Istoria României. Istorie universală. Religie cărți. Biografii oameni celebri

      S-a întâmplat în 8 ianuarie1642: A murit Galileo Galilei, matematician, astronom şi fizician renascentist italian; întemeietorul mecanicii clasice şi al metodei experimentale în ştiinţă; în 1609 a construit o lunetă cu care a descoperit munţii de pe Lună, natura stelară a Căii Lactee, patru sateliţi ai lui Jupiter, petele solare.Lucrările teoretice și experimentale ale lui Galileo în ceea ce privește mișcarea corpurilor, împreună cu lucrările în mare parte independente ale lui Kepler și René Descartes, au fost precursoarele mecanicii clasice dezoltate de Sir Isaac Newton. Galilei era convins că Pământul se mişcă, iar noi nu suntem conștienți de mișcarea sa din simplul motiv că ne mișcăm împreună cu el.       Nu a putut totuși explica ce forță ne ține fixați pe suprafața lui, o teorie care va fi dezvoltată și demonstrată mai târziu de acelaşi Isaac Newton prin celebra sa „lege a gravitației”.Galileo Galilei s-a născut la 15 februarie 1564, la Pisa (parte a Ducatului Florenței de atunci), fiind primul născut din cei şase copii ai lui Vincenzo Galilei, cântăreț la lăută și muzician și al Giuliei Ammannati.Încă din primii ani de viaţă, Galileo a moştenit din talentul tatălui său, devenind un bun muzician, însă părintele său avea să-i îndrepte atenţia către domeniul științelor, mai exact spre medicină.           Fiindcă familia sa i-a transmis o educaţie religioasă, de catolic convins, Galileo a fost tentat, la un moment dat, să devină preot, însă, în cele din urmă, a cedat insistenţelor tatălui său, de a se înscrie la cursurile de medicină de la Universitatea din Pisa.Totuşi, el a fost atras mai mult de matematică, a renunțat la medicină şi s-a dedicat studiului acestei științe.Încă de foarte tânăr, Galilei a inventat termoscopul, un precursor al termometrului din zilele noastre. Principiul care a stat la baza acestei invenţii se regăsea într-un tub de sticlă închis ermetic, care este umplut cu apă sau alt lichid, în care plutesc diferite buline de sticlă închise ermetic, buline umplute la rândul lor cu un mix de lichide de diferite culori, pentru efect estetic.          Fiecare bulină de sticlă avea ataşată o mică piesă de metal, cu un scop precis: să indice temperatura şi să reprezinte o contragreutate pentru bulinele de care sunt prinse.Era necesar ca greutatea bulinei + greutatea lichidului colorat din interior + greutatea etichetei de metal să fie calibrate cât mai fin posibil astfel încât să difere foarte puţin între ele şi nu foarte departe de densitatea lichidului în care plutesc        În perioada 1589 – 1592, Galileo Galilei a predat la catedra de matematici de la Universitatea din Pisa.În anul 1591, tatăl său a murit, iar Galileo l-a luat în grijă pe fratele său mai mic, Michelagnolo.În perioada 1592 – 1610, s-a mutat la Universitatea din Padova, unde va preda geometrie, mecanică și astronomie.Între anii 1595–1598, Galileo a proiectat și îmbunătățit o busolă geometrică și militară, pe care aveau să o folosească tunarii și geodezii, pe baza unor instrumente create anterior de Niccolò Tartaglia și Guidobaldo del Monte.          Deși era un romano-catolic credincios, Galileo a avut trei copii nelegitimi cu o oarecare doamnă, pe nume Marina Gamba – două fiice, Virginia (născută în anul 1600) și Livia (născută în anul 1601) și un fiu, Vincenzo, născut în 1606.Tocmai din cauza nașterii lor nelegitime, tatăl lor a considerat că cele două fete nu pot fi măritate şi singura cale de urmat era viața religioasă, astfel că ambele fiice au fost trimise la mănăstirea San Matteo din Arcetri, unde și-au petrecut restul zilelor.          