Sandra Brown carti

trebuie sa incep sa lucrez si eu la o carte..."o noapte cu Sandra Brown" ..va fi un best-seller si deja imi fac probleme despre cum ma va vor schimba banii, celebritatea si milioanele de femei ce imi vor scrie strecurand chemari printre cuvinte de admiratie ..poate imi trag si o secta ca escrocul de Osho si o sa stau pe un tron inconjurat de admiratoare ce ma privesc in extaz gata sa imi implineasca orice dorinta...ei, da, la fel ca multi alti natarai, si eu am vrut demult sa scriu ..o data era sa scriu cartea "toata lumea vrea sa ma futa"...tot cu femei, ca ele plateste carti,  dar m-am oprit la timp, cred ca si de tura asta voi proceda la fel, nu pricep de ce, dar prefer sa raman un fraier oarecare

Buna seara,pentru a citi mai departe la Attachments  dati pe numele cartii si o puteti descarca in calculatorul dumneavoastra

Capitolul 1     - Acesta-i ultimul avertisment, Barnes, spuse Megan Lambert pe un ton care-l făcu pe subalternul ei să se foiască neliniştit pe scaun. E puţin spus că s-a supărat clientul. Mi-a zis că nici măcar n-ai adus vorba de emisiunea de­dicată muzicii country. Ar fi cumpărat o tonă de reclame pentru spaţiul ăla de o oră şi jumătate. Tânărul era foarte agitat şi evita să se uite în ochii ei pătrunzători. Îşi drese glasul, emoţionat: - Pur şi simplu, nu m-am gândit că... Se auzi un zgomot neaşteptat de puternic când palma lui Megan izbi blatul biroului din lemn de esenţă tare. - Exact asta ziceam şi eu. Nu ai gândit deloc. E a treia oară în tot atâtea săptămâni când mă iau de tine. De fiecare dată când procedezi într-un mod atât de neprofesionist, postul de televiziune pierde mii de dolari. Megan se ridică de pe scaun şi se duse în faţa biroului, sprijinindu-şi coapsele ferme de marginea lui şi încrucişându-şi gleznele fine. - Ba mai mult, când o dai în bară, eu ies cea mai şifo­nată din toată afacerea. Trebuie să-i spun directorului de post că nu ne încadrăm în buget, iar el are să mă facă albie de porci. Ai prins ideea, Barnes? - Păi, da. - Şi-atunci care e problema? i-o reteză ea. Tonul ei strident nu semăna cu acela al unui părinte îngrijorat ori al unui profesor înţelegător, ci aducea mai degrabă cu tonul unui ofiţer de instrucţie căruia nu-i pasă care era problema, dar o voia rezolvată. Barnes ridică spre ea o privire plină de speranţă. - Păi, am avut ceva necazuri cu o fată. Ea... - Scuteşte-mă de aceste detalii, Barnes, i-o tăie rapid Megan. Nu mă interesează iubitele tale şi nici viaţa ta personală, atâta timp cât nu se răsfrânge asupra celei profesionale. Îl aţinti cu privirea, iar el şi-o feri. - O să analizez raportul de vânzări la sfârşitul săptămânii. Sper să constat o îmbunătăţire semnificativă. Iţi sugerez să-l inviţi la prânz pe domnul Thomton de la magazinele Countrytime Records and Music şi, până una-alta, să pui la punct un pachet publicitar care ne va costa ceva bani, dar care să-i satisfacă orgoliul. - În regulă, murmură el. Megan ocoli din nou biroul şi se aşeză pe scaun. Se apucă să aranjeze un teanc de hârtii şi ti spuse lui Barnes: - Acum te rog să mă scuzi, dar mai am şi alte lucruri de făcut. Pricepând aluzia, Barnes ieşi din birou, ca un con' damnat la moarte care tocmai fusese graţiat. În loc să se simtă mulţumită de scena pe care o jucase atât de convingător, Megan oftă obosită şi se cufundă în scaunul de piele cu spătar înalt. Ridică mâna cu ma­nichiură perfectă şi-şi îndepărtă de pe frunte o şuviţă rebelă de culoarea scorţişoarei. Nu-i plăcea deloc să facă pe dura în asemenea situaţii, dar ştia că aşa trebuia să procedeze. Se ridică în picioare, se duse la fereastra largă şi desfăcu o idee jaluzelele. Panorama oraşului Atlanta era minunată, dar ea nu era atentă. La fel ca în cazul celorlalţi agenţi de vânzări din subordinea ei, îi păsa de Barnes, de cât de mulţumit era Ia serviciu şi de buna lui dispoziţie în general. Dar îi spusese adevărul. În calitate de director local de vânzări la WONE TV, trebuia să întocmească săp­tămânal rapoarte de vânzări pentru directorul de post. Dacă o înţelegere cădea, televiziunea pierdea mii de do­lari. Doug Atherton va pune presiune asupra ei, ceea ce era şi normal, iar ea trebuia să-i ia tare pe angajaţii din subordinea ei. Era un cerc vicios, în care fiecare dă' dea vina pe altcineva. îi plăcea de Barnes. Puştiul era distrus că îl părăsise o tipă de la ştiri pentru cameramanul din echipa de filmare, în loc să-i complice şi mai mult viaţa, Megan îşi dorea să-l consoleze şi să-l convingă să i se confeseze. Dar nu putea să-şi permită aşa ceva, mai ales pentru că era o femeie care ocupa postul unui bărbat, şi toată lumea se cam aştepta ca ea să judece cu inima, nu cu capul. Când venea vorba de afaceri, lăsa sentimentele deoparte şi dădea dovadă de profesionalism. Nu permi­tea ca deciziile ei de afaceri să fie influenţate de aluzii ofensatoare. Răsucindu-se pe tocurile înalte ale sandalelor din pie­le de şarpe, se uită prin biroul decorat cu foarte mult bun-gust. Nu-l obţinuse dând dovadă de amabilitate şi generozitate. Era foarte greu să concediezi un agent care nu se dovedea la înălţime, dar mai făcuse asta şi înainte şi avea să o mai facă, dacă era nevoie. Postul nu mai avusese niciodată asemenea vânzări-record ca acelea înregistrate de când preluase ea postul de director local de vânzări, în urmă cu doi ani. Spera ca Barnes să-şi revină. Nu numai că voia să menţină aceeaşi cotă ridicată a vânzărilor, dar îi era foar­te greu să dea înapoi, odată ce lua o decizie. Îi spusese lui Barnes că-l concediază, dacă performanţa lui nu se îmbunătăţeşte, şi intenţiona să se ţină de cuvânt. Mulţi ar spune că e încăpăţânată. Ea ar fi adăugat că e îngrozitor de încăpăţânată. Beculeţul telefonului de interior se aprinse şi se auzi un semnal sonor încet. Ea se întoarse la birou. - Da, Ariene ? spuse după ce apăsă butonul care-i permi­tea să comunice cu secretara ei. - Domnul Bennett vrea să vă vadă. Sunteţi disponibilă? Trupul i se încorda imediat, şi râmase neclintită. Parcă îi stătuse inima în loc, apoi începuse să bată de două ori mai repede, iar sângele i se urcase în cap. Uită să respire câteva secunde, apoi trase o gură de aer până când simţi că o ia cu ameţeală. Stătu nemişcată lângă birou pentru o clipă ce părea să nu se mai termine. Apoi se cufundă în scaun. - Domnul Bennett? Din cauza nodului care i se pusese în gât, îi pronunţă numele cu o voce răguşită. - Domnul Joshua Bennett de la Agenţia Bennett. Simţi o notă de mirare în vocea modulată a lui Ariene. Datorită Agenţiei Bennett postul lor de televiziune avea atâţia clienţi care plăteau spaţiu publicitar. Era cea mai mare şi mai prestigioasă agenţie din Atlanta, cu clienţi în toată zona de sud-est a Americii. Megan ştia exact care era suma de bani pe care o vărsa agenţia în conturile WONE, dar, de când lucra aici, nu avusese niciodată de-a face cu Joshua Bennett în persoană. El ştia care îi erau motivele şi, după ce tot încercase să o vadă, nu mai insistase deloc. Agenţii lui lucraseră mereu cu cineva din subordinea ei. De ce voia să o vadă acum? Reflexul ei a fost să găsească o scuză, dar nu făcu asta. Ar fi fost un gest de laşitate şi nu voia ca Joshua Bennett s-o creadă lipsită de curaj. - Domnişoară Lambert? întrebă încetişor Ariene. Aceste cuvinte ar fi trebuit să-i semnaleze lui Megan că neliniştea ei era mult prea evidentă. Când i se mai adre­sase Ariene altfel decât pe numele mic? - Da, e-n regulă. Pot să mă văd cu domnul Bennett câteva minute. închise telefonul şi încercă să-şi adune gândurile, dar îi roiau toate în minte ca nişte licurici, răspândindu-se într-o mie de direcţii. Se gândi să se ridice, apoi se răzgândi şi se aşeză din nou, căci i se înmuiaseră picioarele. Nu mai avea timp să se pregătească pentru confruntarea cu cel pe care voia să se răzbune, înainte ca acesta să intre agale pe uşă, cu siguranţa arogantă pe care şi-o amintea atât de bine. Domnul Bennett închise uşa în urma lui. Megan căzu imediat victimă ochilor lui de culoarea topazului cu zeci de nuanţe. El o privi preţ de o clipă interminabilă înainte să-i zică domol: - Bună, Megan. - Bună ziua, domnule Bennett. În loc să fie descurajat de primirea ei glacială, el păru amuzat. Apoi Megan îşi aminti că pe el îl amuza aproape orice. Ca întotdeauna, condescendenţa lui arogantă o enervă, iar mânia pe care o simţea de fiecare dată începu s-o cuprindă din nou. Se bucura că era aşa. Măcar nu mai era în starea aceea catatonică în ghearele căreia căzuse în clipa când îi auzise numele. Îl studie cu toată obiectivitatea de care era în stare. Din punct de vedere fizic, nu se schimbase de când îl văzuse ultima oară - la înmormântarea soţului ei. Totuşi, cele câteva fire argintii apărute în părul lui negru îl făceau mai atrăgător ca oricând. Avea un farmec sălbatic, nu tocmai înspăimântător, dar totuşi periculos. O făcea deopotrivă curioasă şi prudentă, de parcă şi-ar fi pus în joc virtutea rămânând singură cu el. Ce bine ştia Megan cum îşi folosea el farmecul! Tot ce putea face era să nu se strâmbe de scârbă. Trupul lui înalt era încă în formă, musculos şi pu­ternic. Se părea că încă merge la sală în fiecare zi, în timp ce ritmul pe care îl impunea angajaţilor lui nu le permitea şi acestora să aibă grijă de ei cum se cuvine. Megan detesta fiecare muşchi bine lucrat care se zărea pe sub costumul gri petrol la comandă de culoare şi sub cămaşa albastru pal. Rămase în prag, cu acelaşi calm şi încredere în sine cu care făcea faţă oricărei situaţii. Megan n-avea altă soluţie decât să se poarte la fel de civilizat ca şi el. - Nu vrei să iei loc, domnule Bennett? - Mulţumesc, zise el cu o politeţe studiată, care o făcu să-i fiarbă sângele în vene. Măcar o dată ar fi dorit ca el să-şi dea arama pe faţă şi să râdă dispreţuitor de întreaga lume, în loc să se joace de-a şoarecele şi pisica mereu cu umilii ei locuitori. Ştia că asta simţea el cu adevărat. Universul şi toţi cei care îl populau erau jucăriile lui, cu care se distra după pofta inimii, ca un zeu păgân. Ochii lui de chihlimbar o cercetau cu insolenţă după ce se aşeză în faţa ei. Îi studia alene părul arămiu care îi încadra chipul. Privirile li se întâlniră pentru o clipă, înainte ca ochii lui să coboare spre gura ei, unde rămase stânjenitor de mult timp. Îi fu aproape recunoscătoare când îşi mută privirea mai jos, până când o simţi aţintită pe sânii de sub bluza de mătase galbenă, cu pliseuri ver­ticale elegante şi cu nasturi mici din perle. Spre groaza ei, îşi simţi sfârcurile întărindu-se, de parcă ar fi ascultat de un ordin rostit cu blândeţe. De ce nu-şi lăsase pe ea haina de la taiorul gri-deschis? - Arăţi bine, Megan. - Mulţumesc. - Dar tu ai arătat bine întotdeauna, rosti el repede, de parcă n-ar fi auzit-o. Ea se hotărî să răsfoiască de îndată dosarele pe care i le adusese Ariene mai devreme. - Am un program încărcat astăzi, domnule Bennett. Ce... - Amuzant, o întrerupse el, ridicându-şi o sprânceană într-un fel care le zăpăcea pe femei. O cicatrice îi brăz­da sprânceana deasă şi frumos arcuită, dându-i un aer şi mai îndrăzneţ şi viril. Secretara mi-a spus că n-ai nimic programat azi. De aceea mi-a acordat această întrevedere fără programare. Pe Megan o durea maxilarul de la forţa cu care strângea din dinţi. Stăpânindu-şi impulsul de a urla la el că programul ei nu era câtuşi de puţin treaba lui, îl întrebă printre dinţi: - E vreo problemă cu felul în care ne ocupăm de contractul vreunui client al tău? - Nu, deloc, zise el pe un ton calm, deschizându-şi nasturii de la haină şi aşezându-şi glezna unui picior peste genunchiul celuilalt. Poziţia lui relaxată o jigni şi mai mult. Dacă ei îi bubuia inima în piept şi îi transpiraseră mâinile, putea şi el măcar să pară un pic neliniştit. O obseda gândul că el nu ştia cât o tulbura. Dar probabil că ştia. Cunoştea efectul devastator pe care îl avea asupra femeilor şi se folosea de el fără nici o milă. Îşi amintea fără îndoială de noaptea în care îi cedase... - Ştii de Seascape? întrebarea lui o trezi brutal la realitate. - Seascape? Da, noul hotel de pe Hilton Head. Voia să-l laude pentru remarcabila campanie publicita­ră pe care agenţia lui o făcuse pentru noul complex hoteli­er de lux de pe insula turistică din largul coastei Carolinei de Sud. Peste tot, pe panouri urbane şi