Istoria României. Istorie universală. Religie cărți. Biografii oameni celebri

Mircea cel Bătrân a fost Domn al Țării Românești între anii 1386-1418 Mircea se trăgea din dinastia Basarabilor, fiind fiul lui Radu I, domn al Țării Românești (1377-1383). Acesta a avut doi fii: pe Dan I, cu doamna Ana și pe Mircea, cu doamna Calinichia. Asupra originii mamei sale, Calinichia, opiniile istoricilor sunt divergente, existând mai multe ipoteze: Doamna Calinichia ar fi cea de-a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei cronici sârbești târzii, din secolul al XVII-lea. Doamna Calinichia este, în opinia lui Nicolae Iorga[6], o prinţesă bizantină, pentru că numele ei este grecesc şi de la ea ar fi moştenit Mircea titlul de despot. P. P. Panaitescu argumentează că acest nume este unul monastic ortodox, iar Mircea este despot în virtutea stăpânirii sale în Dobrogea Doamna Calinichia ar fi una și aceeași persoană cu doamna Ana, schimbându-și numele în momentul călugăririi. Doamna Calinichia ar fi originară dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele moșii pe care le deținea acolo. Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), însă odată cu evoluţia limbii a ajuns să-şi piardă sensul iniţial, deoarece numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume. Întrucât în Ţara Românească nu se obişnuia numerotarea domnilor, ca în occident, Mircea a primit acest nume pentru a fi deosebit de Mircea Ciobanul care a domnit în secolul al XVI-lea. Soţia lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează la schitul Brădet. Ştiri directe asupra ascendenţei acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care este înfăţişată ca mare proprietară de terenuri în Ungaria, majoritatea specialiştilor acceptă descendenţa acesteia din familia de Cilly, de origine germană din Carintia. Domnia Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El găseşte Ţara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înţelepte promovate de înaintaşii săi şi va continua consolidarea economiei, Armatei, Administraţiei şi Bisericii. Târgovişte se dezvoltă rapid, în primul rând datorită construirii drumului comercial care făcea legătura între Braşov şi portul Brăila, situat în extrema estică a statului muntean, iar în cel de-al doilea rând datorită poziţiei strategice a oraşului, devenit în anii 1368-1369 refugiu al familiei domneşti şi principalul centru de comandă al operaţiunilor militare din timpul războiului dintre Vladislav Vlaicu şi regele Ungariei, Ludovic de Anjou, conflict finalizat prin înfrângerea oştilor maghiare pe frontul de luptă de pe valea Ialomiţei. Economia ţării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite şi taxe, prin emiterea de monedă în cantităţi suficiente şi cu valori potrivite, precum şi prin stimularea schimburilor comerciale cu ţările vecine cu care încheie tratate şi privilegii în acest sens. Se înfiinţează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producţiile de cereale, animale şi sare cresc. În timpul lui Mircea, monedele erau folosite mai ales de către străini şi negustori. În ţară, tranzacţiile se făceau însă preponderent în natură, iar moneda Ţării Româneşti era ducatul de argint. În vremea lui Mircea cel Bătrân s-au emis mari cantităţi de monedă având un număr însemnat de sigle diferite. Pe fiecare dintre acestea pe lângă legenda obişnuită, era trecută câte o literă, pentru a putea identifica meşterul monetar care le-a bătut. Ducaţii de tipul I au pe avers stema dinastică a domnitorului, iar pe revers un coif pe care se află acvila valahă. Ducaţii de tipul al II-lea au pe avers stema dinastică a lui Mircea, timbrată cu un coif peste care se află stema ţării, iar pe revers reprezentarea lui Mircea în costum bizantin, cu lancea în mâna dreaptă şi globul crucifer în mâna stângă. Pe lângă aceste tipuri de ducaţi, realizaţi din argint, a fost bătută şi o serie redusă din aramă amestecată cu argint. Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din ţărani, şi oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite şi se pare că reactivează această obligaţie pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme şi întăreşte sau înfiinţează cetăţi în punctele strategice ale ţării. Pe plan extern, în paralel cu organizarea și întărirea țării, Mircea a pus bazele unor alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra independența Țării Românești. Astfel, el a păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (și ulterior împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană), bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman, aflat pe atunci în plină expansiune spre centrul Europei. Mircea a fost vasal al regelui Sigismund de Luxemburg, dar numai pentru feudele din Transilvania pe care acesta i le-a recunoscut: Făgărașul, Amlașul și Banatul de Severin; în plus, Sigismund i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate. “Inceputul conflictului cu turcii are loc in anul 1389, atunci cand Mircea il ajuta cu oaste pe Lazar, cneazul sarbilor, in lupta de la Kossovopolje (Campia Mierlelor). Lazar convocase la lupta impotriva “necredinciosilor” toata crestinatatea, insa raspunsurile au fost intarziate sau absente in cea mai mare lor parte. La inceput, sortii au