Povești cu morală și tâlc

Un om odată văduvise. El nu avea pe lume nici al nouălea neam. Își jeli nevasta ce-și jeli, dară văzu că nu folosește nimic cu jelirea. Începu a-și căuta de trebi.   Ajuns însă la căruntețe, nu se putea împăca el cu singurătatea. Pasămite omul trăise bine cu răposata, se îngăduiseră și le mersese treaba înainte; trăiseră, cum am zice, cu pace și cu mulțumire.   Copii nu le dedese Dumnezeu nici unul. Vedeți dumneavoastră, n-avea omul cu ce să se mîngîie. Era singur cuc.   Îl bătea gîndurile cîteodată să se însoare a doua oară. Nu-i venea insă bietului om să-și uite nevrsta dîntîi; ș-apoi nu știa peste ce pămînt va da. Sta în cumpene. Să zică da, îi era frică să nu dea tccmai acum spre bătrînețe peste vro muierușcă care să-l joace giurgina. Să zică ba, urîtul singurătății îi da ghes și nu-l lăsa în pace. Așa o omul cînd este învățat cu dichisul lui, cu rostul casei sole. Și apoi vedea și el că începuse a i se cam risipi casa; deoarcce nu mai era într-însa un al doilea suflețel de om măcar.   Ce să facă? După ce se mai gîndi și se mai răzgîndi, ce-i vine lui? Numai iacă își ia inima în dinți, calcă în gura lăcomiei și hotărăște să-și ia un copil de suflet. El socoti cu mintea lui că așa ar fi mai bine. Nici pe răposata nevastă-sa, adecă, să n-o puie la uitare, nici el să nu rămîie singur.   Acum altă nevoie. Gura să facă el să-și aleagă un copil de suflet, și pe cine să ia pe lingă dînsul, el, care n-avea rude nici cît ai îmbuca o dată.   Stătu la chibzuri.   Și puind degetul pe frunte, plănui cît plănui, apoi zise: „Mă voi scula mîine de dimineață, voi umbla prin cetate, și Dumnezeu să-mi scoață înainte ființa pe care s-o iau de suflet“.   Planul fu bun. Dară ziua în care ieși omul să-și găsească copil de suflet se brodi să fie vineri.   Ieșind omul din casa lui dis-de-dimineață, a doua zi cutreieră cetatea, și parcă toți copiii intrară în pămînt, că nu întîlni nici unul. Totuși, îndoiala nu i se strecură în inimă, căci, voind cu tot dinadinsul să aibă cu dînsul măcar un suflețel, se încumese de ieși afară din cetate și mergea iaca așa pe drumul cel mare, fără să știe nici el unde se ducea. Se vede că-l trăgea ața la orînda lui. N-apucă să mai facă vro doi-trei pași, și dete peste un șarpe. Omul îi zise:   — Vrei tu, șarpe, să fii copilul meu de suflet? Am de toate, și bani, să-i mănînci cu lingura.   — Mai e vorbă? Cum să nu voi, răspunse șarpele. Numai să ne învoim.   — Da’ cum păcatele să nu ne învoim? Eu am fost însurat și m-am învoit cu nevasta ca și cu un frate.   — Bine. Eu nu cer mai mult, fără decît să mă porți în cîrcă.   — Atît numai? întrebă biet omul. Daca este așa, tu ești fiiul meu de suflet.   Se învoiră, și omul luă pe șarpe în cîrcă. Șarpele i se încolăci împrejurul gîtului și se așeză acolo ca într-un culcuș.   Omul umbla cu gîtul îmbroborojit și nu făcea nimic fără să știe și șarpele. Mîncarea unuia era și mîncarea celuilalt. Ceea ce bea unul bea și celălalt. Nimic nu făcea unul fără altul.   Trecu multă vreme la mijloc. Înțelegerea dintre dînșii nu se strică niciodată. Vezi că omul, îngăduitor precum firea îl lăsase pre dînsul, nu cîrcnise nimic.   Dară pîrdalnicele de bătrînețe, cînd vin, aduc cu dînsele fel de fel de metehne.   Omul, îmbătrînind, începuse, deh! a-i tremura picioarele, umbla de parcă era pus în papainoage, ba încă și spinarea începuse a i se aduce. Ce să mai ocolim? Să spunem drept pe șleau: iacă se cocoșase de bătrîn, mai ales că purta în spinare o sarcină pe care n-o mai putea duce, căci șarpele crescuse; se făcuse măgădău mare.   