Istoria României. Istorie universală. Religie cărți. Biografii oameni celebri

Rubiconul este un râu situat între Cesena si Rimini, din Italia. Iulius Cezar în fruntea legiunii a 13-a a traversat Rubiconul, deși, deși pe vremea aceea un păcat de moarte, conform legislatiei romane. Conform acestei legislatii niciun general roman nu avea dreptul sa-l traverseze si avea ca scop sa protejezeRoma de la o dictatura militară impusă prin preluarea puterii de fortele militare. La 10 ianuarie 49 î.Hr, Cezar trece raul, si se indrepta spre Roma, strigând : „Alea iacta est!” („Zarurile au fost aruncate”), sau „nu mai există cale de întoarcere”, deschizând ostilităţile cu Pompei şi războiul civil care va dura peste patru ani. Surprins de rapiditatea înaintării lui Cezar, Pompei este obligat să se refugieze (martie 49), de la Brundisium în Grecia, unde începe concentrarea de forţe în vederea recuceririi Italiei. „Textul original al aforismului Caesarum XII. vitae (Viața celor 12 Cezari) [XXXII] “Cum stătea la îndoială, el văzu un semn. Dintr-odată i-a apărut o figură de statură foarte mare și puternică stând așezată și jucându-se pe o trestie; și după ce se apropiaseră de el nu numai ciobanii ci și mulți dintre soldați, care își abandonaseră posturile, printre ei erau fiind și trâmbițași, apariția îi smulse unuia dintre ei trâmbița, se repezi în râu și cântând o melodie războinică se îndreptă spre malul opus. Atunci Cesar exclamă: „Să urmăm calea pe care ne-o arată zeii și spre care ne împing acțiunile nedrepte ale dușmanilor noștri. Zarul este aruncat.” Dat fiind faptul că în anul 50 î. Hr. mandatul de proconsul a lui Caesar expirase, Pompei i-a ordonat să se întoarcă la Roma și i-a cerut să-și demobilizeze armata la intrarea în Cetate. Caesar era conștient că soarta lui va pusă în primejdie dacă se va întoarce fără putere armată la Roma, așadar pe 10 ianuarie 49 î. Hr. trece râul Rubicon și își atacă propria-i patrie, Roma. Caesar este triumfător și este numit dictator, dorindu-l pe Marc Antoniu ca prim locotenent. În cele din urmă, Caesar a demisionat din postul de dictator după unsprezece zile și a impus să fie ales pentru a doua oară consul.”  

                                                           Iudaismul     Iudaismul este religia poporului evreu. Este totodată istoria, cultura, modul lui de viaţă. Este prima religie care a afirmat existenţa unui Dumnezeu unic. Ea se întemeiază pe textele Bibliei ebraice.     Avraam   Istoria vechilor evrei, aşa cum este ea povestită în Biblie, începe când Avraam pleacă din cetatea Ur, aflată în Caldeea, în ţara Canaanului, pe care Dumnezeu făgăduieşte să o dăruiască urmaşilor lui. Avraam se angajează să se supună Dumnezeului unic şi face cu el un legământ, al cărui semn este circumcizia. Credinţa lui Avraam sporeşte prin încercările pe care i le trimite Dumnezeu, cum ar fi cea a jertfei fiului său Isaac. Iacov, fiul lui Isaac primeşte numele de Israel. Din cauza foametei, urmaşii lui Avraam sunt nevoiţi să se refugieze  în Egipt, unde rămân în robie timp de patru veacuri.     Moise   Dumnezeu îl alege pe Moise pentru a-i scoate pe vechii evrei din Egipt şi a-i călăuzi prin deşert până în Ţara Făgăduinţei. Pe muntele Sinai, Moise primeşte de la Dumnezeu „Cele Zece Porunci care vor fi săpate pe două table de piatră. Ele sunt purtate în „Chivotul Legii”. Toţi evreii acceptă „Cele Zece Porunci”. Timp de patruzeci de ani ei supravieţuiesc în pustiu graţie protecţiei divine. Împreună cu Iousua, succesorul lui Moise ei pornesc pentru cucerirea Ţării Făgăduinţei.     Regii şi profeţii   La sfârşitul celui de-al doilea mileniu î. Hr. vefchii evrei hotărăsc să-şi numească un rege. Profetul Samuel îl alege iniţial pe Saul, apoi pe David, care face din Ierusalim capitala regatului. Fiul lui David, Solomon, construieşte aici pentru a adăposti Chivotul Legii, un templu care va fi centrul vieţii religioase din Israel. Regatul este apoi împărţit: la nord, Israel; la sud, Iudeea. Atunci a fost vremea profeţilor, adesea simpli păstori sau agricultori, insuflaţi de Dumnezeu, care îndeamnă regii şi poporul să respecte poruncile.   Biblia este baza întergii gândiri iudaice. Ea este alcătuită din 24 de cărţi scrise în ebraică şi repartizate în trei grupe: Tora, Nebiim şi Ketuvim. Tora este o învăţătură, o cale de urmat. Ea cuprinde 5 părţi: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, şi Deuteronomul. Se găsesc aici povestirea despre originile lumii, evenimentele întemeietoare ale Israelului, apoi încercările poporului lui Israel, călăuzit de Moise. Însă Tora este mai mult decât o istorie şi mai mult decât o Lege, cu numeroasele ei învăţături, care au drept central Cele Zece Porunci şi preceptele iubirii de Dumnezeu şi ale iubirii aproapelui. Tora este partea fundamentală a Bibliei. Este citită la sinagogă, în ebraică, în fiecare dimineaţă de sabat şi de sărbătoare, de pe un sul de pergament pe care afost copiată de mână. În Nebiim se disting „profeţii cei vechi” şi „profeţii cei noi”. „Profeţii cei vechi” povestesc istori Israelului de la cucerirea Canaanului până la distrugerea primului Templu din Ierusalim. „Profeţii cei noi” dintre care trei mari(Isaia, Ieremia, Ieziechiel)şi 12 mici(Amos, Iona) insistă asupra conţinutului moral al mesajului divin. Cuvintele lor, ca şi cele din întreaga Biblie sunt destinate în primul rând lui Israel însă prin intermediul lui se adresează tuturor oamenilor. Ketuvim sau „Scrierile” sunt foarte variate: psalmi, proverbe, cronici, cugetări despre problemele vieţii, ale morţii, suferinţei. Întreaga Biblie este numită de asemenea şi „Tora scrisă”     Talmudul   Acest cuvănt înseamnă “învătătură”. Biblia este un mesaj viu, iar înţelepţii au avut şi au în continuare sarcina de a interpreta ce este scris. În Talmud ei au formulat legi precise care permit aplicarea poruncilor Bibliei în orice împrejurare din viaţă. Aceste învăţături, mai întâi orale au fost apoi aşternute în scris. Ele alcătuiesc o adevărată enciclopedie a legii şi gândirii iudaice.     Unitatea lui Dumnezeu   Dumnezeu este unul. Este afirmaţia fundamentală a Bibliei şi iudaismului, proclamată în pasajul din Tora numit Shema Israel. Este totodată profesiunea de credinţă iudaică, recitată la sculare şi la culcare în fiecare zi din viaţă. Dumnezeu I s-a revelat lui Moise sub numele format din patru litere ebraice IHWH care înseamnă ‘Cel ce este, a fost şi va fi”. Dumnezeu este invocat sub numele de ‘Tatăl Nostru’ sau “Împăratul nostru”. El este Creatorul lumii, Dumnezeu cel milostiv şi drept care intervine în istorie.     Legământul şi alegerea   Dumnezeu i-a dăruit lui Israel Tora pentru ca, dându-I ascultare, acesta să devină’ un popor de preoţi şi o seminţie sfântă’. Israel este ales pentru a mărturisi despre dragostea Creatorului pentru toţi oamenii. Legământul este o responsabilitate şi nu un privilegiu.     Mesia şi mesianismul   Pentru evrei, a crede în venirea Mesiei înseamnă a nădăjdui că va veni o zi când pacea, dreptatea şi fraternitatea vor domni peste toate naţiunile. Poporul lui Israel se va aduna atunci pe pământul strămoşilor lui, iar încercările grele vor lua sfârşit. De aceea viaţa trebuie trăită după învăţăturile Torei iar Dumnezeu va ridica pe un om, Mesia, din neamul lui David, pătruns de spiritul înţelepciunii, al iubirii şi fricii de Dumnezeu.                                                                                               

 Cine a declanşat războiul ruso-turc din 1806-1812?   De evoluţia raporturilor marilor puteri, angajate în Rivalitatea politico-militaro-economică în sud-estul Europei, sunt legate nemijlocit de rapoturile teritoriale și pierderile umane și materiale suferite de Principatele Române pe parcursul secolelor XVIII-XIX (inclusiv geneza Problemei basarabene la 1812). Impactul războaielor ruso-turce asupra destinului românilor a fost pe deplin înţeles și descifrat de către Mihai Eminescu, cel care a scris în publicistica sa politică, la 1878: „Sunt două sute de ani de când Rusia înaintează mereu spre miazăzi; luptele ei orientale sunt o întreagă istorie și acela care nu cunoaște această istorie, ori care o cunoaște și nu ține seamă de ea, nu este un bărbat politic și nu are dreptul de a lua parte hotărâtoare la viața politică”1.   În general, privind în retrospectivă raporturile ruso-otomane, putem menţiona că începând de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre ruși și turci, la 31 august 1492, pe timpul lui Baiazid II Veli și Ivan III, vreme de sute de ani au fost purtate un șir de războaie și campanii militare ce însumează, conform unor calcule, 47 de ani (adică aprox. 11% din tot timpul relaţiilor bilaterale ruso-otomane de 430 de ani – până la 1922, când a fost, pe de o parte, desfiinţat Sultanatul și, pe de altă parte, creată URSS). Conform statisticii militare, doar de la începutul secolului al XVIII-lea armata rusă a pierdut 582 mii de oameni. Propriu-zis, șirul războaielor regulate își ia începutul doar de la sfârșitul secolului al XVII-lea (1676-1681), iar cronologic cele mai lungi războaie (timp de 17 ani și 4 luni) s-au derulat în secolul al XVIII-lea: 1710-1713; 1735-1739; 1768-1774; 1787-1791.   Numărul războaielor ruso-turce (unele fiind și ruso-austro-turce sau de alianţă internaţională, care s-au derulat în perioada de la sfârșitul secolului al XVII-lea– începutul secolului al XX-lea) se ridică până la 11 conflagraţii bine definite, ce marchează expansiunea Rusiei ţariste spre mările Sudului și mai ales către sud-estul Europei. Calculând anii de pace și cei de război, se observă lesne că lumea românească a trăit în veacul XVIII, până la 1821, sub ameninţarea directă a armelor aproape 50 de ani. Contele D’Hauterive, care se stabilise în Principatul Moldova în acea epocă, avea dreptate spunând: „În vreme de pace Moldova este un târg pentru străini, în vreme de război a fost și va fi totdeauna o tabără și un câmp de bătălie...”2.   Moldova și Ţara Românească, fiind antrenate în lupta marilor puteri europene, au devenit, la începutul secolului al XIX-lea, teatru de război și pioni ai disputelor geopolitice, veritabilelor dueluri diplomatice, care s-au soldat cu anexarea la Imperiul Rusiei a unei jumătăţi din teritoriul Principatului Moldovei (ţinuturile dintre Prut și Nistru).   Niciodată, nici până atunci, nici după, ţarismul n-a fost atât de belicos ca în anii 1805-1812. În răstimp de numai opt ani, Rusia a purtat opt războaie: în 1805, 1806-1807 și în 1812 – cu Franţa; în 1806-1812 – cu Imperiul Otoman; în 1804-1813 – cu Iranul; în 1807-1812 – cu Anglia (care, deși nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus mari prejudicii economice); în 1808-1809 – cu Suedia; în 1809 – cu Austria, dintre care ultimele cinci războaie le-a purtat concomitent3.   Un impact al modificării la hotarul anilor 1805-1806 a co-raportului de forţe în Europa a constituit-o acutizarea luptei diplomatice între Rusia și Franţa pentru influenţa asupra Imperiului Otoman. În acest sens anul 1806 este marcat de apropierea culminantă a Franţei și Imperiului Otoman, pe de o parte, și de distanţarea Porţii Otomane de Rusia, pe de altă parte, procese ce s-au finalizat cu declanșarea războiului ruso-turc de la sfârșitul acelui an când curtea de la St. Petersburg a fost cea care a încălcat clauzele tratatelor de alianță cu Sublima Poartă.   Vom reaminti că în raporturile internaţionale de la începutul secolului al XIX-lea Imperiul Rus și Imperiul Otoman se ghidau de tratatele bilaterale semnate la acea vreme: Tratatele de Alianță ruso-turce din 1799 și 1805. Astfel, la 3 ianuarie 1799 (23.12.1798) a fost semnat la Constantinopol de către V. S. Tamara, din partea Rusiei, și de către Ahmed Atif (Reis Effendi) și Ibrahim Ismet (Kaziasker de Roumelie), din partea Imperiului Otoman, Tratatul de alianţă defensivă ruso-turc4; Acest tratat, împreună cu Tratatul de alianţă anglo-turc din 5 ianuarie 17995, semnificau aderarea Turciei la cea de A doua coaliţie anti- franceză. Tendința de apropiere faţă de Rusia și Anglia a apărut în Turcia după Pacea de la Campo Formio din 1797, când francezii, stăpânind Italia, s-au apropiat de Peninsula Balcanică și au început a încuraja în secret mișcarea de eliberare națională a grecilor din insulele Ionice și Moreea. Impulsul imediat pentru încheierea unei alianțe dintre Turcia, pe de o parte, și Rusia și Marea Britanie – de cealaltă, a fost debarcarea trupelor lui Napoleon Bonaparte în Egipt (1.07.1798).   Turcia a acceptat asistența oferită de Rusia. Pavel I a trimis o escadră rusească, sub comanda amiralului F. Ușakov, care, cu permisiunea sultanului, a intrat în Bosfor. La acel moment, Turcia primise deja vestea distrugerii flotei franceze de către amiralul Nel- son la Aboukir. Acest eveniment a încurajat Poarta Otomană care, până atunci, de teama Franței, nu se încumetase deschis să se alăture coaliției antifranceze. La 9 septembrie 1798, guvernul turc a emis un manifest de război împotriva Republicii Franceze. În septembrie, flota unită ruso-turcă a început operaţiunile militare, având ca principal scop alungarea francezilor de pe Insulele Ionice. Astfel, Turcia s-a aliat cu Rusia, intrând, de fapt, într-o alianță nescrisă cu ea.   Tratatul de alianţă ruso-turc din 1799 a fost semnat pentru o perioadă de 8 ani. În articolele de bază ambele puteri au identificat drept obiectiv comun menținerea integrității statelor proprii, pentru a garanta siguranța, securitatea și echilibrul politic între puterile contractante, precum și contracararea planurilor guvernului francez. Cele mai importante stipulații se conțineau în articolele secrete. Într-unul din ele se stipulase că Rusia trebuia s-o ajute pe aliata sa cu 12 nave de război; iar întreţinerea escadrei ruse a fost pusă pe seama Turciei. Un alt articol secret prevedea libertatea de navigație a marinei militare ruse din Marea Neagră în Marea Mediterană și invers; în articolul dat se menționa că strâmtoarea Constantinopolului „se deschide pentru navele rusești numai în acest caz, pentru toate celelalte națiuni, fără excepție, intrarea în Marea Neagră va fi închisă”. Astfel, pentru prima dată Rusia a câștigat dreptul de a efectua trecerea corăbiilor sale de război prin strâmtorile Bosfor și Dardanele.   