Aceasta a fost perioada în care Galileo a făcut unele dintre cele mai importante descoperiri din istoria umanităţii, mai ales în astronomie, în cinematica mișcării, rezistența materialelor şi a îmbunătățirilor aduse telescopului.În 1608, apărea primul telescop practic – însă vândut ca jucărie – , inventat de Hans Lippershey în Olanda, însă autorul a publicat doar câteva descrieri nesigure ale realizării acestui obiect.În iulie 1609, Galileo a aflat despre invenția telescopului, a cumpărat o astfel de jucărie, şi-a dezvoltat unul propriu, care mărea până la 3x şi a început studiul obiectelor cereşti (în anii următori, Galileo avea să perfecţioneze telescopul, ajungând la mărirea imaginii până la 30x). Era pentru prima dată când un telescop cu refracție era utilizat ca instrument de observare a stelelor, planetelor și sateliților.            La 25 august 1609, el a prezentat primul său telescop în fața dogilor venețieni, făcând din invenţia sa şi o afacere profitabilă, mai ales pentru negustori, care le utilizau atât pe mare, cât și ca marfă revandabilă.Cu ajutorul telescopului său, Galilei a descoperit că Luna nu era plată și nici netedă, ci părea, mai degrabă, o sferă cu munți și cratere.Mai mult, omul de ştiinţă a observat că Venus are mai multe faze, la fel ca Luna, că Jupiter are proprii lui sateliți, care se învârt în jurul său, nu al Pământului, toate acestea aflându-se la baza principiului său care arăta că planeta noastră se rotește în jurul Soarelui – aşa – numita teorie heliocentrică – care nu făcea decât să contrazică teoria geocentrică – doctrina oficială a Bisericii, la acea vreme, care prelua ideile lui Ptolemeu şi Aristotel.            Mai mult, pe baza observaţiilor sale, Galilei a adus un argument în plus pentru rotaţia Pământului în jurul Soarelui: teoria mareelor, a fluxului şi refluxului – cauzate de împingerea apei mărilor înainte și înapoi pe măsură ce un punct al suprafeței Pământului accelerează sau frânează din cauza rotației Pământului în jurul axei și a revoluției în jurul Soarelui.Galilei dezvolta astfel una din teoriile lui Nicolaus Copernicus, în condiţiile în care el, ca om foarte credincios, considera că teoria heliocentrică nu este în contradicție cu Biblia, susținând că scriptura a fost scrisă dintr-o perspectivă pământeană și că știința pur și simplu oferă o perspectivă diferită, mai exactă.În martie 1610, el a publicat primele observații astronomice telescopice, într-un scurt tratat intitulat „Sidereus Nuncius” („Mesager înstelat”).             În anul 1611, Galileo Galilei a vizitat Roma pentru a-și prezenta telescopul influenților filosofi și matematicieni iezuiți de la Collegio Romano, și pentru a-i lăsa să vadă cu ochii lor realitatea celor patru sateliți ai lui Jupiter. Tot atunci, Galilei a devenit membru al Accademia dei Lincei.În anul 1612, opoziția față de teoria heliocentrică susținută de Galileo a crescut, pentru ca doi ani mai târziu, Părintele Tommaso Caccini să catalogheze drept periculoase şi eretice teoriile savantului despre mișcarea Pământului.În anul 1616, Cardinalul Roberto Bellarmino i-a înmânat personal lui Galileo un avertisment oficial, prin care îl încuraja să nu mai susțină sau să predea astronomia copernicană.În anii 1621 și 1622 Galileo a scris prima carte, „Il Saggiatore”, care a fost aprobată și publicată în 1623.             În 1630, i s-a ordonat să apară în fața Sfântului Oficiu din Roma, unde a fost judecat de un tribunal laic care l-a excomunicat și condamnat.În urma unui proces papal, în care a fost găsit vinovat de erezie, Galileo a fost pus sub arest la domiciliu și mișcările sale au fost restricționate de Papă. Mai mult, publicarea operelor sale, atât trecute cât și viitoare, a fost interzisă.A rămas, însă, celebră, legenda frazei rostite în șoaptă de Galileo Galilei la finalul procesului în care și-a renegat lucrarea: „e pur si muove’’ – „și totuși se mișcă”.            