parut a fi de partea crestinilor mai ales ca fanaticul sarb, Milos Obilici, l-a ucis pe insusi sultanul Murad. Fiul acestuia insa, Baiazid Ilderim (Fulgerul), va lua imediat comanda armatei turcesti si va schimba retragerea initiala intr-o stralucita victorie. Crestinii au fost zdrobiti iar cneazul Lazar insusi isi va pierde viata. Asteptandu-se la razbunarea turcilor pentru implicarea sa in lupta, Mircea ia masuri, consolidand linia Dunarii prin ridicarea cetatii de piatra la Giurgiu si prin fortificarea celei de la Turnu (sau Nicopolul Mic). Voievodul va incheia la 10 decembrie 1389 si un tratat de alianta cu regele polonez Vladislav Iagello iar printr-un act semnat la 17 martie 1390, domnul muntean se apropie si de suveranul ungur Sigismund. Intr-adevar, atacul lui Baiazid se produce.”(descopera.ro) Batalia de la Rovine Dupa cucerirea Bulgariei, care are loc in 1393, Baiazid decide sa intreprinda o expeditie impotriva lui Mircea. Oastea turceasca asediaza si cucereste mai intai Silistra, de pe malul drept al Dunarii, traverseaza fluviul, ocupa Turnu si inainteaza spre Arges. Alaturi de sultan se aflau vasalii sarbi Marco Cralievici si Constantin Dragasevici. Lupta s-a dat la Rovine, pe malul unui rau inca necunoscut, in ziua de 10 octombrie 1394. Referitor la acest loc – cuvantul “rovine” inseamna “santuri” – exista discutii: unii cred ca ar fi fost langa Craiova, altii il aseaza pe apa Ialomitei in timp ce o a treia versiune il situeaza pe unul dintre raurile Calmatui, Vedea, Teleorman sau Arges. Bătălia de la Nicopole – Cruciada crestina impotriva Imperiului Otoman Prin supunerea completă a Bulgariei în 1393, prin faptul că sârbii erau vasali, prin expediția din Țara Românească din 1394-1395, cu toate consecințele ei, ungurii se vedeau direct amenințați de puterea, în plină ofensivă a turcilor. Regele Sigismund hotărăște că e momentul să se întreprindă o mare expediție creștină împotriva acestora spre a-i goni de la Dunăre și dacă e cu putință, chiar din Europa. Tratative în vederea unei asemenea expediții se duceau de câțiva ani. “Atmosfera fusese pregătită: feudalii din Franța, Germania, Anglia anunțau participarea. Apusul întreg se mișca, întocmai ca în vremurile puternicului entuziasm religios care dusese la cucerirea locurilor sfinte. În luna mai a anului 1396 începuseră să sosească la Buda primii cavaleri francezi și burgunzi. Vin apoi cavalerii germani, sub conducerea lui Ioan de Zollern, burggraful de Nurenberg și cavalerii englezi sub ducele de Lancaster. Veneția dădea ajutor cu flota ei, Bizanțul intra și el în coaliție. În toiul verii, această mândră armata feudală, cu veșminte și armuri strălucitoare, se îndreaptă spre ținuturile noastre. La 13 august, Sigismund era la Orșova. La Dunăre îl aștepta Mircea cu oastea sa. Cu totul, creștinii erau se pare vreo 100.000, dintre care 60.000 cavalerie și 40.000 pedestrași. Vidinul e luat fără greutate; stăpânitorul de aici, Sracimir, se închină și primește o garnizoană de a aliaților. Rahova care era ocupatà de trupe turcești, cade și ea. Armata creștină se îndreaptă spre Nicopole pe care-l asediază, pe uscat și pe apă, timp de 16 zile. Baiazid era, în timpul acesta, la Târnovo. Auzind de sosirea aliatilor, se îndreaptă grabnic cu toate puterile sale spre cetatea asediată. Întâlnirea celor două armate are loc pe 25 septembrie 1396. O cunoaștem destul de bine, mulțumită, între altele, povestirii unui martor ocular, germanul Hans Schiltberger. Acesta ne spune că mai dinainte de începerea luptei, Mircea făcuse o recunoaștere cu o mie dintre ostații săi spre a-și da seama de numărul turcilor și adusese vestea că aceștia ar fi foarte mulți. El ceruse apoi voia să atace el cel dintâi pe Baiazid. Regele Sigismund i-ar fi încuviintat foarte bucuros această dorință.”(istoriepescurt) Batalia a fost crunta si sangeroasa cu pierderi uriase de vieti omenesti dar cel mai important eveniment este acela ca Dezastrul de la Nicopole a descurajat pentru o perioada de peste 50 de ani, intentia de a se forma o cruciada crestina impotriva alungarii Imperiului Otoman din Europa. După victorie, Baiazid desfiinţează statul bulgar de la Vidin, confiscând moşiile bisericeşti şi boiereşti pe care le-a dăruit spahiilor, şi transformă cetăţile de pe malul drept al Dunării în puncte de sprijin pentru incursiunile de pradă la nordul Dunării. Aceste măsuri, îndeosebi soarta moşiilor boiereşti, au consecinţe în Ţara Românească, unde boierii îl părăsesc pe Vlad I (1396 – 1397), alăturându-se lui Mircea cel Bătrân, care îşi redobândeşte tronul. Data morții lui Mircea cel Bătrân apare în cronicile sârbești: „Anul 6926 (1418), s-a pristăvit marele voievod al Ungrovlahiei, Io Mircea, ianuarie 31” Biserica mănăstirii Cozia este ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. Pridvorul cu stâlpi datează din vremea lui Constantin Brâncoveanu, iar fântâna din timpul lui Neagoe Basarab. Zidită între 1387-1388 pe locul unui vechi lăcaş de cult, mănăstirea a rămas, cu toate adăugirile şi prefacerile aduse în veacurile următoare, cea mai frumoasă ctitorie a domnitorului Mircea cel Bătrân, al cărui portret şi mormânt se află aici. Lânga mormântul domnului isi doarme somnul de veci mama a lui Mihai Viteazul, calugarita sub numele de Teofana.