Omul, biet, începuse a tînji. Într-una din zile, cuteză a zice:   — Măi șarpe, fătul meu, fie-ți milă de crescătorul tău și mai dă-te și tu pe jos, că, iată, m-a poticălit Dumnezeu cu bătrînețele și nu te mai pot duce.   — Ba să-ți muți gîndul, tată. Așa ne-a fost învoiala și așa are să fie pînă vei intra în pămînt.   Știa omul că așa era, dară credea că va găsi la șarpe milă de copil.   Mila de la copilul de suflet, ca umbra de mărăcini, povestea ăluia.   Bietul om răbdă în piele și mai purtă în cîrcă pe șarpe ce-l mai purtă, și, văzînd că atîta sarcină îl dăhulase de tot, mai rugă pe șarpe să aibă milă de tată-său și să se mai dea pe jos.   Aș! pe dracul să rogi? Șarpele nu voi să asculte nici rugăciune, nici nimic, și nici că avu gînd să se clintească din loc.   Unii, alții, văzînd trudele omului, îl povățuiră să meargă la judecată. Omul ascultă și trase pe șarpe la judecată. Cînd se înfățișară, omul își spuse păsul. Judecătorii întrebară pe șarpe: cum de nu face ceea ce este cu dreptul, și să mai slăbească pe bietul unchiaș, să se mai odihnească și el.   — Cu dreptul, cu nedreptul, nu știu eu; așa ne-a fost învoiala, răspunse șarpele.   — Așa este, bătrînule? întrebară judecătorii.   — De, asta așa este, răspunse unchiașul, dară atunci cînd am făcut învoiala eram mai tînăr și puteam să duc sarcina. Eu acum nu cer să stricăm învoiala, ci să aibă milă de neputințele mele, căci mi-e fiu de suflet, și după moartea mea tot al meu lui are să-i rămîie.   — Milă la noi nu scrie, zise și șarpele. Eu știu că așa ne-a fost învoiala, și apoi, și așa, și altminteri, tot eu am să-i fiu clironom, ca un fiu de suflet ce-i sunt.   — Daca așa v-a fost învoiala, bătrînicule, răspunseră judecătorii, și dacă fiul tău de suflet nu voiește să aibă milă de tine, n-avem ce-ți face. Trebuie să te ții de învoială.   Bietul om ieși de la judecătorie cu lacrămile în ochi și fără de nici o ușurare la greutățile sarcinei ce ducea.   Și așa, cu sufletul plin de obidă, abia tîrîndu-și trupul, mergea pe gînduri și cugeta că aceasta are să-l răpuie și că nu va putea să trăiască zilele cîte i-a fost dat de la Dumnezeu.   Cînd, trecînd pe la un maidan unde era o mulțime dei copii, îi auzi că se jucau d-a împărații. Ridică capul, se uită și văzu pe copilul pe care ceilalți copii îl aleseră împărat, văzu, zic, pe împăratul copiilor că ieșise la judecată. Împăratul ședea pe un buștean mare, sfetnicii lui, toți cu toiege în mîini, împrejurul lui. Dinainte-i doi vinovați, legați cobză cu mîinile la spate, erau înconjurați de ostășimea copilărească, toți cu ciomege în mîini.   Ce-i dete omului în gînd, că numai se apropie și el de împăratul copiilor și zice:   — Împărate, am venit și eu să-mi faci o judecată.   — Spune, tătișorule, ce păs ai?   — Să vezi dumneata, împărate: rămîind văduv, mi se urîse cu singurătatea, și am găsit cu cale să-mi iau un copil de suflet, căruia să-i rămîie tot avutul meu după moartea mea. Și neavînd nici neam de rudă, am ieșit să caut pe cineva, pe care mi l-ar scoate Dumnezeu în cale, ca să-l fac copil de suflet. Am găsit pe acest șarpe, cu care m-am învoit să-l port în cîrcă. Eram mai tînăr atunci; acum el a mai crescut și greutatea lui m-a gîrbovit pînă într-atît, încît abia îmi mai tîrăsc pe pămînt ale păcate. Eu îl rog să se mai dea jos, să mai am nițel răgaz, să mai răsuflu și eu, iar el nu vrea.   