Legende populare povestite pe scurt

Legenda istorică – Condeiele lui Vodă , Legenda Vrâncioaiei   Analiza textelor epice cu ajutorul lecturilor explicativă, comprehensivă şi interpretativă, trebuie să pună în valoare resursele educative cognitive, estetice şi morale ale textelor, prin strategii care solicită în mare măsură resorturile afective. Prin intermediul acestor texte în clase II-IV, elevii se întâlnesc cu cele mai semnificative momente din istoria popoului român, cunosc fapte de vitejie ale înaintaşilor, figuri de eroi ai poporului român.   Citirea textelor cu conţinut istoric determină familiarizare cu şi formarea unor reprezentări cât mai corecte cu privire la unele noţiuni istorice, cum sunt cele privitoare la cronologie (epocă, perioadă, mileniu, secol) sau referitoare la viaţa economică (muncă, îndeletniciri, unelete) sau cu privire la organizarea socio-politică (clasă socială, formă de stat, război // pace, dreptate // nedreptate, exploatare // libertate, suveranitate // suzeranitate). Acest gen de texte urmăreşte prin accesibilizarea mesajelor / ideilor lor să cultive sentimente / atitudini-valoare, în special patriotismul, manifestat sub forma mândriei de a fi român, a curajului de a lua decizii şi a dorinţei de a fi bun, drept, moral.   E important să avem în vedere că sentimentele nu se învaţă aşa cum se însuşesc noţiunile ştiinţifice, ci sentimentele se trăiesc. A trăi sentimentele declanşate prin forţa evocatoare a faptelor de eroism înseamnă, în primul rând, a înţelege semnificaţia / sensul acestor fapte, precum şi limbajul specific, folosit în aceste texte.   Textele cu conţinut istoric sunt destul de numeroase în manualele de limba română pentru clasele a II-a – a IV-a, unele dintre ele înfăţişând fapte istorice prin intermediul legendei sau al altor creaţii literare, ca de exemplu al poemului eroic sau al povestirilor / al schiţelor, cum am mai arătat, iar altele se apropie prin conţinutul şi forma de prezentare de textele întâlnite în manualele de istorie, prezentând personalităţi istorice – cum ar fi Nicolae Bălcescu, după Ioan Ghica, Alexandru Ioan Cuza, de Victor Eftimiu – putând fi incluse şi la tema personalităţi, exemple, modele, alături de Ştefan Luchian, Grigore Alexandrescu, Henri Coandă, Tudor Vladimirescu, Victor Babeş şi alţii.   Indiferent de deosebirile sub care apar, textele istorice înfăţişează date, fapte, fenomene sociale care nu pot fi prezentate pe calea intuiţiei directe. În cuprinsul lor se întâlnesc o serie de termeni şi denumiri noi pentru elevi, care redau culoarea epocii respective. Limbajul unor texte aru un caracter specific, aşadar este evident că înţelegerea lor creează elevilor anumite dificultăţi comparativ cu alte categorii de texte.   O categorie aparte a textelor o constituie legendele istorice. Explicând geneza unui lucru, a unul fenomen, caracterul aparte al unui eveniment istoric, legendele apelează de obicei la elemente fantastice. Datorită acestor caracteristici, precum şi al unui limbaj specific mai greoi, legendele istorice prezintă unele dificultăţi în înţelegerea lor. Dificultăţile nu apar atât în înţelegerea faptelor, cât mai ales în ceea ce priveşte înţelegerea semnificaţiilor acestor fapte. Dacă s-ar parcurge ca un text oarecare, ar fi periclitat sau estompate tocmai valenţele afective ale faptelor neobişnuite, ceea ce ar constitui o pierdere irecuperabilă.   Faptele de legendă, oricât de mult ar impresiona, se pot uita în cele din urmă; semnificaţia lor, înţeleasă însă corect, îşi va pune amprenta pe întregul comportament al elevilor. De aceea în abordarea acestor categorii de texte, întâlnite încă din clasa a II-a, se cere un mod de analiză care din prima oră / lectură explicativă să asigure nu numai înţelegerea evenimentelor şi a faptelor de legendă, cât mai ales semnificaţia acestora în scopul valorificării lor sub raport educativ. În acest sens, în afara povestirii învăţătorului, caldă, nuanţată, expresivă, cu o intonaţie adecvată, cu pauzele şi gesturile cele mai potrivite, care să emoţioneze şi să menţină atenţia elevilor, o importanţă deosebită o au întrebările mai mult retorice în prima oră, care să focalizeze atenţia asupra mesajului, să îi pregătească psihologic pe elevi, astfel încât în ultima lectură , interpretativă, după ce vor fi înţeles conţinutul, să poată realiza transferul de la personaj la propria lor identitate de la trecut la prezent.   Astfel întrebările extratextuale, deschise, interpretative vor avea acest rol de mobilizare afectivă, psihologică, de pregătire a accesului spre sensurile alegoric, anagogic, mistic, care nu sunt accesibile decât prin iniţiere, aşadar nu trebuie amânate până la ultima lectură, ci trebuie pregătite treptat pe parcursul celor cel puţin trei relecturi.   Legendele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor noştri populari, ci şi o bogăţie de valori morale exprimate într-o limbă simplă şi expresivă. Istoria naţională povestită de poporul însuşi, în legendele sale, are căldura faptului trăit, la care naratorul participă sufleteşte.   Legendele istorice relevă, în formă concisă şi sobră, având mărcile stilului oral, faptele oştenilor români şi ale domnitorilor care au pătruns în conştiinţa şi tradiţia poporului, ca simboluri ale demnităţii naţionale (Negru-Vodă, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul).   În asemenea legende, personajele sunt realizate la interferenţa dintre realitate şi mit. Domnitorii ţărilor române se bizuie pe virtuţile oştenilor: credinţa, inteligenţa, vitejia. Patriotismul voievozilor români, ca şi al oştenilor, este o însuşire firească, sensul existenţei lor fiind slujirea intereselor neamului.   