Legende populare povestite pe scurt

Iliada – Mituri si Legende Mituri si legende Iliada – Razboiul Troian Cantul 1 Intre Achile si Agamemnon se dezlantuie o cearta aprinsa. De noua ani se luptau grecii si troienii in batalii sangeroase, fara ca balanta victoriei sa se incline de partea unora sau altora. Totusi intr-o vreme se instalase pacea intre cele doua tabere, dar in schimb grecii mureau pe capete, secerati de o boala misterioasa, caruia vracii acelor vremuri nu reuseau sa-i gaseasca leac. Grecii supersticiosi gandira ca mania lui Apollo, zeul lor protector le trimise un semn ca ceva nu era pe placul lui. La sfarsitul razboinicilor, Achile, regele mirmidonilor, se intreba care-i cauza nemultumirii lui Apollo. Profetul sfatului, le raspunse ca fiica preotului Crises era tinuta sclava de unul dintre ei si pentru aceasta e Apollo manios. Se stia ca Agamemnon era acela care o tinea captiva pe fata si pentru ca nici unul nu avu curaj sa spuna ceva, fiind comandantul suprem al armatei grecesti, Achile ii spuse cu indrazneala, sa renunte la sclava lui. Agamemnon se infurie si-i ceru lui Achile sa-i dea sclava lui, pe Briseis, la fel de tanara si frumoasa ca sclava lui. Si pe data se isca o cearta in toata regula intre cei doi. Achile ii reprosa ca din cauza lui Paris care i-a furat nevasta lui Menelau(fratele lui Agamemnon) si-a lasat patria si a plecat la lupta cu troienii, din cauza ca a crezut ca onoarea lui Menelau este si onoarea Greciei. Din aceasta cauza daca i se va lua sclava el isi va lua armata si corabiile si se va intoarce in Grecia. Degeaba, cel mai batran si cel mai intelept din tot sfatul, a incercat sa-i potoleasca, nu a fost chip si Achile a parasit adunarea si a plecat. Nu dupa mult timp, venira doi oameni a lui Agamemnon si o luara pe Briseis. Achile nu se impotrivi, chiar daca o iubea nespus de mult pe fata. La cateva zile de la aceasta intamplare, Ulise, regele Itacai, veni insotit de Criseis, dandu-i-o tatalui ei Crises. Achile suparat foarte ca a ramas fara Briseis dar mai ales ca a fost umilit luandu-i-se sclava, ceru ajutorul mamei lui, zeita Tetis, careia i ceru sa se duca la Zeus si sa-l roage sa le dea multe victorii troienilor, astfel incat sa vada grecii ca daca el nu lupta nu au nici o speranta sa castige vreo lupta. Zeus cand auzi rugamintea uneia dintre zeitele lui preferate ii promise ca grecii vor plati scump jignirea adusa fiului ei.   In aceeasi noapte Zeus il trimise pe Morfeu, zeul inaripat al viselor la Agamemnon. Si acesta ii spuse ca maine dimineata sa-si adune oastea si sa plece la zidurile cetatii Troia si sa lupte cu acestia, caci victoria era garantata de insusi marele Zeus. In zorii zilei se trezi si multumit ca zeii erau de partea lui, Agamemnon chema toti printii la sfat si le spuse despre visul sau apoi ii indemna la lupta, caci sigur maine Troia va fi a lor. Dar inainte vru sa-si puna la incercare propria armata, spunandu-le ca dupa 9 ani lungi nu au izbutit sa-i invinga pe troieni, si ca e timpul sa se reintoarca in Grecia. Cand auzira vestea cea mare, grecii deja incepura sa stranga corturile iar unii isi impingeau corabiile in apa. Ulise lua sceptrul lui Agamemnon si le spuse ca a fost numai o incercare din partea regelui lor si ca in joc se afla onoarea Greciei. Grecii rusinati de capcana in care cazura, se intoarsera si se pregatira de lupta asa cum se cuvine. La cateva ore dupa aceea acestia, in formatie de lupta plecara catre zidurile Troiei. Intre timp, in Troia se tinea o mare adunare, in jurul regelui lor intelept Priam, stabilind strategia de aparare si atac importriva grecilor. Dar nu apuca sa inceapa ca un strajer ii anunta ca grecii se indreapta spre cetate. Hector, baiatul cel mare al regelui Priam, prelua comanda imediat si fiecare troian isi ocupa postul sau de lupta. Dintre luptatorii greci lipsea Achile, care ramase furios in cortul sau.   Cantul III Armata greaca ajunse la portile cetatii Troia. Printre cei mai viteji si curajosi dintre greci erau Aias Telamonidul, Ulise, regele Itacai, Menelau si Agamemnon. In fruntea troienilor erau Hector si Paris, fiul cel mic al regelui Prim, un barbat frumos, ca nimeni altul, imbracat in armura lui stralucitoare ii privea semet pe greci, pana dadu cu ochii de Menelau, sotul Elenei, femeia pe care o iubea si i-o rapise. Imaginea impunatoare a lui Menelau il facu sa stea cativa pasi inapoi, pierindu-i curajul de a-i infrunta pe greci. Fratele sau il vazu si-i reprosa ca din cauza nechibzuintei lui grecii si troienii se luptau de noua ani. Paris ii propuse sa se bata cu Menelau si cel care va invinge o va lua pe Elena iar armata infranta va pleca. Targul fu acceptat de ambele parti si se porni lupta intre cei doi. Lupta fu dura, plina de razbunare si furie, pe de o parte a lui Paris, ca trebuia sa demonstreze ca e un razboinic iscusit si demn de femeia pe care o iubea, pe de alta parte, Menelau care vroia sa-si invinga adversarul care-l umilise rapindu-i sotia. Experienta lui Menelau se vazu in timpul lui, cand dupa ce i se franse spada in scutul lui Paris, il domina in lupta corp la corp, nelasand adversarului sau sansa sa scape din stransoarea bratelor puternice care-i impresurara gatul. Zeita Afrodita, care-l protejase mereu pe tanarul print il salva pe acesta eliberandu-l din mainile lui Menelau. Si cu toate acestea grecul castigase si cerura troienilor sa se tina de cuvant si sa le-o dea pe Elena, asa cum a fost intelegerea.   