în reviste, apăreau acum reclamele extravagante concepute pentru comple­xul ce urma să se deschidă în curând. Totuşi, se abţinu să-i facă vreun compliment. Niciodată nu îl crezuse pe Josh Bennett în stare de altceva decât să distrugă. - Agenţia ta a cumpărat în acest scop un pachet publicitar complex de televiziune, adăugă ea. - Despre asta vreau să vorbim. Parcă îi dăduse cineva un pumn în stomac. Spaţiul vândut pentru Seascape era enorm. Avea de gând să re­nunţe la o parte ? La tot ? I-ar fi stat în fire să facă o ticăloşie de genul ăsta. Fusese acuzat că e în toate felurile, numai previzibil nu. Megan avea încredere în capacitatea ei. Primise postul de director local de vânzări în urmă cu doi ani, pentru că înregistrase vânzări-record. Lucra, în funcţia asta, sub o presiune de nedescris, atât din cauza clienţilor arţăgoşi, cât şi a conducerii imposibil de mulţumit. Dacă se încadra într-un plan sau chiar îl depăşea, i se dădea unul şi mai mare. Până acum, făcuse faţă cu succes tuturor provocărilor. Ţinea sub control majoritatea problemelor. Dar exis­tau unele aspecte cu care nu putea jongla. Economia, de pildă. Sau deciziile pe care le luau alţii. Dacă jucătorii din NFL[1] intrau în grevă şi nu mai erau meciuri, ea pierdea mii de dolari de la clienţii care plăteau spaţiul publicitar din timpul partidelor de fotbal. Nu deţinea controlul nici asupra jocurilor murdare care se făceau uneori. Dacă Joshua Bennett le zbura un contract de sub nas, ea nu prea putea face nimic în această privinţă. Decât dacă el nu-i cerea altceva în schimb. Se înfiora numai gândindu-se la asta. Cu tot calmul şi detaşarea de care era în stare, îi spuse: - Ei bine? El rânji sardonic - acel rânjet pieziş, satanic, care probabil ştia că le excită pe femeile mai puţin rafinate decât Megan. - Domnişoara Hampson se ocupă de contractul cu WONE. - E foarte bună, îi luă Megan imediat apărarea anga­jatei sale. - Da, aşa e. Este o tânără fermecătoare. Megan se gândi la formele pline şi la personalitatea debordantă ale lui Jo Hampson, închipuindu-şi foarte bine cât de „fermecătoare” trebuia să i se pară lui Joshua Bennett. - Dar e prea tânără şi nu inspiră încrederea de care are nevoie Terry Bishop în acest moment. - Te referi la dezvoltatorul complexului Seascape. Me­gan îşi aminti că Jo Hampson îi pomenise o dată numele arhitectului şi constructorului acelui hotel. - Da. E un geniu la planşetă, cu ideile şi viziunea sa, dar ca om de afaceri are nevoie mereu de îndrumare. A creat un adevărat paradis pe Hilton Head şi i s-au acor­dat fonduri nelimitate ca să-l promoveze. Banii nu sunt o problemă, dar a trebuit să-i arăt pas cu pas cum să lanseze pe piaţă conceptul de complex hotelier perfect. - Dacă te ocupi personal de contractul lui, domnule Bennett, sunt sigură că nu se pot ivi probleme serioase. Joshua Bennett strânse iritat din buze înainte să-i arun­ce un alt zâmbet forţat. - Mulţumesc, dar domnul Bishop mai are nevoie şi de părerea altcuiva. Să se consulte, dacă vrei. Se aplecă în faţă, preocupat acum doar de afaceri. Vreau să te ocupi personal de contractul pentru Seascape. Privirile li se întâlniră deasupra computerului de pe biroul ei, şi, pe moment, nu mai era vorba despre Seas­cape. În schimb, lui Megan îi veni în minte noaptea în care o ţintuise de peretele din lemn al unui foişor din grădină şi îi zisese: „Vreau să mă săruţi şi apoi să-mi spui că-l iubeşti pe James Lambert”. - Nu pot, zise ea acum, cu aceeaşi nesiguranţă cu care îi răspunsese şi atunci. Îşi umezi buzele şi îşi întoar­se faţa din calea privirii lui seducătoare. Nu pot. Acest contract îi aduce un comision serios domnişoarei Hamp­son. Se descurcă bine. Nu pot să-i iau contractul fără un motiv întemeiat. EI se rezemă de spătarul scaunului. - Nici nu-ţi cer asta. Vreau doar să o supraveghezi mai îndeaproape. Vreau ca Jo să îţi ceară sfatul înainte de a lua orice decizie sau de a întreprinde ceva. Vreau să te întâlneşti cu Terry Bishop şi să-l asiguri că reclamele realizate până acum sunt excepţionale. - Dacă n-are încredere în părerea ta, de ce-ar avea în a mea? - Pentru că i-am spus ce al naibii de bună eşti, zise el pe un ton tăios, dându-şi în sfârşit frâu liber nerăbdării, pe care ea ştia că şi-o înăbuşise până acum. Cuvintele lui o luară prin surprindere, aşa că Megan se ridică imediat în picioare, ducându-se la fereastră pentru a doua oară în acea dimineaţă. Soarele se ascunsese după un nor şi oraşul arăta deodată mohorât. Câte semne, se gândi ea. Ziua asta începuse prost, cu discuţia ei cu Barnes. Iar acum Josh Bennett îi tulbura liniştea. Totuşi, nu putea să nu se simtă oarecum mândră că el îi considera părerile aşa de valoroase. - Şi de ce i-ai spune că sunt atât de bună? întrebă ea. - Pentru că-i adevărat. Are încredere în judecata ta. Ca şi mine. Cel puţin, în afaceri. Îl simţi cum se ridică şi o cuprinse panica atunci când îi auzi paşii venind spre ea din spate. Sunt mândru de ce-ai realizat. - Ei bine, nu trebuie să fii, zise ea cu arţag, întorcându-se spre el. Se sperie când îl văzu atât de aproape de ea. Trebuia să-şi dea capul pe spate ca să se uite la el. Uitase ce înalt era. I se păruse întotdeauna că o domină. Soţul ei, James, era scund şi se potrivea mult mai bine cu silueta ei minionă. Oricum, o îngrozea statura impunătoare a lui Josh. - Nu vreau să aud nici o laudă aruncată de sus pentru micuţa văduvă care se zbate într-o lume lipsită de inimă, spuse ea. Mai ales de la tine. - Nu te tratez de sus, fir-ar a naibii. Oamenii mei îmi spun că, dacă ar lucra tot timpul cu un agent de vânzări la fel de competent ca tine, n-ar avea nici o problemă. - Mulţumesc, zise ea pe un ton aspru, îngăduindu-i să-i laude subalternii. - De ce n-ai vrut să mă vezi după înmormântare? întrebarea neaşteptată îi străpunse inima ca un glonţ, redeschizând o rană care nu se vindecase complet în cel trei ani care trecuseră. Nu mi-ai răspuns nici la telefon, nici la scrisori. De ce? o întrebă el. Ea se dădu deoparte şi se uită cu furie la el, cu o ură nedisimulată. - N-am vrut, de-aia. Durerea prefăcută pe care ai ară­tat-o la înmormântarea lui James mi s-a părut ridicolă şl nu aveam nevoie de ipocrizia ta. Muşchii maxilarului lui Josh se încordară. Irişii îi lu­ceau ca piatra de chihlimbar. - Când James a leşinat la el în birou, i-am făcut res­piraţie gură la gură. Dar nu a mers, aşa că l-am dus la spital, fără să mai aştept ambulanţa. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-i salvez viaţa. Era prietenul meu drag, cel mai bun angajat al meu. Cum poţi să afirmi că nu-l jeleam sincer? - Pentru că ai făcut tot ce-ai putut ca să-l omori. - Ştii bine că nu e adevărat, Megan. - Nu, nu ştiu. Îi cereai să lucreze mult peste program, de aceea s-a îmbolnăvit de inimă. Avea 35 de ani! strigă ea. Bărbaţii de vârsta asta nu cad seceraţi de infarct, dacă nu lucrează sub o presiune infernală. Credeam că vinovăţia te va face să-ţi fie prea ruşine să vii la înmormântare, ca să nu mai vorbesc de platitudinile mincinoase înşirate după aceea. - Vinovăţie? Sprânceana cu cicatricea îi zvâcni. Vino­văţie pentru ce? Despre ce naiba vorbim aici, Megan? Chiar rostită blând, întrebarea era tăioasă. Nu eu l-am obligat pe James să fumeze cinci pachete de ţigări pe zi, nu eu am insistat să meargă cu clienţii la cină de cinci ori pe săptămână şi să bea câte trei pahare de Martini cu fiecare dintre ei. Nu a fost vina mea că nu făcea mişcare. De ce-ar trebui să mă simt vinovat? O, Doamne, cât regreta că deschisese subiectul! Nu putea - nu voia - să se uite la el. Oare ştia că inima îi bubuia să-i spargă pieptul, că agitaţia ei se datora numai în parte furiei care o apucase când vorbeau de James? Stătea aşa de aproape de ea! Avea un miros aşa de proas­păt şi de masculin! De fiecare dată când deschidea el gura, Megan îi trăgea în piept respiraţia, ca o discipolă în tainele hedonismului. - De nimic, zise ea. N-ai de ce să te simţi vinovat. Tot ce vreau e să mă laşi în pace. El se aplecă spre ea ca o felină care îşi urmăreşte prada. - De ce-ar trebui să mă simt vinovat, Megan? Nu vor­bim aici de munca pe care a făcut-o James pentru mine, şi o ştim amândoi. Vorbim de noaptea de dinainte să te măriţi cu el. - Nu! - Ba da, zise el, apucând-o de antebraţ înainte ca ea să se poată îndepărta. Iată de ce mă urăşti atât de tare: cele câteva minute pe care ţi le-am furat în pavilionul de vară. După ce te-ai căsătorit cu James, ai fugit de mine ca de ciumă. Dacă ar fi fost după tine, nu ne-am mai fi văzut niciodată. Ai fost furioasă pe mine încă din acea noapte, Megan. - Da, şuieră ea. Cum să nu te evit, după ce ne-ai făcut, mie şi lui James, un lucru atât de oribil? El se aplecă spre ea, până ajunse cu gura la câţiva cen­timetri de a ei. Răsuflarea lui fierbinte era ca un abur par­fumat ce-i ardea buzele. - Nu te-ai mâniat pe mine fiindcă te-am sărutat. Te-ai înfuriat pentru că ţi-a plăcut. Furia oarbă o ţintuia pe loc. Însă doar se uită fix la el, fără să scoată o vorbă, timp de câteva secunde ce-i părură nesfârşite. Brusc, o izbi din plin înţelesul vorbelor lui, îşi smuci braţul din strânsoare şi se dădu la o parte. - Ieşi din biroul meu, domnule Bennett! Ieşi din via­ţa mea! Pieptul îi tresaltă şi, parcă pentru a o jigni şi mai mult, el părea fascinat de sânii ei, care se ridicau şi coborau pe sub materialul fin al bluzei. Când, în cele din urmă, îşi ridică privirea spre chipul ei, el spuse: - Plec. Deocamdată. Dar fii cinstită faţă de tine însăţi, Megan, şi recunoaşte că am dreptate. Porţi în tine ura asta nebunească de ani de zile. Mai bine ai avea grijă. Dacă se îndreaptă spre tine însăţi, te poate distruge. Se duse spre uşă cu paşi lenţi, fără nici o grabă. Cu o mână pe clanţă, îşi întoarse capul. Ea stătea nemişcată, cu pumnii strânşi pe lângă corp şi spatele rigid şi drept ca un stâlp. - Ne mai auzim, zise Josh şi ieşi pe uşă, închizând-o încet în urma lui. După câteva minute, când Megan îşi destinse muşchii încordaţi, de-abia reuşi să-şi ţină echilibrul şi să nu se pră­buşească. Merse clătinându-se până la birou, se sprijini cu o mână de el, iar cu cealaltă bâjbâi pe tastele telefonului de interior. - Ariene, te rog să nu-mi faci legătura cu nimeni. Mă... doare capul. Am să mă întind o clipă. - Nu te simţi bine? întrebă Ariene, brusc îngrijorată. - Ba da, se grăbi Megan să o liniştească. Nu voia să ştie nimeni cât de mult o tulburase vizita lui Josh. Am să iau o aspirină. O să fiu bine. - Asta-i prima dată când te-ai întâlnit cu domnul Bennett, nu? - Nu, zise ea încet, după ce se gândise să spună o min­ciună. Soţul meu lucra la firma lui. - N-am ştiut. E grozav, nu? întrebă Ariene însufleţită. Megan strânse din buze cu amărăciune. - Da, e grozav. Îşi simţea genunchii ca de cauciuc când păşi spre ca­napeaua lungă, care ocupa mare parte din peretele opus biroului. Lăsându-şi sandalele să-i cadă din picioare, se întinse pe canapeaua de culoarea ovăzului şi închise ochii, încercând să-şi scoată din minte chipul lui Josh şi tot ce-i spusese el. Gândurile îi erau învălmăşite şi neclare, dar până la urmă se concentrară asupra nopţii pe care dorea s-o şteargă din viaţa ei - noaptea dinaintea căsătoriei ei cu James Lambert. Mama şl tatăl ei vitreg închiriaseră o sală mare la clu­bul country pentru petrecerea de nuntă a fiicei lor cu James, un tânăr agent pe care îl întâlnise pe vremea când vindea spaţiu publicitar pentru un post de radio local. Lucra la Agenţia Bennett, iar viitorul părea asigurat pen­tru tânărul cuplu, care îşi întâmpina vesel oaspeţii între două dansuri sau în drum spre fântâna cu şampanie. Megan n-avea să uite niciodată rochia pe care o pur­tase atunci. N-o mai îmbrăcase apoi, iar acum atârna pe un umeraş într-unui dintre dulapurile mamei ei. Nu mai dorise s-o vadă din noaptea aceea, deşi era frumoasă. Ver­dele ca marea se reflecta în ochii ei de aceeaşi culoare. Materialul fin se mula ispititor pe formele armonioase ale trupului ei minion, căzând într-un decolteu adânc. Pieptenii împodobiţi cu pietre preţioase îi ţineau părul strâns ridicat, într-un coc lejer, iar pe degetul mijlociu de la mâna stângă purta inelul de logodnă. - James, linişteşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! îl dojenise ea râzând pentru că se tot învârtea prin cameră înainte să înceapă