Legenda populară Condeiele lui Vodă înfăţişează cu concizie şi simplitate un fapt istoric semnificativ: politica de prietenie a lui Mircea cel Bătrân cu ţările vecine (aici Lehia) şi pregătirea ţăranilor pentru apărarea ţării împotriva duşmanilor vremelnici. Subiectul creaţiei este simplu, expoziţiunea şi intriga sunt dispuse circular.   Trăsăturile personajelor se desprind din selecţia şi acumularea unor fapte şi situaţii suggestive, evocate prin naraţiune şi dialog. Prin câteva notaţii narative şi mai ales printr-o scenă dialogată, se pune accent pe semnificaţia drumului lui Mircea, de la Târgovişte “spre ţara Leahului”, “ca să facă legătură cu craiul, asupra ameninţării duşmane”.   De exemplu în Legenda Vrâncioaiei se vor putea pune următoarele întrebări intratextuale sau comprehensive (închise – cu un singur răspuns găsit în text) // extratextuale sau interpretative (deschise – de tipul da, nu sau cu mai multe variante de răspuns), care vor putea fi extrapolate şi la alte texte: Intratextuale sau comprehensive / un răspuns în text Extratextuale sau interpretative/ mai multe răspunsuri subiective • Cine sunt personajele din legendă? • Când se petrece acţiunea? • Unde stătea bătrâna? • Ce semnificaţie are faptul că baba era vădană? (singurătate, tristeţe, bătrâneţe etc.) • Ce valenţe dă acest detaliu gestului ei de a-şi dărui feciorii domnitorului pentru luptă? (eroice, de curaj, patriotism,sacrificiu personal, cu riscul de a rămâne singură de tot etc.) • Dar faptul că feciorii erau şapte? (ca-n basme, aveau atribute de personaje supranaturale, viteji, FeţiFrumoşi etc.) • Credeţi că întâmplător nu există o dată clară, un an, ci adverbul nedeterminării odată? (timp mitic, fabulos, • În ce moment al zilei se petrece acţiunea? • Cum îşi iubea bătrâna feciorii? – posibil oricând, chiar se poate repeta şi azi o situaţie similară ş.a.) • Are vreo legătură acest timp şi detaliile de mai sus cu legenda ca specia literară căreia i se încadrează lectura? (există asemănări între legendă şi basm, elemente supranaturale, nedeterminarea trimite la vremurile începuturilor, de întemeiere, explicare a originii unor fenomene, plante etc.) • De ce credeţi că stătea pe prispă? • Ce semnificaţie daţi prispei – din punctul de vedere al construcţiei caselor de ţară (pridvor, hol, culoar, coridor etc.); – din punctul de vedere al locuitorilor de atunci (spaţiu de trecere, de odihnă, contemplaţie a lumii în amurg, după terminarea treburilor, deschidere spre lume, exterior, Dumnezeu); – din punctul vostru de vedere, al cititorului de azi (spaţiutimp de reflecţie, meditaţie, odihnă activă, admiraţie a frumuseţii lumii, proiecţie a ta în viitor etc.). • De ce către un amurg de seată se petrece acţiunea? (se terminase cu treaba multă, e momentul când toată lumea se odihneşte la ţară, altcândva nu aveau timp de treburi); • Ce mai poate semnifica acest moment pentru personajul nostru, bătrâna? (amurgul vieţii, bătrâneţea, apropierea morţii, a sfârşitului etc.); • dar pentru feciorii ei tineri şi voinici? ( un timp al aventurii, un timp misterios, de ieşire din limitele înguste ale casei şi intrare în lume, un timp al iniţierii în lumea bărbaţilor etc.). • Ce credeţi că însemna pentru bătrână expresia ca lumina ochilor? (ca viaţa, ca soarele, ca ceea ce am mai drag, mai de preţ pe lume etc.);Voi ce sau pe cine iubiţi aşa?; Pe voi cine credeţi că vă iubeşte aşa? ș.a   Alte metode şi procedee de prelucrare a mesajului textelor istorice – harta personajelor, reţeaua personajelor, discuţii-reţea ş.a – se găsesc prelucrate în cursul de didactica specialităţii.   Esenţa metodei constă în ideea că, deşi nu sunt deosebit de simbolice, aproape toate operele literare ne fac să ne gândim la probleme din viaţa personală, ca şi la probleme general umane. O modalitate simplă de explorare a sensurilor imaginilor şi a simbolurilor dintr-o creaţie literară este să le putem elevilor următoarele trei întrebări:   • Ce înseamnă simbolul / imaginea luptei în povestire? În lecţia Cântecul lui Mihai Viteazul, de exemplu, sau Lupta de la Vaslui de Mihail Sadoveanu, lupta reprezintă tabloul principal al descrierii sau momentul principal al povestirii.   • Ce reprezintă simbolul / imaginea luptei în viaţa mea? Lupta de la Vaslui condusă de Ştefan cel Mare sau cea de la Călugăreni în care a ieşit victorios Mihai Viteazul reprezintă două dintre multele bătălii duse pentru eliberarea ţării şi a poporului român. Aceste lupte pot fi dintr-un anumit punct de vedere hotărâtoare pentru destinul şi viitorul chiar al nostru. Dacă aceşti eroi n-ar fi existat, poate că noi n-am fi azi aici, cu siguranţă altul ar fi fost cursul destinului nostru.   • Ce semnificaţie are lupta / războiul pentru condiţia umană în genere? În lume au existat şi există şi acum conflicte diverse. De curând au fost războaie în Serbia, Afganistan, Irak etc. Oamenii din lumea întreagă ar trebui să riposteze împotriva războaielor într-o zi, la aceeaşi oră şi atunci poate mai marii vremii îi vor auzi şi vor face eforturi ca să rezolve pe calea dialogului, a tratativelor eventualele conflicte. Ororile, jertfele, pagubele pe care le-au provocat războaiele secole de-a rândul s-au dovedit a fi inutile, aducătoare de spaimă, nelinişte, teroare, fără sens, şi mai ales dezumanizante, ne-au înstrăinat unii de alţii.   Aşa cum ne amintesc de întâmplări din propria noastră viaţă, o operă literară se poate corela cu altele pe aceeaşi temă. Elevii înţeleg mai mult din ceea ce citesc dacă şi-au cultivat capacitatea de a sesiza intertextualitatea, capacitatea de a se gândi la mai multe texte simultan în timp ce explorează o anumită problemă / temă literară.