Cantul IV Luptele din fata cetatii Troia au avut ecou si pe muntele Olimp, unde zeii se stransera la sfat, fiecare tanand partea unei tabere. Atena si Hera tineau partea lui Menelau, Afrodita, asa cum am vazut era de partea lui Paris, intervenind in lupta si scapandu-l pe print din mainile lui Menelau, care era cat pe aci sa-l omoare. Zeus, deja se arata plictisit de lupta aceasta fara sfarsit si propuse sa o dea pe Elena lui Menelau inapoi si sa se sfarseasca o data razboiul asta. Hera, s-a impotrivit, spunandu-le ca nu se va fi sfarsit razboiul pana cand Troia nu va fi distrusa complet, starnind furia si indignarea lui Zeus. Ii ordona Atenei sa gaseasca cea mai buna solutie in continuare. Atena cobori pe pamant si luand infatisarea unui ostas troian se apropie de Pandaros, cel mai iscusit arcas din tabara troiana si-i sopti sa-l ucida pe Menelau, spunandu-i ca va avea parte de onoruri si ca va castiga singur acest razboi. Pandaros, se gandi ca daca Agamemnon si Hector au facut un pact, el avea sa-l strice printr-o singura sageata, care avea sa incheie razboiul. Puse sageata in arc si trase spre Menelau, dar Atena o abatu spre soldul regelui, care cazu secerat la pamant. Agamemnon, vazandu-si fratele la pamant a strigat “Tradare, troienii au tradat!” Troienii au profitat de starea de agitatie creeata in jurul lui Menelau si pornira la atac. Agamemnon isi incuraja armata sa porneasca la lupta, amintindu-si de visul pe care-l avusese, convins fiind, ca zeui sunt de partea grecilor astazi.   Cantul V Cele doua armate conduse de curajosii lor comandanti se napustira una asupra celeilalte, cutremurand pamantul sub zanganitul de arme, cerul intunecandu-se de norii de sageti care acoperisera cerul. Intocmai ca valurile marii care se izbeau de stanci asa se loveau grecii cu troienii. Zeii coborasera si ei pe pamant si luau parte la lupta, sub diverse infatisari, in functie de partea cui erau. Apollo care era de partea troienilor ii indemna la lupta astfel:”Troieni, vestiti imblazitori de cai, nu va retrageti! De ce va temeti? Greciu nu sunt facuti din piatra, nici din fier, asa ca pot fi raniti! Amintiti-va ca Achile nu e pe campul de lupta azi! Hai inainte!!!” Troienii auzind indemnul lui Apollo, isi adunara ultimele puteri si plini de sange si praf, pornira la lupta. De cealalta parte, a grecilor, erau Atena si Ares care obositi de de cat i-a hartuit pe troieni, au hotarat sa iasa din lupta sa nu atraga mania lui Zeus. In incaiererea aceea se trezira fata in fata grecul Diomede si troianul Pandaros, cel care l-a ranit pe Menelau, reincepand razboiul greco-troian. Pandaros fara frica in fata navalnicului Diomede ii trimise o sageata in umar, trimitandu-l pe acesta in genunchi la pamant. Diomede cu ajutorul unui tovaras de lupta, Stenelos, isi scoase sageata din umar si adunandu-si puterile se avanta din nou in lupta. Troienii, printre care si fiii lui Priam, Chromios si Echemmon pornira dupa Diomede, dupa ce aflara ca Pandaros la ranit deja. Diomede, cu toate ca a fost avertizat de Stenelos, sa se retraga, pentru ca era ranit, fiind urmarit de Enea (conducatorul dardanilor) si Pandaros. Dar el nu-l asculta, pentru ca nu stia ce-i frica si cand Pandaros arunca lancea, viteazul era pregatit sa o pareze dar in acealasi timp sa arunce si el lancea lui, ranindu-l. Afrodita urmarea lupta lor si a alergat sa-l ajute pe troian. Diomede o vazu si o rani si pe ea la incheietura mainii, cu lancea, apoi ii spuse: “Pleaca de aici!Asta e o batalie si daca ai vrut s-o simti pe pielea ta, acum ai aflat!” Afrodita se ascunse intr-un vartej de vant si se urca pe muntele Olimp, fiind ranita si umilita dar in acelasi timp fericita ca-l salvase de la moarte pe iubitul sau fiu Enea. Curajul lui Diomede de a se pune contra unei zeite ii era insuflat de Atena. Intre timp troienii au aflat ca Enea era ranit, fapt care il facu pe Hector sa urce in carul lui de batalie si gonind spre prietenul ranit, sa-l salveze din mainile grecilor. Alt fiu al lui Priam vazu cun armata troiana e impinsa aproape de zidurile ei si-i spuse lui Hector sa-si cheme oamenii la lupta iar nevestele sa-i daruiasca zeitei Atena o mantie din cele mai frumoase, ca sa nu le mai fie potrivnica. Hector fu de acord si luandu-l pe Enea care chiar daca era ranit, nu dadea nici un pas inapoi, pleca pe campul de lupta sa-si incurajeze oamenii sa nu se dea batuti in fata grecilor.   Cantul VI Ascultand indemnul lui Hector, mama lui impreuna cu toate femeile din cetarea Troia, au adus jetfe zeitei Atena dar si fagaduiala ca in fiecare an douasprezece din cele mai frumoase vaci ii vor fi daruite, numai sa-l scoata pe Diomede din lupta, acesta decimand armata troiana. In timpul acesta Hector il cauta pe fratele sau Paris, care nu se dezlipea de frumoasa Elena. Cand il vazu Hector plin de furie il certa zicandu-i :”-Nefericitule, in jurul cetatuu oamenii mor pentru tine, iar tu ce faci? Iti cureti armele pe care nici macar nu ai curajul sa le folosesti ? Pleaca, ticalosule, du-te repede la soldatii tai!” Elena se simti vinovata in fata lui Hector si-i spuse ca ea incerca sa-l determine pe Paris sa se intoarca la lupta. Hector nu avea timp de alte discutii si scuze neputincioase din partea celor doi, si-i lasa plecand sa-si caute sotia Andromaca si pe fiul sau Astianax. O gasi cu fiul lor in brate. Plangea, de teama ca o sa-si vada barbatul mort in acest razboi interminabil. Hector o linisti, spunandu-i ca asta e soarta unui luptator, daca-i va fi sortit sa moara sau sa traiasca numai zeii vor hotari, altfel el nu putea sa stea departe de aceasta lupta. Isi lua fiul in brate si-i ruga pe zei sa ingaduie ca acesta sa creasca mare si puternic si sa domneasca peste Troia. Facand si acest lucru, o linisti pe Andromaca si-i spuse ca trebuie sa fie mandra ca este soata de luptator neinfricat, apoi isi lua ramas bun si pleca inapoi pe campul de lupta.   