petrecerea, verificând întruna câte ceva, sâcâind personalul angajat şi stând mereu în drumul cuiva. O luase în braţe însufleţit. - Cum să mă liniştesc? Mâine o s-o iau de nevastă pe cea mai frumoasă fată din lume. Ea surâsese încântată, dar zâmbetul îi dispăruse de pe faţă când el adăugase: Şi, în afară de asta, n-am mai fumat de trei zile. - O, James, te descurci minunat, îi spusese ea ca să-l încurajeze. Şi mi-ai promis că te laşi. - Ştiu, ştiu, zisese el, sărutând-o repede. Mă las, dar, dacă dau peste vreun fumător pe aici în seara asta, o să stau lângă el, să-i inhalez fumul. Îi tolerase starea de surescitare din acea noapte. James băuse prea multe pahare de şampanie, dar nu-l certase, ştiind că bea ca să compenseze lipsa ţigărilor. Îi plăcea chipul lui zâmbitor, exuberanţa, pofta neabătută de viaţă, energia debordantă, ambiţia. Crezuse că laudele la adresa proprietarului Agenţiei Bennett erau exagerate, dar când Joshua Bennett intrase în sala plină de flori, Megan trebuise să admită că ceea ce-i spusese James nu era deloc neîntemeiat. Cu sigu­ranţă că bărbatul făcea o impresie uluitoare. Înalt, zvelt şi elegant în smochingul său, emana prin toţi porii încredere şi farmec. Simţise primele furnicături după ce James făcuse pre­zentările, iar ochii de chihlimbar ai lui Josh Bennett o supuseseră unui examen amănunţit. Dar acele furnicături doar prevesteau fiorii care îi zguduiseră toţi nervii când el îi luase mâna şi i-o strânsese cu blândeţe. Îi fusese imposibil să-şi retragă mâna din strânsoarea lui electrizantă. - Încântată de cunoştinţă, domnule Bennett. James mi-a vorbit mult despre dumneavoastră, reuşise ea cumva să îngaime, în ciuda nodului care i se pusese în gât. - Nu atât de mult pe cât mi-a vorbit mie despre dumnea­voastră, îi şopti el pe un ton confidenţial. Numele meu e Josh. Dacă vocile ar fi colorate, a lui ar fi avut culoarea whisky-ului, ca şi ochii. Vocea lui era răguşită, plăcută şi pro­fundă, precum cel mai fin burbon. Legănată de aceste inflexiuni şi atrasă în vârtejul ochilor lui, îl uitase cu desăvârşire pe James, care întâm­pina zgomotos un grup de membri ai frăţiei din care făcuse parte în universitate. - Hai, Josh, nu vrei să dansezi tu cu iubita mea cât timp le arăt eu acestor degeneraţi unde e ţinută băutura adevărată? îşi întrebase James şeful. Cuprinsă de panică, Megan se uitase la James cum se retrage nepăsător. Ştia încă de atunci că nu trebuia să rămână singură cu Josh Bennett. Intuiţia îi spunea că o pasc necazuri. Atunci nu o băgase în seamă. Dacă şi-ar fi ascultat instinctele, nu ar fi trebuit să plătească aşa de scump mai târziu. - Dansăm? o poftise el. O sprânceană i se ridicase întrebătoare, şi atunci îi ob­servase pentru prima dată cicatricea. Înainte să apuce să îngaime ceva, o şi luase în braţe şi Megan nu mai putuse scoate o vorbă. O învârtea pe ringul de dans cu o graţie de felină, potrivindu-şi perfect paşii cu ritmul muzicii. Megan nu izbutise niciodată să-şi amintească pe ce melodie dansaseră. Gândurile îi fuseseră concentrate la mâna care o apăsa blând, nu pe talie, unde materialul ro­chiei i-ar fi oferit oarecare protecţie, ci pe pielea goală a spatelui. Şi în loc să-i ţină palma cu nepăsare, îşi împletise degetele cu ale ei. Degetul lui mare îi mângâia încet partea laterală a arătătorului. Nu o ţinea necuviincios de aproape, dar, de fiecare dată când se atingea de el, corpul ei reacţiona fără ruşine. Spera din tot sufletul ca el să nu-i observe sfârcurile întărite sub rochie sau felul plăcut în care îşi cuibărise coapsa între ale lui, sau respiraţia întretăiată. Pentru că nu îndrăznea să îl privească în ochi, fixa cu privirea nasturii de onix ai cămăşii lui albe şi scrobite. Când se termină melodia şi Josh o duse înapoi la lo­godnicul ei, era să se prăbuşească în braţele lui James. Nici dacă ar fi salvat-o din ghearele celui mai crunt viol, nu s-ar fi simţit atât de uşurată să-l revadă. Dar fusese siluită într-un mod mult mai subtil decât se întâmpla într-un viol. Inima îi fusese pângărită. Dorise atât de mult să se simtă bine în seara logodnei, dar Joshua Bennett stricase totul. Era încordată şi ner­voasă. De fiecare dată când se uita prin sală, îi întâlnea privirea care o săgeta. Neputând să nege forţa hipnotică a ochilor lui, îi întorcea şi ea privirea, în timp ce prin minte îi treceau imagini de un erotism cutremurător. Când o mai invitase o dată la dans, James o convinsese să accepte. Ochii logodnicului ei erau neobişnuit de stră­lucitori, iar Megan ştia că dăduse mai multe raite pe Ia bar cu prietenii lui din frăţie. Îi aruncase o privire dezamăgită când îl văzuse cu ţigara în gură. Iar el dăduse din umeri, promiţându-i: - După nuntă, mă las, îţi jur. Acu' du-te să dansezi cu şeful meu. Poate îmi măreşte salariul. Orchestra cânta o melodie săltăreaţă la care nu era necesar ca partenerii de dans să se atingă. Prinsă de ritmul antrenant al muzicii, îi zâmbise relaxată lui Josh, care dansa la fel de bine pe genul acesta de melodie ca şi pe cea lentă. Doar când li se ciocniseră întâmplător şoldurile lui Megan i se înmuiaseră picioarele, iar inima îi stătuse în loc. Pentru o fracţiune de secundă, rămăsese ca o stană de piatră. - Te simţi bine? o întrebase Josh, punându-şi îngrijorat mâna pe umărul ei gol. Ea clătinase din cap fără să spună nimic, în vreme ce orchestra ataca un blues. Fără să-i ceară permisiunea, el o trase în braţele sale. - Asta e mai pe gustul meu, şopti el, lipindu-şi buzele de părul ei. Îmi place să simt corpul unei femei lipit de-al meu... când dansez. Chiar atunci, la prima aluzie sexuală, ar fi trebuit să se smulgă din braţele lui, să se scuze politicos şi să nu mai aibă de-a face cu el tot restul serii. Dar nu o făcuse. În schimb, se supusese imperceptibilei încurajări pe care i-o dădea mâna lui, aşezată pe spatele ei, şi se apropiase de el. Ce bine era să dansezi lipită de trupul unui bărbat, mai ales dacă era ferm, bine făcut, viril şi cald. Se lăsaseră în voia muzicii. Megan închisese ochii de plăcere. Inimile le băteau în acelaşi ritm. Coapsele lui pu­ternice le atingeau pe ale ei. Şoldurile lui... O, Doamne! - Te rog... să mă scuzi, spusese ea cu glas răguşit. Braţele lui Josh se desfăcuseră în semn de mirare şi ea se smulsese de lângă el. Având pe faţă ceea ce ştia că era parodia grotească a unui surâs, Megan îşi croise drum prin sala slab luminată, evitându-şi mama, logodnicul şi pe oricine altcineva care îi putea citi expresia vinovată de pe chip. Avea nevoie de aer. Bea foarte rar, iar acum băuse prea multe cupe de şampanie, care i se urcaseră la cap şi o zăpă­ciseră puţin. Aerul răcoros al nopţii avea să-i limpezească mintea şi să-i alunge din cap fanteziile acelea ridicole cu bărbatul cu părul negru, ochi aurii şi un trup superb, care O stârnise ca nici un altul. Se bucura de răcoarea nopţii în timp ce înconjura piscina luminată discret şi îşi căuta liniştea în foişorul alb de lemn. Se aşezase pe o bancă dinăuntrul construcţiei în formă de octogon. Luându-şi capul în mâinile tremurătoare, încerca în zadar să-şi revină. Măcar de-ar fi încetat să-i bubuie ini­ma în piept. Simţea fiecare zvâcnire în tâmple, în lobii urechilor, în sfârcuri şi în zona dintre coapse, pe care şi-o simţea grea, umflată şi fierbinte. Dar inima ei nu-şi încetinise bătăile aprige. În schimb, i se oprise în loc când se auzise zgomot de paşi pe aleea cu pietriş. Nu avea nici o îndoială a cui era silueta care se profila ameninţătoare în lumina lunii, la intrarea în foişor. Trecuse pe sub arcadă şi se îndrepta încet spre ea prin întuneric. Mânată de frica resimţită în faţa acelui bărbat şi a reac­ţiilor ei în ceea ce-l privea, sărise de pe bancă şi încercase să se strecoare pe lângă el, dar el o prinsese şi o lipise de trupul lui înalt şi puternic. - De ce te măriţi cu James Lambert? - Îl iubesc, strigase ea disperată. - Chiar aşa? - Sigur că da. Da. - Nu pari prea sigură. „Eram. Acum o oră chiar eram.” - Îl iubesc. Mâine mă mărit cu el. Acum, te rog să mă laşi să plec. El făcuse exact contrariul. O strânsese mai tare şi o împinsese înapoi, până o proptise de peretele sculptat al pavilionului de vară. Lumina lunii se filtra pe chipul lui prin dantelăria din lemn. - Vreau să mă săruţi şi apoi să-mi spui că-l iubeşti pe James Lambert. - Nu pot, zisese ea cu glas răguşit. Nici atunci nu ştia dacă îi spusese că nu-l poate săruta sau, odată ce o făcea, n-ar mai fi fost în stare să-i spună că îl iubeşte pe James. Oricum, nu mai avusese timp să se gândească la asta, căci gura lui i-a acoperit-o pe a ei cu o precizie cutremurătoare. Acum, după mai bine de patru ani, stând întinsă pe canapeaua din biroul ei şi rememorând acea noapte, încă îşi amintea perfect cât de uşor reuşise el să pună stăpânire pe gura ei. Buzele lui care le atingeau pe ale ei, mai puţin experimentate, erau pătimaşe şi tandre. Cu câtă blândeţe trecuse limba lui de obstacolul pus de buze şi dinţi! Cu câtă minunată răbdare îi explorase gura, executând un dans de împerechere cu propria ei limbă! Îi luase bărbia în palme şi îi dăduse capul pe spate ca s-o sărute mai adânc, fapt care o făcuse să nu mai aibă nici un fel de scrupule sau de conştiinţă. Limba lui nu lăsase nici o porţiune din gura ei neatinsă, pătrunzând până unde nu o tăcuse nimeni înainte. Cu o mână o mângâia. Cu degetul mare de-o parte şi cu restul de cealaltă, o apucase de sâni şi îi ridicase uşor. Apoi îşi îndreptase atenţia asupra unui sfârc. Când   Începuse să-l dezmierde, Megan îşi lăsase din nou ca­pul pe spate şi scosese un suspin de extaz, care răsunase în noapte. Când buzele îi coborâseră lacome pe gât, priceputul lui deget mare îi găsise sfârcul şi îl înconjurase cu mişcări - O, Doamne! Ce dulce eşti! Ce dulce... Ştiam că aşa eşti. Dă-mi iar gura. Gândindu-se acum la asta, Megan îşi strânse pumnii, fundu-i silă de ea însăşi când îşi aminti cât de supusă îşi oferise gura plăcerilor lui carnale. Şi nu o sărutase numai pe gură. Trupul lui se mişca lipit de al ei într-un sărut chinuitor. Pieptul lui tare îi apăsa sânii. Coapsele lui se atingeau de ale ei, întârziau acolo, i le despărţeau, iar i le atingeau blând şi insistau. Degetele mâinii i se răsfiraseră către talie şi se mişcau în jos ca să-i cuprindă şoldurile. Ţinând-o aşa, îşi frecase penisul excitat de ea, continuând să-şi mişte provocator limba în gura ei. Demonul din sufletul ei o îndemna să-i răspundă ridicându-şi şoldurile. - Megan, Megan, îi şoptise el, nu-l poţi iubi pe James când mă săruţi aşa. Vorbele lui fuseseră ca un duş rece pentru trupul ei în flăcări. Îi îndepărtase mâna care îi mângâia sânii şi fusese ruşinată de jalea care o cuprinsese pentru acea pierdere, în acelaşi timp, îl izbise în piept cu podul celeilalte palme până când el se dăduse înapoi, clătinându-se. - Ticălos ce eşti... când te gândeşti că eu... cum i-ai putut face aşa ceva prietenului tău? Cum am putut... Mă dezguşti. Fugise într-un nor de sifon verde ca marea, cu dosul palmei îşi ştersese gura de sărutările lui, dispărând apoi în întuneric. Megan se ridică acum în capul oaselor, simţind pentru acel bărbat aceeaşi ură ca şi în noaptea de demult. Nu ştia ce e decenţa, ruşinea sau responsabilitatea morală. Egoist cum era, voia să aibă tot ce-şi dorea. Nu că ar fi dorit-o   pe ea, decât poate pentru o aventura de weekend. Dar dovedise că putea s-o cucerească, să o facă pe logodnica lui James Lambert să se topească sub sărutările şi mângâierile lui de expert. - Cu ce te-a ajutat, domnule Bennett? întrebă ea cu voce tare în biroul gol. Te-am dispreţuit atunci. Te dis­preţuiesc şi acum, şi încă din mai multe motive. Auzi din nou bipul telefonului de interior. Se ridică anevoie de pe canapea, simţindu-se brusc sfârşită şi letar­gică, fără să înţeleagă totuşi de ce, şi traversă încăperea să răspundă. - Îmi pare rău că te deranjez, dar a sunat domnul Atherton, o informă Ariene. Vrea să te vadă imediat după ce iei prânzul. A spus că e foarte important. - O să mă duc, răspunse Megan abătută. Uitându-se la ceas, văzu că avea mai mult de o oră să se pregătească pentru întâlnirea cu directorul postului de televiziune. Era aproape încredinţată că treaba importantă pentru care voia să o vadă era legată de Joshua Bennett.     [1] National Football League - Liga Naţională de Fotbal (n.tr.)    

