Sandra Brown carti

Matase frantuzeasca de Sandra Brown O gaiţă albăstruie zbură poposind pe degetul de la picior al heruvimului gol din curte. Prea îngâmfată pentru a se bălăci în fântână cu plăcere asemeni modestei vrăbii, gaiţa ciuguli o înghiţitură de apă şi îşi luă repede zborul. Părea sa nu aibă încredere în seninătatea dintre zidurile vechi din cărămidă acoperite de viţă de vie în floare. Bondari harnici zumzăiau printre bobocii pastel. Apa mai picura încă pe ferigi din ploaia ce căzuse înainte de ivirea zorilor, iar pe frunzele ceruite ale filodendronilor şi pe tufele de camelii picăturile de apă sclipeau în lumina puternică a soarelui. — Şi Rapunzel îşi lăsă în jos minunata–i cascadă de păr auriu, iar prinţul se folosi de grelele cosiţe pentru a urca zidul de piatră al turnului. Claire Laurent, care ascultase cu foarte mare atenţie, îşi privi mama cu scepticism, întrebând–o: — Dar nu doare, mama? — În poveşti, nu, draga mea. — Aş fi vrut să am şi eu părul lung şi auriu, spuse fetiţa oftând melancolic. Mary Catherine îi spuse atunci, mângâindu–i uşor buclele roşietice răzvrătite: — Frumuseţea părului tău este foarte greu de exprimat în cuvinte. Liniştea din curte fu brusc întreruptă când mătuşa Laurel dădu buzna val–vârtej pe uşa despărţitoare. — Mary Catherine, au venit din nou! Şi, de data asta, au o hârtie în care scrie că o pot lua pe Claire. Mary Catherine îşi privi absentă mătuşa. — Cine a venit? Claire ştia. Chiar dacă despre mama ei nu putea spune acelaşi lucru, ea îl ţinea minte pe bărbatul acela în costum închis la culoare care mirosea a bomboane de mentă şi a ulei de păr. Mai venise de două ori la ele umplând salonaşul mătuşii Laurel cu mirosurile lui neplăcute. Era însoţit totdeauna de o femeie care purta o servietă mare din piele. Vorbeau cu mătuşa Laurel şi cu Mary Catherine despre ea de parcă ar fi fost surdă sau nici nu s–ar fi aflat acolo. Claire nu înţelegea chiar toate cuvintele, dar pricepea subiectul acelor discuţii. Totdeauna o lăsau pe mătuşa Laurel supărată, însă mama ei suferea teribil. După ultima lor vizită, stătuse în pat trei zile plângând neîncetat. Aceea fusese una din cele mai grave crize şi pe mătuşa Laurel o supărase şi mai tare. Claire se furişă în dosul scaunului din fier forjat pe care stătea mama ei, încercând să se facă mică şi invizibilă. O cuprinse teama şi inima începu să îi bată cu putere în pieptul mic. — Oh, Doamne. Oh, Doamne, spuse mătuşa Laurel tremurându–i bărbia şi mototolind o batistă în mâinile durdulii. Habar n–am ce să fac. Mary Catherine, ce să fac? Spun că pot să o ia. Bărbatul apăru mai întâi. Ochii lui de vultur cercetară curtea cu autoritate; se ţinea la fel de mândru ca şi gaiţa cea albăstruie, în cele din urmă o fixă cu privirea pe frumoasa tânără care părea un portret viu pe fundalul pitoresc. — Bună dimineaţa, domnişoară Laurent. Urmărindu–l din locul unde se ascunsese, Claire îl văzu zâmbind. Nu îi plăcu acel zâmbet. Era la fel de fals ca şi rânjetul forţat de pe măştile ce se poartă de Lăsata Secului. Chiar şi în aer liber îi simţea mirosurile greţoase de ulei de păr şi bomboane pentru reîmprospătarea respiraţiei. Cuvintele mătuşii Laurel o îngroziseră. Să o ia, unde? Nu se putea duce nicăieri fără mama. Dacă o luau, cine avea să mai aibă grijă de mama? Cine avea să o mai bată uşurel pe umăr şi să îi cânte încetişor când era tristă? Cine avea să se ducă după ea când se furişa afară din casă în timpul crizelor? — Nu mai aveţi de ales în ceea ce priveşte tutela fiicei dumneavoastră, îi spuse lui Mary Catherine femeia aceea ştearsă, îmbrăcată într–o rochie urâtă. Vorbea cu asprime, iar servieta din piele îi atârna grea în mână. — Acesta nu este un mediu bun pentru copilul dumneavoastră. Doar vreţi să primească tot ce este mai bun, nu? Mary Catherine îşi duse mână subţire la piept, pipăind şiragul de perle de pe gulerul din dantelă. — Eu nu înţeleg nimic. Totul este atât de… confuz. Cei doi schimbară o privire, iar bărbatul spuse: — Staţi liniştită, domnişoară Laurent, fetiţa dumneavoastră va fi foarte bine îngrijită. După care îi făcu femeii un semn brusc din cap şi ea veni după scaun apucând–o pe Claire de braţ. — Nu! Strigă aceasta smucindu–se din strânsoarea caldă şi umedă a femeii şi dându–se înapoi. Nu vreau să vin cu voi. Vreau să stau cu mămica mea! — Haide, Claire, spuse femeia zâmbind slab. O să te ducem într–o casă unde or să fie mulţi alţi copii cu care să te joci. O să–ţi placă, îţi promit. Claire nu o credea. Avea nasul ascuţit şi ochi vicleni ca ai şobolanilor care mişunau printre lăzile de gunoi de pe străduţele din cartier. Nu era drăguţă, blândă şi frumos mirositoare şi, chiar când încerca să vorbească blând, vocea ei nu avea tonul melodios al mamei. — Nu merg, spuse Claire cu încăpăţânarea unui copil de cinci ani. Nu merg nicăieri fără mama mea. — Mă tem că va trebui. Femeia se întinse iar după ea şi de astă dată reuşi să o ţină, deşi fetiţa se zbătea să se elibereze. — Nu! Nu! Unghiile femeii se înfipseseră în braţul ei, străpungându–i pielea. — Dă–mi drumul! Vreau să rămân cu mama şi cu mătuşa Laurel! Tipa, se zbătea, dădea din mâini şi din picioare, îşi înfigea tocurile pantofiorilor negri în cărămidă şi făcea tot felul de lucruri care îi treceau prin cap, numai să scape din strânsoare, dar era inutil. Mătuşa Laurel îşi revenise şi îl ocăra pe bărbat pentru faptul că despărţea un copil de mama lui. — Mary Catherine suferă de crize de melancolie, dar cine nu suferă de aşa ceva? Numai că ale ei sunt mult mai profunde. Dar e o mamă minunată. Claire. O adoră. Vă asigur că e total inofensivă. Surdă la rugăminţile fierbinţi ale mătuşii Laurel, femeia o trăgea pe Claire în bucătărie. Copila se uită înapoi şi văzu că mama ei rămăsese tot pe scaun, scăldată de lumina blândă a soarelui. — Mama! Strigă ea. Mama, nu–i lăsa să mă ia! — Încetează odată cu ţipetele astea! Îi spuse femeia şi o scutură atât de tare, încât Claire îşi muşcă limba, ceea de o făcu să urle şi mai tare de durere. Trezită din amorţeală de ţipetele fiicei ei, Mary Catherine îşi dădu seama deodată că micuţa era în primejdie. Se ridică de pe scaun cu atâta avânt încât îl răsturnă, spărgând şi două cărămizi. Alergă la uşa despărţitoare şi, tocmai când să ajungă, bărbatuf îi puse o mână pe umăr. — Nu ne mai puteţi opri de data asta, domnişoară Laurent. Avem dreptul să vă luăm fetiţa. — Dar înainte o să vă omor, spuse Mary Catherine şi, înşâăcând o vază de pe măsuţa de pe verandă, îl lovi în cap. Cristalul greu, în contact cu carnea, făcu un zgomot oribil şi pe tâmpla lucrătorului de la asistenţa socială apăru o rană de câţiva centimetri. Mary Catherine lăsă apoi să îi cadă vaza, care se făcu fărâme. Apa udase toată partea din faţă a costumului închis la culoare al bărbatului, iar trandafirii căzură la întâmplare la picioarele lor. Urlă de furie şi de durere. — Total inofensivă pe dracu’, îi strigă el în faţă mătuşii Laurel care venise să o calmeze pe Mary Catherine. Cu gura plină de sânge, Claire continua să se lupte cu femeia care o târa prin casă. Bărbatul venea şi el după ele ţinându–şi batistă la tâmpla pentru a opri sângele care şiroia. Înjura fără pic de jenă. Claire îşi ţinu cât putu privirea aţintită asupra mamei ei. Chipul lui Mary Catherine era distorsionat datorită chinurilor de a scăpa din mâinile mătuşii Laurel. Braţele îi erau întinse rugător spre fiica ei. — Claire! Claire! Fetiţa mea! — Mama! Mama! Mama! … Claire se ridică deodată în capul oaselor în patul ei mare. Răsufla greu şi nu putea să îşi revină. Gura îi era uscată şi gâtul o durea fiindcă ţipase în somn. Cămaşa de noapte i se udase de transpiraţie. Dădu la o parte pătura, îşi ridică genunchii la piept şi îşi rezemă fruntea de ei. Nu îşi înălţă capul decât după ce dispărură toate urmele coşmarului şi demonii amintirii se retraseră înapoi în vizuinele din subconştientul ei. Se dădu jos din pat şi se. Duse în camera mamei ei.’Mary Catherine dormea liniştită. Uşurată, Claire bău puţină apă de la chiuveta din baie şi se întoarse în dormitor, îşi puse o altă cămaşă de noapte curată şi îndreptă aşternutul înainte să’se urce iar în pat. Ştia foarte bine că avea să mai treacă ceva timp până va adormi din nou. În ultima vreme începuse să aibă în mod frecvent coşmaruri care o sileau să retrăiască cele mai groaznice momente ale copilăriei ei chinuite. Sursa acelor vise nu îi era deloc necunoscută. O cunoştea. Era aceeaşi prezenţă malefică ce ameninţa acum liniştea şi siguranţa pe care le păstrase cu atâta sârguinţă. Crezuse că toate necazurile acelea fuseseră îngropate atât de adânc, încât nu aveau să mai fie nicicând scoase la lumină. Dar erau reînviate de un intrus răuvoitor, care reprezenta o ameninţare pentru cei dragi ei. Făcea prăpăd în viaţa ei. Dacă ea nu avea să ia măsuri drastice pentru a schimba cursul evenimentelor, el avea să–i distrugă viitorul pe care şi–l plănuise.     Capitolul unu   Reverendul Jackson Wilde fusese împuşcat în cap, în inimă şi în testicule. Imediat, Cassidy îşi dădu seama că acesta era un indiciu însemnat. — Ce porcărie. Remarca medicului examinator era foarte întemeiată, îşi spuse Cassidy. Bănui că arma crimei era un revolver mic, de calibrul 38, cu care se trăsese de la mică distanţă. Gloanţe cu vârful găurit. Era clar că agresorul voise să îşi facă praf victima. Ţesuturi umane erau împrăştiate pe tăblia de la căpătâiul patului şi pe aşternuturi. Salteaua era îmbibată cu sângele care forma o baltă sub trupul, care, în afară de răul făcut de gloanţe, nu fusese nici măcelărit, nici dezmembrat. Era înfiorător, dar Cassidy văzuse lucruri şi mai oribile. Ceea ce făcea ca scena să pară deosebit de murdară era identitatea victimei. Cassidy auzise acea ştire uluitoare la radioul din maşină în timp ce se lupta cu traficul intens de dimineaţă. Imediat executase o întoarcere ilegală, deşi nu avea ce să caute la locul crimei fără autorizaţie. Poliţiştii care înconjuraseră hotelul Fairmont îl recunoscură şi automat crezură că reprezenta oficial Procuratura din Orleans Parish. Nimeni nu îl întrebase ce căuta în apartamentul San Louis de la etajul al şaptelea, plin de anchetatori, care în dorinţa de a aduna cât mai multe mărturii, erau gata–gata să le distrugă. Cassidy se apropie de medicul examinator. — Ce părere ai, Elvie? Doctoriţa Elvila Dupuis era o femeie solidă şi cu părul cărunt. Viaţa ei sexuală constituia permanent un subiect de bârfă, dar nimeni nu vorbea din proprie experienţă. Pe Elvie o plăceau câţiva şi o dispreţuiau cei mai mulţi. Cu toate acestea, nimeni nu îi punea la îndoială competenţa profesională. Lui Cassidy îi plăcea foarte mult să o aibă alături dacă era o martoră a acuzării. Putea fi sigur că răspunsurile ei erau directe şi clare. Când depunea jurământul pe Biblie părea sinceră. Avea totdeauna o influenţă puternică asupra juraţilor. Drept răspuns la întrebarea lui, patologul între două vârste îşi aşeză ochelarii mai bine pe faţa pătrată. — Prima mea bănuială este că rana de la cap l–a dat gata. Glonţul a distrus aproape întreaga materie canuşie. Rana din piept pare puţin prea la dreapta pentru a–i fi putut atinge inima, deşi, până nu–i deschid pieptul, nu pot să exclud posibilitatea de a fi fost, totuşi, o rană mortală, împuşcătura primită în testicule nu l–ar fi ucis, probabil, nu pe loc, spuse ea şi, ridicându–şi privirea spre procurorul adjunct, zâmbi cu subînţeles. Dar, cu siguranţă, n–ar mai fi avut niciun fel de viaţă amoroasă. Cassidy clipi în semn că era de aceeaşi părere. — Mă întreb care o fi fost trasă prima. — N–aş putea spune. — Cred că aceea din cap. — De ce? — Pentru că aceea din piept, dacă nu l–ar fi ucis, l–ar fi imobilizat. — Plămânii i s–ar fi umplut. Şi? — Şi dacă cineva m–ar împuşca în testicule aş încerca în mod reflex să mă apăr. — Să mori strângându–le? — Cam aşa ceva. Ea clătină din cap. — Braţele lui Wilde erau în lături. Nu există niciun semn că s–ar fi luptat sau că ar fi reacţionat în vreun fel. Cred că se simţea cât se poate de liniştit în compania persoanei care l–a scos din circulaţie. S–ar putea să fi dormit chiar. Să nu fi văzut nimic. — Se întâmplă foarte rar aşa ceva, murmură Cassidy. La ce oră crezi că s–a–ntâmplat? Ea ridică mâna dreaptă a cadavrului şi i–o răsuci la încheietură pentru a–şi da seama cât de rigidă era. — Pe la miezul nopţii. Poate chiar mai înainte. Lăsând mâna să cadă înapoi pe cearceaf, întrebă: — E al meu acum? Cassidy mai aruncă o ultimă privire cadavrului, după care spuse: — Chiar te rog. — Voi avea grijă să primeşti o copie a raportului privind autopsia imediat ce îl voi termina. Nu suna şi nu mă bate la cap înainte, pentru că va dura mai mult. Doctoriţa Dupuis bănuise că el avea să preia cazul. Deocamdată nu îşi lămurise poziţia, dar era numai o chestiune de timp. Avea să aibă acel caz. Dându–se într–o parte pentru a lăsa medicii să îşi facă treaba, Cassidy cercetă cu privirea dormitorul de hotel. Articolele de pe noptieră fuseseră deja acoperite cu o pulbere pentru amprente. O peliculă fină de culoare neagră se întindea peste tot. Diverse obiecte erau puse cu grijă în pungi de plastic şi etichetate. Jaful se excludea dintre motive, deoarece printre lucrurile de pe noptieră se afla şi un ceas de mână Rolex. Un poliţist fotograf îşi făcea meseria, în timp ce un altul, cu mănuşi chirurgicale, căuta în patru labe fire de păr pe covor. — Presa a fost primită? — Nu, răspunse ofiţerul care era în genunchi. — Ţineţi–i la distanţă cât mai mult posibil şi nu divulgaţi nicio informaţie vitală. Biroul nostru va pregăti o declaraţie, mai târziu, în cursul zilei de azi, când vom şti mai multe. Ofiţerul încuviinţă din cap în semn că înţelesese instrucţiunile. Lăsând poliţiştii să lucreze, Cassidy porni prin salonaşul apartamentului. Draperiile opace fuseseră trase peste amândoi pereţii de geamuri, făcând ca încăperea să pară întunecată şi sumbră, în ciuda decoraţiunilor pastel şi albe. Ghemuită într–un colţ al canapelei din catifea de culoarea piersicii, era o tânără cu capul plecat şi cu faţa îngropată în mâini, care suspina fără să se poată stăpâni. Lângă ea se afla un tânăr care părea nervos, speriat chiar, încercând în zadar să o liniştească. Erau chestionaţi de către un detectiv de la departamentul de omucideri al poliţiei din New Orleans. Howard Glenn lucra în acel departament de mai mult de douăzeci de ani, deşi era un om pe care colegii nu prea îl plăceau. Aspectul lui nu atrăgea compania nimănui şi nu cerea prietenie. Era prost îmbrăcat şi neîngrijit, fuma continuu ţigări Camel fără filtru şi, în general, arătarea un personaj dintr–un film pesimist al anilor ’40. Însă era foarte respectat în lumea justiţiei pentru metodele lui perseverente de investigaţie. Când se apropie, Glenn îi aruncă o privire şi spuse: — Hei, Cassidy, ai ajuns foarte repede. Te–a trimis Crowder? Anthony Crowder era procurorul din Orleans Parish, şeful lui Cassidy. Ocoli întrebarea şi făcu un semn spre cei doi de pe canapea. — Cine sunt? — Tu nu te uiţi la televizor? — Nu la programele religioase. Nu i–am văzut niciodată spectacolul. — … Întorcând capul, Glenn îi spuse atunci încet, ca să audă numai el: — Păcat. Acum e neutralizat. Cassidy aruncă o privire peste umăr în dormitor, unde Elvie Dupuis supraveghea mutarea cadavrului introdus în sacul de plastic de pe pat pe targa. — Cu siguranţă. — Ei sunt soţia evanghelistului, Ariei Wilde şi fiul lui, Joshua, îl informă Glenn. Tânărul îşi ridică privirea spre Cassidy, care. Îi întinse mâna. — Sunt procurorul adjunct Cassidy. Joshua Wilde îi strânse mâna cu destulă fermitate, dar avea mâini moi, catifelate, bine îngrijite, în niciun caz ca ale unui muncitor. Ochii căprui erau expresivi, iar părul de un şaten cenuşiu era lung şi ondulat în creştet. Arăta bine, aproape drăguţ. Dacă s–ar fi născut cu un secol sau două mai devreme, pe un alt continent, ar fi frecventat cu siguranţă saloane elegante şi ar fi scris poezie romantică. Cassidy se îndoi că aruncase vreodată o minge de baseball, dormise sub cerul liber, sau jucase vreun joc băieţesc în viaţa lui. Vocea îi era la fel de sudică şi de cultivată ca un butoi de Jack Daniels. — Găsiţi–l pe monstrul care i–a făcut aşa ceva tatălui meu, domnule Cassidy. — Asta am de gând să fac. — Şi aduceţi–l în faţa justiţiei. — Pe ei? Sunteţi sigur că un bărbat v–a ucis tatăl, domnule Wilde? Joshua Wilde se fâstâci. — Deloc. Voiam să spun doar… am folosit pronumele masculin într–un sens generic. — Deci ar fi putut fi şi o femeie. Până în momentul acela, văduva nu fusese atentă, continuând să plângă într–o batistă de hârtie. Deodată, Ariei Wilde. Îşi aruncă spre spate părul deschis la culoare şi drept şi îl fixă pe Cassidy cu o privire sălbatică şi fanatică. Faţa ei nu avea mai multă culoare decât veioza albă de pe masă, dar avea nişte ochi albaştri, frumoşi, scoşi în evidenţă de gene foarte lungi şi de sclipirea lacrimilor. — Aşa rezolvaţi cazurile, domnule… cum aţi spus că vă cheamă? Cassidy. — Rezolvaţi crimele prin jocuri de cuvinte? — Uneori, da. — Nu sunteţi mai bun decât detectivul acesta, spuse ea, strâmbându–se dispreţuitor în direcţia lui Howard Glenn. În loc să se ducă după ucigaş, ne tot pune întrebări lui Josh şi mie. Cassidy schimbă cu Glenn o privire plină de