Totodată, într-unul dintre articolele secrete s-a stipulat că, în cazul acțiunilor ostile ale francezilor faţă de Poartă cu „o diversiune nemijlocită sau perturbări supușilor săi”, Rusia va acorda drept asistență Turciei o oaste de 7580 de mii de oameni; iar întreţinerea acestor trupe după trecerea Nistrului va fi încredințată Porţii.   Următorul Tratat de alianţă defensivă ruso-turc a fost semnat la Istanbul (Constantinopol), la 11 (23) septembrie 1805, de către trimisul extraordinar, ministrul plenipotenţiar rus Andrei Italinski și ministrul turc de externe Ahmed-Wassif (Reis Effendi) și EsseidIbrahim Ismet-Bey (Kaziasker de Roumelie).6 Apropierea dintre Rusia și Franța în ultimele luni ale domniei împăratului Pavel I și presupusa partajare a posesiunilor Turciei între ele (Planurile lui Rostopcin) puneau în pericol alianța ruso-turcă din 1799.   Cu toate acestea, Alexandru I, care-l succedase pe Pavel I în 1801, considera că pentru Rusia este mai avantajos să aibă un vecin slab, precum era Turcia. Astfel, Alexandru I a vrut să păstreze Turcia ca un aliat în viitoarele lupte cu Franța. La rândul său, guvernul otoman, care nu se recuperase încă după Campania egipteană a lui Napoleon și avea temerile unor noi atacuri din partea francezilor, a dorit să-și asigure ajutorul rusesc în caz de o agresiune franceză. La sfârșitul anului 1804 Poarta a apelat la Rusia, cu o propunere pentru a confirma printr-un nou tratat alianța defensivă din 1799, cu toate că perioada de valabilitate a ultimului se încheia în doar trei ani. Rusia căzuse imediat de acord, în speranța de a preveni apropierea dintre Turcia și Franța și pentru a menține libertatea de trecere a navelor sale de război prin Strâmtori. În plus, Petersburgul a sperat să obţină dreptul de protecție pentru creștinii subordonaţi Porții, care i-ar fi dat posibilitatea de a-și consolida influența politică și religioasă în Balcani. După opt luni de negocieri, timp in care guvernul turc a rezistat cu încăpăţânare faţă de această cerere a Rusiei, a și fost semnat Tratatul de alianţă ruso-turc.   Tratatul conţinea 15 articole de bază și 10 articole secrete7. În tratat se proclama pacea, prietenia și buna înțelegere între Rusia și Turcia, care-și garantau reciproc integritatea posesiunilor lor și promiteau să acționeze de comun acord în toate aspectele legate de pacea și securitatea propriilor state (art. 1 și 13). În cazul unui atac asupra uneia din părţi cealaltă parte era obligată să acorde o asistență armată aliatului (articolul 2). În caz de imposibilitate de a furniza o asistență militară, aceasta urma să fie înlocuită cu o subvenţie anuală (articolul 9 secret). Ambele părți se angajau să nu desfășoare negocieri separate în vederea semnării unui armistiţiu sau a păcii cu inamicul comun (articolul 7).   Rusia și Turcia au reconfirmat Tratatul de la Iași din 1792, Acordul din 1800 cu privire la Republica celor Șapte Insule (Ionice), precum și toate celelalte acorduri încheiate între ele, care nu contraveneau prezentului tratat (articolul 12). În articolele secrete s-a stipulat că, în cazul formării unei coaliții ofensive împotriva Franței, compuse din Rusia, Marea Britanie, Austria și alte puteri (de facto, deja existentă la momentul încheierii tratatului), Turcia va trebui să-și coordoneze acțiunile sale cu Rusia și, cel puțin, să permită trecerea navelor sale militare și de transport prin strâmtori în timpul războiului (art. 1 si 2 secrete). Turcia, confirmând articolele 9 și 10 din Tratatul de la 21.03.1800 cu privire la Insulele Ionice, a promis să păstreze drepturile de autoguvernare și alte privilegii de care se bucurau creștinii din Turcia în zonele de coastă ale Albaniei, în vecinătatea arhipelagului Ionic. În cazul încălcărilor de către turci a drepturilor și privilegiilor acestora, reprezentantul Rusiei la Constantinopol a primit dreptul de a lua măsuri corespunzătoare pentru restabilirea lor (articolul 3 secret).   Rusia, la rândul său, se obliga să asigure integritatea Insulelor Ionice, pe care ea continua să le ocupe, iar Turcia garanta libera trecere prin strâmtori a navelor militare rusești, care aprovizionau și deserveau trupele de ocupație (articolul 4). În conformitate cu al 7-lea articol secret al tratatului, Rusia și Turcia au convenit să considere Marea Neagră închisă și s-au angajat să contracareze cu toate forţele lor maritime orice încercare de trecere în această mare a unor vase militare străine sau a unor vase ce ar transporta provizii și muniţii militare.   În instrucţiunile sale (din 15 noiembrie 1805, deja după data semnării tratatului) Șeful diplomaţiei rusești Adam Czartoryski (1804 – iunie 1806) renunţase la varianta maximală a articolului 3 secret, ce prevedea introducerea trupelor ţariste în Principatele Române, dar ceruse realizarea variantei de compromis – formarea unor trupe locale de către C. Ypsilanti, pe care tot Rusia urma să le controleze de fapt8. Valabilitatea tratatului a fost stabilită pentru un termen de nouă ani. Selim III a ratificat tratatul la 30 septembrie (11 octombrie) 1805, iar Alexandru I doar la 19 (31) octombrie. Schimbul actelor de ratificare s-a produs la Constantinopol, cu întârziere – pe data de 18 (30) decembrie 1805, cu doar câteva ore înaintea sosirii curierului francez de la Viena, care aducea vestea victoriei lui Napoleon la Austerlitz...9.   Astfel, această alianţă ruso-turcă s-a dovedit a fi una de scurtă durată. După victoria lui Napoleon la Austerlitz (2.12.1805) Turcia își reconsideră politica sa externă, preferând o apropiere de Franţa învingătoare. În 1806 la Constantinopol a sosit ambasadorul francez generalul Sebastiani, care a reușit să convingă Poarta în omnipotenţa lui Napoleon și s-o încline să adere de partea Franței, ceea ce a provocat un acut conflict ruso-turc, ce a escaladat într-un nou război ruso-turc.   Lovitura decisivă asupra poziţiilor Rusiei și, în special, privitor la soarta politică a lui Alexandru Moruzzi (care nu și-a mai putut redobândi efectiv domnia în Moldova) a fost dată de către Poarta Otomană (la îndemnul Franţei) în luna august 1806, când au fost schimbaţi ambii domni ai Principatelor Române10.   Ambasadorul rus, îndeplinind instrucţiunile primite de la St. Petersburg de a nu mai tărăgăna satisfacerea cerinţelor Rusiei, a remis Porţii Otomane un ultimatum, avertizând că, dacă, în termen de trei zile, sultanul nu-i va readuce în domnie pe foștii voievozi, el va părăsi capitala Imperiului Otoman11. Sublima Poartă a fost nevoită să cedeze și la 3 (15) octombrie 1806 a adus oficial la cunoștinţa lui A. Italinski restablirea lui C. Ypsilanti și Al. Moruzi în domnia Principatelor. Ceremonia oficială a avut loc la Constantinopol (Istanbul), la 4 (16) octombrie și 5 (17) octombrie, în prezenţa lui Alexandru Moruzi, dar în lipsa lui Constantin Ypsilanti, care se afla, la acea dată, departe de epicentrul acestui eveniment – în Rusia12. Această măsură, în urma presiunilor diplomatice și sub ameninţarea militară anglo-rusă, a fost motivată și adusă la cunoștinţa „marelui prieten, Napoleon” personal de către sultanul Selim III. În scrisoarea sa de la 6 (18) octombrie 1806 se menţionează că „s-a găsit de cuviinţă ca să se menajeze această afacere”, în așa mod încât să se evite „un război prematur și, totodată, contrar legilor religiei” musulmane.13   Opinia optimistă a lui Italinski, care-și credea îndeplinită cu succes misiunea readucerii fanarioţilor filoruși în tronurile Principatelor, considerând că a repurtat un important succes diplomatic (după cum și relata la 6 (18).10.1806)14, deoarece „Poarta s-a înclinat în faţa voinţei Majestăţii sale Imperiale” n-a fost însă împărtășită la Petersburg.   Din cele expuse, reiese clar că, la începutul secolului al XIX-lea ambele imperii – cel Ţarist și Otoman – aveau semnate un șir de tratate internaţionale, precum și acorduri sau convenţii interguvernamentale, pe care le-a încălcat, întrerupt unilateral Rusia. În mod flagrant a fost încălcat articolul 13 al Tratatului de alianţă defensivă ruso-turc din 1805, în care se stipula expres: „...părţile contractante își garantează reciproc integritatea posesiunilor în starea în care acestea se află în prezent”15.   În manualele contemporane din Federaţia Rusă se consideră că: „Războiul ruso-turc din 1806-1812 a fost cauzat de dorinţa Rusiei de a-și consolida pozițiile în Orientul Mijlociu, de a contracara planurile revanșarde ale Turciei, care nutrea speranța de a-și reîntoarce o parte a coastei Mării Negre (în special Crimeea), precum și pentru a sprijini răscoala sârbilor împotriva sultanului”16.   Însă declanșarea războiului ruso-turc din 1806-1812 n-a fost iniţiată de Poarta Otomană, chiar dacă și istoriografia sovietică și cea rusă au susţinut că anume mazilirea domnilor Ţării Românești (C. Ypsilanti) și Moldovei (Al. Moruzi) în luna august 1806, la insistenţa Franţei și fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului. Acesta a fost însă doar un pretext pentru expansiunea ţaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806 Poarta, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a restabilit în domnie pe principii anterior destituiţi. Astfel, provocarea ostilităţilor ruso-otomane în toamna anului 1806 a fost determinată nu atât de divergenţele de neînlăturat, la acel moment, dintre Rusia și Imperiul Otoman, cât de derularea nefavorabilă pentru ţarism a confruntării intereselor Rusiei și Franţei în sud-estul Europei, condiţionată, la rândul său, de expansionismul ţarismului rus și de modificarea raportului de forţe a marilor puteri pe întreg continentul european.   Încă la sfârșitul anului 1805, în perioada retragerii trupelor ruse de la Austerlitz în Rusia, Alexandru I i-a prescris generalului guvernator al Kievului Al. P. Tormasov să formeze, în guberniile de sud ale Imperiului Rus, în aproprierea Nistrului, o puternică grupare a armatei ruse, care să fie capabilă în orice moment să treacă acest râu și să invadeze Moldova și Valahia, precum și să se informeze privind starea cetăţilor de pe Nistru, având grijă să nu ofere turcilor, prin acţiunile sale, nici un pretext pentru distrugerea păcii17. Petersburgul a încercat să prezinte formarea unei armate de „observaţie” la frontiera cu Imperiul Otoman doar ca „o măsură de prudenţă generală, care nu are nimic îndreptat împotriva Porţii”18. Trupele armatei ruse concentrate la Nistru erau menite, după cum afirma Cabinetul de la Petersburg, „în corespundere cu tratatul ruso-turc de alianţă de la 11 (23) septembrie 1805 să acorde asistenţă efectivă în caz de invazie a armatei franceze în hotarele Imperiului turcesc”19. Această grupare armată, intitulată ulterior „Armată nistreană” (în unele surse mai este numită „Armată nipreană”), „Armată moldovenească”, iar mai târziu – „Armată dunăreană”, în fruntea căreia a fost numit generalul de cavalerie Ivan Michelson (1740-1807), întrunea, la 13 februarie 1806, 5 divizii cu un efectiv de cca 60 mii de ostași20.   La 16 (28) octombrie 1806, Alexandru I i-a ordonat generalului Ivan Michelson să trimită trupele ruse peste Nistru și să ocupe Moldova, iar la 23 octombrie (4 noiembrie), în pofida depeșei primite de la A. Italinski (în care se anunţa despre restabilirea domnilor substituiţi)21, ţarul confirmă ordinul precedent și la 10 (22) noiembrie, fără nicio declaraţie de război, trupele ruse au trecut Nistrul și au invadat ţara22. Suntem de părerea că această dată trebuie considerată ca fiind începutul războiului ruso-turc din 1806-181223.   La sfârșitul anului 1806 jumătate din armata lui Michelson se afla deja în Moldova, însă Ministerul de Externe al Rusiei mai nutrea speranţa că aceste operaţiuni militare nu se vor solda cu o ruptură oficială între Poarta Otomană și Cabinetul de la Petersburg24. Pe data de 4 (16) ianuarie 1807, ministrul de externe rus A. Budberg încă nu avea o confirmare oficială despre declararea războiului, deși îl considera ca și inevitabil25.   Alexandru I îi explica mareșalului M.F. Kamenski (comandantul su prem al armatei ruse de 140 000 de oameni, ce acţiona împotriva Franţei pe Vistula), în scrisoarea de la 15 (27) decembrie 1806, că susţinerea logistică a sârbilor răsculaţi era o chestie secundară, deoarece „nu mai puţin important este de a preîntâmpina atacul francezilor la Nistru, care oferă o linie de apărare puţin avantajoasă..., iar retrăgându-mi oștirile din Moldova eu nu m-aș hotărî să le deplasez de la Nistru..., căci ar trebui să apăr hotarele pe o întindere mare de la Kameniţa până la Marea Neagră”26.   De remarcat că, argumentul unui „pericol francez” din partea regiunii Dalmaţiei era denunţat de însuși ambasadorul rus în scrisoarea sa adresată sultanului Selim III (de la 10 (22) septembrie 1806): „...nu există nici un fel de armată considerabilă franceză în Dalmaţia, nici dorinţă și posibilitate din partea lui Bonaparte de a-și realiza ameninţările trimisului său (H. Sebastiani – n.n.)”27. Ba din contra, exista o armată rusească „de 120 mii de oameni (cifră de fapt exagerată cam de vreo două ori. – n.n.) concentrată la Nistru și forţe maritime considerabile ale Angliei în Marea Mediterană”28.   Pentru a convinge Poarta Otomană să revină la „colaborarea” cu Rusia, ţarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei și a Ţării Românești, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 18 (30) decembrie 180629 (conform altor surse: la 24 decembrie / 5 ianuarie 1807 – stil nou), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forţa armei”. Abia la 3 (15) ianuarie 1807 Poarta Otomană a remis o Notă circulară misiunilor diplomatice ale Austriei, Danemarcei, Spaniei, Franţei, Marii Britanii, Olandei și Prusiei în care le anunţa că i-a declarat război Rusiei („În urma invaziei și a violării tratatelor existente...)30.   