Istoria României. Istorie universală. Religie cărți. Biografii oameni celebri

CUPRINS:           PARTEA L Introducere.           Nostradamus şi catrenele sale.           Care a fost secretul lui Nostradamus? 10 „Timpul simultan"           Perspective asupra lui Nostradamus şi a profeţiilor sale           1.5. Liberul arbitru versus fatalism.           PARTEA a Il-a. Distribuţia în epoca tulburărilor 19 antihristul —f 21           O privire generală asupra w f Antihristului.           Filosofiile politice şi religioase ale Antihristului ogmios.26           2.3. Legenda celtică a marelui orator papii şi biserica catolică 29           Moartea celor trei papi – Biserica Catolică şi Antihristul 29           Asasinarea actualului papă 30 „înghiţirea" penultimului papă.31           Trădarea ultimului papă 32           Distrugerea Bisericii Catolice 34 cabala şi conspiraţiile secrete.35           2.9. Dinţii cabalei în fluxul internaţional de putere           2.10. Implicarea cabalei în cuceriri militare şi economice 37           Cabala, distrusă de Antihrist 38           Infiltrările fanaticilor fundamentalişti în cadrul guvernelor 38           Manipularea IRA, în Irlanda, de către lumea subterană.39           Un bogat om de afaceri american – nazist şi revoluţionar ascuns climatul politic internaţional.           GENERAL.           Cenzura fundamentalistă 41           Asasinate teroriste 41           PARTEA a IlI-a. Antihristul 43           3.1. Accederea la putere a Antihristului în Orientul Mijlociu 43           Sistemul monetar unificat al Antihristului.           Antihristul cucereşte Asia.           Eradicarea culturală şi campania europeană a Antihristului 49           Antihristul distruge Biserica Catolică.           Antihristul invadează Turcia 52           Elveţia este alarmată de nazismul promovat de Antihrist în Germania. 53           (Non)reacţia internaţională faţă de Antihrist.           PARTEA a IV-a. Epoca tulburărilor.57 preludiu la apariţia antihristului şi la al treilea război mondial 59           Erupţii vulcanice, cutremure, inundaţii, secetă, foamete şi revolte. 59           Moartea unui lider mondial şi o revoltă coincid cu apariţia unei comete 61           Fiasco provocat de întreruperea comunicaţiilor între două superputeri.61           Confruntare navală şi submarină ruso-americană.           Un lider smintit lansează bombe atomice asupra Europei şi a regiunii mediteraneene 63           Liderul unei ţări din lumea a treia creează disensiuni 65           4.7. Antihristul profită de pe urma cercetărilor europene în domeniul radarului 65 incidente sociale şi politice.           INTERNAŢIONALE 66           4.8. O simulare de război din partea Marii Britanii în Europa provoacă un dezastru           4.9. Colegiul Electoral american nu poate alege un preşedinte 67           4.10. Suprasolicitarea solului provoacă catastrofe agricole în SUA şi.           Marea Britanic 68           O bază submarină rusă dezarmată prin intermediul diplomaţiei 69           Extratereştri împuşcaţi de reprezentanţii unei naţiuni paranoide; sunt eliberaţi agenţi bacteriologici 69           Oamenii de ştiinţă descoperă o sondă extraterestră trimisă de Observatori. 70           PARTEA a V-a. Realizări ştiinţifice în epoca tulburărilor 73 accidente tehnologice 75           Nostradamus despre pericolele armelor şi ale dezastrelor naturale 75           Dispozitivele de modulare a climei o iau razna, provocând căderi de grindină.           Un reactor nuclear se topeşte lângă un oraş cu buncăre subterane.           Un accident al unei navete spaţiale eliberează în atmosferă microorganisme 77           Explozii accidentale devastatoare ale unor piese de armament, ca urmare a mişcărilor tectonice 77           Câmpurile energetice fisurate ale Terrei provoacă o furtună de meteoriţi 78           Cercetările privind alterarea timpului provoacă un dezastru. 79 armele celui de-al treilea război mondial 80           Noi arme monstruoase, secrete, în cel de-al treilea război mondial. 80           Ultrasecreta armă de declanşare a cutremurelor (ADC)           5.10. ADC acţionează pe faliile.           Sân Andreas şi New Madrid 83           Un dispozitiv atomic creează efect de seră şi afectează grav agricultura. 84           Morţi cauzate de arma „ploii lăptoase"           O „explozie de lumină" provoacă malformaţii congenitale oribile. 85           Moartea diplomaţiei ca urmare a terorismului internaţional ce foloseşte arma cutremurelor.           Morţi cauzate de undele radio 86 eugenia 86           Cercetări în domeniul eugeniei umane avansate de Regele Terorii.86           Specialişti în eugenie ucişi în chinuri j ca urmare a reacţiilor publicului.           PARTEA a Vl-a. Al treilea război l mondial 89 j f           6.1. Privire generală: lupte şi arme oribile, l distrugeri, moarte 91 l.           Confruntare nucleară în Orientul l Mijlociu.           Campanie mediteraneană şi bătălii l înGibraltar.           Antihristul aruncă asupra New Yorkului o bombă, Franţa ripostează 95           Armele biologice lovesc New Yorkul şi Londra.           Antihristul cucereşte Europa 97           Antihristul invadează Marea Britanic 97 întâlnire crucială pe un portavion 99           6.9. Mările, râurile şi lacurile fierb; foametea provoacă accese nebune de canibalism 99           Un comandant al Antihristului moare în urma unui eşec strategic esenţial.           Rusia se eliberează de sub dominaţia Antihristului.           Se încheie Alianţa Polului Nord între America de Nord, Europa şi Rusia 103           Ogmios se confruntă cu Antihristul; soarta lumii e în cumpănă.           Antihristul este în final detronat. 104           PARTEA a Vll-a. Transformările geologice şi spirituale           7.1. Timpul.           Sfârşitul civilizaţiei.           Geografia 107           Pregătirile. Supravieţuirea.           Suflete vechi, suflete noi 108           Noua eră a renaşterii spirituale.109           Redeşteptarea drepturilor şi a libertăţilor.           Pace după al treilea război mondial. 111           Spiritualitatea transcende tehnologia.           Aspectele feminine ale lui Dumnezeu sunt venerate din nou 113           Contacte frecvente, deschise, cu extratereştrii 114           Revoluţia „verde", întoarcerea la pământ 114           Noi alianţe politice 115           Descoperirile ştiinţifice reafirmă religia orientală.           Marele Geniu unifică religia şi ştiinţa.           Marele Geniu descoperă ştiinţa miracolelor 117           Realizări uimitoare ale medicinei. 118           Noua filosofie a Erei Vărsătorului.119           PARTEA a VUI-a. Marele Geniu 121           8.1. Evenimente trecute 123           Disimulări.           Atlantida 126           Marele Geniu 126           Viitorul îndepărtat                 PARTEA I: INTRODUCERE           1.1. Nostradamus şi catrenele sale.           NOSTRADAMUS, MEDIC şi PROFET din SC-colul al XVI-lea, a trăit în Franţa în epoca Inchiziţiei. Era considerat un medic de excepţie, care cunoştea metode eficiente de tratare a ciumei – lucru rar în domeniul său de activitate. Vizionar, el şi-a transpus în „catrene" – mici poeme de câte patru versuri – profeţiile făcute de-a lungul anilor. Catrenele sunt caracterizate de un simbolism profund, obscur, criptic (anagrame, cuvinte din limbi diferite etc.), imposibil de descifrat de cititorul neavizat. Şi, probabil, cea mai serioasă provocare o constituie faptul că Nostradamus le-a schimbat în mod intenţionat ordinea cronologică.           Printre cele care mi s-au părut mai reprezentative pentru măiestria simbolismului şi a interpretării utilizate, ilustrând perfect atât talentul, cât şi intenţiile lui Nostradamus, sunt: Centuria III, Catrenul 13 privind microcipurile şi electricitatea, Centuria IV, Catrenul 29 referitor la dihotomia dintre tehnologie şi spiritualitate în secolul XX, şi Centuria II, Catrenul 75, în care este descrisă coborârea unei aeronave pe puntea unui portavion într-un moment critic al celui de-al treilea război mondial.           1.2. Care a fost secretul lui Nostradamus?           