti prea rău. Întoarce şi celălalt obraz, da? Griff nu spuse nimic. Nu dorea să facă o promisiune pe care nu putea să o ţină. Turner ezită, părând îngrijorat. — Să fii eliberat… este o schimbare dificilă. — Este mai bine decât să fiu închis. — Acele cursuri pe care le organizează cu deţinuţii ce urmează a fi eliberaţi… — Programul de pregătire pentru eliberare. — Exact. Ţi-au fost de folos? — Oh, da. Am învăţat cum să completez o cerere de angajare. Mi s-a spus să nu mă scarpin în fund sau să-mi bag degetul în nas în timpul unui interviu. Cu mâhnire în glas, Turner întrebă: — Ai idee ce vei face de acum încolo? — Îmi voi lua o slujbă. — Cu siguranţă. Dar mă refeream la aşteptările pe care le ai. — Cunoşti vreo echipă din NFL[1] care are nevoie de un conducător de joc? Faţa lui Turner deveni atât de fleşcăită, încât Griff izbucni în râs. Era o glumă!   Proprietatea era înconjurată de un zid foarte înalt din cărămidă acoperită cu iederă. — Sfinte Sisoe! Griff opri Honda în dreptul interfonului de la poartă. Ştia după adresă că se afla într-o zonă scumpă a Dallasului, dar nu se aştepta să fie chiar atât de scumpă. Pe cutia interfonului erau trecute instrucţiunile pentru a intra în contact cu reşedinţa. Tastă cifrele pe tastatură şi aşteptă ca telefonul să sune în casă. După o clipă, în difuzor se auzi o voce. — Da? — Sunt Griff Burkett şi îl caut pe domnul Speakman. Nu mai spuse nimic altceva, dar poarta din fier se deschise şi el pătrunse cu maşina înăuntru. Aleea pietruită era mărginită de tufişuri şi flori. Dincolo de ele, o pajişte umbrită de copaci părea să fie un covor de catifea verde. Vila însăşi era la fel de impresionantă ca şi peisajul. Mai bătrână decât Griff cu câteva zeci de ani, era construită din piatră gri. Unele dintre zidurile sale erau acoperite la fel ca şi zidul înconjurător al proprietăţii. Urmă aleea sinuoasă şi parcă direct în faţa intrării, după care coborî din Honda împrumutată şi se apropie de uşă. Intrarea era flancată de ghivece mari în care creşteau brazi. Griff se întrebă într-o doară cum Dumnezeu reuşiseră să facă copacii să crească în forma unor tirbuşoane. Nu se vedeau nici urme de pânze de păianjeni şi cu greu găseai câte o frunză căzută pe jos. Pe niciuna dintre ferestre nu se vedea vreo pată. Casă, terenul, tot era locul perfect. Când îi spusese lui Wyatt Turner că nu avea niciun fel de planuri, minţise. Asta nu însemna că ploua cu slujbe. Era foarte probabil că în acel moment Griff Burkett să fie cel mai detestat om din Dallas, dacă nu cumva din tot Texasul. Nu, asta ar fi putut să fie chiar prea puţin. Era dispreţuit de toţi iubitorii de fotbal din ţară. Oamenii îi rosteau numele pe un ton batjocoritor sau chiar scuipau după ce-l pronunţau, ca pentru a îndepărta un spirit malefic. Nimeni întreg la minte nu ar fi vrut să-l aibă printre angajaţii săi. Cu toate acestea, avea o mică speranţă. Cu câteva zile înainte de a fi eliberat, primise o invitaţie să se prezinte în acel loc, la acea dată şi la acea oră. Pe invitaţia oficială fusese scris: Foster Speakman. Numele îi suna vag familiar, deşi Griff nu ţinea minte de unde ar fi putut să-l cunoască şi, mai ales, de ce. După ce luă degetul de pe sonerie, încercă să se gândească, dar nu-şi putu imagina ce treabă ar fi putut să aibă cu el un tip care locuia într-un astfel de loc. Presupunea că întâlnirea avea legătură cu o ofertă de lucru. Dar acum, după ce se văzu acolo, se gândi că era foarte posibil să nu fie aşa. Poate că acest Speakman era un fan înrăit al echipei Cowboys care doar îşi dorea o bucată de carne din Griff Burkett. Uşa se deschise aproape instantaneu. Fu lovit în faţă de un curent de aer rece, un vag miros de portocale şi văzu un tip care dădea impresia că ar fi trebuit să poarte nişte haine sumare şi să ţină în mână o suliţă. Griff se aşteptase să-i deschidă uşa o fată în casă sau un valet – cineva care să poarte un sorţ alb şi să-i vorbească cu o voce calmă şi politicoasă, dar extrem de afectată. Acest tip nu se apropia nici pe departe de ideea pe care şi-o făcuse el. Era îmbrăcat cu un tricou negru, mulat, şi cu pantaloni negri. Avea o faţă lătăreaţă şi trăsăturile plate asemenea unui membru al familiei regale mayaşe. Pielea era fină şi nu se vedea niciun fir de barbă. Părul drept era negru ca smoala. — Domnul Speakman? Omul dădu din cap şi zâmbi. Mai bine zis, îşi dezveli dinţii. Nu puteai să numeşti acel lucru chiar un surâs, pentru că nicio altă trăsătură a feţei sale nu se mişcase, nici măcar vag. Se dădu într-o parte şi-i făcu semn lui Griff să intre. Tavanul arcuit se ridică cu trei etaje mai sus. Pe podeaua de marmură, covoare orientale formau insuliţe de culori delicate. Privirea lui Griff rămase aţintită pe oglinda enormă care era agăţată deasupra mesei lungi. Scara interioară rotundă era o minune arhitectonică, mai ales dacă luai în considerare perioada în care era construită casa. Spaţiul era imens şi dădea impresia unei catedrale. Fără a scoate niciun cuvânt, bărbatul îi făcu lui Griff un semn din cap să-l urmeze. Din nou Griff avea impresia că Foster Speakman îl aştepta. Oare avea pe undeva, prin beciuri, amenajate camere de torturi cu bice şi alte ustensile? Când ajunseră la o pereche de uşi duble, valetul – pe care-l numea aşa în lipsa unui alt cuvânt mai potrivit – împinse ambele uşi pentru a le deschide, după care se dădu într-o parte. Griff intră în cameră, care, evident, era o bibliotecă, pentru că pe trei dintre pereţi se aflau rafturi de cărţi de la podea până la tavan. Cel de-al patrulea perete era un geam aproape de sus până jos, care dădea către pajişte şi grădinile cu flori. — Chiar mă întrebam. Griff se întoarse către vocea care se auzi pe neaşteptate şi fu surprins pentru a doua oară. Bărbatul care îi zâmbea şedea într-un