PROLOG       — Stacey... Acest mod de a face dragoste... Totul... e atât de nou pentru mine! — Sunt fericită! Încetul cu încetul, Stacey pierdea contactul cu realitatea. Jett era tandru şi ezitant, şi atât de atrăgător, că nu mai reuşi să-i reziste. Poate că, în final, aceste clipe de dragoste nu vor însemna prea mult pentru Jett, dar atât timp cât ea era fericita, totul era perfect. Că voise sau nu, lucrul de care se temea cel mai mult se întâmplase; Stacey îi dăruise inima ei. Cu gesturi tandre, dar sigure, Jett o ajută să îşi scoată puloverul, care rămase o clipă deasupra capului ei ca un nor. Palmele lui îi mângâiară pielea fină şi fierbinte, desenând cu degetele conturul umerilor şi linia sânilor ce fremătau în dantela sutienului. Cu gesturi ezitante, Stacey îi descheie nasturii de la cămaşă şi amândoi rămaseră pe jumătate goi. Când îi atinse cu degetele sânii, sfârcurile ei se întăriră şi se simţi invadată de un val de dorinţă, închise ochii şi gemu de plăcere. Apoi, cuprinsă de o îndrăzneală de care nu se credea în stare, Stacey se ridică deasupra lui şi îl sărută, încântată de posibilităţile pe care i le oferea această poziţie. Limba ei se strecură abilă printre dinţii lui, căutând, explorând, adâncindu-se în gura lui, până când respiraţiile lor se accelerară. Părul i se revărsă în jurul chipului, ca o perdea catifelată. Degetele lui Jett alunecau pe spatele ei, de parcă ar fi vrut să descifreze cine ştie ce mesaj înscris acolo. Apoi îi despărţi cu genunchii coapsele şi mâinile lui alunecară mai jos, spre talie. Stacey gemu de plăcere şi îi murmură gâfâit numele. Strecurându-se între pulpele ei, Jett o aşeză deasupra şoldurilor lui şi îi cuprinse gura mai lacom, mai nerăbdător Se grăbi să-şi desfacă blugii, fără a remarca măcar că Stacey îl ajuta să se dezbrace. Într-o clipă, pielea ei fierbinte se lipi de corpul lui excitat şi ea se simţi fulgerată de un val de foc devorant. Nu spuse nici unul nimic. Dar, descoperindu-şi cu bucurie secretele corpurilor, fiecare realiză că e jumătatea perfectă a celuilalt. Stacey îi simţi respiraţia arzătoare înainte ca buzele lui săi atingă sânii şi să-i mângâie cu vârful limbii. Trupul ei se arcui şi pulpele i se depărtară în aşteptarea bărbatului. Apoi respiraţia i se acceleră tot mai mult, simţindu-i greutatea şi trupul complet lipit de al ei Era tare şi plin de dorinţă. — Stacey, murmură el cu o voce întretăiată... Vreau să te am... Stacey... Timpul se opri o clipă în loc. Ochii lui Jett, de un albastru atât de clar, erau tulburaţi de dorinţă. Stacey îi cuprinse umerii cu mâini tremurătoare şi îşi ridică picioarele peste trupul lui... închise ochii aşteptând... Jett o cuprinse în braţe încet, provocator şi ea îi auzi ca prin vis geamătul. În timp ce o flacără pustiitoare o pătrunse pe neaşteptate. Îşi înnodă braţele în jurul gâtului lui pentru a se uni şi mai tare cu el. Îmbătată de plăcere, îşi apropie buzele de urechea lui şi-l mângâie cu vârful limbii. Trupul lui Jett se mişca regulat peste al ei, până când fiecare apăsare deveni lungă, lăsându-i ei timp să se bucure de prezenţa lui. Stacey îi mângâia cu degetele spatele, după un desen numai de ea ştiut. Cu fiecare clipă, dorinţa lor creştea, dar încercau să prelungească cât mai mult aceste momente. Apoi mâinile ei se încleştară pe umerii lui încordaţi. — Acum, Jett. Şi, muşcându-l de umăr, îşi înfipse unghiile în spatele lui. Apoi se încordă ca un arc şi trupul ei se înălţă spre al lui. Jett scăpă un hohot de râs scurt şi spart, apoi îşi ascunse chipul în părul ei negru, pentru că nu mai rezista în faţa privirii ei fericite. Dorinţa creştea tot mai mult, cuprinzându-i pe amândoi. Mişcările lui Jett deveniseră sacadate. Spuse ceva, dar Stacey nu auzi nici un cuvânt. Sângele îi bubuia pur şi simplu în tâmple. Îşi dădu seama că aceasta e clipa abandonului total că plăcerea care o cuprinsese e supremă. În aceeaşi clipă cu ea. Jett descoperi cea mai adâncă sursă de fericire pe care un bărbat putea să o descopere lângă o femeie.             CAPITOLUL 1       — Eşti pregătită pentru clipa adevărului, miss Kiroff? — Cred că e puţin cam mult spus... în orice caz, sunt pregătită pentru raportul pe care va trebui să vi-l prezint, domnule Stewart. — Bănuiesc că acum e rândul meu să-ţi spun câteva cuvinte de încurajare. Dar, până la urmă, Jack Stewart renunţă şi îi întinse un dosar tocmai în momentul în care limuzina se oprea lângă trotuar.                   — Inutil, domnule Stewart, răspunse Stacey, aruncând la întâmplare dosarul în diplomat, fără să-i dea nici o atenţie. Avea tot timpul să-l studieze după această întrevedere, — Mi-am format deja o părere generală despre Forajele Stewart. Iar în timpul pe care îl voi petrece aici, la Direcţie, vreau doar să pun la punct câteva mici detalii. — Bun. Sper că fratele meu nu-ţi va întrerupe lucrul înainte de a-l termina. Oricât de tensionate ar fi relaţiile dintre noi, preferă să nu mă retrag din societate. Jack Stewart privea cum plouă prin geamul fumuriu al maşinii, supărat parcă pe această ploaie care îi dădea peste cap planurile pe care şi le făcuse. Se aştepta la o primire fastuoasă, căci, la urma urmei, era încă posesorul unei treimi din această societate familială şi, în această calitate, ar fi avut dreptul la o primire pe măsura rangului pe care îl avea. Dar lui Stacey nu-i trebuise prea mult timp ca să bănuiască faptul că ceilalţi membri ai familiei nu aveau nici un motiv ca să se bucure de venirea lui. Cu trei săptămâni înainte, Jack Stewart intrase în biroul ei din Philadelphia. Voia să se retragă din compania Forajele Stewart Avea nevoie de bani pentru propriile lui afaceri şi voia să-şi ia partea care i se cuvenea din societate. Dar ce suma ar fi putut pretinde? De fapt cât valora compania? Astfel, o angajase pe Stacey pentru a face în locul lui această evaluare financiară. Jack Stewart era foarte mândru de puterea şi de bogăţia lui. Era un bărbat înalt, brunet şi elegant, plăcut la vedere, chiar dacă în ochii lui lucea mereu o lumină sălbatică. Costumele sale ascundeau cu destul de multă abilitate tendinţa de a se îngraşă. În timpul întâlnirilor de lucru, fusese foarte curtenitor cu Stacey, nu fără a-şi ascunde totuşi rezervele faţă de capacitatea ei de a duce la bun sfârşit ceea ce începuse. Numai aparent ignorase faptul că era tânără şi atât de frumoasă ca o ţarină rusă. Căci Stacey înţelesese că lui Jack îi făcea o deosebită plăcere când toţi bărbaţii întorceau capul s-o privească, atunci când intra la braţul lui într-un restaurant. Dar atât şi nimic mai mult. Relaţiile lor erau strict profesionale, spre fericirea lui Stacey care, de obicei, la un moment dat, trebuia să amintească tuturor clienţilor ei că frumuseţea şi inteligenţa erau două calităţi care nu aveau nimic în comun una cu cealaltă. Prin faptul că Jack nu făcuse niciodată nici cea mai mică aluzie la frumuseţea ei, îi recunoscuse astfel capacitatea de a îndeplini misiunea importantă care îi fusese încredinţată. Stacey îşi ridică privirea spre clădirea care se înălţa lângă ei. Era o construcţie destul de recentă, cu două etaje, care semăna mai degrabă cu o locuinţă decât cu un sediu comercial. Ferestrele aveau jaluzele şi, de o parte şi de alta a intrării, erau două fântâni arteziene miniaturale. O placă foarte discretă, de culoare închisă, indica faptul că respectiva clădire era sediul Forajelor Stewart. Călătoria din Philadelphia urma deci să se încheie aici. Şoferul, un angajat al companiei care venise să-i întâmpine la aeroport, îşi ridică gulerul impermeabilului si coborî să le deschidă portiera. Strada nu era foarte aglomerată. Poate că, la urma urmei, pentru cei care trăiau în acest orăşel din Virginia Occidentală erau destule avantaje, care îi făceau să nu tânjească după viaţa marilor oraşe. Stacey îşi strecură în grabă sub pălărie câteva şuviţe rebele. Era îmbrăcată într-un taior negru, culoare care îi accentua frumuseţea obrazului şi culoarea deschisă a tenului. Contrastând discret cu nuanţele întunecate ale hainelor, ochii căpătau parcă luciri gri, ca de cristal. Primul nasture al bluzei de mătase era descheiat şi lăsa să se zărească o perlă perfect şlefuită, agăţată de un lănţişor de aur. Era imaginea însăşi a simplităţii. Stacey nu-şi putea permite nici o abatere de la bunul simţ. Erau prea multe interese aruncate în joc. Dar gata cu reflecţiile! îşi spuse în gând. Jack Stewart coborâse din maşina şi, aplecându-se spre ea, îi întinse mâna, ajutând-o să iasă. Aruncă întâi o privire afară, spunându-şi că ultimul lucru pe care s-ar fi gândit să-l ia ar fi fost o umbrelă. Apoi coborî din maşină şi se opri o clipă lângă el, pe trotuar. Jack o luă de braţ, fără să acorde prea multă atenţie gestului şi îi spuse cu voce puternică, încercând să acopere răpăitul sacadat al ploii: — Ar fi trebuit să te pregătesc pentru întâlnirea cu fratele meu. Îmi pare rău. Ploaia de primăvară cădea fără încetare, deasă, aşa încât în scurt timp, amândoi fură udaţi până la piele, în timp ce se îndreptau în grabă spre uşa de la intrare, Jack continuă; — Fratele meu este un excelent om de afaceri. După ce a murit tatăl nostru, el a preluat conducerea companiei şi nu poate nimeni să-i reproşeze nimic. Dare la fel de adevărat că, în trecut, a avut o viaţă foarte... agitată şi, chiar imprudentă... Dar, ce a fost a fost! Azi vom avea de-a face cu un om de afaceri respectabil cu capul pe umeri şi care e foarte priceput în meseria lui. Se va purta cu dumneata aşa cum o cere rangul pe care îl are acum... Sunt sigur. În mintea lui Stacey se aprinse un beculeţ de alarmă. — Fratele meu nu mai e cel care a fost, se grăbi Jack să o liniştească. Oricare ar fi zvonurile pe care ai putea să le auzi cu privire la acest subiect, sunt - cu siguranţă - false. S-a maturizat şi e perfect conştient de responsabilităţile pe care le are în prezent. Dar Stacey avusese destul de mult de-a face cu bărbaţii pentru a se lăsa astfel înşelată. Dacă fratele lui Jack Stewart fusese în tinereţe un cuceritor ar fi putut să bage mâna în foc că nu se schimbase prea mult. Avertizată, Stacey se gândi că era mai bine să rămână în gardă. Ajunseseră la uşă şi Jack apăsa fără nici un rezultat pe clanţă. Încuietoarea nu ceda de parcă ar fi fost înţepenită. — Oh, nu! exclamă Jack exasperat, încercând ultima dată să deschidă uşa. Întotdeauna e închis la ora asta! Ce obicei tâmpit! Stacey încercă să se adăpostească de ploaie sub cupola de la intrare, dar în zadar. Ploaia nu ţinea cont de acoperişuri sau impermeabile. — Atunci? Încruntat, Jack privi de jur împrejur — Dumnezeule! Pe toţi... începu el iritat. Se întrerupse şi se întoarse spre ea. — Pe aici, miss Kiroff. Mai este o intrare prin spate, pentru angajaţi. Mai poţi suporta ploaia asta imposibilă câteva minute? În stare să facă orice numai pentru a scăpa de ploaie, Stacey traversă peluza umedă, încercând să ţină pasul cu Jack. Tocurile subţiri se afundau în iarba moale, dar ea nu îşi abandonă drumul Ce debut dezastruos! — Cunoscându-l pe Jett, mă întreb dacă n-a făcut-o intenţionat! bodogăni Jack, grăbindu-se să urce treptele. Împinse uşa şi-i făcu loc lui Stacey să treacă. — Ce ploaie! oftă ea, scuturându-şi părul şi scoţându-şi haina udă. În spatele ei, Jack îşi privea dezamăgit ţinuta. Costumul i se lăsase la umeri şi cravata îşi pierduse aerul impecabil. Dar îşi recăpătă imediat sângele rece şi, în timp ce o lua cu paşi mari şi apăsaţi înaintea lui Stacey, strigă cu voce ameninţătoare: — Ar face bine să fie acolo, sus! Doar ştiau exact ora la care sosim. Ţinând cu aceeaşi mână haina şi diplomatul. Stacey începu să urce scările. Şi ea, care îşi spusese că va fi afacerea vieţii sale! Dacă ar putea măcar să se strecoare un minut la toaletă... Avea atât de multă nevoie de o oglindă! Ajunseră la etaj într-o sală imensă în care se aliniau unul după altul, mai multe birouri, toate goale la această oră. Doar la capătul unui culoar, o secretară ridică spre ei o privire mirată. — Blestemata aia de uşă de la intrare e încuiată! strigă Jack îndreptându-se direct către ea. Cine e la poartă astăzi? Secretara se ridică în picioare şi îi surâse cu calm. Era o femeie blondă, care părea să aibă vreo patruzeci de ani şi, mai ales, părea să fie obişnuită cu bărbaţii foarte nervoşi. — Bună ziua, domnule Stewart! Îmi pare rău pentru acest incident Voi trimite pe cineva la uşă şi... — Pentru ce? E inutil acum. Las-o baltă! Jett nu e aici? — Ba da, domnule. E în biroul lui. — Foarte bine. Trebuie să-i vorbesc, aruncă Jack, fără să-şi încetinească deloc ritmul de mers, Miss Kiroff, nu te îndepărta. Te voi chema imediat. În câteva clipe, dispăru în spatele unei uşi de stejar. Stacey îl urmări din priviri şi oftă. Într-adevăr, bărbatul acesta avea nişte idei cam ciudate în ceea ce priveşte politeţea. Secretara scosese din sertarul biroului mai multe chei şi se pregătea să