În primul rând, Nostradamus a fost dotat din naştere cu un „al şaselea simţ" – o intuiţie ascuţită şi capacităţi parapsihice extraordinare, în al doilea rând, a fost animat de o puternică dorinţă de a-şi dezvolta aceste abilităţi. Bunicul său i-a lăsat, se pare, diverse cărţi pe teme de magie, care i-au permis să experimenteze anumite ritualuri. De asemenea, a avut acces la unele manuscrise „pierdute", care circulau clandestin, în afara bibliotecilor şi a colecţiilor oficiale ale vremii. Nostradamus vorbeşte la un moment dat despre îndrumători din planul astral şi din alte lumi, care 1-au ajutat în acest sens. Unii dintre aceştia i-au facilitat accesul la reţete ezoterice pe bază de plante şi de droguri cu efect de sporire a capacităţilor mentale (el a subliniat însă că aceste reţete doar i-au intensificat puterile, nefiind sursa lor propriu-zisă). Unul dintre îndrumători i-ar fi dăruit, se pare, o oglindă în cursul uneia dintre meditaţiile sale – oglindă care a deţinut un rol important în predicţiile ulterioare.           Nostradamus a mărturisit totodată că utiliza diverse cristale pentru a se focaliza pe anumite frecvenţe telepatice. Uneori menţionează că obişnuia să privească adânc în foc sau în apă (de pildă într-un bol aşezat pe un trepied), pentru a se concentra. De asemenea, în cursul călătoriilor sale (se pare undeva, în lumea musulmană), a avut acces la unele lucrări de misticism considerate pierdute. In plus, ţinea legătura cu alţi astrologi şi reprezentanţi ai ocultismului. Totuşi, este posibil ca unele dintre notiţele şi explicaţiile sale cu privire la tehnicile utilizate să fi fost doar o modalitate de a pune Inchiziţia pe o pistă greşită în ceea ce-1 priveşte.           Una dintre cele mai uimitoare variante explorate susţine că, printr-un fel de „alterare a timpului", Nostradamus intra în legătură cu subconştientul unor persoane din viitor, care îl contactaseră.           Nedumeriri au stârnit şi capacităţile sale de vindecare, în acest sens, el aminteşte despre o abordare holistică a sănătăţii şi menţionează că izbutea să evite şocul indus pacienţilor în timpul unei intervenţii chirurgicale folosind metode parapsihice. La un moment dat vorbeşte despre importanţa „aurei" în determinarea stării de sănătate şi critică practica vremii, aceea de tratare a simptomelor. Dacă atitudinea mentală fundamentală a pacientului – susţinea Nostradamus – este una necorespunzătoare, acesta va găsi alte căi de a se îmbolnăvi. După părerea lui, cancerul era cauzat de existenţa unor gânduri autodistrugătoare adânc înrădăcinate în psihic, în plus, el a confirmat ceea ce alţii doar au bănuit, şi anume că putea „vedea" viitoarele abordări medicale ale unor maladii cu care se confrunta (precum ciuma), inspirându-se din ele.           1.3. „Timpul simultan"           Timpul simultan" este un concept dificil, care se referă la iluzia timpului terestru, aşa cum este ea percepută din alte planuri spirituale, mai înalte. Intre două existenţe, sufletul îşi poate „revedea" vieţile trăite, fără a fi limitat de constrângerile timpului. Această stare de conştiinţă este atinsă şi de subiecţii şedinţelor de regresie temporală sub hipnoză, care intră în transe profunde, similare unui somnambulism profund. Aceştia îşi pot trece în revistă nu doar vieţile anterioare, ci şi pe cele viitoare. Mai mult decât atât însă, ei par a trăi vieţile respective chiar în momentele în care le descriu. Astfel, spre exemplu, dr. Rathford a regresat hipnotic o persoană care studia activitatea lui Nostradamus, iar subiectul s-a văzut pe sine şi 1-a văzut pe maestru în viaţă, acesta din urmă comunicând direct, din timpul său în timpul nostru, ca o persoană vie, în carne şi oase.           1.4. Perspective asupra lui Nostradamus şi a profeţiilor sale.           Celebrul „demistificator" James Randi a criticat usturător şi a ridiculizat profeţiile lui Nostradamus. Totuşi, în ciuda frustrării şi a îngustei sale perspective mentale, Randi face câteva observaţii rezonabile, cea mai dură – preluată de numeroşi sceptici de-a lungul vremurilor -fiind aceea că „predicţiile" lui Nostradamus sunt învăluite într-un simbolism atât de obscur, încât ar putea însemna practic orice şi că, în absenţa unui limbaj exact, interpretarea lor este imposibilă. Din acest punct de vedere, criticile sale sunt perfect întemeiate.           Activitatea doctorului Michael Rathford ne oferă însă o perspectivă nouă asupra lui Nostradamus, explicitând nu numai predicţiile referitoare la trecut, ci şi pe cele care privesc evenimentele viitoare. Cartea de faţă prezintă o viziune cât se poate de „exactă" asupra viitorului, cu o rigoare demnă de cele mai serioase lucrări ştiinţifice (chiar şi acestea conţinând uneori un anumit grad de incertitudine şi de relativitate). Scepticii ar putea susţine totuşi că „împlinirea" tuturor profeţiilor anterioare s-a datorat pur şi simplu interpretării lor ingenioase ori imaginaţiei exaltate a susţinătorilor lui Nostradamus. Nici ei însă nu pot nega caracterul real al acestor viziuni explicite atunci când (sau „dacă") ele prind viaţă înaintea lor.           Dovada incontestabilă a realului talent al lui Nostradamus va deveni în scurt timp evidentă şi astfel fiecare dintre noi va putea decide pentru sine însuşi în această privinţă. Şi chiar dacă ar fi să lăsăm la o parte aspectele legate de Nostradamus, ignorând pentru moment problema „sursei" pe care s-au bazat predicţiile sale, cartea de faţă oferă o sumă de previziuni specifice referitoare la viitorul apropiat. Veţi găsi în paginile ei informaţii clare, lipsite de orice aspect mistic sau obscur, destinate tuturor celor ce dau dovadă de o amplă deschidere mentală.           1.5. Liberul arbitru versus fatalism.           Preponderenţa profeţiilor sumbre şi catastrofice în opera lui Nostradamus duce uneori la adoptarea unui nihilism resemnat sau chiar a unei atitudini fataliste, de tip „Ce rost mai are totul?" Dar exact aceasta este perspectiva mentală pe care Nostradamus a combătut-o fervent. Fluxul istoric al lumii are un fel de „inerţie" pe care el a învăţat s-o descifreze, graţie capacităţii sale dezvoltate de concentrare psihică. Dacă mergem înainte pe calea pe care suntem în prezent, adică pe „calea minimei rezistenţe", viziunile sale apocaliptice, teribile, se vor adeveri. Dar, dacă vom da dovadă de fermitate şi gândire focalizată, chiar şi cele mai grave scenarii vor putea fi evitate.           Nostradamus a subliniat în mod repetat caracterul imperios al misiunii pe care şi-o asumase şi frustrarea resimţită atunci când vedea apatia manifestată de ceilalţi în faţa previziunilor sale. Capacităţile sale parapsihice erau atât de profunde şi de bine dezvoltate, încât, dacă ar fi trăit într-o altă epocă, ar fi putut fi venerat aidoma unui zeu; în perioada Inchiziţiei însă, talentul său s-a irosit. Nostradamus a fost un fel de psihanalist al întregii omeniri, iar tendinţa permanentă a „pacientului său", de a se autosabota şi a se autodistruge, în ciuda sfaturilor divin inspirate ale „medicului", a constituit o puternică sursă de frustrare pentru el.           La fel de interesant este şi faptul că Nostradamus pare să indice că Antihristul este întruparea a tot ce a fost şi este rău în cadrul omenirii, din momentul creaţiei şi până astăzi. Cu alte cuvinte, propriile noastre gânduri şi fapte negative contribuie în mod direct, dar şi indirect, la teribilul crescendo al firii sale diavoleşti. Macabra dramă cu Antihristul în rol principal, prorocită încă de pe vremea Vechiului Testament, este de fapt o lecţie dură, care ne îndeamnă să ne purificăm templul mental şi trupesc de straturile de reziduuri depuse de secole. Extraordinara putere a gândurilor noastre ne va sili să deschidem ochii în faţa ei. Aşa cum atrocităţile comise de Hitler în numele celui de-al Treilea Reich nu constituie altceva decât o urmare logică a nazismului, rasismului, intoleranţei şi imperialismului, în mod similar ameninţarea uriaşă a celui de-al treilea război mondial este întruparea tuturor păcatelor noastre ascunse, înfăptuite împotriva semenilor noştri.           Aş vrea să vă ofer în continuare un exemplu referitor la importanţa profeţiilor lui Nos-tradamus şi la modul în care ar trebui să le interpretăm, în Centuria VI, Catrenul 34, el a prevăzut în mod corect dezastrul navetei spaţiale americane Challenger. Potrivit interpretării însă, el indică şi faptul că NASA va ascunde cauza catastrofei, refuzând s-o dezvăluie publicului larg. Se pare că acest lucru chiar s-a întâmplat, dar datorită eforturilor intense ale unei persoane „din afara" NASA, adevărul a fost, probabil, deconspirat.

