Stendhal cărți

Cuvânt Înainte O femeie de spirit, care nu are păreri prea limpezi despre valorile literare, m-a rugat pe mine, nevrednicul, să corectez stilul acestui roman. Sunt departe de a-mi însuşi unele idei politice, care par să aibă un amestec în naraţiune; iată ceea ce simţeam nevoia să spun cititorului. În multe privinţe simpaticul autor gândeşte cu totul altfel decât mine, dar amândoi nu putem suferi ceea ce poartă denumirea de aplicaţiuni. Se fac, la Londra, romane foarte amuzante: Vivian Grey, Almak’s High Life, Matilda etc… care au nevoie de o cheie. Sunt caricaturi neînchipuit de nostime, îndreptate împotriva unor persoane pe care norocul unei obârşii nobile sau al unei averi le-a pus într-o situaţie ce stârneşte invidia. Iată un soi de valoare literară de care nu avem defel nevoie. Autorul n-a mai pătruns, din 1814, la primul etaj al palatului Tuileries; este într-atât de stăpânit de mândrie, încât nici măcar nu cunoaşte numele persoanelor care, fără îndoială, se fac remarcate într-o anume societate… Dar el a adus în scenă industriaşi şi privilegiaţi, satirizându-i. Dacă turturelele care suspină în vârful copacilor înalţi ar fi întrebate ce cred despre grădina Tuileries, ele ar răspunde: este o vastă întindere de verdeaţă, învăluită într-o lumină vie. Noi, cei care ne plimbăm pe acolo, am spune: este un parc încântător şi umbros, unde eşti la adăpost de arşiţă şi, mai ales, de lumina puternică a zilei, neplăcută vara. Iată cum unul şi acelaşi lucru este judecat de către fiecare potrivit poziţiei sale; de aceea, situaţia actuală a societăţii este dezbătută în termeni cu totul opuşi de câteva persoane deopotrivă de respectabile, care vor să urmeze căi diferite pentru a ne conduce spre fericire. Fiecare însă ridiculizează partidul advers. Veţi pune oare pe seama unor răutăcioase intenţii ale autorului descrierile răuvoitoare şi greşite pe care fiecare partid le face despre saloanele partidului advers? Veţi pretinde oare ca unele personaje pline de avânt să fie nişte filosofi înţelepţi, adică să nu fie bântuite de patimi? În 1769 era nevoie de graţie, de spirit, şi nu de multă înflăcărare, nici de multă onoare, după cum spunea regentul, pentru a câştiga bunăvoinţa stăpânului şi a stăpânei.   download carte:......adăugat link nou

Stendhal – Manastirea din Parma vol.2 MĂNĂSTIREA DIN PARMA Volumul 2 Partea a doua Prin neîncetatele ei cârteli, republica aceasta ne-ar împiedica să ne bucurăm de cea mai bună dintre monarhii. Mănăstirea din Parma (cap. XXIII)   Capitolul al paisprezecelea În timp ce Fabricio, ascuns într-un sat din vecinătatea Parmei, umbla după dragoste, procurorul general Rassi, care nici nu-l bănuia atât de aproape, continua să trateze cazul lui ca şi cum ar fi fost vorba de al unui liberal: se prefăcu a nu găsi martori sau, mai bine zis, băgă spaima în martorii apărării; în cele din urmă, după tot felul de matrapazlâcuri ce ţinură aproape un an, cam la vreo două luni după ultima întoarcere a lui Fabricio la Bolonia, într-o vineri, marchiza Raversi, nebună de bucurie, anunţă în mod public celor adunaţi în salonul ei că, a doua zi dimineaţă, sentinţa, care fusese pronunţată doar cu o oră înainte împotriva tânărului del Dongo, avea să fie înfăţişată suveranului spre semnare şi încuviinţată de el. Câteva minute mai târziu, ducesa cunoscu spusele duşmanei sale. „Înseamnă că Mosca e foarte prost slujit de agenţii lui! îşi zise ea. Nu mai departe decât azi-dimineaţă, credea că sentinţa are să fie dată abia peste opt zile. Dar poate că nu i-ar displăcea chiar atât să mi-l trimită pe Fabricio undeva, cât mai departe de Parma; numai că, adăugă ea fredonând, într-o zi se va reîntoarce şi va fi arhiepiscopul nostru.” Ducesa sună. — Adună toate slugile în sala de aşteptare, îi spuse ea valetului, cheamă-i chiar şi pe bucătari; apoi du-te şi cere comandantului pieţii învoirea să luăm patru cai de poştă şi, până-ntr-o jumătate de oră, pune să-i înhame la cupeaua mea. Slujnicele începură să umple de zor cuferele, iar ducesa se pregăti în grabă de drum; toate astea, fără să trimită contelui o vorbă: gândul de a face puţin haz pe socoteala lui o distra la culme. — Prieteni, le vorbi ea slugilor adunate, aflu că sărmanul meu nepot va fi condamnat în lipsă, fiindcă a avut îndrăzneala să-şi