Niste tarani de Dinu Sararu

  Mongolii  lui Ginghis-han   La inceputul secolului al XII-lea de pe teritoriile Asiei Centrale se dezlantuie salbaticii nomazi mongoli care jefuiesc China, Orientul Apropiat şi Europa. Sub indrumarea conducatorului Ginghis-han infiinteaza cel mai mare imperiu din istoria universala.      Înca de la începutul antichitatii şi chiar şi in Evul Mediu pentru civilizatiile sedentare, practicand apicultura, popoarele nomade, care aveau ca activitate principala pastoritul şi fiind astfel in şa in cautare de noi pasuni, reprezentau un pericol permanent. Au ajuns de pe campiile rusesti pana in Ungaria, in Arabia şi in Africa de Nord pe camile, iar de pe stepele euroasiatice calare. Datorita modului lor de viata au devenit calareti excelenti, şi cu mobilitatea lor au devenit dusmani temuti pentru armatele lente, greoaie ale popoarelor stabilite in Europa sau in Asia. Cu toate ca in legaturile dinner diferitele culturi şi in comert au existat lungi perioade pasnice, deseori au aparut conflicte, viata nomada intarind caracterul razboinic al unui popor, pentru care granarele pline ale oraselor bogate ale Asiei Centrale reprezentau o ispita.      Partii care atacau legiunile romane, arabii razboinici care navaleau din desert şi luptau in numele Islamului şi celalalte popoare nomede au avut o influenta mare asupra mersului istoriei. În jefuirea oraselor şi in cucerirea unor teritorii tot mai mari, cei mai de temut dinner toti nomazii sau dovedit a fi mongolii. Traiau din cresterea oilor, caprelor şi a cailor pe partea de nord a actualei Mongolii. Din valorificarea animalelor obtineau carne, lana, piei, iar din prelucrarea laptelui obtineau branza şi cascaval. Bautura national a devenit kumis-ul, laptele de cal fermentat. Pasla obtinuta din lana acoperea iurtele – corturi circulare sustinute de barbe de lemn. Se organiyau in ginti şi in triburi, nobilii alegeau hanul conducatorul. Aceasta situatie a fost scimbata de Temdjin, fiul unui cap de ginte, al carui tata fusese ucis inca din copilaria lui Temdjin.  Tineretea vitrega  i-a format un caracter darz şi nemilos. Pe rand s-a rafuit cu toti rivalii, a unit triburile, cu o mana forte a reorganizat societatea mongola, bazandu-se  pe o armata puternica, disciplinata şi devotata pana la fanatism, cu ajutorul careia   şi-a consolidat puterea.  În 1206 şi-a luat numele de Ginghis-han, adica “stapanul lumii”.      În urmatorii  20 de ani a dovedit ca işi merita numele. A ocupat China de Nord şi a jefuit capitala, Beijingul. Principatele aflate spre vest le-a contopit in Imperiu Mongol in plina expansiune. Expeditiile de cercetare au trecut şi peste Muntii Caucaz, şi au nimicit fortele rusesti trimise impotriva lor. Apio au urmat cele mai spectaculoase campanii ale lui Ginghis-han. Dupa ce armatele lui au jefuit renumitele centre comerciale Buhara şi Samarkand, au distrus Horezmu-ul macelarind locuitorii pe subcontinentul indian au avansat pana la raul Indus. În urma prapadului mongol unele teritorii şi-au revenit doar dupa mai multe secole.      În 1224 Ginghis-han a fost rechemat din India pentru inabusirea unei rascoale din Mongolia, dar a murit in 1227 şi astfel nu au mai avut loc noi campanii cuceritoare. A lasat in urma lui un imperiu cu o administratie bine organizata, şi o legislatie stabila. Functionarii erau alesi fara discriminare nationala  sau religioasa, consolidand astfel o dominatie mongola multiseculara.  Marele Han a lasat ca mostenire şi un sistem de comunicatii organizat pe statii postale teritoriale cu legaturi regulate intre ele.      Ogodai, fiul şi succesorul lui Ginghis-han a Mai largit imperiul. A stabilit capitala la Karakum şi a terminat ocuparea chinei de Nord. A infrant rezistenta principatelor rusesti şi a avansat continuu pana spre apus, conducatorii lui de osti invingand armatele poloneze şi germane, avansand adanc in Europa. În 1241 a nimicit oastea maghiara a regelui Béla al IV-lea, pradand Ungaria. Europa de vest a scapat de jaf datorita mortii neasteptate a lui Ogodai. La aflarea vestii mortii sale oastea mongola s-a retras.      