scaun cu rotile. — Ce vă întrebaţi? — Cât de impunător, din punct de vedere fizic, eşti în realitate, spuse el, uitându-se la Griff, analizându-l din cap până în picioare. Eşti la fel de înalt pe cât mă aşteptam, dar nu la fel de masiv… desigur, nu te-am văzut decât de la distanţă, din tribună stadionului sau la televizor. — Televizorul îngraşă cu cinci kilograme. Bărbatul râse. — Asta ca să nu vorbim şi de umerii ataşaţi la tricoul de fotbal. Îi întinse mâna dreaptă. — Foster Speakman. Îţi mulţumesc că ai venit. Dădură mâna. Deloc surprinzător, mâna lui era cu mult mai mică decât a lui Griff, dar palma îi era uscată şi strânsoarea era fermă. Bărbatul apăsă pe un buton de pe scaunul lui cu rotile ultimul tip şi se îndepărtă. Vino şi ia loc! Îi făcu semn lui Griff să ia loc pe unul dintre scaunele aranjate confortabil, fiecare cu masă şi lampă. Când se aşeză, simţi dintr-odată că-l apucă dorul de mobilă de calitate asemănătoare pe care o avusese cândva. Acum, era obligat să-şi ţină pâinea într-un frigider care scotea un zgomot enervant. Aruncând o altă privire în jurul camerei şi mai apoi pe geam, se întrebă din nou ce dracu’ căuta el acolo, în acea vilă acoperită cu iederă care aparţinea unui handicapat. Probabil că Foster Speakman avea cu cinci ani mai mult ca el, ceea ce însemna că avea în jur de patruzeci de ani. Era destul de simpatic. Greu de spus cât de înalt era dacă ar fi stat în picioare, dar Griff îşi imagina că, probabil, avea undeva la un metru optzeci. Era îmbrăcat cu un tricou cu guler şi pantaloni kaki prinşi la mijloc cu o centură maro din piele, pantofi asortaţi şi şosete închise la culoare. Cracii pantalonului păreau să fie nişte baloane dezumflate, părând că nu este foarte multă carne să le umple. — Vrei ceva de băut? se interesă Speakman pe un ton plăcut. Surprins în timp ce se holba împrejur şi făcea speculaţii, Griff redeveni atent la gazda sa. — O coca-cola? Speakman se uită către bărbatul care îi deschisese uşa lui Griff. — Manuelo, două coca-cola, por favor. Manuelo era la fel de pătrăţos şi solid ca un sac de ciment, dar se mişca fără să facă vreun zgomot. Speakman remarcă privirea lui Griff aţintită asupra servitorului care se îndreptă spre bar şi începu să le toarne băutura. — Este din El Salvador. — Aha. — Chiar a venit pe jos până în Statele Unite. — Aha. — Are grijă de mine. Lui Griff nu-i veni niciun răspuns pe loc, deşi ar fi vrut să întrebe dacă Manuelo, în ciuda surâsului pe care îl arbora, avea o colecţie de cranii sub pat. — Ai venit cu maşina de la Big Spring astăzi? întrebă Speakman. — Avocatul meu m-a luat cu maşina de dimineaţă. — A fost un drum cam lung. — Nu m-a deranjat deloc. Speakman zâmbi. — Da, presupun că nu. Mai ales după ce ai stat înăuntru atâta timp. Aşteptă până când îşi luă paharul cu cola de pe tava mică, pe care Manuelo o întinse spre el, după care îşi luă şi el unul dintre paharele de cristal şi îl ridică: — Să bem pentru eliberarea ta! — Cu mare plăcere beau pentru asta. Manuelo ieşi prin uşa dublă, închizând-o în spatele său. Griff mai luă o înghiţitură de cola, simţindu-se stingher sub privirea curioasă şi scrutătoare a lui Speakman. Ce însemna asta? Invitase un fost deţinut la un pahar de discuţii? Toată scena îl făcea să se simtă extrem de inconfortabil. Se decise să nu mai lungească lucrurile aiurea şi aşeză băutura pe masa de lângă el. — M-aţi chemat aici să vedeţi de aproape un fost jucător de fotbal? Sau să vedeţi cum arată un tip care a fost condamnat la închisoare? — M-am gândit că, probabil, ai nevoie de o slujbă. Nedorind să pară disperat sau în nevoie, Griff ridică din umeri indecis. — Ai primit vreo ofertă deja? se interesă Speakman. — Niciuna care să mă intereseze. — Echipa Cowboys nu… — Nu. Şi nici vreo altă echipă. Mi s-a interzis accesul în Ligă. Cred că nu pot nici măcar să cumpăr un bilet la un joc al Ligii Profesioniste de Fotbal. Speakman dădu din cap ca şi cum ar fi hotărât deja că acela era felul în care viaţa lui Griff Burkett se aranjase. — Şi atunci, dacă nu poţi să faci nimic legat de fotbal, ce gânduri ai? — Am plănuit să-mi ispăşesc pedeapsă şi să ies din închisoare. — Nimic mai mult de atât? Griff se lăsă pe spătar şi ridică din nou din umeri, ca şi cum n-ar fi dat nicio ceapă degerată pe ce se întâmpla, după care se întinse după paharul de coca-cola şi mai luă o înghiţitură. — Am cochetat cu câteva idei, dar deocamdată nu am stabilit nimic sigur. — Sunt proprietarul unei linii aeriene. Sunsouth. Griff îşi stăpâni trăsăturile chipului, părând nici surprins, nici impresionat, când, de fapt, trăia ambele sentimente. — Zbor cu ea. Sau, mai degrabă, ar trebui să-ţi spun că zburam adesea în trecut cu Sunsouth, spuse Speakman zâmbind absent. Şi la fel fac şi o mulţime de alţi oameni. Mă bucur să-ţi spun asta. Griff aruncă o privire de jurâmprejur prin cameră frumoasă, privirea sa oprindu-se asupra lucrurilor de preţ, după care se întoarse către Speakman. — Sunt absolut convins că-ţi pare bine de asta. În ciuda remarcii grosolane a lui Griff, zâmbetul lui Speakman rămase neschimbat. — Te-am invitat aici ca să îţi ofer o slujbă. Griff îşi simţi inima tresărind de bucurie. Un om precum Foster Speakman îi putea face mult bine. Acum, îşi aminti de ce numele îi sunase atât de familiar. Speakman era o persoană extrem de influentă în Dallas, deţinând şi operând una dintre cele mai de succes antreprize din regiune. Faptul de a fi susţinut de el, chiar şi un mic semn de milă, avea să-l ajute foarte mult în a recâştiga unele dintre favorurile pe care le avea Griff în urmă cu cinci ani. Dar se strădui să-şi tempereze optimismul. Din câte informaţii avea tipul, la fel de bine ar fi putut să-l angajeze să cureţe tancurile septice ale avioanelor sale. — Ascult. — Slujba pe care vreau