ÎNTÂIUL REVOLUŢIONAR – CONSTRUCTORUL RUSIEI Eu zămislesc un nou fel de oameni.           PETRU CEL MARE           CUPRINS:           CRONICA 2           E SCURTĂ FERICIREA ÎN CREMLIN! 4           SÂNGE PE TREPTE 11           CUM SE PLĂMĂDEŞTE O NAŢIUNE 19           PETRU FUGE ŞI SE ASCUNDE 33           CUCERIREA AZOVULUI 46           ELEV ŞI PROFESOR 53           CUCERIREA NORDULUI 68           BOLNAVUL DELA CORNUL DE AUR 103           NEVĂZUTUL STĂPÂN AL EUROPEI 119           ŢAR ŞI ŢAREVICI 126           ULTIMELE LUPTE – ULTIMELE PLANURI 150           DATELE PERMANENTE ALE POLITICII RUSEŞTI 158                 CRONICA:           — Naşterea lui Petru.           — Revolta streinilor.           — Naşterea Caterinei, soţia lui Petru.           — Fuga lui Petru la Troiţchi.           — Naşterea lui Alexei.           — Cucerirea Azovului. Călătoria în Europa.           — Înfrângerea dela Narva.           — Întemeierea St. Petersburg.           — Răscoala lui Bulavin.           — Răscoale pe Don. Victoria de pe Liesna. Victoria dela Poltava.           — Înfrângerea de la Prut. Căsătoria lui Alexei, fiul lui Petru.           — Corupţia în administraţie. Moartea soţiei lui Alexei.           — Petru la Paris. Fuga lui Alexei.           — Sfârşitul lui Alexei. Moartea lui Carol al XII-lea. Procesul lui Mencicov.           — Decapitarea lui Goertz. Ruşii în Suedia.           — Sfârşitul războiului Nordic. Pacea dela Nystad.           — Cucerirea petrolului (Bacu).           — 1724 – 1725 Surghiunirea lui Mencicov. Boala lui Petru. Planul canalului Ladoga. Încoronarea Caterinei. Moartea lui Petru.             E SCURTĂ FERICIREA ÎN CREMLIN!           De unde putea şti frumoasa şi tânăra Natalia Chirilovna, văduva Ţarului Alexei1 şi mama noului Ţar Petru Alexeievici – care va rămâne în istorie sub numele de Petru cel Mare – că în cetatea de piatră din inima Moscovei, fericirile nu sunt de lungă durată?           În Mai 1682 zilele erau luminoase, pline de arome şi de ciripitul păsărilor, ca în toate primăverile. Crenelurile severe, cenuşii, ale Cremlinului, ridicate de mâinile artiste* ale unor Italieni dela miazăzi, dar după nevoile şi dorinţa întunecaţilor stăpânitori de miazănoapte, se topeau şi de data aceasta în strălucitoarele ceţuri ale dimineţii însorite. Se pregătea o zi cu deosebire caldă şi blajină.           Clopotele sunară leneş în turlele bisericilor. Deasupra Moscovei pluti îndelung şi mai grav sunetul cunoscut al marelui clopot* din cupola bizantină a catedralei Sf. Vasile, ai cărei uriaşi bulbi de aur, asemeni unor turbane, scapără şi azi între zidurile medievale ale Cremlinului. Ca de obiceiu, uliţele marelui târg răsunau de glasurile căruţaşilor şi negustorilor în caftane, care, din bărbi stufoase, dinaintea prăvăliilor şi tejghelelor scoase afară ca la iarmaroc, îşi strigau mărfurile şi preţurile. Abia se mai zărea, în mulţimea pestriţă a cărăuşilor, unii cu mutre din Orient, alţii din miazăzi, a ţăranilor din împrejurimile Capitalei, veniţi cu fructe şi legume, câte un popă în sutană aspră, neagră sau uniforma ţeapănă a câte unui strelit, militar care deşi nobil, se întorcea acasă pe jos, pe două cărări.           Natalia Chirilovna, ocupată în cămările din Cremlin cu proaspăta-i frumuseţe, ajutată de slujnice pricepute, tinere ca şi ea, îndrăgostite de cochetăria şi fericirea ei, măgulitoare şi vorbăreţe – se putea oare gândi la împrejurările în care nul ei fusese urcat pe tronul Moscovei, copil de zece ani, la pericolele cumplite care o ameninţaseră, care o ameninţau?           Ea nu voise niciodată nimic altceva decât să. Fie fericită, şi mai cu seamă, să fie lăsată să fie fericită, răspândind în jur voie bună şi râs. Văzuse că steaua norocului ei se arătase dela început ca cea mai mare şi mai strălucitoare în noaptea acelui veac.           Într-adevăr, ce iusese ea acum zece, doisprezece ani? Fiica unui ofiţer de cavalerie Narişchin, dintr-o familie de boiernaşi de provincie, iar râvna lor cea mai scumpă era de a ajunge în; preajma Ţarului Alexei Mihailovici. Această mărire mult visată le fu hărăzită prin unchiul; Nataliei Chirilovna, care fu numit de Ţar comandantul streliţilor, al oştirii lui personale. Artemon Serghievici Matveiev, unchiul Nataliei Chirilovna, avea inteligenţă aleasă, îndelung cultivată, locuia în cartierul europenesc, niemţesc al Moscovei, căsătorit cu o scoţiană refugiată din pricina luptelor religioase, şi îşi adunase o bibliotecă – întâia bibliotecă din Rusia.           Veacul al şaptesprezecelea era menit să vadă căderea dominaţiei suedeze în Nord, a Turcilor în Sud şi ridicarea a trei mari puteri noui, a Angliei pe mare, a Prusiei şi Rusiei pe continent. Rusia trebuia să lupte îndeosebi pentru statornicirea unor fruntarii sigure şi mai cu seamă pentru dobândirea unor drumuri comerciale lesnicioase – drumul Mării Negre, drumul Mării Baltice. Ţarul Alexei Mihailovici, după dureroase şi zadarnice încercări de a lua cu asalt cetăţile suedeze de pe ţărmul Balticei, fu sfătuit de Matveiev să încheie pace cu stăpânii Nordului, spre a i se recunoaşte cel puţin cucerirea Ucrainei, drum deschis spre Polonia.           Ţarul Alexei venea adesea de petrecea serile lungi de iarnă în cartierul niemţesc al Moscovei, în casa bunului şi înţeleptului său sfetnic, Artemon Serghievici Matveiev. Aci, sufletul lui sbuciumat, înfricoşat găsea pace şi reculegere. Câţiva ani mai înainte, în 1669, îşi pierduse soţia, pe Măria Ilijnicina Miloslavscaia, de veche seminţie moscovită, lăsându-l cu doi băieţi şi şase fete, copii slăbănogi şi cam trişti, cum se întâmplă adesea în neamurile de nobleţe prea veche. Ţarul, văduv la patruzeci şi unu de ani, n-avu vreme să-şi caute soţie, adunând în palatul Cremlinului – ca satrapii orientali – pe cele mai frumoase copile ale imperiului, ca alegând pe frumoasa între frumoase să şi-o ascundă în iatac, pentru totdeauna, departe de orice alte priviri poftitoare. El fu silit să se pregătească şi să purceadă la luptă împotriva Cazacului Stenca Rasin, răzvrătit cu toată ţărănimea asuprită de pe Volga.           Fu o răscoală groaznică, cu omoruri, chinuri şi pârjoluri pe la curţile boiereşti, una din numeroasele răscoale ale robilor pământului rusesc Ea cuprinse acum, cu răcnetele-i de eliberare, tot ţinutul de-a-lungul imensului fluviu, până la vărsarea lui în Marea Caspică, tăind astfel drumul cel mai bun al comerţului cu Persia şi India. Stenca Rasin, cunoscător şi iubitor de oameni, îşi adună în grabă câteva gloate luptătoare, cu gândul de a merge asupra Moscovei unde se ascundeau tiranii, Ţarul şi boierii lui, stăpânitorii de pământ şi în acelaşi timp mari negustori.           Pericolul era mare. Ţarul fu silit să pregătească împotriva lui Stenca Rasin oaste numeroasă întărită cu tunuri, ca împotriva unei năvăliri de Tătari. Boierii aflară cu spaimă de prădarea, arderea conacelor, de omorârea vechililor şi vitelor. Nopţi lungi de groază petrecură cu toţi, neştiind dacă vor izbuti să înfrângă iar pe răsculaţi sau sunase ceasul ca ei să treacă acum prin sabie iar Moscova prin foc.           