Șarpele voi să răspunză și el, dară împăratul îi tăie pofta de vorbă. El zise:   — Este o necuviință de cele mai mari ca să răspunzi înaintea judecătoriei de acolo de sus, de unde te afli. Nu știi tu, șarpe, că împricinații, cînd se înfățișează înaintea împăratului la judecată, trebuie să stea jos la pămînt?   Șarpele văzu el că n-are încotro. Se descolăci de pe lîngă gîtul omului, se dete jos la pămînt și de acolo răspunse:   — Împărate, omul acesta, adevărat așa este, că m-a luat copil de suflet. [Dară învoiala ne-a fost][1] să mă poarte în cîrcă. Ori m-oi da jos din cîrca lui, ori nu, tot eu am să fiu clironomul lui. Eu mă țiu de învoială. Așa este cu dreptul. Învoiala este sfîntă.   — Copilul care n-are milă de părinții lui nu este vrednic să vază lumina soarelui, zise împăratul. Pe el, băieți, de mi-l faceți harta-parta!   Atîta trebui. Porunca împăratului se și puse în lucrare. Și unde mi se repeziră ostașii și dregătorii cei mici, toți cu totul, la șarpe, și unde mi-i deteră la bîte și la toiege d-alea țepenele, de mi-i strivi capul, numai cît ai zice mei.   Și de unde bătrînul se întorcea cu lacrămile în ochi de la judecata maturilor, acum se întorcea vesel la casa lui, că scăpase de nevoia ce căzuse pe dînsul. Judecata unui copil îl mîntuise.

Iarna sosise și zloata, gerul, viscolele, ninsoarea, bruma, ceața, chiciura și cîte nagode toate nu lipsiră.   Grivei, într-una din acele zile în care seninul lasă să se vază fața sfîntului soare, după ce se jucase cu cîțiva tovarăși ce întîlni pe uliță, după ce alergase în sus și în jos, după ce sărise de atîtea ori pe stăpînu-său, de cîte ori îl văzuse pe afară, spre a se linguși să-l lase în casă și după ce lătrase de atîtea ori de cîte ori văzuse vreun călător, spre a se arăta credincios stăpînului, ostenit, se culcase la ușa bordeiului. Aci tremura ca varga de frig, fiindcă în zilele geroase cu cit soarele pare a dezmorți trupul înghețat, cu atîta vîntul este mai cumplit de rece și pătrunzător. Degeaba se colăcise el de se făcuse cîrlig, degeaba băgase nasul sub coadă, degeaba se culcase pe un cocean de mătură, el tremura cum se tremură. Suferința sa se adaogă fiindcă nu putea să adoarmă de frig.   Atunci, uitindu-se asupra lui și măsurîndu-se cu ochii, zise: „Uite-mă ce mic sunt; nu mi-ar trebui mult ca să-mi fac un bordeiaș. Acum pămîntul este înghețat și toate cele trebuincioase spre aceasta sunt acoperite de zăpadă. Cele dîntîi zile frumoase, după ridicarea ninsorii, am să le întrebuințez spre a-mi face colibă. Nu e treabă, tremur de mă ia dracu; ș-apoi stăpînu-meu cînd apuc și eu cîteodată de întru în bordeiul lui, mă dă afară ca p-un cîine, zice că i se murdărește locuința.“   Primăvara nu întîrzie și ea a sosi; cu dînsa și verdeața, dragostele, adierea vîntului, florile, seninul limpede și veselia. Grivei al nostru, cum se văzu scăpat de iarnă uită necazurile ce suferise, ca tot necazul ce odată este trecut.   Nu se putea opri să nu ia și el parte la bucuria tutulor vietăților. Cînd nu sta lungit la soare, se înhăita cu mai mulți tovarăși și hoinărea împins de focul dragostei, din care pricină de multe ori se întorcea învrăjbit pe cîte unul sau doi din foștii săi prieteni. De bordei nici pomeneală nu era. Nu se simțea trebuință.   Trecu și primăvara. Vara îi luă locul. Să fi văzut pe Grivei al nostru cum căuta umbra deasă ca să scape de arșița soarelui și de muște.   