să ţi-o ofer te va elibera imediat de problemele financiare. Din câte am înţeles, proprietăţile tale au fost lichidate pentru a-ţi putea plăti amenda pe care Curtea ţi-a impus-o. Simţind că nu putea să mintă, Griff spuse: — Da, în marea lor majoritate. — Acele bunuri au fost folosite şi pentru a acoperi nişte împrumuturi substanţiale. Este adevărat ce spun? — Uite ce e, Speakman, pentru că se pare că ştii multe, n-are rost să ne mai jucăm. Am pierdut totul şi chiar mai mult decât atât. Asta voiai să auzi de la mine? N-am nici măcar după ce bea apă. — Atunci, presupun că o sută de mii de dolari îţi vor cădea tocmai bine. Surprins de suma vehiculată, Griff simţi cum iritarea i se transformă în suspiciune. Învăţase pe pielea lui, şi nu tocmai uşor, să fie circumspect la orice lucru care părea mult prea uşor de obţinut. Dacă ceva părea prea bun pentru a fi adevărat, atunci probabil că aşa şi era. — O sută de mii pe an? — Nu, domnule Burkett, spuse Speakman zâmbind şi amuzându-se. O sută de mii de dolari pentru a parafa înţelegerea. Ca să folosim un termen care probabil vă este mai mult decât familiar, ar fi ca un comision la semnare. Griff se uită la el, numărând în gând până la zece. — O sută de mii. De dolari americani. — În bancnote reale. Sunt ai dumneavoastră dacă spuneţi da la ceea ce vreau să vă propun. Griff îşi luă cu grijă glezna proptită pe genunchiul celuilalt picior şi-şi puse amândouă tălpile pe podea, încercând să câştige timp, în vreme ce mintea lui cerceta din toate părţile suma de bani şi cât de mare nevoie avea de ei. — Vă gândiţi să mă folosiţi că reclamă pentru liniile aeriene? Afişe pe stradă, spoturi la televizor şi chestii de genul ăsta? Nu sunt foarte înnebunit să pozez nud, dar totul poate fi negociat. Speakman zâmbi şi dădu din cap în semn de negare. — Înţeleg că astfel de bani constituiau o parte semnificativă a venitului dumneavoastră atunci când jucaţi în apărare la Dallas Cowboys. Se pare că jucătorul care purta tricoul cu numărul zece vindea o mulţime de produse cărora le făcea reclamă, dar mă tem că acum susţinerea pe care aţi putea să o acordaţi unui produs nu ar face decât să-i alunge pe cumpărători, nu să-i atragă. Deşi ştia că afirmaţia este adevărată, pe Griff îl enervă acest lucru. — Şi atunci ce aveţi în minte? Pe cine trebuie să ucid? — Nu este vorba de ceva atât de grav. — Dar nu mă pricep deloc la avioane. — Nu are nicio legătură cu linia aeriană. — Aveţi nevoie de un nou grădinar? — Nu. — Atunci nu mai am întrebări. Totuşi ce trebuie să fac pentru a-mi câştiga sută de mii de dolari? — Trebuie să o lăsaţi pe soţia mea gravidă.   [1] Naţional Football League – Liga naţională de fotbal american (n. Trad).    

TU EŞTI TATĂL COPILULUI MEU SANDRA BROWN Sînt însărcinată. Privirea lui Taylor MacKensie se opri brusc pe la jumătatea fluierului piciorului Riei Lavender, punînd capăt aprecierii lascive a membrelor ei splendide. îşi îndreptă privirea asupra chipului ei. Nu părea să-şi fi pierdut minţile, dar ori acest lucru se întîmplase totuşi, ori el nu auzise bine. Poftim? Sînt însărcinată, Tayior se lăsă încet pe spate în fotoliul său de piele şi făcu tot posibilul să strîngă destulă salivă să înghită. „Felicitări", nu părea un răspuns potrivit. Ea îi aruncase acele cuvinte ca pe nişte săgeţi. Afirmaţia era mai mult decît o descriere a condiţiei ei fizice. Reprezenta o provocare şi acea provocare se citea şi în ochii ei de un verde întunecat. Îţi mulţumesc că mi-ai spus, dar aş fi putut să aştept anunţul pentrubotez, spuse el tăios. Eşti primul care află. Există vreun motiv? Chiar unul foarte bun. Insinuezi că aş avea vreo legătură cu sarcina ta? Nu, nu insinuez nimic. Copilul .e al tău. Ria lavender era extrem de calmă, dar Tayior se încinse din cap pînă-n picioare. Putea să-şi ia gîndul de la a înghiţi prea curînd, căci glandele lui salivare erau blocate şi se îndoia că aveau să mai funcţioneze vreodată. Spre surprinderea lui, începu să rîdă uşor. E o glumă cumva? Deloc, domnule MacKensie. Farsa n-a fost niciodată genul meu preferat de comedie. Nici al meu, numai că aşa pare, spuse el categoric. Fii convins că nimeni n-o să dea buzna în biroul ăsta să-ţi pună o puşcă în spate. Nu m-ar mira nimic după chestia asta. Ce ţi-a venit să apari aici plinăde graţie şi să-mi arunci bomba asta? N-am apărut plină de graţie, spuse Ria cu calm. M~arn înscris înaudienţă, am urmat toate căile necesare pentru a sta de vorbă cu un consilier al primăriei şi... Domnişoară Lavender, scuză-mă, dar cînd un cetăţean al acestui oraşvine în audienţă la mine, mă aştept să discutăm despre legile privind impozitele sau mijloacele de transport. Poate că ar fi trebuit să te sun la biroul companiei, dar m-am temut sănu crezi că aş vrea să discutăm afaceri. El îşi trecu degetele prin părul des de un castaniu închis. Nu-mi vine să cred că vorbeşti serios. Cît se poate de serios. Nu-i o glumă proastă? Eu nu fac glume proaste, spuse ea cu un aer de superioritate. De unde naiba să ştiu asta? Nici nu te cunosc. Se priviră peste suprafaţa lustruită a biroului. Ria fu prilma care se uită în altă parte şi Tayfor zări o roşeaţă colorîndu-i obrajii. Era şi timpul, îşi spuse el, căci se simţise tulburat şi încins încă din clipa în care ea intrase. Era nevoie să o vadă roşind pentru a-şi da seama exact cît de mult o cunoştea, de fapt Mai ales că nu se mai întîlniseră decît o dată. Ah, scuzaţi-mă! Nu-i nevoie să vă scuzaţi. .Nu v-am înţepat cu scobitoarea? ~ Cîteva cusături şi o să fie ca nou, spuse el ridicînd din umeri indiferent şi sugîndu-şi degetul lovit. îmi pare rău, spuse Ria rîzînd. Nu face nimic. Vă rog să luaţi crevetele. Nici gînd. Dacă aţi pus ochii pe acel crevete, nici prin cap nu- mi trece să vi-l iau. Ria îi zîmbi acelui chip incredibil de