La chemarea Ţarului, tinerii boieri, bine strânşi în armuri, călări şi pe jos, în fruntea trupelor regulate, ieşiră întru întâmpinarea slugilor obrăznicite, înnebunite. Lupta se dete la Simbirsc, pe Volga, în 1670.           Necunoscători ai felului de a purta războiul, înarmaţi mai mult cu furci, suliţi şi topoare, ţărănoii fură alungaţi de trupele * Ţarului iar căpetenia lor, Stenca Rasin, împreună cu un frate, de asemenea căpetenie, fură prinşi, încuiaţi.           Într-o colivie de fier şi duşi la Moscova, asemenea unor fiare turbate.           Ţarul şi boierii respirară uşuraţi, iar setea de răzbunare fu de două ori mai mare decât spaima prin care-i trecuse acei mojici neţesălaţi. Stenca Rasin şi fratele lui fură aruncaţi în pivniţile de tortură ale Cremlinului, unde suferiră torturile cu unelte mânuite de călăi dibaci. Mândru de gândul şi fapta lui, deşi înfrânt, Stenca Rasin nu scoase un răcnet de durere. Numele lui nu fu uitat de ţăranii ruşi, pentru care se jertfise. De-a-lungul timpurilor, din veac în veac, răsună prin hanurile şi pe ogoarele ruseşti cântece de vitejie cu numele şi isprăvile lui, precum pe la nunţile şi petrecerile ţărăneşti din România, lăutarii spun din viers şi din scripcă faptele unui Tunsu sau Iancu Jianu. Nici locul înfrângerii marelui ţăran răsculat nu se pierdu între miile de nume ale Rusiei nesfârşite. Soarta vroi ca la Simbirsc să vadă lumina zilei Vladimir Ilici Ulianov zis Lenin, care în 1918 avea să atragă şi el de partea lui pe ţăranii iobagi, spre a dărâma rămăşiţele puterii Ţarului Nicolae al II-lea, ultimul Romanov.           În vreme ce Stenca Rasin îşi ispăşea păcatul răzvrătirii, Ţarul Alexei Mihailovici, împăcat în sine, petrecea în locuinţa atât de caldă a înaltului său slujbaş, Matveiev, din cartierul europenesc al Moscovei. Voioşia, graţia şi tinereţea Nataliei Narişchin, nu avură nevoie de nici un fel de stăruinţă ca să tragă după ele ochii Ţarului, bărbat copt şi nedat cu văduvia. Nepoţica, zămislită pentru bucuriile vieţii, pierdu dreptul să mai facă deosebirea între Ţarul trecut de patruzeci de ani şi vreun ofiţeraş din tabăra strelicească, de numai nouăsprezece. Măreţia coroanei umplu sufletul naiv cu o încântare atât de caldă, că putea fi uşor luată drept iubire. Ceea ce frumoasele fiice ale marilor boieri moscoviţi râvneau cu nerăbdare, Natalia Chirilovna dobândi aproape fără să-şi dea seama, deşi se trăgea dintr-un neam mai puţin ales. Nevinovatu-i suflet, de abia ieşit dintre păpuşi, nu-şi putea închipui ce însemnătate avea pentru familiile boiereşti o încuscrire cu Ţarul, din mâna căruia cădeau toate harurile şi toate bunurile. Familia care izbutea să pună în preajma Ţarului o făptură atât de intimă şi de ascultată ca soţia, devenea, alături de Autocrat, stăpâna ţării. Cât trăi Măria Miloslavscaia, Rusia fu în puterea familiei Miloslavschi şi îndeosebi a bătrânului Miloslavschi, unchiul răposatei Ţarine.           Înrâurirea înţeleptului Matveiev asupra Ţarului nu fu pe placul bătrânului Miloslavschi; ou tot felul de vorbe căută să ponegrească pe sfetnicul treburilor din afară. Când Ţarul, de ochii lumii, porunci să se adune în Cremlin fetele cu drept de a fi alese, nimeni nu bănui ce se întâmplase cu inima lui. Adunarea mult împodobitelor şi sfiitelor moscovite, fu la Cremlin numai o comedie nevinovată: Ţarul alesese de mult şi anume pe cea mai puţin cunoscută, pe fiica ofiţerului provincial Narişchin, Natalia Chirilovna.           Căsătoria avu loc în 1671.           Peste un an, la 6 Iunie 1672, tânăra Ţarină dădu naşterea unui flăcău voinic, care umplu cămările Cremlinului cu ţipetele-i ascuţite. Nimeni din familia Miloslavschi nu se ocupă de ivirea pe lume a lui Petru Alexeievici – care trebuia să devină Petru cel Mare – de vreme ce era tocmai bine al şaptelea urmaş.

Nota: Acest interviu constituie materialul primar pentru un volum mai amplu şi mai bogat în informaţie, care aduce o serie de completări la informaţiile prezentate aici. Acesta a văzut lumina tiparului în anul 2000, la editura „Marineasa” din Timişoara.           Istoria Mişcării Legionare reprezintă un subiect extrem de interesant pentru istorici, mai ales că este un teren încă nedefrisat. Este simptomatic în acest sens, că la o dezbatere organizată de TVR, în 16.01.91, asupra aşa numitei rebeliuni legionare din 21-23 Ianuarie 1941, nu a luat parte (alături de moderatorul emisiunii) decât istoricul Dan Amedeo Lăzărescu, restul istoricilor români refuzând să participe. După Decembrie 1989 s’ar fi putut aborda de către istoriografia românească istoria Legiunii, dar, s’a evitat tratarea acestui subiect delicat. Nu este o surpriză, istoricii români nu au dorit şi nu doresc să abordeze subiecte delicate, precum perioada regimului carlist (1938-1940), personalitatea lui Carol al II-lea, guvernarea lui Ion Antonescu şi chiar istoria regimului comunist din România. Refuzul de a aborda astfel de subiecte pare să-i dea dreptate aceluiaşi Dan Amedeo Lăzărescu, care declara în 1991, „că în perioada comunistă istorigrafia românească a fost cea mai slabă din tot Estul Europei, fiind şi în urma Albaniei”… Ascunderea adevărului nu serveşte la nimic bun, căci aşa cum spunea Nietzsche, „Toate adevărările care sunt ţinute în tăcere devin otrăvitoare”… După 1989 s’a scris foarte mult despre Mişcarea Legionară, dar fie că s’au reluat tezele din timpul regimului comunist ( în lucrarea „Mihai Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române”,Bucureşti, 1997, istoricul SRI Cristian Troncotă, vorbeşte despre Legiune ca despre o „mişcare ultranaţionalistă, teroristă”), fie abundă o memorialistică legionară, care a adus multe precizări şi detalii care lipseau, dar care, inerent, este partizană. În aceste condiţii nu este de mirare că singura lucrare serioasă aparţine unui istoric străin, spaniolul Francisco Vega („Istoria Gărzii de Fier”, Barcelona, 1988), republicată în România, după 1990, în mai multe ediţii, în prestigioasa editură „Humanitas”. Nu este pentru prima dată, când istoricii străini îi depăşesc pe cei români, în tratarea unor aspecte din Istoria României… Abordarea unui subiect din istoria modernă a României nu poate fi făcută decât fie apelând la consultarea arhivelor, fie recurgând la memorialistică. Majoritatea documentelor, care privesc istoria Mişcării Legionare se află însă în prezent în arhiva Serviciului Român de Informaţii, ca atare ele nu ne-au fost accesibile (nu au fost accesibile nici pentru istoricul Francisco Vega…). Tratarea istoriei Mişcării Legionare trebuie depolitizată, fără patimi inutile. În această situaţie singura soluţie, care ne-a mai rămas, a fost recurgerea la mărturiile unor persoane, care au avut un rol conducător în Mişcarea Legionară. Actualmente persoana cea mai îndreptăţită să vorbească, din interiorul Legiunii, despre Legiune, este fără îndoială MIRCEA DIMITRIU, care după 1993 (moartea lui Horia Sima) a preluat în bună parte prerogativele conducerii Mişcării Legionare. Mircea Dimitriu, aflat în Mişcarea Legionară încă din 1928, dublat de o memorie prodigioasă şi de o evidentă cultură, a fost un interlocutor pasionant. Ţinem să-i mulţumim şi pe această cale. Mulţumirile noastre se îndreaptă şi spre d-nii Iulian Neamţu, Constantin Târlea, Dr. Dionisie Ghermani, Dr. Nicolae Stroescu-Stânisoară, Wilfried H. Lang şi Nicolae Moranciu, care ne-au pus la dispoziţie un vast material documentar, care a făcut posibilă structurarea întrebărilor noastre. Amplul dialog purtat (în care noi nu ne-am permis să modificăm răspunsurile interlocutorului nostru), credem că reprezintă o modestă contribuţie la cunoaşterea istoriei României moderne, mai ales că pentru prima dată se vor afla date despre o perioadă mai putin cunoscută a Legiunii, cea de după 1945. Din această cauză, credem că difuzarea acestui material pe „Internet”, va servi în primul rând istoricilor români şi străini.           