coboare să descuie uşa. Trecând pe lângă Stacey, îi zâmbi cu simpatie. — O zi cam ploioasă, nu-i aşa? — Într-adevăr, confirmă Stacey privindu-şi cu tristeţe fusta udă, stropită la spate de noroi. Unde aş putea să mă aranjez puţin? — La parter... Dar poate ar trebui să mai aşteptaţi puţin. Dacă nu veţi fi aici când Jack va ieşi să vă caute, va face o adevărată criză de nervi. Spunându-i aceste cuvinte, dispăru. Rămăsese singură în cameră. Cu un nou oftat îşi lăsă diplomatul pe scaunul cel mai apropiat şi îşi aranjă haina pe spate. Bluza de mătase gri era aproape udă şi se mula pe linia îndrăzneaţă a sânilor. Ce ciudat! De obicei, tenul ei strălucitor şi lucirile ochilor gri, buzele cărnoase atrăgeau atenţia tuturor bărbaţilor în momentele decisive ale unei afaceri. Iar astăzi, când îşi imaginase că va fi victorioasă, arăta ca o pisică pe jumătate plouată. Era destul de răcoare şi Stacey începu să tremure, îşi trecu degetele prin păr şi privi în jurul ei. I se părea că nici măcar nu e demnă de eleganţa şi frumuseţea acestor birouri. Societatea Stewart prospera. Timp de cinci ani de zile, Stacey lucrase într-o bancă, înainte de a-şi deschide propriul birou, cu câteva luni în urmă. Ştia să recunoască acum companiile care încercau să-şi ascundă reuşita sub discreţia unor birouri mobilate cu gust. De abia aştepta să facă evaluarea Forajelor Stewart, căci întreprinderile familiale o atrăgeau cel mai mult. Familia Stewart care, până acum, trecuse peste toate greutăţile, putea să aibă probleme dacă Jack îşi retrăgea partea lui de bani. Pe hârtie, terenurile şi rezervele de gaz erau estimate la şapte milioane de dolari. Dar era o evaluare în mare. Preţul petrolului nu scăzuse. Şi, în funcţie de acest preţ, sumele pe care societatea le vărsa proprietarilor terenurilor pe care forau, variau şi ele. Uneori, cel mai bine era ca forajele să fie oprite, pentru a aştepta condiţii mai bune. Dar puţurile reprezentau o investiţie serioasă şi capitalul astfel imobilizat era destul de important Jack, în ceea ce-l privea, pretindea că întreaga companie valorează cam douăzeci şi unu de milioane de dolari şi, în acest caz, se aştepta să primească şapte milioane. În ciuda nemulţumirii fratelui său, era pregătit să dovedească faptul că are dreptate. De aceea o şi angajase pe Stacey Kiroff. Stacey ştia că nu va fi o afacere simpla, dar era pregătită să facă totul pentru a o duce la bun sfârşit. Era poate singura ocazie pe care o avea ca să dovedească de ce era în stare şi ca să dea o şansă afacerii pe care o pornise pe cont propriu. Trebuia să-şi învingă trecutul. Era cel mai bun stimulent în lupta cu ea însăşi. Scoase un şerveţel din diplomat şi îşi curăţă petele de noroi de pe pantofi. Haina era pierdută pentru totdeauna, doar dacă mai exista un croitor capabil să facă minuni. Ciorapii i se udaseră şi, din această cauză, se lăsaseră şi făceau pliuri în jurul gleznei subţiri. Se aplecă să-i ridice plimbându-şi degetele de-a lungul piciorului până deasupra genunchilor. După o călătorie atât de lungă, simţea nevoia să-şi odihnească trupul încordat. Îşi ridică mâinile deasupra capului şi se întinse ca o pisică leneşă după un somn bun. Numai că, făcând această mişcare, fusta - croită într-o manieră clasică, cu un şliţ destul de îndrăzneţ - se ridicase provocator, dezgolindu-i coapsele frumoase. În acel moment, auzi în spatele ei pe cineva mormăind şi se întoarse. Uşa biroului era deschisă şi, din interiorul lui, un grup de bărbaţi o analizau din cap până în picioare, uimiţi, dar plini de admiraţie. Stacey inspiră profund că să-şi ascundă umilinţa şi îşi lua cu gesturi sigure şi calme diplomatul. Cu capul sus înaintă spre birou. Jack Stewart îşi recăpătase controlul sau - poate - el fusese mai puţin sensibil la spectacolul care i se oferise. Făcu rapid prezentările. — Miss Kiroff, ţi-1 prezint pe Ken Ingersoll, contabil-şef, domnul Viselli, consilier bancar, vărul meu Tom Stewart, avocat şi domnul Price, geolog. — Bună ziua! spuse Stacey tuturor cu o înclinare scurtă a capului. — În sfârşit, fratele meu, Jett. Stacey surâdea şi strângea dezinvoltă - rând pe rând - mâinile bărbaţilor care îi fuseseră prezentaţi... până când ajunse în dreptul lui Jett Stewart. Se ridicase ultimul, cu mişcările suple ale unei feline care stă la pândă. Stacey nu fusese pregătită pentru această întâlnire. Mai înalt de un metru şi optzeci de centimetri, bine făcut, elegant, Jett Stewart avea înfăţişarea cea mai virilă şi cea mai insolentă pe care Stacey o văzuse vreodată: ochii albaştri şi părul brunet decolorat puţin de soare, buzele senzuale deschise într-un surâs larg. Păstră mâna lui Stacey într-a sa mai mult timp decât s-ar fi cuvenit, o privi în ochi, apoi o analiză din cap până în picioare, surâzând. În acea clipă, Stacey îşi dădu seama că bărbatul din faţa ei era copia - destul de infidelă-a clientului ei Jack Stewart. Sau Jack era copia acestui bărbat. Asemănarea era evidentă. Dar, la o privire atentă, era ceva care strica armonia acestui chip cu sprâncene întunecate - chiar mai întunecate decât ale fratelui său - cu o gură senzuală şi fruntea înaltă. Da, s-ar fi putut spune că cineva îi spărsese nasul. Chipul lui căpăta astfel un aer sălbatic, care îl deosebea complet de fratele său. În plus, avea o mustaţă deasă şi părul îi era dezordonat. Era mai subţire ca Jack, dar, bănui Stacey, era mai puternic şi mult mai hotărât decât fratele lui. Stacey se simţi irezistibil atrasă de acest chip şi - de ce să nu recunoască? - de acest corp. Jett Stewart purta pantaloni de catifea raiată care se mulau pe coapsele sale puternice. Cămaşa în carouri, în nuanţe pastelate putea să pară provocatoare pentru oricine ar fi considerat că nu acestea sunt tonurile cele mai potrivite pentru un bărbat. Cravata - cu nodul desfăcut - era de un bleu clar. accentuând strălucirea neobişnuită a ochilor lui. În faţa acestei priviri arzătoare, Stacey nu se tulbură. Poate pentru că era prea obişnuită cu acest gen de situaţie. Dar, spre uimirea ei îşi simţi corpul vibrând. răspunzând parcă mesajului care îi fusese transmis prin aceasta atingere - mesaj de natură sexuală, fără nici o îndoială. Sânii i se înfiorară sub bluză încă umedă. Reacţia aceasta spontană nu-i scăpă lui Jett Stewart. Continuând să o privească, buzele lui se deschiseră cu senzualitate, dezgolind un şirag de dinţi albi şi strălucitori. Stacey respiră adânc, încercând în zadar să se împiedice să roşească. Risca să îşi piardă sângele rece Mâna lui Jett era caldă şi insistentă şi Stacey se gândi că, dacă el va continua să o analizeze astfel, privirile lui arzătoare vor răscoli şi cele mai adânci secrete ale feminităţii sale. — Miss Kiroff... Vocea lui era joasă, aproape intimă. Stacey îşi înclină capul cu o mişcare scurtă. — Bună ziua. domnule! Continuă să îi ţină mâna într-a sa şi să o privească cu intensitate, de parcă ar fi fost singuri în acel birou. — Semnaţi AS. Kiroff, nu-i aşa? — Într-adevăr, răspunse ea cu un surâs. — De la ce vine A. S. ? Stacey ezită un moment, de parcă ar fi părăsit-o tot curajul. Una era ca Jett Stewart să-i reţină mâna mai mult decât s-ar fi cuvenit, în faţa unui grup de bărbaţi uimiţi, şi cu totul altceva să discute cu el tocmai în acel moment despre nişte lucruri cu totul personale. Văzând-o că ezită, Jett deveni şi mai curios. — Anastasia Sophia, răspunse ea după o lungă tăcere. Jett surâse, apoi ochii lui se umbriră brusc. — Anastasia Sophia, repetă el, savurând parcă aroma acestor silabe cu sonoritate rusească. Apoi, după ce o mai privi o dată, adăugă: — Foarte frumos... Dar privirea lui spunea că acest calificativ nu se referă numai la numele ei. — Bun! strigă Jack. Acum, că toată lumea se cunoaşte, putem trece la lucru, nu? Ce ziceţi? Jett o invită pe Stacey să ia loc pe scaunul cel mai apropiat de al lui. Stacey se aşeză şi îşi scoase din poşetă ochelarii. Nu pentru că ar fi avut neapărată nevoie de ei, dar simţea nevoia să se ascundă o clipă după lentilele fumurii. Din locul acela, avea o privire de ansamblu asupra întregii săli. Jett nu îi alesese scaunul la întâmplare. Impresia pe care o lăsa era că în tot şi în toate, locul ei era lângă Jett şi nu lângă Jack. Aşezat în capătul biroului, el deschise dosarul gros pe care îl avea în faţă. Era atât de în largul lui, încât te aşteptai în orice moment să-şi ridice picioarele şi sa le aşeze pe birou. — Dă-i drumul, Jack! aruncă el. Preia comanda şedinţei! Jack rămăsese în picioare. Cu mâinile la spate, începu: — Foarte bine, ştii cum stau lucrurile. Am hotărât să mă retrag din afaceri. Ai fost de acord. Deci ceea ce mai rămâne de făcut e să stabilim o cifră. — Ţi-am făcut deja o ofertă, replică Jett calm. În momentul de faţă, sunt dispus să-ţi plătesc trei milioane jumătate bani gheaţă, restul în ziua în care tu te vei retrage legal din companie şi compania se va dizolva. Jack se înfierbântă. — Nici nu se pune problema să se dizolve compania! Lucrurile vor merge foarte bine şi fără mine. Pur şi simplu, e timpul să mă retrag. Din moment ce au trecut cinci ani de la moartea tatălui nostru, am dreptul să o fac, fără a-i încălca ultimele dorinţe. — Oricum, n-am respectat întotdeauna literă cu literă acest testament, îl întrerupse Jett. Jack îi făcu semn să tacă. — N-am nimic împotrivă să-i asigurăm o rentă permanentă surorii noastre, cu toate că, după vrerea mea, tata avea dreptul să o dezmoştenească. Nici unul dintre noi nu a fost de acord să se căsătorească cu acest ratat. Aşa că, renta o vei stabili tu, iar eu voi fi de acord. — E mai bine aşa, pentru că până acum nu ai pierdut nici un prilej să obiectezi. — Bineînţeles! Tu şi mama aveţi majoritatea! Ei bine, vi se oferă ocazia să aveţi societatea şi să faceţi ce vreţi cu ea! Jett schiţă un surâs batjocoritor. — Ne vei lipsi, Jack! Ceilalţi zâmbiră şi ei, iar Jack se îmbujora. — Nu am pretenţia să primesc decât ceea ce mi se cuvine, bodogăni el. Nu vreau să vă aduc în pragul falimentului. — Într-adevăr? Atunci de ce ai avut nevoie de părerea atât de costisitoare a unui expert? Sunt sigur că miss Kiroff îşi merită banii pe care îi câştigă... — Aş fi făcut eu însumi această evaluare, dacă aş fi avut timpul necesar! strigă furios Jack, strângându-şi pumnii. Sper că ştii că miss Kiroff se bucură de o reputaţie foarte bună. Nu am adus-o cu mine ca să fure ceva de la cineva. Aşa că poartă-te cu ea aşa cum se cuvine, Jett! Jett surâse cu inocenţă. — Bineînţeles, Jack. Stacey îl privea pe ascuns. Dădea impresia de putere şi era la fel de inteligent ca şi fratele său. Era sigură că făcuse şi el studii superioare, dar tot nu reuşea să-şi explice cum de un bărbat cu asemenea calităţi se îngropase într-un astfel de orăşel pentru a conduce o întreprindere familială. Ceea ce nu însemna că avea de gând să cedeze o centimă în plus fratelui său. Hotărât lucru, nu putea fi înşelat. În cursul întrevederii, în ciuda aerului nepăsător pe care îl avea, se gândea... Ceva îl preocupa şi se părea că trebuie să găsească rapid o soluţie. — Deci, vei pune un birou la dispoziţia domnişoarei Kiroff? îl întrebă Jack aspru. — Bineînţeles, răspunse Jett, privind de jur împrejur. Dacă doreşte, se poate instala chiar aici. — Şi vei avea grijă să nu i se ascundă nimic? Jett ridică din umeri. — I se va oferi tot sprijinul de care va avea nevoie. Nu te nelinişti! — Ba da, sunt chiar foarte neliniştit! protestă Jack, fulgerându-l din priviri pe fratele său. Sunt interese mari la mijloc şi nu am timp să rămân aici ca să supraveghez desfăşurarea lucrurilor. Mâine trebuie să mă întorc în Philadelphia. — Miss Kiroff e pe mâini bune! îl asigură Jett cu o voce prefăcută. Bun, aprobă Jack fără convingere, măsurând cu paşi mari lungimea încăperii. Miss Kiroff va rămâne la Holiday Inn pe cheltuiala mea. Patru săptămâni aţi spus, miss Kiroff nu? — Da aşa cred, se grăbi Stacey să răspundă. Poate chiar mai puţin. — Vom avea grijă să nu omită nimic, promise Jeff fratelui său. Noi dorim să petreacă aici cât mai mult timp. Stacey îi aruncă o privire scurtă. Jett nu se uita la ea. Prea politicos pentru a fi şi cinstit! hotărî ea în gând. — Foarte bine, aprobă Jack, prea preocupat pentru a mai fi atent la subînţelesuri. Apoi se întoarse brusc spre ceilalţi membri ai grupului: — În cursul următoarelor patru săptămâni, miss Kiroff va ţine legătura cu dumneavoastră. Sper că pot conta pe o cooperare serioasă. Tom, ne vom vedea după ce negocierile vor lua sfârșit. Stabilim atunci ultimele detalii, de acord? Avocatul aprobă cu un gest şi Jack începu să discute cu contabilul său. În acel moment, Stacey îşi dădu seama că Jett o privea cu atenţie, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât un singur semn de slăbiciune din partea ei pentru a o ataca. Cu un gest automat, îşi scoase ochelarii şi începu să se joace cu ei. Jett se apropie şi îi atinse cu degetele braţul. Tresărind, scăpă ochelarii, care