A urmat o perioada lunga in care n-a dominat mare Han, şi iarasi Occidentul a avut noroc prin faptul ca urmasul lui ogodai, Menghu şi-a orientat atentia spre teritoriile chineye şi persane. În 1258 Huleghu, fratele lui Menghu, a ocupat Califatul Abbasida şi a jefuit Bagdadul. Atunci Imperiul Mongol şi-a atins limita occidentala, deoarece ocuparea Siriei a fost oprita de sultanii mameluci Ai Egiptului. În acest timp Menghu a ocupat China de Sud, ocupatie incheiata de fratele şi succesorul lui, Kubilai-han, dupa moartea lui Menghu in 1259.      Dupa aceasta perioada marele imperiu mongol a inceput sa se divida in mai multe hanate mari, independente. Kubilai, ca mare han, a mai recuperat ceva din puterea de odinioara, dar a exercitat-o doar in China, unde dinastia Iuan infiintata de el a domnit aproape o suta de ani – pana in 1368.      Hulenghu a devenit renumit prin infiintarea dinastiei Ihanida sub dominatia carei a inflorit cultura persana, şi pe alte teritorii s-au state mongole puternice, ca de exemplu Hoarda de Aur care se intindea din sudul Rusiei prin Siberia occidentala pana in Asia Centrala (cuvantul ”hoarda“ initial inseamna loc de stationare, loc de tabara).      Emirul turco-tatar al Samarkandului a devenit Timur la sfarsitul secolului al XIV-lea, care in afara de ravagiile inspaimantatoare n-a lasat alta mostenire.      Din hanatele mari numai “Hoarda de Aur” exista şi in secolul al XV- lea. Descendentul lui Timur, Babur, infiinteaza dinastia Mongolilor in 1526 in India, dinastie care a avut o viata lunga. Micile principate au avut un rol in istorie pana la inceputul secolului al XX- lea.      Cu toate distrugerile inimaginabile, cuceririle mongole au avut şi unele efecte poyitive – in special asupra Europei. Existenta imensului imperiu Eurasian crea  posibilitatea calatoriilor in siguranta, fapt ce a permis dezvoltarea legaturilor est-vest. Spre sfarsitul  secolului al XIII- lea Marco Polo, cel mai vestit calator al Evului Mediu şi-a efectuat calatoriile pe teritoriile mongole, şi a activat şi in slujba lui Kulibai-han. Prin calatoriile lui Marco Polo şi ale altor calatori au patruns in Europa marfuri şi idei de importanta vitala din punct de vedere al dezvoltarii civilizaiei.      Cu disparitia Imperiului Mongol legaturile est-vest au regresat. Pana in secolul al XV-lea, epoca marilor descoperiri geografice, n-au existat schimburi comerciale importante.   DATE IMPORTANTE   1167 Şefului de trib mongol i se naste un urmas pe nume Temudjin. 1202-1204 Temudjin invinge triburile rivale, triburile vecine Merkit şi Naiman ajung sub dominatia lui. 1206 Adunarea conducatorilor de ginti şi triburi îl aleg pe Temudjin mare han . Încep campaniile de cucerire. 1209 Prin cucerirea regatului His-Hsia. China devine tinta atacurilor urmatoare. 1211-1214 Campaniile de cucerire purtate impotriva dinastiei Cin din China de Nord. 1219-1225 Cucerirea sultanului Horezm. 1227 Moartea lui Ginghis-han. 1229-1241 Ogodei este ales mare han, iar Ciagatai şi Tolui, ceilalti doi fii ai lui Ginghis-han vor deveni conducatorii unor teritorii cucerite (uluşi). Întâiul nascent, Djoci, a Murata inca in timpul vietii tatalui sau. 1234 China de Nord ajunge sub dominatia mongola. 1237-1240 Mongolii cuceresc Rusia cu exceptia Novgorodului. 1241 Campanie tatareasca in Regatul Maghiar. 1242 La vestea mortii lui Ogodei, oastea mongola paraseste teritoriul Ungariei şi se intoarce in Orient. 1251-1259 Domnia marelui han Menghu. 1258 Huleghu cucereste Bagdadul. 1260 Mongolii ocupa Damascul, dar la Aint-Djalut sunt infranti de egipteni.   1260-1294 Domnia marelui han Kubilai. 1276 În China de Sud cade prizonier ultimul imparat din dinastia Sung. Kubilai-han unifica China şi fondeaza dinastia Iuan. 1284 Mongolii sunt gata pentru invadarea Japoniei, dar o furtuna le distruge flota. 1368 Sfârşitul dominatiei dinastiei Iuan. 1370-1405 Timur se declara mare han. Cucereste  Persia, Hoarda de Aur şi invadeaza Delhiul, dar dupa moartea sa imperiul se destrama. 1502 Destramarea  Hoardei de Aur. 1526-1857 Babur fondeaza în India imparatia Marilor Monguli. 1920 Desfiintarea ultimului hanat în Buhara. Teritoriul intra în Imperiul Sovietic.            