frumos, care completa un trup superb. Înalt, subţire, îmbrăcat într-un costum din trei piese, cămaşă albă şi cravată roşie. Cravată roşie? Doar era Ajunul Crăciunului. Cravata şi batista asortată de mătase, ale cărei trei colţuri se zăreau ieşind din buzunarul de la piept, erau concesii pe care el le făcea acelei sărbători. Unde alţi bărbaţi ar fi părut caraghioşi datorită unei asemenea frivolităţi, el o purta foarte bine fără să-I fie ameninţată masculinitatea. La acest lucru contribuia şi zîmbetul larg care îi dezvelea dinţii de un alb imaculat. Inocent, deschis şi cald. Din ce în ce mai cald, sau focul din propriul ei pîntec era aţîţat de acel zîmbet şi de acei ochi albaştri uluitori? Ria Lavender, spuse ea-mutînd farfuria în mîna stîngă pentru a i-o puteastrînge pe a lui. Taylor MacKensie. El încă nu avea farfurie, doar scobitoarea de cocktail cu care fusese gata să străpungă acelaşi crevete spre care ţintise ea. îi strînse mîna. - Acel Taylor MacKensie? întrebă ea şi mîna ei ar fi vrut să rămînă cuibărită în acea strînsoare caldă şi fermă o veşnicie. Există vreun acel Taylor MacKensie? Ochii lui făcură riduri !a colţuri cînd zîmbi. îi plăcea exteriorul. Şi exteriorul îl plăcea pe el. Ravagiile lui îl făceau să pară drăguţ. Deşi maxilarul acela pătrat numai drăguţ nu putea fi considerat. Sînteţi celebrul consilier de primărie MacKensie, candidat pentru funcţiade primar? El făcu o plecăciune rigidă. El şi nimeni altul. Încîntat, doamnă Lavender. Ria îşi lăsă capul într-o parte. Foarte inteligent. Ce anume? „Doamnă Lavender". E evident că vreţi să mă faceţi să vă spun dacăsînt căsătorită sau nu. El îşi coborî glasul foarte mult. Suspansul mă omoară. Este domnişoară şi niciodată n-a fost doamnă. Nemaipomenit, spuse el pocnind din degete. Totdeauna am avut unnoroc fenomenal. Încîntaţi de ce vedeau, rămaseră cu privirile aţintite unul asupra celuilalt pînă cînd cineva îl înghionti pe Taylor pe la spate. Mai vreţi creveţi? o întrebă el politicos. Am nfiîncat destui deja, dar mulţumesc. El îşi aruncă privirea peste masa încărcată cu delicatese. Atunci, curcan? Riei îi plăcea ce simţ al umorului avea. Deocamdată nu existase nimic în legătură cu el care să-i displacă. Şi îi plăcea curcanul. îi aruncă un zîmbet fermecător şi spuse: ~ Te rog. îşi luă şi el o farfurie şi începură să se servească, deşi acum mîncarea era ultimul lucru la care se gîndeau. Petrecerea organizată cu ocazia acelei sărbători de familia Graham devenise interesantă. Fiecare din ei venise din obligaţie şi îşi pusese în gînd să plece destul de repede. Taylor uită, însă, de scuza pe care intenţionase să le-o prezinte gazdelor, iar Ria era bucuroasă că nu mai trebuia să născocească una. Unde ne aşezăm? întrebă Taylor aruricîndu- şi privirea prin încăpereaaceea aglomerată, în căutarea a două locuri libere alăturate. Era cîte un scaun liber din loc în loc, dar el nu păru înclinat să sugereze nici unul din ele, ceea ce îi făcu plăcere Riei, care îl întrebă subit: Tu eşti tatăl copilului meu Cît de amabil ai de -gînd să fii? Pot să fiu extrem de nepoliticos şi, totuşi, să dorm noaptea, îi zise elaruncîndu-i un zîmbet diabolic. Atunci, urmează-mă. Făcîndu-: cu ochiul conspirativ barmanului, Taylor luă o sticlă de şampanie rece şi două pahare şi o urmă pe Ria care se îndreptă spre scară. Un covor persan era ţintuit de trepte cu nişte vergele din alamă, dar scara părea, totuşi, modernă datorită construcţiei în consolă. -Ai o „rochie de-a dreptul superbă, remarcă el în timp ce urcau. Ea îi aruncă o privire peste umăr. Ochii lui erau - aţintiţi asupra spatelui ei, dezgolit datorită decolteului foarte adîric al rochiei albastre plină de paiete. Şi în faţă era decoltată, coborînd adînc între sîni. Fusta era strimtă şi lungă pînă la genunchi. Mijlocul îi era strîns cu un cordon din acelaşi material cu rochia. Umerii căptuşiţi purtau un model din paiete argintii. O agrafă asortată îi finea o parte a părului lung şi drept. Mulţumesc. Cu plăcere. Scările duceau spre o galerie de unde se vedeau camerele de dedesubt. - O idee grozavă, spuse Taylor privind împreună cu ea în jos, la mulţimea gălăgioasă. Mă bucur că eşti de acord. Rămaseră o clipă lîngă balustradă, privindu- se. El părea mai pofticios după buza ei de jos decît după orice fărîmă de mîncare de pe farfurie. Ei i-ar fi plăcut, cu siguranţă, să fie ciugulită. Pe aici, spuse ea răguşită puţin şi îl conduse într-o încăpere spaţioasă,luminată doar de focul unui cămin şi de pomul de Crăciun uriaş care se afla într-un coif. Camera en mobilată cu canapele şi fotolii albe, din piele, extrem de moi şi de confortabile. Covorul gros de culoare crem aproape că înghiţi tocurile înalte ale pantofilor din satin negru ai Riei. Aceasta traversă încăperea şi îşi puse farfuria pe măsuţa de cafea acoperită cu sticlă. întrerupătorul e în stînga ta, îi spuse ea lui Taylor, care rămaseînmărmurit în prag, uitîndu-se în jur apreciativ. Dar, dacă ai mîinile ocupate, aprind eu lumina. Te deranjează dacă o lăsăm aşa? Susţinîndu-i privirea, ea scutură din cap. De fapt, prefer aşa. Şi eu la fel. Veni lîngă ea, între canapea şi cămin, şi, printr-o înţelegere tacită, se aşezară pe jos. Ria îşi strînse picioarele sub ea, iar Taylor se rezemă cu spatele de canapea şi îşi ridică un genunchi. Desfăcu sticla de şampanie cu dexteritate, astfel încît dopul sări cu zgomot, dar lichidul nu se vărsă. Ria îşi înclină capul în semn de salut faţă de priceperea lui şi îşi ridică paharul. El i-l umplu. Cînd fu şi al iui plin, îl ridică spre al ei. Crăciun fericit, Ria. Crăciun fericit, Taylor. Privindu-se pe deasupra paharelor, băură şi se linseră pe buze. E mult mai bună decît punciul cu şampanie. Hm, spuse ea lăsînd lichidul acela efervescent să-i inunde gura înaintede a-i înghiţi răceala. Nimic