Zeul Thoth a fost una din figurile centrale in mitologia egipteana din care s-au inspirat ocultistii de-a lungul secolelor. Divinitate importanta in panteonul egiptean, Thoth a fost identificat de greci ca fiind zeul lo Hermes, pentru ca mai tarziu prin combinarea trasaturilor acestor doua divinitati sa apara alt personaj pe numele sau Hermes Trismegistus, adica, “de trei ori nascutul”. El a fost considerat parintele magiei moderne, sdar si un mare profet, intelept si un scriitor prolific al acelor vremuri iar in secolele urmatoare avea sa exercite o puternica influenta asupra ocultismului, alchimiei si magiei. In ceea ce-l priveste pe Thoth, acesta era zeul scrib egiptean si inventatorul scrierii si al legii. A fost zeul timpului, matematicii si al astronomiei, precum, si stapanul magiei. Cunoscut pentru abilitatea si siretenia sa apare infatisat adesea cu cap de pasare ibis, purtand o tablita pe care isi nota greutatea sufletelor din asa-numita “sala a judecatii”, peste care prezida Osiris, zeul lumii de apoi. El era, asadar, “mediatorul” intre divinitati si mesager al zeilor, prin aceasta trasatura avea sa fie identificat ca Hermes de catre greci si Mercur la romani. Hermes Trimegistus avea sa se nasca din amestecul dintre un zeu egiptean si un zeu grec, la care s-a adaugat un alt component neasteptat, iudaismul timpuriu. Unii savanti sustin ca existenta unei legaturi intre Thoth, Hermes si Enoh, profetul din Vechiul Testament si aceasta ar explica periaoda indelungata pe care israelitii au petrecut-o in captivitate in Egipt (informatie considerata reala de catre istorici). In Facerea se relateaza ca Eboh ar fi trait 365 de ani iar moartea sa era descrisa astfel : ” Si a placut Enoh lui Dumnezeu si apoi nu s-a mai aflat, pentru ca l-a mutat Dumnezeu”. Enoh era considerat faptuitorul dorintelor lui Dumnezeu, mesagerul lui si inventatorul matematicii, astronomiei si al scrierii, calitati pe care le imparte cu Thoth si Hermes. Observam ca intre credinta iudeo-crestina si traditiile “pagane’ nu e o diferenta prea mare pe cat am putea crede. Aceasta legatura va deveni in timp, sursa de inspiratie pentru numeroase societati secrete si cercuri oculte. Hermes Trimegistus era privit de catre antici dar si de adeptii sai de mai tarziu drept Constiinta sau Mintea Universala. El a lasat o mostenire palpabila, fiind autorul mai multor carti si a o serie de texte cunoscute sub denumirea Hermetica, in care trateza teme de filozofie, misticism si gnosticism, facand numeroase referiri la magie si alchimie. Aceaste teme au fost scrise pe papirus in greaca, se crede ca prin jurul secolelor I si III d.Hr., sintetizand conceptiile lumii “pagane” din acea perioada, cu precadere cultura orasului egiptean Alexandria, puternic influentata de gandirea greaca. Se crede ca aceste texte sunt copii ale unor parti dintr-o opera mult mai vasta care nu e rezistat in totalitate trecerii timpului. Aceste copii cuprind un mozaic de idei care reflecta teme pagane ale epocii, alcatuind un fel de biblie a paganismului si magiei, asa cum Noul si Vechiul Testament reprezinta chintesenta gandirii iudaice si crestine a acelor vremuri. Manly P.Hall in cartea sa publicata in 1928, “Invataturile magice ale tuturor timpurilor” a remarcat ca acets texte si implicit autorul lor nu au fost primite cu ostilitate la inceputurile crestinismului iar unii dintre Parintii Bisericii au declarat ca Hermes dadea semne de inteligenta si ca daca s-ar fi nascut intr-o epoca mai luminata ar fi devenit un mare om. Clement Alexandrinul a fost unul din primii invatatori si scriitori crestini, fiind principala noasta sursa de legatura cu Hermes Trimegistus a sustinut ca opera acestuia cuprindea 42 de carti dintre care 36, contineau “intreaga filozofie a egiptenilor” Exista pareri ca multe din textele lui Hermes au fost ascunse in desert intr-un loc stiut de o mana de initiati, fapt care a nascut de-a lungul vremii nenumarate speculatii. rezumat dupa cartea “Istoria societatilor secrete” de Michael Streeter

Fata din dafin poveste populară Dați-mi ascultare să vă spun povestea celei mai dulci şi mai dalbe dintre fete, cu numele de Dafina.A fost odată, cine ştie în ce veac, o domniţă, care simţea o arzătoare dorinţă să aibă şi ea o fetiţă. Cum nu-i fusese dată bucuria aceasta, ea plângea şi se jăluia toată ziua şi toată noaptea: — Doamne, de aş avea o fetiţă, şi de n-ar fi altceva, să fie măcar o foaie de dafin. Într-o zi, cum sta supărată, suflarea vântului îi aduse peste fereastră o frunză de dafin. Frunza asta, ca prin minune, se mişca singură şi umbla prin casă ca un om. Dar domniţa nu luă seama şi la măturat foaia fu culeasă şi aruncată la gunoi. Dusă cu gunoiul în margine de cetate, o zburături vântul şi o purtă în pădure, într-o poiană: înflorită, în acea poiană crescu şi se învoltă Dafina, ca o floare gingaşă şi miresmată, şi răspândea balsamul ei fermecător în toată împrejurimea. După mai multă vreme, nimeri într-acolo voinicul-voinicilor, care venea să vâneze. Zorise o bună bucată de drum, până ce pe la amiazi se apropie de poiana unde petrecea însorindu-se Dafina. Cum o văzu, fermecat ca de o vedenie, a strigat, minunându-se : — Aici se poate trăi ca în rai ! Un rai de frumuseţe şi desfătare a sufletului meu ! Aşeză numaidecât cortul şi ceru bucătarului să-i întindă masa sub umbra răcoritoare a dafinului. Până să fie gata ospăţul cu toate bunurile împărăteşti, el cutreieră pădurea după vânat. Bucătarul, obosit de grija prânzului, în aşteptare, se tolăni pe dungă şi adormi buştean. Atunci se auzi un viers din dafin : „Deschide-te, dafine, să zbor afară, ca fluturşul de uşoară”. Şi dafinul se deschise şi din tulpina lui, ce să vezi ? Răsări Dafina dalbă cu surâsul pe buze. Repejor, în vârful picioarelor, alergă la masa pregătită şi scutură cu mânuţa sa frunza de dafin în bucate. Apoi, repejor, la