apere viaţa de atacurile unui nebun; căci Giletti era cel care voia să-l omoare. V-aţi putut da cu toţii seama ce fire blândă şi potolită are Fabricio. Sunt, pe drept cuvânt, revoltată de această groaznică nedreptate şi de aceea m-am hotărât să plec la Florenţa; las fiecăruia din voi leafa pe zece ani înainte. Dacă aveţi vreodată vreun necaz, scrieţi-mi şi, atâta timp cât voi avea un ban al meu, se va găsi ceva şi pentru voi. Ducesa credea întocmai tot ceea ce spunea şi, la ultimele ei cuvinte, slugile izbucniră în plâns; ochii ducesei erau şi ei împăienjeniţi de lacrimi; adăugă cu glas tremurător: — Rugaţi-vă Domnului pentru mine şi pentru monseniorul Fabricio del Dongo, prim mare vicar al arhiepiscopiei noastre şi care mâine dimineaţă va fi condamnat la galere sau – ceea ce ar fi mai puţin nătâng – la pedeapsa cu moartea. Suspinele slugilor se preschimbară în hohote de plâns şi, puţin câte puţin, aproape în strigăte de revoltă; ducesa se urcă în cupeu şi porunci vizitiului s-o ducă la palatul principelui. Deşi ora era cât se poate de nepotrivită, îi ceru generalului Fontana, aghiotantul de serviciu, să solicite o audienţă; văzând că nici măcar nu e în ţinută de gală, acesta rămase de-a dreptul uluit, în schimb stăpânul său nu se arătă câtuşi de puţin mirat şi cu atât mai puţin supărat de această cerere de audienţă. „Vom vedea acum râuri de lacrimi izvorând din nişte ochi fermecători, îşi zise el, frecându-şi mâinile. Vine să-mi ceară iertare; în sfârşit, femeia aceasta frumoasă şi mândră are să se umilească! Era şi timpul, căci prea ajunsese nesuferită cu ifosele de independenţă pe care şi le dădea! La cea mai mică nemulţumire, ochii ei, atât de grăitori, păreau să spună: «La Neapole sau la Milano ar fi mult mai plăcut de locuit decât în mica dumneavoastră Parmă». Şi iată că, fără să fiu stăpân la Neapole sau la Milano, această nobilă doamnă vine să-mi ceară un lucru care depinde numai şi numai de mine şi pe care moare să-l obţină; am ştiut eu că venirea acestui nepot la curtea mea are să-mi aducă apa la moară.”   download ..............adăugat link nou

Capitolul întâi Milano în 1796 La 15 mai 1796, generalul Bonaparte îşi făcu intrarea în Milano, în fruntea acelei tinere armate ce trecuse podul de la Lodi, vestind lumii că, după atâtea secole, Cezar şi Alexandru aveau urmaş. Minunile de vitejie şi de geniu, la care fu martoră Italia, treziră în câteva luni un popor aţipit; cu opt zile înainte de sosirea francezilor, milanezii încă nu vedeau în ei decât o adunătură de tâlhari, gata oricând s-o ia la sănătoasa dinaintea trupelor majestăţii-sale imperiale şi regale. Cel puţin aşa le-o tot spunea, de trei ori pe săptămână, un mic ziar, mare cât palma, tipărit pe hârtie murdară. În timpul evului mediu, lombarzii republicani dăduseră dova- dă de o vitejie egală cu cea a francezilor şi meritaseră să-şi vadă oraşul cu desăvârşire ras de pe faţa pământului de către împăraţii Germaniei. De când deveniseră însă supuşi credincioşi, îndeletnicirea lor de căpetenie era să imprime sonete pe mici batiste de tafta roz, ori de câte ori avea loc căsătoria vreunei fete de familie nobilă sau bogată. După doi-trei ani de la acest mare eveniment din viaţa ei, fata îşi lua un curtezan: uneori, numele domnişorului, ales chiar de familia soţului, era trecut la loc de cinste în actul de căsătorie. Zguduirea adâncă, pe care o stârni neprevăzuta sosire a armatelor franceze, era departe de obiceiurile acelea molatice. Curând, se înscăunară moravuri noi, înflăcărate. La 15 mai 1796, un popor întreg îşi dădu seama că tot ceea ce respectase până atunci era cu desăvârşire demn de dispreţ şi uneori chiar de ură. Plecarea ultimului regiment austriac însemnase şi năruirea vechilor idei; a-ţi primejdui viaţa era acum un lucru la modă. După atâtea veacuri de simţiri searbăde, fiecare înţelegea că, pentru a fi fericit, trebuia să-ţi iubeşti patria cu o dragoste adevărată şi să urmăreşti săvârşirea unor fapte eroice. Ani de zile, milanezii zăcuseră cufundaţi în beznă, căci încă mai dăinuia cruntul despotism al lui Carol Quintul şi Filip al II-lea; le dărâmară statuile şi dintr-o dată se pomeniră scăldaţi în lumină. De vreo cincizeci de ani, şi pe măsură ce Enciclopedia şi Voltaire străluceau tot mai mult în Franţa, călugării predicau