se loviră de parchet cu un zgomot uşor. Jett se scuză şi se aplecă grăbit să-i ridice. Ridicându-se, rămase cu ochelarii în mână, de parcă nu ar fi ştiut cui să-i înapoieze. — Eşti din Philadelphia, miss Kiroff? întrebă el cu un aer degajat. — Acolo am biroul, dar până de curând am lucrat la New York, într-o bancă din Manhattan. — Cu alte cuvinte, eşti omul marilor oraşe. — Ceea ce nu mă împiedică să înţeleg ce se petrece aici. Jett se aşeză în fotoliul lui şi lăsă ochelarii pe birou, deoparte, ca pentru a nu-i distrage atenţia de la stăpâna lor. Nu era chiar atât de distrat pe cât voia să lase impresia. — Sunt sigur că eşti destul de calificată pentru a face ceea ce ţi se cere. Eu mă întrebam ce părere poate să-ţi facă un astfel de orăşel de provincie. Va trebui să renunţi la viaţa nocturnă cu care erai obişnuită. — Dar sunt sigură că şi în aceste condiţii tot nu voi avea timp să mă plictisesc, îi răspunse susţinându-i privirea. — Sper, îi răspunse el politicos. Şi, dacă îţi pot fi de vreun ajutor... Mulţumesc pentru ofertă. N-o voi uita, îi răspunse Stacey la fel de politicoasă. Brusc, vocea lui Jack se auzi mai clară şi mai puternică, ca a unui profesor supărat că în fundul clasei câţiva elevi şuşotesc. — Deci, suntem de acord, da? Gata? Trecem la lucru? Domnilor, mulţumesc pentru colaborare. Reuniunea se apropia de sfârşit. Toţi se întoarseră spre Jett, aşteptând să dea semnalul de plecare. El era patronul, deci el trebuia să hotărască, Jett se ridică, strânse ochelarii lui Stacey, ocoli biroul şi se îndreptă spre ieşire. — Mulţumesc că aţi venit. Ken, să stabilim o oră pentru cealaltă întrevedere despre care am vorbit. Să nu uiţi! Contabilul începu să râdă. — Pentru golf? Bineînţeles. Miercuri după-amiază, la două? — Perfect! Eu cumpăr berea. Întrevederea se sfârşi într-o notă amicală. Bărbaţii ieşiră pe rând din birou. Stacey îi urmă, încă destul de contrariată că Jett nu-i mai înapoiase ochelarii. Ce avea de gând? Când ieşi din birou, cealaltă sală era plină. Secretarele şi ceilalţi funcţionari îşi reluaseră lucrul. Era acea atmosferă entuziastă specifică întreprinderilor familiale de dimensiuni medii. Stacey privea încântată în jur, fără să observe că, în apropierea ei, cei doi fraţi şi geologul discutau destul de aprins. Planurile lor îi atraseră la un moment dat atenţia. — Biroul de lângă mine e liber, spunea geologul Sunt în el doar câteva cutii cu dosare care trebuie arhivate. Geologul avea aproape treizeci de ani şi încerca să-şi ascundă începutul de chelie cu câteva şuviţe subţiri de pe părţi. Privirea îi alunecă de-a lungul corpului lui Stacey şi, după câteva momente, adăugă entuziasmat: — Daţi-mi treizeci de secunde şi o veţi vedea instalată în birou. — Orville, tu ai alte lucruri de făcut! Protestă Jett râzând. — Aş prefera ca miss Kiroff să fie instalată la acest etaj, interveni Jack. Totul se petrece aici. Nu vreau să fie îngropată la parter, printre dosare vechi. — Ei, ei! N-aş fi fost niciodată de acord cu aşa ceva! se apără Jett. Şi, cu un gest cât se poate de firesc, vârî ochelarii lui Stacey în buzunarul cămăşii. În timp ce Jett înainta spre ea, se auzi vocea tăioasă a lui Jack: — Jett, i-am promis domnişoarei Kiroff că în timpul pe care şi-l va petrece aici, va fi tratată cu respect! De aceea vă sfătuiesc şi pe tine, şi pe Orville să nu încercaţi să vă apropiaţi de ea! — Eu?! strigă geologul Dar eu sunt bărbat însurat! — Din câte îmi aduc eu aminte, chestia asta nu înseamnă prea mare lucru pentru tine... Şi altădată... . insinua Jack examinând cu o privire de gheaţă hainele stângaci croite ale geologului. Ai grijă cum te porţi, Orville, altfel vei avea de-a face cu mine! Şi eu nu sunt ca fratele meu! Bănuiesc că mai ai încă toate fotografiile acelea pe pereţii biroului, nu? — Anul trecut de Crăciun a avut loc festivitatea de sacrificare, explică Jett râzând, în timp ce geologul clătină din cap. Dar o bună parte a colecţiei a rămas intactă, nu-i aşa, Orville? — O colecţie? se miră Stacey, amestecându-se în conversaţia lor Destul de jenat, Jack mormăi: — Orville are un număr imens de reviste... mai deosebite... — După părerea mea, e o colecţie fără pereche, completă Jett. Orville e expert în fotografii erotice, miss Kiroff. Stacey simţi că i se strânge stomacul. — Oricum le-ai spune, nu sunt decât nişte porcării, spuse Jack, vizibil dezgustat. Hai, miss Kiroff, e timpul să te instalezi. Şoferul îţi va duce bagajul la motel şi îţi va reţine o cameră, Jett, ai grijă ca miss Kiroff să aibă în permanenţă la dispoziţie o maşină. — Bineînţeles, Jack. Voi avea eu grija de ea atât timp cât rămâne printre noi. Acest ton dezinvolt nu prea îi plăcea lui Jack. — Bine, miss Kiroff, îl întrerupse el. Mai vrei să ne întrebi ceva, pe mine sau pe fratele meu, înainte de a începe lucrul? — Nu, mulţumesc, răspunse Stacey, evitând să întâlnească privirea lui Jett. Sunt anumite dosare pe care trebuie să le revăd. Şi am nevoie de o secretară, în eventualitatea în care dau peste probleme care necesită lămuriri suplimentare. Ne întâlnim toţi trei mâine dimineaţă. Surprins de tonul hotărât cu care fusese făcută această convocare, Jack începu să clipească mai des. — Foarte bine. Jett nu răspunse imediat. Stacey nu-şi dădea seama dacă această convocare îl amuza sau nu. Nu părea genul de bărbat care ascultă un ordin, mai ales dacă vine din partea unei femei frumoase. În adâncul privirii sale, se aprinsese o scânteie, dar Stacey nu ştia exact dacă e un semn de respect sau de mânie. — Perfect! declară el într-un sfârşit, surâzând. Mâine voi avea grijă să fiu într-o formă perfectă:Cuvintele acestea ascundeau, fără nici o îndoială, un subînţeles şi, fără să ştie exact de ce, Stacey se gândi la întâlnirea de a doua zi ca la un rendez-vous cu final erotic.  

  Singuri în doi de Sandra Brown CAPITOLUL 1   Toţi erau morţi.Toţi în afară de ea.Era convinsă de asta.Nu ştia cât timp trecuse de la impact sau cât de multă vreme rămăsese încovoiată,cu capul în poală.Puteau să fi fost secunde,minute,secole.Timpul se putea opri în loc. La nesfârşit,i se părea,metalul sfâșiat se tot mişcase,înainte de a se stabiliza,cu un trosnet.Copacii dezmembraţi victime nevinovate ale prăbuşirii încetaseră să mai tremure.Abia dacă se mai clintea o frunză.Totul era înfiorător de încremenit.Nu se auzea nici un sunet.În mod absurd,se gândi la problema prăbuşirii unui copac în pădure.Scotea vreun zgomot? Da.Îl auzise.Deci,însemna că era vie.Îşi înălţă capul.Părul,umerii şi spatele îi erau pline cu cioburi de plastic sfărâmat fostul hublou de lângă fotoliul ei.Clă ină uşor din cap,iarț cioburile se rostogoliră de pe ea,cu mici clinchete şi ăcăneli în tăcerea dinț jur.Încet,se sili să-şi deschidă ochii.   Un ţipăt i se ridică în gât,dar nu-l putu slobozi.Coardele vocale îi îngheţaseră. Era prea îngrozită ca să urle.Carnagiul se înfăţişa mai cumplit decât coşmarul unui controlor de trafic aerian.Cei doi bărbaţi aşezaţi în fotoliile din fa a sa, buniț prieteni,judecând după sporovăiala sonoră şi lăudăroasă dintre ei -erau acum morţi,cu glumele şi râsetele amuţite pentru totdeauna.Capul unuia ieşise complet pe fereastră.Conştiinţa ei înregistra acest fapt,dar nu privi prea atentă.Se vedea o mare de sânge.Închise violent ochii şi nu-i mai deschise decât după ce îşi întorsese capul în altă parte.Dincolo de culoar,un alt bărbat zăcea mort,cu capul azvârlit înapoi peste tetieră,ca şi cum ar fi dormit în momentul când se prăbuşise avionul.Singuraticul.   Îl etichetase mental cu această poreclă,înaintea decolării Întrucât avionul era mic,se aplicau reglementări stricte cu privire la greutate.În timp ce pasagerii şi bagajele lor se cântăreau pentru îmbarcare,Singuraticul stătuse izolat de grup,cu o atâtudine superioară şi ostilă.Aerul său neprietenos nu atrăsese conversaţia nici unuia dintre ceilalţi pasageri,care se făleau,toţi zgomotos cu prăzile de la vânătoare.Trufia sa îl segregase întocmai cum sexul feminin o izolase pe ea. Era singura femeie la bord.Iar acum,singura supravieţuitoare.Privind spre partea din față a salonului putu vedea carlinga  retezată de fuzelaj ca dopul răsucit al unei sticle.Pilotul şi copilotul,doi tineri joviali şi glumeţi,erau evident morţi,plini de sânge.   Îşi înghiţi bila ce-i umpluse gâtlejul.Copilotul robust şi bărbos o ajutase să urce la bord,flirtând cu ea,spunând că rareori avea femei printre pasagerii avionului şi,cu acele prilejuri,nu arătau ca nişte manechine de profesie.   Ceilalţi doi pasageri,fraţi,între două vârste,erau încă legaţi cu centurile de siguranţă în fotoliile din rândul întâi.Fuseseră ucişi de trunchiul colţuros al copacului care muşcase din avion ca  un deschizător de conserve.Familiile lor aveau să trăiască tragedia de două ori mai dureros.Începu să plângă.Neputinţa şi teama o copleşeau.Se temea să nu leşine.Se temea să nu moară.Şi se temea că n-avea să moară.Morţile tovarăşilor ei de călătorie fuseseră rapide şi nedureroase.Probabil că îşi pierduseră viaţa în momentul impactului.Le era mai bine aşa.   Moartea ei avea să vină încet,fiindcă,din câte-şi putea da seama, scăpase,ca prin miracol,nevătămată.Urma să moară treptat,de sete,foame, expunere la vicisitudinile naturii.Se întrebă de ce mai trăia.Singura explicaţie era aceea că se aşezase pe ultimul rând.Spre deosebire de restul pasagerilor,ea lăsase pe cineva în urmă,la cabana de pe Great Bear Lake.Întârziase luându-şi rămas bun,aşa că ajunsese ultima în avion.Toate fotoliile fuseseră ocupate,cu excepţia celui din ultimul rând.Când copilotul o ajutase la îmbarcare,dialogurile deşănţate încetaseră brusc.   Aplecată sub plafonul coborât,se îndreptase spre singurul loc liber.Se simţise dar stingherită,fiind singura femeie la bord.Parcă ar fi intrat întro cameră plină-de fum,unde se desfăşura un joc de poker înfierbântat.Unele lucruri erau,prin definiţie,exclusiv bărbăteşti,şi nici o măsură de echitate sexuală n-avea să schimbe vreodată situaţia.Întocmai la fel cum altele erau,tot prin defini ie,exclusiv femeieşti.Plecarea unui avion de la o cabană de vânătoare şi  pescuit din Teritoriile de Nord-Vest se număra printre aceste fapte masculine.Încercase să stea cât de discret posibil,nespunând nimic,instalându-se în fotoliu şi privind pe fereastră.   O dată,imediat după decolare,îşi întorsese capul,întâlnind accidental privirea bărbatului aşezat de cealaltă parte a culoarului.Acesta o privise cu o antipatie atât de vizibilă, încât îşi întorsese ochii înapoi spre fereastră şi aşa rămăsese. În afară de piloţi, probabil că era prima care observase furtuna.Înso ită de oț ceaţă deasă, ploaia torenţială începuse s-o neliniştească. În curând, au început şi ceilalţi să remarce hurducăturile zborului. Lăudăroşeniile le-au fost înlocuite de bancuri strepezite despre respectiva partidă de călărie şi bucuria că „mâna” pilotul, nu unul dintre ei.   Piloţii,însă,aveau de furcă.Le-a devenit în curând evident tuturor.În cele din urmă, au tăcut, rămânând cu ochii îndreptaţi spre cei doi oameni din carlingă.Tensiunea din interiorul avionului a crescut şi mai mult, când echipajul de doi membri a pierdut legătura radio cu solul.Nu se mai puteau baza pe instrumentele avionului,căci afişajele acestora păreau a fi inexacte. Datorită plafonului de nori impenetrabil, nu mai văzuseră solul de la decolare.   Când avionul a intrat într-un picaj în spirală, iar pilotul le-a strigat pasagerilor: „Ne prăbuşim. Domnul fie cu noi,” toţi au primit vestea cu resemnare şi cu un calm uimitor.Ea se îndoise de mijloc, înfundându-şi capul între genunchi, acoperindu-şi-l cu braţele şi rugându-se în tot timpul prăbuşirii. Păruse a dura o eternitate.N-avea să uite niciodată şocul acelui prim impact zgâlţâitor. Chiar încordată în aşteptarea lui, nu fusese pregătită adecvat. Nu ştia de ce fusese cruţată de moartea instantanee, decât poate pentru că proporţiile ei mai mici îi îngăduiseră să se proptească între cele doi fotolii mai sigur, şi să-şi amortizeze mai bine impactul.Totuşi,în împrejurările date, nu era sigură că supravieţuirea era o variantă favorabilă.La cabana din capătul nord-vestic al lui Great Bear Lake nu se putea ajunge decât cu avionul.Între ea şi Yellowknife, punctul de destinaţie,se întindeau kilometri întregi de sălbăticie virgină. Numai Dumnezeu ştia cât de mult din traseu parcursese avionul până în momentul prăbuşirii.   Autorităţile puteau căuta luni în şir fără s-o găsească.Până atunci dacă o mai găseau vreodată avea să fie complet singură, depinzând numai de ea însăşi pentru supravieţuire.Acest gând o electriza, îmboldind-o să acţioneze.Cu o frenezie aproape isterică,se zbătu să-şi desprindă centura de siguranţă.Aceasta se desfăcu trosnind şi ea căzu înainte,lovindu-se cu capul de fotoliul din fa a ei. Se târî pe culoarul îngust şi, în patru labe, porni spre ruptura căscată a fuzelajului. Evitând orice contact direct cu cadavrele,privi în jur prin cusătura metalică sfâşiată.Ploaia încetase,dar norii grei,negri şi coborâţi arătau atât de ameninţători încât păreau gata să explodeze.