Istoria declinului si a prabusirii imperiului roman de Edward Gibbon Capitolul XIII DOMNIA LUI DIOCLEŢIAN ŞI A CELOR TREI ASOCIAŢI AI SĂI, MAXIMIANUS, GALERIES ŞI CONSTAÑTIUS. RESTABILIREA. GENERALĂ A ORDINEI ŞI LINIŞTII. RĂZBOIUL CU PERŞII. VICTORIE ŞI TRIUMF. NOUA ADMINISTRAŢIE. ABDICAREA ŞI RETRAGEREA LUI DIOCLEŢIĂN MAXIMIANUS. Cu cât domnia lui Diocleţian ia fost mai ilustră decât a predecesorilor săi, cu atât originea sa era mai umilă şi mai obscură. În trecut meritul sau violenţa au constituit de multe ori argumente mai puternice decât prerogativele ideale ale nobilimii, dar o linie de despărţire clară fusese păstrată până acum între partea liberă şi cea înrobită a omenirii. Părinţii lui Diocleţian fuseseră sclavi în casa senatorului roman Anu- linus şi el îşi luase numele de la un mic oraş din Dalmaţia, locul de baştină al mamei sale.1 Este totuşi probabil că tatăl său a obţinut libertatea familiei şi a căpătat curând un loc de scrib, post pe care-l ocupau adesea persoane de condiţia sa. Oracole favorabile sau, mai degrabă, conştiinţa unui merit superior, îl împinseră pe ambiţiosul său fiu să îmbră- 1 Eutrop. IX, 19; Victor în Epitome. Oraşul pare sa fi purtat de fapt numele de Doclia după un mic trib de iliri (vezi Cellarius, Geograph. Antiqua, vol. I, p. 393) şi numele adevărat al fericitului sclav era Docles; el La lungit dându-i mai întâi, armonie grecească în Diodes, şi, cu timpul, maiestatea romană în Biocleţianus. Tot astfel eî a adoptat bum ele patrician Valerius, iar Aurelius Victor îi dă de obicei acest nume. ţişeze meseria armelor şi să nutrească speranţa că ea îl va face să cunoască succesul; ar merita să ne oprim asupra acelor calităţi şi întâmplări care l-au făcut în cele din urmă capabil să îndeplinească aceste oracole şi să demonstreze acele merite în faţa omenirii. Diocleţian a primit succesiv postul de guvernator al Moesiei, onorurile consulare şi comanda importantă a gărzii palatului. El îşi vădi dibăcia în războiul cu perşii, iar după moartea lui Numerianus, sclavul, aşa cum reiese din însăşi mărturia şi părerea rivalilor săi, a fost declarat omul cel mai demn să ocupe tronul imperial. Cei a căror obiectivitate a fost întunecată de fanatism religios pun la îndoială cruzimea sălbatică a colegului său Maximianus şi totodată curajul personal1 al împăratului Diocleţian. În ceea ce ne priveşte, nu ne putem lăsa uşor convinşi că un aventurier, care a dobândit şi păstrat stima legiunilor, precum şi simpatia atâtor suverani războinici, ar fi fost un laş. Totuşi, calomnia e destul de inteligentă pentru a descoperi şi ataca părţile cele mai vulnerabile. Ourajuhui Diocleţian nu s-a dovedit vreodată mai prejos decât îndatoririle sale sau împrejurările cărora a trebuit să le facă faţă, dar el nu pare să fi fost însufleţit de îndrăzneala şi generozitatea unui erou, ce caută pericolul şi faima, dispreţuieşte viclenia şi ştie să-i determine pe egalii săi să se supună. Calităţile sale erau mai degrabă utile decât strălucite: avea o minte sclipitor de ageră, gata oricind să scruteze adâncurile sufletului omenesc, era abil şi serios atunci când ducea tratative; generos şi econom atât cât se cuvine să fie un conducător; blând sau aspru după împrejurări; sub masca unei sincerităţi de ostaş ascundea o mare putere de disimulare şi o fire botărâtă, ce-şi urmărea neabătut ţelurile; 1 Lactanlius (sau oricine a fost autorul micului tratat de Morţi- bus persecutorum) îl acuză în două locuri pe Diocleţian de timiditate c. 7, 8. În cap. 7, 8 spune despre el: Era în toate luptele temător şi nehotărit. (Autenticitatea opusculului lui Lactantius, de Mortibits persecutorum – Despre moartea persecutorilor – descoperit în secolul al XVII-lea a fost multă vreme pusă la îndoială. Astăzi ea este acceptată de majoritatea istoricilor literaturii latine.) dotat cu o uşurinţă mlădioasă în folosirea unor mijloace variate, poseda marea artă de a supune propriile-i pasiuni, ca şi pe acelea ale altora, interesului şi ambiţiilor sale şi de a da acestor ambiţii aparenţele cele mai amăgitoare de dreptate, şi utilitate publică. Ga şi August, Diocleţian poate fi considerat fondatorul unui nou imperiu. Precum fiul adoptiv al lui Caesar, el se distinge mai mult ca om de