blândului popor din Milano că a învăţa carte, sau orice altceva, era o strădanie cu totul de prisos; şi că plătind, după tipic, dania către preot şi spovedindu-ţi deschis toate micile păcate, îţi asigurai, fără doar şi poate, un loc de cinste în rai. Pentru a scoate cu totul din sărite acest popor, pe vremuri atât de dârz şi răzvrătit, Austria îi vânduse ieftin privilegiul de a nu contribui cu recruţi pentru armata ei. În 1796, armata milaneză era alcătuită din douăzeci şi patru de haimanale înveşmântate în roşu, care apărau oraşul împreună cu patru măreţe regimente de grenadieri unguri. Libertatea moravurilor era nemăsurată, în schimb, adevăratele iubiri destul de rare; de altminteri, în afară de neplăcuta îndatorire de a spune absolut totul duhovnicului, sub ameninţarea unei ispăşiri cumplite chiar în această viaţă, bunii poporeni din Milano mai erau supuşi şi câtorva mici oprelişti monarhice, de ajuns de jignitoare. Aşa, bunăoară, arhiducele, care îşi avea reşedinţa la Milano şi guverna în numele vărului său, împăratul, avusese bănoasa idee de a face negoţ cu cereale. Ca urmare, era strict interzis ţăranilor să-şi vândă grânele înainte ca alteţa-sa să-şi fi umplut hambarele. În mai 1796, la trei zile după intrarea francezilor, un tânăr pictor miniaturist, puţin cam într-o ureche, pe nume Gros, care venise acolo cu armata şi care de atunci a ajuns celebru, auzind vorbindu-se la marea cafenea Servi (pe vremea aceea la modă), despre isprăvile arhiducelui, care, pe deasupra, mai era şi mătăhălos, luă lista de îngheţate, tipărită pe o foaie de hârtie proastă, galbenă, şi desenă pe dosul ei mutra pântecosului arhiduce. Un soldat francez îi dă o lovitură de baionetă în burtă şi, în loc de sânge, se revarsă din el o cantitate necrezut de mare de grâu. Asemenea glumă sau caricatură, cum vreţi să-l ziceţi, nu se mai văzuse încă în ţara aceasta de despotism viclean. Desenul, lăsat de Gros pe masa cafenelei Servi, păru o minune pogorâtă din cer; în timpul nopţii fu gravat, iar a doua zi vândut în douăzeci de mii de exemplare. În aceeaşi zi, fu afişată hotărârea unei contribuţii de război de şase milioane, dictată de nevoile armatei franceze, care, după ce câştigase şase bătălii şi cucerise douăzeci de provincii, nu ducea lipsă decât de încălţăminte, pantaloni, tunici şi chivere.   download carte...........adăugat link nou

O rus quando ego te aspiciam![1] VERGILIU — FĂRĂ ÎNDOIALĂ CĂ DOMNUL aşteaptă diligenta de astăzi pentru Paris îi spuse stăpânul hanului unde se oprise să mănânce. — Pe cea de astăzi, sau pe cea de mâine, mi-e totuna, răspunse Julien. Pe când făcea pe nepăsătorul, diligenta sosi. Erau două locuri libere. — Cum, tu eşti, bietul meu Falcoz? îi spuse călătorul venit dinspre Geneva celui care se urca o dată cu Julien. — Te credeam statornicit prin împrejurimile Lyonului, în vreo vale încântătoare, pe lângă Rhâne, vorbi Falcoz. — Vai de statornicirea mea. Fug. — Cum! Fugi? Tu, Saint-Giraud, cu înfăţişarea asta atât de cuminte, ai săvârşit vreo crimă? râse Falcoz. — Pe cinstea mea, tot aia ar fi fost… Fug de viaţa îngrozitoare din provincie. Îmi place răcoarea pădurilor şi liniştea câmpului, după cum ştii; de multe ori m-ai învinuit că am o fire visătoare. N-am vrut în viaţa mea să aud vorbindu-se de politică, şi acum politica mă alungă. — Dar din ce partid eşti? — Din niciunul, şi asta mi-a adus pieirea. Politica mea e arta: îmi place muzica, pictura; o carte bună înseamnă un lucru de seamă pentru mine; curând împlinesc patruzeci şi patru de ani. Cât mai am de trăit?   Cincisprezece, douăzeci, treizeci de ani cel mult? Ei bine, cred că peste treizeci de ani miniştrii vor fi ceva mai iscusiţi, dar la fel de cinstiţi ca şi cei de astăzi. Istoria Angliei îmi arată ca într-o oglindă viitorul nostru. Totdeauna o să se găsească vreun rege dornic să-şi sporească puterea; totdeauna ambiţia de a deveni deputat, gloria şi sutele de mii de franci câştigaţi de către Mirabeau[2]nu-i vor lăsa să doarmă pe bogătaşii din provincie; ei vor numi asta „a fi liberal” şi „a iubi poporul”. Totdeauna dorinţa de a deveni pair sau gentilom al Camerei va fi imboldul celor cu păreri politice ultra. Pe nava statului, toată lumea va voi să ţină cârma, căci treaba asta e bine plătită. Oare nu se va găsi niciodată un biet locşor