În repetate rânduri,râgâiau tunete prelungi, rostogolite.Cerul era rece, umed şi primejdios.Îşi strânse în jurul gâtului gulerul de vulpe roşie.   Aproape că nu sufla deloc vântul.Presupunea că ar fi trebuit să fie recunoscătoare pentru asta.Vântul putea aduce un frig năpraznic... Dar, stai! Dacă nu era vânt, atunci de unde venea acel sunet tăios?Ţinându-şi respiraţia, ascultă.Din nou se auzi!Smuci din cap, privind în jur, atentă. Nu-i era uşor să audă mare lucru, peste bubuiturile propriei sale inimi.Un freamăt.   Privi spre bărbatul aşezat în fotoliul de peste culoar de al ei.Oare era doar efectul imaginaţiei sale pline de dorinţă,sau chiar îi tresăriseră pleoapele Singuraticului? Se târî înapoi pe coridor,atingând în trecere braţul atârnat,plin de sânge, al uneia dintre victimele catastrofei.Cu doar câteva momente în urmă, evitase cu sârguinţă să-l atingă.   -O,Doamne,rogu-te,fă să fie viu,se rugă ea cu fervoare.Ajungând la fotoliu, privi faţa Singuraticului.Părea în continuare să se odihnească paşnic.Avea pleoapele nemişcate.Nici un tremur.Nici un geamăt desprinzându-i-se de pe buze,care erau aproape complet acoperite de o mustaţă deasă şi lată.Îi privi pieptul,dar omul purta o scurtă matlasată, aşa că-i era imposibil să-şi dea seama dacă respira sau nu.Îşi puse degetul arătător pe marginea de sus a mustăţii lui, chiar sub nări.Scoase o exclamaţie nearticulată,când simţi curentul umed de aer. Slab, dar incontestabil. -Slavă Domnului,slavă Domnului!Începu să râdă şi să plângă în acelaşi timp. Ridicându-şi mâinile,îl bătu uşor peste obraji: -Domnule,trezeşte-te!Trezeşte-te,te rog!Omul gemu,dar nu deschise ochii. Intuiţia îi spunea că,cu cât îşi recăpăta cunoştinţa mai curând,cu atât era mai bine.În plus,avea nevoie de asigurarea că,dacă nu era mort,nici n-avea să moară, cel puţin,nu imediat.Avea nevoie cu disperare să se convingă că nu era singură. Judecând că aerul rece o putea ajuta să-l reanimeze,se hotărî să-l scoată din avion.   N-avea să-i fie uşor, probabil că era mai greu decât ea cu cincizeci de kilograme, sau chiar mai mult.Îi simţi fiecare gram din greutate,când îi desfăcu centura de siguranţă,iar masa lui inertă se prăbuşi peste ea ca un sac cu ciment. Proptindu-l cu umărul drept,îl sprijini în timp ce se retrăgea pe culoar spre deschizătură,parte ridicându-l, parte târându-l după ea.Drumul lung de şapte metri dură peste o jumătate de oră.Braţul însângerat ce atârna peste rezemătoarea fotoliului se agăţă de el.Trebui să-şi învingă repulsia şi să-l atingă dându-l la o parte.Mâinile i se umplură de sânge.Era cleios.Scânci cu oroare,dar îşi strânse între din i buza de jos,ce-i tremura,şi continuă să-i tragă pe bărbatulț        fără cunoştinţă de-a lungul coridorului cu eforturi chinuitoare,centimetru cu centimetru.Deodată,o izbi gândul că,neştiind unde era rănit,era posibil să-i facă mai mult rău decât bine mişcându-l.Dar ajunsese atât de aproape;n-avea să se oprească tocmai acum.I se părea foarte important să-şi stabilească un ţel şi să-l atingă,dacă nu din alt motiv,atunci măcar ca să-şi dovedească că nu era neputincioasă.Se hotărâse să-l ducă afară şi asta avea să facă,fie şi cu prețul propriei vieţi.   Ceea ce era foarte posibil,îşi spuse ea,peste câteva minute.Îl adusese cât mai în faţă posibil.Din când în când,omul gemea,dar altminteri nu dădea nici un semn că şi-ar fi revenit.Lăsându-l pe loc un moment,se caţără printre crengile bradului.Toată partea stângă a fuzelajului fusese smulsă aproape complet,aşa că trebuia să-l tragă printre ramurile copacului.Cu mâinile goale,rupse cât de multe crenguţe mici putu,înainte de a se întoarce la rănit.   Îi trebuiră cinci minute numai ca să-l întoarcă pentru a-l putea apuca de subsuori.Apoi,retrăgându-se prin tunelul strâmt şi ţepos pe care-l degajase,îl trase după ea.Acele de brad îi înţepau faţa.Scoarţa aspră o zgâria pe mâini.Din fericire,însă,îmbrăcămintea groasă îi proteja cea mai mare parte a pielii. Pe măsură ce se trudea,respiraţia îi devenea tot mai îngreunată.Se gândi să facă o pauză de odihnă, dar îi era teamă că n-avea să-şi mai adune niciodată puterile îndeajuns pentru a reîncepe.Acum,povara ei gemea aproape încontinuu.Ştia că avea fără-ndoială dureri groaznice,dar nu se putea opri,lăsându-l să cadă într-un leşin şi mai profund.În sfâr it,simţi pe obraji aerul rece.Îşi eliberă capul de sub  ultima creangă şi ieşi în spaţiul liber,când câţiva paşi poticniţi de-a-ndăratelea, trase omul pe restul distanţei până îl scoase şi pe el.Incredibil de epuizată,cu muşchii braţelor,spirit şi picioarelor arzând de efort,se lăsă să cadă în şezut, îndesat.Capul omului i se prăbuşi în poală.   Încordându-şi mâinile şi ridicându-şi faţa spre cer,rămase astfel până îşi recăpătă respiraţia.Pentru prima oară,în timp ce inspira în plămâni aerul amarnic de rece, se gândi că putea fi bine să fi rămas în viaţă.Îi mulţumi lui Dumnezeu că o salvase.Şi-i mai mulţumi şi pentru cealaltă viaţă pe care o cruţase.Coborându-şi privirea spre rănit îi văzu,pentru prima oară,cucuiul.Avea pe tâmplă un ou-degâscă în toată regula Fără-ndoială,acesta îi provocase leşinul.Ridicându-i umerii atât cât să-şi retragă picioarele de sub el,se târî într-o parte şi începu să-i descheie canadiana voluminoasă.Se ruga să nu descopere o rană mortală.N-o găsi.Numai cămaşa de flanelă cadrilată,nelipsită oricărui vânător.Nu se vedea pe ea nici urmă de sânge.De la gulerul rulat al bluzei de corp până în vârfurile bocancilor cu şireturi,nu se vedea nici un semn de hemoragie gravă.   Expirând cu poftă,uşurată,se aplecă peste el şi-l plesni din nou,uşor,peste obraji,îi aprecia vârsta la vreo patruzeci de ani,însă ani deloc uşori.Părul lung,ondulat,îi era de un castaniu tăbăcit.La fel şi mustaţa.Avea,însă,la fel ca în sprâncenele stufoase,şi fire blonde.Pielea îi era arsă de soare,însă nu recent; afişa un bronz copt,permanent.În colţurile ochilor i se vedeau reţele de riduri fine.Gura avea buza de jos doar cu puţin mai plină decât cea superioară.   Chipul acela colţuros nu-şi avea locul într-un birou; petrecea mult timp în aer liber.Era un chip agreabil,chiar dacă nu de o frumuseţe clasică.Exprima o anume duritate,o înabordabititate necompromiţătoare pe care o simţise şi în personalitatea lui.Stânjenită,se întrebă ce-avea să creadă când îşi revenea în fire,pentru că se pomenea singur cu ea,în sălbăticie.Nu avu mult de aşteptat ca să afle.Peste câteva momente,pleoapele bărbatului tresăriră,apoi se deschiseră. Ochii cenuşii precum cremenea cerului de deasupra se concentrară spre ea.Se închiseră,deschizându-se apoi din nou.Vru să vorbească,dar agitaţia o opri. Primul cuvânt rostit de buzele bărbatului fu indescriptibil de vulgar.Tresări,dar puse limbajul obscen pe seama durerii.Omul închise iarăşi ochii şi aşteptă câteva secunde înainte de a-i deschide definitiv.Şi spuse: -Ne-am prăbuşit Ea dădu din cap. -De când? -Nu-s sigură.Îi clănţăneau dinţii.Nu era atât de frig,aşa că frica trebuia să fie pricina.Frică de el? De ce? -De-o oră,cred.Gemând de durere,îşi acoperi cu o mână cucuiul de la tâmplă şi se săltă,rezemându-se în mâna cealaltă,îi făcu loc să se ridice în capul oaselor, drept. -Ce-i cu ceilalţi? -Sunt morţi,toţi.Bărbatul încercă să se proptească într-un genunchi,dar se clă ină,ameţit.Îi întinse instinctiv o mână să-l ajute,însă el i-o dădu la o parte. -Eşti sigură? -Că au murit? Da,Adică,aşa cred.Îşi întoarse capul,privind-o cu dezgust. -Le-ai luat pulsul?Îşi schimbă părerea despre ochii lui.Nu semănau deloc cu cerul.Erau mai reci şi mult mai ostili. -Nu,n-am verificat,recunoscu ea fără chef.Omul o mai intui câtva secunde cuț privirea aceea de judecător,apoi,cu mare dificultate,se sculă în picioare. Sprijinindu-se de copacul din spatele lui,se strădui să stea drept,regăsindu-şi echilibrul. -Cum...cum te simţi? -Îmi vine să borăsc.Un lucru era cert,le spunea pe şleau. -Poate-ar trebui să te culci la loc. -Fără-ndoială că da. -Şi-atunci?Continuând să-şi pună o mână la cap,se ridică,privind-o: -Te oferi să intri acolo şi să le iei pulsul? Văzând cum roşeaţa slabă pălea din obrajii ei,îi adresă un zâmbet,batjocoritor. -Bănuiam eu. -Te-am scos afară,nu? -Mda,replică el sec,m-ai scos.Nu se aştepta să-i sărute mâinile pentru că-i salvase viaţa,dar un mulţumesc simplu ar fi fost plăcut -Eşti un nerecunoscător... -Mă laşi,o întrerupse el.Îl privi dezlipindu-se de copac şi pornind clătinat spre avionul dezmembrat,dând în lături crengile copacului,cu mult mai multă putere decât şi-ar fi putut aduna ea într-o lună de zile.Lăsându-se pe pământul moale,îşi rezemă capul pe genunchi,venindu-i să plângă.Îl auzea mişcându-se prin salon.Când îşi săltă capul şi privi,îl văzu prin,parbrizul spart al carlingii desprinse,îşi plimba mâinile,fără pic de emoţie,peste trupurile piloţilor. După câteva minute,îşi croi drum afară prin rămurişul copacului prăbuşit.   -Ai avut dreptate.Sunt morţi cu toţii.Cum se aştepta să-i răspundă? Na-na-na,în ciudă? Bărbatul lăsă să cadă la pământ o trusă de prim-ajutor albă şi îngenunche alături.Scoase o sticluţă de aspirină şi-şi aruncă pe gât trei comprimate, înghiţindu-le fără apă. -Vino-aici,ordonă el aspru.Când ea se apropie,îi întinse o lanternă. -Luminează-mă cu asta în ochi,pe rând,şi spune-mi ce se-ntâmplă.Aprinse lanterna.Geamul din faţa becului era crăpat,dar totuşi funcţiona.Îndreptă fasciculul de lumină direct spre ochiul lui drept,apoi spre stângul. -Pupilele se contractă.Îi luă lanterna din mână şi o stinse. -Bine.N-am făcut o comoţie.Mă doare numai capul,ca toţi dracii.Tu te simţi bine? -Cred că da.O privi sceptic,dar ea dădu din cap. -Mă numesc Rusty Carlson,se prezentă,politicoasă.Bărbatul râse scurt,ca un lătrat.Ochii i se ridicară spre părul ei. -Rusty,hai? -Da,Rusty,repetă ea iritată. -Ţi se potriveşte.Individul avea manierele unui porc. -Ai şi dumneata un nume? -Mda,am un nume.Cooper Landry.Da aici nu suntem la o petrecere aşa că scuză-mă dacă nu-mi scot pălăria,spunând: „încântat de cunoştinţă”. Pentru doi supravieţuitori însinguraţi ai unei dezastruoase prăbuşiri de avion, începuseră cam prost.În acel moment, Rusty dorea să fie încurajată, asigurată că era vie şi avea să trăiască în continuare.Nu se alesese din partea lui decât cu dispreţ, care era complet nemeritat. -Ce-i cu dumneata? întrebă ea furioasă.Te por i de parcă din vina mea s-ar fi prăbuşit avionul.    -Aşa o fi.Îl privi cu gura căscată,nevenindu-i să creadă. -Ce? Eu am fost vinovată de furtună? -Nu,dar dacă n-o tărăgănai cu despărţirea aia emo ionantă şi lacrimogenă deț craiul tău tomnatec poate i-o luam înainte.Ce te-a făcut să pleci înaintea lui,o ceartă-ntre iubiței? -Nu-i treaba dumitale,scrâşni ea,printre din ii pe pe care i-i îndreptase perfect unț stomatolog costisitor.Expresia lui Cooper nu se schimbă.  -Şi nici treaba ta nu era să vii-ntr-un loc ca ăla...O măsură din creştet până-n tălpi,continuând:    -...când eşti aşa cum eşti ca femeie.     -Adică ce fel de femeie? -Las-o baltă. Să zicem doar că aş prefera să nu te am pe cap.Cu aceste cuvinte, scoase un cuţit de vânătoare cu aspect ucigător din teaca de piele prinsă la centură.Rusty se întrebă dacă avea să-i taie beregata cu el,descotorosindu-se de dificultăţile pe care i le crea prezența ei.În schimb,Cooper se întoarse şi începu   să ciopârțească ramurile mai mici ale copacului,tăind drum liber spre a uşura     accesul spre fuzelaj. -Ce-ai de gând să faci? -Trebuie să-i scot. -Pe...pe ceilalţi? De ce? -Poate vrei să fi i colegi de cameră. -Ai să-i îngropi? -Cam asta ar fi ideea.Ai tu una mai bună? Nu,bineînţeles că nu avea,aşa că nu spuse nimic.Cooper Landry îşi tăie drum prin coroana copacului până rămaseră numai crengile groase.Pe deasupra şi prin jurul acestora era mai uşor de trecut. Rusty,făcându-se utilă prin a trage la o parte ramurile tăiate,îl întrebă: -Deci,rămânem aici? -Deocamdată,mda.După ce degajă un soi de cărare,Cooper intră în fuzelaj şi-i făcu semn să se apropie. -Apucă-l de ghete,da? Privi ghetele mortului.Nu putea face una ca asta.Nimic din toată viaţa ei n-o pregătise pentru aşa ceva.Nu se putea aştepta din partea ei la o asemenea hidoşenie.Dar, privindu-l şi întâlnindu-i ochii aceia cenu ii şiș implacabili, ştiu că o aştepta s-o facă i s-o facă fără comentarii.ș   Unul câte unul,scoaseră din avion cadavrele.Lucră mai mult el;Rusty îi dădea câte o mână de ajutor când i-o cerea.N-o putea face decât detaşându-şi mintea de oribila muncă.Îşi pierduse mama în adolescen ă.Cu doi ani în urmă,muriseț fratele.Dar,în ambele cazuri,îi văzuse abia când erau depuşi în sicriul cu căptuşeală de satin,înconjurat de lumină blândă,muzică de orgă şi flori.Moartea păruse un fapt ireal.Nici măcar trupurile neînsuflelite ale mamei şi fratelui ei nu fuseseră pentru ea adevărate, ci imitaţii identice ale oamenilor pe care-i iubise, manechine create de serviciul pompelor funebre după chipul și asemănarea lor.   