nu e mai bun ca originalul. Taylor luă un aperitiv cu o măslină. De unde ai ştiut de camera asta? Eu am proiectat-o. Evident impresionat, el îşi înălţă uşor sprînce- nele. Decoratoare de interioare? Nu. Am sugerat doar cum să fie decorată. Eu ani fosî arhitecta. Tu ai fost arhitecta care a proiectat casa asta? .Ea încuviinţă. Mestecînd o roşie umplută cu salată de raci, Taylor îşi aruncă din nou privirea prin încăpere, văzînd-o cu alţi ochi acum. Începînd de la covorul de sub ei şi pîriă la tavanul înalt, li plăcea ceea ce vedea. Ria îşi dădu seama, de acest lucru după felul în care ochii lui zăboveau asupra fiecărui detaliu. Se aştepta ia un compliment, aşa încît, cînd îi auzi spunînd „Ninge", fu surprinsă. îşi dădu capul pe spate şi văzu că fulgi mari şi pufoşi se aşezau pe luminatoarele de deasupra capetelor lor. Ce minunat, un Crăciun alb, spuse ea visătoare. .. ~ Sînt tentat să-incep să cînt. Vrei? Ştii să cînţi? Reuşesc foarte bine sub duş. Atunci, mai bine, nu. Nu crezi că ştiu să cînt? Va trebui să mă însoţeşti sub duş ca să te convingi. Ria sorbi calmă din paharul de şampanie. Aluzia nu era jignitoare. Zîmbetul iui era prea dezarmant şi, totuşi, sexy, exact cum intenţionase Punîndu-şi paharul jos, ea îi privi printre gene. Eşti la fe! de periculos precum se spune, domnule MacKensie. Cine spune? întrebă el adulmecînd suspicios pasta de arişoa. Toată lumea care te acuză că eşti .uri Don Juan. Ah, ei, spuse el ridicînd din umeri indiferent, atît faţă de afirmaţia ei, cjtşi faţă de aperitivul pe care îi puse înapoi pe farfurie. Adversarii mei politici au răspîndit aceste zvonuri. Sau femeile nemulţumite. Cred că no sînt prea multe, spuse el zîrnbind cu tristeţe,. N-am vrut să spun că n-ai ii un politician şi un om de afaceri serios, zisesa cu sinceritate. Ştia din ziare că era proprietarul unei companii producătoare de articole electrice. In ciuda noroiului pe care îi aruncă adversarii tăi, cred că o să cîştigi alegerile. Vei vota pentru mine? Dacă-mi mai pui şampanie, spuse ea şi îi întinse paharul cu cochetărie. Ei i-1 umplu,'după care făcu acelaşi lucru şi cu  al său. Aş dori ca toate voturile să fie obţinute ia fel de uşor. De ce o să votezipentru mine? Pentru că gîndeşti modern. Poate puţin prea sincer şi agresiv. Bleeker m-a numit un „dur". Ea rîse cînd auzi părerea adversarului său. Descrierea se potriveşte, deşi sînt sigură că Bleeker n-a vrut să-ţi facăun compliment. Nu cred că ai lăsa pe cineva să-şi bată joc de tine. Ai dreptate. Am crescut într-o suburbie, un puşti ca toţi puştii, dar le veneam de hac ticăloşilor. îmi dai impresia unui om de acţiune. Unii se tem de schimbare, dar eudemult sînt de părere că oraşul ăsta are nevoie de ceva schimbări. - Sper doar că o să-i pot urni pe toţi nătărăii din consiliul primăriei. Dacă voi fi ales, mormăi el şi, peste cîteva secunde, adăugă pe acelaşi ton: La naiba. Ce este? Pînă la urmă am uitat să-mi pun curcan. Uite, ia de la mine, spuse ea întinzîndu-i farfuria, dar el ridică ambele mîini. Nu, zău, nu se poate. Era ea ameţită sau protestul lui era prea exagerat şi caraghios? Haide. Insist. în fond, eu ţi-am luat crevetele. Apucă o bucăţică de carnealbă şi i-o întinse. El se uită la ea de parcă ar fi fost ultima fărîmă de mîncare de pe pămînt şi el nu era demn să o mănînce. L-ai cîştigat într-o luptă dreaptă. Te rog, spuse ea apropiindu-şi mîna de gura lui. Bine, dacă insişti. Muşcă din bucata aceea gustoasă de piept de curcan. Riei nu îi trecuse niciodată prin cap că dinţii puteau fi sexy, dar simţi muşcătura chiar în stomac. Era o senzaţie extrem de tulburătoare. îi simţea răsuflarea caldă pe degete. Carnea era atît de fragedă, încît putea fi tăiată cu furculiţa, dar el mişcă din cap într-o parte şi într-alta de parcă ar fi vrut s-o reteze. Ea simţi un gol în stomac atît de puternic, de parcă ar fi coborît brusc pe panta cea mai abruptă a unui carusel. Delicios, spuse el. Bun şi gustos. -Îhî. Ea îşi dădu seama că el îi privea gura. Ochii lui nu clipeau, exact ca aceia ai unei pisici sălbatice şi ea se simţi vulnerabilă sub acea privire albastră. Mîna îi tremură uşor cînd se întinse spre piciorul paharului de şampanie. El încetă să o mai privească abia cînd ea se mişcă, rupînd vraja. Pomul ăsta îmi place mai mult decît cei de jos, spuse el. Ria se bucură că el schimbase subiectul. îi uşura tensiunea din piept. Zgomotul de jos se auzea îndepărtat. Din cînd în cînd, cîte un hohot de rîs străpungea liniştea din jur, dar, în general, singurul sunet din încăpere era al lemnelor din cămin şi şoapta ispititoare a hainelor de seară ori de cîte ori se mişca unul dintre ei. O atmosferă gen scoate-ţi-pantofii-şi-relaxează-te se lăsase asupra lor. Ea nu se mai simţise niciodată atît de relaxată. Nici atît de emoţionată. Ca o precauţie, îşi ţinu pantofii în picioare. Se uită la pomul de Crăciun. Rămurelele lui verzi şi frumos mirositoare fuseseră decorate cu beculeţe care licăreau, globuri de sticlă, beteală şi batoane de zahăr candel. Şi mie îmi place mai mult, spuse ea. Prefer ceea ce e mai demodat. Nu contează decît dacă îi poţi simţi mirosul. Exact. Cel de jos, din living-room, e superb, dar atît de formal. .. De neatins. A fost aranjat de un decorator profesionist. Dar îţi dai seama că ai caseil-au gătit pe acesta. Ornamentele sînt aşezate inegal. Gazdele, soţii Graham, aveau cîţiva copii şi numeroşi nepoţi. Ria îşi putea imagina rîsetele, glumele pline de afecţiune, ţipetele de plăcere care aveau să răsune între pereţii aceia a doua zi dimineaţă, cînd urmau să se deschidă numeroasele pachete. Aplecîndu-se mai aproape de ea, Taylor şopti: Dacă te uiţi mai bine, vezi că unele sînt stricate. Ea încuviinţă visătoare. Dar sînt cele mai îndrăgite. Cu cît mai vechi, cu atît mai bune. Amintesc de