pentru un simplu călător? — Hai, vino la fapte! Cu firea ta liniştită, trebuie să fie foarte hazlii. Nu cumva ultimele alegeri te alungă din provincie? — Necazul mi se trage ceva mai de departe. Acum patru ani aveam patruzeci de ani şi o sută de mii de franci; astăzi am patru ani mai mult şi, probabil, cincizeci de mii de franci mai puţin, pe care o să-i pierd la vânzarea castelului meu din Montfleury, lângă Rhâne, într-o poziţie minunată. La Paris eram sătul până-n gât de comedia asta veşnică, la care te sileşte ceea ce voi numiţi civilizaţia secolului al XIXlea. Eram însetat de viaţa aşezată si simplă. Şi-mi cumpăr un petec de moşie în munţi, lângă Rhâne, un loc cum nu mai e altul sub soare. Preotul satului şi boiernaşii de prin împrejurimi îmi fac curte vreme de şase luni; îl poftesc la masă; am părăsit Parisul, le spun, ca să nu mai discut şi să nu mai aud în viaţa mea discutându-se politică. După cum vedeţi, nu sunt abonat la niciun ziar. Cu cât îmi aduce poştaşul mai puţine scrisori, cu atât sunt mai mulţumit.   Socoteala mea nu se potrivea deloc cu a preotului; în scurtă vreme, mă pomenesc că, sunt supus la mii de cereri indiscrete, la hărţuieli etc. Eu voiam să dăruiesc două sau trei sute de franci pe an pentru săraci; banii îmi sunt ceruţi pentru asociaţiile pioase: a sfântului Iosif, a Fecioarei etc. Refuz: atunci mi se aduc o sumedenie de jigniri. Şi fac prostia să le pun la inimă. Nu mai pot ieşi dimineaţa să mă bucur de frumuseţea munţilor noştri, fără să dau de vreun necaz care mă trezeşte din visare şi-mi aminteşte în chip neplăcut oamenii şi răutatea lor. La procesiunea din preajma înălţării, de pildă, al cărei cântec îmi place (probabil e o melodie grecească), ogoarele mele nu sunt binecuvântate, pentru că, spune preotul, ele aparţin unui necredincios. Dacă vaca vreunei babe cucernice crapă, baba spune că a crăpat din pricina vecinătăţii unui heleşteu care e al meu, al nelegiuitului, al filosofului venit de la Paris şi, peste o săptămână, îmi găsesc toţi peştii cu burta în sus, otrăviţi cu var. Belelele se ţin lanţ de pretutindeni şi sub toate formele. Judecătorul de pace, un om cumsecade, dar care se teme să nu-şi piardă slujba, nu-mi da niciodată dreptate. Liniştea câmpenească e pentru mine un adevărat iad. Odată ce m-au văzut părăsit de preot, şeful congregaţiei din sat, odată ce m-au văzut lipsit de sprijinul căpitanului în retragere, şeful liberalilor, se năpustesc toţi asupra mea, până şi zidarul care de un an de zile trăia de pe urma mea, până şi fierarul care a vrut să mă înşele când mi-a dres plugurile. Ca să am cât de cât un sprijin şi să-mi câştig, totuşi, câteva din procese, mă fac liberal; dar, după cum ai spus, vin alegerile astea blestemate şi mi se cere un vot… — Pentru un necunoscut? — Dimpotrivă, pentru un om pe care îl cunosc prea bine. Eu refuz. Cumplită nechibzuinţă! De-atunci, iată-mă şi cu liberalii în spinare. Situaţia mea devine de neîndurat.   Cred că dacă i-ar fi trăsnit prin minte preotului să mă acuze că mi-am ucis servitoarea, ar fi avut câte douăzeci de martori din fiecare tabără gata să jure că m-au văzut săvârşind crima. — Vrei să trăieşti la ţară fără să slujeşti patimile vecinilor tăi, fără ca măcar să le asculţi trăncănelile? Ce greşeală!… — În sfârşit, acum am îndreptat-o. Montfleury e scoasă la vânzare, pierd cincizeci de mii de franci, dacă va fi nevoie, dar sunt cât se poate de fericit că părăsesc iadul ăsta al făţărniciei şi al hărţuielilor. Mă duc să caut singurătatea şi pacea câmpenească în singurul loc din Franţa unde mai există, la etajul patru al vreunei clădiri, pe Champs-Elysees. Şi încă mai stau pe gânduri dacă sămi încep sau nu cariera politică în cartierul Roule, dăruind anafura parohiei. — Toate astea nu s-ar fi întâmplat pe vremea lui Bonaparte, spuse Falcoz cu ochii scânteind de mânie şi de părere de rău. — Foarte bine, dar de ce nu s-a priceput să stea locului Bonaparte al tău? Tot ce îndur astăzi, de la el mi se trage. Aici, Julien deveni şi mai atent. Înţelesese de la primul cuvânt că bonapartistul Falcoz era fostul prieten din copilărie de care domnul de Rénal se lepădase în 1816 şi că filosoful Saint-Giraud trebuia să fie frate cu şeful acela de birou de la prefectura din ***, care se pricepea atât de bine să capete pe nimica