Într-una din zile, după ce se umflase de somn și fiindu-i greu a se scula, se puse să cugete:   „Ce bine ar fi fost, zise el, daca Dumnezeu ar fi făcut vara pe jumătate mai călduroasă și iarna pe jumătate mai friguroasă. N-ar fi fost cineva nevoit să mai sufere nici vara, nici iarna. Știu că pusesem de gînd să-mi fac bordei în vara asta; dară este cu putință să iasă cineva la lucru pe o astfel de arșiță?“   Apoi întinzîndu-se și uitîndu-se asupră-i cît e de lung: „Aoliu! zise, socoteam să-mi iau măsură ca să-mi croiesc un bordei; dară lung mai sunt! Pînă cînd dracu să lucrez eu ca să-mi fac o așa namilă de bordei ca sa mă încapă? Nici într-un an nu-l isprăvesc și iarna tot o să mă apuce fără bordei.“ Se întoarse dară pe cealaltă parte și-i trase la niște somnuri d-alea cu sforăitele.   Ca tot lucru ce trece în lume, trecu și toamna. Iarna găsi pe Grivei iară fără colibă. Tremurînd la ușa locuinței stăpînului său, pisica, cum îl zări, pîndi pînă să se deschiză ușa și printre crăpătură îi zise:   — Ce bine ar fi fost daca Dumnezeu ar fi făcut vara pe jumătate mai călduroasă și iarna pe jumătate mai friguroasă, căci atunci n-am mai fi avut trebuință de bordei, și zbughio! Înapoi lîngă sobă.    

Peste drum de palatul unui om bogat era odată bordeiul unui muncitor de pămînt. Cu cît casa bogatului sclipea de avuție, cu atît bordeiul muncitorului sclipea de sărăcie.   Stăpînul bordeiului avea șapte copii. Cinci băieți și două fete. Toți mari, toți ajunși de însurat și de măritat. Bogatul avea doi copilași. Copiii muncitorului rumeni și sănătoși, copiii bogatului gălbejiți și bolnăvicioși. Cînd se lumina de ziuă, omul ieșea din bordei, și după dînsul toți flăcăii lui, unul după altul, mergeau la lucrul cîmpului. Muierile rămîneau acasă și vedeau de rostul mîncării și de al îmbrăcămintei. Cînd mîncarea era gata pentru de nămiezi, toate mergeau cu merindea la cîmp și întindea o masă, cît pe colo, pe iarbă de-ți venea să te așezi și tu lîngă dînșii, cînd îi vedeai.   Seara, cînd se întorceau de la munca cîmpului, după ce cinau, bătrînul lua fluierul, căci știa să zică din fluier, și mi-ți trăgea niște doine de te adormea; apoi, întorcînd-o pe foaia cealaltă trăgea niște cîntece de danț, cîte vro bătută, cîte vro oltenească sau cîte altceva și băieții cu fetele jucau și tropăiau de parcă numai ei singuri erau pe lume.   În casa bogatului era muțenie; nu se auzea nici țipenia. Se ducea și bogatul de acasă în trebile sale, și după ce se întorcea seara, se închidea în cîte vro cămară și acolo scria tot ce făcuse ziua, socotea și iar socotea, pînă tîrziu noaptea.   Și era o tăcere de parcă nu locuia nimeni; încolo toate cămările erau luminate, dar atîta tot. De multe ori bogații din casele cele mari nu se puteau odihni de chilomanele din bordeiul de peste drum.   Nevasta bogatului pizmuia fericirea săracului. Într-o zi ea zise bărbatului său:   — Frate, ce va să zică atîta posomorîre, atîta grije și atîtea socoteli în care te cufunzi toată noaptea? Nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să te văz și eu o dată vesel și cu chef. Pînă cînd să tot fii posac? O să te prăpădești. Uite peste drum în bordeiul săracului cum domnește veselia.   — Ei, nevastă, Dumnezeu nu poate da toate omului, căci s-ar prăpădi, n-ar mai avea ce aștepta. Nouă ne-a dat bogăție și așteptăm veselie; celor de peste drum le-a dat veselie și așteaptă bogăție. Tot ce dorește omul nu poate dobîndi deodată. Pentru aceasta o să-ți dau o probă.   