După cum mazilirea domnitorilor n-a fost unica și principala cauză care a determinat decizia din timp planificată a guvernului ţarist, tot așa și readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost, și nici nu putea fi, factorul preponderent care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce ţineau de supremaţia rusă în zona Balcanilor și a strâmtorilor Mării Negre. Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar drept motiv formal pentru introducerea armatei ţariste (cu un efectiv de aproximativ 33 mii de oameni)31 în Principate și realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rus.   Guvernul ţarist, rezolvând orice problemă după principiul dreptului celui mai puternic, era atât de sigur în eficacitatea „șocului extraordinar”, încât nici nu considera dislocarea trupelor ruse în Principatele Române ca o acţiune militară îndreptată direct împotriva Porţii Otomane, ci doar „un element necesar în realizarea planului elaborat de a înclina Divanul spre o comportare mai înţeleaptă cu ajutorul măsurilor energice”32. De remarcat că ocuparea militară a Principatelor corespundea recomandărilor lui A. Czartoryski, care au fost expuse de ex-ministrul externelor în Proiectul manifestului împotriva Porţii, alcătuit la 16 (28) august 180633.   În Manifestul lui Alexandru I, din 12 (24) decembrie 1806, adresat locuitorilor Principatelor, se menţionează că „această trimitere a oștirilor noastre nu numai că nu este întovărășită cu nicio necuviinţă de războiu străin, dar încă are temeiu a întâmpina și a apăra interesurile noastre și ale voastre... Ori și cum vor fi întâmplările, noi făgăduim a vă pricinui desfătare în toate privilejiurile înaltei noastre ocrotiri, ...vă veţi arăta vrednici întru toate soartei ce vă găsim”34.   Curând după sosirea lui C. Ypsilanti la București, în toată ţara se citi o Proclamaţie ticluită la Iași, din partea împăratului Alexandru I, către locuitorii Principatelor Române. Prin ea rușii promiteau respectarea autorităţilor Ţării Românești și Moldovei: „Scopul nostru este ca să rămâie în lucrarea funcţiunilor toate autorităţile statornice, presupunând că ele din partea lor vor înlesni mișcarea ostașilor, precum și lucrările la care s-au orânduit și care privesc numai consolidarea ţărilor și deplina dobândire a drepturilor lor”. Totodată, C. Ypsilanti adresează o circulară către ispravnici, vestindu-le că a sosit la București în calitatea de Domn amândurora Ţărilor Moldova și Valahia35. După cum relatase Zilot Românul: „Alexandru-vodă Moruz... vădzând intrarea Rușilor în Moldova cu chip ciudat... ce fusese tras din Moldova și trecuse peste Dunăre, deteră Rușii și domnia Moldovei tot lui Ypsilanti; și domnea Ypsilanti peste amândouă ţările”.   „Jurământul” populaţiei, organizat de Ypsilanti, a provocat nemulţu mirea Cabinetului de la Petersburg. La 1 (13) februarie 1807, ministrul de externe Budberg scria lui Michelson: „...În opinia Majestăţii Sale, această acţiune este cu totul netrebuincioasă, fiindcă principatele le-am ocupat temporar și nu cu intenţia de a le alipi la Rusia și nici cu intenţia de a le răpi de la Poartă...”36.   Cert este faptul, că frazele declarate nu se confirmau prin acţiunile săvârșite, deoarece Poarta Otomană, „trezindu-se” la sfârșitul anului 1806 cu hotarele Principatelor Române – aflate „în oblăduirea” Imperiului Semilunii – violate, cu un șir de cetăţi ocupate (Hotin, Bender ș.a.) și cu armată ţaristă la malurile Dunării, a fost nevoită să declare război Rusiei – decizie confirmată prin manifestul din 24 decembrie 1806 (5 ianuarie 1807)37. Înșiși generalii ruși consemnau că „a intra ca dușman într-o ţară aliată, fără declaraţie și chiar fără pretext de război”, – era ceva ieșit din comun, „un cuvânt nou în ducerea războaielor”, la care „s-a adăugat aceea de a porunci să fie înșelaţi comandanţii cetăţilor turcești, cerându-li-se numai de trecere pentru a merge în Dalmaţia”38.   Guvernul de la St. Petersburg n-a ezitat să intervină prompt (cu intenţii camuflate, dar clare – de ocupaţie, utilizând metode militare și de dezinformare) în toamna anului 1806 contra Imperiului Otoman, care se considera parte atacată pe nedrept de vecinul agresor. „Acest război era cu adevărat popular din partea turcilor, ura faţă de ruși fiind la culme” – relata Sebastiani, în decembrie 180639. Tactica menajării diplomatice a Porţii a cedat locul acţiunilor violente.   Chiar de la început englezii s-au implicat în vederea aplanării diferendului ruso-turc, fapt ce reiese și din scrisoarea lui Charles Arbuthnot, ambasadorul britanic la Constantinopol, marelui dragoman al Porţii Alexandru Hangerli (datată din Pera, 13.12.1806): „...în condițiile, în care suntem acum, eu și domnul Italinski, neștiind ce motive au determinat trupele ruse să intre în posesiunile Turciei, putem doar să regretăm despre aceste cazuri, ce distrug bunele acorduri dintre Poartă și aliații săi. Atitudinea Curţilor noastre vă sunt cunoscute; suntem încrezători că nici Marea Britanie, nici Rusia nu poartă intenţii ostile împotriva Turciei; și de la aceasta ajung la concluzia că înaintarea trupelor ruse nu ar trebui să fie altfel (interpretată) decât ca o urmare a unor intenţii precaute, în dorinţa de a păstra securitatea Porţii. (…) De la o zi la alta trebuie să așteptăm o explicație satisfăcătoare. (…) Recunosc că, dacă lucrurile sunt într-adevăr în starea în care ele sunt prezentate, atunci fără îndoială că Poartă este ofensată pe bună dreptate; însă ea știe corectitudinea împăratului Rus și ea poate fi sigură că Majestatea Sa Imperială nu poate aproba acțiuni ostile luate împotriva Turciei de către conducătorii armatei sale; nu putem crede că perspicacitatea Porţii nu sesizează că, în condițiile actuale, ostilitatea față de Rusia va aduce Imperiul Otoman în faţa unor pericole, care de mult timp i le pregătește cu grijă insidioasa Franţă”40. Asumându-și calitatea de mediator, la 21 decembrie 1806, Arbuthnot se adresează către comandantul șef al trupelor ruse din Principate cu o scrisoare prin care îi comunică despre profunda nedumerire a guvernului otoman privind cauzele ocupaţiei militare a Principatelor în condiţiile în care a fost satisfăcută cerinţa Rusiei – restabilirea domnilor maziliţi și nu au fost oferite alte motive pentru război. Afirmând că Poarta Otomană sincer dorește să evite războiul, ambasadorul englez solicită lui Ivan Michelson să retragă trupele ruse din Principate, urmând în continuare de așteptat finalitatea convorbirilor diplomatice între ambele puteri41.   Rezumând cele expuse cu privire la situaţia Principatelor Române la începutul secolului al XIX-lea – în ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812 –, vom menţiona că cele două Principate în timpul războiului au fost permanent factori importanţi ai raporturilor internaţionale, vizând alianţele politice și militare ale Rusiei, Austriei, Franţei și altor state implicate. Războiul, declanșat în toamna anului 1806, fiind dezastruos pentru Principate, poate fi împărţit în patru perioade42. În acești șase ani de război au avut loc numeroase negocieri de pace, fiind încheiate armistiţii temporare, iar în armata ţaristă s-au succedat șapte comandanţi-șefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (iar cel de-al optulea – amiralul P. V. Ciceagov – a preluat postul de comandant-șef de la generalul M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).   Acest război a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, purtat pe două teatre de operaţiuni militare – la Dunăre și în Caucaz (secundar), însă trăsătura lui principală a constituit-o nu atât confruntările militare, cât, în mod deosebit, disputele diplomatice, in clusiv diplomaţia secretă. A fost un război al celor trei sultani otomani (Selim III, 1789-1807; Mustafa IV, 1807-1808; Mahmud II, 18081839) și al ambiţiosului Alexandru I (1801-1825), în spatele cărora a stat omniprezentul Napoleon I Bonaparte.   În concluzie, constatăm că războiul ruso-turc din 1806-1812, declanșat în cadrul răbufnirii Problemei Orientale, are următoarele caracteristici: Iniţiat – de Rusia (Alexandru I), care s-a manifestat drept agresor; Instigat – de Franţa (Napoleon I Bonaparte); S-a apărat – Imperiul Otoman (s-au perindat trei sultani); S-au implicat – Marile Puteri (Franţa, Marea Britanie, Austria ș.a.); Au intermediat – Marea Britanie (1806), Franţa (1807, 1808); I-au suportat consecinţele – Principatele Române (1806-1812); Teatrul de război – de la Nistru până la Dunăre, Caucazul de Nord, Marea Neagră, Marea Mediterană, însă luptele hotărâtoare au fost date pe linia Dunării; Victimă nemijlocită a războiului – Ţara Moldovei (scindată în jumătate, pe talvegul Prutului, la 1812); Au încercat să profite (din culise) – fanarioţii din familiile Ypsilanti (la începutul războiului) și Moruzi (la sfârșitul războiului); L-au încheiat – Poarta Otomană și Imperiul Rus (Pacea semnată la București, 16(28).05.1812; ratificată la Istanbul și Vilnius 11(23).06.1812; schimbul actelor de ratificare s-a produs la București, 2(14).07.1812); impact cu durată definită – a fost anexată Moldova dintre Prut, Dunăre și Nistru: s-a creat regiunea-gubernia rusă Basarabia (1812-1917); Impact de lungă durată – românii moldoveni de la Est de Prut au fost ocupaţi și rupţi de la Ţara lor; are loc geneza Problemei basarabene (perpetuată în anii1812-1918, 1940-1941, 1944-?).   Vlad MISCHEVCA Note Mihai Eminescu, Între Scylla și Charybda, Opera politică, ed. a 2-a, Editura Litera Internaţional, Chișinău, 2008, p. 243. D’Hauterive, Memoriu asupra vechei și actualei stări a Moldovei, București, 1902, p. 223. Н.А.Tроицкий, 1812. Великий год России, M., 1988, c. 20. Recueil d’actes internationaux de l’Empire Ottoman, / Publ. par G. Noradounghian, vol. II (1789-1856), Paris, 1900, p. 24-27. Ibidem, p. 28-31. Ibidem, , p. 70-74. Vezi: Внешняя политика России XIX и начала XX века [ВПР]. Документы Российского министерства иностранных дел. Серия первая. 1801-1815 гг. Т. II. М., 1961, c. 589-594. A. Goșu, Între Napoleon și Alexandru I. Principatele Dunărene la începutul secolului al XIX-lea, Editura Academiei Române, 2008, București, p. 35. Ibidem, p. 35-37; ВПР. Т. III, M., 1963, c. 695 (nota nr. 305). ВПР. Т. III, c. 267, 269; Hurmuzaki, serie nouă, vol. IV, p. 636. ВПР. Т. III, c. 718 (nota nr. 267). Ibidem, p. 713 (nota nr. 247); vezi: I. Jarcuţchi, V. Mischevca, Pacea de la București (din istoria diplomatică a încheierii tratatului de pace ruso-turc de la 16 (28) mai 1812), ediţia a II-a, revăzută și adăugită, Chișinău, 2015, p. 153-154. Hurmuzaki. supl. 1/2, p. 354-355; cf.: Hurmuzaki, XVI (1603-1824), București, 1912, p. 763-783. ВПР. Т. III, c. 348. Ibidem, p. 586, 591. История России: учебник, 2-е изд., перераб. и доп. / А. С. Орлов, В. А. Георгиев, Н. Г. Георгиева, Т. А. Сивохина М.: ТК Велби, Изд-во Проспект, 2004, c. 149. А. И. Михайловский-Данилевский, Описание турецкой войны в царствование императора Александра I с 1806 по 1812 г. Ч. 1 – СПб., 1843, c. 10-11. A. Goșu, ap. cit., p. 32. ВПР, Серия I, (1801-1815), T. III, p. 669 (nota 77). A. Петров, Война России с Турцией (1806-1812 гг.). Т. I, СПб., 1885, c. 53-54. Din punct de vedere geografic diviziile erau cantonate în guberniile ucrainene de la hotar: Podolia, Volâni, Kiev, Poltava, Cernigov și Herson. Hurmuzaki, supl. 1/2, p. 363. Sultanul prin decretul său din 21 noiembrie (2.11.1806) i-a restabilit pe Moruzi și Ypsilanti (А.Н. Петров, Война России с Турцией (1806-1812). Т. 1. CПб.,1885, c. 68). Trimisul de încredere al lui Al. Moruzi – Ion Ghica (grec albanez) – i-a comunicat lui Andreossy un șir de informaţi în legătură cu acţiunile rușilor, printre altele menționând că „la 10 (22) noiembrie 1806, rușii au trecut Nistrul la Movilău”. (Hurmuzaki. Supl. 1/2, p. 371; Cf.: Ibidem, p. 385); Detalii despre acest război vezi în cea mai avizată lucrare: А. Н. Петров, Война России с Турцией (1806-1812). Т. 1. CПб., 1885. Vezi: V. Mischevca 1812: Geneza Problemei Basarabene, în „Cugetul”, 1994, nr. 2-3, p. 26-32.   ВПР, Серия I, (1801-1815), T. III, p. 432. Ibidem, 469. Ibidem, p. 441. Ibidem, p. 324. Ibidem. А. Петров, Война России с Турцией (1806-1812 гг.). Т. I, СПб., 1885, c. 124. Recueil d’actes internationaux de l’Empire Ottoman, / Publ. par G. Noradounghian, vol. II (1789-1856), Paris, 1900, p. 79-80. Балканские исследования. Вып. 18. Александр I, Наполеон и Балканы. М., 1997, с. 174. ВПР. Т. III, c. 418. Ibidem, p. 717 (nota nr. 264; vezi nota nr. 144). Manifestul împăratului Alexandru I... de la 12/24 decembrie 1806. În: Россия и освободительная борьба Молдавского народа против османского ига. 1769-1812. Сб. документов, Кишинев, 1984, с. 198. V. A. Urechia, Istoria românilor, T. IX, București, 1896, p, 100-101. ВПР. Т. III, c. 497. Sebastiani raporta la 24.12.1806 la Paris: La guerre a été déclarée a la Russie avec solennité. (Hurmuzaki, vol. II. Supliment 1: 1781-1814, p. 370); Vezi extrasul din Manifestul Porţii dat cu ocazia declarării războiului contra Rusiei (Hurmuzaki, vol. II. Supliment 1: 1781-1814, p. 375-376); Ch. M. Talleyrand consemna: le 30 (decembrie 1806), la declaration de guerre de la Porte a eté proclamée a Constantinople... le cri de guerre a retenti dans toutes les mosquees (Hurmuzaki, vol. II. Supliment 1: 1781-1814, p. 387). Hurmuzaki, vol. III. Supliment 1: 1709-1812 / culese de A.I. Odobescu, București, 1889, p. 111. Hurmuzaki, vol. II. Supliment 1: 1781-1814 / culese de A.I. Odobescu, București, 1885, p. 369. Вестник Европы, часть 33, № 9, 1807, с. 64-67. [http://www.vostlit.info/Texts/ Dokumenty/Turk/XIX/1800-1820/Arbutnot/brief_godzeri_13_12_1806.htm ] A. Petrov, op. cit., T. I, p. 123-124. Vezi periodizarea acestui război: Vl. Mischevca, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei, Editura Elan Poligraf, Chișinău, 2012, 2015, p. 40-42.