înţeles. Detectivul ridică din umeri dându–i voie tui Cassidy să intervină. — Înainte să „ne ducem după ucigaş”, doamnă Wilde, explică el, trebuie să aflăm exact ce i s–a întâmplat soţului dumneavoastră. Ea strigă atunci arătând spre patul plin de sânge din camera alăturată: — Nu este evident ce i s–a întâmplat? — Nu totdeauna. — Noi nu ştim ce i s–a întâmplat, jeli ea teatral înainte de a–şi duce batista la buzele lipsite de culoare. Credeţi că dacă am fi ştiut că va fi ucis în seara asta, l–am mai fi lăsat singur în apartament? — Amândoi aţi plecat lăsându–l singur pe reverendul Wilde? Unde aţi fost? Întrebă Cassidy aşezându–se pe marginea canapelei alăturate şi aruncându–le o privire foarte atentă femeii şi fiului ei vitreg. Amândoi păreau de aproximativ treizeci de ani. — Eram în apartamentul meu. Repetam, răspunse Josh. — Repetaţi? — Doamna Wilde cântă la toate slujbele în turnee şi pentru programele televizate, iar domnul Wilde aici de faţă cântă la pian, îl lămuri Glenn. Frumos din partea lui Jackson Wilde să facă din preoţie o afacere de familie, îşi spuse Cassidy, care avea deja idei preconcepute în legătură cu predicatorii de la televiziune şi, deocamdată, nu descoperise nimic care să iasă din acel stereotip. — Unde este apartamentul dumneavoastră, domnule Wilde? Întrebă el. — Puţin mai încolo pe hol. Tata rezervase toate camerele de la acest etaj. — De ce? — Aşa se obişnuieşte. Pentru garantarea intimităţii. Adepţii tatei sunt în stare de orice pentru a se afla cât mai aproape de el. Iubea oamenii, dar avea nevoie de odihnă şi singurătate între slujbe. El şi Ariei locuiau în acest apartament, iar eu l–am luat pe următorul mai mare pentru a avea loc şi un pian. Cassidy îşi îndreptă atenţia asupra proaspetei văduve. — Acest apartament are două dormitoare. De ce nu dormeaţi cu soţul dumneavoastră? Doamna Wilde răspunse pufnind dispreţuitor: — M–a mai întrebat şi el acest lucru, zise ea a–runcând din nou o privire de subapreciere detectivului Glenn. M–am întors târziu aseară şi n–am vrut să–i tulbur odihna lui Jackson. Era epuizat, aşa că m–am culcat în celălalt dormitor. — La ce oră v–aţi întors? — Nu m–am uitat la ceas. Cassidy se întoarse spre Josh întrebător. — V–aţi uitat la ceas când a plecat din camera dumneavoastră? — Mă tem că nu. Târziu, oricum. — După miezul nopţii? — Mult mai târziu. Deocamdată, Cassidy nu mai insistă. — Aţi vorbit cu soţul dumneavoastră când v–aţi întors, doamnă Wilde? — Nu. — N–aţi intrat să îl sărutaţi şi să îi spuneţi noapte bună? — Nu. Am folosit uşa care dă direct în dormitorul meu. Ar fi trebuit să trec pe la el, spuse ea pe un ton plângăreţ. Dar am crezut că doarme liniştit. Cassidy se uită la Glenn şi cu o privire severă îl avertiză să nu facă vreo remarcă usturătoare, în schimb detectivul spuse: — Din păcate, doamna Wilde nu a descoperit cadavrul soţului decât dimineaţă. — Când nu a răspuns apelului de trezire, zise ea ştergându–şi nasul cu batista. Când mă gândesc că a fost acolo… mort în tot acest timp… în vreme ce eu dormeam alături! Se prăbuşi pe fiul ei vitreg, care o cuprinse pe după umeri şi îi şopti încet în păr. — Bănuiesc că ajunge deocamdată, spuse Cassidy ridicându–se. Glenn îl conduse până la uşă. — E cam împuţită treaba, nu? — Nu ştiu, spuse Cassidy. Totul este prea potrivit pentru a fi o minciună. Glenn scoase un sunet cât se poate de neatrăgător în timp ce îşi luă o altă ţigară Camel din pachetul mototolit din buzunarul cămăşii. — Îţi baţi joc de mine, nu? Se vede foarte clar. Le ard călcâiele unul după celălalt şi l–au aranjat pe predicator ca să nu le mai stea în cale. — Poate da, spuse Cassidy incert. Poate nu. Glenn îl fixă cu viclenie aprinzându–şi ţigara. — Un bărbat deştept ca tine n–o să se lase dus de nişte frumoşi ochi albaştri, nu, Cassidy? Şi toate lacrimile acelea? Dumnezeule, până să vii tu se rugau împreună cu glas tare, spuse el şi, după ce trase adânc din ţigară, adăugă: Doar nu–i crezi? — Sigur că–i cred, spuse Cassidy şi ieşind întoarse capul şi adăugă. Cam la fel cum cred că pot să urinez în toiul unui uragan. Coborî singur cu liftul, dar jos era un adevărat balamuc. Holul hotelului Fairmont era lung cât un bloc. În mod obişnuit, era un exemplu de rafinament şi lux, cu pereţii de un negru mai, cu mobila îmbrăcată în catifea roşie şi ornamentată cu frunze aurii, un hotel extraordinar. Dar în dimineaţa aceea era înţesat de oameni frustraţi şi furioşi. Poliţiştii încercau să îi ignore pe reporterii care căutau să afle cât mai multe amănunte în legătură cu uluitoarea asasinare a lui Jackson Wilde. Oaspeţii hotelului, care fuseseră adunaţi de poliţie înainte şi chestionaţi în sala de bal, erau acum lăsaţi să plece în mod sistematic; cu toate acestea, ezitau să plece înainte să–şi fi vărsat mânia. Angajaţii hotelului erau şi ei chestionaţi în timp ce încercau să împace clienţii nemulţumiţi. Cassidy îşi făcu loc prin mulţimea gălăgioasă. Auzi cum o femeie cu un accent caracteristic Vestului Mijlociu spunea că în hotel era un psihopat liber şi că erau toţi condamnaţi să fie măcelăriţi în paturile lor. Un individ striga cât îl ţinea gura că „ei” aveau să audă totul, deşi nu era deloc clar cine erau „ei”. Discipolii reverendului Jackson Wilde, aflând de dispariţia liderului lor, contribuiseră la crearea acelei agitaţii adunându–se în hol şi transformându–l temporar într–un altar. Plângeau din belşug şi cu zgomot, ţinând reuniuni spontane de rugăciune, înălţând imnuri şi invocând mânia Celui Atotputernic asupra celui care îl ucisese pe teleevanghelist, îndreptându–se spre intrarea dinspre University Street, Cassidy încercă să evite presa, dar nu reuşi. Reporterii îl asaltară. — Domnule Cassidy, aţi văzut… — Nimic. — Domnule Cassidy, era… — Fără comentarii. — Domnule Cassidy… — Mai târziu. Îşi făcu drum printre ei, ferindu–se de camerele de luat vederi, ocolind microfoanele întinse şi refuzând cu prudenţă să declare ceva înainte ca procurorul Crowder să îl însărcineze cu preluarea cazului asasinării lui Wilde. Presupunând că acest lucru avea să se întâmple. Nu, nu putea să existe nicio îndoială. Crowder trebuia să o facă. Cassidy îşi dorea atât de mult acel caz, încât aproape că îi simţea gustul. Şi, în plus, avea mare nevoie de el. Yasmine trecu ţanţoşă pe uşa automată a Aeroportului Internaţional din New Orleans. Un comisionar, micşorat din cauza înălţimii ei uluitoare şi uimit de picioarele care ieşeau de sub fusta mini din piele, mergea în spate cărându–i cele două valize. La"auzul unui claxon, Yasmine sări în maşina lui Claire, un Lebaron parcat lângă bordură aşa cum se înţeleseseră. Valizele se îngrămădiră în portbagajul deschis de Claire printr–o apăsare a unui buton de pe bord, comisionarul îşi primi bacşişul şi când Yasmine urcă lângă Claire, se zări puţin din coapsele cafenii şi se simţi un iz de parfum de gardenii. — Bună dimineaţa, spuse Claire. Cum ai călătorit? — Îţi vine să crezi povestea asta despre Jackson Wilde? Claire Laurent privi scurt peste umărul stâng şi ţâşni cu îndrăzneală în mijlocul traficului intens, îngreunat de autobuze şi taxi–uri care luau sau aduceau pasageri de la sau la aeroport. — Ce–a mai făcut de data asta? — N–ai auzit? Îngăimă Yasmine. Dumnezeule, Claire, dar ce–ai făcut azi dimineaţă? — M–am uitat pe facturi şi… De ce? — N–ai urmărit ştirile la televizor? N–ai ascultat la radio? Yasmine observă că la casetofonul maşinii era pusă o casetă. — Intenţionat am evitat să ascult ştiri toată săptămâna. N–am vrut ca mama să–l vadă cât este în oraş. Apropo, am primit o altă invitaţie pentru o dezbatere cu el, pe care am refuzat–o. Yasmine continua să îşi privească uimită cea mai bună prietenă şi parteneră de afaceri. — Deci, într–adevăr, nu ştii. — Ce? Întrebă Claire râzând. A atacat din nou Mătasea franţuzească? Ce–a mai spus de data asta, că o să ardem într–un foc veşnic? Că ar trebui să joc mai curat sau ceva de genul acesta? Că am de gând să corup principiile morale ale Americii cu prezentările mele pornografice ale corpului omenesc? Yasmine îşi scoase ochelarii de soare mari şi întunecaţi pe care îi purta atunci când nu voia să fie recunoscută şi o privi pe Claire cu ochii ei de tigru care, timp de un deceniu, înfrumuseţaseră coperţile a nenumărate reviste de modă. — Reverendul Jackson Wilde nu va mai spune nimic despre tine, Claire. Nici nu va mai ataca Mătasea franţuzească sau catalogul nostru. Nu va mai face absolut nimic, scumpo, spuse ea în jargonul negrilor pe care îl folosise în copilărie. A fost redus la tăcere pentru totdeauna. Individul este mort. — Mort? Întrebă Claire frânând brusc. — Mai mort decât de–a binelea, cum obişnuia să spună mama. Claire o privi fix, albă ca varul şi neîncrezătoare şi repetă: ––Mort? — Se pare că a ţinut o predică în plus şi a enervat pe cineva atât de mult, încât a fost scos din circulaţie. Claire îşi umezi buzele cu nervozitate. — Vrei să spui că a fost ucis? Un şofer le claxona furios, iar un altul făcu spre ele un gest obscen, depăşindu–le. Claire făcu un efort pentru a–şi lua piciorul de pe pedala de frână mutându–l pe acceleraţie. Maşina porni hurducat. — Dar ce ai? Credeam că o să aplauzi? Vrei să trec eu la volan? — Nu, nu, mă simt bine. — Nu prea se vede. De fapt, arăţi ca dracu’. — A fost o noapte îngrozitoare. — Mary Catherine? Claire scutură din cap. — Nişte coşmaruri care m–au ţinut trează. — În legătură cu ce? — Nu contează. Yasmine, eşti sigură în legătură cu Jackson Wilde? — Am auzit la aeroport în timp ce–mi aşteptam bagajele. Aveau un televizor în funcţiune în compartimentul destinat liniilor aeriene Avis. Lumea se strânsese grămadă în jurul lui. Am întrebat pe cineva ce se întâmpla, aşteptându–mă la ceva de genul exploziei navetei Challenger. Dar omul mi–a spus: „Tele–predicatorul ăla a fost împuşcat azi–noapte”. Şi, din moment ce eu am o păpuşă vrăjitoare cu chipul unui anume telepredicator, am devenit evident foarte curioasă. M–am strecurat mai aproape de televizor şi am auzit cu urechile mele. — La Fairmont a fost ucis? Yasmine o privi curioasă. — De unde ştii? — Am auzit că acolo stătea. De la Andre. — Andre. Am uitat de el, dar avea altceva de făcut în djmineaţa asta, înainte ca Yasmine să mai spună ceva despre prietenul lor comun, Claire puse altă întrebare: — Cine a descoperit cadavrul? — Soţia lui l–a găsit dimineaţa în pat găurit de trei gloanţe. — Dumnezeule. La ce oră l–a descoperit? — Oră? La naiba, habar n–am. N–au spus. Şi ce importanţă mai are? Yasmine îşi scoase atunci baticul roşu lăsându–şi liber părul lung şi bogat tipic african, pentru care era atât de renumită. Din poşeta foarte mare luă câteva brăţări pe care şi le strecură pe încheieturile fine ale mâinilor. Apoi, îşi puse o pereche de cercei de forma unor discuri uriaşe. Numai cu aceste câteva schimbări cosmetice şi imaginea celui mai celebru model etnic de după Iman începu să apară. — Au arestat pe cineva? — Nu. Yasmine îşi coloră buzele apoi cu un ruj ajutându–se de o mică perie cu un vârf foarte fin şi după ce îşi dădu şi cu fard de obraz, îşi privi în oglindă chipul perfect din toate unghiurile. Nu mai era oră de vârf, dar ca întotdeauna traficul era intens pe autostradă. Claire înainta cu uşurinţa pe care i–o dădeau experienţa şi obişnuinţa, doar toată viaţa ei trăise în New Orleans. Acum, de când Yasmine îşi împărţea timpul între New Orleans şi New York. Claire se ducea de obicei să o ia de la aeroport. — Ucigaşul a lăsat vreun indiciu? Au găsit arma crimei? Enervată, Yasmine închise oglinda la loc. — A fost un buletin de ştiri, înţelegi? Cu foarte puţine amănunte. Reporterii au fugit după un individ de la procuratură pentru a–i smulge o declaraţie, dar n–a spus niciun cuvânt. Ce–i cu atâtea întrebări? — Nu–mi vine să cred că e mort, spuse Claire ezitând puţin înainte să rostească ultimul cuvânt, de parcă îi venea greu să o facă. A predicat la Superdom aseară. — Au arătat câte ceva la ştiri. Parcă îl văd şi acum pe ecran, cu faţa roşie, cu părul alb zbârlit, strigând ceva despre foc şi pucioasă, l–a rugat pe toţi americanii să cadă în genunchi şi să se roage pentru mântuire, spuse Yasmine ale cărei sprâncene lucioase se împreunară. Cum putea Dumnezeu să mai audă şi rugăciunile altora dacă Wilde ţipa atât de tare? Întrebă ea atunci şi, înălţând din umeri, adăugă: Mă bucur că s–a terminat, în sfârşit. Acum n–o să ne mai supere. Claire îi aruncă o privire tăioasă. — N–ar trebui să spui aşa ceva. — De ce nu? Dacă asta simt. Sigur n–o să încep să plâng şi să mă prefac că îi jelesc moartea, spuse ea şi pufni batjocoritor. Ar trebui să i se dea ucigaşului o medalie pentru că a scăpat ţara de o pacoste. Reverendul Jackson Wilde se folosise de programul său televizat pentru a face o adevărată campanie împotriva pornografiei. Considerase acea problemă ca fiind misiunea sa specială, promiţând să desfiinţeze obscenităţile din America. Predicile lui înfocate conduseseră mii de adepţi la frenezie. Drept urmare, artişti, scriitori şi alte persoane din domeniul artei creatoare au fost atacaţi virulent şi personal, interzicându–i–se munca ce uneori le–a fost chiar denigrată. Mulţi vedeau în campania teleevanghelistului o ameninţare mai mare decât interzicerea comercializării revistelor murdare. Considerau că punea în pericol drepturile garantate de Primul Amendament. Definiţiile legale privind ceea ce era obscen şi –ce nu, erau neclare şi, din moment ce Curtea Supremă a Statelor Unite nu reuşise să stabilească nişte limite clare, oponenţii lui Wilde s–au împotrivit folosirii concepţiei lui mărginite ca un standard după care să se cântărească lucrurile. Se declarase război, în oraşe, mai mici sau mai mari, aveau loc conflicte în cinematografie, librării şi muzee. Cei care se opuneau reverendului Wilde s–au trezit consideraţi cu toţii „păgâni necredincioşi”. Pentru orice adevărat credincios ei erau ereticii, vrăjitoarele, păgânii şi persoanele anatemizate ale acestei ere. Catalogul cu lenjerie Mătase franţuzească devenise pradă cenzurii lui Jackson Wilde şi, prin urmare, Claire, creatoarea lui, fusese pusă într–o lumină foarte nefavorabilă. Timp de luni întregi, el atacase catalogul, punându–l în rând cu o mulţime de reviste pornografice. Yasmine fusese de acord când Claire îi spusese că e mai bine să îl ignore pe Wilde şi acuzaţiile lui ridicole decât să încerce să apere ceva ce niciuna din ele nu simţea că trebuie apărat. Dar Wilde nu era uşor de ignorat. Când predicile lui nu au reuşit să aducă răspunsul pe care îl dorea – o dezbatere televizată – s–a folosit de amvon pentru a le ataca personal pe Yasmine şi pe Claire, calificându–le drept desfrânate, indecente şi stricate. Predicile împotriva lor deveniseră şi mai aprige când, cu o săptămână în urmă, venise la New Orleans, leagănul Mătăsii franţuzeşti. Yasmine fusese la New York cu alte afaceri, iar Claire trebuise să suporte atacul insultelor răutăcioase ale lui Wilde. De aceea era Yasmine atât de uimită de reacţia lui Claire la aflarea veştii despre moartea lui. Mătasea franţuzească era opera lui Claire, creaţia ei. Discernământul ei în afaceri, bogata imaginaţie şi instinctul pentru ceea ce doreau femeile americane, făcuseră ca afacerea aceea cu comenzi prin poştă să se bucure de un imens succes. Pentru Yasmine însăşi a însemnat prelungirea unei cariere care se apropia de sfârşit. Fusese salvarea ei, deşi nici măcar Claire nu îşi dăduse seama în ce măsură. Acum ticălosul acela, care ameninţase să strice tot, era mort. După părerea ei acest lucru trebuia sărbătorit. Claire, însă, vedea lucrurile altfel. — Din moment ce Wilde ne declarase duşmanii lui şi luând în considerare faptul că a fost ucis, nu cred că ar trebui să fim auzite că ne bucurăm de moartea lui. — Am fost eu acuzată de multe lucruri, Claire, dar niciodată de a fi o persoană cu două feţe. Eu spun deschis ceea ce simt. În timp ce tu ai crescut într–o casă delicată, eu am fost nevoită să lupt ca să supravieţuiesc în Harlem. Eu mă mişc ca gangsterii, în vreme ce tu abia tulburi aerul când treci. Eu am o gură mare cât Tunelul Lincoln. Vocea ta e mieroasă. Dar şi răbdarea ta are o limită, Claire Louise Laurent. Predicatorul ăsta te–a chinuit un an de zile, de prima dată când a scos catalogul din "amvonul lui aurit. A fost ca şi cum propriul copil ţi–ar fi fost certat. În public pentru că nu a fost cuminte. Ai suportat criticile lui cu un calm şi o graţie de care trebuie să te simţi mândră, dar, sincer acum, în adâncul sufletului, nu te bucuri că ticălosul ăla e mort? Claire privi o clipă în gol pe deasupra ornamentului de pe capotă. — Da, zise ea apoi încet, în adâncul sufletului, mă bucur că ticălosul ăla e mort. — Hmmm, cred că mai bine ţi–ai urma propriul sfat şi te–ai gândi să le spui altceva. — Să le spun? Întrebă Claire ieşind din transă şi Yasmine îi făcu semn spre următorul bloc. Câteva microbuze ale unor posturi de televiziune cu antene satelit erau parcate de–a lungul străzii Peters în faţa Mătăsii franţuzeşti. Reporteri şi operatori video se foiau în jurul lor. — La naiba, mormăi Claire. N–am niciun chef să fiu amestecată în treaba asta. — Eh, curaj, scumpo, spuse Yasmine. Erai una din preferatele ale lui Jackson Wilde. Vrei–nu–vrei, eşti amestecată în treaba asta până peste cap.    

