Legende populare povestite pe scurt

  Prometeu - Zeii Olimpului povestire pe scurt   Prometeu, dupa cum spune legenda era fiul lui Iapet care la randu-i era fiul Gheeiei si a lui Uranus. Acest urmas a lui Iapet era istet si cutezator dar il framanta un gand inca de cand era copil “ cum sa faureasca o fiinta care sa fie in stare sa conduca si sa foloseasca chibzuit tot ce se afla pe pamant ?”.   Si intr-o zi a luat tarana in maini si a udat-o cu apa si a modelat o fiinta omeneasca, un barbat, care a inceput sa umble, sa-si caute singur hrana si sa traiasca. Prometeu a rugat-o pe Atena sa-i daruiasca intelepciune si aceasta l-a ajutat ca-i era drag Prometeu si l-ar fi dorit de barbat, dar facuse un juramant ca nu se va marita niciodata. Omul faurit de Prometeu era aidoma zeilor si acest lucru nu a fost pe placul lui Zeus care n-ar fi avut nimic impotriva sa faureasca un animal sau o pasare dar un om aidoma lui nu putea sa accepte.   Intr-o zi Prometeu s-a dus la Zeus sa-l roage sa le dea oamenilor focul, care traiau in pesteri unde era frig si bezna, dar Zeus nici n-a vrut sa auda spunandu-i ca daca oamenii vor avea focul se vor ridica impotriva zeilor si el ar putea sa-si piarda tronul. Degeaba a insistat Prometeu ca Zeus a ramas neanduplecat, si a plecat spunandu-i ca o data si o data oamenii tot vor obtine focul de la zei, pesemne avea el un gand ascuns pe care nu intarzie sa si-l duca pana la capat.                   In seara aceea se strecura in fieraria lui Hefastios care domea adanc, avand la el o tulpina de soc scobita inauntru ca sa ascunda focul dar totusi sa nu se aprinda. A luat un bob de jar si l-a dus oamenilor care si-au facut focurile in pesteri. Hermes care cutreiera si cerul si pamantul a vazut ce se intampla si l-a vestit pe Zeus care manios din cale afara pe Prometeu ca-l pacalise, a jurat ca se va razbuna intai pe oameni si apoi pe el. L-a chemat pe Hefastios care se simtea vinovat de cele intamplate dar Zeus i-a spus ca trebuie sa-i faca o fata cu chip de zeita asa cum si Prometeu a facut barbatul. Si Hefastios care era putintel la minte neantelegand de ce-i cere fratele lui asa ceva nu mai puse intrebari si se duse in atelierul lui sa faurasca o femeie din tarana si apa intocmai ca Prometeu.   Dupa ce a fost gata Zeus a chemat zeii, care au inzestrat-o cu intelepciune, vorba duioasa, vesminte alese si i-au dat numele Pandora. Toti oameni, caci erau numai barbati pe pamant au admirat-o pe Pandora.   Prometeu le-a spus oamenilor sa se retraga dar numai fratele lui, Epimeteu nu l-a ascultat si Afrodita cu ajutorul lui Eros (zeul dragostei fiul ei) ii trimise sageata iubirii si pe loc acesta a luat-o de sotie. Pandora avea o cutie pe care i-o intinse lui Epitemeu, acesta crezand ca sunt daruri de la zei o deschise si din ea au inceput sa zboare toate nenorocirile : minciuna, grija,necazul ,durerea, suferinta, foamea, setea, molimele negre si moartea. Epitemeu vazand atatea rele, inchise cutia la loc iute dar a fost prea tarziu, napastele se inaltasera si lumea le purta in carca   In cutie mai ramasese o aratare mica si firava cu aripi slabe, care n-apucase sa zboare si purta numele de Speranta. Asta a fost zestrea pe care Zeus o daruise fetei ca s-o duca pe pamant si in felul asta se razbunase pe oameni pentru ca-i furase focul.   Prometeu suparat s-a dus sa-l infrunte pe Zeus care pe data l-a chemat pe Hefastios cu niste catuse si lanturi mari si un piron lung si gros. Apoi l-a chemat si pe Hermes care impreuna cu Hefastios au plecat in insula Elbrus sa-l inlantuie pe Prometeu de o stanca colturoasa. Dupa ce l-a vazut inlantuit Zeus i-a strigat din cer ca ii va trimite vulturul lui sa-i smulga in fiecare zi cate o bucatica din ficat.   Dar Prometeu se uita in zare si vedea ca focurile ardeau in casele oamenilor, ca femeile invatasera sa fiarba carnea animalelor, ca barbatii invatasera sa faureasca uneltele trebuincioase si zambi multumit, stiind ca si-a indeplinit menirea.       

  Legenda salciei                                                                                                                         Legenda salciei             Se spune că în timp ce urca spre muntele răstignirii, ducând pe umeri greaua cruce, Iisus se prăbuși la pământ lângă trunchiul unei salcii. Plin de sânge și fără putere încerca în zadar să se ridice pentru a-și continua drumul. Cu ultimele puteri s-a agățat de trunchiul salciei. Plină de milă, aceasta și-a aplecat ramurile până la pământ ajutându-l să se ridice.         Iisus porni mai departe ducându-si crucea, dar salcia... îndurerată nu-și mai ridica niciodată ramurile de la pământ.         Salcia este nelipsită la sărbatoarea Floriilor. Tradițional, salcia este dusă la biserică, este sfințită la biserica, apoi este utilizată in gospodărie. Se pune salcie la ferestrele caselor si la icoane. In nici un caz nu se arunca. Salcia de Florii este marturia vie a legaturii dintre oameni si divinitate.        Una din aceste legende spune ca, atunci cand Maica Domnului, cu sufletul sfâșiat, a pornit la drum să-și vada fiul răstignit, a trebuit să treacă o apă curgătoare vijelioasă. Acolo, ea s-a rugat la toate plantele din jur să o ajute să treacă apa.Nici una însă, nu s-a îndurat la sufletul trist și lacrimile Maicii Domnului, cu excepția unei salcii. O salcie bătrână și încovoiată și-a aplecat crengile deasupra apei și a ajutat-o pe Maica Domnului să treacă pe malul celălalt. In semn de mulțumire, aceasta a hotărât ca ramurile de salcie să fie duse la biserică, în ziua de Florii, an de an.        De atunci, crengile de salcie nu lipsesc de la sărbatoarea de Florii.    

Taietorii de lemne ( poveste populara )   Se spune că, doi prieteni, tăietori de lemne, au plecat împreună la pădure pentru a doborî copaci, căci iarna se apropia şi ei doreau să nu sufere de frig familiile lor. Tăiau doar atâta cât le trebuia, mai ales copaci bătrâni care se uscaseră sau care urmau să se usuce. Chiar şi aşa, munca era grea pentru că arborii erau groşi şi înalţi.   Cei doi foloseau securile cu măiestrie pentru că faceau acest lucru de mulţi ani. Dar totuşi se deosebeau prin ceva: primul lovea trunchiul neîncetat, fără pauză, fără niciun fel de zăbavă, fără să-şi tragă răsuflarea, pentru că dorea să termine cât mai repede; şi cel de-al doilea trăgea vârtos cu securea dar se oprea pentru o mică pauză după fiecare oră.   Dar iată că soarele ajunsese la asfinţit iar primul tăietor ajunsese abia la jumătatea trunchiului, în timp ce al doilea tocmai terminase de tăiat trunchiul, care era la fel de gros ca şi trunchiul de copac tăiat de prietenul său.   Primul bărbat observă că tovarăşul lui terminase, se opri din lucru şi întrebă uimit:   – Cum ai reuşit să termini, deşi te opreai după fiecare oră?    Celălalt îi răsăunse zâmbind:    – Ai dreptate, m-am oprit după fiecare oră trecută, m-am odihnit puţin, dar mi-am ascuţit şi securea de fiecare dată.   Tăietorul de lemne a înţeles că, atunci când braţul puternic este însoţit de o minte iscusită, rodul muncii este mult mai cu spor.      