Cadavrele de acum erau reale.Se supuse mecanic comenzilor scurte pe care acel Cooper Landry le lansa cu un glas lipsit de simţire şi de inflexiuni. Trebuie că-i un robot, conchise ea.Nu manifesta absolut nici un fel de emoţie,în timp ce târa leşurile în groapa comună pe care reuşise s-o sape folosindu-şi cuţitul şi mica secure găsită într-o ladă de scule, sub scaunul pilotului.Când termină, îngrămădi pietre peste mormântul prea puţin adânc. -N-ar trebui să spunem ceva?privi Rusty movila barbară de bolovani incolori, adunaţi acolo ca să apere cadavrele celor cinci oameni de animalele flămânde. -Să zicem ceva? Ca de pildă? -Ceva din scriptură.O rugăciune. Cooper ridică neglijent din umeri,în timp ce-şi ştergea lama cuţitului. -Nu ştiu nici o scriptură.Iar rugăciunile mi s-au termânat demult. Întorcându-se cu spatele spre mormânt,porni cu paşi înfundaţi înapoi spre avion. Rusty murmură o rugăciune grăbită,înainte de a se răsuci să-l urmeze.Mai presus de orice,se temea să nu rămână din nou singură.Dacă-l scăpa din vedere, individul o putea părăsi.Totuşi,aşa ceva era improbabil.Cel puţin,nu imediat.Se clătina de oboseală,pe punctul să leşine. -De ce nu te culci,să te odihneşti? îi propuse ea.O lăsaseră de mult puterile.N-o mai ţinea activă decât adrenalina. -Fiindcă se lasă repede noaptea,răspunse Cooper.Trebuie să scoatem fotoliile din avion,ca să avem loc să ne întindem.Altfel,s-ar putea să înnoptezi în sânul naturii pentru prima oară în viaţa ta.Adăugase ultimele cuvinte sarcastic,ca şi cum s-ar fi gândit mai bine,înainte de a reintra în avion.Peste câteva momente, Rusty îl auzi înjurând murdar.Ieşi,cu sprâncenele unite într-o încruntătură feroce. -Ce s-a-ntâmplat?Îşi repezi mâna în fa a ei.Era udă. -Carburant. -Carburant? -Carburant inflamabil,preciză Cooper,enervat de neştiin a ei. Nu putem sta acolo.Cea mai mică scânteie şi zburăm până-n China. -Atunci,nu facem focul.O privi furios. -După ce se întunecă,tare-ai să mai vrei un foc,spuse el cu dispreţ.   În plus,nu trebuie decât o singură scânteie,de la orice. O singura bucată de metal să se frece de alta şi amândoi suntem istorie. -Şi ce facem? -Luăm ce putem şi pornim. -Credeam că întotdeauna e mai bine să stai lângă avion.Am auzit-o,sau am citit-o,odată.Echipele de salvare vor căuta un avion prăbuşit.Cum ne vor mai găsi,dacă părăsim locul catastrofei?Cooper îşi înclină capul,arogant: -Vrei să rămâi? Perfect,rămâi.Eu mă duc.Dar e mai bine să te previn că nu cred că se găsească apă pe-aici.Primul lucru pe care am să-l fac dimineaţă,va fi să caut apă.Atâtudinea lui de atotştiutor îi era nesuferită. -De unde ştii că nu e apă? -Nu se vede nici o urmă de animal prin jur.Presupun c-ai putea rezista cu apă de ploaie atâta timp cât ai,dar cine ştie cât va dura.Când şi cum observase că nu existau urme de animale prin zonă? Ei nici măcar nu-i trecuse prin cap să se uite.De fapt,lipsa apei era aproape la fel de înspăimântătoare ca nevoia de a înfrunta animalele sălbatice ca să bea.Să caute apă? Cum se făcea asta? Animale sălbatice? Cum avea să se apere,dacă o ataca vreunul?   Fără el,avea să moară.După câteva momente de gândire,aceasta fu sumbra concluzie la care ajunse.N-avea încotro decât să urmeze tacticile de supravieţuire pe care le cunoştea Cooper şi să fie recunoscătoare că-l avea alături ca să le aplice. Înghiţindu-şi mândria,spuse: -Bine,vin cu tine.Cooper nici măcar nu-şi ridică privirea,nici nu-i răspunse în vreun alt fel.N-avea de unde să ştie dacă hotărârea ei îl bucura sau îl nemulţumea.După toate aparenţele,îi era indiferentă.Începuse deja să facă o grămadă de lucruri recuperate din epavă.Hotărâtă să nu rămână neluată în seamă,Rusty îngenunche lângă el. -Cu ce te pot ajuta?Cooper arătă cu capul spre compartimentul de bagaje al avionului. -Caută prin bagaje.Prin ale tuturor,la tot ce ne poate fi de folos mai târziu. Îi dădu câteva cheiţe de valize,pe care era clar că le luase de la cadavre înainte de a le fi îngropat.Rusty privi spre valize,nesigură.Unele se deschiseseră deja în urma prăbuşirii.Obiectele personale ale victimelor zăceau împrăştiate pe pământul umed. -Nu înseamnă că...le violăm intimitatea? Familiile lor ar putea să se supere...   Cooper se răsuci atât de brusc,încât aproape o răsturnă pe spate. -Îţi bagi minţile-n cap şi accepţi faptele? o apucă el de umeri,zgâlţâind-o.Uităte-n jur.Ştii ce şanse avem să scăpăm vii din povestea asta? îţi spun eu: zero.Dar înainte să cad jos,am să mă lupt ca toţi dracii ca să rămân în viaţă.Am eu obiceiul ăsta.Îşi apropie faţa de a ei. -Asta nu-i o excursie de mici cercetaşi în care ne-am rătăcit; e vorba de supravieţuire,femeie.Dracu să le ia de etichetă şi proprietate.Dacă te ii dupăț mine,faci ce zic eu şi când îți zic.Ai priceput? Şi n-avem timp de pierdut cu   sentimentalismele.Nu-ţi irosi lacrimile pentru cei ce n-au scăpat.S-au dus şi nu mai putem face nimic pentru ei.Acum,mişcă-ti fundul şi ocupă-te cu ce ți-am spus eu.   O îmbrânci din faţa lui şi începu să adune blănurile pe care vânătorii le duceau acasă ca trofee.Cele mai multe erau de caribou,dar şi de lup alb,de castor şi o hermelină mică.Stăpânindu-şi lacrimile de umilinţă şi de nefericire acumulată,Rusty se aplecă peste valize şi începu să le sorteze conţinutul,aşa cum fusese instruită.Îi venea să-l cârpească.Îi venea să cadă grămadă şi să urle până-i ieşeau ochii din cap.Dar n-avea să-i dea satisfacţia de a o vedea făcând nici una,nici alta.Nici să-i ofere scuze de a o lăsa pe loc,probabil că ar fi profitat de cel mai mic pretext.Peste o jumătate de oră,luă obiectele pe care le alesese şi le adăugă mormanului de articole adunate de el.Păru să fie de acord cu selecţia, care includea şi două ploşti cu alcool.Rusty nu ştia să-l identifice după miros,însă Cooper nu avea preferinţe.Păru să-i placă duşca zdravănă pe care o trase dintr-o ploscă.Rusty îi privi mărul lui Adam cum se mişca în sus şi-n jos,înghiţind.Avea gât puternic şi bărbie solidă,pătrată.Tipic,îşi apuse ea ţâfnoasă,pentru toţi catârii încapățânaţi.Puse la loc capacul ploştii şi o aruncăț lângă pliculeţele de chibrituri,o trusă de cusut pentru voiaj şi hainele în plus adunate de Rysty.Nu comentă cât de bine se descurcase.În schimb,dădu din cap către mica valiză din mâna ei:    -Aia ce-i?     -Ea mea.   -Nu asta am întrebat.Îi smulse valijoara din mână şi o deschise.Mâinile lui mari violară vrafurile ordonate de lenjerie călduroasă din mătase pastel,cămăşile de noapte şi rufăria asortată.Trase o pereche de ciorapi prin cercul format între degetul mare şi cel arătător.O privi în ochi. -Mătase?Cu răceală,Rusty îi înfruntă privirea,fără să-i răspundă.Rânjetul lui era de-a dreptul porcos.Insinua lucruri pe care nu voia nici să le ghicească măcar. -Foarte drăguţ.Apoi,rânjetul îi dispăru sub mustaţă şi-i aruncă articolul. -Ia două perechi de indispensabili lungi.O bonetă.Mănuşi.Haina asta,adăugă, aruncând o scurtă de ski deasupra celorlalte veşminte pe care le alesese.O pereche de nădragi de rezervă.Două pulovere.Deschise fermoarul genţii de voiaj cu căptuşeală de plastic în care Rusty îşi împachetase produsele cosmetice şi de toaletă. -Am nevoie de toate alea,spuse ea grăbită. -Ba unde mergem noi n-ai nici o nevoie.Îi răscoli cosmeticalele,aruncând nepăsător o avere întreagă de creme pentru ten şi articole de machiaj în frunzele umede,putrezite. -O perie de păr,periuţă şi pastă de dinţi,săpun.Atâta tot.Şi,doar ca să fiu mărinimos,astea.Şi îi întinse o cutie de tampoane.Rusty i-o smulse din mâini şi o înfundă la loc în geanta de cosmetice,lângă celelalte câteva lucruri pe care i le îngăduia.Cooper rânji din nou.Alăturarea dintre dinţii lui albi şi mustaţa lată îl făcea să arate diabolic de-a binelea. -Mă găseşti un ticălos pur sânge,nu? Doar că eşti prea amabilă ca să mi-o spui. -Ba nu-s amabilă deloc,se aprinseră fierbinţi ochii ei căprui-roşiatici.Te găsesc un ticălos fără pereche.Zâmbetul lui nu făcu decât să se întindă şi mai mult. -N-o să fie decât mult mai rău,până să fie mai bine.   Se ridică,privind îngrijorat spre cerul ce se întuneca. -Haide.Mai bine s-o luăm din loc.De cum îi întoarse spatele,Rusty strecură în geantă un balsam de buze incolor,o sticlă de şampon şi un aparat de ras.N-o fi avut el nevoie să se bărbierească înainte de a ajunge în civilizaţie,dar de ea,una,era sigură.Tresări vinovată,când Cooper se răsuci din nou,întrebând-o: -Ştii cum se trage cu una de-asta? Ţinea în mână o puşcă de vânătoare. Rusty dădu din cap că nu.Abia cu o zi în urmă văzuse un frumos berbec Dall doborât cu o puşcă exact ca aceea.Era o amintire dezgustătoare,în loc să admire vânătorul,simpatia ei se îndreptase spre animalul ucis. Mă temeam de asta,murmură Cooper.Dar,oricum,poţi s-o duci. Îi agăţă pe umăr cureaua puştii grele şi-şi luă şi el una,probabil a lui proprie.Îşi înfipse la cingătoare un pistol cu aspect înfricoşător.Observându-i privirea neliniştită,spuse: -E un pistol de semnalizare.L-am găsit în carlingă.Stai cu urechile ciulite după avioanele de cercetare.Încheind gulerul unui pulover cu un şiret de pantofi, improvizase din el o raniţă,legându-l cu mânecile pe după gâtul ei. -O.K.,mai spuse,inspectând-o fugar,să mergem.Rusty aruncă o ultimă privire tristă şi temătoare spre epava avionului,apoi porni după el.Spatele lui larg era o ţintă uşor de urmat.Constată că,ţinându-şi ochii aţintiţi asupra unui loc,aflat exact între omoplaţii săi,se putea lăsa pardă unei semitranse,alungându-şi din memorie cadavrele pe care le lăsaseră în urmă.Dorea să se cufunde în uitare.   Mergea înainte,pierzându-şi energia pas cu pas.Puterile păreau să i se risipească alarmant de repede.Nu ştia ce distanţă parcurseseră,dar nu putea fi foarte mult,când i se păru imposibil să mai pună un picior în faţa  celuilalt. Genunchii îi tremurau de oboseală.Nu mai dădea la o parte crengile ce se abăteau în spate, ci le lăsă indiferentă s-o plesnească.Imaginea lui Cooper se înceţoşă,apoi începu să se unduiască în faţa ei ca o fantomă.Toţi copacii păreau a avea tentacule care încercau s-o apuce de haine,s-o tragă de păr,să se încolăcească pe glezne,s-o împiedice în toate felurile posibile.Poticnindu-se,îşi coborî privirea spre pământ şi,cu uimire,văzu că se repezea în întâmpinarea ei.Ce lucru extraordinar,îşi spuse.   Instinctiv,apucă ramura cea mai apropiată pentru a se ţine să nu cadă şi îi strigă cu o voce slabă: -Coo... Cooper.Căzu îndesat, dar faptul de a sta culcată pe pământul răcoros îi aduse o binecuvântată uşurare,oricât de umed şi de rece era.Stratul de frunze părea o compresă lipită de obrazul ei.Mare desfătare, să-şi lase ochii să se închidă.Cooper murmură o sudalmă, în timp ce-şi scotea raniţa şi lăsa cureaua puştii să-i lunece în jos pe braţ.Brutal, o răsuci pe spate şi-i deschise pleoapele cu degetele.Rusty îl privi, habar n-având că fa a-i era palidă ca moartea. Până şiț buzele îi deveniseră cenu ii ca norii de deasupra.ș -Iartă-mă că te ţin pe loc.Fu vag surprinsă că vocea-i suna atât de slab îşi simţea buzele mişcându-se,dar nu era sigură că vorbise într-adevăr cu voce tare.Părea imperativ să-şi ceară scuze că-l reţinea şi că era,în general, o pacoste pe capul lui. -Trebuie să mă odihnesc doar un minut. -Mda, mda, perfect... Rusty. Odihneşte-te. Moşmondea la capsa îngropată adânc în gulerul de vulpe al mantoului ei. Te doare ceva? -Doare? Nu. De ce? -Nimic.Îi descheie haina şi-şi afundă mâinile înăuntru.Şi le strecură pe sub puloverul ei,începând s-o apese atent cu degetele pe abdomen.Se cuvenea să facă asta? se întrebă Rusty,ca prin ceaţă. -S-ar putea să ai vreo hemoragie internă și să nu ştii. Cuvintele lui clarificară totul. -Internă? se chinui ea să se ridice,cuprinsă de panică. -Nu ştiu.Nu...Stai aşa.Cu o zvâcnire neaşteptată a mâinilor,îi dădu la o parte poalele lungi ale mantoului.Respiraţia îi şuiera printre din i. Rusty se săltă înț coate,ca să vadă ce anume îl făcuse să se încrunte atât de feroce.Cracul drept al pantalonilor ei era plin de sânge roşu viu.Îi mai îmbibase şi ciorapul,curgând peste cizma de piele. -Când ţi-ai făcut asta? se ridicară ochii lui,tăioşi ca bricele,spre ai ei. Ea nu spuse nimic. -Ce ti s-a-ntâmplat?Deznădăjduită,Rusty îl privi,clătinând din cap fără o vorbă. -De ce nu mi-ai spus că eşti rănită? -N-am ştiut,răspunse ea cu voce slabă.Cooper scoase cuţitul din teacă. Apucându-i tivul ud de sânge al pantalonului,introduse lama în deschizătură şi smuci în sus.Dintr-o singură mişcare înspăimântătoare,despică în întregime cracul pantalonului,tăind din ţesătura,de la manşetă până la elasticul chiloţilor. Şocată şi înfricoşată,Rusty trase aer în piept.Cooper,privindu-i piciorul,expiră prelung,înfrânt. -La naiba!   descarcati cartea intreaga de aici....