stat, decât în calitate de războinic; de altfel, mici unul dintre ei n-a întrebuinţat forţa, atunci când îşi putea atinge scopul prin mijloace politice. Victoria lui Diocleţian s-a remarcat prin caracterul ei deosebit de blind. Un popor obişnuit să aplaude clemenţa învingătorului atunci când pedeapsa obişnuită cu moartea, exilul sau confiscarea averii era aplicată cu oarecare măsură şi dreptate, fu plăcut surprins să vadă cum flăcările războiului civil se stinseră chiar pe câmpul de luptă. Diocleţian îl primi printre oamenii săi de încredere pe Aristobolus, principalul ministru al casei lui Garus, cruţă viaţa, averea şi demnitatea adversarilor săi şi îi lasă în posturile lor pe cei mai mulţi dintre slujitorii lui Garinus.1 Nu este exclus ca omenia abilului dalmaţian să fi fost dictată de prudenţă; probabil că dintre aceşti slujitori mulţi îşi asiguraseră bunăvoinţa sa prin secreta trădare a lui Garus, iar la alţii el admiră recunoştinţa fidelă faţă de un stăpân nefericit. Plini de discernământ, Aurelian, Probus, şi Garus, numiseră la conducerea diferitelor departamente ale statului şi ale armatei persoane de înalt merit, a Căror îndepărtare ar fi dăunat intereselor statului, fără a servi în schimb interesele succesorului. O astfel de purtare inspiră lumii romane speranţe temeinice în privinţa noii domnii, pe care împăratul caută să le întărească, declarând 1 în acest, Encomion, Aurelius Victor pare să fi criticat în mod îndreptăţit, deşi nu direct, cruzimea lui Constantius. Din Fasti, reiese că Aristobulus a rămas prefect al oraşului şi că şi-a încheiat sub Diocleţian consulatul pe care îl începuse sub Garinus. că, dintre toate virtuţile predecesorilor săi1, el avea ambiţia să imite mai ales filosofia plină de omenie a lui Marcus Aurelios. Prima mare acţiune importantă a domniei sale părea să «infirme atât sinceritatea cât şi moderaţia sa. După exemplul ţ fui Marcus Aurelius, el îşi alese un asociat la domnie în persoana lui Maximianus, căruia îi acordă mai întâi titlul de j eaesar şi apoi de augustus.2 Dar motivele purtării sale, ca şi obiectul acestei alegeri erau foarte diferite de cele ale predecesorului său mult admirat. Investind un tânăr dedat plăcerilor trupeşti ctx onorurile purpurii imperiale, Marcus Aurelius I plătise într-adevăr o datorie personală, dar în pofida fericirii ji statului. Asociindu-şi, într-o vreme de pericol public, un prie ten şi un tovarăş de arme la treburile publice, Dioeleţian, asigură dintr-odată apărarea Răsăritului şi a Apusului. Ţăran de origine, Maximianus se născuse ca şi Aurelian pe teritoriul Sirmiumului. Era lipsit de ştiinţă de carte3 şi nu se sinchisea de legi; înfăţişarea şi manierele sale grosolane, trădau chiar în situaţia cea mai înaltă la care ajunsese, originea I lai umilă. Singura artă pe care o practica era aceea a războiu lui. În decursul unei lungi cariere militare el se distinse pe toate frontierele imperiului; deşi talentele sale se potriveau artui om făcut mai degrabă să asculte decât să comande, deşi nu a atins, poate, niciodată valoarea unui general desăvârşit, Maximianus era capabil prin curajul, perseverenţa şi experienţa 1 Aurelius Victor îl caracteriza pe Dioeleţian: Era mai degrabă I un tata decât un stapân. 2 Criticii moderni nu sunt de acord în privinţa datei la care Maximianus a primit onorurile de eaesar şi augustus; această problemă a dat loc multor discuţii savante. Am urmat părerea lui de Ti 11cmont (Histoire des Empereurs, vol. IV, p. 500 – 505) care a cântărit necoii- eordanţele, motivele şi dificultăţile cu scrupuloasa sa acurateţa. Tj ? Intr-un discurs rostit în faţa lui (Panegyric. Vet., 1, 8), Mamer- tâmis se îndoieşte că eroul său, care imita purtarea lui Hanibal şi Scspio, auzise vreodată de numele lor. Putem deduce de aici că lui Maximianus îi plăcea mai mult să fie considerat soldat decât om de litere; în felul acesta putem adesea distinge adevărul sub laudele exagerate ale linguşirii. lui, să execute operaţiile cele mai dificile. Nici defectele lui Maximianus mi-i erau mai puţin de folos binefăcătorului său. Necruţător şi fără teamă de consecinţe, braţul său era cum nu se poate mai potrivit să săvârşească orice act de cruzime pe care acest împărat dibaci l-ar fi putut sugera