Liviu Vălenas.           CUPRINS:           I. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII LEGIONARE (1927-1933) Nunta de la Crâng Cine era Corneliu Codreanu? Constituirea Centrului Studenţesc Legionar Timişoara Tabăra de muncă dela Carmen Sylva.           II. LEGIUNEA ÎNTRE ANII 1933-1937 Casa Verde Propagandă legionară prin Banat Asasinarea lui I. G. Duca Întâlnirea dintre Corneliu Codreanu şi Alexandru Safran.           III. MIŞCAREA LEGIONARĂ SCOASĂ DIN NOU ÎN AFARA LEGII, 1938-1940 Atentatul împotriva lui Stefănescu-Goangă Încep disensiunile în Legiune Asasinarea lui Armand Călinescu Comandamentul de Prigoană.           IV. LEGIUNEA REINTRĂ ÎN POLITICĂ – 1940 Colaborarea cu Mihail Moruzov Participare la guvernul Tătărescu Răsturnarea lui Carol al II-lea.           V. STATUL NATIONAL LEGIONAR, 1940-1941 Legiunea guvernează împreună cu Ion Antonescu Eugen Cristescu, duşmanul Legiunii Profesorul Ion Zelea Codreanu pretinde şefia Legiunii Asasinatele dela Jilava, Strejnic şi Snagov Puciul din 21-23 Ianuarie 1941           VI. EXILUL DIN GERMANIA şi GUVERNUL DELA VIENA Internaţi în lagăre de concentrare Guvernul dela Viena.           VII. COLABORAREA CU STATELE UNITE şi FRANŢA Legiunea din nou pe drumuri Colaborare cu Biserica Romano-Catolică Tribunalul International dela Nürnberg şi Mişcarea Legionară Legionarii sunt paraşutaţi în România.           VIII. EXILUL CONTINUĂ, 1954-1989 Organizarea Mişcării Răpirea lui Traian Puiu Atacarea Legaţiei României din Berna Moartea preotului Vasile Zăpârtan Sciziunea se accentuează.           IX. LEGIUNEA REVINE ÎN ROMÂNIA Tatonări după Decembrie 1989 Uniunea Democrat Creştină „Noua Românie Creştină” şi Partidul „Pentru Patrie” Serviciul Român de Informaţii contraatacă Diversiuni organizate de Securitate.           X. DUPĂ MOARTEA LUI HORIA SIMA – 1993 Moartea lui Horia Sima Majadahonda Moartea lui Aureliu Răută Romfestul 1998 Obiectivul Mişcării Legionare.           I. ÎNCEPUTURILE MIŞCĂRII LEGIONARE (1927-1933)           Nunta de la Crâng.           Liviu Vălenas.:           — D-le Mircea Dimitriu, înainte de a porni lunga noastră discuţie despre istoria Mişcării Legionare, v-aş ruga să vă faceţi o scurtă prezentare.           Mircea Dimitriu.:           — Sunt născut la 13 martie 1913 la Panciu, în fostul judeţ Putna, din părinţi români, de profesie viticultori. Mi-am făcut liceul, mai întâi la „Unirea” din Focşani, apoi la „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti şi l-am terminat la „Papiu Ilarian” în Tg. Mureş, unde am luat şi diploma de bacalaureat. Am urmat, din 1932, Politehnica din Timişoara, până în 1938, când în urma prigoanei dezlănţuita împotriva Mişcării Legionare de către Carol al II-lea, am fost nevoit să mă refugiez în Germania. După un an de practică într’o fabrică, m’am înscris la Politehnica din Berlin-Charlottenburg, luând-o dela început, nereuşind să obţin recunoaşterea anilor studiaţi la Timişoara. Concomitent, am urmat cursurile dela „Aussenwissenschafliche Fakultät”. În timpul guvernării Antonescu-Sima, am rămas la Berlin, unde am condus grupul de legionari, care se mai afla acolo. Aflând de decizia lui Hitler, de a-l sprijini pe Antonescu contra noastră, am plecat la Bucureşti spre a da alarma. Am ajuns tocmai în ajunul puciului lui Antonescu din 21-23 Ianuarie 1941. Fiind urmărit în vederea arestării, m’am ascuns câteva luni în România, apoi am reuşit să fug din tară, ajungând din nou la Berlin. Aici nefiind internat, ca majoritatea legionarilor, am putut să mă ocup de legătura dintre legionarii încă liberi din tară şi Horia Sima, care era internat. În acelaşi timp mi-am putut continua studiile, dar pe care nu leam mai terminat, din cauza arestării mele de către GESTAPO, în 1942, când eram în vizită la Paris. Am aflat ulterior că arestarea mea s’a produs la ordinul personal al lui Ribbentrop. La Paris am fost încarcerat în închisoarea „Cherche-Midi”, transferat nu după mult timp la Spandau, apoi la sediul GESTAPO-ului din Berlin, pe urmă internat, împreună cu restul studenţilor legionari din Berlin, în lagărul de concentrare dela Buchenwald. După eliberarea din lagăr, la 23 August 1944, am luat parte la Guvernul dela Viena, prezidat de Horia Sima. În urma capitulării Germaniei, m’am refugiat în Bavaria, unde am lucrat ca slugă la un ţăran, numai pentru mâncare şi adăpost. Am ajuns apoi în Italia, la Roma şi Aversa, unde era un lagăr britanic pentru refugiaţi. De acolo am fost trimis de Horia Sima la Salzburg, ca să coordonez activitatea legionarilor din Austria şi Germania Occidentală, unde se organizaseră, mai peste tot, „Comitetele romaneşti”. Având sprijinul organizaţiilor caritative ale Bisericii Romano-Catolice, precum şi înţelegerea autorităţilor locale, aceste comitete au ajutat, în acele timpuri, mii de refugiaţi din România, oferindu-le un prim adăpost, hrană gratuită şi ajutându-i să ajungă mai departe în Vest, ori să-şi găsească un loc de muncă. Când franco-americanii au propus Mişcării Legionare o colaborare ofensivă, pe plan militar, am primit ordin de la Horia Sima, să mă ocup, împreună cu dr. Mircea Musetescu, de conducerea, din partea Mişcării Legionare, a acestor operaţiuni. După sfârşitul colaborării cu franco-americanii, m’am angajat în Germania Occidentală, într’o fabrică de aparate de radio şi apoi într’una de maşini unelte, mai întâi la planificarea producţiei şi ulterior în departamentul electric. După ce am ieşit la pensie, cu o sumă modestă, dar suficientă unui trai decent, am fost însărcinat de Horia Sima cu conducerea Secretariatului General al Mişcării Legionare din afara tării. Ulterior morţii lui Horia Sima, o adunare de cadre legionare a desemnat un Grup de Comandă pentru Mişcarea Legionară din afara României, fiind şi eu numit ca membru în acest organ şi care caută, în ciuda piedicilor de comunicare, să-şi acorde poziţiile şi acţiunile cu Mişcarea Legionară din tară, ambele fiind o unitate de nedespărţit. În Mişcarea Legionară am primit gradul de comandant-ajutor în 1935, cel de comandant în 1952 şi cel de comandant-general-ajutor în 1954.           L. V.:           — Acest „Grup de Comandă” al Mişcării Legionare din Exil, din câte persoane este format?           M. D.:           — Grupul a fost format iniţial din patru persoane, însă după îmbolnăvirea gravă a lui Faust Brădescu (care a revenit în România, fiind îngrijit de familie) am rămas trei persoane, la Paris, Dumitru Creţu şi Filon Verca, iar în Germania, la Stuttgart, persoana mea.           