zilele de Crăciun din anii trecuţi şi nu vor fi aruncate niciodată. El îi atinse obrazul cu degetele. Doamna arhitect e sentimentală. Ea se înfioră de plăcere. Trebuie să recunosc. Renunţînd la a pretinde că mănîncă, îşi abandonară farfuriile. O altfel de foame pusese stăpînire pe ei, Nu avea nici un sens să o nege. Taylor o privea fix. - Nu m-am mai bătut niciodată'în scobitori cu o persoană afrt de drăguţă ca tine. Eşti sigură că eşti reală? Riei îi stătea pe limbă să-i spună: „Atinge-mă să te convingi", dar nu o făcu. El părea gata să treacă la atac. Dacă zvonurile erau adevărate, Taylor MacKensie nu avea nevoie de încurajări. Fie că erau răspîndite de adversarii săi politici din răutate sau nu, trebuiau să aibă vreo bază reală. Ria era prea cu capul pe umeri ca să se lase fermecată de cîteva cuvinte şi de un zîmbet seducător. Dar se simţea prea bine pentru a-l respinge, aşa că hotărî să menţină totul într-o atmosferă amicală şi plăcută. Ah, sînt cit se poate de reală. Ceea ce n-ai ştiut a fost că stomacul meuscotea nişte sunete extrem de lipsite de delicateţe cînd am zărit crevetele acela trandafiriu, spuse ea. -. Taci, acum, zise el astupîndu-i gura cu degetul. Mă faci să-mi lase gura apă. Pauză! îşi spuse Ria. Destul cu flirtul. Nu mai era inofensiv. Taylor MacKansie o făcea pe ea să-i lase gura apă. Camera slab luminată, şemineul, atmosfera sărbătorii de Crăciun aveau un efect periculos asupra ei. Simţea cum îşi pierde controlul şi ştia că trebuie să şi-l recapete. Poate ar fi bine să coborîm. El se încruntă, dar păru să-şi dea seama că era o idee bună. Situaţia le scăpa din mînă prea repede. Şi eu cred că ar fi bine. Sînt o mulţime de alegători acolo. Se ridică şi îi întinse mîna, pe care ea o acceptă bucuroasă. Ar fi trebuit să mănînce mai mult, căci şampania îi urcase direct la cap. Şi se scursese şi în picioare, acestea fiind, dintr-odată, nesigure. Se clătină uşor cînd se ridică, dar el o cuprinse pe după mijloc, lipind-o de el pentru cîteva clipe. - E în regulă? o întrebă cu o voce joasă care ei îi aminti de sunetele scoase de un animal în perioada de împerechere. Da, e în regulă. El îi dădu drumul, dar ea îi simţi ezitarea. Coborîră luînd şi farfuriile. îmi place casa, spuse el. E ceva inedit. Modernă, fără să fie rece. Mi-a plăcut cum a ieşit, spuse Ria cu modestie. N-o asculta. Se întoarseră amîndoi cînd auziră glasul gazdei lor. îmbrăcată într-o rochie de tafta ecosez care foşnea la.fiecare pas, doamna Graham îi aruncă un zîrnbet Riel şi o îrnbrăţişă cu afecţiune. E mult prea modestă, Taylor. Mă bucur foarte .mult că ai cunoscut-o pecea mai ingenioasă şi mai originală arhitectă a oraşului nostru. Am organizai: această petrecere numai cu scopul- de a-! prezenta capodopera. - Cred că aveţi un gusî excelent, spuse Taylor zimbind in felul sau. fermecător. Âtît in ce priveşte casele, cat şi arhitecţii. Doamna Graham o luă pe Flia de braţ şi o îndepărtă de Taylor.,. - O prietenă de-a mea arde de nerăbdare să te cunoască. Moare de invidie din cauza casei şi ar vrea şi ea una. Are o proprietate superbă ~ pentru numele iui Dumnezeu, Taylor, nu fi atît de posornorît. O să vorbeşti cu Ria mai tîrziu. Acum, fii drăguţ şi plirnbă-te puţin. Cred că o parte din bărbaţi joacă biliard. Reveni iîngă Ria trei sferturi de oră mai tîrziu,. O văzu în mijlocul unui grup strîns în jurul pianului mare şi alb. Taylor străbătu mulţimea pentru a ajunge iîngă ea şi pentru a i se alătura în cîntatul unui colind vechi. Bună. Bună. Ai jucat biliard? Da. Şi am cîştigat. Dar nu rni-am luat banii. Totdeauna de Crăciun sînt filantrop. începu un alt colind pe care îi cîntară şi ei. La mijlocul celui de ai doilea vers, Ria spuse: - Ai avut dreptate. Nu.,, Poftim? Nu te aud, spuse el şi se apleca destui de mult pentru ca buzeleei să-i atingă puful de pe lobul urechii. Ai avut dreptate, repetă ea, iar cînd el o privi nedumerit, ea adăugă: Nuştii să cînti. El rise şi îi strînse cotul. El luă haina lungă din blană de vulpe argintia din rnîna cameristei şi i-o puse pe umeri, aruncîndu-şi paltonul pe braţ. Porniră apoi spre uşa ele la intrare, unde soţii Graham îşi luau la revedere de la oaspeţi. A fost minunat. Vă mulţumesc foarte mult că m-aţi invitat, le spuse Riacelor doi şi o sărută pe doamna Graham pe obraz. Aceasta o bătu uşor pe mînă. Petrecerea a fost minunată pentru că această casă e minunată, şi casamea e minunată pentru că tu eşti minunată. Iar dacă te gîndeşti cumva că o să te las să pleci singură pe vremea asta, te înşeli amarnic. Sînt obişnuită să conduc pe zăpadă! exclamă Ria. Dar nu pe gheaţa asta pe care în mod greşit o numim drum, spusedomnul Graham. Voi fi îneîntat să o conduc acasă, spuse Taylor cu curajul unui voluntardin Alamo care trecea linia marcată cu sabia pe nisip. Excelent, spuse doamna Graham zîmbind larg. Dragul meu, să ai grijăsă contribui ia fondul pentru campania lui Taylor, îi zise ea apoi soţului. - Bine, dar maşina mea? protestă Ria, care nu era obişnită să i se poarte de grijă ca unui copil. O să trimit pe cineva mîine să ţi-o aducă. Acum ar fi timpul să plecaţi pînă nu se lasă şi mai mult gerul. 