Fata din dafin poveste populară Dați-mi ascultare să vă spun povestea celei mai dulci şi mai dalbe dintre fete, cu numele de Dafina.A fost odată, cine ştie în ce veac, o domniţă, care simţea o arzătoare dorinţă să aibă şi ea o fetiţă. Cum nu-i fusese dată bucuria aceasta, ea plângea şi se jăluia toată ziua şi toată noaptea: — Doamne, de aş avea o fetiţă, şi de n-ar fi altceva, să fie măcar o foaie de dafin. Într-o zi, cum sta supărată, suflarea vântului îi aduse peste fereastră o frunză de dafin. Frunza asta, ca prin minune, se mişca singură şi umbla prin casă ca un om. Dar domniţa nu luă seama şi la măturat foaia fu culeasă şi aruncată la gunoi. Dusă cu gunoiul în margine de cetate, o zburături vântul şi o purtă în pădure, într-o poiană: înflorită, în acea poiană crescu şi se învoltă Dafina, ca o floare gingaşă şi miresmată, şi răspândea balsamul ei fermecător în toată împrejurimea. După mai multă vreme, nimeri într-acolo voinicul-voinicilor, care venea să vâneze. Zorise o bună bucată de drum, până ce pe la amiazi se apropie de poiana unde petrecea însorindu-se Dafina. Cum o văzu, fermecat ca de o vedenie, a strigat, minunându-se : — Aici se poate trăi ca în rai ! Un rai de frumuseţe şi desfătare a sufletului meu ! Aşeză numaidecât cortul şi ceru bucătarului să-i întindă masa sub umbra răcoritoare a dafinului. Până să fie gata ospăţul cu toate bunurile împărăteşti, el cutreieră pădurea după vânat. Bucătarul, obosit de grija prânzului, în aşteptare, se tolăni pe dungă şi adormi buştean. Atunci se auzi un viers din dafin : „Deschide-te, dafine, să zbor afară, ca fluturşul de uşoară”. Şi dafinul se deschise şi din tulpina lui, ce să vezi ? Răsări Dafina dalbă cu surâsul pe buze. Repejor, în vârful picioarelor, alergă la masa pregătită şi scutură cu mânuţa sa frunza de dafin în bucate. Apoi, repejor, la copacul ei pieri sub scoarţă. Veni voinicul, se aşeză la masă şi vru să îmbuce. Dar mâncarea nu o putu pune în gură de atâta iuţeală. — Măi bucătare, făcu el, unde ţi-a fost mintea când mi-ai presărat mirodeniile în mâncare ? Bucătarul ce să mai zică? Sărmanul de el se ştia fără vină. Se ruşina şi tăcu. Cum îndrăgi locurile acelea, vânătorul mai întârzie o zi. Bucătarul cumpănea gustul bucatelor şi le potrivea ca să nu dea greş. După ce le bucătari bine, gândi în sine : „Acum pot în toată liniştea să trag un pui de somn, că de când eu bucătăresc, n-am mai gătit o mâncare aşa de grozavă”. Zis şi făcut. Se culcă fără grijă. Dafina iar glăsui : „Deschide-te, dafine, să zbor afară,ca fluturaşul de uşoară”. Şi tot ca mai înainte, fata trânti foaia de dafin în bucate. Când veni flăcăul de la vânătoare, găsi pe bucătar cufundat în somn, sforăind. Îl clinti din loc şi-l sculă : — Ce trăsnaie ţi-a venit să torni atâtea mirodenii ? Nu vezi că mâncarea e foc de iute ? — Cum aşa ? Asta nu mi s-a întâmplat în viaţa mea ! — Gustă să vezi ce otravă e ! Când dădu să guste, bucătarul scuipă din gură şi zise : — De bună seamă ăsta e un loc fermecat sau necurat. Hai s-o ştergem iute de aici, unde şi-a băgat dracul codiţa. Numai el putea să vină şi să azvârle pipărătură în fiertură, pe când eu dormeam. — De ce, omule, stai adormit şi nu ai grijă la gătit ? se răsti voincul-voinicilor. — Iartă-mă şi nu te supăra, că om sunt şi eu şi pot greşi ! Flăcăul rămase şi în ziua aceea nemâncat ca lumea, săturat numai cu pâine goală. Dimineaţa, când se trezi, grăi bucătarului : — Astăzi veghez eu la mâncare şi tu mergi la vânătoare. Poate aflu ce se întâmplă aici. Şi aşa a făcut. Bucătarul aruncă puşca pe umăr, deşi nu era deprins s-o poarte şi înainta spre pădure, iar vânătorul se apucă de bucătărit, măcar că nu ştia cum să umble cu polonicul. Dar lui îi ardea să afle ce vietate, ce jivină sau gânganie vine tiptil, de-i otrăveşte bucatele. Se stârci după o tufă de jnepeni şi pândi. Pe la prânz hop şi Dafina : „Deschide-te, dafine, să zbor afară, ca fluturaşul de uşoară”. Dafinul se deschise şi Dafina se desprinse din copac. Roti ochii în jur, să vadă dacă n-o adulmecă cineva, dar nu zări ţipenie de om. Şi parcă dusă în zbor, zvârli doi pumni de frunză în mâncare. Dar când fugi spre copac, flăcăul sosi din urmă, o cuprinse blajin spre a nu o înspulbera de firavă ce era şi o sărută. Apoi Dafina, îmbujorată, căută a se încopăci, dar tulpina se închise şi zise : „Pentru fată sărutată dafinul se strânge ; Afina, Dafina, în zadar mai plânge”. Dafina iar se rugă dragului dafin spre a se cuibări în culcuşul ei, dar dafinul tot inimă înlemnită : nu vru să-i deschidă. Feciorul îi şterse ochii înlăcrimaţi cu năframa-i de mătasă, o netezi uşor pe frunte şi o învălui cu tot farmecul veseliei şi drăgălăşiei sale tinereşti. Zilele albe ce le-au trăit împreună s-ar fi prelungit, dacă fericitul călător în raiul trecător nu şi-ar fi amintit că trebuie să se înapoieze acasă. Dar inima i se strângea grozav, că nu-i venea să se despartă de iubita în cale-i răsărită. Nu îndrăznea să-i spună că părinţii săi îl logodiseră de copil şi că acasă îl aştepta logodnica. Se zbătea bătut de gânduri de ruşine faţă de părinţi, din dragoste pentru ei ca şi pentru Dafina. Într-o zi, umblând pe pajiştea frumoasă, el se sili să-i culeagă flori de tot felul, şi albe, şi roşii, galbene şi albastre, vineţii şi verzui, şi mai mari şi mai mărunte şi i le înmănunche în poală. Şi Dafina prinse a se alinta cu ele, a le înviora stropindu-le cu apă şi a se pierde de drag în tovărăşia lor ; le săruta şi le sorbea mireasma, până ce ameţită şi fericită adormi între floricele.   Ajutat de bucătar, vânătorul desfăcu şi ridică cortul şi plecă, după ce mai întâi îl puse să îngroape vatra din pădure, pentru ca atunci când se va trezi Dafina, să i se pară că totul a fost o nălucire de vis. Dormi ea cât dormi, dar când deschise ochii, se văzu biata de ea singură. Începu să suspine din adâncul sufletului şi să se jăluie : — Ce rău a fost voinicui-voinicilor, ce inimă împietrită a avut! Cum de s-a îndurat să-şi lase pustie pe Dafina lui ? Şi-i tot picurau lacrimi peste floricele, le înmănunchia la sânu-i, le strângea şi le cânta : „Florilor, dragilor mele, peste foi de ramurele, voi, surori de ale mele, nu ştiţi unde mi-e odorul după care duc eu dorul ?” Cu totul nemângâiată şi cu faţa înlăcrimată se întoarse la dafin, doinindu-i cu duioşie : „Dafine mult căutat, dafine mult lăudat, tu din nou desfă-te-n două, că pe Dafina o plouă”. Dar dafinul înlemnit nu se mai mlădia. . Şi se mistuia Dafina ca ceara, când ursitoarea ei trimise un pustnic la pajiştea cea frumoasă. Acesta, apropiindu-se, o întrebă : — De ce plângi, florioară ? — Cum să nu-mi plâng soart-amară ? Eu sunt Dafina-nflorită de-un voinic iubită şi de dânsul părăsită. Când îi auzi jalnica poveste, pustnicului i se făcu milă de ea. Numaidecât o îmbrăcă cu straie de ale lui, ca să nu fie cunoscută, şi o luă cu dânsul spre cetate, unde locuia voinicul-voinicilor. Nimeriră tocmai la nunta lui. Când lumea dimprejur văzu un pustnicel aşa de mărunţel, începură unul şi altul a râde de el. Prin acele locuri era datina ca la nuntă să cânte fiecare. După ce cântară toţi, veni şi rândul pustnicului. Dar el numai un cântec ştia : „Florilor, dragilor mele…” Iar voinicul asculta, lacrima-i pica şi aşa zicea : — Drag pustnicel, eu nu mă înşel, că-i şi al meu cântecel. Şi pustnicul se descoperi şi aruncă de pe el straiele negre şi rămase Dafina împăunată într-o rochie de flori de parcă era o minunăţie întrupată din poveste. Ai fi vrut să ai mii de ochi, să stai s-o tot priveşti. Voinicul-voinicilor se desprinse de la ai lui şi cuprinse cu drag pe Dafina, juruindu-i că, de aci înainte nimeni şi nimic pe lume nu-l va despărţi de mireasa ce-i fusese sortită după dorul sufletului său !