copacul ei pieri sub scoarţă. Veni voinicul, se aşeză la masă şi vru să îmbuce. Dar mâncarea nu o putu pune în gură de atâta iuţeală. — Măi bucătare, făcu el, unde ţi-a fost mintea când mi-ai presărat mirodeniile în mâncare ? Bucătarul ce să mai zică? Sărmanul de el se ştia fără vină. Se ruşina şi tăcu. Cum îndrăgi locurile acelea, vânătorul mai întârzie o zi. Bucătarul cumpănea gustul bucatelor şi le potrivea ca să nu dea greş. După ce le bucătari bine, gândi în sine : „Acum pot în toată liniştea să trag un pui de somn, că de când eu bucătăresc, n-am mai gătit o mâncare aşa de grozavă”. Zis şi făcut. Se culcă fără grijă. Dafina iar glăsui : „Deschide-te, dafine, să zbor afară,ca fluturaşul de uşoară”. Şi tot ca mai înainte, fata trânti foaia de dafin în bucate. Când veni flăcăul de la vânătoare, găsi pe bucătar cufundat în somn, sforăind. Îl clinti din loc şi-l sculă : — Ce trăsnaie ţi-a venit să torni atâtea mirodenii ? Nu vezi că mâncarea e foc de iute ? — Cum aşa ? Asta nu mi s-a întâmplat în viaţa mea ! — Gustă să vezi ce otravă e ! Când dădu să guste, bucătarul scuipă din gură şi zise : — De bună seamă ăsta e un loc fermecat sau necurat. Hai s-o ştergem iute de aici, unde şi-a băgat dracul codiţa. Numai el putea să vină şi să azvârle pipărătură în fiertură, pe când eu dormeam. — De ce, omule, stai adormit şi nu ai grijă la gătit ? se răsti voincul-voinicilor. — Iartă-mă şi nu te supăra, că om sunt şi eu şi pot greşi ! Flăcăul rămase şi în ziua aceea nemâncat ca lumea, săturat numai cu pâine goală. Dimineaţa, când se trezi, grăi bucătarului : — Astăzi veghez eu la mâncare şi tu mergi la vânătoare. Poate aflu ce se întâmplă aici. Şi aşa a făcut. Bucătarul aruncă puşca pe umăr, deşi nu era deprins s-o poarte şi înainta spre pădure, iar vânătorul se apucă de bucătărit, măcar că nu ştia cum să umble cu polonicul. Dar lui îi ardea să afle ce vietate, ce jivină sau gânganie vine tiptil, de-i otrăveşte bucatele. Se stârci după o tufă de jnepeni şi pândi. Pe la prânz hop şi Dafina : „Deschide-te, dafine, să zbor afară, ca fluturaşul de uşoară”. Dafinul se deschise şi Dafina se desprinse din copac. Roti ochii în jur, să vadă dacă n-o adulmecă cineva, dar nu zări ţipenie de om. Şi parcă dusă în zbor, zvârli doi pumni de frunză în mâncare. Dar când fugi spre copac, flăcăul sosi din urmă, o cuprinse blajin spre a nu o înspulbera de firavă ce era şi o sărută. Apoi Dafina, îmbujorată, căută a se încopăci, dar tulpina se închise şi zise : „Pentru fată sărutată dafinul se strânge ; Afina, Dafina, în zadar mai plânge”. Dafina iar se rugă dragului dafin spre a se cuibări în culcuşul ei, dar dafinul tot inimă înlemnită : nu vru să-i deschidă. Feciorul îi şterse ochii înlăcrimaţi cu năframa-i de mătasă, o netezi uşor pe frunte şi o învălui cu tot farmecul veseliei şi drăgălăşiei sale tinereşti. Zilele albe ce le-au trăit împreună s-ar fi prelungit, dacă fericitul călător în raiul trecător nu şi-ar fi amintit că trebuie să se înapoieze acasă. Dar inima i se strângea grozav, că nu-i venea să se despartă de iubita în cale-i răsărită. Nu îndrăznea să-i spună că părinţii săi îl logodiseră de copil şi că acasă îl aştepta logodnica. Se zbătea bătut de gânduri de ruşine faţă de părinţi, din dragoste pentru ei ca şi pentru Dafina. Într-o zi, umblând pe pajiştea frumoasă, el se sili să-i culeagă flori de tot felul, şi albe, şi roşii, galbene şi albastre, vineţii şi verzui, şi mai mari şi mai mărunte şi i le înmănunche în poală. Şi Dafina prinse a se alinta cu ele, a le înviora stropindu-le cu apă şi a se pierde de drag în tovărăşia lor ; le săruta şi le sorbea mireasma, până ce ameţită şi fericită adormi între floricele.   Ajutat de bucătar, vânătorul desfăcu şi ridică cortul şi plecă, după ce mai întâi îl puse să îngroape vatra din pădure, pentru ca atunci când se va trezi Dafina, să i se pară că totul a fost o nălucire de vis. Dormi ea cât dormi, dar când deschise ochii, se văzu biata de ea singură. Începu să suspine din adâncul sufletului şi să se jăluie : — Ce rău a fost voinicui-voinicilor, ce inimă împietrită a avut! Cum de s-a îndurat să-şi lase pustie pe Dafina lui ? Şi-i tot picurau lacrimi peste floricele, le înmănunchia la sânu-i, le strângea şi le cânta : „Florilor, dragilor mele, peste foi de ramurele, voi, surori de ale mele, nu ştiţi unde mi-e odorul după care duc eu dorul ?” Cu totul nemângâiată şi cu faţa înlăcrimată se întoarse la dafin, doinindu-i cu duioşie : „Dafine mult căutat, dafine mult lăudat, tu din nou desfă-te-n două, că pe Dafina o plouă”. Dar dafinul înlemnit nu se mai mlădia. . Şi se mistuia Dafina ca ceara, când ursitoarea ei trimise un pustnic la pajiştea cea frumoasă. Acesta, apropiindu-se, o întrebă : — De ce plângi, florioară ? — Cum să nu-mi plâng soart-amară ? Eu sunt Dafina-nflorită de-un voinic iubită şi de dânsul părăsită. Când îi auzi jalnica poveste, pustnicului i se făcu milă de ea. Numaidecât o îmbrăcă cu straie de ale lui, ca să nu fie cunoscută, şi o luă cu dânsul spre cetate, unde locuia voinicul-voinicilor. Nimeriră tocmai la nunta lui. Când lumea dimprejur văzu un pustnicel aşa de mărunţel, începură unul şi altul a râde de el. Prin acele locuri era datina ca la nuntă să cânte fiecare. După ce cântară toţi, veni şi rândul pustnicului. Dar el numai un cântec ştia : „Florilor, dragilor mele…” Iar voinicul asculta, lacrima-i pica şi aşa zicea : — Drag pustnicel, eu nu mă înşel, că-i şi al meu cântecel. Şi pustnicul se descoperi şi aruncă de pe el straiele negre şi rămase Dafina împăunată într-o rochie de flori de parcă era o minunăţie întrupată din poveste. Ai fi vrut să ai mii de ochi, să stai s-o tot priveşti. Voinicul-voinicilor se desprinse de la ai lui şi cuprinse cu drag pe Dafina, juruindu-i că, de aci înainte nimeni şi nimic pe lume nu-l va despărţi de mireasa ce-i fusese sortită după dorul sufletului său !