Mostenitoarea de Sandra Brown Unu       Andrea îşi prinse centura şi-şi dădu seama că mâinile îi tremurau. Pentru o clipă, ar fi vrut să-şi abandoneze proiectul şi să fugă din acest avion, care o purta spre necunoscut. Tresări la acest gând, cu bucuria că a găsit soluţia salvatoare pentru toate frământările ei. În acel moment, însă, auzi zgomotul motoarelor şi simţi cum avionul se îndreaptă lent spre pista de decolare. Deci, era prea târziu să se răzgândească. Trase perdeaua şi aruncă o privire prin hublou. O ploaie puternică uda geamul. Distingea cu greu luminile aeroportului, dincolo de pista măturată de vânt. Condiţiile meteorologice erau proaste: totuşi, nu perspectiva zborului o tulburase pe tânăra, ci ideea de a se şti brusc răspunzătoare de propria ei persoană. Nu mai putea conta pe ajutorul nimănui: era singură. Toţi, în anturajul său, avuseseră grijă s-o prevină: plecarea ei nu era doar puţin nebunească, ci şi primejdioasă. De-a lungul ultimelor săptămâni, se exercitaseră asupra sa presiuni din cele mai diverse: sfaturi prieteneşti, apoi ameninţări mai mult sau mai puţin deghizate. În zadar: fără să ştie de ce, Andrea se agăţase de proiectul său. Acum începea aventura. Nervozitatea i se risipi deodată şi se simţi foarte însufleţită. Pentru prima oară în douăzeci de ani era liberă! Zgomotul motoarelor puternice sparse liniştea şi, într-un vacarm asurzitor, aparatul îşi acceleră goana. Decolarea se făcu uşor şi punctele luminoase ce delimitau pista dispărură curând în întuneric. — Pot să fumez? Lui Andrea îi trebuiră câteva secunde ca să înţeleagă că întrebarea îi era adresată. — Da, desigur, răspunse ea repede. Adâncită în gânduri, nu acordase nici cea mai mică atenţie vecinului său. Dar, pentru că urmau să călătorească împreună trei zile şi trei nopţi, îl cercetă discret. Locurile nu erau foarte apropiate, dar el abia reuşea să-şi întindă picioarele, de înalt ce era. Avea tenul oacheş ca de ţigan şi părul îi era foarte scurt tuns. Fruntea era masivă, nasul acvilin, maxilarul agresiv. Cu ţigara aprinsă, el încercă să ia o poziţie mai confortabilă şi deschise o carte; un fel de manual, fără îndoială: pe pagina din dreapta, era un grafic complicat. Purta un costum bine croit, o cravată de culoare închisă, dar Andrea avu impresia că ar fi fost mai în largul lui în short şi cămară. — Vă puteţi desface centura, domnişoară Gartner, spuse în trecere stewardesa. Cina va fi servită în câteva minute. Andrea îi înapoie zâmbetul prietenesc, îşi descheie centura şi remarcă surprinsă că îi era foame. Lăsând la o parte oul fiert şi felia de pâine prăjită, pe care se forţase să le înghită la micul dejun, nu pusese nimic în gură toată ziua. Îşi reaminti atmosfera ostilă care-i întunecase plecarea şi-şi muşcă buzele. Nu-i urase nimeni succes! Chiar Roger, din punctul ei de vedere cel mai drăguţ din familie, o făcuse bine să înţeleagă, spunându-i adio, că nu va mai putea conta pe afecţiunea lui. — Xerex sau Martini, doamnă? Smulsă din gândurile sale, văzu lângă ea un stewart cu un platou de aperitive. Sorbindu-şi Xerex-ul cu înghiţituri mici, Andrea decise să abandoneze astfel de gânduri triste. Era inutil. Dar, dintr-un trecut îndepărtat, se iviră amintiri pe jumătate uitate, revăzu vila de pe malul Mediteranei şi pe Michael Gartner, în capul mesei, ridicând paharul şi spunând. «Fără regrete!» Doisprezece ani după moartea tatălui, amintirea devizei lui favorite readuse curajul în sufletul tinerei. Puţin mai târziu, întorcându-se de la toaletă, Andrea era pe punctul de a se aşeza, când avionul devie violent. Vru să se agaţe de cel mai apropiat fotoliu, dar alunecă şi căzu drept în braţele tăcutului ei vecin. Roşie de jenă, încercă disperată să se redreseze, dar se simţi ţinută ferm de talie. — V-aţi lovit? întrebă bărbatul cu un calm surprinzător. — Nu... Sunt dezolată... Nu mă aşteptam... bâlbâi ea. — Totul e în regulă, domnişoară Gartner? se îngrijoră stewardesa venită repede la faţa locului. — Da, e în regulă, mulţumesc. — Din fericire, aţi căzut peste doctorul Stransom, observă veselă tânăra. Era un gol de aer, nimic altceva. Nu vă îngrijoraţi. Aţi face mai bine să vă puneţi din nou centura, în caz că vor fi şi altele. Se îndepărtă şi Andrea îşi strânse cu grijă centura înainte să se întoarcă spre vecinul său. — Nu v-am lovit, sper? spuse ea pe un ton de scuză. — Nu sunteţi deloc grea, ripostă doctorul Stransom, vizibil amuzat. Luaţi o ţigară, vă va calma. Golurile acestea de aer totdeauna dezorientează, prima oară. — Nu, mulţumesc, nu aş putea să fumez acum. De unde ştiţi că merg pentru prima dată cu avionul? — Aţi aşteptat decolarea de parcă v-aţi fi aflat în faţa plutonului de execuţie. Ea se îmbujoră. — Nu trebuie să vă faceţi griji, adăugă el. Toţi am fost începători. — Zburaţi des? — Destul, făcu el laconic. Ridică fără grabă cartea care îi căzuse din mâini din cauza ei şi începu s-o răsfoiască pentru a regăsi pagina la care ajunsese. Călătoria continuă fără alt incident. În faţa politeţii reci a vecinului ei, Andrea se hotărî să nu fie ea cea care va face primul pas spre o conversaţie. Trebuia, însă, să recunoască faptul că nu o încânta deloc perspectiva unei călătorii atât de lungi alături de o persoană atât de antipatică. Cum nu reuşea să-şi găsească nici o ocupaţie, după câtva timp, Andrea privi prin hublou şi constată că cerul devenise perfect limpede. Foarte departe, sub aripile avionului, luna lumina piscurile impunătoare ale Alpilor. Ici-colo, în deschizăturile întunecate ale văilor, luminile oraşelor izolate străluceau ca nişte perle de aur pe această imensitate de gheaţă şi zăpadă. Fascinată de grandoarea peisajului, tânăra îşi uită prima hotărâre şi, cu o voce alterată de emoţie, se adresă doctorului Stransom. — Priviţi! N-am văzut niciodată ceva aşa de frumos! Abia încheie că se şi simţi stupidă. Trebuie să îi fi părut tare naivă şi lipsită de experienţă bărbatului de lângă ea, care părea că face abstracţie de peisaj. După ce o privi câteva clipe, doctorul se aplecă fără interes să privească spre hublou. — Da, este impresionant, spuse cu o voce lipsită de entuziasm. — Vă cer scuze. Nu intenţionam să vă deranjez iarăşi, spuse Andrea pe un ton rece. După o privire pătrunzătoare, el păru gata să riposteze, dar se răzgândi şi reveni la cartea sa. Tânăra închise ochii, lăsând impresia că doarme. Ar fi fost ridicol să se lase enervată de un necunoscut. Fără îndoială, surescitarea o făcea mai susceptibilă. Se abandonă gândurilor ei. Cu o zi înainte, la această oră, se frământa în pat. Era acasă... De fapt, nu se simţea niciodată acasă la mătuşa ei. Din ziua sosirii sale, la zece ani, copil derutat cu totul, nu fusese decât o străină, o rudă săracă. Era născută pe Coasta de Azur şi amintirile ei cele mai îndepărtate erau ale cerului albastru, ale soarelui uriaş, ale parfumului florilor, ce coborau din vârful dealului până la vila foarte albă. Avusese o copilărie lipsită de griji, iar Imogene şi Michael Gartner, îndrăgostiţi pătimaş unul de celălalt, fuseseră pentru ea mai mult o soră şi un frate mai în vârstă decât nişte părinţi. Dar ei îşi găsiseră moartea într-un accident de maşină şi, înainte să aibă timp să-şi revină din teribilul şoc, Andrea fusese nevoită să plece în America, fiind lăsată în grija doamnei Eleonore Turner. Şi totul se schimbase. Coama sălbatică şi blondă ca mierea fusese disciplinată în codiţe strânse; o uniformă severă înlocuise shortul şi espadrilele. Andrea fusese expediată la pensionul unde se găseau deja verişoarele sale, Judith şi Margaret. După o libertate totală, disciplina strictă reprezentase pentru ea un adevărat purgatoriu. Vacanţele erau şi mai rele. Verişoarele ei o maltratau fără milă, doamna Turner o mustra fără încetare. Cel mai crud şoc fusese să afle că, după opinia familiei Turner, tatăl ei adorat fusese un om de nimic. Andrea îi luase apărarea cu pasiune; după care doamna Turner îi interzisese să-i mai pronunţe numele. — Sper numai să pot ucide în tine defectele pe care ar fi putut să ţi le transmită, declara ea cu severitate. Şi acum, du-te în camera ta şi încearcă să nu te mai laşi cuprinsă de manifestările acestea deplasate. Andrea înţelese curând: era inutil să lupte împotriva voinţei de neclintit a mătuşii sale. Când părăsi, în sfârşit, şcoala, supunerea îi devenise o obişnuinţă. Învăţă, deci, să conducă şi să bată la maşină, pentru a deveni secretara mătuşii Eleonore. Dar sub aparenta sa docilitate ascundea o dorinţă arzătoare de a scăpa într-o zi de sub autoritatea mătuşii. Ocazia i se prezentă, în sfârşit, sub forma unei scrisori de la notariat. Lui Andrea îi veni greu să creadă că are atâta noroc. Naşul său, Josh Field, pe care nu-l mai văzuse de la vârsta de şapte ani, îi lăsase prin testament o sumă mare de bani şi o proprietate aflată la celălalt capăt al lumii. Când Andrea îşi anunţă rudele că are intenţia să plece acolo, familia Turner luă în glumă declaraţia ei. Când înţeleseră că vorbea serios, fură consternaţi. Mătuşa Eleonore sfârşi prin a-i da un ultimatum. — Dacă te încăpăţânezi în acest proiect extravagant, te avertizez, Andrea: nu conta pe mine. Dacă pleci, aici nu te mai întorci! Cu impetuozitatea care fusese unul din «regretabilele defecte» ale tatălui său, Andrea răspunse: — Foarte bine, mătuşă Eleonore. Sunt dezolată că nu mă înţelegi, dar, orice s-ar întâmpla, eu plec în Malaezia. Acum se întreba dacă nu cumva greşise răzvrătindu-se împotriva mătuşii sale. Biletul dus-întors pentru Singapore îi afectase deja bine capitalul; nu va putea trăi prea mult timp cu ce-i rămânea. Ar putea să-şi vândă domeniul, dar poate n-avea cine ştie ce valoare. Şi atunci va trebui să se întoarcă în America şi să-şi găsească de lucru. Dar, într-o privinţă, era sigură: niciodată nu va apela la familia Turner. «E un rămăşag, îşi spuse ea confuz, şi, fără îndoială, am să pierd. Dar Michael spunea totdeauna că norocul le zâmbeşte îndrăzneţilor, în orice caz, e o aventură.» După o clipă de gândire, îşi spuse: «Când voi fi bătrână, voi avea cel puţin amintiri plăcute. Mă întreb de ce naşul Josh mi-a lăsat casa. Mă întreb...» Când se trezi, lumina palidă a dimineţii, se filtra printre perdele. Îşi reveni cu vioiciune şi le trase. Înaintea avionului, cerul nu era decât o scânteiere aurită, dungată de sidef şi de galben-lămâi. Cu şase mii de metri mai jos, Mediterana sclipea ca o mătase cenuşie. Sub răsăritul care-i arginta aripile, avionul zbura spre auroră. Imediat după micul dejun, avionul pierdu din înălţime pentru a ateriza la Beirut. Traversând pistele sub un soare de foc care, în ciuda orei matinale, vărsa peste peisajul fără umbră o căldură de cuptor, pasagerii îşi amintiră cu greu că, douăsprezece ore mai devreme, dârdâiseră în umezeala îngheţată a unei seri de iarnă englezească. Zburară pe rând pe deasupra Golfului Persic, a imensului continent indian şi ajunseră în sfârşit la Rangoon, unde domul aurit al Templului lui Dogan strălucea în ultimele raze de soare. După lungile ore de zbor, călătorii istoviţi, copleşiţi de căldură, aveau nevoie să facă o baie şi să se schimbe. Majoritatea purtau încă haine de iarnă şi transpirau din abundenţă. Hotelul unde trebuiau să-şi petreacă noaptea era mare şi confortabil, cu pavaje de marmură şi ventilatoare enorme agăţate de plafon. Andrea semnă în registru şi ajunse în camera ei însoţită de un hamal indian. Ferestre înalte dădeau spre o curte interioară. Patul era înconjurat de o plasă albă de muşte şi, sub una din ferestre, se găsea o canapea confortabilă. Hamalul dădu drumul la ventilator, acceptă bacşişul cu un salut mut şi se retrase. O oră mai târziu, îmbăiată, coafată, într-o cămaşă curată şi o fustă de stambă, Andrea coborî. La bar, membrii echipajului gustau băuturi răcoritoare. Tânăra se opri un moment în pragul salonului. La o masă, aproape de uşă, doctorul Stransom servea o bere la gheaţă, în compania profesorului Linton, un antropolog cu părul alb, cu care Andrea conversase puţin la Calcutta. Acesta îi zâmbi şi-i împinse un scaun. — A, domnişoară Gartner, vreţi să ne ţineţi companie? Ea îi mulţumi şi aruncă o privire doctorului. Se ridicase în picioare când intrase ea, dar faţa îi era fără expresie. Toată ziua nu-i adresase nici o vorbă. — Ce vreţi să beţi? Vă recomand o citronadă rece, urmă profesorul făcând semn unui chelner... Mâine la ora asta, reluă, vom fi ajunşi. Nu îmi plac deloc, trebuie s-o spun, călătoriile aeriene. Fără îndoială că sunt demodat. — Ce vă aduce în Malaezia, profesore? întrebă Andrea. — Studiez populaţiile indigene. Originea lor e destul de obscură. Doctorul Stransom îmi vorbea de expediţiile pe care le-a făcut în interiorul ţinutului. Foarte interesant... Spuneţi că lucraţi la Perak, doctore? În statul Perak, la nord, nu-i aşa? — Perak? ia te uită, exact acolo mă duc eu! exclamă tânăra. — Adevărat? făcu doctorul sec. — Vreţi să rămâneţi mai mult acolo? întrebă profesorul. — Nu ştiu. Totul depinde de primirea care mi se va face, răspunse ea. Doctorul rămase impasibil. Sesizase măcar aluzia? — O să vă placă acolo, domnişoară Gartner. Malaezii sunt încântători. Clima te pune câteodată la încercare, dar peisajele sunt superbe, declară profesorul Linton. Şi acum, ce-ar fi să trecem în sala de mese? În sala vastă, cu plafonul susţinut de coloane, se instalară la o masă într-un colţ. — Am nevoie de o noapte de odihnă, remarcă Linton. La vârsta mea, e dificil să dormi în avion. Dar presupun că aveţi chef să vizitaţi puţin oraşul înainte de a vă culca, nu-i aşa domnişoară Gartner? — Da, mi-ar place să văd Pagoda. — După părerea mea, aţi avea nevoie de cineva să vină cu dumneavoastră, spuse el punându-şi ochelarii ca să examineze meniul. — O, voi lua un trisha, un velo-taxi. Este un şir întreg în faţa hotelului. — Profesorul Linton cunoaşte Orientul mai bine ca dumneavoastră, domnişoară Gartner. Nu-i prudent pentru o americancă să iasă singură seara. Nu vorbiţi limba ţării, nu? — Nu sunt o elevă de liceu, făcu ea pe un ton tăios. Începea să o enerveze atitudinea arogantă a doctorului. E adevărat, întâmplările din avion nu o puseseră într-o lumină prea favorabilă, dar aceasta nu-i dădea nici un drept să o trateze ca pe o puştoaică. Trebuia neapărat să pună capăt acestei situaţii de nesuportat. — Dragă domnişoară, nu asta voia să spună doctorul, interveni profesorul. Din partea mea, aş fi încântat să vă însoţesc. N-am mai vizitat Shwe Dagon de ani de zile. Atâta gentileţe o însenină pe Andrea. — Vă cer scuze, spuse ea cu sinceritate. De fapt, cred că mă voi culca devreme. Aş putea oricând să văd Pagoda, când mă voi întoarce. După cină, merseră să ia cafeaua în salon şi, în momentul în care profesorul se retrase, tânăra plecă şi ea. Luă liftul până la etajul întâi, coborî din nou scările, traversă rapid holul şi strigă un trisha. Vehiculul, foarte uşor, tras de un băiat ale cărui picioare goale acţionau pedalele, era confortabil. Andrea se destinse şi se bucură de îndrăzneala acestei ieşiri. Sigur, doctorul Stransom nu avea nici o autoritate asupra ei dar faptul că i-ar dezaproba excursia o făcea şi mai picantă. A doua zi, îi va povesti de escapadă şi va face în trecere o remarcă asupra temerilor lui perfect nejustificate. După un drum care-i păru foarte scurt, trisha-boy o lăsă la intrarea în templu. Văzu o femeie descălţându-se şi făcu la fel, încredinţându-şi pantofii unei vânzătoare de flori de la care cumpără o creangă de iasomie. Începu să urce cu greu scara monumentală, ale cărei trepte erau călduţe şi plăcute picioarelor ei goale. De fiecare parte, în vitrine, erau etalate flori, gonguri, bibelouri şi umbrele miniaturale pentru a-i fi oferite lui Budha. Vânzătorii o priviră fără să manifeste nici interes, nici ostilitate. La capătul scărilor, ajunse pe o terasă vastă, dominată de domurile aurite. Sute de feştile, scăldându-se în recipiente micuţe, umplute cu ulei, iluminau locul. Aerul era greu de parfumul iasomiilor, al lotuşilor şi al florilor de ghimbir. Chiar lângă Andrea, o femeie tânără îngenunchease în faţa unei statui masive de aur şi, de-a lungul întregii terase, se înălţau alte statui: unele aveau trăsături de monştri fabuloşi, altele feţe umane. Andrea pătrunse în sanctuar şi explora galeriile cufundate în penumbră. Printre siluetele prosternate ale pelerinilor se pre-umblau încet călugări budhişti cu ţeasta rasă, cu anterii portocalii sau galben-şofran. Când tânăra ieşi, era ora nouă şi jumătate, îşi recuperă pantofii şi hotărî să se întoarcă pe jos la hotel. Noaptea era magnifică; miliarde de stele străluceau