A fost o data ca niciodata un tanar pe nume Tahmasp.  Era inalt si frumos.  El era fiul unei familii sarace si din cauza saraciei a fost nevoit sa-si caute de lucru, gasind in cele din urma ca taietor de lemne. Intr-o zi el si prieteni lui cautau copaci pe care sa-i taie si in padure au gasit unul care era plin cu miere. S-au decis sa adune toata mierea. Tahmasp a urcat in copac si a adunat toata mierea. Prietenii lui au plecat si l-au lasat acolo iar el a pierdut orice speranta sa mai gaseasca drumul de intoarcere acasa. Disperat, cu ajutorul cutitului  a facut o scobitura in scoarta copacului si a adormit acolo.             Cand s-a trezit a vazut mii de serpi in jurul lui care se uitau la el. Cand acestia au sesizat ca el nu mai doarme au inceput sa inainteze spre el. Crezand ca va fi ucis de ei, a inchis ochii si a cerul ajutorul lui Dumnezeu. In timp ce astepta sa fie devorat de reptilele care sâsâiau amenintator in jurul lui isi aduna curajul si cu ultimele puteri  deschise ochii. Mare ii fu mirarea cand in fata lui vazu o fata frumoasa, o fata jumatate om jumatate sarpe. Ea ii zambi si ii spuse : - Nu te teme, nu-ti fac nici un rau, eu sunt regina serpilor iar tu esti oaspetele nostru, acum ai nevoie de odihna, vom vorbi maine ! Si a plecat. Tanarul crezand ca a visat inchise ochii din nou si adormi. A doua zi dimineata cand se trezi, Tahmasp o vazu pe Shamaran asezata la o masa   plina cu bucate. Aceasta l-a invitat la masa si tanarul a ramas placut impresionat de frumusetea fetei sarpe neputand sa-si mai ia ochii de la ea. Au mancat si Tahmasp asculta ca vrajit povestile ei despre oamenire. Cu fiecare zi care trecea ei se indragosteau si mai tare unul de celalalt.                 Dupa vreme indelungata Tahmasp aflase ca si-a pierdut familia si a vrut sa plece in lumea lui dar Shamaran nu a vrut sa-l lase. A mai trecut un timp si ea observa ca el suferea din ce in ce mai mult si n-a rabdat-o inima sa-l vada asa hotarand sa-l lase sa plece. Ii spuse : - Te las sa pleci dar trebuie sa-mi promiti ca nu vei spune nimanui de locul acesta !                 La plecare a mai adaugat : - Sa nu faci baie impreuna cu alti oameni pentru ca la atingerea fiecarei picaturi de apa pielea ta se va transforma in solzi de sarpe, iar oamenii isi vor da seama de secretul tau si vor vrea sa afle de mine.                 Tahmasp a revenit in lumea lui si nu a spus secretul nimanui multi, multi ani. Intr-o zi insa, regele tarii se imbolnavi.Un soldat al regelui spuse ca acesta se va insanatosi numai daca se hraneste cu carne de sarpe.  Si a dat ordin ca toata lumea sa mearga la baie in felul acesta isi vor da seama care e acela care stie locul shamaranului.                 La inceput Tahmasp s-a impotrivit nevrand sa spuna secretul ei dar un soldat l-a aruncat in apa si pe loc pielea lui s-a prefacut in solzi de sarpe. L-au prins si l-au torturat pana cand a spus locul unde se afla Shamaran.                 S-au dus si au adus-o pe regina serpilor si mare rusine a simtit Tahmasp cand a vazut-o stiind ca numai el stia locul ei. Dar ea l-a privit in ochi si i-a spus sa nu vina la ea si intorcandu-se spre soldati le-a spus : - Ascultati la mine, o sa va spun un secret. Oricine va manca din coada mea va dobandi intelepciunea mea, iar cine va manca din capul meu va muri pe loc !.               Imediat dupa ce a terminat de vorbit, un soldat a taiat-o pe Shamaran in trei bucati si a mancat din coada ei. Tahmasp  cand a vazut ce se intampla cu iubita lui s-a repezit si a mancat o bucata din capul ei, nesuportand ideea ca ea a murit din cauza ca a tradat-o.                       legenda tradusa si adaptata de Memo

Hades   Legenda spune ca pe zeul Hades nu-l iubea nimeni si pe buna dreptate doar era zeul mortii. Era cel mai posac si mai nesuferit dintre toti zeii. De multe ori cand se plictisea pe taramul lui isi punea casca fermecata si se facea nevazut, urmarind oamenii si pe unii care erau criminali, farseuri, tradatori, care nu erau darnici cu strainii sau drumetii ii pedepsea. Apoi il chema pe Tanatos, care avea o manatie neagra ca smoala, pe umeri cu doua atipi negre si o sabie intr-o mana.   Tanatos era moartea insasi. El lua umbra celui dus apoi il chema pe Hermes care o ducea la randu-i in adancurile reci ale taramului lui Hades. Pe drum spre taramul mortii treceau pe langa pesteri negre, intunecoase, pe langa mlastini verzi urat mirositoare, intalneau genii urate, rele care spuneau vorbe batjocoritoare. Ajungeau la Stix, apoi traversau peste raul Aheron. Umbrele nu puteau trece peste aceste doua rauri daca nu plateau lui Haron (un luntras batran), un banut de aur, argint sau arama.   Cine nu-l avea zabovea pe mal pana la un veac si mai bine.Dupa ce treceau intalneau o poarta mare larg deschisa, dupa care se vedea palatul lui Hades. La poarta era un monstru mare, cu trei capete pe nume Cerber, care te lasa sa intri dar nu mai puteai iesi niciodata. legenda:genii = harpii care aveau in pletele zburlite serpi veninosi si bice-n maini Stix = pe raul Stix se jurau zeii care era cel mai puternic juramant, acesta este un rau rau obisnuit care provine din trei izvoare si care se varsa in golful de Corint (mai tarziu a fost denumit Mavronero). Hades = mai inseamna "nevazutul"Aheron = raul spaimelor

               Nici dată nașterii lui Pitagora, nici măcar numele său real nu sunt cunoscute. Oamenii de știință au ajuns la concluzia că el s-a născut, aparent, în jurul anului 570 î.Hr., pe insula Samos, din partea de est a Mării Egee. Această dată este acceptată de majoritatea istoricilor pe baza legendelor despre călătoriile lui Pitagora. Nu există informații care să respingă această dată. Numele tatălui său era Mnesarch. El era fie un tăietor de piatră, fie un negustor – această din urmă ipoteză este mai probabilă, deoarece educația primită de Pitagora face mai mult referire la  nobilimea familiei sale.          Pitagora a fost cunoscut ca matematician sau numai ca matematician de catre unii dintre noi si mai ales ca celebra sa teorema, as putea spune baza a peste 75% la suta a problemelor de geometrie se rezolva prin aceasta. “In orice triunghi dreptunghic, suma patratelor catetelor este egala cu patratul ipotenuzei”         Astazi o sa cunoastem si o alta latura a lui Pitagora, potrivit legendelor scrise despre el, unde aflam ca inainte de a se naste Oracolul din Delfi le-a prezis parintilor ca vor avea un copil care ii va intrece in frumusete si inteligenta pe toti ceilalti si ca odata ajuns la maturitate, va deveni si va aduce contributii uriase omenirii. In alta legenda se spune despre Pitagora ca era rodul unei nasteri virgine ( trasatura comuna multor divinitati din mitologia antica) si ca de fapt era un zeu transformat intr-un muritor. Adeptii sai sustineau ca pe lume se afla trei tipuri de fiinte : oameni, zei si cei ca Pitagora. Intr-o alta legenda i se atribuie o coapsa de aur, semn al divinitatii.       In fapt, se stiu putine lucruri despre copilaria, tineretea dar si conceptiile sale deoarece nicvi una din scrierile sale nu au supravietuit timpului. Unii istorici sustin ca ca Pitagora a avut parte de o educatie exceptionala, langa Samos unde se afla cetatea din Milet (in zona continentala a Turciei de astazi), loc care era considerat leaganul “gandirii” grecesti. Pitagora a calatorit mult, studiind templele de la Sidon si Tir (locul de bastaina al tatalui sau, care era negustor), apoi a trait multi ani in Egipt. Se spune ca a fost educat de preotii din vechea capitala Memphis, initiat in misterele egiptene, inclusiv a lui Isis si cand a intrat in contact cu comunitatile iudaice a preluat unele dintre ideile acestora incorporandu-le in propria filozofie.         In anul cand a fost invadat Egiptul de catre persani in jurul anului 525 i.Hr. Pitagora a fost luat ostatic si cu ocazia aceasta a avut sansa de a se familiariza cu gandirea babiloniana. In aceasta perioada a fost initiat in ritualurile magiei si misterele magilor dar si in tainele matematicii, babilonienii fiind vestiti pentru cunostintele lor in aceasta ramura. Alte legende ne spun ca Pitagora ar fi aflat si dezlegat misterele hinduismului.        Dincolo de aceste legende Pitagora s-a autodefinit ca filozof – “iubitor al intelepciunii” si nu ca intelept, adica a fost iubitor de intelepciune dar, considera el, nu era intelept. A parasit Babilonul in jurul anului 520 i.HR., pornindu-se catre Crotona, oras apartinand asa numitei Magna Graecia (Marea Grecie), in prezent, sudul Italiei. Aici a intemeiat o scoala cu caracter secret, un cult al misterelor, unde a impus reguli severe, printre care cea mai aspra era insasi pastrarea secretelor, organizata in doua grupuri : grupul exterior care avea voie sa locuiasca in afara organizatiei, sectei sau cultului (nu conteaza cum era denumita), avea voie sa detina proprietati, sa locuiasca independent unul de altul si sa manance carne, in timp ce grupul din interior traiau la comun, erau vegetarieni si nu detineau nici un fel de bunuri aflandu-se sub directa supraveghere a lui Pitagora. Aceasta grupare a fost una din primele forme de societate secreta adesea numita “fratie”. Tot ceea ce se intampla in interiorul acestei organizatii, era tinut secret, la fel si cunostintele si conceptiile – multe dintre ele proveneau din calatoriile lui Pitagora). Si cu toate acestea o parte din ideile lui Pitagora si a discipolilor lui ne-au parvenit si noua, adica, reincarnarea si transmigratia sufletului, potrivit careia spiritul supravietuieste mortii trupului revenind la viata sub forma animala. Ideea nu era o noutate, aceasta fiind preluata de Pitagora de la egipteni                                                                                       Totusi Pitagora ne-a lasat o mostenire care avea sa dainuie peste veacuri si aceea este ca geometria si numerele reprezinta esenta lucrurilor, prin intermediul carora putem cunoaste natura universului, un sistem ordonat si armonios de numere si raporturi numerice dar si legatura dintre matematica si muzica. Totodata el a atribuit fiecarui numar o proprietate, adica, numarul zece este numarul universului iar numarul unu numarul ratiunii         In viziunea lui Pitagora, numerele si stiinta mu constituiau entitati distincte fata de religie si misterele lumii; impreuna alcatuiau un intreg Matematica si geometria erau privite drept expresie a naturii adevarate, mistice si armonioase, a universului. \       Moartea lui Pitagora ramane invaluita in mister. Dupa unele scrieri spun ca Pitagora a dobandit o anumita putere politica si in timpul unei revolte puse la cale de oponentii sau si a discipolilor lui au sfarsit arsi de vii. O alta legenda spune ca ar fi murit in exil. Dar cea mai vechiculata idee a fost ca a fugit in exil pentru a nu cadea in mainile dusmanilor lui politici. Toate aceste legende au totusi un punct comun si acela ca Pitagora si scoala sa pitagoreica a atras multi inamici, deoarece era considerata o amenintare la adresa societatii si asa au fost fortate sa functioneze in clandestinitate        