'Noapte bună, dragilor, şi un Crăciun fericit. Soţii Graham le făcură cu rnîna veseli şi îşi îndreptară atenţia asupra altor oaspeţi care plecau. Nevrînd să provoace o scenă, Ria nu avu de ales şi se supuse imboldului dat de Taylor cotului ei. Nu te superi, nu? o întrebă el aplecîndu-şi capul în ninsoarea puternică. -Nu. Tu? Bineînţeles că nu. Te-au pus în faţa faptului împlinit. N-ai prea avut de ales. Ba sigur că aveam, doar ţi-am spus mai devreme că pot. fi extrem denepoliticos, zise el şi îi strînse cotul puţin mai tare. Şi, în plus, chiar dacă n-ar fi spus ei, tot m-aş fi oferit să te conduc. Nici mie nu mi-ar fi plăcut să ştiu că mergi singură pe vremea asta. Sînt sigură că mă pot descurca. El îşi ridică privirea spre cer. Nu-i joacă. Şi nu uita, spuse el strîngîndu-i cotul, ştiu cîtă şampanie ai băut.Rîzînd, trecură pe lîngă un şir lung de maşini parcate pe alee pînă ajunseră la o Corvette nouă. Căutîndu-şi cheile în buzunar, el îi spuse: Ştii, eu tot nu sînt sigur că eşti reală. Eşti superbă, talentată,deşteaptă, nostimă. Ai propriile tale bijuterii şi... Astea? întrebă ea arătînd spre cerceii cu diamante. Sînt false. Dar asta nu e, spuse el trecîndu-şi degetele peste gulerul hainei de blană.Ca să-i ţină mai cald, ea şi-l ridicase pînă aproape de urechi. .Haina fusese singura extravaganţă pe care şi-q permisese cînd se angajase la cea mai prestigioasă firmă de arhitecţi din oraş. Preferase să se învăluie în cîţiva yarzi de vulpe argintie decît să se închidă în interiorul de piele al vreunei maşini de lux. Ai deja propria- ta haină de blană, pe deasupra tuturor celorlaltecalităţi. Trebuie să fie ceva în neregulă cu tine, spuse el privind-o prin . ninsoare. Poate că ai dinţii cariaţi. Ea îl ciupi uşor de nas după care urcă în maşină. Drumul era mult mai periculos decît se aşteptase ea. Era bucuroasă că soţii Graham insistaseră să meargă cu cineva, deşi nu credea - că Taylor MacKensie era cea mai bună alegere. Se simţea ameţită. Urechile îi ţiuiau şi nu era ecoul clopotelor de la biserică. Nu era sigură nici că toate cele zece degete de la picioare mâi erau la locul lor. Poate pentru că mersese pe zăpadă în pantofi de seară. Dar cum îşi putea explica faptul că, în rest, îi era foarte cald? Era adevărat că radiatorul maşinii funcţiona, dar căldura pe care o simţea ea provenea de sub propria-i piele. îşi spuse că băuse prea muit, sau atracţia lui Taylor MacKensie o îmbătase. Oricum, îi era ruşine că se purtase atît de prosteşte. Ştergătoarele se mişcau la fel de hipnotic ca un metronom. Fulgii de zăpadă dansau veseli în lumina farurilor. Noaptea avea un aer ireal. Dar dacă toate acestea erau fantezii, cine avea nevoie de realitate? De ce să nu se bucure de acea atmosferă atîta timp cît dura? Muzică? Poftim? întrebă ea şi el arătă din cap spre radio. Da, te rog, spuse eaapoi şi îi făcu cu ochiul: Dacă promiţi că n-o să cînţi şi tu. Se parg că toată lumea cîntă colinde în seara asta, spuse el după cecăută cîteva posturi. Mie-mi place. Mă bucur să le aud o dată pe an.- Şi mie. Cum de îfi petreci Ajunul Crăciunului singură? o întrebă ei deodată. Aş fi crezut că o duzină de pretendenţi au aşteptat la uşa ta. implorîndu-te să-ţi petreci cu ei această seară. Ria îi mulţumi în gînd pentru compliment. Bărbatul cu care mă văd e plecat. Există un bărbat? Da, şi are o mamă foarte în vîrstă în Florida, îşi petrece sărbătorile cu ea. .. Taylor digeră informaţia fără să spună nimic. Părinţii? S-au hotărît să plece în Anglia la nişte prieteni. Nu prea voiau în aceastăperioadă, dar eu i-am îndemnat să o facă. în fond, Ajunul Crăciunului e o seară ca oricare alta. Chiar crezi asta? o întrebă el aruncîndu-i o privire. Ea îi susţinu privirea puţin timp. Nu, spuse ea încet, scuturînd din cap, dar nu voiam ca ai mei să-şirateze călătoria din cauza mea. Şi bărbatul? Nu voiam să mă simt vinovată că-şi neglijează mama. Pentru a nu mai discuta despre ea, îl întrebă: Dar tu? De ce eşti singur? N-ai familie? Pe tata, dar el are o altă familie acum. El şi Janey locuiesc la LosAngeles. îi spuse că tatăl lui se recăsătorise cu o femeie mult mai tînără după moartea mamei lui şi că aveau doi copii împreună. Am un frate şi o soră vitregi îndeajuns de mici pentru a-mi putea fi copii.Sînt totdeauna binevenit acasă la ei, dar cred că prezenţa mea acolo îi face pe toţi să se simtă prost, temîndu-se să nu spun sau să nu fac ceva ce nu trebuie. Prieteni? Se referea la prietene, în mod clar, şi se urî pentru faptul că voia să ştie. Am fost invitat la schi împreună cu un grup. Cît de mare? El zîmbi dîndu-i de înţeles că ştia ce urmăreşte. Din şapte persoane. Printre care şi cea cu care mă văd. Dar amrenunţat în ultima clipă. De ce? V-aţi certat? Nu. Alaltăieri mi-am sucit glezna la tenis şi m-am gîndit că ar fi stupid sămerg aşa la schi. Atunci ne-am certat. Şi a plecat fără tine? El ridică din umeri. E o -persoană foarte independentă. Ciudat cum Crăciunul poate fi ori haotic şi exuberant, ori pustiu şi trist. Depinde dacă e petrecut cu cineva sau de unui singur. Cred că da. Deşi ar putea fi îngrozitor dacă ar fi petrecut cu o persoanăpe care nu o iubeşti sau nici n-o' placi măcar. Cred că ar fi mai groaznic decît clacă îl petreci singur. Ria îl dăduse adresa cînd plecaseră de la familia Gra aşa că ei merse direct fără să ceară lăm Tîhăruî şl uşuraticul candidat pentru funcţia ae primar-îş! cunoştea oraşul foarte bine. Oprind în fata casei ei, ei răsuci cheia în usa si îşi încetară activitatea - Aş putea... lartă-mă. ~ Şi eu te rog să mă-scuzi. Doamnele întîi. Voiam să spun doar că-ţi mulţumesc pentru că m-ai adus acasă. . ....Taylor întoarse capul şi privi prin parbrizul care se acoperea repede cu zăpadă. Ria îl. văzu muşeîndu-şî obrazul prin interior. El o privi din nou aproape imediat. Aş putea fi convins să beau o cafea. Ea ezită doar cîteva clipe, după care încuviinţă". El coborî şi veni să-i deschidă portiera. Degeţele iui o fineau cu fermitate de braţe în timp ce înaintau pe aieea alunecoasă. Ria scoase cheia din poşeta argintie şi deschise uşa. Aerul caid din interior îi îmbrăţişa pe aniîridoi ca un prieten vechi şi drag. Ria apăsă pe întrerupător,, Lampa de pe masă nu se aprinse, exact aşa cum se aşteptase. în schimb, se aprinseră beculeţele din'pomul de Crăciun. Ah, am uitat că am conectat instalaţia electrică la priza activată deîntrerupătorul ăsta, Ar fi trebuit să. pui un electrician să facă asta, zise el. Frumos pom. Mulţumesc. ~ în genul demodat, Lăsînd-o iîngă uşă, - el 'se duse spre şemineu/ uncie cărbunii roşiatici mai pîipîiau sub lemnele arse. Dădu ecranul la o parte, împrăştie cenuşa cu un vătrai şi puse doi buşteni care se aprinseră imediat. în lumina focului, fulgii de zăpadă topiţi din părul- şi de pe umerii lui sclipeau ca nişte diamante. El se întoarse şi se uită la ea. Ochii lui, chipul umbrit şi pasul lui hotărît cînd veni spre ea o făcură să tremure. Mă duc să pun de cafea, spuse ea cu răsuflarea tăiată, dar el o prinse de mînă.'