 27 martie: Unirea Basarabiei cu România. La data de 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia, întrunit la Chișinău, a votat Unirea Basarabiei cu România, această unire fiind de fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia țaristă în anul 1812. În sala unde s-a votat decizia de unire au fost prezenți toți membrii Sfatului Țării, organul legislativ al Basarabiei, precum și premierul român Alexandru Marghiloman, trimisul special al Regelui Ferdinand, ca reprezentant al poporului român la acest eveniment. Dintre cei 135 de deputați prezenți la aceasta ședință, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, însă citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste cu sloganul „Trăiască Unirea cu România!”. Actul de unire a fost semnat de Ion Inculeț, președintele Sfatului Ţării, de vicepreședintele Pantelimon Halippa și de secretarul acestui for legislativ, Ion Buzdugan, care după semnarea actului de unire, va adăuga pe acest act un slogan, ce avea următoarea formulă: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!”. Imediat după declararea unirii, Rusia a emis proteste vehemente şi a refuzat să recunoască actul de unire, motivând că Basarabia este parte a Rusiei, însă Guvernul român a respins categoric pretenţiile acesteia, precum şi obiecţiile nejustificate ale Rusiei referitoare la Basarabia, chiar dacă reacţiile ostile ale acestor două țări vor continua însă, pentru multă vreme. Basarabia era astfel prima provincie care s-a unit cu România în anul 1918, urmând ca peste câteva luni, mai precis la 28 noiembrie 1918, o altă provincie românească şi anume Bucovina, să stabilească unirea cu ,,Patria Mamă”, iar desăvârșirea ,,reîntregirii” se va realiza la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, când delegațiile din Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania vor vota și ele unirea acestor provincii prin care se forma ,,România Mare”. Referitor la unirea Basarabiei cu România, la Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 se va recunoaște legitimitatea acestei unirii, iar țări precum Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia vor semna un tratat politic în care erau specificate următoarele ,,Considerăm că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic, unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată”. Astfel, considerându-se că populaţia basarabeană și-a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România, părţile semnatare ale acestui tratat politic, recunoşteau suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut si Nistru, adică asupra Basarabiei. sursa:Lectisa de istorie/FB 

Victoriile răsculaților vlahi și bulgari din Munții Haemus (Balcani) și din thema Paristrion-Paradunavon, conduși de fruntașii vlahi, frații Asan și Petru, obținute asupra Imperiului Bizantin între 1185 și 1187/1188 cu concursul militar al cumanilor nord-dunăreni, au dus, în final, la constituirea, între Munții Balcani și Dunăre, a Țaratului Vlaho-Bulgar. Succesele repurtate de aliații vlaho-bulgaro-cumani asupra forțelor bizantine destinate reprimării mișcării au impus autorităților de la Constantinopol o primă recunoaștere a noii organizări politico-statale din Peninsula Balcanică, în 1187 sau 1188. Diplomația bizantină în acțiune Sursele de care dispunem ne relevă două aspecte deosebit de importante: a) faptul că în primele decenii de existență a statului vlaho-bulgar, incluzând aici și perioada răscoalei antibizantine dintre 1185-1187/1188, rolul esențial, politic și militar a revenit vlahilor; b) lipsa unei unități politice și de acțiune a vlahilor balcanici. În aceste condiții, la cumpăna secolelor XII-XIII, alături de Țaratul Vlaho-Bulgar, au luat naștere în Balcani și alte formațiuni politice vlahe autonome, aflate în raporturi conflictuale cu Bizanțul, iar unele dintre ele și cu statul Asăneștilor, creat de conaționalii lor. Cauzele care au determinat această evoluție politică a vlahilor balcanici au fost multiple. Dintre acestea, pe baza informațiilor din sursele de care dispunem, distingem, în primul rând: aria largă a zonelor de locuire vlahe, răspândite sub forma unor insule compacte între celelalte populații din regiune, fără contacte strânse între ele, ceea ce a împiedicat realizarea unei unități de acțiune împotriva Bizanțului și, cea mai importantă după părerea nostră, rivalitățile existente la nivelul păturii conducătoare, între fruntașii vlahilor, dornici de parvenire, speculate și întreținute cu abilitate de diplomația bizantină. În aceste condiții, concomitent cu luptele duse împotriva Imperiului Bizantin, asistăm la răbufnirea puternică a rivalităților dintre diverșii conducători ai vlahilor, materializate uneori în violente confruntări militare între ei, în trecerea unor grupări în slujba Bizanțului, în trădări, în dispute interne sau chiar asasinate. Incapabil să anihileze prin forță răscoala vlaho-bulgară, Imperiul Bizantin a recurs în acest scop la serviciile versatei sale diplomații, care a găsit în ambițiile politice personale și în rivalitățile dintre conducătorii vlahilor din diferitele regiuni ale Balcanilor, terenul ideal de acțiune. Fluturându-le acestora mirajul unor cariere facile la curtea imperială și implicit a unor ascensiuni rapide în ierarhia politică și militară a imperiului, diplomația bizantină a reușit să-i atragă pe unii dintre ei în serviciul Constantinopolului și să-i opună conaționalilor lor răsculați, aflați în conflict cu Bizanțul. Dobromir Chrysos – prima sciziune în rândul vlahilor balcanici O primă încercare a diplomației bizantine de a rupe coeziunea răsculaților, mai exact de a împiedica o acțiune comună a tuturor vlahilor din Balcani, s-a consumat chiar în debutul mișcării antibizantine vlaho-bulgare, prin 1185-1186. Protagonistul acestei acțiuni bizantine a fost un fruntaș vlah din Macedonia, Dobromir Chrysos. Deși succesul obținut de curtea bizantină a fost doar unul parțial, el s-a dovedit însă, cel puțin pentru o perioadă de timp, extrem de util imperiului. Conform informațiilor transmise de cronicarul bizantin contemporan Niketas Choniates, în demersurile lor, autoritățile constantinopolitane au susținut acțiunile separatiste ale lui Dobromir Chrysos, aflat în conflict cu Asan și Petru. Profitând la maximum de acest lucru, diplomația imperială l-a dirijat pe Dobromir Chrysos împotriva celor doi frați, reușind astfel să-l opună propriilor săi conaționali, răsculați împotriva dominației bizantine. „Acest Chrysos – scrie Niketas Choniates – era vlah după neam […], și nu se înțelesese cu Petru și Asan când ei s-au ridicat împotriva romeilor (bizantinilor, n.n.), ba chiar ridicase armele împotriva lor, împreună cu cinci sute de oameni din același neam cu el, pe care-i avea și devenise un aliat al romeilor”. Acțiunea curții bizantine a înregistrat temporar succes, Dobromir Chrysos servind imperiul o perioadă de timp. Ulterior însă, jocul diplomației bizantine își va arăta însă și cealaltă față, total neplăcută, întorcându- se împotriva imperiului. După câțiva ani petrecuți în serviciul Bizanțului, perioadă în care și-a consolidat propriile poziții, fruntașul vlah manifestă tendințe vădite de a abandona legăturile cu imperiul și de a se apropia de conaționalii săi aflați în conflict cu acesta. Obiectivul fundamental al acțiunii preconizate era acela de a pune bazele unei stăpâniri proprii, autonome sau chiar independente față de Imperiul Bizantin. Un succes al acțiunii inițiate de Dobromir Chrysos ar fi dat o grea lovitură politicii și pozițiilor Imperiului Bizantin în regiune. Acțiunea fruntașului vlah nu s-a putut materializa însă, întrucât informate asupra intențiilor sale, autoritățile bizantine au trecut imediat la reprimarea sa. „Nu mult după aceea – relatează Niketas Choniates, referindu-se la aceste evenimente – surprins că înclină spre cei de un neam cu el, înaintând mereu [pe acest drum], și năzuind să dobândească o putere [autonomă], e aruncat în închisoare”. Momentul în care s-a produs defecțiunea lui Dobromir Chrysos, nu poate fi stabilit cu exactitate pe baza informațiilor furnizate de izvoarele contemporane de care dispunem. Credem însă că tentativa sa de a întrerupe legăturile de subordonare față de imperiu s-a consumat, cel mai probabil, la sfârșitul anului 1187 sau la începutul lui 1188, într-un context extern favorabil: succesul răscoalei vlaho-bulgare era cert, iar statul Asăneștilor dintre Munții Balcani și Dunăre devenise o realitate politică incontestabilă, recunoscută, chiar dacă numai și indirect, și de Imperiul Bizantin. Situația dificilă în care intrase odată cu depistarea de către autoritățile imperiale a intențiilor sale de a trece în tabăra ostilă Bizanțului,l-a determinat pe fruntașul vlah să recurgă la diplomație spre a depăși acest moment critic și a anihila pericolul extrem care-l amenința. Dând dovadă de o deosebită abilitate, Chrysos va reuși să înlăture suspiciunile curții bizantine care planau asupra lui și să-i recâștige încrederea. O serie de factori specifici au concurat la succesul său diplomatic. Dintre aceștia considerăm ca decisivi situația politico-militară gravă a Imperiului Bizantin în Balcani și criza sa de aliați în regiune. Acești factori, acționând individual sau împreună, precum și faptul că Dobromir Chrysos era încă perceput ca adversar ireconciliabil al Asăneștilor, au conferit consistență demersurilor șefului vlah pe lângă autoritățile imperiale, slujindu- i cauza. În aceste condiții, Dobromir Chrysos nu numai că a fost eliberat din închisoare, dar a și fost învestit cu o comandă militară importantă. Ca urmare, relatează cronicarul Niketas Choniates prezentând noua ascensiune politică și militară a șefului vlah în serviciul Bizanțului, el „fu eliberat și trimis să păzească Strumitza”, un important punct strategic din Macedonia. Din închisoare, în fruntea unei armate bizantine Odată instalat în noul post, Dobromir Chrysos trece hotărât la punerea în aplicare a mai vechilor sale planuri politice. Fruntașul vlah era favorizat de această dată, atât de importanta funcție militară deținută, cât și de densa locuire vlahă din regiune, animată de puternice sentimente antibizantine și dispusă să-l susțină pe Chrysos în acțiunea sa. Ca urmare, consemnează același Niketas Choniates, Chrysos „a înșelat speranțele împăratului care l-a trimis acolo și și-a pus în gând să fie și el pentru romeii din vecinătate o pacoste nerușinată”. Noua trădare a intereselor Imperiului Bizantin de către Dobromir Chrysos s-a produs, în opinia noastră, înainte de anul 1197. Ne bazăm această concluzie pe faptul că în acest an, conform informațiilor contemporane de care dispunem, el atacă regiunea orașului Serrai, iar noul împărat bizantin, Alexios al III-lea Angelos (1195-1203), renunță la o proiectată campanie împotriva sa „lăsând așadar ținuturile dinspre Apus în aceeași stare de suferință în care fuseseră și mai înainte”. Eșuarea lamentabilă a campaniei militare bizantine din 1197 îndreptate împotriva lui Dobromir Chrysos a avut ca rezultat consolidarea pozițiilor politice și militare ale fruntașului vlah din Macedonia. Devenit adversar al imperiului, Chrysos a întreprins, pe cont propriu, numeroase acțiuni militare antibizantine, încununate de succes, în regiunea văilor Strymonului (Strumei) și a Axiosului (Vardarului), în zona orșului Serrai, instaurându-și controlul asupra unor întinse teritorii în detrimentul Bizanțului. În urma acestor acțiuni, relatează în continuare Choniates, Chrysos „își însușise Strumitza și cucerise cetățuia numită Prosakos (Prosek, în Macedonia, n.n.) și-și înjghebase acolo reședință de tiran”. La capătul acestor acțiuni militare, fruntașul vlah punea bazele unei formațiuni politice locale, unei noi Vlahii autonome, cu reședința la Prosakos care, favorizată de conjunctura politică din Balcani, se va consolida și extinde în perioada următoare. Eșecul tuturor acțiunilor militare bizantine întreprinse împotriva lui Dobromir Chrysos a determinat diplomația imperială să recurgă din nou la metodele sale specifice pentru reatragerea acestuia în orbita politică a imperiului. Pentru a-și atinge scopul, în anul 1199 împăratul Alexios al III-lea Angelos îi „cedează lui Chrysos Prosakos și Strumitza și ținuturile din jurul lor și consimte să-i dea de soție […] pe una din femeile din neamul său. Și intrând în Bizanț, despărți pe fiica protostratorului (protostratorul Manuel Kamitzes, înalt demnitar bizantin, se afla la data respectivă în captivitatea Asăneștilor, n.n.) de soțul ei și i-o trimite lui Chrysos”. Actul imperial, care urmărea să creeze contemporanilor impresia că imperiul își păstra intacte stăpânirile din Macedonia, iar Chrysos nu era decât un interpus al său, avea însă o însemnătate cu totul aparte: el însemna recunoașterea oficială de către autoritățile bizantine a existenței autonome a Vlahiei întemeiate de Dobromir Chrysos. Vlahia lui Dobromir Chrysos Succesul Imperiului Bizantin a fost și de această dată doar unul efemer. La începutul anului 1201, după eliberarea socrului său, protostratorul Manuel Kamytzes, din prizonieratul vlaho-bulgar, Dobromir Chrysos și-l asociază pe acesta la conducerea Vlahiei sale, rupe din nou legăturile cu Bizanțul și împreună reiau ostilitățile împotriva acestuia atacând posesiunile imperiului din Macedonia și din nordul Greciei. Rezultatele înregistrate de Dobromir Chrysos și Manuel Kamytzes sunt spectaculoase, fapt subliniat de Niketas Choniates în Istoria sa, unde relatează că „ei cuceresc lesne Pelagonia (Bitola, n.n.) și supun cu ușurință Prilapos (Prilep, n.n.) iau în stăpânire celelalte orașe din apropiere, le răzvrătesc pe cele mai depărtate, trec prin Templele thessaliene, cuprind șesurile, pun în mișcare Ellada, răzvrătesc Peloponezul”. În una din scrisorile sale, adresată împăratului în martie-aprilie 1202, Niketas Choniates conturează cu mai multă precizie întinderea Vlahiei întemeiate de Chrysos. Prezentând, într-un stil metaforic, acțiunile militare întreprinse de asociatul acestuia, Manuel Kamytzes, împotriva stăpânirilor imperiului din regiune, istoricul bizantin afirmă: „Iar după ce dintr-o dată a fost eliberat, sărind pe câmpiile din apropiere cu capul falnic ridicat, înainta atingând pământul numai cu vârful copitelor ca să se îmbăieze în apele Axiosului sau ale Peneiosului (râul Pinios, în Grecia centrală, n.n.) și ca să zburde prin luncile lor”. Informațiile cronicarului bizantin ne permit concluzia că în urma succeselor împotriva Bizanțului, Vlahia întemeiată de Dobromir Chrysos ocupa un teritoriu relativ întins din valea Strymonului până în cea a Piniosului. Sub controlul fruntașului vlah și al socrului său, Manuel Kamytzes, intrau și unele centre urbane însemnate precum orașul Stanos (Kallambaca), situat pe cursul superior al râului Pinios și, probabil, orașul Larissa, de pe cursul inferior al aceluiași râu, cu regiunea înconjurătoare, desemnată de istoricul bizantin cu termenul de „șesuri”. Sub autoritatea lor intrau, astfel, întinse teritorii din Macedonia și din nord-estul Greciei, respectiv Thessalia, o regiune dens locuită de vlahi. Totodată, prin acțiunile lor, Dobromir Chrysos și Manuel Kamytzes declanșau o puternică reacție antibizantină în întreaga Grecie, respectiv în themele Hellada (Grecia centrală) și Achaia (Peloponez), îndeosebi în regiunile locuite de vlahi: Epir, Munții Pindului, nordul Peloponezului. În urma acestor succese, Vlahia macedoneano-thessaliană, întemeiată de Dobromir Chrysos atingea atât întinderea, cât și afirmarea sa maximă. În scurt timp însă, în urma contraofensivei bizantine, Vlahia lui Chrysos intra în declin. Pericolul reprezentat de acțiunile fruntașului vlah a determinat curtea