Zeul Thoth a fost una din figurile centrale in mitologia egipteana din care s-au inspirat ocultistii de-a lungul secolelor. Divinitate importanta in panteonul egiptean, Thoth a fost identificat de greci ca fiind zeul lo Hermes, pentru ca mai tarziu prin combinarea trasaturilor acestor doua divinitati sa apara alt personaj pe numele sau Hermes Trismegistus, adica, “de trei ori nascutul”. El a fost considerat parintele magiei moderne, sdar si un mare profet, intelept si un scriitor prolific al acelor vremuri iar in secolele urmatoare avea sa exercite o puternica influenta asupra ocultismului, alchimiei si magiei. In ceea ce-l priveste pe Thoth, acesta era zeul scrib egiptean si inventatorul scrierii si al legii. A fost zeul timpului, matematicii si al astronomiei, precum, si stapanul magiei. Cunoscut pentru abilitatea si siretenia sa apare infatisat adesea cu cap de pasare ibis, purtand o tablita pe care isi nota greutatea sufletelor din asa-numita “sala a judecatii”, peste care prezida Osiris, zeul lumii de apoi. El era, asadar, “mediatorul” intre divinitati si mesager al zeilor, prin aceasta trasatura avea sa fie identificat ca Hermes de catre greci si Mercur la romani. Hermes Trimegistus avea sa se nasca din amestecul dintre un zeu egiptean si un zeu grec, la care s-a adaugat un alt component neasteptat, iudaismul timpuriu. Unii savanti sustin ca existenta unei legaturi intre Thoth, Hermes si Enoh, profetul din Vechiul Testament si aceasta ar explica periaoda indelungata pe care israelitii au petrecut-o in captivitate in Egipt (informatie considerata reala de catre istorici). In Facerea se relateaza ca Eboh ar fi trait 365 de ani iar moartea sa era descrisa astfel : ” Si a placut Enoh lui Dumnezeu si apoi nu s-a mai aflat, pentru ca l-a mutat Dumnezeu”. Enoh era considerat faptuitorul dorintelor lui Dumnezeu, mesagerul lui si inventatorul matematicii, astronomiei si al scrierii, calitati pe care le imparte cu Thoth si Hermes. Observam ca intre credinta iudeo-crestina si traditiile “pagane’ nu e o diferenta prea mare pe cat am putea crede. Aceasta legatura va deveni in timp, sursa de inspiratie pentru numeroase societati secrete si cercuri oculte. Hermes Trimegistus era privit de catre antici dar si de adeptii sai de mai tarziu drept Constiinta sau Mintea Universala. El a lasat o mostenire palpabila, fiind autorul mai multor carti si a o serie de texte cunoscute sub denumirea Hermetica, in care trateza teme de filozofie, misticism si gnosticism, facand numeroase referiri la magie si alchimie. Aceaste teme au fost scrise pe papirus in greaca, se crede ca prin jurul secolelor I si III d.Hr., sintetizand conceptiile lumii “pagane” din acea perioada, cu precadere cultura orasului egiptean Alexandria, puternic influentata de gandirea greaca. Se crede ca aceste texte sunt copii ale unor parti dintr-o opera mult mai vasta care nu e rezistat in totalitate trecerii timpului. Aceste copii cuprind un mozaic de idei care reflecta teme pagane ale epocii, alcatuind un fel de biblie a paganismului si magiei, asa cum Noul si Vechiul Testament reprezinta chintesenta gandirii iudaice si crestine a acelor vremuri. Manly P.Hall in cartea sa publicata in 1928, “Invataturile magice ale tuturor timpurilor” a remarcat ca acets texte si implicit autorul lor nu au fost primite cu ostilitate la inceputurile crestinismului iar unii dintre Parintii Bisericii au declarat ca Hermes dadea semne de inteligenta si ca daca s-ar fi nascut intr-o epoca mai luminata ar fi devenit un mare om. Clement Alexandrinul a fost unul din primii invatatori si scriitori crestini, fiind principala noasta sursa de legatura cu Hermes Trimegistus a sustinut ca opera acestuia cuprindea 42 de carti dintre care 36, contineau “intreaga filozofie a egiptenilor” Exista pareri ca multe din textele lui Hermes au fost ascunse in desert intr-un loc stiut de o mana de initiati, fapt care a nascut de-a lungul vremii nenumarate speculatii. rezumat dupa cartea “Istoria societatilor secrete” de Michael Streeter

Se crede ca dintre toate divinitatile lumii antice, numele cel mai relevant pentru istoria societatilor secrete si a cunoasterii oculte este cel al zeitei Isis, figura centrala in ceea ce se poate numi traditia ascunsa a crestinismului si ulterior, in cadrul societatilor de magie si a acelor grupari mistice care au dezvoltat viziuni alternative la crestinism. In scrierile lui Plutarh, in misterele isiace era foarte pretuita o inscriptie aflata in templul zeitei din Sais, in Egipt : Eu sunt Isis (Eset). Eu cea cea care a fost, cea care este, cea care va fi. Si nici un muritor nu mi-a ridicat valul. Legenda ce mai importanta care face referire la Isis si la tema reinvierii, intalnite des la multe divinitati antice, se refera la fratele si sotul ei, Osiris (puternicul rege egiptean, mantuitorul, zeul mortii si al renasterii ciclice a naturii). Gelos pe Osiris, fratele acestuia, Seth , il ademeneste si il inchide intr-un cufar aruncandu-l in apele Nilului. Suparata si cu inima franta Isis, strabate lumea intreaga in cautarea sotului sau si gaseste cufarul intepenit intr-un arbore de tamarisc, folosit pe post de coloana intr-un palat din Byblos. Isis reuseste sa-l readuca la viata, insa Steh il gaseste din nou sin intr-un acces de furie, ii dezmembreaza trupul, aruncand bucatile in cele patru zari. Cu incapatanare Isis nu se da batuta si recupereaza partile trupului lui Osiris, cu o singura exceptie, falusul, care fusese mancat de pesti si dupa cum spune legenda ea il modeleaza din lut. Se pare ca Isis avea puteri oculte, ceea ce explica popularitatea sa in randul cercurilor oculte. Cu trupul intreg, refacut de sotia sa, osiris reinvie ca stapan si judecator al mortilor. Horus, fiul lui Isis si a lui Osiris, animat de o dragoste filiala, isi indeplineste misiunea, razbunandu-si tatal. El il detroneaza pe Steh si preia tronul Egiptului. Legenda lui Isis si Osiris are multe puncte comune cu povestea Cybelei si a lui Attis sau cea a Astartei si a lui Adonis. Imaginea lui Isis, de mama iubitoare fata de fiul ei Horus dar si ca sotie iubitoare loiala si grijulie fata de sotul ei Osiris, a a avut o mare insemnatate pentru adeptii cultului ei, in dubla ipostaza de sotie si mama. similar, Horus era venerat ca fiu credincios si iubitor iar reprezentarea lor apare cu Isis tinandu-l in brate pe Horus. In mod firesc de-a lungul timpului s-au facut analogii cu imaginea Fecioarei Maria cu pruncul Iisus si imaginea lui Isis cu Horus, evident ca in crestinatate a fost si este greu de acceptat aceasta similitudine.

In religia feniciana, Astarteea era venerata ca zeita consoarta a marelui zeu Baal, dar nu este deloc deplasat sa ne inchipuim ca primii israieliti o considerau sotia lui Yahmeh. In multe religii ale lumii antice existau un zeu al soarelui sau al cerului si o zeita a lunii sau a fertilitatii. Trecerea catre monoteism s-a facut treptat, daca ne raportam la regele Solomon care a fost considerat o personalitate a iudaismului si islamului, acesta venera mai multi zei si in cele din urma iudaismul ca si vlastarul sau crestinismul au devenit religii monoteiste si in ambele traditii, conceptul de zeita s-a pierdut. In crestinism cultul unei divinitati feminine nu a fost complet inlaturat, supravietuind sub alta forma, astfel ajungand la problema importantei rolului jucat de Astarteea in istoria organizatiilor secrete si a cunostintelor ezoterice asa cum Solomon, Templul sau si Chivotul aveau sa devina elemente centrale in credintele si practicile unor societati secrete. In traditiile lor s-au intrepatruns conceptele simbolice ale zeitei “pierdute”, zeului reinviat, renasterii sufletului si ciclul nesfarsit al vietii si al mortii. Temele acestea au constituit nucleul conceptiilor oculte si al religiilor eretice care i-au fortat pe practicanti sa intre in clandestinitate. In legendele babiloniene Astarteea este pomenita ca sotie a lui Baal, zeul canaanit dar este asociat si cu Adonis, un zeu al fertilitatii, de care ea s-a indragostit nebuneste incercand sa-l faca sa renunte la indeletnicirea sa de vanator. Adonis a refuzat si sfarseste in cele din urma rapus de un mistret. La capataiul lui, Astarteea il plange dupa care il aduce la viata. Inflorirea in fiecare an a anemonei rosii personifica sangele varsat de Adonis, moartea si invierea sa care erau sarbatorite anual in templul din Byblos, inchinat Astarteei. Legenda mai spune ca efigii ale zeului mort, imbracate in rosu, erau in chip simbolic ingropate sau aruncate in mare, insotite de vaiete si plansete, ca apoi a doua zi, reinvierea zeului sa fie sarbatorita cu aceeasi ardoare. In poveste apare o legatura interesanta intre Adonis si copaci, aceasta consemnand ca nasterea sa s-a produs in conditii dramatice, deoarece mama sa ar fi fost transformata de un zeu razbunator intr-un arbustul numit MIRT. La capatul gestatiei arbustul s-a intredeschis si astfel a aparut pe lume Adonis sau “cel nascut dintr-un arbore”.