Cantul VII De sus din Olimp Atena privea obosita lupta dar si aparitia lui Hector care ii incuraja pe troieni sa lupte pana la ultima suflare si se reintoarse pe pamant. Apollo o vazu si-i spuse :”- Asa de mult iti doresti ca Troia sa fie nimicita incat te-ai intors? Aliaza-te cu mine Atena si hai sa punem capat macelului.!” Zeita ii dadu dreptate si ajunsera la un compromis. Hector sa provoace pe unul din printii greci la o lupta in doi. Hector facu intocmai si la sorti cazu grecul Aias Telamonidul, sa se lupte cu el. Se luptara cu sulitele, apoi cu pietrele si apoi isi scoasera sabiile din teaca, napustindu-se unul asupra celuilalt. Probabil s-ar fi luptat pana la moarte daca nu interveneau cei doi zei sa-i desparta. Pe ziua aceea lupta se incheiase si cei in viata aveau sa-si ingroape tovarasii cazuti in lupta.   Cantul VIII A doua zi, in Olimp Zeus chema la sfat toti zeii. Era foarte suparat si tulburat din cauza acestui razboi care parea ca nu se va mai termina niciodata. Ii avertiza pe toti zeii sa nu mai intervina in aceasta lupta si cine nu-i va asculta porunca va fi lovit de fulgerul lui. Dupa ce le vorbi, se retrase pe muntele Ida, masurand cu privirea in lung si-n lat campul de batalie. In acest timp, de cum rasari soarele cele doua tabere se napustira una asupra alteia, pornind o lupta crancena care se finaliza cu alti morti, alta suferinta si alti eroi cazuti la datorie. Atunci Zeus lua cantarul norocului si puse pe un taler, soarta grecilor si pe altul soarta troienilor. Ultimul era mai greu, deci norocul era de partea troienilor. Atunci arunca un fulger aproape de tabara greaca si grecii fugira care incotro. Numai batranul Nestor a ramas in urma si daca nu ar fi sarit Diomede in ajutorul lui era o prada usoara pentru troieni. Diomede prinse a striga la grecii care fugeau mancand pamantul. Vazand ca nimeni nu-l asculta acesta intoarse carul, hotarat sa le arate troienilor ca nu le era frica de ei. Isi arunca lancea, incercand sa-l loveasca drept in inima pe Hector dar nu reusi. Il lovi pe cobducatorul carului lui Hector. Zeus, care urmarea intreaga scena arunca un fulger in fata carului lui Diomende. Caii se speriara iar Nestor ii striga sa se opreasca, fulgerul fiind semn de la insusi Zeus ca nu e de partea lor. Diomede nici nu a vrut sa auda, nu vroia ca cineva vreodata sa spuna ca a fugit ca un las de pe campul de batalie. Troienii prinsera curaj si sub indemnul lui Hector, pornira ofensiva impotriva grecilor, alergandu-i pana aproape de zidul lor de aparare. Tinta lor era sa ajunga la corabii si sa le dea foc, astfel grecii fara corabii nu vor mai avea cu ce sa fuga si vor pica in mainile lor. Apusul soarelui ii prinsera pe troieni in plin atac. Hector le-a strigat :”- Ajunge fratilor! Opriti-va! Speram sa atacam si corabiile dusmanului, dar, asa cum vedeti, curand se lasa noaptea. Trebuie sa incetam lupta! De data asta, adauga el, n-o sa ne mai retragem, n-o sa mai parasim teritoriul pe care abia l-am cucerit. Sa trimitem pe cineva sa dea de stire sotiilor si prietenilor nostri ca armata ramane aici. Maine in zori vom navali peste ei si vom da foc la corabii. Cand vor vedea ca nu mai au nici o scapare grecii se vor preda!”.

A fost odată o rază de soare, era chiar fata cea mai mică și răsfățată a astrului luminos. Și  tocmai pentru că era cea mai mică și mai răsfățată, tatăl ei o lasa sa zburde pe unde îi dorea inima. Și iată că, într-o bună zi, raza de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate și mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară! – Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? a spus raza de soare. Și, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare și s-a înălțat din nou în văzduh. Toate florile din grădină au privit mirate către cer și au început să murmure: – Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa? – Cu siguranță a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat și roșu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare. – Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate. – Nici vorbă de așa ceva! Le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem? Până și o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susținut că raza de soare culesese o violetă, și nu altceva. Numai într-un colț cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese ruptă de trena rochiei de aur a prințesei. Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău. Și a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codița cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată. Dar nu a fost numai atât. Prințesa-Rază de soare a venit lângă ghiocel și i-a spus așa: – Biată floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc pentru a-mi repara greșeala? – Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-și frumosul căpșor în jos. – Nu vrei frumusețea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? a insistat raza de soare. – Bine, a încuviințat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara! Și chiar așa a fost. Raza de soare l-a sărutat pe ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise. De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, și toată lumea știe că vremea cea urată este pe sfârșite.