toată casele comunelor scoase la mezat. — Şi toate astea de la Bonaparte al tău mi se trag, urmă Saint-Giraud. Un om cinstit la patruzeci de ani şi cu cincizeci de mii de franci, chiar dacă nu e în stare să facă rău nimănui, nu se poate stabili în provincie şi nu-şi poate găsi pacea acolo; popii şi nobilii împăratului îl alungă. — Ah, nu-l vorbi de rău, se necăji Falcoz; niciodată Franţa nu s-a bucurat atâta de stima popoarelor ca în cei treisprezece ani cât a domnit el. Pe atunci exista măreţie în tot ce se făcea. — Împăratul tău, lua-l-ar naiba, urmă omul de patruzeci şi patru de ani, n-a fost mare decât pe câmpurile lui de bătălie şi când a refăcut finanţele, pe la 1802.   Ce-a însemnat toată purtarea lui de mai apoi? Cu şambelanii, cu fastul şi recepţiile de la Tuileries n-a făcut decât să reediteze toate necazurile monarhiei. Greşelile fuseseră îndreptate şi lucrurile puteau să mai meargă aşa un veac sau două. Nobilii şi popii au vrut să revină la starea dinainte, dar n-au mână de fier ca s-o impună publicului. — Se cunoaşte după cum vorbeşti că ai fost patron de tipografie! — Cine mă alungă de pe moşie? continuă fostul tipograf, mânios. Popii, pe care Napoleon i-a rechemat prin concordat[3], în loc să se poarte cu ei aşa cum se poartă statul cu medicii, cu avocaţii, cu astronomii, şi să nu vadă în ei decât nişte cetăţeni, fără să-i pese de meseria cu care îşi câştigă pâinea. Ar mai exista astăzi boieri obraznici, dacă Bonaparte al tău n-ar fi făcut baroni şi conţi? Nu, fiindcă le trecuse vremea. După popi, boiernaşii ăştia de la ţară m-au scos cel mai mult din sărite si m-au silit să mă fac liberal. Discuţia dură la nesfârşit, căci subiectul acesta va da de vorbit Franţei încă cincizeci de ani de-acum încolo. Cum Saint-Giraud o ţinea morţiş că nu e chip să trăieşti în provincie, Julien îl dădu, timid, exemplul domnului de Rénal. — Zău aşa, tinere, dar bun mai eşti la inimă! exclamă Falcoz; de Rénal s-a făcut ciocan ca să nu fie nicovală, şi încă ciocan năprasnic. Dar îl şi văd întrecut de Valenod. O cunoşti pe puşlamaua asta? Iată adevăratul om al secolului. Ce-o să spună domnul de Rénal al dumitale când, peste trei sau patru zile, o să se vadă scos din slujbă şi înlocuit cu Valenod? — Atunci o să rămână între patru ochi cu păcatele lui, spuse Saint-Giraud. Aşadar, cunoşti orăşelul Verrières, tinere? Bonaparte, bătu-l-ar Dumnezeu cu vechiturile lui monarhice cu tot, a făcut posibilă domnia Rénalilor şi a Chélanilor, care a adus după ea domnia Valenozilor şi a Maslonilor.   Discuţia aceasta politică, deloc veselă, îl miră pe Julien şi-l împiedică să se lase în voia viselor pline de voluptate. Primul aspect al Parisului, văzut de departe, nu-l impresiona prea mult. Iluziile despre viitor mai aveau de luptat cu amintirea, vie încă, a celor douăzeci şi patru de ore abia petrecute la Verrières. Îşi jură că va avea totdeauna grijă de copiii iubitei sale şi că va lăsa totul ca să-i ocrotească, dacă neobrăzarea popilor va aduce republica şi prigoana împotriva nobililor. Ce s-ar fi întâmplat în noaptea sosirii la Verrières dacă, în clipa când îşi rezemase scara la fereastra dormitorului doamnei de Rénal, ar fi găsit odaia ocupată de un străin sau de domnul de Rénal?   Dar şi câte plăceri în primele două ore, când iubita lui voia, sincer, să-l alunge şi când el îşi pleda cauza, stând lângă dânsa, în beznă! Un suflet ca al lui Julien e urmărit de asemenea amintiri toată viaţa. Restul întâlnirii începuse de pe acum să se confunde cu primele timpuri ale dragostei trăite cu paisprezece luni în urmă. Julien fu deşteptat din adânca lui visare, căci diligenta se opri. Tocmai intrau în curtea poştei, pe strada J.-J. Rousseau. — Du-mă la Malmaison, îi spuse el primului birjar întâlnit. — La ora asta, domnule? Ce să faceţi acolo? — Ce-ţi pasă? Dă-i drumu…   Orice pasiune adevărată nu vrea să ştie de nimic altceva decât de ea. De asta, mi se pare, patimile sunt atât de ridicole la Paris, unde vecinul dă zor că te gândeşti prea mult la el. N-am să descriu emoţia puternică ce l-a cuprins pe Julien la Malmaison. A plâns! „Cum! cu toate zidurile acelea albe şi urâte, construite în anul acesta şi care taie parcul în felii?” Da, domnule: pentru Julien, ca şi pentru posteritate, nu se mai afla nimic între Arcole, Sfânta Elena si Malmaison[4]. Seara, Julien şovăi multă vreme până să intre într-o sală de spectacole; avea idei ciudate despre locul acesta de pierzanie.   