Templul lui Solomon Celebrul templu construit de regele Solomon la Ierusalim, o realizare inginereasca descrisa pe larg si cu lux de amanunte in Vechiul Testament, are la baza o poveste stranie care este citata si astazi ca prim ritual major al francmasoneriei moderne. Secretul constructiei, planului, dupa care s-a construit Templul lui Solomon era detinut de 3 oameni : Regele Solomon, Hiram din Tir (Tir = oras din Libanul de azi) si Hiram Abiff, cunoscut si ca Marele Maestru. Oamenii au avut si au dintotdeauna o predilectie pentru secrete si enigma, de unde si vorba : “informatia inseamna putere” sau mai modern spus “informatia stapaneste situatia unde vrei sa detii puterea”. Nici Templul lui Solomon nu a iesit de sub acest slogan, pentru ca fiecare rege, imparat, conducator al vremii trecute sau prezente, chiar, doreau si doresc sa lase in urma lor ceva grandios, maret care sa nu mai fi existat inainte dar nici dupa ce constructia se va fi finalizat sa nu mai fie reprodusa de altcineva. In povestea Templului lui Solomon, Marele Maestru Hiram Abiff isi ispravise rugaciunile de la amiaza si se indrepta spre intrarea sudica a templului a carui ridicare era de acum aproape gata. Pe drum intalneste un preot care il someaza sa-i spuna secretul construirii templului. Hiram refuza, spunandu-i ca este unul dintre cei trei cunoscatori ale acestor planuri secrete si ca jurase ca nu le va dezvalui nimanui niciodata. Preotul infuriat, ridica mana, in care avea o bucata de plumb (folosita la masuratori) si incearca sa-l loveasca in cap. Lovitura nu-si atinge pe deplin tinta dar il raneste usor pe Hiram, care, dupa ce-si revine in simtiri, porneste spre partea Nordica a templului, pentru a se adaposti. Dar o data ajuns aici intalneste alt preot care-i cere acelasi lucru ca si primul, Hiram il refuza si pe acesta iar preotul furios il loveste de asta data ranindu-l. Cu ultimele puteri Hiram, sangerand, se indreapta spre partea estica a templului unde este intampinat de alt preot care-i cere acelasi lucru ca si predecesorii sai, capatand acelasi refuz categoric din partea Marelui Maestru. Hiram este izbit puternic cu un ciocan, dupa care se prabuseste si moare. Cei trei preoti erau intelesi intre ei pentru ca se opintira impreuna si ridicara trupul fara viata a lui Hiram, pe care-l ingropara lasand la capatul mormantului o tufa de salcam. Asa si-a gasit sfarsitul Hiram Abiff, Marele Maestru al Templului lui Solomon. Povestea lui Hiram nu este mentionata in Vechiul Testament dar numele de Hiram apare in Cartea a Treia a Regilor : “ Si a trimis regale Solomon si a luat pe mesterul Hiram din Tir. Acesta era fiul unei vaduve din semintia lui Neftali. Tatal lui, un tirinian, era aramar; era si Hiram plin de pricepere, cu mestesug si cu stiinta de a face orice lucru din arama. Si a venit la regale Solomon si a facut tot felul de lucruri “ ( Biblia sau Sfanta Scriptura – Ed. Institutului Biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe). Unul din misterele care invaluie presupusa ucidere a lui Hiram din jurul anului 970 I.Hr., cand, se crede ca a fost inaltat Templul din Ierusalim, este modul in care povestea a fost preluata de ritualul Masonic modern. Acest asa numit rit, a devenit primul ritual major de gradul trei in care masonii recreeaza scena uciderii lui Hiram Abiff. Candidatul la acest grad jucand rolul mesterului constructor. Intrebarile predominante sunt, ca aceasta este o istorie simbolica, nascocita de un mason plin de imaginatie la inceputul secolului al XVIII-lea sau a trecut din generatie in generatie prin intermediul unor organizatii si traditii secrete pentru a fi in cele din urma, integrate in ritualurile francmasoneriei moderne ? Ca orice secret sau enigma intalnim misterul creat in jurul lui. Dupa traditia masonica povestea uciderii lui Hiram nu se ispraveste aici, spunandu-ne mai departe ca cei trei preoti fug si se ascund intr-o pestera, incercand sa-si piarda urma. Dar disparitia Marelui Maestru este descoperita imediat, fapt pentru care, alti 12 preoti care luasera parte la complot, se razgandesc in ultima clipa si se prezinta in fata regelui Solomon si marturisind totul. Cu ultima speranta de a-l mai gasi in viata, regele isi trimite oamenii sa-l caute, dar acestia gasesc tufa de salcam pe care o scoasera cu usurinta din pamant scotand la iveala trupul fara viata a lui Hiram. Suparat regele ordona capturarea si executia celor 3 preoti. Alt mit legat de uciderea lui Hiram Abiff apare intr-o legenda israelita unde se spune ca toti cei care au luat parte la construirea templului au fost omorati dupa finalizarea lucrarilor, pentru a impiedica zidirea altui templu care sa rivalizeze cu acesta. Alta legenda spune ca Hiram dupa ce a terminat de construit templul s-a intors acasa in Tir unde a trait tot restul vietii lui in tihna. Misterul mortii lui Hiram au fost obiectul curiozitatii cercetatorilor care au gasit asemanari intre povestea lui si legenda egipteana a lui Osiris, ucis de Seth. Aceasta este legenda lui Hiram Abiff care se afla la baza construirii Templului lui Solomon dar si in centrul credintelor si practicilor masonice moderne. Rezumat de Elia dupa cartea lui Michael Streeter “Istoria societatilor secrete”