Legenda lui Hefaistos Hefaistos. Identificat de romani cu Vulcan, era zeul focului. Potrivit lui Homer, era fiul lui Zeus şi al Herei; tradiţiile ulterioare susţin totuşi că nu avea tată şi că Hera îl adusese pe lume fără participarea lui Zeus, fiind geloasă pe regele zeilor care, la rândul său, o adusese pe lume pe Atena fără ea (Hesiod, Teogonia, 928). Potrivit tradiţiei, Hefaistos s-a născut atât de slab şi de fragil (era şchiop de ambele picioare), încât chiar şi mama sa îl dispreţuia şi, ca urmare, l-a aruncat din vârful Olimpului (Iliada, 18.395). Zeiţele mării Tethys şi Eurinome l-au primit binevoitoare şi l-au ţinut lângă ele nouă ani, timp în care Hefaistos a locuit într-o peşteră de pe fundul Oceanului, făurind bijuterii pentru ele. Mai apoi el s-a întors însă în Olimp, unde a avut rolul de făurar al zeilor (Imnul homeric către Apollo, 139 şi urm.). Cu toate că a fost tratat cu cruzime de mama sa, tradiţia ni-l prezintă purtându-se politicos şi afectuos cu ea (cu o singură excepţie, după cum vom vedea); odată i-a luat chiar apărarea în timpul unei dispute cu Zeus. Regele zeilor s-a înfuriat atunci atât de rău, încât l-a apucat pe Hefaistos de un picior şi l-a aruncat din cer (Iliada, 1.590). Căderea lui Hefaistos a durat o zi întreagă; în final, el a ajuns în insula Lemnos, ai cărei locuitori i-au făcut o primire cordială; din cauza căzăturii Hefaistos a rămas însă şchiop. Această versiune a fost adoptată de scriitorii mai târzii, pe când în poemele homerice beteşugul lui Hefaistos este atribuit primei sale căderi, provocată de Hera, sau este considerat o slăbiciune din naştere care a determinat, după cum am văzut, reacţia violentă a Herei. Şi după această cădere Hefaistos se întoarce în Olimp, unde joacă din nou rolul delicat de mediator în certurile dintre auguştii săi părinţi. Tradiţia aminteşte mai ales relaţia ambivalenţă cu mama sa, pe care, pentru că se ruşinase că l-a adus pe lume, a pedepsit-o: i-a făurit un tron superb, de care ea a rămas legată imediat ce s-a aşezat pe el; niciun zeu, în afara lui Hefaistos, nu a putut să o dezlege; Hefaistos, la rândul său, a dezlegat-o în urma intervenţiei lui Dionysos, care l-a îmbătat pentru a-l putea aduce în faţa tronului, şi numai cu condiţia de a o lua de soţie pe zeiţa dragostei şi a frumuseţii, Afrodita. Se pare că iniţial Hefaistos a fost doar zeul focului, dar pentru că focul este indispensabil în prelucrarea metalelor, ulterior a  fost considerat un meşteşugar sau un artist. Palatul său din Olimp strălucea asemenea unei stele. În palat se afla atelierul său, cu nicovala şi cele douăzeci de foale ce lucrau la porunca sa. Şi celelalte palate ale zeilor din Olimp erau opera lui Hefaistos. Printre realizările celebre ale atelierului său se numără armele lui Ahile, colierul Harmoniei, taurii lui Eetes, regele Colhidei, care scuipau foc (Apollonios din Rodos, Argonauticele, 3.228), sceptrul lui Agamemnon etc. Printre operele sale unele izvoare o amintesc şi pe Pandora, prima femeie (Hesiod, Teogonia, 70), şi chiar întregul neam omenesc (Lucian). Povestirile de după Homer spun că ciclopii erau ajutoarele sale şi plasează atelierul nu în Olimp, ci pe o insulă vulcanică. În Iliada, soţia lui Hefaistos este Charis; la Hesiod este Aglae, cea mai tânără dintre Charite; în Odiseea, ca şi în numeroase alte povestiri ulterioare, consoarta sa este, după cum am arătat, Afrodita, simbolizând îmbinarea priceperii meşteşugarului cu graţia şi frumuseţea, ce dă naştere artei. Zeiţa frumuseţii nu-i este însă credincioasă soţului, pe care îl înşală cu Ares; tradiţia aminteşte că Helios, Soarele, i-a spus lui Hefaistos despre trădarea soţiei sale şi că zeul înşelat i-a surprins în flagrant pe cei doi, capturându-i într-o plasă invizibilă pe când se aflau în pat; soţul înşelat i-a expus apoi, astfel legaţi, în faţa adunării zeilor. Diferite izvoare vorbesc despre nunta lui Hefaistos cu Atena: zeul a primit-o de soţie pe Atena ca recompensă pentru ajutorul pe care i-l acordase lui Zeus atunci când o adusese pe lume, dar înainte de a se urca în patul nupţial Atena a dispărut, nedevenind deci soţia sa. Atribute. Iconografia tradiţională a zeului, care se afirmă mai ales în epoca clasică, îl prezintă ca un bărbat puternic, cu barbă, având în mână ciocanul, uneori cu nicovala sau cu alte unelte legate de activitatea sa de făurar, cu un acoperământ pentru cap caracteristic, oval, şi cu un chiton scurt care de obicei îi lasă descoperite umărul şi braţul drept. Răspândirea cultului. Cultul lui Hefaistos, răspândit iniţial în regiunile vulcanice din Asia Mică, s-a extins ulterior, se pare, numai în regiunile greceşti, trecând prin insulele ionice. Hefaistos era venerat în special în insula Lemnos, unde tradiţia locală plasa cea de-a doua cădere a sa; numeroase alte insule îşi disputau însă onoarea de a adăposti fierăria sa; printre ele se numără Lipari, Imbros şi Sicilia. Grecii obişnuiau să aşeze pe pământ mici statui ale zeului, în formă de pitic. Prezenţe în literatura antică. Informaţii despre faptele zeului găsim în Iliada, în Teogonia lui Hesiod, în Imnul homeric către Apollo, în Ciclopul lui Euripide, la Calimah şi Apollonios din Rodos, la Epiharm şi Hyginus. Genealogia lui Hefaistos e amintită de Cicero în De natura deorum. Vergiliu aminteşte locul în care se afla atelierul său în Georgicele şi în Eneida. sursa: istoriiregasite.ro