O neîncredere adâncă îl împiedica să admire Parisul viu; nu-l emoţionau decât monumentele lăsate de eroul lui. „Iată-mă aşadar în centrul intrigii şi al ipocriziei! Aici domnesc ocrotitorii marelui vicar de Frilair.” În seara celei de-a treia zile, curiozitatea învinse dorinţa de a vedea totul înainte de a i se înfăţişa părintelui Pirard. Acesta îl explică, cu multă răceală, felul de viaţă care îl aştepta la domnul de La Mole. — Dacă în câteva luni n-ai să te dovedeşti folositor, ai să te întorci la seminar, dar pe uşa cea mare. Ai să locuieşti la marchiz, unul dintre nobilii cei mai de frunte ai Franţei. Ai să porţi vestminte negre, dar ca un om în doliu, nu ca o faţă bisericească. Îţi cer ca de trei ori pe săptămână să urmezi cursurile de teologie într-un seminar unde am să te duc chiar eu. În fiecare zi, la amiază, te vei instala în biblioteca marchizului, care se gândeşte să te folosească pentru întocmirea scrisorilor legate de procese şi pentru alte afaceri. Marchizul face o însemnare, în două cuvinte, pe marginea fiecărei scrisori primite, ce fel de răspuns trebuie dat. Am susţinut că, peste trei luni, vei fi în stare să întocmeşti singur răspunsurile în aşa fel încât, din douăsprezece supuse aprobării marchizului, el să poată semna opt sau nouă. Seara, la opt, îl vei pune biroul în ordine, iar la zece vei fi liber. S-ar putea întâmpla, urmă părintele Pirard, ca vreo bătrână doamnă, sau vreun bărbat cu glas mieros să te facă să întrezăreşti avantaje imense sau să-ţi ofere fără pic de ruşine bani, ca să le arăţi scrisorile primite de marchiz… — Vai, părinte! se roşi Julien. — E ciudat că, sărac cum eşti, şi după un an de seminar, îţi mai rămân încă asemenea indignări pline de virtute, spuse preotul cu un zâmbet amar. Tare orb trebuie să fi fost! „Să fie oare puterea sângelui?” se întrebă abatele în şoaptă, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi. Lucrul cel mai ciudat, adăugă el privindu-l pe Julien, e că marchizul te cunoaşte… Nu ştiu cum… Pentru început, îţi dă o leafă de o sută de ludovici pe an. E un om care face totul după toane, ăsta e cusurul lui; şi o să se întreacă la copilării cu tine. Dacă va fi mulţumit, leafa ţi se poate urca mai apoi până la opt mii de franci. Dar îţi dai seama, urmă preotul cu glas nu tocmai prietenos, că banii ăştia nu ţi-i dă de ochii tăi frumoşi. E vorba să-i fii util. În locul tău, eu as vorbi puţin şi, mai ales, n-aş vorbi niciodată despre ceea ce nu ştiu.   Ah, mai spuse părintele Pirard, am luat unele informaţii pentru tine; uitam familia domnului de La Mole. Are doi copii, o fată şi un băiat de nouăsprezece ani, deosebit de elegant, un soi de trăsnit care nu ştie niciodată acum ce-o să născocească peste un ceas. E deştept şi curajos; a luptat în Spania. Marchizul speră, nu ştiu de ce, că te vei împrieteni cu tânărul conte Norbert. I-am spus că eşti un bun latinist şi s-o fi gândit poate că ai să-i înveţi fiul să rostească vreo câteva fraze, gata făcute, despre Cicero şi Vergiliu. Dacă aş fi în locul tău, nu m-aş lăsa niciodată luat peste picior de tânărul acesta frumos; şi, înainte de a răspunde semnelor lui de împrietenire, de o politeţe desăvârşită, dar cam înveninate de ironie, l-aş lăsa să încerce de mai multe ori. N-am să-ţi ascund faptul că tânărul conte de La Mole te va privi la început cu dispreţ, fiindcă nu eşti decât un burghez neînsemnat. Strămoşul lui a fost curtean şi a avut cinstea să fie decapitat în Place de Grève, la 26 aprilie 1574, pentru o uneltire politică. Tu nu eşti decât fiul unui cherestegiu din Verrières şi, mai mult, primeşti leafă de la taică-său.   