Legenda istorică – Condeiele lui Vodă , Legenda Vrâncioaiei   Analiza textelor epice cu ajutorul lecturilor explicativă, comprehensivă şi interpretativă, trebuie să pună în valoare resursele educative cognitive, estetice şi morale ale textelor, prin strategii care solicită în mare măsură resorturile afective. Prin intermediul acestor texte în clase II-IV, elevii se întâlnesc cu cele mai semnificative momente din istoria popoului român, cunosc fapte de vitejie ale înaintaşilor, figuri de eroi ai poporului român.   Citirea textelor cu conţinut istoric determină familiarizare cu şi formarea unor reprezentări cât mai corecte cu privire la unele noţiuni istorice, cum sunt cele privitoare la cronologie (epocă, perioadă, mileniu, secol) sau referitoare la viaţa economică (muncă, îndeletniciri, unelete) sau cu privire la organizarea socio-politică (clasă socială, formă de stat, război // pace, dreptate // nedreptate, exploatare // libertate, suveranitate // suzeranitate). Acest gen de texte urmăreşte prin accesibilizarea mesajelor / ideilor lor să cultive sentimente / atitudini-valoare, în special patriotismul, manifestat sub forma mândriei de a fi român, a curajului de a lua decizii şi a dorinţei de a fi bun, drept, moral.   E important să avem în vedere că sentimentele nu se învaţă aşa cum se însuşesc noţiunile ştiinţifice, ci sentimentele se trăiesc. A trăi sentimentele declanşate prin forţa evocatoare a faptelor de eroism înseamnă, în primul rând, a înţelege semnificaţia / sensul acestor fapte, precum şi limbajul specific, folosit în aceste texte.   Textele cu conţinut istoric sunt destul de numeroase în manualele de limba română pentru clasele a II-a – a IV-a, unele dintre ele înfăţişând fapte istorice prin intermediul legendei sau al altor creaţii literare, ca de exemplu al poemului eroic sau al povestirilor / al schiţelor, cum am mai arătat, iar altele se apropie prin conţinutul şi forma de prezentare de textele întâlnite în manualele de istorie, prezentând personalităţi istorice – cum ar fi Nicolae Bălcescu, după Ioan Ghica, Alexandru Ioan Cuza, de Victor Eftimiu – putând fi incluse şi la tema personalităţi, exemple, modele, alături de Ştefan Luchian, Grigore Alexandrescu, Henri Coandă, Tudor Vladimirescu, Victor Babeş şi alţii.   Indiferent de deosebirile sub care apar, textele istorice înfăţişează date, fapte, fenomene sociale care nu pot fi prezentate pe calea intuiţiei directe. În cuprinsul lor se întâlnesc o serie de termeni şi denumiri noi pentru elevi, care redau culoarea epocii respective. Limbajul unor texte aru un caracter specific, aşadar este evident că înţelegerea lor creează elevilor anumite dificultăţi comparativ cu alte categorii de texte.   O categorie aparte a textelor o constituie legendele istorice. Explicând geneza unui lucru, a unul fenomen, caracterul aparte al unui eveniment istoric, legendele apelează de obicei la elemente fantastice. Datorită acestor caracteristici, precum şi al unui limbaj specific mai greoi, legendele istorice prezintă unele dificultăţi în înţelegerea lor. Dificultăţile nu apar atât în înţelegerea faptelor, cât mai ales în ceea ce priveşte înţelegerea semnificaţiilor acestor fapte. Dacă s-ar parcurge ca un text oarecare, ar fi periclitat sau estompate tocmai valenţele afective ale faptelor neobişnuite, ceea ce ar constitui o pierdere irecuperabilă.   Faptele de legendă, oricât de mult ar impresiona, se pot uita în cele din urmă; semnificaţia lor, înţeleasă însă corect, îşi va pune amprenta pe întregul comportament al elevilor. De aceea în abordarea acestor categorii de texte, întâlnite încă din clasa a II-a, se cere un mod de analiză care din prima oră / lectură explicativă să asigure nu numai înţelegerea evenimentelor şi a faptelor de legendă, cât mai ales semnificaţia acestora în scopul valorificării lor sub raport educativ. În acest sens, în afara povestirii învăţătorului, caldă, nuanţată, expresivă, cu o intonaţie adecvată, cu pauzele şi gesturile cele mai potrivite, care să emoţioneze şi să menţină atenţia elevilor, o importanţă deosebită o au întrebările mai mult retorice în prima oră, care să focalizeze atenţia asupra mesajului, să îi pregătească psihologic pe elevi, astfel încât în ultima lectură , interpretativă, după ce vor fi înţeles conţinutul, să poată realiza transferul de la personaj la propria lor identitate de la trecut la prezent.   Astfel întrebările extratextuale, deschise, interpretative vor avea acest rol de mobilizare afectivă, psihologică, de pregătire a accesului spre sensurile alegoric, anagogic, mistic, care nu sunt accesibile decât prin iniţiere, aşadar nu trebuie amânate până la ultima lectură, ci trebuie pregătite treptat pe parcursul celor cel puţin trei relecturi.   Legendele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor noştri populari, ci şi o bogăţie de valori morale exprimate într-o limbă simplă şi expresivă. Istoria naţională povestită de poporul însuşi, în legendele sale, are căldura faptului trăit, la care naratorul participă sufleteşte.   Legendele istorice relevă, în formă concisă şi sobră, având mărcile stilului oral, faptele oştenilor români şi ale domnitorilor care au pătruns în conştiinţa şi tradiţia poporului, ca simboluri ale demnităţii naţionale (Negru-Vodă, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul).   În asemenea legende, personajele sunt realizate la interferenţa dintre realitate şi mit. Domnitorii ţărilor române se bizuie pe virtuţile oştenilor: credinţa, inteligenţa, vitejia. Patriotismul voievozilor români, ca şi al oştenilor, este o însuşire firească, sensul existenţei lor fiind slujirea intereselor neamului.   Legenda populară Condeiele lui Vodă înfăţişează cu concizie şi simplitate un fapt istoric semnificativ: politica de prietenie a lui Mircea cel Bătrân cu ţările vecine (aici Lehia) şi pregătirea ţăranilor pentru apărarea ţării împotriva duşmanilor vremelnici. Subiectul creaţiei este simplu, expoziţiunea şi intriga sunt dispuse circular.   Trăsăturile personajelor se desprind din selecţia şi acumularea unor fapte şi situaţii suggestive, evocate prin naraţiune şi dialog. Prin câteva notaţii narative şi mai ales printr-o scenă dialogată, se pune accent pe semnificaţia drumului lui Mircea, de la Târgovişte “spre ţara Leahului”, “ca să facă legătură cu craiul, asupra ameninţării duşmane”.   De exemplu în Legenda Vrâncioaiei se vor putea pune următoarele întrebări intratextuale sau comprehensive (închise – cu un singur răspuns găsit în text) // extratextuale sau interpretative (deschise – de tipul da, nu sau cu mai multe variante de răspuns), care vor putea fi extrapolate şi la alte texte: Intratextuale sau comprehensive / un răspuns în text Extratextuale sau interpretative/ mai multe răspunsuri subiective • Cine sunt personajele din legendă? • Când se petrece acţiunea? • Unde stătea bătrâna? • Ce semnificaţie are faptul că baba era vădană? (singurătate, tristeţe, bătrâneţe etc.) • Ce valenţe dă acest detaliu gestului ei de a-şi dărui feciorii domnitorului pentru luptă? (eroice, de curaj, patriotism,sacrificiu personal, cu riscul de a rămâne singură de tot etc.) • Dar faptul că feciorii erau şapte? (ca-n basme, aveau atribute de personaje supranaturale, viteji, FeţiFrumoşi etc.) • Credeţi că întâmplător nu există o dată clară, un an, ci adverbul nedeterminării odată? (timp mitic, fabulos, • În ce moment al zilei se petrece acţiunea? • Cum îşi iubea bătrâna feciorii? – posibil oricând, chiar se poate repeta şi azi o situaţie similară ş.a.) • Are vreo legătură acest timp şi detaliile de mai sus cu legenda ca specia literară căreia i se încadrează lectura? (există asemănări între legendă şi basm, elemente supranaturale, nedeterminarea trimite la vremurile începuturilor, de întemeiere, explicare a originii unor fenomene, plante etc.) • De ce credeţi că stătea pe prispă? • Ce semnificaţie daţi prispei – din punctul de vedere al construcţiei caselor de ţară (pridvor, hol, culoar, coridor etc.); – din punctul de vedere al locuitorilor de atunci (spaţiu de trecere, de odihnă, contemplaţie a lumii în amurg, după terminarea treburilor, deschidere spre lume, exterior, Dumnezeu); – din punctul vostru de vedere, al cititorului de azi (spaţiutimp de reflecţie, meditaţie, odihnă activă, admiraţie a frumuseţii lumii, proiecţie a ta în viitor etc.). • De ce către un amurg de seată se petrece acţiunea? (se terminase cu treaba multă, e momentul când toată lumea se odihneşte la ţară, altcândva nu aveau timp de treburi); • Ce mai poate semnifica acest moment pentru personajul nostru, bătrâna? (amurgul vieţii, bătrâneţea, apropierea morţii, a sfârşitului etc.); • dar pentru feciorii ei tineri şi voinici? ( un timp al aventurii, un timp misterios, de ieşire din limitele înguste ale casei şi intrare în lume, un timp al iniţierii în lumea bărbaţilor etc.). • Ce credeţi că însemna pentru bătrână expresia ca lumina ochilor? (ca viaţa, ca soarele, ca ceea ce am mai drag, mai de preţ pe lume etc.);Voi ce sau pe cine iubiţi aşa?; Pe voi cine credeţi că vă iubeşte aşa? ș.a   Alte metode şi procedee de prelucrare a mesajului textelor istorice – harta personajelor, reţeaua personajelor, discuţii-reţea ş.a – se găsesc prelucrate în cursul de didactica specialităţii.   Esenţa metodei constă în ideea că, deşi nu sunt deosebit de simbolice, aproape toate operele literare ne fac să ne gândim la probleme din viaţa personală, ca şi la probleme general umane. O modalitate simplă de explorare a sensurilor imaginilor şi a simbolurilor dintr-o creaţie literară este să le putem elevilor următoarele trei întrebări:   • Ce înseamnă simbolul / imaginea luptei în povestire? În lecţia Cântecul lui Mihai Viteazul, de exemplu, sau Lupta de la Vaslui de Mihail Sadoveanu, lupta reprezintă tabloul principal al descrierii sau momentul principal al povestirii.   • Ce reprezintă simbolul / imaginea luptei în viaţa mea? Lupta de la Vaslui condusă de Ştefan cel Mare sau cea de la Călugăreni în care a ieşit victorios Mihai Viteazul reprezintă două dintre multele bătălii duse pentru eliberarea ţării şi a poporului român. Aceste lupte pot fi dintr-un anumit punct de vedere hotărâtoare pentru destinul şi viitorul chiar al nostru. Dacă aceşti eroi n-ar fi existat, poate că noi n-am fi azi aici, cu siguranţă altul ar fi fost cursul destinului nostru.   • Ce semnificaţie are lupta / războiul pentru condiţia umană în genere? În lume au existat şi există şi acum conflicte diverse. De curând au fost războaie în Serbia, Afganistan, Irak etc. Oamenii din lumea întreagă ar trebui să riposteze împotriva războaielor într-o zi, la aceeaşi oră şi atunci poate mai marii vremii îi vor auzi şi vor face eforturi ca să rezolve pe calea dialogului, a tratativelor eventualele conflicte. Ororile, jertfele, pagubele pe care le-au provocat războaiele secole de-a rândul s-au dovedit a fi inutile, aducătoare de spaimă, nelinişte, teroare, fără sens, şi mai ales dezumanizante, ne-au înstrăinat unii de alţii.   Aşa cum ne amintesc de întâmplări din propria noastră viaţă, o operă literară se poate corela cu altele pe aceeaşi temă. Elevii înţeleg mai mult din ceea ce citesc dacă şi-au cultivat capacitatea de a sesiza intertextualitatea, capacitatea de a se gândi la mai multe texte simultan în timp ce explorează o anumită problemă / temă literară.

Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui   Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari. Legendele păsărilor şi plantelor îşi au locul lor în operele unor scriitori care s-au inspirit din creaţia populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia, Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri transfigurate prin modalităţi artisitice originale, bogate în resurse morale. Semnificativă e legenda Povestea florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare basmului, în care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile plantei.   Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al “fetei lui Ştefan-Vodă”, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi hiperbolică a motivelor muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective reală şi supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, în reverberaţii lirice şi dramatice, trăsături general – umane opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină – întuneric.   Compoziţia. Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia, este organizată în episoade narrative, întretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund: planul concret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale. Evenimentele sunt circumstanţiale în “spaţiul acestui pământ”, folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Ştefan cel Mare”).   Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea “fetei lui Ştefan – Vodă”. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l ajute.   De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa “avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat”. Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. Dar Piază-Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de “bluestem”, annţând Luna de “necredinţa Soarelui”.   Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă.   Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradarea episoadelor, începând cu “noaptea ospăţului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată”, iar “Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii”.   Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: “Când la sfârşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere o gură de mântuire”, dar “Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul în floarea glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei”.   Deznodământul legendei e înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină”, ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mângâie tatăl ei. În finalul legendei, cititorul este redus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: “De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerându-I sărutarea mântuitoare”.