-Ria? . Poftim. Ai zăpadă în păr, şopti el şi ea scutură din cap. El privi mişcarea senzuală a părului ei liber. E superb. Negru ca noaptea. Atît de strălucitor şi de mătăsos. Atît de seducător.Seducător era felul în care el îşi trecea degetele prin părul ei şi M răsfira pe umerii hainei de blană, îşi spuse ea. Privirea lui îi-alunecă pe faţă, pe" gît, pînă în .adîncul decolteuiui. Ria se înfiora. O să se încălzească imediat, spuse ea. Iubito, e deja cald." . "Vocea lui îi amintea de zumzăitul scăzut .al motorului maşinii. Puterea ascunsă în el era ţinută sub control. O mişcare greşită şi putea să devieze. Venind mai aproape, el îi luă faţa în mîini şi îi mîngîie obrajii reci cu degetele mari, încălzindu-i instantaneu. îşi plecă appi capul şi îşi plimbă buzele peste ale ei. Primul lui sărut fu uşor şi cercetător. Următorul fu ferm şi cercetător. Ria icni şi îşi feri capul repede. îmi pare rău, spuse el. Nu aveam nici un drept să fac asta. Doar că... lanaiba, am vrut să te sărut. - Ea îşi ridică din nou faţa spre el. Avea impresia că nu mai are oase şi se simţea uşoară ca aerul. Ochii li rămăseseră deschişi doar pentru -că erau lacomi să-l privească. Nu te scuza. Doar e Ajunul Crăciunului. ,.în cazul ăsta . . Ai avut dreptate, Ria, îi spuse el -cu un glas răguşit, mîşcîndu-şi buzelepeste gura ei umedă. Nimic nu e mai bun ca originalul. O trase la. piept şi mîinile lui o mîngîiară prin haina de blană pe care o azvîrli apoi ca pe o capă de matador. Aceasta ateriză pe canapea, la cîţiva paşi de ei. Mîinile lui curioase şi nerăbdătoare începură să o pipăie. îi exploră valea adîncă a şirei spinării, şoldurile, pulpele - partea din spate, laterală şi din faţă a acestora. Ea scoase un sunet de uimire cînd el îşi lipi palma de partea inferioară a trupului ei. Taylor nu îşi mişcă mîna-şi îi privi chipul cu o întrebare mută în ochi. Ea gîfîia uşor printre buzele întredeschi şi umede. Pieoapele i se ridicară uşor cînd ea isi înălţă privirea spre el şi, îşi mişcă trupul înainte, umplîndu- i palma cu triunghiul feminităţii ei. Amîndoi gemură de durerea delicioasă a dorinţei. El o mîngîie, o apăsă, căutînd sursa căldurii ei. în timp ce se sărutau cu disperare, el îşi scoase haina. Ria avu impresia că vesta lui trebuia să fi avut cel puţin,o mie de nasturi, dar, în cele din urmă, aceştia se desfăcură şi mîinile ei îi mîngîiau pieptul prin cămaşa albă de mătase. Ei îi puse mîinile pe umeri şl îi trase rochia încet în jos. Vîrfurile degetelor îi alunecară pe gît şi pe claviculă. Ea îşi dădu capul pe spate şi el îi sărută gîtul. Gura lui era deschisă, fierbinte şi extrem de posesivă. Ria începu să-i descheie nasturii de la cămaşă după ce i-o scoase din pantaloni. Cînd îi descheie pe toţi, îşi strecură degetele prin părul de pe pieptul lui. Se delecta cu pielea lui care vibra. Înconjurînd-o cu mîinile, el îi trase fermoarul rochiei. Corsajul îi căzu pînă Ia mijloc. Nu purta nimic pe dedesubt. în mod instinctiv, ea dădu să se acopere, dar el îi îndepărtă mîinile cu blindaje. - Nu te rog, şopti el. Eşti superbă. Fermecat, urmări mişcarea dulce a sînilor ei cînd ea îşi scoase mînecile .strimte.' El o atinse extrem de uşor cînd îi luă sinii în mîini. Apoi îşi lăsă mîinile să alunece în jos pe braţe pînă Ia încheieturi. Atunci, îi ridică mîinile şi i le împreună pe după gîtul lui. O ţinea strîns, piele lipită de piele. Pentru moment, era de ajuns. Dar apoi, gemetele Iw de plăcere deveniră răguşite de dorinţă. El îi mîngîie sînii, frecîndu-i sfircurile cu pricepere. Ridică unul la gură şi îl înconjură cu buzele. Limba lui umedă şi aspră îl făcu să se întărească imediat. Murmură ceva despre supt, după care îşi puse cuvintele în aplicare. Dorinţa o învăluia pe Ria cu fiecare mişcare a gurii lui. Cînd e! îi desfăcu cordonul şi îi trase rochia peste şolduri, singurul ei protest'fu că nu a făcut-o mai repede. Rochia acoperită în întregime de paiete alunecă la picioarele ei şi ea trecu peste acei morman sclipitor purtînd doar un portjartier negru, o pereche de bikini, negri şi ciorapi de mătase în pantofii cu tocuri înalte. . ' Taylor înjură uşor. Probabil că Moş Crăciun crede că am fost foarte, foarte cuminte, spuseel cufundîndu-şi toate degetele în părul ei negru şi pîrjolindu-i gura cu un sărut lung şi apăsat. Ridicînd-o în. braţe, o duse pe canapea. Privind-o cum se întinde peste haina de biană, el se dezbrăcă de restul veşmintelor. Gol şi minunat ele viril, se întinse lîngă ea. -Nu-i nici un secret că te doresc, spuse el strecurîndu-şi rnîna pe sub bikinii ei. Tu mă doreşti, Ria? Trupul ei spunea da.Degetele lui se cufundară în bogăţia ei umedă, dar voia să audă cuvintele rostite de gura ei frumoasă şi sexy. Spune-mi. . Da, te doresc. . Atunci, el se strecură între pulpele ei şi ea îşi trecu braţul pe după gîtul lui, trăgîndu-l mai aproape. Buzele li se uniră exact în clipa în care sexul lui tare, neted şi plin pătrunse adînc în ea. Cum s-a putut întîmpia aşa ceva? întrebă Taylor încruntîndu-se.- Tată! tău n-a avut niciodată o discuţie cu tine ca între bărbaţi despre păsări şi albine? îl.întrebă Ria cu dulceaţă în glas şi cuta dintre sprâncenele iul se adînci şi mai rnull Dacă da, atunci ştii cum s-a putut întîmpia. continuarea o gasiti aici....