pe cerul de catifea neagră şi Andrea începu să înţeleagă farmecul atât de lăudat al tropicelor. Străzile păreau animate ca în plină zi. Lumea, chircită pe trotuare, sporovăia şi fuma. Copiii se fugăreau de pe o uliţă pe alta. Undeva, un gramofon cânta zgomotos. Pasionată de toată această activitate nocturnă. Andrea acorda puţină atenţie drumului pe care-l urma. La venire, trisha făcuse aproape zece minute, cotind de două ori la stânga. Ca să se întoarcă pe jos, ea trebuia deci să facă aproape o jumătate de oră; coti prima dată spre dreapta: strada era mai puţin animată decât celelalte. Coti a doua oară, tot la dreapta, şi se trezi pe o străduţă strâmtă, mai tăcută şi mai întunecată. Se rătăcise. Merse, totuşi, mai departe; în câteva minute, ar putea regăsi şi o stradă mare şi ar putea să se intereseze de drumul său. Zece minute mai târziu, începu să nu se mai simtă în largul ei; se găsea într-un labirint de uliţe şi de fundături. Casele aveau un aspect mizer şi oamenii în pragul uşilor, tăceau la trecerea sa şi o urmăreau din priviri cu o atenţie neliniştitoare O bătrână se îndreptă spre ea. După o ezitare scurtă, Andrea întrebă. — Hotelul Strand? Strand-ul? Ochii negri o priviră fix. Bătrâna îşi continuă drumul. Andrea întinse mâna şi-i atinse uşor braţul. — Vă rog, nu plecaţi! Trebuie să ştiţi Hotelul Strand. Acela unde sunt americani... Femeia scutură din cap cu o expresie dispreţuitoare. Deja curioşii se adunau şi tânăra se înspăimântă trezindu-se dintr-o dată în mijlocul unui cerc de oameni din ce în ce mai numeroşi, îşi stăpâni cu greu groaza nebună. — Caut Hotelul Strand, spuse cu o voce încordată. Cineva trebuie neapărat să ştie unde se află. Strand... Nu văzu decât zâmbete batjocoritoare. Un băiat cu faţa ciupită de vărsat trăgea cu coada ochiului la poşeta ei. Andrea îşi adună forţele şi încercă să-şi facă loc. Dar nimeni nu se depărta şi ea nu îndrăznea să folosească forţa. Cu dinţii strânşi, regretă amar orgoliul stupid care o împinse în această aventură. Să strige după ajutor nu i-ar fi folosit la nimic. Poate dacă le-ar da banii pe care-i avea la ea... La fel de brusc cum apăruse, mulţimea se risipi, dar atât de repede, că nu-i veni să-şi creadă ochilor Chiar şi bătrâna se îndepărtă cu vioiciune, mormăind. Fără să înţeleagă ce se întâmplase, Andrea îşi căută în buzunar o batistă, ca să-şi şteargă faţa şi mâinile ude de sudoare. — Ei bine, domnişoară Gartner, încercaţi să înnodaţi relaţii amicale cu băştinaşii sau, mai degrabă, prietenii noştri vă inoportunau? Fata îşi simţi inima sărindu-i din piept şi, brusc, înţelese. Înainte de a-l vedea pe bărbatul care se afla la câţiva metri de ea, ştiu că acea voce rece şi batjocoritoare era a doctorului Stransom. Acesta se apropie încet, cu mâinile în buzunare şi cu un zâmbet dezaprobator pe buze. — Ce faceţi aici? spuse Andrea cu o voce tremurătoare. — Vom vorbi despre asta mai târziu. Veniţi! ordonă prinzând-o de cot pentru a o trage după el. Cartierul nu e sigur şi oamenii nu sunt obişnuiţi cu vizitatorii, mai ales la această oră târzie. Ea avu chef să se desprindă, dar un asemenea gest ar fi făcut-o şi mai ridicolă. Se lăsă aşadar condusă şi, în câteva minute, erau pe o arteră principală. Doctorul o sui într-un trisha. — Trebuie să fiţi mândru de dumneavoastră, spuse fata cu amărăciune. — Nici măcar un pic. Aş fi preferat să-mi petrec seara citind, dar eram sigur că vă veţi rătăci. Ea se înroşi; din fericire, era întuneric sub capota acelui trisha. Cum îndrăznise să o urmărească? O pândise pas cu pas şi ea nici măcar nu-l observase. Atitudinea lui devenea insuportabilă. Îşi arogase nişte drepturi care, de fapt, nu îi reveneau. În sufletul ei, însă, îi era recunoscătoare pentru intervenţia lui salvatoare. Dar nu ar fi recunoscut-o pentru nimic în lume. — Cum de aţi fost acolo? îl întrebă. El aprinse o ţigară şi flacăra îi descoperi figura amuzată. — V-am văzut strecurându-vă din hotel. — Şi m-aţi urmărit? E un obicei de-al dumneavoastră? — Urmăresc numai oamenii care caută încurcăturile cu lumânarea. — De data aceasta, depăşiţi limitele! ţipă ea furioasă. M-am rătăcit, n-am ştiut să mă fac înţeleasă de oamenii aceia. Asta nu înseamnă că m-ar fi furat ori că m-ar fi asasinat! — Nu, dar aţi simţit cea mai grozavă teamă din viaţa dumneavoastră... — Cine vă spune că mi-a fost frică? El îi prinse încheietura mâinii. — Pulsul dumneavoastră prea rapid. — Foarte bine, mărturisesc: mi-a fost o teamă cumplită. Sunteţi satisfăcut? — Deloc. Vă avertizasem asupra pericolelor la care vă expuneţi. Nu ştiţi să acceptaţi un sfat? Sau e pentru că eu eram sfătuitorul? — Nu simt nici o simpatie pentru dumneavoastră. — De ce? Ea nu răspunse şi se lăsă un moment de tăcere. De fapt, nici ea nu ştia exact de ce. Pur şi simplu, omul acesta îi crea o senzaţie ciudată, neobişnuită. Era ceva în el care îi ţinea mereu treze simţurile. În faţa lui trebuia să fie mereu pregătită de atac. Se încruntă, neştiind ce să-i răspundă. — Pentru că nu v-am acordat suficientă atenţie în timpul călătoriei? spuse el într-un sfârşit. Pentru că nu am arătat un interes deosebit găsindu-mă alături de singura femeie tânără şi seducătoare din avion? Era totodată foarte aproape şi foarte departe de adevăr şi Andrea nu găsi nimic ce să-i răspundă. — N-are importanţă, spuse ea ostenită. Se simţea dintr-o dată pradă unei oboseli de moarte. Dorea mai mult decât orice să fie singură, să doarmă, să încheie acest duel al vorbelor. În faţa hotelului, doctorul plăti trisha-boy-ului şi intrară în hol. — Ar trebui să vă dezinfectaţi picioarele, înainte de a vă culca. Presupun că nu ţineţi să ajungeţi în Malaezia cu o boală de piele, nu? Ea îi răspunse cu un semn al capului. — Iertaţi-mă, doctore Stransom. M-am înfuriat. Vă mulţumesc că aţi venit în ajutorul meu şi, pe viitor, nu vă voi mai plictisi. Spusese aceste cuvinte muşcându-şi buzele, dar, înainte de orice, învăţase să fie politicoasă. — Aţi face bine. Joc rar rolul îngerului păzitor. Data viitoare, veţi ieşi singură din încurcătură. Noapte bună. Nu avu timp să-i răspundă; după ce o salutase, el se îndreptă cu paşi mari spre bar. A doua zi dimineaţă, începură ultima etapă a călătoriei lor, cu o escală de o oră la Bankok, capitala Siam-ului. La începutul după-amiezii, erau la Singapore. Tot zborul, Andrea nu deschise gura. Cu toate acestea, fără să vrea, fu decepţionată când doctorul Stransom, la aterizare, nu-i spuse la revedere. În sala de primire, o aştepta Robert Adams, notarul naşului ei, un scoţian vesel şi cărunt, în costum de pânză albă şi panama. Se aşteptase vizibil s-o găsească mai vârstnică, diferită de cum era, şi nu înceta să-i arunce priviri uimite. — Avionul spre Perak pleacă mâine la ora unsprezece, domnişoară Gartner, spuse el în timp ce serveau ceaiul. Servitorul naşului dumneavoastră va veni să vă caute la aeroport. Se numeşte Chen şi vorbeşte foarte bine americana, deci nu veţi avea nici o greutate să vă înţelegeţi. Eu însumi voi veni cam în trei săptămâni, ceea ce vă va lăsa timp să luaţi o hotărâre în legătură cu proprietatea. Vorbiră un timp de domeniu şi Andrea întrebă neglijent: — Cunoaşteţi un oarecare doctor Stransom la Perak, domnule Adams? — Da, desigur. Era un prieten intim de-al domnului Field, pe care l-a trecut în testament. Trebuie să vă fi vorbit despre el în scrisorile sale. Ea scutură din cap. Domnul Adams îşi mânuia pipa de parcă avea de spus ceva stânjenitor. — Trebuie să ştiţi, domnişoară Gartner că naşul dumneavoastră trăia mai mult sau mai puţin izolat. Îşi făcuse chiar câţiva duşmani. Din câte ştiu eu, singurul american pe care-l frecventa era doctorul Stransom. Dacă întâmpinaţi vreo greutate, vă sfătuiesc să apelaţi la el. Andrea îşi înăbuşi un hohot de râs. Ce-ar zice domnul Adams dacă ar şti că îl întâlnise deja pe doctor şi că acesta se spălase pe mâini de ceea ce putea să i se întâmple ei? — Mai aveţi ceva să mă întrebaţi, domnişoară Gartner? — Întrebarea vă va părea, poate, bizară, domnule Adams, dar... trebuie să ştiu de ce naşul meu mi-a lăsat mie această proprietate. La urma urmei, nu-l mai văzusem de ani de zile. Eram aproape nişte străini. — Da, din multe puncte de vedere, testamentul acesta e deosebit, recunoscu el după o tăcere. Dar Josh Field era un om ciudat. Procedura normală ar fi constat în vânzarea domeniului şi trimiterea banilor la dumneavoastră. Dar el a ţinut categoric ca dumneavoastră să moşteniţi proprietatea în starea în care se găsea. — Voia deci ca eu să vin până aici? — Spera, fără îndoială, acest lucru. — Atunci am făcut bine! şopti ea, înainte de a relua cu voce tare: Vedeţi dumneavoastră, ideea mi-a venit primindu-vă scrisoarea. Pentru un moment, am crezut că aleg o cale greşită. Sunt uşurată că nu-i deloc aşa. — Pot să vă pun o întrebare personală, domnişoară Gartner?... Eraţi fericită la mătuşa dumneavoastră? Cu sprâncenele încruntate, Andrea se juca cu vârful degetelor pe spătarul fotoliului. În sfârşit, îl privi pe notar în faţă. — Nu, spuse ea. Unchiul şi mătuşa mea s-au ocupat de mine şi le sunt recunoscătoare pentru asta. Dar n-am fost niciodată fericită la ei. — Hm. Naşul dumneavoastră se temea de aşa ceva. — Cum asta? Nu-i cunoştea. Domnul Adams îşi scutură pipa şi o îndesă din nou cu tutun. După care îşi scotoci toate buzunarele în căutarea chibriturilor. Când, în fine, pipa trăgea satisfăcător, se aşeză mai confortabil în canapea. — Poate nu ar trebui să v-o spun, făcu el rar, dar asta v-ar putea ajuta. Când au murit părinţii dumneavoastră, Josh Field călătorea în Japonia. Imediat ce a aflat trista veste, s-a dus în America, la mătuşa dumneavoastră. Voia să vă adopte. Ea a refuzat să se despartă de dumneavoastră, dar a acceptat oferta lui de a vă asigura costul educaţiei şi întreţinerii. — Cum?! exclamă Andrea, aplecându-se spre el. Dar... dar n-am ştiut niciodată nimic! — Nu, cred şi eu, spuse el ironic. Astfel că, vedeţi, era între dumneavoastră şi unchi o legătură mai puternică decât credeaţi. — Şi eu mă simţeam obligată faţă de mătuşa mea..., spuse ea după un timp. Dar de ce a refuzat să-l lase să mă adopte? Nu m-a iubit niciodată! — Natura omenească îşi are ascunzişurile ei. Sper că nu v-am tulburat, draga mea copilă. Aveam mult respect şi afecţiune pentru Josh Field şi, după mine, trebuia să ştiţi adevărul. — Sunt foarte fericită că mi l-aţi spus, domnule Adams. Numai dacă l-aş fi ştiut mai devreme! Această descoperire clarifică multe. După plecarea notarului, Andrea reflectă la ceea ce i se spusese. Puţin câte puţin, crezu că întrevede mobilurile mătuşii sale. Josh Field fusese cel mai bun prieten al tatălui ei şi, fără îndoială, semănau. Doamna Turner trebuie să fi avut impresia că se răzbună astfel pe cumnatul său. Dar acceptase totuşi banii oferiţi de naşul lui Andrea. Toate acestea erau atât de monstruoase că tinerei i se făcu greaţă. «Niciodată nu mă voi întoarce acolo! Îşi spuse. Niciodată!» Rămase mai bine de o oră cufundată în reflecţiile ei. Un servitor chinez veni să o întrebe dacă dorea un aperitiv înainte de cină. Ea refuză zâmbind şi urcă în camera sa ca să-şi desfacă bagajele. După ce termină, se duse la recepţie şi expedie o telegramă familiei Turner pentru a-i informa că a ajuns cu bine la Singapore. Se îndrepta spre sala de mese, când o voce spuse lângă ea: — Scuzaţi-mă, dar cred c-am înţeles că mergeţi la Perak? Era un bărbat blond şi subţire, în pantalon de dril alb şi în cămaşă de culoare deschisă. — Nu vă supăraţi că vă abordez astfel. Vedeţi dumneavoastră, la Perak nu suntem decât în jur de treizeci de americani şi, când auzim vorbindu-se de un nou venit, natural că ciulim urechile, reluă el cu un zâmbet dezarmant, ce-i descoperea dinţii albi. Mă numesc Bradley, Mike Bradley şi iau şi eu avionul de mâine dimineaţă, domnişoară...? Ea se prezentă. — Sper că nu sunteţi supărată,domnişoară Gartner? — De ce să fiu? — Fetele tinere şi drăguţe sunt sfătuite totdeauna să nu intre în discuţii cu necunoscuţi spuse el cu un aer amuzat. Ascultaţi, ce-ar fi să luăm un pahar împreună? Vă voi vorbi de Perak. Numai dacă familia dumneavoastră nu vă însoţeşte! adăugă, cu o privire rapidă către mâna ei stângă. — Nu, sunt singură. — O, cu atât mai bine. Mergem la bar? E mai răcoare acolo. Andrea îl observă în timp ce el făcea comanda. Putea să aibă cam douăzeci şi şapte de ani şi alura lui părea a fi a unui Don Juan. «Cu totul opus doctorului Stransom», îşi spuse. — De câtă vreme sunteţi în Malaezia, domnule Bradley? întrebă ea când fură serviţi. — De şase luni..., din nefericire pentru mine! Deschise o tabacheră de aur şi i-o întinse şi ei. — După părerea familiei mele, nu luam viaţa destul de în serios. M-au expediat aici, ca să mă facă să trăiesc dur un an sau doi. Putea fi şi mai rău, presupun. Şi pe dumneavoastră, ce vă aduce aici? — O... o călătorie de afaceri, spuse Andrea pe un ton evaziv. Mike Bradley îi inspira simpatie, dar domnul Adams îi vorbise de duşmanii pe care şi-i făcuse naşul său; ar fi fost imprudent să aibă încredere în acest băiat, înainte de a-l cunoaşte mai bine. — Dacă locuiţi la bungalow-hotel, să faceţi bine să purtaţi o mască de gaze. E sezonul durianului. — Sezonul cui? — Al durianului. Un fruct tropical delicios, dar care miroase a ou stricat. Tot oraşul e parfumat şi piaţa de fructe e chiar în faţa bungalow-ului. — Ce noroc că nu locuiesc acolo! făcu ea râzând de curiozitatea lui. Perak-ul e mare? Mike se răsturnă în fotoliul său şi-şi încrucişă picioarele. Tânăra îi remarcă pantofii lucraţi manual. Tabachera, bricheta, ceasul erau din aur. Evident, avea tot atâţia bani cât şi farmec. — E un târguşor, spuse el. Are o piscină, unul sau două cinematografe, un singur magazin în stil american. E, mai degrabă, mort. Toata lumea se cunoaşte şi nimeni n-are altceva de făcut decât să mănânce, să doarmă şi să bârfească. Şi, acum că misterul nostru local a dispărut, cronica scandalurilor nu mai are mare lucru de forfecat. — Ce mister? Un bărbat? Cine e? — Un bătrân care trăia singur într-o casă imensă la marginea oraşului, explică el zâmbind. Refuza orice contact cu noi. Un personaj curios,te asigur. Circula într-un Rolls antic, înaintea căruia flutura drapelul american. Un nebun bătrân. Dar fasoanele lui ne furnizau subiecte de conversaţie. — Nu se numea Field, din întâmplare? — Ba da. Aţi auzit vorbindu-se de el? — Era naşul meu, spuse ea calmă. — Doamne! strigă Mike, stânjenit în chip vizibil. Vă cer scuze. Natural, nu am spus-o cu răutate. Dumnezeule mare, iată cine-o să relanseze cancanurile. Aveţi de gând să trăiţi în mausoleul acela? Nu, n-o luaţi în nume de rău. Din câte se spune, e aproape un palat în interior. Un pic din castelul Frumoasei din pădurea adormită, înconjurat de o junglă de nepătruns. Andrea recunoscu că avea să stea o vreme în casa naşului său. — Veţi fi principalul subiect de conversaţie timp de săptămâni întregi la Perak, remarcă el. Toată lumea va dori să vă vadă. Mă întreb ce reacţie va avea doctorul Stransom. — Doctorul Stransom? Am făcut cunoştinţă cu el în timpul călătoriei. — Adevărat? A, aşa-i; a fost în America la nu ştiu ce conferinţă, chiar după moartea bătrânului... a naşului dumneavoastră. Ce părere aveţi despre el? — Îl cunosc puţin. De ce să aibă o reacţie anumită la venirea mea? — E singurul american cu care naşul dumneavoastră era în termeni buni. Şi nu iubeşte prea mult femeile. Nu ştie cine sunteţi, presupun? — Nu, nu cred. — Ah, domnişoară Gartner, cu dumneavoastră, Perak-ul va regăsi puţină însufleţire! Avem multă nevoie. O văzu îngrijorată şi adăugă: — Nu vă sinchisiţi. Bârfele vor înceta de la sine, când vor vedea că sunteţi o femeie ca toate celelalte şi, pe deasupra, şi fermecătoare. Vorbea cu un zâmbet încântător şi nu puteai să te înşeli în privinţa admiraţiei care-i strălucea în ochii negri. Andrea simţi că roşeşte uşor. — Veţi accepta să cinaţi cu mine? reluă el. Nu vă puteţi petrece singură prima dumneavoastră seară la Singapore. Şi mi-ar plăcea să vorbim despre această situaţie interesantă. Spuneţi da, vă rog. Andrea încercă să-şi imagineze reacţia Tumer-ilor dacă ar vedea-o într-un bar, în compania unui necunoscut, care tocmai o invitase la cină. Doctorul Stransom ar avea, de asemenea un aer dezaprobator. — Păreţi să ezitaţi, spuse Mike cu o voce glumeaţă. Vreţi să-l aduc pe directorul hotelului? El v-ar putea asigura că sunt un cetăţean respectabil. Tânăra începu să râdă. Veselia, nepăsarea lui îi plăceau. —Mulţumesc, domnule Bradley. Aş fi încântată să cinez cu dumneavoastră, răspunse cu o eleganţă perfectă.    