Povestea Florii Soarelui    Povestea Florii-Soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea "fetei lui Ştefan – Vodă". Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l ajute. De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa "avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat". Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. Dar Piază- Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de "bluestem", anunţând Luna de "necredinţa Soarelui". Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă. Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradarea episoadelor, începând cu "noaptea ospăţului". Astfel, "Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată", iar "Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii". Punctul culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: "Când la sfârşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere o gură de mântuire", dar "Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul în floarea glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei". Deznodământul legendei e înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, "Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină", ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mângâie tatăl ei. În finalul legendei, cititorul este readus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: "De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerându-i sărutarea mântuitoare".

Legendele slave despre Vlad Ţepeş au fost culese la sfârşitul secolului al XV-lea, după moartea acestuia, într-un manuscris intitulat „Skazanie o Drakule voevode“ („Povestire despre Dracula voievod“), transcris de un autor care s-a semnat „păcătosul Efrosin”.     1. Cum au tratat solii otomani care nu şi-au scos fesurile Prima legendă prezentată de autorul „Povestirilor despre Dracula voievod” este cea a solilor otomani care s-au înfăţişat lui Vlad Ţepeş, fără a-şi scoate fesurile de pe cap. Solii i-au spus lui Vlad Ţepeş că aceasta este tradiţia lor, iar voievodul, răspunzându-le că vrea să o întărească, a poruncit ca fesurile turcilor să fie fixate cu câte un cui, bătut direct în cap. “Mergeţi şi spuneţi stăpânului vostru că el este obişnuit să sufere asemenea necinste din partea voastră, noi însă nu suntem”, le-ar fi spus Ţepeş solilor, potrivit autoarei volumului “Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan)”, publicat de Editura Junimea, Iaşi, 1986.     2. Sultanul s-a temut de neînfricarea lui Dracula O altă legendă arată cum l-a înfiorat Vlad Ţepeş pe sultanul venit să îl pedepsească pentru modul în care i-a tratat solii. Sultanul ar fi adunat o oaste mare, spune povestea, şi a invadat Ţara Românească. Vlad Ţepeş a atacat noaptea tabăra otomană, însă având oşteni mai puţini decât duşmanii a fost nevoit să se întoarcă. Le-ar fi spus însă ostaşilor săi: „Cine vrea să se gândească la moarte, acela să nu meargă cu mine, ci să rămână aci!”, iar sultanul aflând acestea s-a temut de curajul lui Dracula şi a renunţat să continue invazia, scrie cercetătorul Ştefan Andreescu, autor al volumului „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric” (Editura Enciclopedică).     3. Vâna şoareci în temniţă pentru a-i trage în ţeapă O altă relatare a autorului Povestirilor despre Dracula vorbeşte despre faptul că în vremea în care a stat în temniţă din ordinul regelui Matia „nu şi-a lăsat obiceiul său cel rău”, drept care vâna şoareci şi punea să i se cumpere păsări la târg, pe aceste animale satisfăcându-şi pofta de a chinui. Altă îndeletnicire din aceeaşi perioadă a faimosului Ţepeş ar fi fost aceea că „a învăţat să coasă şi cu aceasta se hrănea în temniţă”, se arată în volumul „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric”.     4. Cana de aur pe care nimeni nu îndrăznea să o fure O altă anecdotă despre Dracula descrie cruzimea cu care îi trata pe cei care încălcau legea. Nimeni nu mai avea curaj să mai fure, de teama de a fi tras în ţeapă. Vlad Ţepeş ar fi dat poruncă să fie aşezată o cupă mare de aur lângă o fântână vestită şi oricine să poată bea cu ea. Nimeni nu a îndrăznit să fure acel pocal, spune legenda, citată în volumul „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric” şi, în varianta românească, de autoarea “Cărţii Cronicilor”.     5. A ars de vii săracii şi leneşii din ţară O legendă despre Vlad Ţepeş, prezentată atât de autorii povestirilor slave, cât şi într-o variantă românească, spune că domnitorul, supărat de numărul mare al „leneşilor”, ar fi poruncit să să se adune din toată ţara, la curtea sa, toţi bătrânii, bolnavii şi săracii. A poruncit ca aceştia să fie introduşi într-o casă mare, în care au fost ospătaţi. „Traseră calicii un pui de chef de se duse pomina. Mâncară şi băură cu lăcomie. Cei mai mulţi se îmbătară de dădeau pe brânci. Tocmai când li se amestecară limbile şi nu se mai înţelegeau între dânşii, se pomeniră cu foc din patru părţi. Vodă poruncise slujitorilor să puie foc casei. Dară năvală la porţi ca să iasă, însă porţile erau zăvorâte. Focul înainta, vâlvoarea se ridica în sus ca nişte zmei înflăcăraţi. Ţipete, chiote, vaiete ieşeau din gurile tuturor cerşetorilor închişi acolo. Când se potoli focul nu mai era suflet de om viu”, se arăta în varianta românească a povestirii slave. Vlad Ţepeş şi-ar fi justificat astfel faţă de boierii săi gestul: „Să ştiţi că am făcut aşa, mai întâi ca să nu mai fie povară altor oameni şi nimeni să nu mai fie sărac în ţara mea, ci toţi bogaţi. În al doilea rând, i-am slobozit ca să nu mai sufere nimeni dintre ei pe această lume de sărăcie sau de vreo neputinţă”, conform lui Ştefan Andreescu, autor al volumului „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric” (Editura Enciclopedică).     6. A tras în ţeapă un boier care nu suporta mirosul cadavrelor „Odată se ospăta sub trupurile oamenilor morţi, care erau puşi în ţeapă, mulţime mare, împrejurul mesei lui. Iar el mânca în mijlocul lor şi cu aceasta se desfăta. Dar o slugă a lui pe care o aşeza în faţa lui ca să mănânce, nu a mai putut să îndure mirosul acela şi şi-a astupat nasul şi a plecat capul într-o parte. El a întrebat-o: „De ce faci aşa?”. Sluga i-a răspuns: „Stăpâne, nu pot să sufăr putoarea asta”. Draculea a poruncit îndată ca să-l pună în ţeapă, zicând: „Tu trebuie să trăieşti acolo sus, pentru că putoarea nu poate să ajungă până la tine”, (SURSA: “Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan)”, Editura Junimea, Iaşi, 1986).   7. Solul lui Matias, cruţat de la moarte “Altă dată a venit la dânsul un sol de la Mateiaş, craiul unguresc. Solul era boier mare şi de neam din Polonia. Draculea i-a poruncit să stea cu el la masă în mijlocul leşurilor acelora. Şi în faţa lui era o ţeavă foarte groasă şi înaltă, aurită toată. Şi Draculea a întrebat pe sol: „Spune-mi de ce am făcut ţeapă aceasta aşa?”. Iar solul acela s-a temut foarte tare şi i-a zis: „Stăpâne, pare-mi-se că vreun boier mare a greşit înaintea ta şi vrei să-i faci o moarte mai cu cinste decât altora”. Draculea zise: „Drept ai grăit. Ţie ţi-am făcut această ţeapă”. Solul răspunse: „Stăpâne, dacă voi fi săvârşit ceva vrednic de moarte, fă ceea ce vrei, pentru că tu eşti un judecător drept şi nu eşti tu vinovat de moartea mea, ci eu singur”. Draculea a izbucnit în râs şi a zis: „Dacă nu mi-ai fi răspuns aşa, cu adevărat ai fi fost în ţeapa asta”. Şi l-a cinstit foarte mult, umplându-l de daruri i-a dat drumul, zicând: „Tu într-adevăr poţi să umbli în solie de la stăpânitorii cei mari, la alţi stăpânitori mari, pentru că eşti învăţat de stăpânitorul tău cum să vorbeşti cu stăpânitorii cei mari. Alţii însă să nu îndrăznească, ci mai întâi vor fi învăţaţi cum să stea de vorba cu stăpânitorii cei mari”. (SURSA: “Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan)”, Editura Junimea, Iaşi, 1986).     8. Ţeapa aurită pentru soli “Astfel de obicei avea Draculea: Ori de unde venea la el un sol, de la împărat, sau de la rege şi nu era îmbrăcat în chip ales şi nu ştia ce să răspundă la întrebările lui sucite, îl punea în ţeapă zicându-i: „Nu sunt eu vinovat de moartea ta, ci sau stăpânul tău, sau tu însuţi. Mie să nu-mi spui nimic rău. Dacă stăpânul tău, ştiindu-te cu minte puţină şi neînvăţat, te-a trimis la mine, la un stăpânitor înţelept, atunci stăpânul tău te-a omorât; iar dacă cumva ai îndrăznit tu însuţi să vii, nefiind învăţat, atunci tu însuţi te-ai omorat”. Unui astfel de sol îi făcea o ţeapă înaltă şi aurită toată şi îl punea în ea. Iar stăpânului îi scria aceste cuvinte prin alţi oameni: „Să nu mai trimită la un stăpân prea înţelept în solie pe un om puţin la minte şi neînvăţat”. (SURSA: Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan), volum publicat de Editura Junimea, Iaşi, 1986)     9. A ucis un hoţ care i-a intrat în curte “Când regele l-a scos din temniţă şi l-a dus la Budin şi i-a dat o casă în Pesta în faţa Budinului şi pe când încă nu fusese la rege, s-a întâmplat unui răufăcător să fugă în curtea lui şi să se salveze. Dar au venit următorii şi au început să-l caute şi l-au găsit. Draculea însă s-a sculat şi a luat sabia sa şi a sărit din casă şi a tăiat capul pristavului aceluia, care ţinea pe răufăcător şi a dat drumul răufăcătorului. Ceilalţi însă au fugit şi s-au dus la birău şi i-au spus cele întâmplate. Iar birăul cu toţi posadnicii s-a dus la rege ca să se plângă împotriva lui Draculea. Regele a trimis la el să-l întrebe: „De ce ai făcut un astfel de rău?”