Pomul de Crăciun este probabil unul dintre simbolurile cele mai utilizate pentru a vesti Crăciunul. Este ornat în casele a milioane de oameni din întreaga lume. În timp ce sărbătorirea Crăciunului este în general asociată cu creștinismul și nașterea lui Iisus, amplasarea în cămin a unui brad nu era o tradiție a creștinismului timpuriu. De fapt, nu a fost menționată în legătură cu Crăciunul până în anul 1605 în Germania, iar unii sugerează că reformatorul german Martin Luther a popularizat utilizarea pomului de Crăciun. Cu toate acestea, simbolismul copacilor veșnic verzi are origini mult mai vechi, care pot fi urmărite până în jurul anului 600 î.Hr, când Mithras, zeul luminii din mitologia persană, era simbolizat deseori lângă un copac verde, plin de frunze.   Secole mai târziu și la câteva mii de kilometri depărtare  de Persia antică există dovezi care demonstrează faptul că bradul devenise un simbol cu semnificație deosebită pentru locuitorii din nordul Europei. Acești arbori au avut un rol important pentru popoarele antice care trăiau în aceste regiuni îndepărtate, mai ales în cea mai întunecată zi a anului, solstițiul de iarnă, care avea loc în data de 21 decembrie. Oamenii care se închinau Soarelui credeau că acesta se îmbolnăvea, motiv pentru care devenea foarte slăbit în timpul iernii și trebuia să reînvie. Pentru a ajuta la acest lucru, oamenii tăiau și atârnau pe pereții așezărilor lor crengi verzi de brad din care Soarele să-și extragă seva vindecătoare. În secolele al XIV-lea și al XV-lea, pini au fost folosiți în Europa ca parte a „spectacolelor miraculoase” efectuate în fața catedralelor în timpul Crăciunului, care detaliau nașterea și căderea omenirii, mântuirea ei prin moartea și învierea lui Iisus. Pinii au fost decorați cu mere pentru a simboliza copacul vieții din grădina Edenului. Deși astfel de manifestări au fost mai târziu interzise de biserică, această tradiție s-a răspândit foarte mult și a fost păstrată vie. sursa: cunoastelumea.ro traducere si adaptare: Radu Ungureanu

Legenda celor patru anotimpuri  In urma cu multa multa vreme intr-o poveste veche se spunea ca Dumnezeu care a zidit lumea, cerul si pamantul s-a gandit sa le dea un rost si fiicelor sale. Intr-o zi le chema la el si le intreba ce nume le-a dat el data trecuta. Fetele ii raspunsera pe rand ca se numeau Iarna, Toamna, Vara si Primavara. Privindu-le cu drag le spuse ca de acum incolo anul va fi impartit in patru parti egale si fiecare sora sa o ia cate o parte. Iarna s-a suparat si ii spuse cu indrazneala ca ea e sora mai mare si avand drepturile primului nascut i se cuvine o parte mai mare. Tatalui nu i-a placut indrazneala fiicei si hotari sa imparta lunile anului dupa firea fiecareia. Astfel ca Iarna fiind mai rea si imbufnata primi lunile cele mai reci, urate si posomorate. decembrie, ianuarie si februarie, Toamnei ii darui lunile cele mai bogate: septembrie, octombrie si noiembrie. Celor doua surori mai mici Vara si Primavara fiind cele mai bune si mai blande, mai cuminti si mai multumite de ce le-a dat tatal lor au primit cele mai frumoase luni. Vara a primit iunie, iulie si august iar Primavara martie, aprilie si mai. Si pentru s-au iubit atat de mult una pe cealalta Tatal lor a avut grija sa nu se observe schimbarea vremii intre cele doua anotimpuri ca sa se vada bunatatea lor. De unde provin numele lunilor de toamna ?    Septembrie – Rapciune  Romanii vorbeau la Roma si in timpul Imperiului Roman limba latina care s-a transformat aici in provincia Dacia, de la Carpati la Dunare, in limba romana. Dupa 2000 de ani limba romana pastreaza in vocabularul ei cuvinte latinesti. Numele popular “Rapciune” provine de la verbul latin “raptio”, “raptionis”, care inseamna a culege, a recolta, a smulge. In timp s-a ajuns la rapciune care e luna recoltarii, a culesului roadelor din livezi, din gradini de pe ogoare. Septembrie vine de la numeralul “septem” care inseamna sapte pentru ca in Roma antica de acum doua milenii septembrie era luna a saptea, prima din calendar fiind luna martie, nu ianuarie cum e astazi. Octombrie – Brumarel  Brumarel e numele popular al lunii Octombrie, cand incep a cadea brumele mici. Pe meleagurile noastre, Brumarel ofileste tot ce-i verde cu brumele-i pe care le coboara in noptile reci. Pasarile calatoare migreza in locuri mai calde. Batranii spuneau ca “daca pasarile zboara aproape de pamant, se asteapta o iarna devreme”. In aceasta luna incepe a sulfa din ce in ce mai des “Borila”, vantul rece de miaza-noapte. In creatia populara, Brumarel apare personificat in chipul unui flacau numai bun de insurat. Toamna dupa stransul si depozitatul recoltei vine vremea nuntilor.   Noiembrie – Brumar  Brumar sau Brumarul cel mare. Pana la infaptuirea calendarului iulian in anul 44 i.Hr. i s-a spus asa dupa numele lui Iuliu Cezar, conducatorul Imperiului Roman. Si Noiembrie era luna a-9-a, nu asa cum e astazi luna a 11-cea. Batranii aveau propriile lor date “meteorologice” legat de Brumar : – cand stelele par mai mici ca de obicei, va fi ger – daca tuna la inceputul lui noiembrie,toamna va fi lunga – daca asuda ferestrele, va fi ger – daca taraie pe langa casa ciocarlanii,degraba va fi frig De unde provin numele lunilor de iarna ?    