imperială să-și intensifice eforturile pentru anihilarea sa. Niciun mijloc, nicio metodă nu au fost considerate reprobabile dacă puteau servi scopului urmărit, fapt subliniat de același Niketas Choniates, care afirmă că împăratul Alexios al III-lea Angelos „s-a folosit și de alte mijloace ca și de înșelăciune pentru a și-l apropia pe Chrysos”. În primul rând, diplomația bizantină a acționat pentru ruperea alianței dintre Dobromir Chrysos și Manuel Kamytzes, determinând îndepărtarea fruntașului vlah de socrul său. A urmat apoi atragerea lui Chrysos în sfera de influență a imperiului și transformarea sa în vasal al Bizanțului, prin înrudirea sa cu familia imperială. În acest scop, împăratul l-a determinat pe șeful vlah să renunțe la soția sa, fiica protostratorului Manuel Kamytzes, și „i-a dat de soție pe nepoata lui Theodora, deși nu era fără soție, trimițând să o aducă din Bizanț. Și cu astfel de tertipuri redobândește Pelagonia și Prilapos”. Prin asemenea „tertipuri” politice, curtea imperială, pe lângă faptul că recupera unele din teritoriile pierdute, reușea să își atingă obiectivul imediat și anume, despărțirea lui Dobromir Chrysos de Manuel Kamytzes. Cum obiectivul principal al curții bizantine era eliminarea definitivă a pericolului reprezentat de Chrysos și Kamytzes, a urmat apoi anihilarea, pe rând, a celor doi foști colaboratori. Primul lovit a fost Manuel Kamytzes care, în fața ofensivei bizantine, nu s-a putut menține, fiind obligat să-și abandoneze teritoriile controlate de pe cursul superior al râului Pinios, cu orașul Stanos. Odată anihilat Manuel Kamytzes, Imperiul Bizantin s-a întors împotriva lui Dobromir Chrysos, rămas izolat, dându-i lovitura decisivă. În primăvara anului 1202 imperiul își vedea realizat și obiectivul final propus: neutralizarea completă și definitivă a fruntașului vlah din Macedonia și desființarea Vlahiei sale. În urma acestor acțiuni militare, politice și diplomatice, arată Choniates, basileul „a cucerit Strumitza învingându-l de astă dată pe Chrysos prin înșelăciune”. Teritoriile Vlahiei macedoneano-thessaliene erau reintegrate imperiului. Petru – tentativa bizantină de a submina din interior statul Asăneștilor Încercarea autorităților bizantine de a-l folosi pe Dobromir Chrysos împotriva vlaho-bulgarilor conduși de Asănești nu a fost una singulară. Asemenea demersuri au fost făcute de diplomația bizantină inclusiv pe lângă unii membri ai familiei domnitoare a Asăneștilor de la Târnovo. După constituirea Țaratului Vlaho-Bulgar (c.1187/1188), atenția diplomației de la Constantinopol s-a îndreptat chiar asupra conducătorilor vlahi de la Tîrnovo. Cel vizat de demersurile diplomației imperiale a fost însuși Petru, fratele țarului Asan. Petru era nemulțumit probabil de faptul că trebuia să ocupe al doilea loc în ierarhia politică a statului, după fratele său, aceasta după ce, conform informațiilor transmise de unii cronicari bizantini, în faza inițială a răscoalei antibizantine vlaho-bulgare (1185-c.1186/1187) lui i-a revenit, se pare, rolul esențial în conducerea răscoalei, fapt ce l-a determinat ca la un moment dat să se autoproclame împărat (c.1186-1187). Situația politică de la Tîrnovo și rivalitatea dintre Petru și Asan creau astfel o conjunctură favorabilă acțiunii versatei diplomații bizantine. Aceasta va căuta să exploateze la maximum divergențele dintre cei doi frați și ambițiile politice ale lui Petru, încercând să-l atragă de partea Imperiului Bizantin și să facă din acesta interpusul politicii sale. Momentul consumării acestei acțiuni diplomatice bizantine, relatate de unii oratori bizantini în cuvântările lor, nu-l cunoaștem cu exactitate. Puținii autori bizantini, care îl menționează, își redactează respectivele cuvântări sau scrisori la începutul anului 1193. Referindu-se la această problemă, retorii bizantini contemporani, Georgios Tornikes II și Sergios Kolivas afirmă în două cuvântări adresate împăratului Isaac al II-lea Angelos (1185-1195) că demersurile diplomației bizantine de a-l atrage pe Petru în orbita politică a imperiului s-au încheiat cu deplin succes. Primul dintre ei, într-un discurs, din ianuarie 1193, afirmă că „unul dintre cei doi frați răzvrătiți, acest Petru, […], se pocăiește [acum] de răul [făcut] și căindu-se sincer pentru ce făcuse la beție și neavând încotro e nevoit să se roage de iertare […]. De aceea și inima-i învârtoșată și-o schimbă și după ce și-o întărise, […], și-o înmoaie și din dârză, cum era mai înainte, o face docilă și moale și spre ascultarea poruncilor tale […]. Și așezând alături una de alta tihna supunerii și viața plină de primejdii a celui pe amândouă în balanța propriei conștiințe, […], acesta se hotărăște pentru ce e mai bun și socotește că e cu mult mai sănătos ca el să treacă în rândurile slujitorilor și să rămână liniștit și să trăiască în pace, bucurându-se de iertarea stăpânului, […], deși trebuia să fie zdrobit și șters de pe fața pământului împreună cu tot neamul lui […]. Tu însă te-ai purtat cu blândețe și pentru că s-a înțelepțit și ți s-a supus și ți-a cerut iertare, l-ai lăsat să trăiască mai departe și să mărturisească despre iertarea ta și să fie pildă pentru fratele său, pentru ca acesta privind la ruda sa și cunoscând pilda să gândească și el ca fratele său și să se îndrepte și să se mântuiască“. Petru a devenit adversarul fratelui său Asan Al doilea, nu numai că exprimă o opinie similară, dar, exagerând-o, susține chiar faptul că, odată intrat în serviciul imperiului în calitate de vasal al împăratului, Petru a devenit adversarul fratelui său, Asan. „Astfel, – afirmă Sergios Kolivas – după ce unul dintre frații răzvrătiți (Petru, n.n.) din părțile Apusului (Peninsula Balcanică, n.n.) l-ai făcut să treacă de partea ta, împărate […]; și nu numai că-l rânduiești între ai tăi [pe fostul răzvrătit], ci îl faci să fie piatră de poticneală pentru fratele său și-i stă acum acestuia împotrivă cel ce-i stătea alături și i-a ajuns dușman cel din casa lui”. Elogii la adresa împăratului Isaac al II-lea Angelos, cele două cuvântări ale retorilor bizantini impun o abordare și, mai ales, o acceptare critică a informațiilor oferite. Totuși, afirmațiile lor au fost adoptate și de unii specialiști contemporani, străini și români, care acceptă faptul că prin anul 1193 s-a produs o ruptură completă între Asan și Petru. În urma acestei rupturi, consideră ei, Asan și-ar fi asumat prerogativele puterii depline. Concluziile specialiștilor menționați sunt însă discutabile. Derularea evenimetelor posterioare anului 1193 infirmă însă categoric afirmațile autorilor respectivi. De altfel, cu excepția cuvântărilor lui Georgios Tornikes II și Sergios Kolivas, nicio altă sursă contemporană nu înregistrează vreo ruptură între Petru și Asan de tipul celei prezentate de retorii bizantini. Acest lucru nu constituie însă o dovadă irefutabilă că între cei doi conducători ai vlahilor nu ar fi avut loc divergențe. Fără îndoială, aceste divergențe a încercat, fără succes însă, să le speculeze diplomația bizantină în tentativa de a-l atrage pe Petru de partea imperiului. Totuși, unele informații indirecte oferite de sursele vremii par a confirma existența unei apropieri a lui Petru de Bizanț. Spre exemplu, nici una din sursele contemporane de care dispunem nu consemnează nici o confruntare între Țaratul Vlaho- Bulgar și Imperiul Bizantin pe perioada scurtei domnii a lui Petru ca țar unic, dintre 1196-1197. Această scurtă perioadă de acalmie survenită în relațiile vlaho-bulgaro-bizantine ar putea fi un indiciu că între suveranul de la Tîrnovo și autoritățile bizantine existau niște raporturi destul de bune. În absența unor informații certe, această opinie nu este decât o simplă supoziție. Împărțirea frățească a Țaratului La eșuarea demersurilor bizantine a contribuit, în mod decisiv, abila politică a lui Asan. Acesta și-a asociat fratele la conducerea Țaratului Vlaho-Bulgar, delegându-i o serie de competențe ale puterii politice, creându-i astfel iluzia participării egale la exercitatea autorității supreme. Mai exact, pentru a contracara acțiunea diplomației bizantine, Asan i-a încredințat fratelui său, spre guvernare directă, teritoriile răsăritene ale țaratului, grupate în jurul centrelor Preslavul Mare și Probatos, organizate într-un regat autonom din punct de vedere politic și administrativ în cadrul Țaratului Vlaho-Bulgar, în așa-numita Țară a lui Petru. Măsura politico-administrativă luată de Asan în favoarea fratelui său își găsește confirmarea în relatările cronicarilor bizantini Georgios Akropolites și Theodoros Skutariotes (secolul XIII). Primul relatează că țarul vlaho-bulgar „despărțind o parte din stăpânirea sa, i-a poruncit să o conducă el (Petru, n.n.). Căci Marele Preslav și Probatos și [localitățile] din jurul lor au fost dăruite lui Petru de fratele său Asan, ca posesiune proprie; din această pricină până astăzi ele poartă numele de Țara lui Petru”. Cel de-al doilea, preluându- l în totalitate pe predecesorul său, susține aceeși opinie, și anume că „lui Petru tăindu-i o bucată din stăpânirea lui (Asan, n.n.), i-a poruncit să o conducă (Marele Preslav și Probatos și [localitățile] din jurul lor i-au fost date ca posesiune lui Petru, din care pricină și până astăzi ele poartă numele de Țara lui Petru)”. Măsura inițiată de Asan și-a dovedit eficacitatea: ea i-a creat lui Petru iluzia participării la guvernare, îndepărtându-l astfel de tentațiile oferite de diplomația bizantină, dar, în aceeași măsură, încredințându-i spre administrare regiunile estextreme ale statului l-a îndepărtat pe fratele său de Târnovo, respectiv de centrul puterii politice a Țaratului Vlaho-Bulgar. Totodată, ea a constituit actul de naștere a unei entități politice autonome în cadrul țaratului. Eșecul tentativei bizantine de a-l atrage pe Petru în orbita politică a Constantinopolului este confirmat și de faptul că după 1193 diplomația bizantină s-a văzut obligată să-și canalizeze eforturile în direcția atragerii de partea imperiului a unui alt fruntaș vlah, Ivanco, rudă apropiată a Asăneștilor. Succesul cert de această dată al demersurilor diplomației bizantine avea să se materializeze în asasinarea lui Asan de către Ivanco în anul 1196. Ivanco-Alexios – ultimul mare eșec al Bizanțului în raporturile cu vlahii Ceea ce nu a putut realiza cu Petru, diplomația bizantină a reușit cu un alt fruntaș vlah, Ivanco, rudă cu suveranii de la Tîrnovo, după unele surse, văr primar cu Asăneștii. În anul 1196, se pare că la instigațiile curții imperiale de la Constantinopol, Ivanco, protagonistul unei dispute de familie cu Asan, îl asasinează pe țarul de la Tîrnovo și, susținut de aderenții săi, ocupă Tîrnovo și încearcă să ocupe și tronul Țaratului Vlaho-Bulgar. În tenativa sa, Ivanco se lovește de opoziția lui Petru, care îl asediază în cetatea de scaun. Implicarea curții imperiale în asasinatul de la Târnovo și în încercarea lui Ivanco de a ocupa tronul Țaratului Vlaho-Bulgar este confirmată de o serie de surse din secolele XII-XIII. Spre exemplu, Niketas Choniates relatează: „Se spune chiar că Asan a fost omorât de Ivanco la sfaturile sebastocratorului Isaac (sebastocratorul Isaac Comenos, la data respectivă prizonier la Târnovo, unde va și muri, de altfel, n.n.), care-l îndemnase cu multe făgăduieli la aceasta, dar mai ales îl înflăcărase promisiunea că-l va căsători cu fiica lui Theodora”. Spre o concluzie similară conduce și informația aceluiași istoric, conform căreia, după asasinat, confruntat cu opoziția lui Petru, susținut de fracțiunea favorabilă Asăneștilor a elitei politice vlaho-bulgare, „Ivanco făcând cunoscut împăratului ce se întâmplase, îl îndemna să trimită pe cineva cu oaste să preia Târnovo și împreună cu el să lupte pentru a cuceri întreaga Misie (Bulgaria dintre Balcani și Dunăre, n.n.)”. Eșuarea expediției bizantine, trimise în ajutorul său sub comanda protostratorului Manuel Kamytzes, ducea însă la prăbușirea planurilor lui Ivanco și ale curții imperiale de la Constantinopol. Lipsit de sprijinul militar al Bizanțului, Ivanco nu se poate menține la Tîrnovo, tronul Țaratului Vlaho-Bulgar fiind ocupat de Petru, care și-l va asocia la domnie pe fratele său mai tânăr Ioniță (Ioniță Asan Kaloianes, viitor țar între 1197- 1207). Rivalitățile din sânul familiei Asăneștilor nu vor înceta odată cu asasinarea lui Asan, degenerând deseori în deznodăminte sângeroase. Petru însuși va cădea victimă unei conjurații, fiind asasinat în 1197, după numai un an de domnie, tot de o rudă apropiată. Refugiat la Constantinopol, Ivanco, care își schimbă numele în Alexios, după cel al basileului Alexios al III-lea Angelos, era primit cu multă considerație și numit strateg al themei Philippopolis. La interval de circa un deceniu, diplomația bizantină repeta cu un alt potent vlah, într-o altă zonă a Peninsulei Balcanice, în Thracia, experiența încercată cu fruntașul vlah din Macedonia, Dobromir Chrysos. În calitate de strateg al themei Philippopolis, sarcina principală a lui Ivanco-Alexios va fi aceea de a apăra regiunea de atacurile conaționalilor săi conduși de Asănești. Ca și Dobromir Chrysos, altădată, și Ivanco-Alexios se va achita cu prisosință, cel puțin, în etapa de început a carierei sale în slujba Bizanțului, de sarcina asumată. „Și bărbatul acesta – scrie Niketas Choniates – a depus cele mai mari eforturi în părțile Philippopolisului și era pentru romei ca un stăvilar îndrăgit în calea năvălitorilor din neamul lui, care cu ajutorul sciților (cumanilor, n.n.) prădau ce le cădea în cale; uneori luptând alături de împărat s-a arătat deosebit de viteaz”. Ivanco-Alexios nutrea însă propriile sale ambiții politice: realizarea unei stăpâniri proprii, autonome sau chiar independente față de Bizanț. Poziția politică și militară deținută în ierarhia bizantină îi facilita într-o măsură însemnată atingerea scopurilor sale politice. Totodată, faptul că deținea funcția de strateg într-o themă cu o numeroasă populație de etnie vlahă, dispusă să-l susțină, constituia un alt factor favorizant al scopurilor sale politice. Timp de circa patru ani (1196-1200) fruntașul vlah, ascunzându-și cu grijă intențiile, s-a arătat fidel și, mai ales, util Bizanțului, în calitatea lui de strateg al themei Philippopolis, adormind astfel orice suspiciune a autorităților imperiale cu privire la el. În toată această perioadă însă, sub masca servirii imperiului, el își va consolida cu abilitate și perseverență propriile poziții, atrăgându-și numeroși susținători, îndeosebi din rândul vlahilor aflați sub jurisdicția lui. Căci, așa cum arată Niketas Choniates, „de cum s-a văzut domn peste ținuturile de acolo, pe toate le sucea și le învârtea, căci era un om abil și energic în orice lucru ce venea în întâmpinarea năzuințelor și voinței lui. Și pe cei dintr-un neam cu dânsul îi învăța meșteșugul războiului îmbogățindu-i prin daruri și întărindu-i cu armament și refăcând fortărețele, a făcut aproape de necucerit ținuturile din fața Haemusului”. Cu pozițiile consolidate în regiunile supuse jurisdicției sale, beneficiind de susținerea conaționalilor săi din regiune, la începutul anului 1200 Ivanco-Alexios trece la acțiune deschisă antibizantină, răzvrătindu-se împotriva imperiului. Autoritățile bizantine vedeau astfel năruinduli-se brutal încrederea totală pe care i-o arătaseră. Conștient de faptul că numai cu forțele proprii nu va putea rezista unei contralovituri bizantine, șeful vlah va face o abilă mișcare politică împăcând-se cu vărul său, țarul Ioniță Asan de la Tîrnovo obținând astfel alianța și suportul militar al acestuia. Ca urmare, el ocupă importante teritorii bizantine în Thracia, unde pune bazele unei noi Vlahii autonome cu centrul la Kritzimos (Kricim, în Bulgaria, la sud-vest de Plovdiv). La conducerea formațiunii sale politice, Ivanco-Alexios și-l asociază, foarte probabil, pe fratele său, Mitos. După ce cu ajutorul țarului Ioniță Asan respinge un atac al forțelor bizantine comandate de ginerii basileului, Theodoros Laskaris și Alexios Palaiologos, și de protostratorul Manuel Kamytzes, în cursul căruia ultimul este făcut prizonier (primăvara, 1200), Ivanco-Alexios declanșează o puternică contraofensivă în zona Munților Rhodopi și în sudul Thraciei. Acțiunea, o puternică lovitură dată stăpânirilor bizantine din regiune, se soldează cu succese importante. Într-un interval de timp scurt, relatează cronicarul Niketas Choniates, fruntașul vlah a scos de sub stăpânirea Imperiului Bizantin și „a atras de partea sa și a despărțit de romei toate regiunile care se întind până la Mosynopolis (Gumiurgina, în Grecia, n.n.) și chiar până la Xantheia (Xanthi, în Grecia, n.n.) și la muntele Pangaion (Kušnica, în Bulgaria, n.n.) și la Abdera. Și-a supus negreșit și thema Smolenon (themă la sud de Philippopolis-Plovdiv) și se întindea în împrejurimi ca o boală molipsitoare, robind și ucigând pe romei, luând de la unii bani de răscumpărare și lăsând să rămână la casele lor pe aceia din neamul său care i se supuneau de bunăvoie”. Vlahia autonomă din Thracia În urma succeselor obținute de Ivanco-Alexios în confruntările cu Bizanțul, Vlahia din Thracia, constituită de el, atingea o arie geografică relativ întinsă. Hotarele sale, imprecis delimitate, urmau, după părerea noastră, cursul superior al râului Hebros (Marița) de la vest de Philippopolis (Plovdiv) și cursul râului Nestos (Mesta), la apus, pantele meridionale și răsăritene ale Munților Rhodopi, la sud, est și nord, și, din nou, cursul râului Hebros, în nord-est, pentru a atinge litoralul Mării Egee în zona orașului Abdera. Spre deosebire de celelalte Vlahii balcanice constituite la cumpăna secolelor XII-XIII, Vlahia autonomă din Thracia, întemeiată de Ivanco-Alexios va avea doar o existență meteorică, doar de câteva luni (primăvara-vara, 1200). În vara anului 1200, după ce eșuase în tentativele sale de a-l înlătura prin forță pe acest nou și incomod adversar al imperiului, împăratul Alexios al III-lea Angelos recurge la o stratagemă diplomatică, concepând un plan machiavelic, pentru a-l elimina pe acesta, criticată chiar și de apropiații săi: basileul simulează deschiderea unor tratative cu Ivanco-Alexios, ca și când ar fi dorit să-i acorde recunoașterea curții bizantine. Prezentând această acțiune, Niketas Choniates relatează că, „încheindu-se într-un târziu tratativele și jurămintele așa cum ceruse Alexios (Ivanco, n.n.), mai pe urmă împăratul ia o hotărâre despre care nu știu dacă era demnă de un general sau de un împărat; căci aceștia trebuie mai ales să așeze mai presus de orice respectarea jurămintelor. A trimis așadar la Alexios (Ivanco, n.n.) cu dumnezeieștile Evanghelii […] și l-a atras la sine și, după aceea, așa cum spuneam, s-au făcut jurămintele, l-a prins și l-a pus în lanțuri […]. Și apoi își supune orașele și fortărețele pe care le cârmuia Alexios (Ivanco, n.n.) fără greutate, iar pe fratele acestuia, pe Mitos, îl face să fugă”. În urma acestei acțiuni politico- diplomatice reprobabile, justificată însă prin rațiuni de stat, și Vlahia autonomă din Thracia, din zona Munților Rhodopi, își înceta existența. Teritoriile sale erau reîncorporate imperiului. sursa: stiri.latimp.eu

      S-a întâmplat în 8 ianuarie1642: A murit Galileo Galilei, matematician, astronom şi fizician renascentist italian; întemeietorul mecanicii clasice şi al metodei experimentale în ştiinţă; în 1609 a construit o lunetă cu care a descoperit munţii de pe Lună, natura stelară a Căii Lactee, patru sateliţi ai lui Jupiter, petele solare.Lucrările teoretice și experimentale ale lui Galileo în ceea ce privește mișcarea corpurilor, împreună cu lucrările în mare parte independente ale lui Kepler și René Descartes, au fost precursoarele mecanicii clasice dezoltate de Sir Isaac Newton. Galilei era convins că Pământul se mişcă, iar noi nu suntem conștienți de mișcarea sa din simplul motiv că ne mișcăm împreună cu el.       Nu a putut totuși explica ce forță ne ține fixați pe suprafața lui, o teorie care va fi dezvoltată și demonstrată mai târziu de acelaşi Isaac Newton prin celebra sa „lege a gravitației”.Galileo Galilei s-a născut la 15 februarie 1564, la Pisa (parte a Ducatului Florenței de atunci), fiind primul născut din cei şase copii ai lui Vincenzo Galilei, cântăreț la lăută și muzician și al Giuliei Ammannati.Încă din primii ani de viaţă, Galileo a moştenit din talentul tatălui său, devenind un bun muzician, însă părintele său avea să-i îndrepte atenţia către domeniul științelor, mai exact spre medicină.           Fiindcă familia sa i-a transmis o educaţie religioasă, de catolic convins, Galileo a fost tentat, la un moment dat, să devină preot, însă, în cele din urmă, a cedat insistenţelor tatălui său, de a se înscrie la cursurile de medicină de la Universitatea din Pisa.Totuşi, el a fost atras mai mult de matematică, a renunțat la medicină şi s-a dedicat studiului acestei științe.Încă de foarte tânăr, Galilei a inventat termoscopul, un precursor al termometrului din zilele noastre. Principiul care a stat la baza acestei invenţii se regăsea într-un tub de sticlă închis ermetic, care este umplut cu apă sau alt lichid, în care plutesc diferite buline de sticlă închise ermetic, buline umplute la rândul lor cu un mix de lichide de diferite culori, pentru efect estetic.          Fiecare bulină de sticlă avea ataşată o mică piesă de metal, cu un scop precis: să indice temperatura şi să reprezinte o contragreutate pentru bulinele de care sunt prinse.Era necesar ca greutatea bulinei + greutatea lichidului colorat din interior + greutatea etichetei de metal să fie calibrate cât mai fin posibil astfel încât să difere foarte puţin între ele şi nu foarte departe de densitatea lichidului în care plutesc        În perioada 1589 – 1592, Galileo Galilei a predat la catedra de matematici de la Universitatea din Pisa.În anul 1591, tatăl său a murit, iar Galileo l-a luat în grijă pe fratele său mai mic, Michelagnolo.În perioada 1592 – 1610, s-a mutat la Universitatea din Padova, unde va preda geometrie, mecanică și astronomie.Între anii 1595–1598, Galileo a proiectat și îmbunătățit o busolă geometrică și militară, pe care aveau să o folosească tunarii și geodezii, pe baza unor instrumente create anterior de Niccolò Tartaglia și Guidobaldo del Monte.          Deși era un romano-catolic credincios, Galileo a avut trei copii nelegitimi cu o oarecare doamnă, pe nume Marina Gamba – două fiice, Virginia (născută în anul 1600) și Livia (născută în anul 1601) și un fiu, Vincenzo, născut în 1606.Tocmai din cauza nașterii lor nelegitime, tatăl lor a considerat că cele două fete nu pot fi măritate şi singura cale de urmat era viața religioasă, astfel că ambele fiice au fost trimise la mănăstirea San Matteo din Arcetri, unde și-au petrecut restul zilelor.          Aceasta a fost perioada în care Galileo a făcut unele dintre cele mai importante descoperiri din istoria umanităţii, mai ales în astronomie, în cinematica mișcării, rezistența materialelor şi a îmbunătățirilor aduse telescopului.În 1608, apărea primul telescop practic – însă vândut ca jucărie – , inventat de Hans Lippershey în Olanda, însă autorul a publicat doar câteva descrieri nesigure ale realizării acestui obiect.În iulie 1609, Galileo a aflat despre invenția telescopului, a cumpărat o astfel de jucărie, şi-a dezvoltat unul propriu, care mărea până la 3x şi a început studiul obiectelor cereşti (în anii următori, Galileo avea să perfecţioneze telescopul, ajungând la mărirea imaginii până la 30x). Era pentru prima dată când un telescop cu refracție era utilizat ca instrument de observare a stelelor, planetelor și sateliților.            La 25 august 1609, el a prezentat primul său telescop în fața dogilor venețieni, făcând din invenţia sa şi o afacere profitabilă, mai ales pentru negustori, care le utilizau atât pe mare, cât și ca marfă revandabilă.Cu ajutorul telescopului său, Galilei a descoperit că Luna nu era plată și nici netedă, ci părea, mai degrabă, o sferă cu munți și cratere.Mai mult, omul de ştiinţă a observat că Venus are mai multe faze, la fel ca Luna, că Jupiter are proprii lui sateliți, care se învârt în jurul său, nu al Pământului, toate acestea aflându-se la baza principiului său care arăta că planeta noastră se rotește în jurul Soarelui – aşa – numita teorie heliocentrică – care nu făcea decât să contrazică teoria geocentrică – doctrina oficială a Bisericii, la acea vreme, care prelua ideile lui Ptolemeu şi Aristotel.            Mai mult, pe baza observaţiilor sale, Galilei a adus un argument în plus pentru rotaţia Pământului în jurul Soarelui: teoria mareelor, a fluxului şi refluxului – cauzate de împingerea apei mărilor înainte și înapoi pe măsură ce un punct al suprafeței Pământului accelerează sau frânează din cauza rotației Pământului în jurul axei și a revoluției în jurul Soarelui.Galilei dezvolta astfel una din teoriile lui Nicolaus Copernicus, în condiţiile în care el, ca om foarte credincios, considera că teoria heliocentrică nu este în contradicție cu Biblia, susținând că scriptura a fost scrisă dintr-o perspectivă pământeană și că știința pur și simplu oferă o perspectivă diferită, mai exactă.În martie 1610, el a publicat primele observații astronomice telescopice, într-un scurt tratat intitulat „Sidereus Nuncius” („Mesager înstelat”).             În anul 1611, Galileo Galilei a vizitat Roma pentru a-și prezenta telescopul influenților filosofi și matematicieni iezuiți de la Collegio Romano, și pentru a-i lăsa să vadă cu ochii lor realitatea celor patru sateliți ai lui Jupiter. Tot atunci, Galilei a devenit membru al Accademia dei Lincei.În anul 1612, opoziția față de teoria heliocentrică susținută de Galileo a crescut, pentru ca doi ani mai târziu, Părintele Tommaso Caccini să catalogheze drept periculoase şi eretice teoriile savantului despre mișcarea Pământului.În anul 1616, Cardinalul Roberto Bellarmino i-a înmânat personal lui Galileo un avertisment oficial, prin care îl încuraja să nu mai susțină sau să predea astronomia copernicană.În anii 1621 și 1622 Galileo a scris prima carte, „Il Saggiatore”, care a fost aprobată și publicată în 1623.             În 1630, i s-a ordonat să apară în fața Sfântului Oficiu din Roma, unde a fost judecat de un tribunal laic care l-a excomunicat și condamnat.În urma unui proces papal, în care a fost găsit vinovat de erezie, Galileo a fost pus sub arest la domiciliu și mișcările sale au fost restricționate de Papă. Mai mult, publicarea operelor sale, atât trecute cât și viitoare, a fost interzisă.A rămas, însă, celebră, legenda frazei rostite în șoaptă de Galileo Galilei la finalul procesului în care și-a renegat lucrarea: „e pur si muove’’ – „și totuși se mișcă”.            Astfel, după anul 1634, el a stat la casa sa de la țară din Arcetri, lângă Florența.În anul 1638, Galilei avea să orbească complet, iar bolile sale mai vechi, hernie și insomnie, au determinat autorităţile vremii să-i permită să se deplaseze la Florența pentru consultații medicale.La 8 ianuarie 1642, Galileo Galilei a trecut la Domnul, la vârsta de 77 de ani.Conducătorul marelui ducat al Toscanei de la acea vreme, Ferdinand al II-lea, ar fi dorit ca savantul să fie înmormâtat în corpul central al Bazilicii Sfintei Cruci din Florența, dar Papa Urban VIII s-a opus, fiindcă Galilei fusese condamnat de biserică pentru erezie.Astfel, marele om de ştiinţă a fost înmormântat în altă parte, abia în anul 1737, rămăşiţele sale pământeşti fiind mutate în basilica „Santa Croce” din Florența, unde, cu acel prilej, a fost inaugurat și un monument în onoarea sa. Galileo Galilei s-a aflat printre primii oameni din istorie care au abordat un mod critic de a gândi, un fel aparte de a înțelege și a pune în practică toate fenomenele naturii.           Galileo Galilei a devenit un simbol al dezvoltării științei, într-o perioadă istorică în care dogmele erau la ordinea zilei, un exponent excepţional al ştiinţei moderne născute cu patru secole în urmă. Surse: https://biblacad.ro/UPC-GalileoGalilei.html https://www.ro.biography.name/…/185-galileo-galilei-1564-16… https://www.biography.com/scholar/galileo https://www.rfi.ro/cultura-102529-pagina-de-istorie-galileo… https://www.britannica.com/biography/Galileo-Galilei https://www.historia.ro/…/viata-lui-galileo-galilei-savantu…

ŢIGANII   Originile, migraţia şi prezenţa lor în Europa     INTRODUCERE   Aceasta este povestea unui popor rătăcitor, care în Evul Mediu ajunge în Balcani şi apoi, treptat, se răspândeşte peste întregul continent european şi dincolo de acesta. Bătând la porţile Europei de Vest în straie de pelerini, ţiganii au stârnit o puternică curiozitate, după care au început să circule tot felul de teorii în legătură cu originea lor. Stabilirea prin deducţie lingvistică a locului de unde a început diaspora va fi posibilă mult mai târziu. În ciuda expunerii constante la multe influenţe şi presiuni, ţiganii au reuşit în decursul veacurilor să-şi păstreze o identitate distinctă şi să dea dovadă de o remarcabilă putere de adaptare şi de supravieţuire, într-adevăr, dacă luăm în considerare vicisitudinile de care s-au lovit – faptele relatate aici reprezentând o istorie a ceea ce alţii au întreprins pentru a le distruge individualitatea –, va trebui să conchidem că principala realizare a ţiganilor este chiar faptul că au reuşit să supravieţuiască ca atare. Întrucât s-ar putea ca afirmaţia conform căreia ţiganii sunt „un popor european” să nu fie un adevăr general acceptat, ar fi mai bine să începem prin a lua în discuţie motivele care au stat la baza includerii lor în colecţia „Popoarele Europei”{1}. Dacă un popor este reprezentat de un grup de bărbaţi, de femei şi de copii având o limbă şi o cultură comună şi aparţinând aceluiaşi tip rasial, grup ce poate fi cu uşurinţă deosebit de cel al vecinilor, atunci ţiganii au încetat de multă vreme să mai reprezinte aşa ceva. În decursul veacurilor s-a produs o uimitoare diversificare a lor. La fel s-a întâmplat şi cu sensurile date termenului de „ţigan” – o problemă de ordin semantic pe care nu ei au creat-o. Acest cuvânt este denumirea (sau mai degrabă una din cele multe) dată lor de către cei din afara etniei. În secolul XX confuzia în terminologie devine deosebit de acută. La un moment dat cuvântul „ţigan” dobândeşte o conotaţie eminamente rasială. Definiţia iniţială dată de The Oxford English Dictionary (ediţia a 2-a, 1989) este:   ţigan… Membru al unei rase nomade (ei înşişi numindu-se romi), de origine hindusă, care a apărut pentru prima data în Anglia în secolul al XVI-lea şi despre care s-a crezut că provine din Egipt, Aceştia au pielea de culoare roşcat-închis şi părul negru. Îşi câştigă existenţa din confecţionarea de coşuri, din geambaşie, din ghicit etc. şi de obicei trezesc suspiciune datorită vieţii nomade şi obiceiurilor lor. Limba lor (zisă romani) este un dialect hindus, foarte stâlcit, cu un număr mare de cuvinte provenind din diferite limbi europene.   