A doua zi se scoală de dimineață omul cel bogat și iese din casă. El pîndea în drum pe stăpînul bordeiului, și cînd se apropie de el, îi zise:   — Vecine, ai cunoscut pe răposatul tată-meu?   — Da, măria-ta, l-am cunoscut.   — Ieri, căutînd printre hîrtiile lui, am dat peste una în care era scris: „Să se dea vecinului de peste drum o mie de galbeni, că este om harnic și cinstit, fără dobîndă, fără nimic; să fie dator numai să-i înapoieze cînd o putea și cîte cît se va înlesni.“ Astăzi împlinesc dorința tatălui meu.   Și, puindu-i în mînă o pungă cu o mie de galbeni, se duse pe ici încolo.   Muncitorul cum se văzu cu banii în mînă se întoarse acasă, adună pe lîngă dînsul pe toți copiii săi și începu să se laude că ce fel de om și cum a fost el în tinerețele lui. „Dovadă despre aceasta, zise el, este că vecinul cel bătrîn, bogatul de peste drum, a lăsat cu sufletul ca moștenitorii lui să-mi dea o mie de galbeni. Iată-i.“   Și îi numărară și îi socotiră și nu lipsea nici unul. Era o mie în cap.   Acum se puseră la sfat ce să facă cu banii. Unul zise una; altul zise alta. Lor nu li se părură bune sfaturile Unul mai zise ca să ia o moșie cu arendă.   — Aș! răspunse altul. Ca să fii arendaș trebuie să știi carte, să faci la socoteli, să stai cu boierii și cu zapciul la taifas. Nu face pentru noi.   — Ba să mergem la oraș să deschidem o boltă.   — Ba să ne facem zarafi.   Din una din alta se apucară la ceartă.   De unde pînă aci era veselie mare în bordeiul lor, de cînd intrase mia de galbeni în casa lor, parcă intrase dracul neunirei și al zarvei. Nici tu cîntare, nici tu jocuri, nici tu nimic.   Femeia muncitorului se luă de gînduri. Ea zise:   — Bărbate, de cînd a intrat diavolul ăsta de aur în casa noastră, pace nu mai este.   Și luînd punga cu totul, o aruncă într-un rîu ce curgea p-aproape de coliba lor.   Copiii, cum văzură una ca asta, săriră cu toții, intrară în gîrlă și începură a căuta punga cu galbenii, să se înece oamenii și mai multe nu; și de lăsat nu se lăsară pînă ce nu găsiră punga și o scoaseră afară.   Și întorcîndu-se cu dînsa acasă, bătrînul muncitor zise:   — Știți ce? ca să fie pace, eu voi lua jumătate din bani și jumătate să-i împărțiți între voi. Așa mi se pare a fi cu dreptul.   Cînd auziră copiii una ca aceasta, toți săriră cu zurbaoa, că de ce bătrînul să ia mai mult?   Ce să tot lungim vorba? Două, trei zile cît trecură pînă să-și facă ei planurile și să se învoiască ce negoț să facă bordeiul lor era ca și pustiu. Nu se auzea nici cîntări, nici chilomane de rîs, nici jocuri! Stau toți cu totul și chibzuiau și puneau la cale lucruri ce au rămas baltă.   Bogatul își chemă nevasta în seara dîntîi și îi zise să asculte la veselia oamenilor din bordei. Ea nu auzi nimic.   A doua seară și a treia tot așa. Se mira și ea; cînd a patra zi dimineața, văzu pe vecinul lor cel sărac că vine la dînșii.   Bogatul ieși afară să vază ce poftește. Vecinul începu a zice:   — Boierule, fă-ți pomană cu noi și priimește-ți darul înapoi. De cînd acest diavol a intrat în bordeiul meu, pacea n-am mai văzut-o cu ochii. Ia-ți banii și fii sănătos. D-ta cu bogăția d-tale, eu cu sărăcia mea; d-ta cu posăcia d-tale, eu cu veselia ce am învățat.   Și, întorcîndu-se la casa lui, el cu ai lui începură a urma, ca mai-nainte, să cînte și să joace. Bogăția ieșise pe fereastră. Veselia intrase pe ușă.