REGĂSIRE SANDRA BROWN   CAPITOLUL 1   Liftul se opri brusc între etaje şi lumina se stinse.Fără nici un avertisment,fără ca viteza să scadă treptat sau ca becurile să pâlpâie.Nimic.Cu o secundă înainte, cabina metalică se mişca pe traiectoria sa descendentă,iar în următoarea,cei doi ocupanţi se treziră cufundaţi în întunericul copleşitor.   -O-o! exclamă bărbatul.Era din New York şi se obişnuise cu glumele pe care metropola le făcea pe seama locuitorilor ei.O pană de curent. Laney McLeod nu comentă.Cu siguranţă că bărbatul se aştepta ca și ea să facă vreo remarcă,îl simţi cum se întoarce cu faţa spre ea.Îi era cu neputinţă să facă vreo mişcare sau să spună ceva.Era paralizată de teamă.Raţiunea o făcea să-şi de-a seama că era vina claustrofobiei de care suferea şi că aceasta îngreuna situaţia,îndemnând-o să-şi zică întruna că va supravieţui,că această oribilă senzaţie nu era decât o copilărie din partea ei;totul era ridicol,dar nu se putea stăpâni.   -Vă simţiţi bine?”Nu,nu mă simt bine”,îi venea să strige în gura mare,dar corzile vocale îi îngheţaseră.Cele opt unghii cu manichiura perfectă săpau adânc în palme.Realiză că ţinea ochii închişi.Dacă ar fi făcut un efort să-i deschidă,nu ar fi ajutat cu nimic;nu era pic de lumină în spaţiul restrâns al liftului clădirii.   Începuse să gâfâie.   -Nu vă alarmaţi.Nu va dura mult.Calmul lui o înfurie.De ce nu intrase şi el în panică? Voia să-l întrebe dacă poate să garanteze că pana de curent va dura puţin.Doar accidentele de acest gen nu puteau ţine zile în şir,nu-i aşa?   -Cred că m-aş simţi mai bine dacă aţi spune ceva.Vă e mai bine,nu-i aşa?   Simţi o mină prin aer căutîndu-i braţul şi In clipa următoare tresări.   -Nu vă neliniştiţi,spuse el retrăgându-şi iute braţul.Suferiţi de claustrofobie.   Ea dădu din cap cu frenezie,de parcă el i-ar fi putut înţelege mişcarea.Probabil că o remarcase,fiindcă glasul lui căpătă inflexiuni liniştitoare: - Nu trebuie să vă speriaţi.Dacă nu se restabileşte în câteva minute,cei de la brigada pentru stingerea incendiilor vor veni să caute oameni amărâţi ca noi. Se simţi un nou curent de aer şi se auzi freamăt de haine.   -Eu îmi scot haina.Vă sugerez să faceţi la fel.Când bărbatul se urcase în lift ea observase doar că are părul cărunt la tâmple,că e înalt,solid,cu o siluetă de atlet şi haine destul de luxoase,fără să pară extravagante. Fără să-i adreseze vreun cuvânt şi fără să-l privească direct,urmărise cifrele de pe panoul de comandă,care se stingeau şi se aprindeau pe măsură ce liftul cobora.El o privise atent câteva minute,după ce se urcase,dar nu-i spusese nimic.Erau amândoi stăpâniţi în acea stângăcie universală care-i cuprinde pe doi străini care coboară în acelaşi lift. În cele din urmă ochii lui rămaseră aţintiţi asupra privirii ei care număra etajele rămase până la parter. Acum îi auzi haina căzând pe podeaua mochetată. -Aveţi nevoie de ajutor? o întrebă el pe un ton care se dorea vesel,dar remarcă faptul că ea nu se mişcase. Făcu un pas spre femeia care gâfâia atât de aproape de el şi ridică mâinile.Auzi o bufnitură şi recunoscu sunetul produs de un corp care se loveşte brusc de peretele liftului. Era încordată;o cuprinse de umeri. -Hei,zise el blând.Va fi bine.Cuvintele fură însoţite de o uşoară strângere încurajatoare,apoi se retrase.   -Ce faceţi?zise Laney,nefiind conştientă că poate vorbi până în clipa când întrebarea îi ieşi din gură.   -Vă ajut cu hainele.Cu cât vă e mai cald,cu atât mai greu respiraţi şi există pericolul să vă sufocaţi,îi explică el. Mă numesc Deke,apropo.Zicând acestea îşi scoase sacoul cumpărat de la magazinul Saks chiar cu o zi înainte şi-l lăsă să cadă pe podea.Pe dumneata cum te cheamă? Aceasta e o eşarfă? - Laney,răspunse ea şi încercă să-şi desfacă nodul de la gât,dar degetele i seîncurcară într-ale lui. Da,şi se desface.Îşi scoase eşarfa şi i-o dădu lui. -Laney.Ce nume rar.Poate că ar fi bine să-ţi deschei şi câțiva nasturi.Cred că bluza e dintr-un material destul de compact. Mătase,nu-i aşa? -Da. -Nu eşti din New York,remarcă el încercând să înfiripe o conversaţie.Deja îi descheia nasturii de la manşete,apoi îi rulă mânecile pe braţ,până la coate. -Nu,sunt într-o vizită de o săptămână.Trebuie să plec mâine dimineaţă. -Ai fost la cineva care locuieşte în clădire? -Da,la colega mea de liceu şi la soţul ei. -Înţeleg.Acum,nu-i aşa că te simţi mai degajată? îi aranjă gulerul descheiat.Nu vrei să stai jos? O atinse uşor pe talie. -Nu!„La naiba”.Deke Sargent se mustră fiindcă făcuse o mişcare necugetată.”Nutrebuie să-l sperii pe cel deja speriat.”Femeia rămăsese cu spatele lipit de perete,ca şi când s-ar fi aflat în faţa plutonului de execuţie.Răsufla de parcă fiecare inspiraţie urma să fie ultima. -Bine,Laney.Ai…Luminile pâlpâiră de câteva ori,apoi rămaseră aprinse.Motorul liftului porni şi cabina se puse din nou în mişcare.Doi străini se priveau de aproape.Aveau ochii larg deschişi.Ea era palidă.El era îngrijorat.Îi zâmbi stângaci şi o luă uşor de umeri.Ea părea că stă să se risipească în o mie de bucățele. -Gata! Vezi? Ţi-am spus eu.Totul a revenit la normal,în loc să-i surâdă şi ea şisă-i mulţumească acestui străin pentru răbdarea şi grija pe care i se arătase dezinteresat,se prăbuşi în braţele lui.   Deke îşi simţi pieptul cămăşii strâns de doi pumni încleştaţi şi auzi un geamăt de groază rostit cu buzele lipite de materialul fin.O simţi cum tremură.Dumnezeu să o aibă în paza lui;biata fată se străduise să rămână în picioare atât cât putu,dar,când pericolul trecuse,nervii îi cedaseră şi groaza întunericului,cât şi izolarea spaţiului restrâns o copleşiră.Liftul se opri la parter.   Uşile se depărtară.Prin geamurile ce dădeau în stradă Deke văzu oamenii mergând pe trotuar şi maşinile aglomerându-se la intersecţiile unde semafoarele întrerupte mai degrabă încurcaseră circulaţia decât să o descongestioneze.Erau momente de haos. -Domnule Sargent…spuse portarul derutat alergând repede spre lift. -Nu s-a întâmplat nimic,Joe,zise Deke scurt.Cel mai oribil lucru care i s-ar fi putut întâmpla acum acestei femei era să fie aruncată în stradă în starea în care se găsea. Momentan nu avea chef de explicaţii,nici măcar față de portar.Am să urc înapoi. -Eraţi în lift,când… -Da,dar nu eu am probleme.O sprijini pe Laney de perete,ca să poată acţiona butonul de închidere a uşilor,apoi apăsă pe numărul douăzeci şi doi.Uşile se închiseră şi liftul îşi reluă traiectoria ascendentă. Femeia rămăsese în aceeaşi stare de şoc. Se lăsase moale pe braţele lui şi suspina printre sughiţuri. - Gata,acum eşti în siguranţă.S-a terminat,murmură Deke strângând-o lângă el.Mirosea frumos şi îi simţea părul atingându-i uşor gâtul şi bărbia. Ajuns la etajul lui,aşteptă deschiderea uşilor şi îi puse palma pe piept ca să o susţină în cădere,apoi făcu un efort şi adună de pe jos haina ei,sacoul lui,eşarfa şi poşeta uita-te într-un colţ. O luă în braţe şi o duse aşa spre apartamentul lui din colţ.O lăsă uşor jos,încercând să o menţină în poziţie verticală. - Aproape am ajuns,şopti el scoţând cheia din buzunar,apoi descuie uşa.O luă din nou în braţe şi intră,după care o aşeză pe canapeaua ale cărei perne moi şi adânci care aproape că o înghiţiră.Când dădu să plece de lângă ea o văzu că ridică braţele şi-l priveşte implorându-l din ochi să nu o lase singură. - Mă întorc imediat,îi zise şi o sărută uşor pe frunte.Se duse repede la uşă şi apăsă câteva taste de pe panoul sistemului de alarmă,exact cu câteva secunde înainte ca aceasta să se declanşeze. Luă hainele şi lucrurile ei de pe hol,unde le lăsase când descuiase uşa,apoi o încuie pe dinăuntru şi acţiona comutatorul pentru iluminat,iar apartamentul fu inundat de o lumină difuză şi intimă.Pereţii păreau aurii şi parcă emanau căldură. Din trei paşi intră în sufragerie şi îngenunche lângă canapea,apoi îi luă mâna şi i-o mângâie uşor.   -Laney? Ea avea ochii închişi,dar când îşi auzi numele îi deschise.Cum te simţi? îl privi fără să-i răspundă. Două lacrimi perlate i se prelinseră pe obraji.Îşi acoperi ochii cu palmele şi începu să suspine. - Îmi era atât de teamă. E o prostie,o copilărie,ştiu. Claustrofobia… -Sst.Deke se aşeză lângă ea şi o ridică blând,strângând-o la piept,simţindu-I obrajii fierbinţi pe piept.O mângâie pe păr. -Gata,s-a terminat.Gata.Eşti în siguranţă. O sărută pe tâmplă.O mai sărută o dată.Mâna îi coborî pe spate,iar ea se ghemui în braţele lui.   Deke se retrase brusc şi-şi drese glasul. -Cred că ai nevoie de un pahar cu coniac.Cu siguranţă că şi el avea nevoie de aşa ceva.Se ridică de pe canapea şi-i desprinse mâinile cu care îl ţintuise lângă ea.Merse la băruleţul din colţul camerei şi umplu două pahare cu băutura parfumată fără să o scape din ochi.Parcă lacrimile o făcuseră nu numai să-şi alunge panica,dar o lăsaseră şi fără pic de vlagă. Se aşezase pe-o parte acum,strângânduşi genunchii la piept şi obrazul i se odihnea pe spătarul moale.Din toate întâmplările neprevăzute,se gândi el,Deke Sargent salvând o femeie într-un lift? O femeie teribil de frumoasă,pe care o purtase pe braţe până în apartamentul său şi care acum se afla la cheremul lui. Dădu din cap,alungând gândurile păcătoase şi reveni lângă canapea. Nimeni nu l-ar fi crezut.Dar ce altceva ar fi putut să facă? Să îi dea drumul pe străzile Manhattan-ului după ce fusese victima unei pene de curent? Bine,dar acum ce avea de gând să facă aici,cu ea? Nu-i trecuse prin gând că ar putea să-i contacteze pe vecinii din bloc,încercând să-i localizeze pe prietenii la care fusese tânăra în vizită.Nici nu dăduse prea multă importană sentimentului  de posesiune pe care-l dobândise în prezența ei.   Îl recunoscuse doar, nu-l analizase mai profund.Poate că avea vreo legătură cu curba sinuoasă şi apetisantă a şoldului ei pe fundalul canapelei saucu valurile de păr blond care odihneau pe pernele din catifea de culoarea mandarinei. - Poftim,Laney,bea asta.Se aşeză iar lângă ea şi îi ridică uşor capul,susţinându-il ca să-i apropie paharul de buzele delicate.Deschise ochii şi Deke văzu că erau albaştri,puţin dezorientaţi şi hărţuiţi.Îl privi o clipă,apoi întredeschise buzele şi luă o înghiţitură din cel mai scump coniac din lume.Pe chipul ei nu se citea recunoaşterea calităţii băuturii; dimpotrivă,făcu o grimasă nostimă şi Deke râse amuzat de accesul de tuse însoţit de plescăituri.Se vedea cănu este o femeie emancipată,cu toate că taiorul elegant denota bun-gust şi pricepere în a se îmbrăca în pas cu moda.   - Mai vrei? întrebă el.Ea dădu din cap aprobator şi-l surprinse cu următorul gest:puse mâna peste degetele lui şi trase paharul spre buze.Bău mai cu curaj acum şiaproape că goli paharul,îşi rezemă capul pe perne şi oftă prelung.Gestul fusese inocent,dar pieptul i se umflă într-atât când inhala,încât prin deschizătura bluzei Deke întrezări pielea fină şi realiză că senzaţia produsă nu se putea numi deloc inocentă.Puse paharul ei pe măsuţă şi bău şi el dintr-al lui.Dată fiind starea de semiconştientă a fetei,nu se cuvenea să se uite prea intens la ea,dar el întotdeauna se ştiuse a fi făcut din carne şi oase.O studie în poziţia romană,alungită pe perne,cu capul lăsat pe spate,cu gâtul arcuit într-o poziţie foarte vulnerabilă,cu buzele încă umezite de băutura scumpă.Avea trăsăturile destul de ascuţite şi nu se putea spune că era o frumuseţe.Nasul era destul de mic.Gura…Mai bine să nu dea prea multă atenţie gurii.Avea gâtul lung,delicat şi clavicula era frumos arcuită. Într-o parte i se vedea pulsând vena jugulară.Pe sub bluză i se zăreau sânii de mărime potrivită,plăcuţi la mângâiat,acoperiţi de sutien.Prin materialul fin se vedeau desenele dantelelor şi a bretelele satinate.Talia îl era perfectă.Şoldurile şi pulpele păreau ideale.După cât se putea deduce din aspectul gleznelor,avea picioarele frumos conturate,acoperite de ciorapi deculoarea pielii.Deke simţea cum îl mâncau palmele să o atingă.   Tânăra purta pantofi de antilopă bej cu o garnitură în formă de fluture brodat cu mătase pe partea superioară.Chiar când el îi admira pantofii,ea şi-i scoase pe rând,lăsându-I să cadă din picioare.Se loviră pe podeaua mochetată şi făcură un zgomot înfundat.El îşi ridică privirea spre obrajii ei.Laney se uita la el cu un aer degajat,parcă fără să-i pese de el sau de locul unde se afla.   -Nu puteam să respir,spuse şi buzele îi tremurară într-un zâmbet dincolo de carese zărea un şirag de perie.Deke o mângâie pe cap,apoi degetele îi alunecară pe pielea delicata a obrazului. -Trebuie să fie o senzaţie groaznică,dar acum s-a terminat. -Era atât de întuneric.Vocea parcă i se pierdu de tot şi închise ochii.Deke se apropie şi o lipi de pieptul său. -Te-ai speriat,îmi pare rău.Trupul ei docil se lăsă moale pe formele lui încordate,iar Deke gemu în sinea lui fiindcă simţurile răspundeau.Dintr-odată parcă numai era doar o femeie care avea nevoie de cuvinte blânde şi înţelegere;era o femeie care i se mula pe toată fiinţa,senzuală şi unduioasă ca o felină.Se simţea cu ea mai bine decât cu oricare alta pe care o strânsese în braţe.Îi spusese penume.Ea ridică încet capul.Ochii aveau culoarea ceții coborând în valuri peste ocean. Erau mari şi disperaţi. -Ţine-mă în braţe. -Bine,aşa voi face,mărturisi el extaziat.   Tânăra păru mai liniştită şi îşi cuibăriobrajii la gâtul lui.Când buzele ei atinseră pielea sensibilă,Deke simţi senzaţia coborând până jos,între pulpe.Te voi ţine în braţe. Parcă inconştient începu să o sărute mărunt pe cap,apoi în jos,pe obraz. I se păru perfect natural să-i ridice bărbia cu un deget.Buzele lui rămaseră o clipă deasupra gurii ei trandafirii,apoi se odihniră peste ele. Inspiră aroma delicată de coniac.Doar un eunuc ar fi putut rezista tentaţiei.Deke nu fusese niciodată luat drept unul.Buzele li se contopiră.O simţi încordându-se o clipă,iar în următoarea parcă un impuls o relaxa.Făcu o încercare de a-i depărta buzele cu limba şi îşi făcu loc între ele. La început nu făcu altceva decât să tatoneze terenul,dar când se stabili contactul cu limba ei,îşi pierdu controlul.Gemu înfundat şi deveni mai îndrăzneţ.Cu agresivitate parcă,limba lui foră adânc în dulceaţa caldă din gura ei gustând-o, atingând-opeste tot,căutând punctele sensibile şi intime.   Cu un gest involuntar degetele ei se încleştară pe cămaşa lui şi îşi puse un picior peste al lui.Torcea ca o pisică.Doamne! Oare trăia un vis erotic la lumina zilei? Mâinile lui o cuprinseră pe după gât căutând să o tragă mai aproape.Degetele I se opriră pe sânul îndrăzneţ şi se concentrară asupra lui cu mângâieri lente.Apoi îşi continuă traiectoria în jos,cu toate că începuse deja să regrete. - Atât de bine mă simt în braţele tale,şopti ea.Deke ridică brusc capul,iar Laney îi privi ochii verzi,neîncrezători.Femeile pecare le flata cu astfel de mângâieri se considerau emancipate şi deci le considerau ca pe nişte preludii la jocurile amorului.   Consimţeau chiar să participe la acestea şi fiecare îşi avea rolul ei în dialog şi vorbea atunci când era cazul,dar niciodată nu auzise Deke o cerere atât de sinceră şi de directă.Nu i se ceruse să facă un anume gest pentru plăcerea partenerei sale,ci erau şoaptele unei femei care îi făcea un compliment pentru mângâierile şi grija lui; poate chiaro rugăminte să nu se oprească.O privi în timp ce mâna îi aluneca în jos,spre sân.Îl cuprinse delicat şi începu să deseneze cu buricul degetului cercuri concentrice de jur împrejurul mugurelui sensibil.Ea închise ochii şi oftă prelung,un zâmbet arcuindu-i buzele incredibil de senzuale.În cele din urmă,Deke cedă şi lăsă degetele să-i cuprindă sfârcul deja întărit.   Chiar şi era dantela sutienului îi simţi răspunsul. -Doamne,Laney,şopti el pe un ton gutural,apoi îi pecetlui gura cu un sărut.Apăsarea se intensifică,la fel ca şi mângâierile.Îi explora trupul cu mâna parcă timidă,ajungând pe curbe şi în lăcaşuri secrete,delectându-se cu foşnetul discretal materialului fin care făcea dezmierdările să pară interzise,dar excitante peste măsură. Poziţia lui pe canapea nu îi permitea accesul direct şi îi limita mişcările,aşa că se ridică trăgând-o şi pe ea din locul unde stătea. Laney se legănă decâteva ori,apoi se rezemă grea de trupul lui.În acest moment Deke devenireceptiv la senzaţiile greu de stăpânit.Dacă nu ar fi simţit acea revoltă asimţurilor,poate că şi-ar fi râs de sine şi de situaţie.Era ameţită!Nu era cuprinsă de o pasiune subită,băuse doar un pahar deconiac. Nici măcar reziduurile traumei provocate de pana de curent nu puteau fi făcute răspunzătoare pentru expresia devastatoare de pe chipul ei. Deke oftă,îşizise în sinea lui că e nebun şi-şi dori să se poată linişti. -Haide,Laney,să te duc în pat.Îi puse mâinile pe umeri şi făcu un pas înapoi.   O privi în ochi,iar ea dădu din cap indiferentă.O luă de mână şi o conduse spre dormitor.Ea îl urmă ca un copil ascultător.Deke aprinse lumina după ce intrară. - Stai puţin aici până pregătesc patul.O sprijini de tocul uşii şi se duse spre patul enorm,trase într-o parte cuvertura azurie,azvârli cele câteva perne decorative pe un fotoliu şi lăsă una singură pentru ea,apoi netezi cearceaful de culoare cafenie. -Gata,acum…Cuvintele i se opriră pe buze.Laney rămăsese în locul unde o lăsase.La picioarele ei hainele cădeau unele peste altele. Îşi scosese bluza şifusta.Până ce Deke se apropie de ea,îşi dăduse jos portjartierul minuscul şi Deke privea fermecat cum îşi rulează în jos ciorapii fini;picioarele acelea puteau fi asigurate pentru sume imense doar pentru formele lor.Se întoarse cu faţa spre eiaşa cum rămăsese înveşmântată doar cu un sutien aproape invizibil şi un chiloţel pentru care ar fi făcut mai bine să economisească banii decât să-l cumpere.Avea trupul zvelt şi voluptuos.Nici unul dintre colegii lui nu ar fi crezut că Deke Sargent poate fi pus vreodată în imposibilitatea de a scoate vreun cuvânt. Rămăsese în faţa ei ca un adolescent fascinat care vede pentru prima dată o femeie dezbrăcată.I se uscase gura.Fusese cu atâtea femei dezbrăcate în viaţa lui,încât nu merita nici să le numere.Pe majoritatea lor el le dezbrăcase.Era iscusit;putea să lase o femeie fără haine fără ca aceasta să-şi dea seama ce se întâmplă,dar cea de faţă îl luase atât de pe nepregătite,încât petrecu câteva minute holbându-se cu gura căscată.   Ce-l frapa cel mai tare era că tânăra nuîncerca deloc să-l aţâţe.Pur şi simplu îşi scosese hainele de pe ea.Acum îi zâmbea cu nevinovăţie şi se ducea calmă spre pat.Se întinse şi-şi lăsă încet obrazul pe pernă. -Nu m-ar crede nimeni că am refuzat aşa ceva,murmură Deke pentru sine şi veni lângă pat.O privi şi-i surâse. - Noapte bună,Laney,oricine ai fi tu.Somn uşor.O sărută pe obraz şi stinse veioza de pe noptieră. -Nu! strigă ea ridicându-se brusc şi începu să răsufle precipitat,speriată de bezna din cameră.