Legenda celor patru anotimpuri  In urma cu multa multa vreme intr-o poveste veche se spunea ca Dumnezeu care a zidit lumea, cerul si pamantul s-a gandit sa le dea un rost si fiicelor sale. Intr-o zi le chema la el si le intreba ce nume le-a dat el data trecuta. Fetele ii raspunsera pe rand ca se numeau Iarna, Toamna, Vara si Primavara. Privindu-le cu drag le spuse ca de acum incolo anul va fi impartit in patru parti egale si fiecare sora sa o ia cate o parte. Iarna s-a suparat si ii spuse cu indrazneala ca ea e sora mai mare si avand drepturile primului nascut i se cuvine o parte mai mare. Tatalui nu i-a placut indrazneala fiicei si hotari sa imparta lunile anului dupa firea fiecareia. Astfel ca Iarna fiind mai rea si imbufnata primi lunile cele mai reci, urate si posomorate. decembrie, ianuarie si februarie, Toamnei ii darui lunile cele mai bogate: septembrie, octombrie si noiembrie. Celor doua surori mai mici Vara si Primavara fiind cele mai bune si mai blande, mai cuminti si mai multumite de ce le-a dat tatal lor au primit cele mai frumoase luni. Vara a primit iunie, iulie si august iar Primavara martie, aprilie si mai. Si pentru s-au iubit atat de mult una pe cealalta Tatal lor a avut grija sa nu se observe schimbarea vremii intre cele doua anotimpuri ca sa se vada bunatatea lor. De unde provin numele lunilor de toamna ?    Septembrie – Rapciune  Romanii vorbeau la Roma si in timpul Imperiului Roman limba latina care s-a transformat aici in provincia Dacia, de la Carpati la Dunare, in limba romana. Dupa 2000 de ani limba romana pastreaza in vocabularul ei cuvinte latinesti. Numele popular “Rapciune” provine de la verbul latin “raptio”, “raptionis”, care inseamna a culege, a recolta, a smulge. In timp s-a ajuns la rapciune care e luna recoltarii, a culesului roadelor din livezi, din gradini de pe ogoare. Septembrie vine de la numeralul “septem” care inseamna sapte pentru ca in Roma antica de acum doua milenii septembrie era luna a saptea, prima din calendar fiind luna martie, nu ianuarie cum e astazi. Octombrie – Brumarel  Brumarel e numele popular al lunii Octombrie, cand incep a cadea brumele mici. Pe meleagurile noastre, Brumarel ofileste tot ce-i verde cu brumele-i pe care le coboara in noptile reci. Pasarile calatoare migreza in locuri mai calde. Batranii spuneau ca “daca pasarile zboara aproape de pamant, se asteapta o iarna devreme”. In aceasta luna incepe a sulfa din ce in ce mai des “Borila”, vantul rece de miaza-noapte. In creatia populara, Brumarel apare personificat in chipul unui flacau numai bun de insurat. Toamna dupa stransul si depozitatul recoltei vine vremea nuntilor.   Noiembrie – Brumar  Brumar sau Brumarul cel mare. Pana la infaptuirea calendarului iulian in anul 44 i.Hr. i s-a spus asa dupa numele lui Iuliu Cezar, conducatorul Imperiului Roman. Si Noiembrie era luna a-9-a, nu asa cum e astazi luna a 11-cea. Batranii aveau propriile lor date “meteorologice” legat de Brumar : – cand stelele par mai mici ca de obicei, va fi ger – daca tuna la inceputul lui noiembrie,toamna va fi lunga – daca asuda ferestrele, va fi ger – daca taraie pe langa casa ciocarlanii,degraba va fi frig De unde provin numele lunilor de iarna ?    Decembrie – Luna lui Andrei  Lunii Decembrie i s-a spus in mai multe feluri, ningau ca ningea mult, luna lui cojoc ca era frig, dar si luna lui Andrei pentru ca la inceputul iernii este pomenit Sf. Andrei despre care se stie ca a fost unul din apostolii lui Iisus Hristos care a primit prin tragere la sorti misiunea de a raspandi religia crestina in cele patru zari. La noi in folclor in seara de sfantul Andrei se leaga portile , usile caselor si a grajdurilor, se ung tatanele usilor cu usturoi si de asemenea oamenii mananca foarte mult usturoi in aceasta zi ca sa nu se apropie de ei si de casa lor duhurile necurate, mai ales strigorii si moroii (un fel de vampire). Tot in aceasta zi fetele isi ghiceau viitorul si ursitul cu ajutorul unei vraji.   Vorbe batranesti :  – mult omat iarna – multi snopi vara – iarna goala – traista usoara – zapada ingrasa pamantul – daca-i iarna grea, vara va fi calduroasa – fara iarna nici vara nu-i vara – daca viscoleste in indrea, vor roi albinele   Ianuarie – Gerar  Lunii Ianuarie i se spune la noi in popor gerar sau luna gerului, in alte parti, ghenarie, calendar. Stramosii nostri spuneau asa : “ Gerurile lui ghenar aduc paine in hambar” sau “ Daca iarna e geroasa, vom avea paine la masa” In schimb romanii vorbeau de luna lui Ianus, numele vechii lor divinitati care vine de la latinescul “ianua” = usa poarta. Ianus proteja portile, era zeul inceputul si sfarsitului fiind reprezentat de doua fete, cu una se uita inapoi si cu una inainte.   Februarie – Luna lui Faurar Numele popular este faur sau faurar si se spune ca ar fi luna fierarilor carora li se mai spune “fauri” sau “faurari”. Luna Februarie provine de la latinescul “februarius“= luna purificarii In mitologia romanilor Februs era zeul purificarii, protector al pastorilor si al turmelor.   Vorbe batranesti : – Ii frig de crapa ouale corbului – Ii ger de crapa lemnele in padure – Ii ger de crapa si pietrele – Ii frig de ingheata si cenusa in vatra – Fie iarna cat de rece numai faurar de-ar trece – Faurar cu frigul scoate din lazi covrigul   De unde provin numele lunilor de primavara ? Martie – Martisor Pe timpuri cu multe veacuri in urma, anul incepea primavara,odata cu reluarea muncilor agricole. Atentia oamenilor era indreptata spre zeul Marte care pana a deveni zeu al razboiului avea alta functie. La inceput era zeul agriculturii, protectorul vegetatiei si prima luna de primavara ii era inchinata. Numele lunii Martie s-a raspandit la mai multe popoare. Numele Martisor care este diminutive al lui Mart vorbeste despre dragostea noastra fata de aceasta luna frumoasa, cand natura se dezmorteste dupa frigul iernii. Prin traditie primele zece-douasprezece zile ale lunii martie considerate ca “zilele babelor”, “zilele babei dochia”, “zilele babei Marta”, “zilele Chirdosiei”. In