Cântăreşte bine deosebirile acestea şi studiază în Moreri[5] istoria familiei de La Mole; toţi linguşitorii care iau masa la ei fac, din când în când, ceea ce ei numesc aluzii delicate în privinţa aceasta. Ia seama la felul cum vei răspunde ironiilor domnului conte Norbert de La Mole, comandant al unui escadron de husari şi viitor pair al Franţei; să nu vii după aceea să mi te plângi. — Mi se pare, spuse Julien făcându-se roşu ca focul, că nici n-ar trebui să-i răspund unui om care mă dispreţuieşte. — Habar n-ai despre ce fel de dispreţ e vorba; n-o să se vădească decât prin laude exagerate. Dacă ai fi un neghiob, te-ai putea lăsa înşelat de ele; dar dacă vrei să faci carieră, trebuie să te laşi înşelat. — Şi când toate acestea nu-mi vor mai fi pe plac, voi fi oare un nerecunoscător dacă mă voi întoarce în chiliuţa mea cu numărul 103? — Fără îndoială, răspunse preotul, toţi binevoitorii casei te vor bârfi, dar atunci mă voi ivi eu. Adsum qui feci. Le voi spune că hotărârea a fost luată de mine. Julien se simţea adânc mâhnit de tonul amar şi aproape răstit pe care îl observa la părintele Pirard; tonul acesta înecă ultimul răspuns.   Adevărul este că pe părintele Pirard îl mustra conştiinţa pentru dragostea purtată lui Julien, iar amestecul lui atât de direct în soarta altuia îl făcea să simtă un fel de teamă religioasă. — Ai s-o vezi pe doamna marchiză de La Mole, adăugă el cu aceeaşi asprime în glas, ca şi cum şi-ar fi îndeplinit o îndatorire neplăcută. E o femeie înaltă şi blondă, cucernică, mândră, nespus de politicoasă şi cât se poate de neînsemnată. E fiica bătrânului duce de Chaulnes, atât de bine cunoscut pentru prejudecăţile lui nobiliare. Doamna aceasta nobilă e un soi de mic tratat, bine conturat, a aceea ce formează, în fond, caracterul femeilor din rangul ei. Ea, una, nu ascunde deloc faptul că a avea strămoşi care au luat partea la cruciade e singurul merit în faţa căruia se pleacă. Banii nu vin decât mult mai în urmă: te miră? nu ne mai aflăm în provincie, dragul meu. În salonul ei vei auzi mari seniori vorbind despre prinţii noştri într-un fel ciudat de uşuratic. Cât despre doamna de La Mole, ea coboară glasul, din respect, de câte ori e rostit numele unui prinţ şi mai ales al unei prinţese. Nu te-aş sfătui să spui vreodată în faţa ei că Filip al II-lea sau Henric al VIII-lea au fost nişte monştri. Au fost REGI, şi asta le dă drepturi imprescriptibile la respectul tuturor şi mai ales la respectul celor de rând, ca tine şi ca mine. Totuşi, adăugă părintele Pirard, noi suntem feţe bisericeşti, căci ea te va socoti astfel; şi, în această calitate, ne priveşte ca pe nişte slugi, necesare pentru mântuirea ei. — Părinte, spuse Julien, mă tem că n-o să rămân multă vreme la Paris. — Foarte bine; dar la aminte că oameni de rangul nostru nu-şi pot face o situaţie decât cu ajutorul marilor seniori. Cu acel nu-ştiu-ce, nedesluşit pentru mine, care există în firea ta, dacă nu-ţi faci o situaţie, vei fi prigonit; pentru tine, cale de mijloc nu există. Nu te amăgi. Oamenii văd că nu-ţi fac plăcere când încearcă să-ţi vorbească; întro ţară ca a noastră, în care situaţia socială e totul, dacă nu ajungi să fii prezentat, te paşte nenorocirea. Ce-ai fi ajuns la Besançon, fără toana asta a marchizului de La Mole? Într-o bună zi vei înţelege ce lucru neobişnuit face el pentru tine şi, dacă nu eşti cumva o fiară, îl vei păstra lui şi familiei lui o veşnică recunoştinţă. Câţi sărmani preoţi, mult mai învăţaţi decât tine, au trăit ani şi ani la Paris din cei cincisprezece gologani câştigaţi de pe urma liturghiei şi din cei zece gologani luaţi de pe urma trecerii lor pe la Sorbona!… Adu-ţi aminte ce-ţi povesteam iama trecută despre primii ani ai păcătosului aceluia de cardinal Dubois[6]. Nu cumva, din trufie, îţi închipui că eşti mai talentat decât el? Eu, de pildă, având o fire potolită şi modestă, gândeam că voi închide ochii în seminarul meu; am avut naivitatea să-l îndrăgesc. Ei bine, era să fiu alungat, când mi-am dat demisia. Ştii care îmi era toată averea? Cinci sute douăzeci de franci, nici mai mult nici mai puţin; n-aveam niciun prieten şi abia dacă puteam număra două, trei cunoştinţe. Domnul de La Mole, pe care nu-l văzusem niciodată, m-a scos din impas; a fost de ajuns să rostească un singur cuvânt şi mi s-a dăruit o parohie în care toţi enoriaşii sunt oameni înstăriţi, cu purtări frumoase; cât despre venitul ce mi-l aduce, mi-e şi ruşine, într-atât e de disproporţionat cu munca mea. Ţi-am vorbit atâta, doar ca să-ţi deschid puţin capul. Şi încă ceva: din nenorocire, am o fire supărăcioasă; s-ar putea întâmpla să nu mai stăm de vorbă unul cu altul. Dacă aerele marchizei sau glumele proaste ale fiului ei îţi vor face cu totul de nesuferit rămânerea în casa lor, te sfătuiesc să-ţi termini studiile în vreun seminar, la treizeci de leghe de Paris, mai degrabă spre nord decât spre sud. În nord există mai multă civilizaţie şi mai puţină nedreptate; şi apoi, adăugă el coborând glasul, trebuie să-ţi mărturisesc că vecinătatea cu ziarele din Paris îl sperie pe micii tirani.   