Ariciul și vulpea - povești morale de Petre Ispirescu   Un biet iepure odată, împușcat de vînător și nefiind atins de alice, ca să cază mort îndată, se tîrî el cum putu și se ascunse într-un hățiș de tufe. El socotea să scape cu viață; dar aci îl ajunse ceasul lui cel din urmă și muri.   Ariciul, sfredeluș cum l-a lăsat pe el Dumnezeu, dete peste acest iepure mort. Ariciul mic, iepurele mare, nu putea, vedeți d-voastră, să înceapă dintr-un tot întreg să mănînce; dete el tîrcoale iepurelui, și de unde voia să apuce, îi scăpa. Își lingea buzele, bietul arici, se uita cu jind, și ca să îmbuce și el măcar o dată, era peste poate.   Ariciul se mulțumea cu puțin, ca să se sature, dară trebuia altul să înceapă. Ce să facă? Se gîndi el, se mai răzgîndi, și iată că o luă papuc la drum, să caute, doar de ar găsi pe cineva, cu care să-și împarță norocul.   Și mergînd ce merse, întîlni o vulpe. Ariciul prinse a zice:   — Bine te-am găsit, cumătră vulpe, am dat de-un chilipir, și aș vrea să-l împarț cu un creștin al lui Dumnezeu. Mie îmi ajunge te miră ce. Numai să fie cineva care să-l fărâmițeze.   — Bună să-ți fie inima, cumetre arici. Mulțumesc Domnului că mi te scoase în cale. E, ce mai ala-bala? Pare-mi-se că vorbeai d-un chilipir. Bine ai făcut că te-ai gîndit la mine. Aidem mai curînd, și voi face împărțeala dreaptă.   Ariciul mirosi că n-o să iasă bine la vopsea, după graiul și foamea ce vedea el că arăta vulpea. Dar vulpea știu să-l încredințeze, și el, înduplecîndu-se, o luă, tipa-tipa, înainte, și vulpea după dînsul.   Ajungînd la locul cu pricina, ariciul arătă vulpei chilipirul peste care dase el, și o rugă să-l împărțească, precum îi fusese vorba.   Vulpea, cum văzu iepurele, se repezi ca un găman, începu a sfîșia dintr-însul și a înghiți haltacele pre nemestecate. Își uitase de împărțeală.   Ariciul se întorcea pe lîngă vulpe, și voia să se apropie, să apuce și el o dată măcar; vulpea îi arăta colții și se întorcea cu coada spre dînsul   — Așa ne fu vorba, cumătră vulpe? Asta ți-e dreptatea?   Dară vulpea n-avea timp de vorbă. Rupea și înghițea ca de frica morții.   După ce isprăvi,începu a-și linge mustățile, și întorcîndu-se către arici, îi zise:   — Ce ziseși, ce ziseși, cumetrele, că nu auzii bine?   — Așa dreptate făcuși?   — Eu am făcut dreptatea burții. Așa se cuvinea.   — Dar dreptatea cerească, care s-a pogorît din cer pe pămînt, așa zice?   — Eu nu cunosc altă dreptate decît dreptatea pîntecelui.   — Eu cunosc și o dreptate a dreptății, răspunse ariciul; și daca vrei să te crez că ai urmat, după cum mi-ai făgăduit, să mergi să pui laba pe dînsa, și să juri. Altfel nu te crez.   Vulpea, care nu știa altă dreptate decît ceea ce o spusese dînsa, și voind să fie crezută de arici că spusele ei erau curatul adevăr, priimi să meargă cu dînsul să jure.   Ea habar n-avea de cele ce umbla să facă ariciul; știindu-l și puțintel la trup, și fără putere, nu se îngriji de nimic, și merse după dînsul.   Ajunseră. Ariciul, arătînd tulpina unui copaci, zise:   — Aci la rădăcina ăstui copaci este culcușul sfintei dreptăți. Tu pune laba aci și jură pe pielea ta de vulpe că tot ce ai făcut, cu dreptul fu să faci așa.   Vulpea rînji de prostia ariciului, cum de să nu știe el că dreptatea este cu cel mai mare și mai tare, și ca să-i arate că așa a fost cu dreptul să facă, și fără a bănui ceva, puse laba acolo.   Ea, vezi, nu credea în altă dreptate: dreptatea istețimei.   Ariciul, cum văzu, sări și el pe laba vulpei și zise:   — Apasă bine și jură.   N-apucă să isprăvească vorba, și clapc! vulpea se simți apucată de labă. Ce era? Iacă o cursă. Ariciul ochise cum în revărsatul zorilor un vînător așezase cursa la rădăcina acelui copaci mare, cum o acoperise cu frunzet, și acolo duse pe vulpe.   