aceasta perioada vremea este instabila de parca primavara ar veni dar nici iarna nu se lasa. Cand ninge in Martie spunem, adesea ca “baba dochia isi scutura cojoacele”. Legenda spune ca Dochia era o baba rea si artagoasa care avea o turma de oi si capre. Intr-o zi ii porunceste nurorii ei sa plece in padure sa-i aduca fragi, dar cand ii ceru aceasta avea un gand ascuns, cum ca nora ei daca va gasi un loc inverzit atunci ea o va urma cu turma sa la pascut. Nora pleca si dupa o buna bucata de drum dadu de o poienita unde ardea un rug si in jurul lui erau douasprezece oameni, lunile anului. Acestia au poftit-o sa ia loc langa ei sa le spuna de ce bantuia prin padure pe frigul acela. Aceasta le spuse si unul din oameni ii puse in cos niste carbuni incinsi si ii spuse sa ii duca soacrei sale. Femeii nu i-a venit sa creada ca in cosulet erau de fapt fragi si apoi aflase ca acela care-i ii pusese in cos era Martisor. Cand a vazut baba fragii isi trase pe ea toate cojoacele pe care le avea si a pornit cu turma ei spre poiana cu fragi si se lauda ca nu-i era frica de Martisor. Dar Martisor o auzi si se hotari s-o invete minte pe baba rea si artagoasa. O urmari si dadu cand cu ploaie cand cu ninsoare. Din cauza ploii i se ingreunara cojoacele si Dochia fu nevoita sa si le arunce unul cate unul. Cand l-a aruncat pe al doisprezecelea Martisor slobozi un ger si baba se prefacu in stana de gheata. Legenda e plina de invataminte pentru cei aroganti,nerabdatori si necumpatati. Aprilie – florar, prier Aprilie e denumita in popor o luna naravasa in sensul ca vine brusc vremea calda incat oamenii isi pun maieuri si sandale, pomii sunt plini de flori si deodata se intoarce frigul cu lapovita. De ce florar si prier ? Florar pentru ca pomii infloresc si “prier” de la prieste. O vechi proverb romanesc spune “ Prier, prieste dar si jupeste”, adica frigul care vine brusc dupa caldura ne deranjeaza. Aprilie mai provine si din latinescul “aprilis” care inseamna “a deschide” ( aperiere). Mai – frunzar, armiden Stramosii nostri ii ziceau frunzar pentru ca dupa un peisaj de iarna fara verdeata invadeaza peste tot vesmantul frunzelor. Armidenul e o sarbatoare veche care se desfasura in primele zile ale lunii Mai cand oamenii ieseau la iarba verde. Proverb vechi : “ – Mai e rai ! Ploaia din mai face malai ! Nu ploua-n mai n-avem malai !” De unde provin numele lunilor de vara ? Iunie – ciresar In aceasta luna se coc ciresele. Se spunea in batrani ca “ Cucul canta pana se coc ciresele, apoi mancand cu pofta din ele raguseste si nu mai poate canta cu-cu! De aceea pe la Sfantul Ilie cucul suparat ca nu mai are glas pleaca deodata spre alte tari”. Si din iulie pana-n aprilie nu mai auzim cum canta cucul. Iunie vine de la zeita Iunona care proteja campurile,granele si legumele. Iulie – luna lui Cuptor Numele acestei luni vine de la imparatul Iuliu Cezar care are meritul de a fi “tatal calendarului”. Calendarul Iulian a fost introdus in Roma antica printr-o lege speciala, iar dupa moartea Lui Cezar romanii au hotarat sa denumeasca luna in care s-a nascut el “iulius” si s-o mareasca la 31 de zile ca sa nu fie mai scurta decat luna lui August Octavian, nepotul lui Iuliu Cezar. August – gustar Numele vine la imparatul roman August Octavian. Popular i se spune “gustar” pentru ca atunci se coc merele si perele, prunele si caisele, pepenii verzi si galbeni, rosiile si vinetele, se indulcesc strugurii si noi gustam din toate. (Sfarsit – 13 ianuarie 2013 h : 19,29 ) Rezumat dupa cartea “Lecturi minunate – Parada Anotimpurilor “

Iliada – Mituri si Legende Mituri si legende Iliada – Razboiul Troian Cantul 1 Intre Achile si Agamemnon se dezlantuie o cearta aprinsa. De noua ani se luptau grecii si troienii in batalii sangeroase, fara ca balanta victoriei sa se incline de partea unora sau altora. Totusi intr-o vreme se instalase pacea intre cele doua tabere, dar in schimb grecii mureau pe capete, secerati de o boala misterioasa, caruia vracii acelor vremuri nu reuseau sa-i gaseasca leac. Grecii supersticiosi gandira ca mania lui Apollo, zeul lor protector le trimise un semn ca ceva nu era pe placul lui. La sfarsitul razboinicilor, Achile, regele mirmidonilor, se intreba care-i cauza nemultumirii lui Apollo. Profetul sfatului, le raspunse ca fiica preotului Crises era tinuta sclava de unul dintre ei si pentru aceasta e Apollo manios. Se stia ca Agamemnon era acela care o tinea captiva pe fata si pentru ca nici unul nu avu curaj sa spuna ceva, fiind comandantul suprem al armatei grecesti, Achile ii spuse cu indrazneala, sa renunte la sclava lui. Agamemnon se infurie si-i ceru lui Achile sa-i dea sclava lui, pe Briseis, la fel de tanara si frumoasa ca sclava lui. Si pe data se isca o cearta in toata regula intre cei doi. Achile ii reprosa ca din cauza lui Paris care i-a furat nevasta lui Menelau(fratele lui Agamemnon) si-a lasat patria si a plecat la lupta cu troienii, din cauza ca a crezut ca onoarea lui Menelau este si onoarea Greciei. Din aceasta cauza daca i se va lua sclava el isi va lua armata si corabiile si se va intoarce in Grecia. Degeaba, cel mai batran si cel mai intelept din tot sfatul, a incercat sa-i potoleasca, nu a fost chip si Achile a parasit adunarea si a plecat. Nu dupa mult timp, venira doi oameni a lui Agamemnon si o luara pe Briseis. Achile nu se impotrivi, chiar daca o iubea nespus de mult pe fata. La cateva zile de la aceasta intamplare, Ulise, regele Itacai, veni insotit de Criseis, dandu-i-o tatalui ei Crises. Achile suparat foarte ca a ramas fara Briseis dar mai ales ca a fost umilit luandu-i-se sclava, ceru ajutorul mamei lui, zeita Tetis, careia i ceru sa se duca la Zeus si sa-l roage sa le dea multe victorii troienilor, astfel incat sa vada grecii ca daca el nu lupta nu au nici o speranta sa castige vreo lupta. Zeus cand auzi rugamintea uneia dintre zeitele lui preferate ii promise ca grecii vor plati scump jignirea adusa fiului ei.   