Dacă o să ne facă plăcere să ne vedem, iar casa marchizului n-o să-ţi convină, îţi voi oferi postul de diacon şi vom împărţi pe din două ce aduce parohia. Îţi datorez asta şi încă mai mult decât atât, pentru oferta neobişnuită pe care mi-ai făcut-o la Besançon, rosti el, nelăsându-l pe Julien să-i mulţumească. Dacă în loc de cinci sute douăzeci de franci n-aş fi avut nimic, m-ai fi salvat. Părintele Pirard părea că-şi pierduse asprimea glasului. Spre marea lui ruşine, Julien simţi lacrimi în ochi; ar fi dorit din toată inima să se arunce în braţele prietenului său şi nu se putu împiedica să-i spună, cu aerul cel mai bărbătesc cu putinţă: — Tata m-a urât încă din leagăn; asta a fost una din marile mele suferinţe; acum, însă, nu mă mai plâng împotriva ursitei, căci am găsit un tată în dumneata, părinte. — Bine, bine, făcu preotul stânjenit; apoi, amintindu-şi la timp o frază de pe vremea când fusese directorul seminarului: nu trebuie niciodată să spui ursita, fiul meu, spune întotdeauna pronia cerească. Trăsura se opri; birjarul ridică ciocanul de bronz al unei porţi uriaşe: era PALATUL LA MOLE; şi, ca nu cumva să se înşele trecătorii, cuvintele acestea puteau fi citite pe o marmură neagră, deasupra porţii.   Afectarea aceasta îl displăcu lui Julien. „Se tem întratâta de iacobini! Li se năzare câte un Robespierre şi cotiga lui de după fiecare tufiş; câteodată te fac să mori de râs cu spaima lor şi-şi scriu, totuşi, numele pe case în aşa fel ca să fie recunoscute de departe, când e răscoală, şi să fie jefuite.” îi spuse părintelui Pirard ce gândea. — Ah! biet copil, curând-curând ai să-mi fii diacon. Ce idee groaznică ţi-a venit în minte! — Nimic nu mi se pare mai simplu, mărturisi Julien. Gravitatea portarului şi, mai ales, curăţenia curţii îl umplură de admiraţie. Era o vreme minunată. — Ce arhitectură măreaţă! îi spuse el prietenului său. Era vorba despre una din clădirile acelea cu faţada grozav de plată, din foburgul Saint-Germain, ridicate cam pe vremea morţii lui Voltaire. Niciodată moda şi frumuseţea nau fost mai departe una de alta, ca atunci.   download carte:............adăugat link nou    

VERRIÈRES POATE FI SOCOTIT DREPT unul dintre cele mai frumoase orăşele din Franche-Comté. Casele lui albe cu acoperişurile ţuguiate, din olane roşii, se întind pe povârnişul unei coline căreia pilcurile de castani viguroşi îl scot la iveală cele mai mici ridicături. Râul Doubs curge la câteva sute de paşi mai jos de fortificaţiile înălţate odinioară de spanioli, şi acum ruinate. Spre nord, Verrières e adăpostit de o creastă înaltă, una din ramurile munţilor Jura. Culmile retezate ale piscului Verra se acoperă de zăpadă din primele zile reci ale lui octombrie. Un torent care se prăvăleşte din munte străbate orăşelul înainte de a se arunca în Doubs şi pune în mişcare numeroase joagăre; îndeletnicirea aceasta foarte simplă aduce o oarecare viaţă tihnită majorităţii localnicilor, care sunt mai mult ţărani decât orăşeni. Şi, totuşi, nu joagărele îmbogăţesc orăşelul. Fabricii de stămburi colorate, zise de Mulhouse, i se datorează bunăstarea generală care, de la căderea lui Napoleon, a făcut să fie reclădite faţadele mai tuturor caselor din Verrières. De cum intri în oraş, te asurzeşte larma unei maşini zgomotoase şi îngrozitoare în aparenţă. Zeci de ciocane grele, căzând cu un vuiet care face să tremure pavajul, sunt ridicate de-o roată pusă în mişcare de puhoiul torentului. Fiecare dintre ciocanele acestea fabrică, zilnic, nu ştiu câte mii de cuie. Nişte fete vioaie şi drăguţe întind în faţa ciocanelor uriaşe bucăţi de fier care sunt preschimbate, cât ai clipi, în cuie. Munca aceasta, atât de grea în aparenţă, îl uimeşte îndeosebi pe călătorul care pătrunde pentru prima oară în munţii de la graniţa dintre Franţa şi Elveţia. Dacă, intrând în Verrières, călătorul întreabă cine e proprietarul frumoasei fabrici de cuie care-i asurzeşte pe cei ce trec pe strada mare, i se răspunde cu o voce tărăgănată „De! E a domnului primar”. download carte...adăugat link nou