Pe lângă acest sens, cuvântul a dobândit şi altul mai larg. Astăzi denumirea este adesea aplicată, fără deosebire, oricărei persoane itinerante, dar care nu este în mod vădit un vagabond. În schimb, alte descrieri, mai vagi poate ca sens (întrucât curând termenul „ţigan” dobândeşte un înţeles peiorativ), vor începe să se bucure de trecere atât în interiorul cât şi în afara comunităţii respective: cel mai des întâlnit este sensul de „călător” şi echivalentul său în alte limbi. Întreaga chestiune a fost exagerată de sensibilităţi actuale în ceea ce priveşte discriminarea pe motive rasiale, astfel că niciunul din termenii utilizaţi de cei din afara etniei nu reprezintă o descriere care să satisfacă şi să fie lipsită de ambiguitate. Pericolele sunt amplu ilustrate de evoluţia termenului „ţigan” din legislaţia engleză, începând cu sfârşitul anilor 1950. În cele două utilizări stabilite de lege în această perioadă, termenul de „ţigan” a fost golit, mai întâi accidental, iar apoi în mod deliberat, de orice sens rasial sau etnic. Legea Drumurilor din 1959, dată pentru consolidarea legislaţiei anterioare, omite vechea expresie, mult prea cuprinzătoare, „sau altă persoană ce călătoreşte”, atunci când se referă la persoanele care comit un delict, în momentul în care ridică sau instalează o tabără sau o tarabă pe un drum (ce include carosabilul, acostamentul şi parcările). Lista potenţialilor delincvenţi este astfel redusă la „boccegii, alţi negustori ambulanţi sau ţigani”. Nu avem nicio dovadă că, prin aducerea în prim-plan a cuvântului „ţigan”, legiuitorii au reflectat îndelung asupra implicaţiilor, ceea ce înseamnă că necesitatea interpretării lui nu mai putea fi deloc evitată. Dintr-o singură lovitură aceştia reuşiseră să creeze o problemă de semantică delicată care – lucru uşor previzibil{2} – trebuia să fie reglementată într-o instanţă. Când, în cele din urmă, chestiunea este prezentată în 1967 în faţa înaltei Curţi de Justiţie, judecătorii ajung la concluzia că, în context, termenului nu i se poate acorda sensul de bază menţionat de dicţionar, respectiv „membru al rasei romilor”. Nu puteau concepe că parlamentul ar fi putut intenţiona să condamne pe cineva, având ca motiv simpla apartenenţă la o rasă. Din acest motiv dispun ca termenului de „ţigan” să i se confere sensul de „persoană care duce o existenţă nomadă, fără un serviciu şi un domiciliu stabil”. Cineva, au susţinut judecătorii, „ar putea fi ţigan într-o zi şi într-alta nu”.{3} Acest concept se reînnoieşte în anul următor, când este adoptată Legea Amplasări: Caselor Mobile din 1968, pentru reglementarea clauzei referitoare la „organizarea taberelor de ţigani”. Legea respectivă îi defineşte pe ţigani ca „persoane cu un mod de viaţă nomad, indiferent de rasă sau origine,” altele decât proprietarii de circuri ambulante sau persoanele angajate în acestea. Astfel, etichetarea cuiva drept „ţigan” avea să depindă în mod expres de felul de viaţă şi nu de originile culturale sau etnice. Această definiţie este astăzi singura păstrată în jurisprudenţa britanică, întrucât exprimarea „sau ţigani” a fost în cele din urmă eliminată din legislaţia referitoare la drumuri, ca fiind discriminatorie. Sensul etnic este totuşi reafirmat într-un alt context juridic, în care precedentele create în legătură cu drumurile şi locurile de oprire a caravanelor nu sunt neapărat relevante. Acest lucru a avut loc datorită unei hotărâri judecătoreşti, decurgând din Legea Raporturilor Interrasiale din 1976 prin care, în Marea Britanie, se acorda protecţie împotriva discriminării pe motive rasiale, aceasta însemnând: „culoare a pielii, rasă, naţionalitate sau origine etnică sau naţională”. Numărul controverselor i chestiunea dacă ţiganii sunt sau nu protejaţi de legislaţia referitoare la relaţiile dintre rase va creşte neîntrerupt în decursul anilor, începând chiar cu prima lege din 1965, şi se va cheltui mult efort şi multă energie cu afişele „Interzis ţiganilor” puse de către unii cârciumari. Sub incidenţa primei legi, afişele nu erau ilegale dar vor deveni ulterior. Unii dintre cârciumari, totuşi, pentru mai multă siguranţă, recurg la afişe „Interzis nomazilor”, un termen care va genera litigii şi mai încurcate. Astfel că, atunci când Comisia pentru egalitate rasială va contesta asemenea afişe, precum cel din localul Pisica şi oaia din estul Londrei, implicaţiile vor reţine mai întâi atenţia Judecătoriei de Ocol din Westminster în 1987, iar apoi, în 1988, a Curţii de Apel. Problema în litigiu era întrebarea dacă interzicerea accesului la bunuri sau servicii reprezintă sau nu discriminare „pe motive rasiale”. Judecătorul de Ocol a refuzat însă să accepte argumentul Comisiei pentru egalitate rasială, conform căreia termenul de „nomad” este sinonim şi interschimbabil cu cel de „ţigan” şi că ţiganii reprezintă un grup etnic. Concluzia la care a ajuns este că anunţurile de tipul celui din localul Pisica şi oaia nu contravin legii şi ca urmare respinge acţiunea. Curtea de Apel{4} menţine hotărârea, în sensul că cei trei judecători sunt de acord că termenul „nomad” nu este sinonim cu cel de „ţigan” şi că acea categorie de persoane exclusă de afiş nu se limitează la ţigani: ca atare nu s-a efectuat în mod direct o discriminare Judecătorii confirmă totuşi că ţiganii reprezintă, în sensul legii, un grup rasial. Astfel că un afiş cu textul „Interzis ţiganilor” este considerat ilegal; în plus, un altul cu textul „Interzis nomazilor” va constitui în mod indirect o discriminare în detrimentul ţiganilor, prin impunerea unei condiţii (de a nu fi nomazi) care îi va afecta pe aceştia mai mult decât pe membrii altor grupuri rasiale. Sunt necesare scuze pentru faptul că ne-am lansat aici în atari subtilităţi de ordin juridic, dar acestea se datorează descoperirii faptului că problema identităţii ţiganilor însoţeşte trecerea lor prin Europa, chiar din momentul sosirii lor aici. Pe de altă parte, aceste dezbateri juridice din tribunalele engleze servesc foarte bine la ilustrarea unei importante dileme ce se încăpăţânează să rămână prezentă în orice discuţie referitoare la ţigani. Este oare modul de viaţă factorul determinant în definirea lor? Acesta ar putea reprezenta o identificare suficientă în cazuri precum cele mai sus menţionate, dar e departe de a constitui un răspuns complet, căci unde oare vor fi cuprinşi acei ţigani numeroşi, care se mai simt încă ţigani, deşi au adoptat un mod de viaţă sedentar şi au încetat să mai „călătorească”. Pe de altă parte, a acorda importanţă esenţială criteriilor de ordin biologic sau genealogic poate conduce uşor la delimitări absurde: populaţiile ţigăneşti, la fel ca şi altele, dovedesc un amestec de rase ancestrale. Un sumar calcul matematic ne va arăta că, dacă de la sosirea ţiganilor în Europa, la fiecare o sută de căsătorii ar fi existat în medie patru căsătorii încheiate în afara etniei, pentru populaţia ţigănească actuală din Europa acest lucru ar fi condus la o descendenţa neţigănească de circa 70%. Dacă am lua doar trei căsătorii la fiecare sută şi tot am ajunge la un procentaj de 60%. (în timpul celui de al Treilea Reich, dificultăţile de ordin conceptual şi practic în modul de abordare a problemei rasiale au fost rezolvate prin crearea unui vast aparat de stat pentru studierea genealogiei ţiganilor şi prin elaborarea de norme pentru stabilirea gradului de ascendenţă ţigănească suficientă pentru ca cineva să fie clasificat ca atare, iar apoi trimis spre lagărele morţii.) În cele din urmă se ajunge tot la criteriile „etnice”, în sensul în care Curtea de Apel din Anglia utiliza termenul în iulie 1988, şi ne va fi de ajutor dacă stăruim ceva mai mult asupra raţionamentului foarte pertinent din hotărârea respectivă. S-a constatat că „sunt foarte mulţi oameni care călătoresc prin ţară în locuinţe mobile, furgonete, autobuze transformate, rulote, furgoane şi alte vehicule cu motor, ducând un mod de viaţă nomad… În mod vag pot fi numiţi «ţigani», dar ca grup nu prezintă trăsăturile vreunui grup rasial menţionat în Legea Raporturilor Interrasiale”. O hotărâre dată anterior de către Camera Lorzilor{5} stabilea că termenul „etnic”, din sus-menţionata lege, nu era utilizat într-un sens strict biologic sau rasial, stabilind în acelaşi timp două trăsături esenţiale ale unui grup etnic în cadrul contextului respectiv: prima se referea „la îndelungata istorie comună, de care grupul este conştient că îl distinge de un alt grup, şi a cărei amintire este păstrată vie”; a doua trăsătură era reprezentată de „o tradiţie culturală proprie, incluzând obiceiurile de familie şi cele sociale cât şi moravurile, adesea, dar nu în mod obligatoriu, asociate cu respectarea tradiţiei religioase”. Fără a fi totuşi esenţiale, alte caracteristici ce ar putea duce la diferenţierea unui grup etnic de un altul sunt: originea geografică comună sau descendenţa dintr-un număr de strămoşi comuni, o limbă comună specifică grupului, o religie comună dar diferită de cea a grupurilor apropiate sau a marii comunităţi şi, în cele din urmă, faptul de a reprezenta o minoritate sau un grup oprimat în cadrul unei comunităţi mai largi. Prin aplicarea acestor criterii la ţigani, situaţia din Anglia, care în iulie 1988 a provocat mari greutăţi unuia dintre cei trei judecători ai Curţii de Apel, a îmbrăcat următorul aspect:   Ţiganii preferă sa fie numiţi „nomazi” întrucât consideră că termenul acesta este mai puţin înjositor. Pentru publicul larg, aceasta ar putea sugera dorinţa lor de a-şi pierde identitatea distinctă. Mai mult de jumătate dintre ei locuiesc acum în case, ca majoritatea celorlalţi oameni. Oare şi-au pierdut acum ţiganii identitatea lor distinctă, de grup, încât, în sensul prevederilor legii, nu mai reprezintă o comunitate ce poate fi recunoscută datorită originilor sale etnice?   Judecătorul a răspuns la această întrebare acceptând faptul că, dacă unii ţigani nu se mai pot deosebi de restul populaţiei, acest lucru nu este suficient pentru a se stabili pierderea, în ochii grupului şi a celor din afara lui, a unei identităţi sociale determinate istoric. „În ciuda prezenţei lor îndelungate în Anglia, ţiganii nu s-au contopit pe deplin cu restul populaţiei, aşa cum au făcut-o saxonii şi danezii, pierzându-şi în totalitate identitatea lor distinctă. Ei, sau cel puţin o mare parte a lor, au păstrat o individualitate şi o conştiinţă de sine proprie, aceea de a fi încă ţigani.” Fără îndoială că acest argument va mai continua să producă agitaţie. În Marea Britanie problemele legate de definiţie sunt, de fapt, deosebit de acute, datorita elementului neţigănesc, foarte însemnat, din descendenţa romilor de aici, precum şi datorită istoriei îndelungate a altor grupări de nomazi, prezente aici cu mult înainte de sosirea ţiganilor şi cu care acestea s-au suprapus în multe aspecte ale vieţii sociale şi ale mijloacelor de subzistenţă. Natura literalmente insulară a societăţii britanice în totalitatea ei a condus în rândul populaţiei nomade la o estompare a deosebirilor etnice, mai ales întrucât valurile recente de ţigani „străini” veniţi din alte părţi au fost mult mai reduse numeric decât într-o serie de alte ţări. În plus, ma există şi o dimensiune ideologică care tinde sa provoace confuzie în această chestiune: ca reacţie împotriva preocupărilor despre „puritatea sângelui”, greşit orientate în trecut, încercarea de a identifica sau de a vorbi despre diferite categorii în cadrul comunităţii de nomazi a devenit în Marea Britanie un subiect de discuţie nu foarte onorabil şi de un gust îndoielnic. La mulţi specialişti în antropologie socială se poate într-adevăr detecta o mare doză de suspiciune în legătură cu orice fel de subliniere a originii indiene a ţiganilor, aceştia din urmă putând fi cu uşurinţă acuzaţi de exotism, romantism sau escapism. La ce orientare ne putem aştepta din partea ţiganilor înşişi, autodefinirea fiind un mecanism important în stabilirea identităţii etnice? Cine va fi considerat „noi” şi cine „ei”? În ochi; lor, separarea fundamentală se face între ei şi gadźo (plural gadźé){6}, care este numele cel mai răspândit în dialectele limbii romani, dat celor din afara etniei. (în Spania, termenul utilizat de ţigani este payo. Nomazii scoţieni, de regulă, utilizează termenul flattie, în timp ce în Irlanda acesta este buffer, niciunul dintre termeni nefiind de origine ţigănească.) Totuşi nu există niciun cuvânt romani corespondent pentru termenul „ţigan”. Un ţigan englez îşi poate spune romanichal (ţigan), cuvânt utilizat de asemeni în SUA, Canada şi Australia, de către ţigani ce se trag din imigranţi ţigani de origine engleză. În Europa, ţiganii stabiliţi din vechime poartă o mare varietate de nume precum: calé (negri) în Spania şi în sudul Franţei, kaale în Finlanda, sinti în Germania şi manouches în Franţa. În multe ţari există numeroşi reprezentanţi ai unui val mai recent de ţigani migratori plecaţi, cu peste un veac în urmă, din estul Europei, care îşi spun romi şi a căror limbă a fost puternic influenţată de şederea îndelungată a strămoşilor lor în teritoriile de limbă română, de unde şi denumirea de romi valahi. (Cuvântul rom nu are nicio legătură cu România, ci se traduce ad litteram cu „om” sau „bărbat”.) Aceşti romi valahi se împart şi ei în mai multe triburi: căldărari, geambaşi, ciurari etc. Ajunşi aici, simpla dihotomie „noi” şi „ei” îşi pierde valabilitatea. Fiecare grupare de ţigani tinde să se considere ca fiind cea autentică. Este suficient de clar unde se situează fiecare dintre aceste grupări în raport cu gadźé. Mai sunt însă şi ceilalţi, adesea în aceeaşi ţară, situându-se la limita dintre ei şi gadźé. Ţiganii recunosc că aceştia nu fac parte dintre gadźé, având trăsături comune cu ei înşişi, dar îşi dau totuşi seama că nici nu sunt la fel ca ei. Pentru ţigani deosebirile sunt importante în chestiunile legate de relaţiile sociale, de căsătorie, precum şi altele, şi totuşi clasificările sunt rareori clare şi necontradictorii. Atitudinile reciproce ale grupărilor de ţigani reprezintă un factor auxiliar în nesfârşitele polemici dintre cei din afara etniei în legătură cu cine să fie sau să nu fie desemnat „ţigan veritabil”; pe de altă parte, ele fac ca discuţiile pe criterii geografice, „ţiganii francezi” de exemplu, să fie inutile, generalizarea în privinţa ţiganilor fiind astfel cât se poate de dificilă şi înşelătoare. O ultimă precizare în legătură cu conştiinţa de a face parte dintr-o entitate mai largă. Începând cu anii 1960, acţiunile de autoapărare ale organizaţiilor naţionale ale ţiganilor, acţiunile în vederea recunoaşterii acestora cât şi cele de luptă împotriva politicilor de respingere şi asimilare a lor, au condus la legături internaţionale contrare caracterului fragmentat al societăţii ţigăneşti, care pune un accent special pe deosebire şi distincţie. Aceasta reprezintă începutul unei noi conştiinţe în ceea ce priveşte legăturile istorice şi culturale dintre ţigani. Poate că termenul englezesc de „popor” („un grup de persoane ce constituie o comunitate, trib, rasă sau naţiune” – Oxford English Dictionary), indefinit şi ambiguu, acoperă cu greutate acest bogat mozaic de fragmente etnice care alcătuiesc în zilele noastre populaţiile numite „ţigani” de către cei din afara etniei. Să ne întoarcem totuşi la întrebarea iniţială, şi anume în ce măsură sunt ei „un popor al Europei”? Există mulţi ţigani în afara Europei, unii descinzând din strămoşi care n-au migrat niciodată dincolo de hotarele Asiei, iar alţii, mai mulţi la număr, care au emigrat ei înşişi din Europa sau se trag din ţigani care au emigrat la rândul lor. Pentru toţi aceştia, cu excepţia prime categorii, îndelungata asociere şi combinare cu alte popoare din Europa a marcat adânc şi pentru totdeauna limba, obârşia, cultura şi societatea lor. După atâtea secole, sunt pe deplin îndreptăţiţi să pretindă a fi consideraţi „din Europa”. Ţiganii sunt într-adevăr printre puţinii paneuropeni de pe continent. A venit momentul să trecem acum la examinarea originii lor. Procedând astfel, se pune întrebarea dacă vom găsi poate mai multă unitate rasială, etnică, lingvistică printre strămoşii ţiganilor, decât reiese din diversitatea descendenţilor lor din secolul XX.    