In aceeasi noapte Zeus il trimise pe Morfeu, zeul inaripat al viselor la Agamemnon. Si acesta ii spuse ca maine dimineata sa-si adune oastea si sa plece la zidurile cetatii Troia si sa lupte cu acestia, caci victoria era garantata de insusi marele Zeus. In zorii zilei se trezi si multumit ca zeii erau de partea lui, Agamemnon chema toti printii la sfat si le spuse despre visul sau apoi ii indemna la lupta, caci sigur maine Troia va fi a lor. Dar inainte vru sa-si puna la incercare propria armata, spunandu-le ca dupa 9 ani lungi nu au izbutit sa-i invinga pe troieni, si ca e timpul sa se reintoarca in Grecia. Cand auzira vestea cea mare, grecii deja incepura sa stranga corturile iar unii isi impingeau corabiile in apa. Ulise lua sceptrul lui Agamemnon si le spuse ca a fost numai o incercare din partea regelui lor si ca in joc se afla onoarea Greciei. Grecii rusinati de capcana in care cazura, se intoarsera si se pregatira de lupta asa cum se cuvine. La cateva ore dupa aceea acestia, in formatie de lupta plecara catre zidurile Troiei. Intre timp, in Troia se tinea o mare adunare, in jurul regelui lor intelept Priam, stabilind strategia de aparare si atac importriva grecilor. Dar nu apuca sa inceapa ca un strajer ii anunta ca grecii se indreapta spre cetate. Hector, baiatul cel mare al regelui Priam, prelua comanda imediat si fiecare troian isi ocupa postul sau de lupta. Dintre luptatorii greci lipsea Achile, care ramase furios in cortul sau.   Cantul III Armata greaca ajunse la portile cetatii Troia. Printre cei mai viteji si curajosi dintre greci erau Aias Telamonidul, Ulise, regele Itacai, Menelau si Agamemnon. In fruntea troienilor erau Hector si Paris, fiul cel mic al regelui Prim, un barbat frumos, ca nimeni altul, imbracat in armura lui stralucitoare ii privea semet pe greci, pana dadu cu ochii de Menelau, sotul Elenei, femeia pe care o iubea si i-o rapise. Imaginea impunatoare a lui Menelau il facu sa stea cativa pasi inapoi, pierindu-i curajul de a-i infrunta pe greci. Fratele sau il vazu si-i reprosa ca din cauza nechibzuintei lui grecii si troienii se luptau de noua ani. Paris ii propuse sa se bata cu Menelau si cel care va invinge o va lua pe Elena iar armata infranta va pleca. Targul fu acceptat de ambele parti si se porni lupta intre cei doi. Lupta fu dura, plina de razbunare si furie, pe de o parte a lui Paris, ca trebuia sa demonstreze ca e un razboinic iscusit si demn de femeia pe care o iubea, pe de alta parte, Menelau care vroia sa-si invinga adversarul care-l umilise rapindu-i sotia. Experienta lui Menelau se vazu in timpul lui, cand dupa ce i se franse spada in scutul lui Paris, il domina in lupta corp la corp, nelasand adversarului sau sansa sa scape din stransoarea bratelor puternice care-i impresurara gatul. Zeita Afrodita, care-l protejase mereu pe tanarul print il salva pe acesta eliberandu-l din mainile lui Menelau. Si cu toate acestea grecul castigase si cerura troienilor sa se tina de cuvant si sa le-o dea pe Elena, asa cum a fost intelegerea.   Cantul IV Luptele din fata cetatii Troia au avut ecou si pe muntele Olimp, unde zeii se stransera la sfat, fiecare tanand partea unei tabere. Atena si Hera tineau partea lui Menelau, Afrodita, asa cum am vazut era de partea lui Paris, intervenind in lupta si scapandu-l pe print din mainile lui Menelau, care era cat pe aci sa-l omoare. Zeus, deja se arata plictisit de lupta aceasta fara sfarsit si propuse sa o dea pe Elena lui Menelau inapoi si sa se sfarseasca o data razboiul asta. Hera, s-a impotrivit, spunandu-le ca nu se va fi sfarsit razboiul pana cand Troia nu va fi distrusa complet, starnind furia si indignarea lui Zeus. Ii ordona Atenei sa gaseasca cea mai buna solutie in continuare. Atena cobori pe pamant si luand infatisarea unui ostas troian se apropie de Pandaros, cel mai iscusit arcas din tabara troiana si-i sopti sa-l ucida pe Menelau, spunandu-i ca va avea parte de onoruri si ca va castiga singur acest razboi. Pandaros, se gandi ca daca Agamemnon si Hector au facut un pact, el avea sa-l strice printr-o singura sageata, care avea sa incheie razboiul. Puse sageata in arc si trase spre Menelau, dar Atena o abatu spre soldul regelui, care cazu secerat la pamant. Agamemnon, vazandu-si fratele la pamant a strigat “Tradare, troienii au tradat!” Troienii au profitat de starea de agitatie creeata in jurul lui Menelau si pornira la atac. Agamemnon isi incuraja armata sa porneasca la lupta, amintindu-si de visul pe care-l avusese, convins fiind, ca zeui sunt de partea grecilor astazi.   Cantul V Cele doua armate conduse de curajosii lor comandanti se napustira una asupra celeilalte, cutremurand pamantul sub zanganitul de arme, cerul intunecandu-se de norii de sageti care acoperisera cerul. Intocmai ca valurile marii care se izbeau de stanci asa se loveau grecii cu troienii. Zeii coborasera si ei pe pamant si luau parte la lupta, sub diverse infatisari, in functie de partea cui erau. Apollo care era de partea troienilor ii indemna la lupta astfel:”Troieni, vestiti imblazitori de cai, nu va retrageti! De ce va temeti? Greciu nu sunt facuti din piatra, nici din fier, asa ca pot fi raniti! Amintiti-va ca Achile nu e pe campul de lupta azi! Hai inainte!!!” Troienii auzind indemnul lui Apollo, isi adunara ultimele puteri si plini de sange si praf, pornira la lupta. De cealalta parte, a grecilor, erau Atena si Ares care obositi de de cat i-a hartuit pe troieni, au hotarat sa iasa din lupta sa nu atraga mania lui Zeus. In incaiererea aceea se trezira fata in fata grecul Diomede si troianul Pandaros, cel care l-a ranit pe Menelau, reincepand razboiul greco-troian. Pandaros fara frica in fata navalnicului Diomede ii trimise o sageata in umar, trimitandu-l pe acesta in genunchi la pamant. Diomede cu ajutorul unui tovaras de lupta, Stenelos, isi scoase sageata din umar si adunandu-si puterile se avanta din nou in lupta. Troienii, printre care si fiii lui Priam, Chromios si Echemmon pornira dupa Diomede, dupa ce aflara ca Pandaros la ranit deja. Diomede, cu toate ca a fost avertizat de Stenelos, sa se retraga, pentru ca era