şi totodată renega. Îndată după săvârşirea unui sacrificiu sinceros, dictat de prudenţă sau răzbunare, Diocleţian intervenind la momentul oportun, îi salva pe puţinii rămaşi; în viaţă, pe care nu intenţionase niciodată să-i pedepsească; el critica plin de bunăvoinţă severitatea dârzului său coleg şi se bucura de comparaţia dintre „o eră de aur şi una de fier“, cuvinte ce caracterizau pentru toată lumea modurile lor diferite de a guverna. Cu toată deosebirea de caracter dintre ei, cei doi împăraţi menţineau în calitate de conducători ai stalului prietenia pe care o legaseră ea simpli cetăţeni. Semeţ şi turbulent din fire, caracteristici ce se dovediră mai tirziu fatale atât lui cât şi păcii publice, Maximi anus era obişnuit să respecte geniul lui Diocleţian şi recunoştea superioritatea raţiunii asupra violenţei brutale.1 Fie din mândrie, fie din superstiţie, cei doi împăraţi îşi luară unul titlul de Iupiter, celălalt de Hercule. În vreme ce mişcarea universului (cum spuneau linguşii orii venali) era menţinută de atotştiutoarea înţelepciune a lui Iupiter, braţul invicibilal lui Hercule elibera lumea de monştri şi tirani.2 Dar chiar omnipotenţa lui lupilor şi Hercule nu era deajuns pentru a face faţă greutăţilor administraţiei publice. Diocleţian descoperi că asaltat din toate părţile de barbari, imperiul reclama pretutindeni prezenţa unei mari oştiri şi a Lactantius, de M.P., c. 8; Aurelius Victor (de Caesar., c. 39). Dar cum şi printre Panegirice, găsim, alături de discursuri elogioase la adresa lui Maximianus, altele care îi măgulesc pe adversarii ce i: a avut în anii săi de domnie, din această contradicţie, putem trage unele concluzii. I 2 Vezi al doilea şi al treilea panegiric, mai ales III, 3, 10, 14. Ar fi însă plicticos să copiem expresiile obscure şi afectate ale falsei eiocinţe. Cu privire la titluri, vezi Aurel. Victor; Lactantius, de M.P., e. 52; Spanheim, De Usu Numismatum, Disertat. XI1, 8. I ţinui Imperator. Ţinând seama de acest lucru, el se hotărî să împartă încă o dală povara puterii sale şi să învestească doi generali de seamă (xp titlul mai puţin înalt de Caesar, con- ferindu-le totodată o parte egală din autoritatea suverană.1 Galerius, supranumit Armentarius, pe latineşte păstor, după profesia sa de origine şi Constantius, care din pricina tenului său palid primise denumire de Chlorus2, fură cele două persoane învestite-cu onorurile secunde ale purpurei imperiale. Descriind originea rustică şi manierele „herculine“ ale lui Maximianus, am schiţat totodată obârşia şi purtările lui Galerius, care adesea, şi nu fără motiv, em poreclit „Maximianus cel tânăr“, deşi din numeroase puncte de vedere, atât în ce priveşte virtutea cât şi dibăcia, el pare să-l fi întrecut mult pe „cel bătrân“. Originea lui Constantius era mai puţin obscură decât cea a colegilor săi. Tatăl său, Eutropius, era unul din nobilii cei mai importanţi din Dar dania.3 Mama sa era nepoata împăratului Claudius.4 Deşi Constantius îşi petrecuse tinereţea în armată, el era înzestrat cu o fire blândă şi plăcută, iar opinia publică îi atribuia de mult rangul la care, în sfârşit, ajunsese. Pentru a întări legăturile politice prin cele de rudenie, fiecare dintre împăraţi adoptă pe unul dintre Caesari: Diocleţian pe Galerius, iar Maximianus pe Constantius; fiecare împărat, obâigându-şi fiul adoptiv să-şi repudieze soţia, îi acordă mâna fiicei sale.5 Aceşti patru principi îşi împărfiră între ei imensa întindere a Imperiului roman. 1 Aurelias Victor; Victor în Epitome; Eutrop. IX, 22 (14); Lactant., de M.P., c. 7; Hieronym., în Chron. 2 Numai la grecii moderni mai poate Tillemont descoperi denumirea de Chlorus. Paloarea accentuată a feţei pare în dezacord cu rubor, (roşeaţa) menţionată în Panegyric’., V, 19. 3 Provincie romană situată cam în dreptul Macedoniei" de azi (n. Tr.). 