Charles Diehl     Theodora împărăteasa Bizanțului     Partea întâi   Theodora dansatoarea     Începuturile   În cei dintâi ani ai secolului VI, Theodora, dansatoare şi actriţă de pantomimă, devenise extrem de cunoscută în Constantinopol din cauza purtării sale scandaloase. Unde se născuse? nu se ştia. Dintre cronicarii care au scris despre ea, mai târziu, unii au susţinut că s-ar fi tras din Cipru, insula sângelui fierbinte, a pasiunii, patronată de zeiţa Afrodita; alţii, mai demni de crezare, afirmau că patria ei a fost Siria. Dacă originile-i sunt incerte, se ştie, în schimb, cu certitudine că a fost adusă în Bizanţ de ai săi, încă din fragedă pruncie, în acea capitală zgomotoasă şi coruptă a imperiului, unde a crescut şi s-a format. Printr-un fenomen de atavism deosebit de pregnant, întreaga viaţă a păstrat amprenta specifică ţării sale de origine, pe care a iubit-o: în timp ce Iustinian, născut în munţii sălbatici ai Macedoniei de Nord, s-a arătat profund ataşat spiritului roman, Theodora a rămas, întotdeauna, o adevărată orientală, adânc marcată de ideile, superstiţiile şi prejudecăţile neamului său.   Din ce familie provenea, iarăşi nu se ştie prea bine. Legenda, printr-un fel de respect al rangului imperial la care s-a înălţat ulterior, i-a născocit o genealogie ilustră sau măcar ceva mai prezentabilă, atribuindu-i ca tată un senator serios si credincios, în realitate, se pare că familia în care a apărut pe lume era foarte umilă. Tatăl său, dacă e să credem Istoria secretă , a fost un om sărac, numit Acacias, paznic al urşilor din Circ, iar mama, o femeie nu prea serioasă, aşa cum erau destule în lumea pestriţă a culiselor Circului bizantin. Din acest cuplu s-au născut trei fete: Comito, Theodora şi Anastasia; cea de-a doua a venit pe lume pe la anul 500.   Cei mai vârstnici dintre oamenii ce-şi făceau veacul prin Hipodrom îşi mai aminteau, la vremea apogeului ei ca împărăteasă, împrejurările în care, pentru prima oară, Theodora îşi făcuse intrarea în public. Acacias murise, lăsându-le într-o neagră sărăcie pe văduvă şi pe cele trei fete, din care cea mai mare nu împlinise nici şapte ani. Pentru a păstra beneficiile de pe urma soţului decedat, singurul ce aducea bani în casă, mama nu a găsit altă soluţie decât să se încurce cu un bărbat care, obţinând postul de paznic de urşi, se angaja să ia în grijă, totodată, şi familia predecesorului. Dar, pentru reuşita acestei combinaţii, era necesară şi aprobarea lui Aterios, administratorul Hipodromului, care făcea parte din partidul Verzilor; Aterios, însă, deja încasase nişte bani ca să favorizeze alt candidat.   Pentru a trece de acest obstacol, mama Theodorei s-a gândit să ceară ajutor publicului şi, într-o zi, când mulţimea era adunată în marele amfiteatru, a apărut în arenă, împreună cu cele trei fiice ale ei — purtând coroniţe de flori, fetiţele îşi întindeau mânuţele spre spectatori, în semn de rugăciune. Verzii au izbucnit în râs văzându-le; din fericire, celălalt partid din Circ, al Albaştrilor, gata oricând să le facă în ciudă adversarilor lor, s-au grăbit să le aprobe cererea, pe care ceilalţi o respingeau, şi să dea susţinătorului familiei lui Acacias un post asemănător cu cel pe care-l solicita.   Acesta a fost primul contact al Theodorei cu poporul pe care, ceva mai târziu, îl va distra si, mai apoi, îl va conduce; niciodată n-a uitat, însă, acele momente şi împărăteasa îi va obliga pe Verzi să ispăşească amarnic indiferenţa dureroasă cu care respinseseră rugăminţile copilei înfometate de atunci.   Theodora a crescut, împreună cu surorile ei, sub supravegherea unei mame fără scrupule, în mediul dubios din jurul Hipodromului şi, astfel, a fost pregătită, în mod firesc, pentru destinul ei viitor. Văduva lui Acacias, femeie practică, ştiindu-şi fetele frumoase, le-a îndrumat  spre teatru. Comito a îmbrăţişat cea dintâi această meserie, în care a reuşit de minune; i-a urmat Theodora. La început, îşi însoţea sora pe scenă interpretând, alături de ea, roluri de cameristă; jucau împreună, cu destul succes şi scoţând bani frumuşei, mai ales la întrunirile mondene, unde, curând, actriţa Theodora a fost remarcată şi apreciată.   Introdusă, aşadar, de foarte tânără într-o societate de cheflii dintre cei mai vicioşi, a fost nevoită să se supună, în promiscuitatea anticamerelor, multor gesturi imorale si intimităţi fără rezerve. Ajunsă la vârsta când putea să urce singură pe scenă, avea pâinea asigurată.   Era foarte frumoasă. Cei care au scris despre ea exagerat de elogios au afirmat că avea înfăţişarea şi nobleţea majestuoasă a unei regine, atât de armonioasă încât nici cuvintele şi nici operele de artă n-ar fi putut s-o redea în întregime. Dar şi cei care au calomniat-o au recunoscut că avea, aşa micuţă cum era, o graţie neasemuită şi că faţa ei încântătoare, cu tenul mat, puţin cam palid, era luminată de ochi mari, expresivi şi strălucitori.       Din această frumuseţe, care a fermecat atâţia bărbaţi, s-a redat prea puţin în portretul oficial ce se poate vedea în vestitul basorelief de la Sân Vitale, în Ravenna. Sub lunga mantie imperială, trupul ei este cu totul ascuns; pare mai rigidă şi mai înaltă; sub prodigioasa diademă care-i acoperă fruntea şi sub peruca imensă care abia de lasă să i se vadă părul negru, faţa mică, delicată, cu ovalul putin slăbit, nasul mare, drept şi subţire, Theodora apare gravă, solemnă, aproape melancolică; ceva a mai rămas, totuşi, viu în această efigie, altfel, inertă: de sub linia întunecată a sprâncenelor împreunate răsar ochii, negri şi frumoşi, pe care-i lăuda Procopios, ochi ce-i luminează încă, în întregime, faţa. Dacă am vrea să ne facem astăzi o idee despre frumuseţea ei celebră, ar trebui s-o căutăm într-altă parte, la acele portrete în care modernii, un Clairin sau un Benjamin Constant, mai ales, au încercat să facă să retrăiască imaginea Theodorei şi, inspirându-se din mozaicul de la Ravenna, iau adăugat, din fericire, figurii reci şi încremenite de acolo, câte ceva din farmecul pierdut.   Dar Theodora poseda şi alte calităţi pe lângă frumuseţe. Inteligentă și spirituală, se dovedea a fi o companie agreabilă; avea verva unei cabotine, pe care o folosea cu plăcere şi pe scenă, eclipsându-le pe celelalte actriţe care jucau cu ea, un fel de a fi plăcut şi nostim, prin care şi-i apropia pe cei mai nestatornici din adoratori. Nu era întotdeauna binevoitoare; pentru a-i face pe oameni să râdă, ironia ei devenea, adeseori, muşcătoare; în schimb, când dorea să se facă plăcută, folosea o irezistibilă putere de seducţie, îndrăzneaţă, provocatoare, nu aştepta ca omagiile să vină singure la ea, ci se străduia să le stârnească, încurajându-le cu o impertinenţă plină de voie bună; lipsită de simţul moralei  de altfel, de unde să-l fi căpătat?  avea un preţios şi neobosit temperament de amantă desăvârşită; din acest motiv, a reuşit cu uşurinţă să se facă remarcată şi dincolo de uşile teatrului.   Cât despre cariera sa de actriţă, suntem încredinţaţi că a fost încununată de succes, graţie talentului său multiplu  şi firii exuberante; a jucat în diverse piese, dar nu i-a plăcut, ca multor altora, să cânte la flaut, din gură sau să danseze; o încânta mai degrabă să apară în scene istorice sau mitologice cu figuranţi, fiindcă putea să-şi arate, fără voaluri, frumuseţea trupească de care era mândră, şi în pantomime, pentru că acolo veselia şi verva ei comică puteau să se manifeste liber. Spectatorii din Constantinopol, se spune, destul de obişnuiţi cu aceste reprezentaţii, au apreciat, totuşi, îndrăzneala Theodorei pe scenă, ca şi ingeniozitatea efectelor teatrale, destul de lipsite de pudoare, prin care le atrăgea atenţia: publicul aplauda frenetic când apărea, pe jumătate dezbrăcată, oferindu-şi nurii privirilor avide ale obişnuiţilor localului.   Era mult apreciată şi graţia pe care şi-o păstra nealterată, ca şi pofta de joc nestăpânită cu care evolua în aceste pantomime ordinare; scenariile erau de un gust îndoielnic, majoritatea axate pe grindina de lovituri abătute asupra personajelor nătângi, ei bine, Theodora ştia să primească palme şi să stârnească râsul. Dar, mai ales în intimitate, succesele ei erau miraculoase. Reluând expresia pitorească a severului istoric Gibbon, complezenţa ei era universală; a devenit repede vestită în Bizanţ datorită nebuniilor din timpul meselor târzii, a neruşinării limbajului şi a puzderiei de iubiţi. Părea mereu dornică să-i fie admirată în primul rând frumuseţea, nepăsându-i de pudoare.   Uneori, abia coborâtă de pe scenă, repeta în culise, într-o costumaţie foarte sumară, un fel de „dansuri din buric" în faţa actorilor şi a prietenilor ei, încântaţi, şi era tare mândră de îndemânarea cu care le  executa. Alteori, în momentele de relaxare de la sfârşitul banchetelor, se dezlănţuia în expresii imposibil de redat şi în gesturi şi mai deocheate; ar trebui să-l citim pe grecul Procopios pentru a vedea pasiunea mereu reînnoită şi iscusinţa neobişnuită pe care le manifesta în a-şi satisface poftele  binevoitoare cu primul venit, stăpân sau servitor, nu se da în lături să apeleze la bucătărie când era sătulă de salon. Avea, afirma despre ea un istoric bizantin, o minte fertilă şi pricepută în a născoci lucruri noi: anecdotele din Istoria secretă, dacă le-am putea relata în amănunt, ar dovedi că reputaţia ei era cu totul justificată. Este suficient să spunem, dacă am lua de bune aceste bârfe, că Messalina se pare c-a fost, pe lângă Theodora, o persoană prea puţin nesăţioasă şi cu moravuri aproape decente; şi să mai adăugăm că, prin acest comportament, Theodora zice-se că s-a trezit, curând, atât de compromisă, încât oamenii cumsecade, dacă o întâlneau pe stradă, se dădeau deoparte, de teamă să nu se murdărească atingându-se de o femeie atât de desfrânată ca ea, ba numai faptul că o întâlneau era considerat semn rău. Nu ştim dacă Theodorei îi păsa de opinia publică, dar aventurile ei i-au provocat unele neplăceri, pe care le-a resimţit. Cu toată atenţia specială acordată pentru evitarea unei sarcini, la un moment dat a rămas grea şi toate încercările ei de a scăpa de progenitură au eşuat.   A născut un băiat, botezat Ioan; dar pe acest copil din flori, niciodată dorit, fiindcă-i încurca viaţa, l-a tratat cu multă indiferenţă, plângându-se mereu de piedicile pe care i le punea în carieră; tocmai din această cauză, tatăl  copilului a considerat necesar şi mai prudent să ceară să i-1 încredinţeze lui şi, cum, la puţină vreme după aceea a fost obligat să plece în Arabia, fiind numit acolo ca funcţionar sau pentru alte motive, a preferat să ia copilul cu el decât să-1 lase în grija Theodorei. Bastardul va reapărea, mai târziu, şi-i va crea unele necazuri împărătesei; dar, pentru moment, curtezana a fost încântată că scăpa de el. Theodora a avut şi o fiică, de care se pare că s-a ocupat cu mai multă atenţie.   În anul 517, când încă nu împlinise optsprezece ani, datorită frumuseţii sale, a talentului şi-a atracţiei pentru plăceri, devenise una din stelele lumii bogate în distracţii a Bizanţului.    

 toate astea si multe alte grozavii se petrec in plin avant al crestinismului si in capitala ortodoxiei, atunci cand fanaticii daramau templele celorlati zei si le alungau preotii, apoi construiau biserici crestine pe locurile lor si chiar din pietrele lor...iata ca crestinismul nu a schimbat absolut nimic in lume, doar numele zeilor s-au redus la unu

Mă gândeam acum, după ce am citit ce ai zis, ca dărâmau templele păgâne și construiau biserici creștine. Tu știi ca Agia Sofia construită de Iustinian, a rămas pe loc și a fost transformată în moschee.... Vezi diferența? Unde mai pui că și acum există picturile creștine. Și când a ars, si când a căzut domul (dintr-o eroare de calcul a lui Anthenios și Isidor, cei doi arhitecți ai lui Iustinian), reconstrucțiile au păstrat amprenta creștină. Sfânta Sofia m-a fascinat totdeauna și o punem la plan pentru o vizită.....