L. V.:           — După 1989, ati mai revenit în tară, chiar numai pentru o scurtă vizită?           M. D.:           — Nu, din motive familiare.           L. V.:           — Cum ati ajuns d-le Dimitriu să faceţi parte din Mişcarea Legionară?           M. D.:           — Totul a pornit dela faptul că am asistat la nunta lui Corneliu Codreanu, din data de 13 Iunie 1925. După aceea am luat legătura cu Frăţia de Cruce „Victoria” din Focşani, fiind ajutat în acest sens şi de fratele meu, membru al Frăţiei de Cruce, mai mare decât mine cu patru ani. Din această Frăţie de Cruce făceau parte şi Iordache Nicoară, Victor Chirulescu, Drică Atanasiu. Pe urmă am ajuns să activez într’o altă Frăţie de Cruce, unde eram fotograful ei, împreună cu Traian Cotigă, Gheorghe Şerban, Stan Şerban, Zanetti. Asta se întâmpla în 1928.           L. V.:           — Eraţi foarte tânăr atunci, aveaţi în fond numai 15 ani…           M. D.:           — Da, eram elev de liceu… Între timp în orăşelul meu, Panciu, era un vechi legionar, Neculai Voinea, cu care, în vacante, făceam marşuri împreună, ne duceam de pildă la Soveja, unde aveam o bază foarte solidă în persoana fraţilor Bălan (trei fraţi foarte bogaţi din sat). Ajuns la Bucureşti, la liceul „Gheorghe Lazăr”, am căutat un contact cu Mişcarea Legionară, dar nu l-am putut realiza, am găsit însă un alt contact, la buletinul „Anti-iudeo-masonic” al doctorului Vasile Trifu, unde împreună cu Vasile Prăjescu şi Toma Petrescu, lucram în redacţia acestei publicaţii, în strada Lipscani…           L. V.:- Fiindcă v-aţi referit la nunta lui Corneliu Codreanu, dacă vreţi să descrieţi acest eveniment, mai ales că nu mai există filmul acestei nunti (pelicula a fost distrusă la putin timp din ordinul Partidului National Liberal aflat la guvernare)…           M. D.:           — Este greu acum să-mi amintesc toate detaliile, au trecut de atunci 74 de ani… Nunta lui Codreanu s’a desfăşurat la Crâng, la vreo trei km de Focşani, asistenta era formată din câteva zeci de mii de persoane (unii au apreciat cifra între 80.000 şi 100.000…). Corneliu Codreanu împreună cu tânăra sa sotie Elena, şi-au făcut apariţia într’un car tras de boi, bine decorat. Eu aveam atunci numai 12 ani, eram elev de liceu în clasa a doua, stăteam la margine, împreună cu încă un prieten şi ne uitam cu mare curiozitate. Nunta era organizată în aer liber, era vară şi vreme foarte frumoasă. Atunci l-am văzut prima dată pe Corneliu Codreanu…           L. V.:- Ce impresie v’a făcut Corneliu Codreanu?           M. D.:           — Un tânăr voinic, îmbrăcat în hainele lui tradiţionale, adică în port bucovinean. Era un tânăr înalt, cu o privire care fascina. Avea evident un fel de magnetism. Ulterior a devenit şi mai vizibilă această atracţie pe care o difuza în rândul tinerilor, în rândul maselor. Cine îl întâlnea, era foarte impresionat de el…           Cine era Corneliu Codreanu?           L. V.:           — Magnetismul, charisma personală a lui Corneliu Codreanu, să fie o explicaţie, sau una din explicaţii, pentru ce Mişcarea Legionară, dela 7 membri a ajuns în 13 ani la peste 800.000 de membri?           M. D.:           — Nu as spune asta. Mai degrabă ideile lui, pe care le-a promovat cu multă perseverentă, au dus la această evoluţie numerică a Mişcării Legionare.           L. V.:           — Istoricul Dan Amedeo Lăzărescu, membru şi al conducerii actuale al PNL, a afirmat, la 16 Ianuarie 1991, într’o emisiune televizată (realizată de Vartan Arachelian): „Corneliu Codreanu nici măcar nu a fost român”… Este adevărat acest lucru?           M. D.:           — Este bine că puneţi această întrebare, ca să putem lămuri lucrurile. Această insinuare nu este deloc nouă, reia teze mai vechi. Insinuarea apare şi în mai 1938, din gura procurorului militar Ionescu, în procesul intentat lui Corneliu Codreanu, din ordinul lui Carol al II-lea. Procurorul militar Radu Ionescu a spus atunci „Ce vroia să afle aici Corneliu, fiul lui Zelinzki şi al Elizei Brauner”? „Ce vroia să afle omul care ducea o acţiune de înţelegere cu organizaţii străine”? Răspunsul pe care l-a dat avocata lui Codreanu, Lizeta Gheorghiu este următorul: „Tatăl lui Corneliu Codreanu, Ion Zelea Codreanu îşi trage obârşia dintr’o familie de răzeşi moldoveni din satul Ighesti, din ţinutul Storojinetului din Bucovina. Tatăl acestui Ion Zelea Codreanu se numea Neculai Zelea, numele de Zelea provenind din amintirea îmbrăcăminţii de luptă a ostaşilor moldoveni. Numele de Zelea nu se păstrase însă de-a lungul anilor. După anul 1785 Bucovina a trecut sub administraţie austriacă, devenind un simplu district al Galiţiei, iar acest nume de Zelea, a fost schimbat de autorităţile din administraţie şi armată în Zelinski, schimbare pe care o făceau toate stăpânirile străine, cu popoarele minoritare din statul lor, ca şi în Ungaria, Miklos pentru Nicolae, István pentru Stefan etc. Limba română nu mai era acceptată nicăieri în Bucovina, iar religia ortodoxă era combătută cu energie, polonezii din Galiţia fiind romano-catolici. Dar dacă, în acest fel, schimbarea numelui era relativ uşoară, în schimb religia ortodoxă nu mai putea fi schimbată cu aceeaşi uşurinţă. De obicei, când numele era schimbat, religia ortodoxă rămânea înscrisă şi prin autentificarea ei se putea face cu certitudine şi consemnarea originii române. În aceste condiţiuni, tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu a ajuns să fie numit Ion Zelinski, dar originea sa românească era certificată de un act de botez, în limba română, precum şi de religia ortodoxă, exclusiv românească, în care se făcuse botezul. Mai mult decât atât, ca o confirmare sigură, certificatul de botez al lui Ion Zelinski are şi viza consulatului român din Cernăuţi. Ori pentru a obţine o astfel de parafare, nu se puteau adresa decât cei de origine română. În familia lui Ion Zelea Codreanu toţi antecesorii au fost pădurari, aşa că alături de pronumele de Ion, mai era trecut alături, pe acte, acel de Păduraru, care indica ocupaţia. Deci tatăl său era înregistrat Neculai Zelinski-Păduraru. Acesta ia în căsătorie pe românca Maria Anticu şi aceasta devine mama lui Ion Zelea Codreanu. Purtând numele de Ion Zelinski-Păduraru, acesta se căsătoreşte cu Eliza Brauner, care era româncă de religie ortodoxă, iar nasul la cununia lor a fost A. C. Cuza. În 1902 familia Ion Zelinski-Păduraru trece în Moldova românească, iar aici Ion Zelinski Păduraru consideră că este cazul să-şi modifice numele după datina străbună şi ca urmare devine Ion Zelea Codreanu. Aceasta este întreaga ambiantă, care explică numele de Zelinski şi transformarea sa în Zelea, iar aceluia de Păduraru în Codreanu. Toate aceste date amintite fac dovada că în privinţa tatălui, poate fi urmărită originea curat românească din moşi strămoşi, modificările de nume apărând în mod artificial, prin intervenţiile unor autorităţi străine. Înainte de împlinirea vârstei de trei ani, Corneliu Zelea Codreanu nu mai avea nimic comun cu numele de Zelinski, nume care nu a fost decât un artificiu, ca şi alte nume impuse de cei pe care împrejurările îi făcuseră stăpâni peste unele provincii romaneşti”.