Decembrie – Luna lui Andrei  Lunii Decembrie i s-a spus in mai multe feluri, ningau ca ningea mult, luna lui cojoc ca era frig, dar si luna lui Andrei pentru ca la inceputul iernii este pomenit Sf. Andrei despre care se stie ca a fost unul din apostolii lui Iisus Hristos care a primit prin tragere la sorti misiunea de a raspandi religia crestina in cele patru zari. La noi in folclor in seara de sfantul Andrei se leaga portile , usile caselor si a grajdurilor, se ung tatanele usilor cu usturoi si de asemenea oamenii mananca foarte mult usturoi in aceasta zi ca sa nu se apropie de ei si de casa lor duhurile necurate, mai ales strigorii si moroii (un fel de vampire). Tot in aceasta zi fetele isi ghiceau viitorul si ursitul cu ajutorul unei vraji.   Vorbe batranesti :  – mult omat iarna – multi snopi vara – iarna goala – traista usoara – zapada ingrasa pamantul – daca-i iarna grea, vara va fi calduroasa – fara iarna nici vara nu-i vara – daca viscoleste in indrea, vor roi albinele   Ianuarie – Gerar  Lunii Ianuarie i se spune la noi in popor gerar sau luna gerului, in alte parti, ghenarie, calendar. Stramosii nostri spuneau asa : “ Gerurile lui ghenar aduc paine in hambar” sau “ Daca iarna e geroasa, vom avea paine la masa” In schimb romanii vorbeau de luna lui Ianus, numele vechii lor divinitati care vine de la latinescul “ianua” = usa poarta. Ianus proteja portile, era zeul inceputul si sfarsitului fiind reprezentat de doua fete, cu una se uita inapoi si cu una inainte.   Februarie – Luna lui Faurar Numele popular este faur sau faurar si se spune ca ar fi luna fierarilor carora li se mai spune “fauri” sau “faurari”. Luna Februarie provine de la latinescul “februarius“= luna purificarii In mitologia romanilor Februs era zeul purificarii, protector al pastorilor si al turmelor.   Vorbe batranesti : – Ii frig de crapa ouale corbului – Ii ger de crapa lemnele in padure – Ii ger de crapa si pietrele – Ii frig de ingheata si cenusa in vatra – Fie iarna cat de rece numai faurar de-ar trece – Faurar cu frigul scoate din lazi covrigul   De unde provin numele lunilor de primavara ? Martie – Martisor Pe timpuri cu multe veacuri in urma, anul incepea primavara,odata cu reluarea muncilor agricole. Atentia oamenilor era indreptata spre zeul Marte care pana a deveni zeu al razboiului avea alta functie. La inceput era zeul agriculturii, protectorul vegetatiei si prima luna de primavara ii era inchinata. Numele lunii Martie s-a raspandit la mai multe popoare. Numele Martisor care este diminutive al lui Mart vorbeste despre dragostea noastra fata de aceasta luna frumoasa, cand natura se dezmorteste dupa frigul iernii. Prin traditie primele zece-douasprezece zile ale lunii martie considerate ca “zilele babelor”, “zilele babei dochia”, “zilele babei Marta”, “zilele Chirdosiei”. In aceasta perioada vremea este instabila de parca primavara ar veni dar nici iarna nu se lasa. Cand ninge in Martie spunem, adesea ca “baba dochia isi scutura cojoacele”. Legenda spune ca Dochia era o baba rea si artagoasa care avea o turma de oi si capre. Intr-o zi ii porunceste nurorii ei sa plece in padure sa-i aduca fragi, dar cand ii ceru aceasta avea un gand ascuns, cum ca nora ei daca va gasi un loc inverzit atunci ea o va urma cu turma sa la pascut. Nora pleca si dupa o buna bucata de drum dadu de o poienita unde ardea un rug si in jurul lui erau douasprezece oameni, lunile anului. Acestia au poftit-o sa ia loc langa ei sa le spuna de ce bantuia prin padure pe frigul acela. Aceasta le spuse si unul din oameni ii puse in cos niste carbuni incinsi si ii spuse sa ii duca soacrei sale. Femeii nu i-a venit sa creada ca in cosulet erau de fapt fragi si apoi aflase ca acela care-i ii pusese in cos era Martisor. Cand a vazut baba fragii isi trase pe ea toate cojoacele pe care le avea si a pornit cu turma ei spre poiana cu fragi si se lauda ca nu-i era frica de Martisor. Dar Martisor o auzi si se hotari s-o invete minte pe baba rea si artagoasa. O urmari si dadu cand cu ploaie cand cu ninsoare. Din cauza ploii i se ingreunara cojoacele si Dochia fu nevoita sa si le arunce unul cate unul. Cand l-a aruncat pe al doisprezecelea Martisor slobozi un ger si baba se prefacu in stana de gheata. Legenda e plina de invataminte pentru cei aroganti,nerabdatori si necumpatati. Aprilie – florar, prier Aprilie e denumita in popor o luna naravasa in sensul ca vine brusc vremea calda incat oamenii isi pun maieuri si sandale, pomii sunt plini de flori si deodata se intoarce frigul cu lapovita. De ce florar si prier ? Florar pentru ca pomii infloresc si “prier” de la prieste. O vechi proverb romanesc spune “ Prier, prieste dar si jupeste”, adica frigul care vine brusc dupa caldura ne deranjeaza. Aprilie mai provine si din latinescul “aprilis” care inseamna “a deschide” ( aperiere). Mai – frunzar, armiden Stramosii nostri ii ziceau frunzar pentru ca dupa un peisaj de iarna fara verdeata invadeaza peste tot vesmantul frunzelor. Armidenul e o sarbatoare veche care se desfasura in primele zile ale lunii Mai cand oamenii ieseau la iarba verde. Proverb vechi : “ – Mai e rai ! Ploaia din mai face malai ! Nu ploua-n mai n-avem malai !” De unde provin numele lunilor de vara ? Iunie – ciresar In aceasta luna se coc ciresele. Se spunea in batrani ca “ Cucul canta pana se coc ciresele, apoi mancand cu pofta din ele raguseste si nu mai poate canta cu-cu! De aceea pe la Sfantul Ilie cucul suparat ca nu mai are glas pleaca deodata spre alte tari”. Si din iulie pana-n aprilie nu mai auzim cum canta cucul. Iunie vine de la zeita Iunona care proteja campurile,granele si legumele. Iulie – luna lui Cuptor Numele acestei luni vine de la imparatul Iuliu Cezar care are meritul de a fi “tatal calendarului”. Calendarul Iulian a fost introdus in Roma antica printr-o lege speciala, iar dupa moartea Lui Cezar romanii au hotarat sa denumeasca luna in care s-a nascut el “iulius” si s-o mareasca la 31 de zile ca sa nu fie mai scurta decat luna lui August Octavian, nepotul lui Iuliu Cezar. August – gustar Numele vine la imparatul roman August Octavian. Popular i se spune “gustar” pentru ca atunci se coc merele si perele, prunele si caisele, pepenii verzi si galbeni, rosiile si vinetele, se indulcesc strugurii si noi gustam din toate. (Sfarsit – 13 ianuarie 2013 h : 19,29 ) Rezumat dupa cartea “Lecturi minunate – Parada Anotimpurilor “

Muntele Capra  Sus la hotar intre muntii Lespezilor si Platinul e muntele Capra. Numele lui are o poveste in care se spune ca o baba ca toate babele isi pastea turma de oi si capre. Baba aceasta era far’ de pereche de harnica si de aceea oile si caprele ei erau grase si frumoase si ceilalti ciobani o pizmuiau. Cam la inceputul lunii februarie cand iarna se mai imbunase si vremea era frumoasa, baba se gandi sa-si suie turma la munte. Cum s-a gandit asa a facut, pentru ca se saturase sa stea pe loc din cauza iernii capricioase. Se intalni pe drum cu ciobanii care radeau de ea si-i spuneau ca primavara mai are de asteptat. Dar baba nu-i lua in seama si se gandi ca omul, “care nu s-a dat cu capul de grinda de sus ca sa vada pragul de jos” ca n-o fi chiar asa cum spuneau ciobanii, si-si continua drumul cantand. “Pe Faurar L-oi pune pe carbujar, Si pe Martisor L-oi trece binisor Tara-ra-ra-ra-ra Pan’ vine primavara” Bine a fost si cald pana se dadu soarele la culcare si gerul cobori usor-usor impresurand oile si caprele care se strangeau in jurul babei. Ea incepu sa amorteasca, sa-i clantane dintii si peste noapte ingheta de frig si muri. Ningea si zapada cadea cu nemiluita. Tarziu pe la jumatatea lui Martisor zapada se topi si baba inghetata cum era s-a prefacut intr-o stanca care a ramas pana-n ziua de azi. Ciobanii care-si pasc oile pe aici o recunosc usor dupa caprele culcate imprejurul ei prefacute o data cu ea in pietre. De la aceasta intamplare a ramas numele muntelui “CAPRA”.

Zeus Cronos se pregatise de o domnie lunga si linistita, chiar daca il chinuiau ganduri negre cand se gandea la blestemul tatalui sau. Uranus nu-i spusese cine avea sa-l doboare asa ca fauri un plan. Dar nu vroia sa repete greseala tatalui sau de a-si arunca copii in temnita, pentru ca stia ca se poate iesi de acolo si se hotari sa-si manance urmasii. Frumoasa Reea a nascut pe rand pe Hestia, Hades, Poseidon Demetra si Hera si nemairabdand sa-si vada copii inghititi de tatal lor se duse la zeita Gheea s-o roage s-o ajute. Aceasta i-a promis ca o va ajuta. Reea era din nou insarcinata asa ca zeita Gheea o duse intr-o pesterea adanca si intunecoasa unde nascu cel de-al saselea copil. Invatata de Gheea aceasta infasura un bolovan intr-un scutec si i-l duse sotului ei, care, fara sa banuiasca nimic il inghiti imediat multumit ca m-ai scapat de un pericol. In pestera Ida crestea Zeus care ajunsese la varsta barbatiei. Mama si bunica lui ii povestise despre blestemul lui Uranus si Zeus s-a gandit multa vreme ca tatal sau ii avea alaturi pe titani in schimb el era singur. Nu se stie cum dar el s-a apropiat de zeita Metis si prin vorbe mestesugite a facut-o sa creada ca e indragostit de ea, apoi i-a cerut ajutorul ca sa-i infrunte pe titani. Metis bucuroasa sa-l ajute i-a facut o bautura dintr-o planta verde inspinata care era delicioasa ca un nectar. I-a dat-o zeitei Reea si aceasta i-a dat-o sotului ei care fara sa stea pe ganduri a baut-o pe data, fiind insetat. Bautura a avut efect imediat ce a ajuns in pantecul lui si dintr-o data au inceput sa iasa din gatlejul lui urias copii : Hestia, Demetra, Hera, Hefastios si Poseidon. Dar copii erau déjà maturi, baietii aveau chiar barbi pana la brau. Apoi Zeus s-a dus si i-a eliberat pe ciclopi si pe centimani pe care Cronos ii aruncase inapoi in Tartar. Ciclopii ca sa-si arate recunostinta catre zei imediat au faurit fulgere, tunete si trasnete pe care i le-au incredintat lui Zeus, noul lor stapan, lui Poseidon i-au faurit o furca mare cu trei dinti si daca zeul izbea cu furca pamantul acesta se cutremura si apele ieseau din vai, iar lui Hades i-au facut o casca tare nazdravana. Daca-si punea casca pe cap se facea nevazut. Cu aceste daruri zeii urcara in Olimp unde Zeus a cerut sa se faca un palat si s-au pregatit sa-i infrunte pe titani. Razboiul a durat zece ani si pana la urma titanii au fost invinsi, nimiciti si aruncati in Tartar. Zeus a ajuns noul stapan si toti ceilalti s-au plecat in fata lui. Numai zeita Gheea s-a suparat pe el pentru ca titanii erau fii ei si i-a promis lui Zeus ca se va razbuna in curand.