Întinse braţele căutându-l. -Iartă-mă,zise el dându-şi seama de gestul stupid,apoi se aşeză pe pat.O cuprinse cu braţele şi-i simţi goliciunea.Masculul din el se trezi dintr-o dată. -Rămâi cu mine.Mi-ai promis,zise ea suspinând.Îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui şi sânii i se lipiră de pieptul musculos.Creierul lui primi instantaneu mesajul rotunjimilor feciorelnice şi ai securilor trandafirii.Spunea-i că mă vei ţineîn braţe. -Laney,zise el pe un ton gutural.Începuse războiul dintre conştiinţă şi imboldul sexual.Nu ştii ce… - Te rog…   Deke se întinse lângă ea.”Doar pentru un minut”,îşi zise.”Până ce adoarme”,adăugă mental.O strângea ca un părinte iubitor,dar rugăminţile ei erau atât de dulci şi de urgente,încât tăria lor acoperi protestele vehemente ale conştiinţei. Începu să o mângâie cu mişcări mai mult decât liniştitoare. Pielea eiera fierbinte şi degetele fi ardeau. Prin întuneric îi găsi buzele şi o sărută apăsat.”Of,Doamne!”Greşea.Nu ştia nimic despre ea.Poate că era măritată.Oricum,se uitase deja la inelarul ei şi observase că nu purta verighetă.”Dar asta nu înseamnă nimic,Sargent”,îşi zise ameninţător.   Putea intra într-o încurcătură.Trebuia să se gândească la consecinţe.Un soţ furios dând buzna în apartamentul lui în zori cu o echipă de fotoreporteri.Publicitate.Avertismentele începură să tragă rafale continue. Buzele ei dulci şi senzaţia trupului aceluia neputincios formau o barieră în calea lor.Nu era genul de bărbat care să se gândească de două ori la tertipuri pentru a obţine ce doreşte,dar niciodată în viaţa lui nu profitase în asemenea hal de vreo femeie.Tânăra era ameţită de băutură şi nu ştiace face.El însă ştia şi se simţea minunat.Era ceva mai în vârstă decât ea.Poate cu vreo cincisprezece ani.Poate că va arde în iad pentru asta.Dar ce importanţă maiavea? Era deja cuprins de flăcări.   Laney se trezi încet.Deschise mai întâi ochii;o dată,de două ori.Căscă. Maideschise ochii o dată.Apoi pupilele i se dilatară.Împărţea perna cu un necunoscut.El se trezi aproape instantaneu şi-i şopti:-Bună dimineaţa.Laney scoase un ţipăt scurt ascuţit.Îl privi speriată şi se depărtăde el.Picioarele lor erau împletite,iar genunchiul ei – Dumnezeule mare! O mână de-a lui se odihnea pe sânul ei.Laney se zbătu şi mişcă picioarele până ce reuşisă se rostogolească spre marginea patului.El o privi ca pe o nebună.Laney remarcă ochii lui verzi,pătrunzători,chiar şi în starea de isterie care o cuprinsese pe moment.Se ghemui într-un colţ,ca un animal speriat şi mai scoase un geamăt de pisică încolţită când realiză că erau amândoi goi-puşcă.Trase un colţ de cearceaf şi se acoperi cu el până sub bărbie. -Cine eşti şi unde sunt? întrebă cu un glas sugrumat şi ochii mari,înspăimântaţi.Dacă nu-mi dai imediat o explicaţie,chem politia.Ameninţarea ei era derizorie şi îşi dădu seama de-abia după ce o emise.Nici măcar nu ştia unde se află,cu atât mai puţin putea cunoaşte locul unde se găsea telefonul. -Linişteşte-te,încercă el să o domolească şi-i întinse o mână.Ea tresări şi se retrase departe de el.Deke înjură în gând.Nu-ţi aminteşti cum ai ajuns aici? -Nu,zise ea scurt.Ştiu doar că nu am venit de bunăvoie.Cine eşti? Deke mai înjură o dată şi îşi trecu cealaltă mână peste pieptul lat,păros,apoi o privi cu o expresie uimită. -Mă temeam de faptul că nu-ţi vei aminti.Ai băut prea mult coniac. -Coniac? repetă ea cuvântul care-i ieşi de pe buze de-abia şoptit.Mi-ai dat să beau coniac? Şi ce altceva? Droguri?După tonul ei alarmat,Deke ştia că era pepunctul de a-şi pierde firea.   -Stai să-ţi explic. -Acum! Vreau să-mi explici acum! Unde-mi sunt hainele?Deke trase brusc cearceaful de pe el şi se ridică.Laney păli când îi văzu statura impunătoare.Deke se îndreptă spre uşa dulapului,iar ea scoase încă un strigăt disperat,îşi acoperi gura cu o mână,ca să nu se audă încă o exclamaţie de disperare când văzu pe cearceaf câteva pete ruginii.Ridică încet capul şi,când îl privi,Deke păru cu adevărat stânjenit. -Nu ştiam că eşti virgină.Ridică ambele braţe în semn de confirmare a celor spuse,fără să-şi dea seama de goliciunea lui îndrăzneaţă.Cum puteam să ştiu înainte de a fi prea târziu,Laney?Ea îşi retrase mâna de pe buzele care deveniseră dintr-o dată palide. -C-cum de-mi ştii numele?Deke clătină din cap derutat,iar Laney interpretă gestul lui ca pe un semn de uimire şi poate putină tristețe.Se duse spre dulap,scoase de acolo un halat alb de baie şi reveni lângă pat.Îi dădu halatul.   Văzând că ea nu schiţează nici un gest pentru a-l lua,îl lăsă pe pat şi se întoarse cu spatele. -Mi-ai spus în lift cum te cheamă.Nu ţii minte că ai mers în lift cu mine?Laney se îmbrăcă în sfârșit cu halatul şi se uită la el cum scotoceşte într-unsertar şi scoate de acolo o pereche de pantaloni de pijama.Îi trase pe el,dar nu avea deloc aerul unui bărbat obişnuit cu un astfel de veşmânt nocturn.Se întoarse cu fața spre ea şi o întrebă:-Ţii minte când te-ai urcat în lift?Laney îşi duse mâna la frunte şi începu să se maseze,încercând parcă să-şi amintească.Orice.Da.Cu o seară înainte fusese învizită la Sally şi Jeff.Se distraseră de minune.Făcuseră turul New Yorkului.Luaseră masa la un local elegant,apoi se duseseră la un bar după desert;sen umea Ciocanul de catifea.Băuse un pahar? Două? Apoi…? Da.Îşi luaseră la revedere la uşa lor,ea o îmbrăţişase pe Sally şi îi strânsese mâna luiJeff,apoi…Nimic.-Spunea-i că ai fost la cineva care locuieşte în această clădire,îi aminti străinul după ce-i dăduse timp să-şi refacă într-un tot fragmentele de memorie Am urcat în lift cu tine.A fost o întrerupere de curent.Am rămas în cabină câteva minute.Nu a durat mult,dar tu te-ai pierdut şi nu te puteam lăsa în starea aceea să ieşi pe stradă.Te-am adus aici.Ţi-am oferit un coniac.Te-am ţinut în braţe fiindcă ai plâns.Tu…   -Asta nu e o explicaţie pentru faptul că mă trezesc în patul tău,violată!-Violată! repetă el râzând nervos. -Da,violată.Nu m-aş fi culcat cu tine de bunăvoie.Laney îl privea cum caută să se stăpânească.Părea încordat,mânios şi nelămurit.Îşi trecu degetele prin părul grizonat,excelent tuns,care se potrivea uimitor cu tenul măsliniu şi ochii verzi. -Ştii că suferi de claustrofobie exacerbată? o întrebă în cele din urmă.   Ea dădu afirmativ din cap. -Ştiam că nu-ţi vei aminti succesiunea evenimentelor de aseară fiindcă erai foarte agitată.Expresia feţei i se mai destinse,iar Laney nu-şi dădea seama ce o înspăimântă mai mult: temperamentul lui exploziv sau delicateţea lui.Realiză că poate să se supună amândurora. -Cât despre cealaltă acuzaţie – adăugă el blând,privind petele de pe cearceaf – te asigur că nu ţi-am făcut nimic din ce nu ţi-a făcut plăcere.Ea începu să scâncească.Aş dori să stăm de vorbă despre asta.Liniştiţi.La o cafea.Se îndreptă spre o uşă laterală şi o deschise.Aici este baia.Poate că vrei să faci un duş.Îţiaduc hainele sau,dacă vrei,poţi să rămâi în halat.O să fac o cafea şi apoi vom sta liniştiţi de vorbă,ca să punem laolaltă toate piesele jocului care-ţi lipsesc.Nu era deloc bine,dar Laney dădu din cap docilă.   Deke o lăsă singură câteva clipe,apoi aduse hainele şifonate,pantofii şi geanta.Nu mai spuse nimic,ieşi din dormitor şi închise uşa.Laney nu pierdu nici un moment.Sări ca arsă din pat şi se duse în baie.Dădu drumul la duş,dar nu stătu sub jetul fierbinte.Voia doar să lase impresia că face duş.Cât despre curăţenia fizică şi psihică,preferă să se spele la chiuvetă.Doamne! Ce făcuse? O săptămână la New-York şi se îmbătase într-un bar numit Ciocanul de cafea,apoi se culcase – se culcase! – cu un ilustru necunoscut.Încă nu putea realiza enormitatea acţiunii ei.Îi tremurau mâinile când se îmbrăcă.Repede îşi puse chiloţii şi înghesui restul lenjeriei de corp în geantă.Cine era el? Nici nu voia să ştie.Nu va şti niciodată.Deschise uşa cu precauţie şi se uită pe furiş.La radio se anunţa starea vremii.Va fi timp frumos şi propice pentru a fugi din acest oraş.Îşi zise în timp ce se grăbisă ajungă la uşă.Prin uşa bucătăriei îl văzu stând cu spatele,trebăluind.Nu părea nicidecum supărat.Într-adevăr,avea alura bărbatului infatuat şi satisfăcut,care silise o femeie să-i încerce patul,apoi să-i folosească duşul.Se părea că astfel descene matinale nu erau nici rare şi nici necunoscute pentru unul ca el.„Adio,domnule Necunoscut”,spuse ea în gând pe când deschise uşa apartamentului şi se strecură afară. Alergă în vârful picioarelor până la lift şi apăsă butonul de coborâre.Dură prea mult până ce cubul metalic ajunse la etajul al douăzeci şi doilea;şi mai mult i se păru că durează parcursul descendent al cabinei până la parter.Oare îi va remarca absenţa? Va telefona oare portarului ca să o împiedice să plece?   Laney trecu absorbită pe lângă cabina portarului care-i ură bună dimineaţa vesel.Practic o luă la fugă parcurgând două străzi până ce zări un taxi.Dacă nu va pierde prea mult timp,va avea ocazia să ajungă repede la hotel,să-şi facă bagajele şi să se îndrepte urgent spre aeroportul La Guardia ca să prindă avionul spre casă.În taxi îşi sprijini capul pe spătarul banchetei.Se simţea foarte slăbită, cum nu se mai simţise vreodată până atunci.O durea tot corpul şi avea senzaţii de usturime într-o zonă pe care prefera pentru moment să o ignore.   Cum i se putuse întâmpla asta fără ca să-şi dea seama măcar? închise ochii şi alungă curiozitatea.Aceasta persista să-i întunece mintea.Probabil că bărbatul s-a purtat frumos,fiindcă nu-şi amintea să fi simţit vreo durere.Cum o convinsese el pe ea,Laney McLeod,să facă dragoste împreună?   „Of.Doamne” îşi zise şi îşi acoperi obrajii cu amândouă mâinile.Nu mai ştia dacă regretă că nu-şi poate aminti actul sau că va plăti scump această escapadă. Cine era el? Poate că era însurat.Poate că suferea de o boală venerică.Poate că era un pervers sexual.Râse de ea însăşi.Multe femei ar fi considerat-o norocoasă.Cel puţin era mulţumită că nu va avea parte de oroarea finală.Faptul că nu putea rămâne însărcinată constituise un scut de apărare împotriva oricărei relaţii cu un bărbat;era un motiv destul de pertinent pentru a nu se implica într-o legătură mai serioasă cu nimeni.Aproape că se bucura de sterilitatea ei.   Totuşi,dacă o nenorocire o va face să tragă consecinţe ireparabile după calamitatea din noaptea trecută,măcar ştia că nu poate rămâne însărcinată.   download pdf....adăugat link nou

22 Indigo Place de Sandra Brown Motocicleta ţîşni din spatele stejarului unde stătuse ascunsă de iederă. Laura Nolan, înconjurată de întunericul dens din dreptul intrării umbrite, se răsuci imediat cînd auzi zgomotul motorului. Lipindu-se speriată de uşă îşi apăsă pe piept pumnul în care ţinea strîns cheia. - Sînteţi doamna Hightower, agentul imobiliar? întrebă motociclistul. - Nu, nu sînt agentul imobiliar. Sînt proprietăreasa casei, spuse ea, după care adăugă puţin mai imperios: Şi, ţin să vă spun, domnule, că nu vă voi mulţumi pentru că m-aţi speriat de moarte. De ce stăteaţi ascuns după copac? El răsuci cheia în contact oprind motorul, după care îşi roti piciorul peste şaua îngrozitoarei maşinării ocolind apoi roata din spate. - Nu mă ascundeam. Aşteptam. Şi nici n-am vrut să vă sperii. Asta spusese, dar felul în care se apropia de intrare încet şi cu intenţie, o făcu pe Laura să se întrebe dacă vorbise sincer. Era singură. Locul era pustiu. Era înspăimîntată.   Oricine vedea anunţul de pe şosea ar fi putut să vină pînă acolo sub pretextul că era un eventual client interesat. Cîţi mergeau în căutare de case cu motocicleta? îi spuse atunci cu un ton menit să intimideze: - Dacă o aşteptaţi pe doamna Hightower, cred că... - Dumnezeule mare, să fiu al naibii dacă nu eşti chiar domnişoara Laura Nolan în persoană. Pentru cîteva clipe ei îi fu imposibil să scoată vreun cuvînt. - De... de unde mă cunoaşteţi? Rîsul lui, gros şi gutural, nu tocmai sinistru, dar, totuşi, de speriat, o făcu să simtă fiori prin şira spinării. El ajunsese la uşă şi acum se afla la acelaşi nivel cu ea. Numai că era mai înalt. Cu mult. Părea să o domine în întunericul plin de umbre. - Ei, nu fi modestă, domnişoară Laura. Toată lumea o cunoaşte pe cea mai frumoasă fetiţă bogată din Gregory, Georgia. Ea observă cîteva lucruri. Tonul vocii, de exemplu. Era ofensiv, oricum numai respectuos nu. Inflexiunea din glas era insolentă şi uşor ironică. Apoi s-a simţit jignită de aluzia făcută la bogăţia familiei sale. Menţionarea acestor lucruri era o dovadă de cel mai prost gust şi demonstra că el nu avea nici un fel de maniere şi foarte puţină, dacă avea vreun pic, consideraţie faţă de convenţii. Şi, în sfîrşit, dar cel mai tulburător, era modul în care se apropia de ea, făcînd-o să meargă cu spatele, pînă cînd oasele i se lipiră de uşa din lemn de la intrare.   Bărbatul stătea atît de aproape încît Laura îi putea simţi căldura trupului şi mirosi colonia. Puţini oameni aveau tupeul să îi aţină calea, cu atît mai puţin să pătrundă pe teritoriul ei. Nu îi plăcea absolut deloc  impertinenţa acestui necunoscut care încălca toate regulile bunei cuviinţe. Cine se credea, oare? - Mă aflu în dezavantaj fiindcă eu nu vă cunosc, îi spuse ea cu răceală, lăsînd să se înţeleagă că dorea ca lucrurile să rămînă aşa. Dacă vă interesează să vedeţi, casa, vă rog să o aşteptaţi pe doamna Hightower aici, adăugă ea arătînd spre canapeaua din răchită. Obişnuieşte să îşi respecte întîlnirile, aşa că sînt sigură că nu va mai întîrzia mult. Acum vă rog să mă scuzaţi, zise ea şi îi întoarse spatele brusc pentru a descuia uşa. Probabil că nu a fost gestul cel mai indicat, dar acum era mai mult tulburată decît speriată. Dacă el ar fi avut vreo intenţie criminală şi-ar fi pus-o în aplicare pînă atunci. Astfel că, deocamdată, principalul era să pună distanţă între ei. Potrivi cheia în broască mulţumind cerului că intrase imediat fără să fie nevoie să bîjbîie prea mult din cauza întunericului. Descuie şi deschise uşa. De cum intră, căută repede întrerupătorul şi aprinse luminile de afară. Erau trei la număr, frumos spaţiate şi agăţate de lanţuri lungi de alamă care atîrnau de balconul de deasupra. Curtea fu inundată de lumină. Cînd se întoarse să închidă uşa, Laura rămase surprinsă, în parte pentru că bărbatul o urmase pînă în prag, dar în mare parte pentru că acum îl recunoscu. - James Paden, şopti ea răguşit. El zîmbi. Dar cînd o făcu, zîmbetul îi ridică puţin colţurile gurii triste şi senzuale, făcîndu-l să pară cît se poate de îngîmfat. Îşi agăţă degetele mari în găicile blugilor, se rezemă cu un umăr de tocul uşii şi spuse: - Deci mă mai ţii minte. Dacă îl mai ţinea minte? Bineînţeles că da. Personaje ca James Paden nu se puteau uita. Asemenea persoane rămîneau în memoria cuiva întotdeauna dacă nu din alte motive, atunci datorită neasemănării lor cu altcineva. Şi, spre deosebire de orice altă persoană din amintirea Laurei, James Paden era singurul din cîţi cunoştea care plecase din oraş. - Ce cauţi aici? - Pofteşte-mă înăuntru şi o să-ţi spun. Sau tot n-am voie să intru în sacrele încăperi din 22 Indigo Place?   O deranja aluzia la faptul că era o snoabă şi că nu toată lumea era binevenită în casa ei. Totuşi acest lucru era foarte adevărat. Randolph şi Missy Nolan ar fi făcut o criză dacă unica lor fiică ar fi invitat indivizi ca James Paden la vreuna din numeroasele lor petreceri. - Sigur că poţi intra, spuse ea înţepat. El se desprinse de tocul uşii şi trecu pe lîngă ea. - Mulţam. Sarcasmul lui o făcu să strîngă din dinţi, dar închise uşa şi stătu deoparte în vreme ce el inspectă cu mare atenţie holul de la intrare. Între timp, şi Laura îl inspecta pe el. James Paden. Sălbatic, răzvrătit, cu o proastă reputaţie. Fusese pacostea şcolii din Gregory pînă la absolvire, care a avut loc cu cîţiva ani înaintea Laurei. Şi departamentul local de poliţie îl cunoştea foarte bine. Ah, nu fusese un tîlhar. Exact. Doar un incorigibil. El împreună cu o şleahtă de băieţi, care îl urmau cu motocicletele ca nişte cavaleri credincioşi pe un rege exilat, îşi întemeiaseră cartierul general în sala de biliard. Cînd nu erau acolo, se aflau în căutare de pradă. Provocau numai necazuri şi toată lumea îi ocolea pe cît posibil. Se ştia că beau foarte mult, înjurau cu glas tare, conduceau cu viteză şi trăiau o viată foarte dezordonată, aceasta era versiunea orăşelului în legătură cu îngerii iadului.   Liderul lor, James Paden, crescuse fără să ştie de nici un fel de disciplină, fără ambiţie şi fără pic de respect faţă de cineva sau ceva. Tinerii erau sfătuiţi să se ţină departe de el pentru a nu risca să dea de buclucuri, iar fetele erau sfătuite la fel, numai că riscurile asocierii cu el ar fi avut consecinţe mult mai grave. Buna reputaţie şi însoţirea cu James Paden erau două lucruri care nu se puteau împăca. Ca o ironie, avea o personalitate care atrăgea extraordinar de mult. Atît bărbaţii cît şi femeile erau atraşi de el la fel cum i-ar fi atras orice viciu. Era interesant şi amuzant. Păcătos. Dar negativ atrăgător. Era de ajuns o anumită privire, o sugestivă arcuire a sprîncenelor, un semn din deget şi victimele, oameni lipsiţi de stăpînire şi cu foarte puţină voinţă, dădeau fuga spre el. Avea cu siguranţă şi o înfăţişare plăcută care se potrivea cu personalitatea sa amăgitoare. Cu mult înainte ca aceştia să devină acceptaţi şi mai puţin la modă, el purtase blugi strimţi şi uzaţi, tricouri, geacă de piele cu gulerul ridicat şi cizme.   Părul castaniu închis şi-l purtase totdeauna lung şi puţin îi păsa să şi-l aranjeze. Privea lumea cu nişte ochi verzi, visători, din belşug adumbriţi de gene întunecate. Gura îi era foarte senzuală, buza de jos fiind mai plină decît cea de sus. Gura îi putea fi chiar bosumflată atunci cînd un zîmbet ironic nu îi ridica un colţ... ca acum cînd se întoarse şi o văzu pe Laura privindu-l cu atîta atenţie. Ea îi aruncă un zîmbet şters şi îl întrebă: - Nu vrei să o aştepţi pe doamna Hightower în salon? El răspunse la fel de formal: - După dumneata, domnişoară Laura. Cît de mult ar fi vrut Laura să îi şteargă acel rînjet ironic de pe chip cu palma care aproape că o durea de dorinţa de a lua contact cu obrazul lui. În schimb se întoarse şi îl conduse în salon. Pe parcurs aprinse toate luminile. El fluieră încet şi prelung cînd intră în încăpere. Stînd în centru îşi strecură mîinile cu palmele în afară în buzunarele de la spate ale blugilor si se răsuci încet pe călcîie cu trei sute şaizeci de grade. Laura nu putu să nu observe schimbarea calităţii hainelor lui, dacă nu chiar şi a stilului. Cizmele, de exemplu, erau scumpe.   