Ea începu a se zvîrcoli, a chelălăi de durere și se rugă de arici să o scape din mîna dreptății. Ariciul acum se făcea și dînsul că n-aude, nu vede. În cele din urmă zise:   — Așa cere dreptatea.   Vulpea începu să o croiască la șiretlicuri, și se rugă de arici să facă ce o face, să-i dea drumul, să-și facă neputințele trupești, căci nu voiește să întineze locul unde se află sfînta dreptate și că apoi va veni să se supuie orîndei ei.   Înțelesese și vulpea acum ce era acea sîntă dreptate; dară fu prea tîrziu.   Ariciul îi răspunse:   — Tu vezi acum de te căiește de faptele ce ai făcut în lume, și lasă șiretlicul: iată, vine duhovnicul să te spovedească.   Pasămite văzuse pe vînător că se apropia, ca să-și cerceteze cursa. Iară el, ariciul, se duse p-aci încolo.

Pisicile si maimuta   Într-o zi doua pisici s-au furisat într-o casa si au furat o bunatate de prajitura pe care gospodina o pusese la racit, la fereastra. Dupa ce au ajuns într-un loc ferit, cele doua pisici au început sa se certe pentru ca nu mai doreau sa împarta prajitura.   Fiecare dintre ele pretindea ca ea o merita si nu erau deloc dornice sa împarta prada. Tocmai când cearta lor a atins apogeul, o maimuta si-a facut aparitia în zona. Vazând cum se cearta cele doua pisici, maimuta s-a oferit sa le ajute sa faca pace. Aceasta a ascultat ambele variante, apoi a spus ca prietenia lor nu merita sacrificata, de aceea prajitura trebuie împartita în mod egal. Tot ea s-a oferit acum sa împarta prajitura în parti egale.   Pisicile au fost de acord. Apoi, maimuta a luat prajitura si a rupt-o în doua. Când a cântarit fiecare bucata, a vazut ca una era mai grea decât cealalta, asa ca a muscat din bucata mai grea pentru a o face mai mica si le-a cântarit din nou. Acum a constatat ca cealalta bucata era mai grea, asa ca a muscat din nou din bucata aceasta mai grea. Pentru ca, din nou, una dintre bucati era mai grea, a muscat din ea pentru a face cele doua bucati identice. Dar bucatile de prajitura nu pareau sa fie, din nou, perfect egale.   Maimuta cea vicleana reusise sa manânce în acest fel aproape toata prajitura. Pisicile i-a cerut bucatile de prajitura înapoi, doar ca acum maimuta le-a spus ca nu poate sa le mai dea nimic înapoi, pentru ca bucatile ramase sunt recompensa sa pentru serviciul pe care l-a facut pentru ele.   Cum a zis asta, maimuta a înfulecat ultima bucata de prajitura care a ramas si apoi a sarit în cel mai înalt copac unde nici pisicile nu l-ar fi putut ajunge.

O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit. În prima dimineaţă din noua casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon. – Ce cearceafuri murdare întinde vecina noastră în balcon…! Cred că are nevoie de un nou săpun… Poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile ! Soţul ei privi şi rămase tăcut. Şi aşa, la fiecare două sau trei zile femeia repeta observaţiile, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare. După o lună femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa întindea cearceafuri mult mai curate şi îi spuse soţului ei: – Priveşte, a învăţat să spele rufele! O fi învăţându-o altă vecină?? Soţul ei îi răspunse: – Nu, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat eu geamurile casei noastre! Şi în viaţă este aşa! Totul depinde de curăţenia ferestrei sufletului nostru prin care observăm faptele. Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul pentru a putea vedea clar. Atunci am vedea mai clar puritatea sufletească a celorlalţi… Morala e simpla si o știm cu totii: „Uită-te la bârna din ochiul tău, și apoi la paiul din ochiul altuia”.