UN TRATAT CLASIC DE ISTORIA LITERATURII ROMÂNE VECHI           Studiul literaturii române vechi s-a constituit ca disciplină ştiinţifică independentă, cu specialişti şi catedre universitare, abiaânprimele decenii ale secolului nostru. Până atunci literatura veche a făcut obiectul interesului unor străluciţi filologi şi istofici cu o arie de preocupări mult mai largă (Timotei Cipariu, B. P. Haşdeu, Al. Lambrior, M. Gaster, Ovid Densusianu, Ioan Bogdan, N. Iorga), după ce valoarea documentară şi artistică a cronicilor fusese descoperită de generaţia paşoptistă, aceea care a şi iniţiat editarea şi valorificarea, pentru literatura modernă, a scrisului vechi românesc.           În învăţământ, literatura veche a fost multă vreme înglobată fie istoriei generale a poporului român, fie studiului, comun, al limbii şi literaturii, până ce, atât la Bucureşti, în 1901, cât şi la Iaşi, în 1508, s-au diferenţiat cele două domenii, creându-se catedre deosebite pentru fiecare. 1 Cursurile de istoria literaturii române au fost încredinţate la Bucureşti lui Ion Bianu şi la Iaşi lui G. Ibrăileanu. De aci înainte, până când o nouă diferenţiere, de data aceasta în însuşi cuprinsul cursului de istoria literaturii române, va duce la crearea de catedre dedicate în exclusivitate studierii literaturii vechi şi altora rezervate studiului literaturii moderne (în 1919 la Cluj, în 1920 la Iaşi şi în 1930 la Bucureşti), obligaţia de a înfăţişa cele peste patru secole de cultură cuprinse în aşa-numita „epocă veche” a revenit unor profesori care, ca Ibrăileanu, erau mai familiarizaţi cu perioada modernă, sau, ca Ion Bianu, cu epoca veche, privită însă din perspectiva unei formaţii de bibliograf şi mai puţin de istoric literar propriu-zis. Această situaţie s-a reflectat foarte clar în evoluţia disciplinei însăşi, care n-a mai dat, în decurs de patru decenii, adică până la tipărirea primului volum al Istoriei literaturii române vechi de N. Cartojan, nici o expunere de ansamblu asupra epocii vechi comparabilă, ca valoare, cu sintezele – unele fundamentale —- ale perioadei anterioare.           O sumară retrospectivă a evoluţiei disciplinei, necesară pentru a aprecia locul major ocupat de lucrarea ce se retipăreşte acum, după patru decenii, duce la constatarea că, între 1858, data câni Timotei Cipariu tipărea la Blaj Crestomaţia sa-prima crestomzţie a scrisului vechi românesc – însoţind-o           1 Pentru vicisitudinile pred&rii literaturii române la Universitatea din Iaşi înainte de Ibrăileanu a se vedei studiul lui G. A^avriloiie în Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi, 1860-1960, voi. II, Bucureşti, 1950, p. 263-275.           V de o „notiţă literară” care este şi prima schiţă de istoria literaturii noastre vechi, şi 1501, când apare monumentala Istorie a literaturii române în secolul al XVIII-lea de Nicolae Iorga, se înregistrează o etapă de remarcabile progrese în cunoaşterea literaturii vechi. Apar excelente ediţii (Psaltirea Scheiană, ediţia Ion Bianu, Psaltirea lui Coresi, ed. Hasdeit, Codicele Voroneţean, ed. I. G. Sbiera, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, ed. Bianu, Cronograful lui Moxa şi cronica lui Zilot Românul editate de Haşdeu ş.a.), admirabile Crestomaţii (Pumnul, Lambrior, Gaster), utilizabile şi azi, monografii şi studii de amănunt. Paralel cu acestea asistăm la un efort, din ce în ce mai fericit în rezultatele sale, de a sistematiza cunoştinţele dobândite în ample expuneri de ansamblu sau în manuale de uz şcolar.           În centrul acestei activităţi stă, fără îndoială, personalitatea şi opera genialului Haşdeu, de la care, pe lingă zeci de contribuţii mai mărunte sau mai însemnate, ne-au rămas două lucrări fundamentalei indispensabile şi azi cercetătorului literaturii vechi: Arhiva istorică a României şi Cuvente den betrani, ambele, mine inepuizabile de informaţii şi sugestii. Opera lui Haşdeu este străbătută de patosul unei aprinse admiraţii pentru vechea, cultură românească, în care el vedea o dovadă a aptitudinilor creatoare ale poponâui român în trecutul său şi o certitudine a realizărilor sale în viitor. Haşdeu este nu numai un dascăl, ci şi un perpetuu emul şi exemplu pentru o nouă generaţie de cercetători, care-l continuă, încercând să-l depăşească şi să-l corecteze acolo unde fantezia romantică a unui geniu universal intră în coliziune cu rigorile unor metode mai severe. Metode deprinse în frecventarea centrelor ilustre şi maeştrilor de talie europeană ai diferitelor. discipline pe care noii veniţi le reprezintă. M. Gaster, Ion Bianu, Ioan Bogdan, Ovid Densusianu, N. Iorga sunt numele care se vor săpa cel mai adânc în istoria studiilor asupra vechii culturi româneşti, şi toţi sunt marcaţi, în diferite feluri, de prezenţa fecundă, deşi uneori negeneroasă, a genialului bătrân.           M. Gaster devine continuatorul lui Haşdeu în studierea aşa-numitelor „cărţi populare”, domeniu în care este veritabilul fondator al unei ramuri speciale de cercetare, prin temeinica monografie Literatura populară română (Bucureşti, 1883). Crestomaţia română, tipărită în 1891, cu introducere şi explicaţii în română şi franceză, rămâne încă nedepăşită şi este utilizată până azi de romaniştii de pretutindeni. Introducerea este o excelentă schiţă de istoria literaturii române, prima de acest fel, accesibilă şi cititorilor de peste hotare. Ea va fi apoi prelucrată şi amplificată de autor în limba germană pentru Grober's Grundriss der romani-schen Philologie, voi. II, 1898, şi va reprezenta, multă vreme, principala sursă de informare a străinătăţii asupra literaturii române.           Ion Bianu se consacră comasării şi descrierii tezaurului naţional de tipărituri şi manuscrise, din care va scoate^ cu concursul unor harnici şi bine aleşi colaboratori, Bibliografia românească veche, al cărei prim volum apare abia în 1903, dar al cărei material putea fi consultat, în, bună rânduială, încă din 1500, de către N. Iorga pentru cartea sa. Acelaşi I. Bianu pune bazele Catalogului manuscriselor româneşti, din care apar trei volume în timpul vieţii sale (I-III, 1507-1931).           Ioan Bogdan descoperă, editează şi studiază istoriografia română dinainte de Ureche, postulată de Haşdeu, lărgind astfel, cu încă un secol, aria scrisului românesc original, fie şi într-o limbă universală de cultură a evului mediu, ca slavona. Tot el demonstrează utilitatea cercetărilor slavo-române pentru a vi înţelege contextul în care s-a dezvoltat cultura română veche şi a-i aprecia valoarea în comparaţie cu produsele popoarelor vecine de tradiţie culturală bizantină. Elevul său, C. Giurescu, se va impune ca autor al unor studii fundamentale de istorie socială şi al primelor studii ştiinţifice asupra tradiţiei manuscrise a cronicilor româneşti.           Întâiele încercări de a face bilanţul cunoştinţelor acestei epoci rodnice sunt legate direct de nevoile învăţământului. Cum era firesc, ele îşi sporesc valoarea în progresie geometrică, paralel cu progresul cercetării.           În 1858, pe când funcţiona la Iaşi ca profesor la „Academia Mihăileană”, iar istoria literaturii naţionale nu se desprinsese încă din istoria generală, V. A. U rec hi a crease întâiul curs de istoria literaturii române, pe care, din 1864, l-a continuat la Bucureşti, după ce publicase câteva prelegeri în Ateneul român din Iaşi (n-rele din 15 sept. 1860 – dec. 1861. Lecţia I: „Literatura română de la 1800 până la 1830”; Lecţia II: „Literatura română de la 1830 până la 1840”; Lecţia III: „Literatura română de la 1840 până în zilele noastre”). Abia în 1885 el tipări, la Bucureşti, o „reducţie” a acestui curs universitar, destinată elevilor şcolilor secundare: Schiţe de istoria literaturii române. Carte didactică secundară. Partea I-a. Expunerea materiei, care se opreşte la sfârşitul veacului al XVII-lea (partea a Ii-a ce urma să o continue n-a mai apărut niciodată) alătură istoria limbii de a literaturii, cum era încă obiceiul. Lipsită de valoare ştiinţifică încă de la apariţie, cartea lui V. A. Urechia atestă însă un spirit viu, capabil de observaţii interesante, deşi copleşit de carenţele pregătirii, pe care poza erudită nu face decât să le scoată şi mai mult în evidenţă. Azi, cartea sa nu. mai este decât un document de epocă.           În acelaşi an 1885, în care se tipăreau la Bucureşti Schiţele. lui V. A. Urechia, apărea la Iaşi Istoria limbii şi a literaturii române de Aron Densusianu, profesor de limba şi literatura latină la Universitatea locală, dar care a suplinit şi cursul de limba şi literatura română al lui Andrei Vizanti, un politician absenteist, de o nulitate absolută.