Erau zgîriate şi prăfuite, dar ea ştia să îşi dea seama de calitate cînd o vedea. Ceea ce nu voia să observe, dar nu putea fi ignorat, era cît de puţin se schimbase fizic de cînd nu îl mai văzuse, de mai mult de zece ani. Se împlinise, ajunsese la o maturitate deplină, dar nu se îngrăşase, ci era zvelt şi voinic. Mijlocul îi era subţire, burta plată, şoldurile înguste, umerii laţi şi pieptul larg. Se mişca tot sinuos şi încet, asemeni unei păsări de pradă. Părea să nu se grăbească niciodată. - Minunată încăpere. - Mulţumesc. - Totdeauna mi-am dorit să văd interiorul acestei case, zise el şi fără nici o invitaţie se prăbuşi pe una din canapele. Dar n-am fost niciodată invitat. - Bănuiesc că nu a existat niciodată ocazia, spuse Laura aşezîndu-se pe marginea unui scaun tapiţat, ca şi cum ar fi fost gata să plece în grabă. - Hm, nu e interesant? îmi amintesc de cîteva ocazii cînd aş fi putut fi invitat.   Ea îi aruncă o privire ucigătoare. Avea de gînd să îngreuneze lucrurile, nu? Voia chiar să o facă să îi spună verde în faţă că indivizi ca el nu ar fi fost bineveniţi la nici una din petrecerile oferite de familia ei? Nu putea fi atît de nepoliticoasă, indiferent cît de mult era provocată. Bunele maniere îi fuseseră prea puternic insuflate. - Erai mai mare. Aveam cu totul alte cercuri de prieteni. Găsi tactul ei amuzant şi izbucni în rîs. - Cu siguranţă, domnişoară Laura, spuse el atunci şi, înclinîndu-şi capul, o privi printre gene. Bănuiesc că eşti tot domnişoara Laura Nolan. - Da. - Cum aşa? - Nu înţeleg. - Cum de eşti tot domnişoară? - Prefer să trăiesc singură.   Emanînd dezaprobare din toţi porii faţă de întrebarea lui nepoliticoasă, ea îi aruncă o privire albastră şi rece şi îşi dădu părul pe spate. El se rezemă de pernele de pe canapea, îşi întinse braţele de-a lungul spătarului şi îşi ridică un picior peste celălalt. - El, domnişoară Laura, părerea mea a fost totdeauna că diferenţa dintre „o femeie singură” şi o „fată bătrînă” este numărul amanţilor pe care i-a avut. Cîţi ai avut? Laura se făcu roşie de furie. Deveni şi mai rigidă şi îl privi cu ceea ce spera să fie cel mai deschis dispreţ, deoarece asta simţea. - Destui. - Cineva cunoscut? - Viaţa mea nu te priveşte. - Ia să vedem, spuse el şi îşi ridică privirea în tavan dînd impresia că se gîndeşte la ceva. Dacă ţin minte bine, băieţii din orăşelul ăsta se împart în două categorii. Cei care se întorc de la colegii pentru a conduce firmele taţilor şi cei care pleacă şi nu se mai întorc niciodată, pentru a se apuca de treburi mai  serioase şi mai bune. Iar printre cei care s-au întors, nu cred să fie vreun burlac. După cum am auzit, sînt cu toţii căsătoriţi şi au o droaie de copii, adăugă el privind-o aţîţător. Asta mă face să mă cam întreb de unde îţi alegi amanţii.   Laura ţîşni în picioare cu intenţia clară de a-l pune la punct şi de a-i cere să părăsească imediat casa. Dar îi văzu privirea plină de satisfacţie şi renunţă. Nu voia să îi dea de înţeles că reuşise să o învingă. Buzele ei erau atît de strînse, încît abia se mişcară cînd întrebă: - Doreşti să bei ceva între timp? Făcu cîţiva paşi spre vechiul dulap cu băuturi, unde erau aliniate pahare de cristal şi sticlărie extrem de scumpă. - Nu, mulţumesc. Refuzul lui nu îi dădu de ales decît să se aşeze din nou, simţindu-se din ce în ce mai ridicolă. Stătea rigidă  încercînd să evite să îl privească în vreme ce el o studia. Tăcerea era apăsătoare. - Ţi-ai fixat o întîlnire cu doamna Hightower? El scoase un sunet neclar pe care ea îl luă drept afirmaţie. - Vrei cu adevărat să cumperi casa asta? - E de vînzare, nu? - Da, e de vînzare. Numai că... adică...   Se fîstîci cînd privirea lui deveni dură şi rece ca gheaţa. îşi umezi buzele nervoasă. - Nu-mi pot închipui ce a putut să o reţină pe doamna Hightower. De obicei e foarte punctuală. - Nu te-ai schimbat deloc, Laura. Faptul că îi spusese pe nume îi dădu fiori. Vocea lui nu mai era ironică, ci blîndă şi răguşită, aşa cum îşi amintea că suna cînd se întîlneau pe stradă şi el îi vorbea. Ea îi răspunsese totdeauna politicos, plecîndu-şi capul cu modestie şi grăbindu-se în drumul ei, ca nu cumva cineva care i-ar fi auzit să ia atitudinea ei prietenoasă drept invitaţie. Dintr-un anume motiv, schimbul de saluturi cu James Paden o lăsase totdeauna fără suflare şi derutată. Se simţea compromisă numai dacă el îi rostea numele, de parcă ar fi atins-o. Poate pentru că ochii lui transmiteau mai mult decît un simplu salut. Dar, oricare ar fi fost motivul, ea fusese mereu afectată. La fel se simţea şi acum. Stînjenită. Amuţită. Şi vinovată fără motiv. - Am mai îmbătrînit. - Arăţi bine. - Mulţumesc, spuse ea împletindu-şi degetele în poală.   Avea palmele atît de umede, încît îi lăsară o pată pe fustă. - Da, arăţi într-adevăr încă foarte bine. Ochii lui o măsurau cu priceperea unui bărbat obişnuit să dezbrace femeile în gînd. Ridicîndu-şi din nou ochii spre faţa ei, o privi de sub o pereche de sprîncene groase. - Încerc să-mi menţin silueta. Se simţea prost să fie cîntărită cu atîta interes sexual evident, dar nu se putea hotărî să îi facă obsevaţie pentru acest lucru. Era mai bine să pretindă că nu văzuse nimic. - Părul îţi este încă strălucitor şi moale. Mai ţii minte cînd ţi-am spus că are culoarea unui cerb? Minţind, ea scutură din cap. - Ţi-a căzut cartea de chimie în hol şi eu m-am aplecat să o ridic. Părul îţi căzuse pe obraz. Atunci ţi-am spus că are culoarea unui cerb. Fusese cartea de algebră şi se aflau în cofetăria şcolii, nu în hol, dar ea nu spuse nimic. - Are aceeaşi culoare caldă. Şi şuviţele alea blonde din jurul chipului. Sau ţi le-ai făcut acum? - Nu, sînt naturale.   El zîmbi auzind răspunsul ei tăios. Laura găsi graţia de a-i zîmbi la rîndul ei, sfioasă. O privi multă vreme. - Cum am mai spus deja, eşti cea mai drăguţă fată din oraş. - Cea mai drăguţă fată bogată. El ridică din umeri. -La naiba, toată lumea avea drept criteriu familia Paden. Laura îşi privi mîinile, simţindu-se stînjenită pentru ei. James crescuse în sărăcie, în adevăratul sens al cuvîntului. Locuise într-o baracă din tot soiul de materiale pe care tatăl lui, un alcoolic, le adunase de prin gunoaie.   Din exterior, căsuţa arăta ca o cuvertură peticită, un caraghioslîc. Laura se întrebase mereu cum de reuşea James să fie curat trăind într-o asemenea colibă. - Mi-a părut rău pentru tatăl tău, spuse ea încet. Bătrînul Hector Paden murise cu cîtiva ani în urmă. Moartea lui trecuse pur şi simplu neobservată şi cu siguranţă nejelită. James rîse batjocoritor. - În cazul ăsta ai fost singura. - Ce mai face mama ta? El se ridică deodată încordat. - Bine, îmi închipui.   Laura era uimită de aparenta lui indiferenţă. În vreme ce James creştea, Leona Paden fusese nevoită să îşi ia nenumărate slujbe pentru a-şi putea întreţine băiatul şi soţul. Dar, datorită faptului că absenta foarte mult din cauza bolii, şi-a cîştigat renumele de persoană pe care nu se putea pune bază. La puţin timp după moartea soţului ei, însă, plecase din baraca de lîngă calea ferată mutîndu-se într-o căsuţă curată într-o zonă respectabilă. Laura o vedea acum rareori. Trăia izolată. Circula zvonul că James era cel care o întreţinea, de aceea Laura a fost şocată acum cînd l-a văzut ridicînd indiferent din umeri în privinţa mamei sale. El porni să se plimbe prin încăpere luînd cîte un obiect şi examinîndu-l cu atenţie înainte de a-l pune la loc si a lua altul. - De ce vinzi casa? Laurei nu-i plăcea să se simtă ca şi cum ar fi fost în faţa unui procuror care o interoga, aşa că se ridică la rîndul ei şi se duse la fereastră în speranţa că va vedea maşina doamnei Hightower apărînd pe alee. - Tata a murit în februarie anul trecut, aşa că trăiesc aici singură. E ridicol ca o persoană să trăiască singură într-o casă atît de mare.   El o privi cu atenţie. Ea era atentă să nu i se citească nimic pe chip. - Înainte de moartea lui, numai tu şi el aţi locuit aici? - Da. Mama a murit acum cîţiva ani, spuse ea ferindu-şi privirea. Sigur, mai erau şi Bo şi Gladys, adăugă ea referindu-se la perechea care lucraseră ca servitori pentru familia ei de cînd ţinea minte. - Şi nu mai locuiesc? - Nu, i-am lăsat să plece. - De ce? - Nu mai aveam nevoie de ei. - N-ai nevoie de o menajeră care să te ajute să ai grijă de o asemenea casă? Şi Bo nu făcea toate treburile grele? - Îmi place să fac totul singură. - Hmm. Acea observaţie fără cuvinte îi dădu de înţeles foarte clar că nu o credea. Îndoiala lui era cît se poate de enervantă. - Uite ce e, domnule Paden... - Ei, haide, Laura. Ştiu că nu ne-am văzut de multă vreme, dar îmi mai poţi spune James, tare şi răspicat. - Bine, James. Se pare că nu te-ai înţeles prea bine cu doamna Hightower. Ce-ar fi să-ţi fixezi o altă întîlnire cu ea pentru mîine? - Vreau să văd casa în seara asta. - Îmi pare rău. Ea nu-i aici şi nici nu se pare că ar avea de gînd să apară. - Am aşteptat foarte mult acolo în întuneric pînă cînd ai apărut. De fapt, n-am nevoie de nici un agent imobiliar, din moment ce tu eşti aici. Îmi poţi arăta tu casa. - Nu cred că se cuvine.   O sprînceană i se ridică pînă cînd formă un arc întrebător deasupra ochiului lui. - Dar ce, domnişoară Laura, te gîndeai la ceva necuvenit? - Bineînţeles că nu, se răsti ea. Vreau să spun numai că această casă se află pe lista doamnei Hightower. M-a întrebat astăzi dacă îi poate arăta casa unui client în cursul serii, eu am fost de acord şi am promis să nu-mi fac simţită prezenţa. Singurul motiv pentru care am venit a fost că mi-am închipuit că aţi plecat deja. Sînt convinsă că nu i-ar plăcea să mă amestec, - Nu-mi pasă dacă-i place sau nu. Eu sînt clientul. Acesta are totdeauna dreptate şi mie mi-ar face mare plăcere amestecul tău. Cine mi-ar putea arăta casa mai bine decît cineva care a locuit în ea chiar din ziua cînd s-a născut? Vorbele lui o sfredeliră ca nişte cioburi de sticlă. Chiar aşa, cine? Cine cunoştea şi iubea fiecare colţişor şi crăpătură din podeaua de lemn a casei care fusese construită de străbunicul ei? Cine lustruia argintăria de familie, cu mult înainte să fie nevoie, numai de dragul de a o atinge? Cine ceruia mobila străveche pînă cînd strălucea în lumina soarelui ce pătrundea prin ferestre? Cine cunoştea cîte o poveste în legătură cu aproape fiecare obiect din casă? A cui inimă era zdrobită acum fiindcă era nevoită să vîndă? Laura Nolan. Deoarece, din cîte îşi amintea, casa şi povestea ei o fermecaseră întotdeauna. Bunica ei îi spusese povestiri pe care Laura, copil fiind, ceruse să i se repete mereu, povestiri de care nu se săturase niciodată. Acum se silea să nu plîngă de cîte ori îşi amintea că, în curînd, forţată de împrejurări, va trebui să se despartă de casă. - E adevărat că ştiu mai multe în legătură cu casa decît doamna Hightower, dar continui să cred că n-ar fi bine să mă amestec. - Sau nu-ţi convine clientul?   Ea îl privi repede. - Nu ştiu ce vrei să spui, spuse ea şovăitor, iar el se apropie foarte mult, încît ea trebui să îşi dea capul puţin pe spate pentru a-i privi în ochi. - Crezi că nu sînt destul de bun pentru a-ţi cumpăra casa? Laura rămase uluită de faptul că lovise direct la ţintă. - Nu cred deloc aşa ceva. - Ba da. Însă, indiferent ce părere ai despre mine, să ştii că banii mei sînt verzi şi îmi pot permite să cumpăr casa. Simţindu-se prinsă în capcană, ea se îndepărtă de el. - Am aflat de succesul tău cu acele... acele... - Magazine de piese auto. - M-am bucurat foarte mult pentru tine. El rîse uşor, batjocoritor. - Da, sînt convins că toată lumea din oraş a toastat pentru succesul meu. Cînd am plecat de aici acum zece ani erau cu toţii convinşi că voi ajunge la închisoare. - Păi, ce te-ai fi aşteptat să creadă toată lumea? Felul în care tu... Las-o baltă. - Nu, hai spune acum, zise el apărîndu-i din nou în faţă. Spune-mi. Felul în care eu ce? - Felul în care chefuiai în maşinile alea pe care le tot reparai. - Doar lucram într-un garaj. Îmi cîştigam existenţa reparînd maşini. - Dar aveai o plăcere deosebită să-i sperii pe ceilalţi şoferi trecînd în viteză pe lîngă ei în automobilele tale sport sau cu motocicletele tale. Aşa ţi-ai cîştigat antipatia. Exact ca în seara asta! spuse ea arătînd spre alee prin ferestrele mari şi înalte. De ce stăteai ascuns în verdeaţă aşteptînd să mă sperii de moarte?   El rînji. - Nu te aşteptam pe tine, ci pe doamna Hightower. - Ei bine, să ştii că şi pe ea ai fi speriat-o. Ieşind din beznă cu porcăria aceea oribilă şi zgomotoasă. Ar fi leşinat. Ar trebui să-ţi fie ruşine. El se aplecă rîzînd uşor. - Tot te mai înfurii ca naiba, nu-i aşa, Laura? Ea îşi recăpătă atunci calmul. - Sînt extrem de calmă. El rîse din nou. - Îmi amintesc cum te-ai înfuriat pe Joe Don Perkins pentru că ţi-a vărsat paharul de Coca-Cola în drogherie. Mersesem cîţiva să cumpărăm... ăăă... nu mai contează ce voiam să cumpărăm, dar nu pot să uit cum a ieşit Joe Don cu coada între picioare după ce-ai tăbărît pe el cu toată forţa. L-ai făcut bădăran mare şi din topor. Se aplecă deasupra ei acum, lipind-o de pervazul ferestrei. Întinse mîna şi trase în joacă de o şuviţă de păr blond care îi cădea pe lîngă obraz, zăbovind puţin cu palma. - Îmi amintesc că-mi spuneam cît de tulburătoare erai cînd te enervai, spuse el încet. Încă mai eşti tulburătoare, adăugă el mîngîindu-i obrazul. - Nu, spuse ea tăios întorcînd capul. Zîmbetul senzual de pe buzele lui se transformă într-o linie de amărăciune. Îşi retrase mîna. - Nu vrei să te ating? De ce? Mîinile mele nu sînt destul de curate? întrebă el întinzînd amîndouă mîinile şi desfăcîndu-şi degetele la cîţiva centimetri de faţa ei. Uite, Laura. Nu mai lucrez într-un garaj ca să repar maşinile bogătaşilor. Vezi? Nu mai am nici un pic de ulei sub unghii. - N-am vrut să... - Pe naiba. Dar lasă-mă să-ţi mai spun ceva. Acum sînt destul de curat ca să intru pe uşa casei din 22 Indigo Place şi sînt destul de curat ca să te ating. Răsuflarea lui fierbinte îi atinse buzele. Îşi ridică spre el ochii albaştri temători. El mai făcu un pas spre ea.   Deodată se treziră scăldaţi în lumina farurilor unei maşini care intră pe aleea în formă de semicerc din faţa casei. Laura vru să se lase în jos şi să pună cît mai multă distanţă între James Paden şi ea. Dar nu putu să facă nici o mişcare pînă cînd el nu se dădu la o parte şi acest lucru i se păru că durează foarte mult. Şi tot timpul cît i-a trebuit pentru a se îndrepta complet şi pentru a se îndepărta, el şi-a ţinut privirile aţintite asupra chipului ei. Fîstîcită, ea îşi netezi părul, şi îşi trecu mîinile umede peste fustă înainte de a se duce la uşă să îi deschidă doamnei Hightower. - Bună, draga mea, spuse agentul imobiliar, o femeie plinuţă, veselă şi prietenoasă, făcîndu-şi o  intrare zgomotoasă. Am încercat să sun... Ah, bună seara! Trebuie să fiţi domnul Paden, spuse ea îndreptîndu-se spre el ca un tanc Sherman, cu mîna întinsă, strîngîndu-i-o o cu putere pe a lui. Îmi cer scuze din nou că am întîrziat. N-a fost un noroc imens că aţi găsit-o pe Laura acasă? Ar fi trebuit să fiu aici să vă fac cunoştinţă, dar mi-aţi spus la telefon că o cunoaşteţi deja, nu-i aşa? - Da, spuse el cu o voce groasă şi tunătoare. Ne cunoaştem de mulţi ani. Laura evita să îl privească. - Şi aţi văzut casa? - V-am aşteptat, spuse el. - Ei bine, atunci n-o să vă fac să mai aşteptaţi. Este atît de frumoasă. Laura, tu ştii atît de multe lucruri despre ea. Vrei să ne însoţeşti, te rog? - Cu mare plăcere, zise ea ignorînd expresia lui James care parcă spunea „ţi-am zis eu".   În următoarea jumătate de oră se plimbară prin minunatele încăperi ale casei din 22 Indigo Place. Deşi aparţinuse familiei Laurei timp de cîteva generaţii, fusese întreţinută cu extrem de multă grijă şi dragoste. Existau cîteva părţi care necesitau îmbunătăţiri, dar, în general, casa era în perfectă stare. Avea în total paisprezece camere, holul de la intrare şi cel central de la etaj. Fiecare încăpere era superb mobilată în concordanţă cu renaşterea arhitecturii greceşti. Laura încercă să pară detaşată în timp ce povestea, dar, ca întotdeauna cînd vorbea despre Indigo Place, se înfierbîntă repede datorită subiectului. Cei doi o ascultau atent. James era fermecător şi politicos cu agentul imobiliar, care radia de încîntare. Laura scrîşnea din dinţi ori de cîte ori doamna Hightower zîmbea afectat cînd el spunea cîte ceva spiritual. Încheiară circuitul în holul de la intrare. Doamna Hightower îi zîmbi lui James. - Nu-i aşa că-i minunată, domnule Paden? Am exagerat cumva la telefon? - Nu, doamnă Hightower, n-aţi exagerat, dar cunoşteam foarte bine această adresă. Totdeauna am admirat casa de afară. Laura acceptă înţepătura, dar ignoră privirea plină de înţeles care i se aruncă. - Mă voi gîndi foarte bine în noaptea asta. - Foarte bine. Vă rog să mă sunaţi dacă aveţi ceva întrebări, spuse femeia, după care se întoarse spre Laura. Îţi mulţumesc că ne-ai dat voie să vedem casa în seara asta. De cum voi afla ceva de la domnul Paden, voi lua legătură cu tine. - Vă mulţumesc, doamnă Hightower. - Noapte bună, Laura. Ea se uită la mîna care i se întinse. Era, într-adevăr curată. Şi bronzată. Şi puternică. O mînă de bărbat frumos conturată pe care ea o crezu în stare să aibă o forţă extraordinară şi să ofere plăceri nemaipomenite unei femei. - Noapte bună, James, spuse ea strîngînd scurt atrăgătoarea mînă. Bun venit înapoi în Gregory. El îi zîmbi într-un fel care spunea că ştia că era la fel de binevenit în Gregory ca un sconcs la o expoziţie florală.   Plecă împreună cu doamna Hightower şi Laura închise uşa în urma lor. Chiar şi prin uşa grea o putea auzi scoţînd laude la adresa casei. Îl trata pe acel posibil cumpărător cu mănuşi. O proprietate care valora atît de mult ca aceea din 22 Indigo Place nu putea fi accesibilă decît cîtorva persoane. Deocamdată, nimeni nu privise în mod serios casa. James Paden era cel dintîi adevărat candidat la proprietate, iar doamna Hightower nu avea de gînd să rateze acea vînzare. Laura nu se mişcă de lîngă uşă decît cînd auzi motocicleta ieşind de pe alee în urma maşinii doamnei Hightower. Trecînd prin încăperi şi stingînd luminile se mustră că nu o întrebase cine era clientul ei cînd femeia o sunase mai devreme în după-amiaza aceea. Nu îi spusese decît că era un milionar din Atlanta în căutarea unei case în care să se poată retrage liniştit.  