O femeie batrana din China avea doua vase mari, pe care le atarna de cele doua capete ale unui bat, si le cara pe dupa gat. Un vas era crapat, pe cand celalalt era perfect si tot timpul aducea intreaga cantitate de apa. La sfarsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasa, vasul crapat ajungea cu apa doar pe jumatate. Timp de doi ani, asta se intampla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumatate de apa. Bineinteles, vasul bun era mandru de realizarile sale. Dar bietului vas crapat ii era atat de rusine cu imperfectiunea si se simtea atat de rau ca nu putea face decat jumatate din munca pentru care fusese menit! Dupa 2 ani de asa zisa nereusita, cum credea el, i-a vorbit intr-o zi femeii langa izvor: – Ma simt atat de rusinat pentru ca aceasta crapatura face ca apa sa se scurga pe tot drumul pana acasa! Batrana a zambit: – Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insa pe cealalta nu? Asta pentru ca am stiut defectul tau si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii si, in fiecare zi, in timp ce ne intoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Daca nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care improspateaza casa. Morala: Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Insa crapaturile si defectele ne fac viata impreuna atat de interesanta si ne rasplatesc atat de mult! Trebuie sa luam fiecare persoana asa cum este si sa cautam ce este bun in ea. Deci, nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastra a drumului!

Soimii Un imparat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, iar despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare. Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute. Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo. – Cum ai facut? si-a intrebat el supusul. – A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare. Morala: Uneori trebuie sa ni se taie craca de sub picioare ca sa ne aducem aminte ca putem zbura.

  Numele si prenumele..............................................                                                               Data.................................................. ...                                                                                      Fișă de lucru                                                                                                                                                                               Șoimii                                                                                    (poveste cu tâlc)   Un împărat a primit doi șoimi. Unul a fost antrenat, iar despre celălalt i s-a spus că refuză să se dezlipească de creangă pe care stătea. Unul dintre slujitori trebuia să se cațere în fiecare zi în copac să-i ducă de mâncare. După ce a încercat în fel și chip să facă șoimul să zboare de pe creangă, împăratul și-a rugat supușii să-l ajute. Un bătrân înțelept s-a oferit să facă el asta și a doua zi când s-a trezit, împăratul a văzut șoimul zburând de colo-colo. – Cum ai făcut? și-a întrebat el supusul. – A fost foarte simplu. Nu a trebuit decât să îi tai craca de sub picioare.   De ce credeti că îi era teamă șoimului să zboare? ________________________________________________________________________________________________________ Credeți că bătrânul înțelept a procedat bine, tăindu-i craca de sub picioare ?   Scrieți o compunere de 10-12 rânduri imaginându-vă continuarea întâmplării.                          

În Grecia antică (469-399 î.Hr.), Socrate a fost foarte apreciat pentru înţelepciunea lui. Într-o zi, un cunoscut al marelui filosof a alergat spre el agitat şi i-a spus: “Socrate, ştii ce-am auzit despre unul dintre studenţii tăi?” “Stai o clipă”, a replicat Socrate. “Înainte să-mi spui aş vrea să treci printr-un mic test. Se numeşte Testul celor Trei”. “Testul celor Trei?” “Exact”, a continuat Socrate. “Înainte să-mi spui ceva despre studentul meu, hai să stăm puţin şi să testăm ce ai de gând să spui. Primul test este Adevărul. Eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?” “Nu”, a răspunsul omul, “de fapt de-abia am auzit despre acest lucru”. “Bine”, a spus Socrate. “Deci nu ştii concret dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm al doilea test, testul Binelui. Este, ceea ce eşti pe cale să-mi spui despre studentul meu, ceva bun?” “Nu, dimpotrivă…” “Deci”, a continuat Socrate, “vrei să-mi spui ceva rău despre el, chiar dacă nu eşti absolut sigur că este adevărat?” Omul ridică din umeri, un pic jenat. Socrate a continuat. “Ai putea totuşi să-mi spui acel lucru pentru că există un al treilea test – filtrul Utilităţii. Îmi este de vreun folos ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu?” “Nu, nu chiar”. “Ei bine”, a concluzionat Socrate, “dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun şi nici măcar util, de ce să mi-l mai spui?”