4 Iulian, strănepotul lui Constantius, se lăuda că familia sa se trăgea din războinicii moesieni. Mispogonx p. 348. Dardanii locuiau I la hotarul Moesiei, 5 Galerius s-a însurat cu Valeria, fiica lui Diocleţian; mai exact, Theodora, soţia lui Constantius era numai fiica soţiei lui Maximianus, Spanheim, Dissertât., XI, 2. Aperarea Galâiei, Spaniei1 şi Briienniei fu încredinţată lui CtnsU ntius. Galeries fu staţii nat pe malurile Dunării ca apărător al provinciilor ilirice, iar Diocleţian îşi rezervă pentru sine Tracia, Egiptul şi bogatele ţări ale Asiei. Fiecare era stă pin deplin în partea care-i revenise, dar în acela şi timp autoritatea lor reunită se întindea peste întreg imperiul şi fiecare dintre ei era gata să-i ajute pe ceilalţi cu sfaturile sale sau alăturându-i-se la nevoie. Caesarii venerau maiestatea * împăraţilor şi cei trei suverani mai tineri recunoşteau în mod invariabil, prin supunerea şi ascultarea lor, pe părintele comun căruia îi datorau înălţarea lor. Gelozia ce iscă bănuieli, care se naşte odată cu puterea, le era străină şi rara fericire a înţelegerii dintre ei a fost comparată cu un cor muzical a cărui armonie era condusă şi menţinută de mina dibace a corifeului.2 Această importantă măsură a fost pusă în aplicare la şase ani de la asocierea la domnie a lui Maximianus, interval de timp lipsit de incidente memorabile. Urmărind însă o cât mai mare claritate, am preferat să descriem mai întâi modul în care Diocleţian a îmbunătăţit sistemul de guvernare şi apoi i relatam faptele petrecute în anii domniei sale; ceea ce ne-a în propus ma i degrabă a fost relatarea evenimentelor în ordinea lor firească decât respectarea unei cronologii foarte dubioase. Aceste evenimente ar fi pe scurt: înăbuşirea unei revolte ţărăneşti în Galii a de către Maximianus şi a unei răscoale în Egipt de către Diocleţian. — Revolta lui Carausius, comandantul flotei din nord, care, s-a proclamat împărat în Britannia; el a guvernat câţiva 1 Această împărţire corespunde celor patru prefecturi, totuşi; există motive să ne întrebăm dacă Spania moi revenise cumva lui Maximianus. Vezi Tillemont, vol. IV, p. 517. (într-adevăr, lui Maximianus îi reveniseră Italia, Sicilia, Africa şi Spania.) 2 lulianus în Caesarib., p. 315. Vezi notele lui Spanheim la. Traducerea franceză, p. 122. i l ani şi apoi a fost asasinat, provincia fiind recuperată de Con- J stantius. ■ \ — Numeroase ciocniri cu barbarii de-a lungul Rinului şi a Dunării. — Pacificarea fruntariilor de răsărit ale imperiului de iji către Diocleţian, care a încheiat o pace de lungă durată cu Perşi a- şi a restabilit un rege prieten în Armenia… …După douăzeci de ani de domnie, Diocleţian sărbătoreşte i! un triumf la Roma, dar mută reşedinţa imperială la Milan, I localitate apropiată de punctele nevralgice ale fruntariilor. I Aversiunea pe care Diocleţian o arăta faţă de Roma şi I libertăţile romane nu izvora dintr-un capriciu de moment, ci era rezultatul celei mai abile politici. Vicleanul suveran instituise un nou sistem de guvernare imperială, care a fost completat mai tirziu de familia lui Constantin şi dat fiind că imaginea vechii constituţii era păstrată cu religiozitate în Senat, el hotărî să despoaie acel ordin de ultimele rămăşiţe de putere şi consideraţie. Să ne reamintim cum cu aproximativ opt ani înaintea urcării pe tron a lui Diocleţian, Senatul, care se bucura de o trecătoare măreţie nutrea speranţe pline de ambiţie. Câtă vreme dură acest entuziasm, mulţi dintre nobili dădură glas în mod imprudent dragostei lor de libertate, dar după ce succesorii lui Probus încetară să acorde sprijin partidului republican, senatorii n-au mai fost în stare să-şi ascundă ura lor neputincioasă. Obligaţia de a înăbuşi acest spirit mai mult turbulent decât periculos reveni lui Maximianus, în calitate de suveran al Italiei; această acţiune se potrivea cât se poate de bine temperamentului său crud. Cei mai iluştri membri ai Senatului, pa. Care Diocleţian se prefăcea întotdeauna a-i stima, fură implicaţi de colegul său în comploturi imaginare; posesiunea unei vile elegante sau a unei moşii bine cultivate, era interpretată ca o dovadă convingătoare de vinovăţie1. Tabăra pretorienilor, care oprimase atâta vreme 1 Lac tan tins îl acuză pe Maximianus că a distrus autoritatea, senatului, (de M.P., c. 8). Aurelius Victor se îndoieşte de sinceritatea lui Diocleţian faţă de prietenii săi.  

Principatele romanesti in sec. XIV - XV Principatele romanesti in sec. XVII Principatele romanesti in sec. XVIII - XIX   Principatele romanesti la sf. sec. XVI Stema Principatelor Romanesti - Mihai Viteazu Stema Tarii Romanesti - Mircea cel Batran