ranit, fiind urmarit de Enea (conducatorul dardanilor) si Pandaros. Dar el nu-l asculta, pentru ca nu stia ce-i frica si cand Pandaros arunca lancea, viteazul era pregatit sa o pareze dar in acealasi timp sa arunce si el lancea lui, ranindu-l. Afrodita urmarea lupta lor si a alergat sa-l ajute pe troian. Diomede o vazu si o rani si pe ea la incheietura mainii, cu lancea, apoi ii spuse: “Pleaca de aici!Asta e o batalie si daca ai vrut s-o simti pe pielea ta, acum ai aflat!” Afrodita se ascunse intr-un vartej de vant si se urca pe muntele Olimp, fiind ranita si umilita dar in acelasi timp fericita ca-l salvase de la moarte pe iubitul sau fiu Enea. Curajul lui Diomede de a se pune contra unei zeite ii era insuflat de Atena. Intre timp troienii au aflat ca Enea era ranit, fapt care il facu pe Hector sa urce in carul lui de batalie si gonind spre prietenul ranit, sa-l salveze din mainile grecilor. Alt fiu al lui Priam vazu cun armata troiana e impinsa aproape de zidurile ei si-i spuse lui Hector sa-si cheme oamenii la lupta iar nevestele sa-i daruiasca zeitei Atena o mantie din cele mai frumoase, ca sa nu le mai fie potrivnica. Hector fu de acord si luandu-l pe Enea care chiar daca era ranit, nu dadea nici un pas inapoi, pleca pe campul de lupta sa-si incurajeze oamenii sa nu se dea batuti in fata grecilor.   Cantul VI Ascultand indemnul lui Hector, mama lui impreuna cu toate femeile din cetarea Troia, au adus jetfe zeitei Atena dar si fagaduiala ca in fiecare an douasprezece din cele mai frumoase vaci ii vor fi daruite, numai sa-l scoata pe Diomede din lupta, acesta decimand armata troiana. In timpul acesta Hector il cauta pe fratele sau Paris, care nu se dezlipea de frumoasa Elena. Cand il vazu Hector plin de furie il certa zicandu-i :”-Nefericitule, in jurul cetatuu oamenii mor pentru tine, iar tu ce faci? Iti cureti armele pe care nici macar nu ai curajul sa le folosesti ? Pleaca, ticalosule, du-te repede la soldatii tai!” Elena se simti vinovata in fata lui Hector si-i spuse ca ea incerca sa-l determine pe Paris sa se intoarca la lupta. Hector nu avea timp de alte discutii si scuze neputincioase din partea celor doi, si-i lasa plecand sa-si caute sotia Andromaca si pe fiul sau Astianax. O gasi cu fiul lor in brate. Plangea, de teama ca o sa-si vada barbatul mort in acest razboi interminabil. Hector o linisti, spunandu-i ca asta e soarta unui luptator, daca-i va fi sortit sa moara sau sa traiasca numai zeii vor hotari, altfel el nu putea sa stea departe de aceasta lupta. Isi lua fiul in brate si-i ruga pe zei sa ingaduie ca acesta sa creasca mare si puternic si sa domneasca peste Troia. Facand si acest lucru, o linisti pe Andromaca si-i spuse ca trebuie sa fie mandra ca este soata de luptator neinfricat, apoi isi lua ramas bun si pleca inapoi pe campul de lupta.   Cantul VII De sus din Olimp Atena privea obosita lupta dar si aparitia lui Hector care ii incuraja pe troieni sa lupte pana la ultima suflare si se reintoarse pe pamant. Apollo o vazu si-i spuse :”- Asa de mult iti doresti ca Troia sa fie nimicita incat te-ai intors? Aliaza-te cu mine Atena si hai sa punem capat macelului.!” Zeita ii dadu dreptate si ajunsera la un compromis. Hector sa provoace pe unul din printii greci la o lupta in doi. Hector facu intocmai si la sorti cazu grecul Aias Telamonidul, sa se lupte cu el. Se luptara cu sulitele, apoi cu pietrele si apoi isi scoasera sabiile din teaca, napustindu-se unul asupra celuilalt. Probabil s-ar fi luptat pana la moarte daca nu interveneau cei doi zei sa-i desparta. Pe ziua aceea lupta se incheiase si cei in viata aveau sa-si ingroape tovarasii cazuti in lupta.   Cantul VIII A doua zi, in Olimp Zeus chema la sfat toti zeii. Era foarte suparat si tulburat din cauza acestui razboi care parea ca nu se va mai termina niciodata. Ii avertiza pe toti zeii sa nu mai intervina in aceasta lupta si cine nu-i va asculta porunca va fi lovit de fulgerul lui. Dupa ce le vorbi, se retrase pe muntele Ida, masurand cu privirea in lung si-n lat campul de batalie. In acest timp, de cum rasari soarele cele doua tabere se napustira una asupra alteia, pornind o lupta crancena care se finaliza cu alti morti, alta suferinta si alti eroi cazuti la datorie. Atunci Zeus lua cantarul norocului si puse pe un taler, soarta grecilor si pe altul soarta troienilor. Ultimul era mai greu, deci norocul era de partea troienilor. Atunci arunca un fulger aproape de tabara greaca si grecii fugira care incotro. Numai batranul Nestor a ramas in urma si daca nu ar fi sarit Diomede in ajutorul lui era o prada usoara pentru troieni. Diomede prinse a striga la grecii care fugeau mancand pamantul. Vazand ca nimeni nu-l asculta acesta intoarse carul, hotarat sa le arate troienilor ca nu le era frica de ei. Isi arunca lancea, incercand sa-l loveasca drept in inima pe Hector dar nu reusi. Il lovi pe cobducatorul carului lui Hector. Zeus, care urmarea intreaga scena arunca un fulger in fata carului lui Diomende. Caii se speriara iar Nestor ii striga sa se opreasca, fulgerul fiind semn de la insusi Zeus ca nu e de partea lor. Diomede nici nu a vrut sa auda, nu vroia ca cineva vreodata sa spuna ca a fugit ca un las de pe campul de batalie. Troienii prinsera curaj si sub indemnul lui Hector, pornira ofensiva impotriva grecilor, alergandu-i pana aproape de zidul lor de aparare. Tinta lor era sa ajunga la corabii si sa le dea foc, astfel grecii fara corabii nu vor mai avea cu ce sa fuga si vor pica in mainile lor. Apusul soarelui ii prinsera pe troieni in plin atac. Hector le-a strigat :”- Ajunge fratilor! Opriti-va! Speram sa atacam si corabiile dusmanului, dar, asa cum vedeti, curand se lasa noaptea. Trebuie sa incetam lupta! De data asta, adauga el, n-o sa ne mai retragem, n-o sa mai parasim teritoriul pe care abia l-am cucerit. Sa trimitem pe cineva sa dea de stire sotiilor si prietenilor nostri ca armata ramane aici. Maine in zori vom navali peste ei si vom da foc la corabii. Cand vor vedea ca nu mai au nici o scapare grecii se vor preda!”.