Ademenirea de Sandra Brown PARTEA I Dezamăgirea unei inocente Lamont Morgan avea una dintre proprietăţi în apropierea Atlanticului, şi se întindea pe o suprafaţă de zece hectare. Clădirea principală se afla în mijlocul unui parc îngrijit de trei generaţii de ascendenţi. Arbori seculari de toate generaţiile, cu tulpini ce abia puteau fi îmbrăţişate de trei oameni cu braţele înlănţuite, dădeau locului un farmec anume, dar mai ales senzaţia dăinuirii printre matusalemi, contopirea cu sufletul acestor centenari şi supravieţuirea celor ce au trăit pe aici în falnica lor înfăţişare. În jurul clădirii însă, se păstraseră numai arbori ornamentali, cu creşterea dirijată spre forme rotunde şi ovale cu crengi bogate, luminate feeric noaptea de lumina irizantă a reflectoarelor îngropate în sol. Printre ei erau jardiniere cu flori, chioşcuri fanteziste în care să te ascunzi de arşiţa soarelui, bazine cu apă şi jocuri arteziene, alei placate cu marmură şi statui în stil antic, stil care ignora veștmintele, frumuseţea lumii constând doar în graţia trupului omenesc, aşa cum 1-a făcut Dumnezeu. Domnul Lamont Morgan se trăgea dintr-o familie industriaşi, el însuşi industriaş şi îşi putea permite construcţii monumentale aşa cum era clădirea în care locuia. Douăzeci de angajaţi munceau zilnic aici pentru menţinerea strălucirii şi fastului. Desigur, nu mai e nevoie să amintim că proprietatea era apărată ca o redută, fiind înzestrată cu cele mai sofisticate sisteme electronice de supraveghere. În acest colţişor de rai venise pe lume, cu 17 ani în urmă, unica fiică a industriaşului, altă moştenitoare nemaiavând cu cine să facă, mama micuţei Norma murind când ea împlinise doi ani, într-un accident de automobil. Din acel moment tragic, domnul Morgan îşi consumă întreaga rezervă de afecţiune cu ceea ce mai rămăsese din soţia pe care o iubise nespus de mult. Norma moştenise, ca o copie înfăţişarea mamei sale, care se accentua pe măsură ce copila creştea. Domnul Morgan, adept al teoriei transmigraţiei, a trecerii sufletului dintr-un corp în altul, era convins că spiritul frumoasei sale soţii nu se putuse refugia decât în carnea propriei fetiţe. Astfel frumoasa doamnă Morgan cucerea din nou câmpul trecător al vieţii şi inima întristatului ei fost soţ. Este suficient să cunoaştem această legătură sentimentală dintre fiică şi tată pentru a ne imagina preocuparea domnului Morgan pentru creşterea, educaţia şi paza acestei duble comori şi chiar triple: de fiică, copie a soţiei şi moştenitoare. Era dusă la şcoală cu maşina, însoţită întotdeauna de un body-guard care o supraveghea în recreaţiile dintre ore şi dusă apoi întreagă la castel. Îl numeau aşa fiindcă primii Morgani veniţi din Anglia pe teritoriul Statelor Unite, după ce se îmbogăţiră, nu-şi putuseră alege un alt stil arhitectonic decât cel văzut la ei în patrie. Şi pentru ca noua lor construcţie edilitară să fie autentică, cumpăraseră un castel, îl demontaseră piatră cu piatră şi îl remontaseră întocmai la Crescent City, pe o colină la poalele căreia curgea un râu. Sigur, de-a lungul anilor şi a trei generaţii de Morgani, castelul suferise modificări, modernizări interioare şi exterioare, dar în tradiţia locală rămăsese tot: „La castel”. Domnul Morgan studiase ingineria şi ştiinţele economice dar în conştiinţa lui rămăsese un credincios, un tradiţionalist. Citise Vechiul şi Noul Testament şi considera că înţelepciunea normelor de trai, transcrise aici de învăţaţii începuturilor lumii civilizate, au atins perfecţiunea şi că numai aceste învăţături pot asigura o dezvoltare armonioasă a societăţii, o curăţenie sufletească şi o etică sănătoasă. Alte curente filosofice asupra scopului vieţii şi a modului de a trăi nu sunt decât deviaţii de la morala adevărată, produse ale unor minţi înspăimântate de sfârşitul ireversibil, incapabili să înţeleagă rolul de purgatoriu al existenţei vii, pentru a trece apoi Dincolo, după mai multe reîncarnări, unde există viaţă veşnică. Doar omul nu-i decât o părticică de energie biologică şi legile fizicii ne spun că energia, de orice natură, nu se pierde niciodată. Se transformă în altă formă, se transferă în altceva, dar nu dispare. În acest spirit fusese crescută şi micuţa Norma şi nu-i de mirare că pornirile instinctuale, proprii adolescenţei, a trebuit să şi le înăbuşe în preceptele tradiţionale la care tatăl ei ţine ca la ceva sfânt. Când ieşea însă dintre zidurile castelului şi se amesteca cu fetele din curtea liceului, Norma avea din plin prilejul să audă şi să cunoască şi alte moduri de a aborda viaţa, îndeosebi cele legate de dorinţe biologice. În parte le aflase de la Suzane Asante, camerista ei, o tânără de 24 de ani care-i stătea în preajmă zi şi noapte cu trupul şi sufletul, dar mai ales cu informaţii venite de dincolo de zidurile castelului Morgan, informaţii curate, de la sursă, nu din filmele vizionate pe furiş, informaţii recepţionate de Suzane cu propriile ei simţiri. Personalul castelului se moştenea, copiii erau zestrea biologică a generaţiei următoare de Morgani. Primeau o educație pe cheltuiala stăpânului şi serveau apoi scopurilor lui. Era acolo un fel de mare familie organizată pe principii sclavagiste şi salarii capitaliste. Suzane Asante era fiica mecanicului auto de la castel, ea făcuse, cu ajutorul domnului Morgan, studii liceale şi când le-a terminat a fost dată în anticamera Normei să o servească, să o ajute, să-i ţină companie. Dar Suzane era o fată liberă de credinţele educaţionale ale domnului Morgan. Ea avea viaţa ei personală organizată după cerinţe fireşti şi avea şi vârsta permisivă să ia decizii asupra comportamentului ce nu trebuie să fie niciodată împotriva impulsurilor lor benefice. Suzane ştia tot ceea ce Norma doar intuia. Ea gustase cu vârf şi îndesat din „păcatul” originar, găsindu-l ca cel mai de preţ dar făcut de Creator omului, el asigurând în intenţia divinităţii perpetuarea speciei pe când fata mecanicului auto îl considera plăcerea supremă, scopul trăirii, antidotul anxietăţii provocate de provizoratul speciei umane. Într-o judecată total opusă moralei domnului Morgan, Suzane constituia lângă Norma un cap de pod al unei lumi necunoscute de adolescentă decât din auzite pe culoarele liceului, unde, din pudoare, nu i se destăinuia chiar totul, ci se dădea doar a înţelege că e „mişto”! Aşa că, în completare, Norma primea de la Suzane amănunte de la „fața locului”. Dezvăluirile o înfiorau plăcut şi o aruncau pentru moment într-un viitor cer şi-1 dorea cât mai apropiat. La 17 ani, deja era complet cotropită de vise neortodoxe, pe care şi le derula în minte, mai ales seara când sta întinsă în pat, când chema lângă ea fie pe Kevin Costner, fie pe Ingo Schnolli de pe canalul MTV, sau pe Silvester Stallone, şi făcea dragoste cu ei.O dragoste chinuitoare, zbuciumată, perna fiind confundată cu idolii. Ardea ca o vâlvătaie ce cuprindea încetul cu încetul tot edificiul aşezat pe un butoi de pulbere. Dimineaţa se trezea cu o durere de cap îngrozitoare. Trupul îşi cerea hrana secretă, hrana ruşinoasă, hrana prohibită, hrana de după nuntă în concepţia domnului Morgan. Norma, neprihănită, trebuia însă să rămână imaculată. Aşa au fost toate femeile din familia Morgan, încă din secolul XVII, virtuoase, convenţionaliste, şi au avut vieţi fericite, demne, pline de bucurii matrimoniale. Norma trebuia ferită de tentaţiile periculoase şi tatăl ei avea grijă de asta. Norma nu fusese lăsată niciodată singură. Poate neavând dreptul la opţiuni personale atunci când era pusă în faţa unei probleme îi crease Normei un handicap. Îşi dădea seama că este dirijată ca o jucărie cu telecomandă, deși eul ei intrase sub impulsurile propriilor dorinţe. Aceată limitare a libertăţii îi crea o stare de tensiune care se accentua vizibil pe măsură ce timpul o desăvârşea şi o împingea spre graniţa altei vârste. Domnişoara Norma începu să aibă un comportament de leu ţinut în cuşcă flămând. Starea ei de agitaţie, migrenele acuzate în timpul meselor pe care le servea adesea împreună cu domnul Morgan, momente de cădere într-o stare de imobilitate suspectă, de părăsire a normalităţii, îl făcuseră pe grijuliul tată să se adreseze de urgenţă unei notabilităţi, în persoana doctorului Richard Colley. Acesta îi fixă o oră de consultaţie într-o după amiază, pentru a nu stingheri programul şcolar al Normei, care se afla în ultima lună de cursuri înaintea ultimului examen. Marele psihanalist o primi singură în fastuosul său cabinet, domnul Morgan fiind lăsat în anticameră. — Domnişoara Norma are probleme cu şcoala? — Nu,domnule Colley. Sunt prima din clasa. — Temele vă solicită mult timp? — Nu, domnule Colley. Reţin totul încă din clasă. — Dezbrăcaţi-vă, domnişoară. — De tot? — Nu! Rămâneţi în dessou. Nu vă jenaţi! Sunt medic şi trebuie să cunosc bine pacientul. Doctorul Richard Colley îi urmăreşte mişcările. Sunt calme, precise, echilibrate. Corpul este bine dezvoltat, sânii ajunşi la o maturitate precoce, şoldurile şi coapsele pot produce viaţă şi stârni idei erotice. Chiar şi lui, intrat în etapa andropauzei, îi sosesc dinspre ea impulsuri erotice ce-i străbat respingător alonjeul acela pe care uitase că l-ar avea. — Poftiţi pe canapea! Lungiţi-vă! O ascultă cu stetoscopul, îi pipăi zona ficatului, zona apendicelui. — Deschideţi gura! O priveşte în gât. Carnea roză a cavităţii bucale nu-i spune nimic maladiv. — Sunteţi virgină, domnişoară? — Desigur, domnule Colley! Cum altfel? — Destule fete încep viaţa sexuală la 13 ani! — Nu au body-guard ca mine, domnule Colley! — Şi dacă n-aţi avea, aţi face-o? — Încă nu ştiu, domnule Colley. — Îm...da! Îmbrăcaţi-vă şi ieşiţi în anticameră. Vreau să discut cu tatăl dumneavoastră. Doamnul Lamont Morgan intră vizibil afectat şi interesat de observaţiile doctorului. — Luaţi loc, domnule Morgan! — Mulţumesc doctore! Vă ascult cu interes — Puteţi fuma dacă doriţi! O cafea? — Nu, mulţumesc! — Atunci să trecem la examinarea cazului. Fiica dumneavoastră trece prin perioada proceselor specifice vârstei. Nu trebuie să vă îngrijoraţi. Există, incontestabil, o relaţie intensă între sfera genitală şi viaţa afectivă la această vârstă,la femeie. Aforismul antic Tota mulier in utero, întreaga femeie este în uter, exprimă tocmai acest proces de intercondiţionare între afectiv şi genital. Este total eronată părerea unor specialişti care văd în femeie doar fiziologicul, menstruaţia, sarcina, lactaţia, afecţiunile ce le însoţesc. În S.U.A., două cercetătoare, Diana Scully şi Pauline Bart au studiat în perioada 1943-1973 douăzeci şi şapte de tratate ginecologice şi dovedesc că psihosexualitatea este ignorată în aceste cărţi. Ba mai mult, se fac erori grosolane, scriindu-se că femeile ar fi mai toate frigide şi le sfătuiesc să simuleze orgasmul pentru a linişti bărbaţii că şi-au făcut datoria. Nu fac nici o menţiune că femeia este multiorgasmică şi susţin că dorinţa sexuală este foarte mică la femei. Total greşit, domnule Morgan. La fiica dumneavoastră, care manifestă irascibilitate, instabilitate, labilitate afectivă, anxietate, este vorba de un proces firesc la această vârstă ingrată, obligată de etica socială la renunţarea satisfacerii nevoilor fiziologice. Şi atunci când un afect erotic este obstrucţionat de un sentiment etic, are loc un conflict inhibiţional. De aceea, nerealizarea unui instinct, de pildă cel sexual va duce la tulburări uneorale, endocrine şi vegetative, şi la modificări în echilibrul proceselor fiziologice. Frustrarea sentimentului erotic are o importanţă deosebită în afectarea şi desfăşurarea unor funcţii endocrine, vasculare, respiratorii, secretorii, motorii. Nevoia sexuală inhibată se însoţeşte de tristeţe, de nelinişte motorie, de anxietate, de reprezentări şi imagini erotice intense, de atracţie faţă de filme, muzică, literatură erotică. Este interesant de ştiut pentru dumneavoastră că dorinţa erotică este o stare subconştientă de excitaţie sexuală, determinantă a unor stări afective de care mi-aţi vorbit la începutul consultaţiei. O nesatisfacere îndelungată a dorinţei sexuale, domnule Morgan, va dezlănţui stări disforice, violenţă, tahicardie, dureri precordiale. Ori prezenţa strictă a unui body-guard în preajma fiicei dumneavoastră... — Domnule Colley, fiica mea are un prieten cu care se întâlneşte, discută, în fine, se plimbă adică ceva pentru vârsta lor, ceva platonic şi se pare că-1 şi iubeşte. — Domnule Morgan, dacă este vorba de o iubire-pasiune, acest sentiment puternic nedomolit cu...ştim noi ce, poate genera tulburări psihopatologice intense, cu urmări condirabile şi de nedorit. Acentuez, fiindcă iubirea-pasiune a provocat cel mai mare număr de sinucideri, de nevroze, de depresiuni psihice sau crime pasionale. În cazul fiicei dumneavoastră, dacă are o pasiune faţă de colegul ei, ea nu este însoţită de o bucurie, ci de o suferinţă. De altfel, se poate spune că îndrăgostiţii sunt întotdeauna nişte bolnavi şi această boală nu se vindecă decât în pat! Este o boală a tinereţii. Apropo, ca să fiu mai convingător, la ce vârstă v-aţi masturbat prima oară, domnule Morgan, că nici un tânăr nu scapă de această tentaţie de eliberare? — Ştiu eu, domnule Colley? Să fi avut cincisprezece ani! — Vedeţi? Şi fiica dumneavoastră are aproape optsprezece ani! E dreptul ei să fie îndrăgostită! Dragostea este ca o criză financiară care trebuie depăşită! Fiindcă îndrăgostitului nevindecat îi sunt tulburate toate funcţiile fiziologice. Cum se comportă la masă Norma? — Nu mănâncă mai nimic! Spune că nu are poftă! Dacă o silesc, sparge farfuriile! Râde şi apoi plânge. — Domnule Morgan, starea ei delicată se va accentua cu cât supravegherea dumneavoastră va fi mai severă. Îi va spori anxietatea pe fundalul unei temeri că-şi va pierde prietenul dacă îl va amâna la infinit. Pentru că şi el, la rândul său, este stăpânit de aceeaşi pasiune obsesivă. Va începe să se îndoiască de vreo şansă a satisfacerii dorinţei sexuale şi va căuta altă fată, fără body-guard, mai nesupravegheată, mai înţelegătoare. Între o iubire-pasiune şi una platonică nu există consens! Şi atunci fiica dumneavoastră va veni la mine cu o boală în plus: nevroză de abandon! Sau şi mai dramatic, va încerca o sinucidere, încercări adesea reuşite. V-ar conveni? Iubirea părintească este sănătoasă doar atunci când înţelege nevoile vitale ale copilului. — Încerc să vă înţeleg, deşi în familia noastră a predominat o educaţie puritană.   descarcati de aici...