    Pe la mijlocul lui martie, în Bucureşti, primăvara nu mai era primăvară, viaţa obişnuită nu mai era viaţă obişnuită şi Securitatea nu mai era Securitate.   Exista, desigur, o Securitate, dar ea nu mai izbutea să fie decât o minus sau plus doi Securitate şi nu o Securitate pur şi simplu.   Lumea românească devenise brusc atât de apatică şi de plictisită, încât până şi activitatea anticeauşistă fusese abandonată, pentru scurt timp, pe spinările câinilor.   Numai ei, drăguţii, se mai strângeau câte cinci, sau câte opt asemenea splendide patrupede, în dosul unor depozite, unde jucau cărţi, rostogoleau zarurile de barbut, trăgeau flegme filosofice, îşi sumeţeau cozile sau discutau politică.   Tipii ăştia care, de obicei, urinau pe trotuare sau care, imediat ce te simţeau neatent, îţi ferfeniţeau gambele, suferiseră o transformare îngrozitoare. Ziua se fâţâiau pe străzi cu aere de tribuni ai poporului, priveau lumea de sus, şi, deşi în surdină, criticau totul, iar noaptea era evident că pregăteau ei ceva.   În după-amiaza zilei de 17 martie, în timp ce convoiul prezidenţial pătrunsese deja pe străduţa Oneşti şi urma să măture în viteză bulevardul Magheru, chiar în clipa în care agenţii în civil terminaseră de aranjat trecătorii în genunchi pentru a se putea minuna de ce alai neasemuit avea Cârmaciul, un câine roşcat, robust şi cu o expresie de bravură nepăsătoare întipărită pe faţă se desprinse din braţele Miliţiei populare, penetră cordonul de protecţie şi ieşi înaintea maşinilor Iubitului Conducător.   Potaia galopa complet dezinhibată în dreptul portierei din dreapta a Secretarului General al Partidului. Era înfăşurată într-o bucată de cearşaf, prinsă sub burtă cu patru benzi groase de elastic. Pe partea de cearşaf din stânga câinelui era scris cu carioca roşie şi cu litere mari: „JOS CEAUŞESCU!”. Pe partea dreaptă a manifestului mişcător scria: „JOS ANALFABETUL!”. Câinele protestatar se deplasa cu aceeaşi viteză ca maşina prezidenţială.   Partea lui din stânga putea fi citită de către Nicolae Ceauşescu.   Partea lui din dreapta putea fi silabisită de către toţi cetăţenii de pe trotuarul dinspre cofetăria Scala şi cinematograful Patria.   — Să-l împuşcăm ca pe un câine ce e! Se încurajau ici-acolo miliţienii dezorientaţi.   — Nu mă împuşcaţi ca pe un câine, măi proştilor, murmură Preşedintele, brusc conştient că putea deveni victima unui accident de vânătoare aici, în buricul Capitalei.   Nicolae Ceauşescu puse palma stângă pe volan, obligându-şi şoferul să oprească limuzina în strunga dintre restaurantul Podgoria şi terasa Grădiniţa.   Apoi Preşedintele se răsuci către dreapta, deschise uşa din spate, cei doi labradori, cei doi urşi, de pe bancheta a doua, săriră ca două umbre, zdup, zdup, pe asfalt. În mai puţin de zece secunde încolţiră câinele anticomunist. Primul labrador îi sparse cu caninii vena jugulară. Celălalt începu să-i înfulece din măruntaie, după ce-şi trecu botul, ca printr-o pânză de păianjen, prin cearşaf.   — Corbu, şarona, na, na. Aici! Chemă cu voce şoptită bărbatul cel scund. Fiarele părăsiră carcasa însângerată a îndrăzneţului pe asfalt şi-şi ocupară locurile pe banchetă. Convoiul demară. În spate, mulţimea de pe ambele maluri ale bulevardului izbucni în aplauze sincere, neregizate.   — Tudore, i se adresă Ceauşescu ofiţerului-şofer, fac pariu că ăştia ar mai putea să-ţi conducă maşina, dar tu, să haleşti aşa iute un duşman al poporului, nici gând.   — Fac cum ordonaţi. Dacă ordonaţi, îl dezosez, dar nu mă compar eu cu ei, care sunt Preşedintele şi soţia sa ai câinilor de pe pământ.   Ceauşescu nu se putu hotărî, în primele 5 secunde, dacă gluma îi plăcea sau îl deranja, şi din această cauză, se mohorî.   A doua zi, şoferul-căpitan Tudor Stănciulescu se prezentă la noua unitate de Securitate la care fusese transferat, purtând cusută, pe partea stângă a craniului, o ureche de labrador.   Arvinte a plâns după câinele Hoţu. Deşi roşcat, fusese un câine ţigănesc, şi trăise viaţa sa de doi ani şi jumătate în Colentina, hălăduind pe străduţele din zona Irimicului-Maica Domnului, cele care strâng, ca într-un căuş de palmă, şcoala Generală numărul 27.   Pentru că Hoţu era hoţ, mirosise primejdia – nu voia să protesteze oficial împotriva lui Ceauşescu şi, mai ales, înţolit în cearşaf – se cărăbănise de-acasă. Două zile stătuse pitit în boscheţii Băii Publice de pe strada Reînvierii, rânjise el satisfăcut, dar tot degeaba.   Arvinte fusese şi mai hoţ. Îl scosese de ceafă pe Hoţu de acolo. Îl îmbătase cu pâine înmuiată în vin. Îl costumase în cearşaful scris de nepotul său Cosmos Niculescu. Şi, apoi, transportându-l camuflat într-un preş, în portbagajul unui bătrân Moskvici şi ajutat de Scoruş, Cosmos, Negrea şi Tutoaţă, Arvinte îşi slobozi câinele insubordonabil în bătaia vijeliilor morţii, exact la colţul trotuarului de peste drum la Galeria de Artă „Orizont”.   Nouăsprezece zile după ce furase Ceauşeştilor Arcul lor de Triumf, în sensul că, pe 1 martie, îi dăduse de unul singur foc, Iarba Fiarelor intrase în ascunziş, în ţigănie, în Colentina, într-o şandrama, lipită de un veceu din scânduri, săpat în curte, în care şi, mai ales pe lângă care, jumătate de stradă venea să-şi deşerte intestinele.   Mirosea aşa de rău, încât păsările din nucul din apropiere cădeau la pământ, fulgerate de duhoare.   Le culegeau ţigănuşii, le perpeleau şi-şi făceau friptură din ele.   Tocmai înţelepciunea aceea, ce tăia cheful oricărui miliţian sau securist să-şi vâre nasul pe acolo, îl protejase pe Iarba Fiarelor aproape trei săptămâni.   Pe 20 martie 1987 însă, la trei zile după eroismul neconsimţit al câinelui Hoţu, Securitatea dădu un avertisment.