. Dar Draculea a răspuns astfel: „Nu am făcut nici un fel de rău, ci el singur s-a omorât. Oricine va pieri aşa, dacă va năvăli în casa unui mare stăpânitor. Dacă acel birău ar fi venit la mine şi mi s-ar fi înfăţişat şi eu aş fi găsit în casa mea pe acel răufăcător, sau l-aş fi predate, sau l-aş fi iertat de la moarte”. I-au spus aceasta regelui. Regele a început să râdă şi să se mire din inimă de dânsul”. (SURSA: Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan), volum publicat de Editura Junimea, Iaşi, 1986)     10. A murit pentru că s-a deghizat în turc “Sfârşitul lui a fost astfel: Trăia în Ţara Muntenească şi au venit asupra ţării lui turcii şi au început să jefuiască. El i-a atacat şi turcii au început să fugă. Oastea lui Draculea a început să-i taie fără milă şi i-a gonit. Iar Draculea de bucurie s-a suit pe un deal să vadă cum taie pe turci. S-a rupt astfel de oastea celor apropiaţi lui, s-a travestit ca turc şi l-a lovit unul cu lancea. El, văzând că este omorât de către ai săi, îndată a ucis cu sabia sa pe cinci dintre ucigaşii săi. Pe el însă l-au străpuns cu multe suliţe şi astfel a fost omorât”. (SURSA: Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan), volum publicat de Editura Junimea, Iaşi, 1986). Despre autorul povestirilor slave nu au rămas alte informaţii în afara numelui. Efronim a prezentat 19 relatări, cele mai multe fiind anecdote, despre viaţa voievodului. Cel mai vechi manuscris al povestirilor slave datează din 1490 şi provine de la mănăstirea rusă Chirilo Belozersc, potrivit cercetătorului Ştefan Andreescu, autor al volumului „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric”, publicat de Editura Enciclopedică. „În ochii celor ce au redactat evenimentele întâmplate, Vlad Ţepeş apare ca un personaj dornic de a instaura dreptatea absolută prin pedepsele capitale, în special trasul în ţeapă. Acesta nu face distincţie între români şi străini atunci când simte nevoia de a-şi impune punctul său de vedere faţă de anumite norme de conduită morală. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, istoricul rus Nikolai Karamzin era de părere că aceste poveşti ar putea fi considerate drept roman istoric, iar Vlad Ţepeş ar fi un personaj de-a dreptul mitic, similar luptătorilor pentru dreptate din operele literare ale momentului”, se arată în Cartea cronicilor (texte antologate şi commentate de Elvira Sorohan), volum publicat de Editura Junimea (Iaşi, 1986). adevarul.ro   Femeia lenesa Dracula a observat pe camp un taran ce purta o vesta prea scurta, asa ca l-a chemat si s-a interesat daca avea o sotie. Omul a raspuns afirmativ. Ajuns la curte a dat ordin sa fie adusa in fata sa femeia si a intrebat-o cum isi petrece zilele. Femeia i-a raspuns ca spala, gateste si tese. Tepes i-a aratat vesta sotului si a cerut sa fie trasa in teapa deoarece este si lenesa si mincinoasa. Cu toate ca taranul a protestat spunand ca este multumit de sotia sa, aceasta din urma a fost ucisa. Vlad i-a dat o alta fata de sotie si a avertizat-o ca va avea aceeasi soarta cu prima daca nu munceste cum se cuvine.   Cana de aur Vlad era cunoscut in general drept un conducator neinfricat, dar onest. Se spune ca era atat de sigur ca nici un hot nu ar fi indraznit sa-l infrunte stiind modul brutal in care ar fi fost pedepsit, incat a pus o cana de aur la fantana din centrul pietei din Targoviste. Cana nu a fost niciodata furata, ramanand in locul unde a fost pusa de Vlad pe toata perioada domniei sale. Exista variante conform carora mai multe astfel de cani au fost puse si la fantanile din afara oraselor, unde oamenii se opreau cel mai adesea din drumul lor. Nici acestea nu au fost vreodata furate cat timp a domnit Dracula!     Turbanele turcesti Se presupune ca de-a lungul razboiului dintre Vlad si turci, acestia din urma au incercat de mai multe ori sa ajunga la un compromis care sa duca la incetarea luptelor. De aceea au fost trimisi mai multi emisari pentru a trata cu Vlad. Dar cand au primit audienta la el, nu si-au scos acoparamintele de pe cap – asa cum era obiceiul in prezenta regelui Valahiei. Vlad a fost furios, dar in loc sa-i traga in teapa, a dat ordin sa le fie fixate turbanele pe cap cu cuie, nemaiputand sa si le scoata.     Amanta Vlad tinea o amanta pe una dintre strazile laturalnice ale Targovistei, iar femeia era innebunita de dragoste; ar fi facut orice pentru el. Intr-o zi printul a venit la ea abatut si demoralizat, iar pentru a incerca sa-l inveseleasca, femeia l-a mintit ca este insarcinata cu copilul lui – desi stia cat de mult il deranja sa fie mintit. Vlad a avertizat-o ca nu trebuie glumit cu un lucru asa de serios, dar ea s-a incapatanat in afirmatia sa. Domnitorul a cerut apoi sa fie consultata de moasele cele mai pricepute din cetate, pentru a vedea daca este adevarat ca urma sa fie tata. Cand a aflat ca nu va avea un mostenitor a fost atat de furios incat a spintecat-o pe femeie de la vintre pana sub sani si a lasat-o sa moara lent, in chinuri, expusa in centrul capitalei pentru a ilustra ce patesc mincinosii.     Vanzatorul strain Un negustor din Ungaria vizita capitala (Targoviste), iar Vlad i-a ordonat sa-si lase vagonul cu aur in mijlocul strazii intr-o noapte, neincuiat si nepazit, pentru a demonstra ca poporul sau nu o sa fure din monede. Cu toate acestea, dimineata au lipsit 160 de bucati dintr-un sac. Vlad i-a spus negustorului: -Mergi acum, iar la noapte vei avea aurul inapoi. A dat ordin ca trupele sale sa rascoleasca orasul in cautarea hotului si a adaugat ca daca nu va fi gasit o sa se ocupe personal de problema si o sa distruga orasul. Dracula a pus atunci aurul el insusi in vagor, din vistieria personala, adaugand un florint la suma initiala numarata de negustor. A doua zi, omul a fost surprins sa descopere acest lucru si s-a prezentat in fata lui Vlad sa-i spuna ce a descoperit in acea dimineata. Pana la acea ora, domnitorului ii fusese deja adus hotul si daduse ordin sa fie tras in teapa. Dracula i-a raspuns oaspetelui sau: -Mergi in pace acum, caci daca nu mi-ai fi spus de acea bucata de aur in plus, te-as fi tras in teapa alaturi de hotul ce te-a pagubit.     Arderea celor nenorocosi Tepes s-a infuriat cu privire la cresterea numarului de invalizi, cersetori si trisori in regatul sau, fiind obsedat de ideea egalitatii. Toti trebuiau sa munceasca in egala masura, doar copiii fiind intretinuti. A organizat o masa imbelsugata intr-una din cele mai mari sali din Targoviste, sub pretextul ca nu doreste ca cineva sa flamanzeasca in timpul domniei sale. Oamenii au mancat si au baut toata noaptea, iar in cele din urma Vlad s-a infatisat el insusi inantea lor, intrebandu-i daca mai doresc ceva: -Doriti sa fiti lipsiti de griji si nevoi? Pacaliti de aceasta intrebare, marea majoritate s-a ridicat in picioare si a raspuns ca asta doreste. Sala a fost incuiata si i s-a dat foc, iar nimeni nu a supravietuit. Vlad s-a justificat spunand ca a facut acest lucru pentru ca nimeni sa nu mai fie obligat sa le poarte de grija, din moment ce alegeau sa nu-si poarte singuri.     Masa cu domnitorul In 1459, de ziua sfantului Bartolomeu, Vlad a adus 30.000 de negustori din cetatea Brasov pentru a fi trasi in teapa, ei fiind gasiti vinovati de diverse fapte (sprijinire a turcilor mai ales) Pentru a se putea bucura cum se cuvine de eveniment, a poruncit sa i se aseze masa in vecinatatea locului unde avea loc executia si a invitat cativa boieri sa i se alature. In timpul mesei a observat ca unul dintre ei isi tinea nasul pentru a evita mirosul provenit de la corpurile din jur si de la proaspetele cadavre intrate in putrefactie. Vlad l-a tras el insusi in teapa, mai sus decat pe ceilalti, pentru a nu simti mirosul ce-i era neplacut!     Calugarii Exista mai multe variante pentru aceasta poveste; una nemteasca si una ruseasca Doi calugari l-au vizitat pe Vlad la palat, iar acesta din urma a vrut sa vada care le sunt reactiile cu privire la faptul ca tragea victimele de razboi in teapa, dupa ce locotenentii sai ii torturau pentru a-i face sa tradeze strategiile si planurile taberelor sultanului. I-a condus mai intai prin temnita, apoi in curtea unde erau expuse cadavrele in diverse stadii de descompunere, pe langa muribunzii ce agonizau. Cand le-a cerut opiniile, unul dintre calugari i-a raspuns: – Ai fost ales de Dumnezeu pentru a pedepsi pe raufacatori! Celalalt calugar a fost ingrozit de cele vazute si l-a condamnat pe domnitor pentru actiunile sale. Conform variantei germane, Vlad l-ar fi tras in teapa pe cel de-al doilea calugar si l-ar fi rasplatit pe primul, dar varianta ruseasca sustine contrariul; Vlad l-ar fi pedepsit pe primul pentru ca nu a fost onest si l-ar fi felicitat pe cel de-al doilea pentru ca a avut curajul sa se exprima in fata sa urmandu-si inima, nu interesele personale. vampiresrealm.wordpress.com