Tezeu si firul Ariadnei In legenda se spune ca un rege al Atenei pe nume Egeu era foarte mahnit ca nici una dinre cele doua sotii nu i-au daruit un urmas. A fost la oracole, intelepti, prieteni cu toti s-a sfatuit, a adus jertfe zeilor si i-a rugat in fel si chip dar n-a fost cu putinta sa i se indeplineasca dorinta. A plecat in ospetie la un prieten al sau care domnea in Argos, regele Piteus in orasul Trezena. Acesta aflandu-i amaraciunea se oferi sa-l ajute si i-a dat-o de sotie pe fiica sa Etra, fara sa tina cont ca zeul Poseidon o iubea pe fata. Crunta i-a fost mania zeului care a iesit din valurile marii si si-a facut-o sotie pe Etra. La timpul potrivit aceasta a nascut un fecior. Egeu l-a recunoscut ca fiu al lui si i-a dat numele Tezeu. Dar in curand regele trebui sa plece spre Atena unde-l asteptau treburile sale, darmai intai o lua pe Etra si-i arata ca sub o stanca a ascuns o pereche de sandale si o spada, spunandu-i ca atunci cand Tezeu se va face mare si va veni la Atena asa il va recunoaste. Tezeu a crescut ajungand la vremea barbatiei si azeii spuneau ca era un barbat zvelt si inalt cu ochii albastri si parul numai inele ii lunecau oe umeri negru si stralucitor. El se hotari sa plece pe jos spre Atena alegand sa mearga prin Corint. Drumul sau n-a fost usor, a intalnit fel de fel de ciudatenii de oameni-monstri care mai de care mai fiorosi care asupreau oamenii cerandu-le biruri daca acestia treceau pe teritoriul lor. Il intalni pe Procust care cerea plata fiecarui om care trecea pe drumul lui si daca acesta nu avea il punea pe un pat si daca omul era mai mic sau mai lung decat patul ii taia capul ori picioarele. Tezeu refuza sa se intinda pe patul lui Procust si accepta sa se lupte cu el si dupa trei zile il birui, obligandu-l sa se aseze el pe pat dar cum acesta era mult prea mare fata de patul sau Tezeu il spinteca pe burta sa-l faca mai scurt. Multa lume a fost fericita ca scapasera de Procust. Intre timp regele Egeu adusese la palat o vrajitoare Medeea care-i promisese ca-i va reda tineretea. Atunci la poarta palatului sosi Tezeu care fu primit si asezat la masa spunandu-le ca e un drumet care stie sa cante si sa spuna versuri. Vrajitoarea ca orice vrajitoare simtise ca el era fiul lui Egeu si pentru ca acesta sa nu se lipseasca de puterile ei ii sopti ca drumetul e de fapt un criminal care venise sa-l omoare fiind trimis de fratele lui. Il sfatui sa-i puna in pocalul de vin un suc facut din floare de cucuta care ucidea fulgerator. Regele Egeu vazu ca Tezeu isi scoate spada sa-si taie o bucata de carne si striga sa nu se apropie de pocalul cu vin ca avea sa moara. Mult s-au mai bucurat si s-au imbratisat cei doi vazandu-se dupa atata amar de ani. Oamenii auzind de vitejiile lui Tezeu pe drumul spre Atena il rugara sa rapuna taurul adus de Poseidon din valuri care facea prapad printre ei. Tezeu primi provocarea si-l rapuse pe taur scapand lumea de inca un monstru. Cand s-a intors la Atena gasi jale printre oameni si nu intelegea de ce, ca doar ii scapase de monstru dar tatal lui ii spuse ca in urma cu cativa ani acest tur il ucisese pe fiul lui Minos si tatal lui cu ajutorul lui Zeus trimise ciuma si molima la Atena obligandu-i apoi sa plateasca la fiecare sapte ani un tribut, sapte baieti si sapte fete pe care ii duceau jertfa unui Minotar care era de la brau in jos om si de la brau in sus taur. Tezeu auzind acestea s-a oferit sa se duca si el impreuna cu acei tineri. Degeaba ii spuse Egeu ca e batran si nu poate sa carmuiasca singur regatul, Tezeu se alatura celorlalti atenieni si plecara spre Creta. Ajuns in fata lui Minos Tezeu ii spuse ca nu se vor pleca in fata lui ca nu erau sclavi ci fii de oameni insemnati iar el este fiu de zeu. Minos nu l-a crezut si a aruncat un inel in mare si daca era intr-adevar fiu de zeu se va intoarce si daca nu, va fi isi va gasi sfarsitul in apele marii. dar Tezeu se intoarse spre usurarea Ariadnei (fiica lui Minos) si spre uimirea tatalui ei. Aceasta se indragostise de Tezeu si-l ruga pe Minos sa se indure de ei dar acesta fara s-o ia in seama ii arunca in labirint. Fata se duse degraba la Dedal si-l ruga sa-i dea ajutor sa-l scape pe Tezeu ca tare mult il mai iubea, Acesta ii dadu un ghem cu ata groasa si un pumnal taios. Nici nu intrara bine in labirint ca aparu pe data Minotaurul si Tezeu s-a luptat cu el biruindu-l aducand bucuria tinerilor salvandu-i de la moarte.