Astfel, după anul 1634, el a stat la casa sa de la țară din Arcetri, lângă Florența.În anul 1638, Galilei avea să orbească complet, iar bolile sale mai vechi, hernie și insomnie, au determinat autorităţile vremii să-i permită să se deplaseze la Florența pentru consultații medicale.La 8 ianuarie 1642, Galileo Galilei a trecut la Domnul, la vârsta de 77 de ani.Conducătorul marelui ducat al Toscanei de la acea vreme, Ferdinand al II-lea, ar fi dorit ca savantul să fie înmormâtat în corpul central al Bazilicii Sfintei Cruci din Florența, dar Papa Urban VIII s-a opus, fiindcă Galilei fusese condamnat de biserică pentru erezie.Astfel, marele om de ştiinţă a fost înmormântat în altă parte, abia în anul 1737, rămăşiţele sale pământeşti fiind mutate în basilica „Santa Croce” din Florența, unde, cu acel prilej, a fost inaugurat și un monument în onoarea sa. Galileo Galilei s-a aflat printre primii oameni din istorie care au abordat un mod critic de a gândi, un fel aparte de a înțelege și a pune în practică toate fenomenele naturii.           Galileo Galilei a devenit un simbol al dezvoltării științei, într-o perioadă istorică în care dogmele erau la ordinea zilei, un exponent excepţional al ştiinţei moderne născute cu patru secole în urmă. Surse: https://biblacad.ro/UPC-GalileoGalilei.html https://www.ro.biography.name/…/185-galileo-galilei-1564-16… https://www.biography.com/scholar/galileo https://www.rfi.ro/cultura-102529-pagina-de-istorie-galileo… https://www.britannica.com/biography/Galileo-Galilei https://www.historia.ro/…/viata-lui-galileo-galilei-savantu…

ŢIGANII   Originile, migraţia şi prezenţa lor în Europa     INTRODUCERE   Aceasta este povestea unui popor rătăcitor, care în Evul Mediu ajunge în Balcani şi apoi, treptat, se răspândeşte peste întregul continent european şi dincolo de acesta. Bătând la porţile Europei de Vest în straie de pelerini, ţiganii au stârnit o puternică curiozitate, după care au început să circule tot felul de teorii în legătură cu originea lor. Stabilirea prin deducţie lingvistică a locului de unde a început diaspora va fi posibilă mult mai târziu. În ciuda expunerii constante la multe influenţe şi presiuni, ţiganii au reuşit în decursul veacurilor să-şi păstreze o identitate distinctă şi să dea dovadă de o remarcabilă putere de adaptare şi de supravieţuire, într-adevăr, dacă luăm în considerare vicisitudinile de care s-au lovit – faptele relatate aici reprezentând o istorie a ceea ce alţii au întreprins pentru a le distruge individualitatea –, va trebui să conchidem că principala realizare a ţiganilor este chiar faptul că au reuşit să supravieţuiască ca atare. Întrucât s-ar putea ca afirmaţia conform căreia ţiganii sunt „un popor european” să nu fie un adevăr general acceptat, ar fi mai bine să începem prin a lua în discuţie motivele care au stat la baza includerii lor în colecţia „Popoarele Europei”{1}. Dacă un popor este reprezentat de un grup de bărbaţi, de femei şi de copii având o limbă şi o cultură comună şi aparţinând aceluiaşi tip rasial, grup ce poate fi cu uşurinţă deosebit de cel al vecinilor, atunci ţiganii au încetat de multă vreme să mai reprezinte aşa ceva. În decursul veacurilor s-a produs o uimitoare diversificare a lor. La fel s-a întâmplat şi cu sensurile date termenului de „ţigan” – o problemă de ordin semantic pe care nu ei au creat-o. Acest cuvânt este denumirea (sau mai degrabă una din cele multe) dată lor de către cei din afara etniei. În secolul XX confuzia în terminologie devine deosebit de acută. La un moment dat cuvântul „ţigan” dobândeşte o conotaţie eminamente rasială. Definiţia iniţială dată de The Oxford English Dictionary (ediţia a 2-a, 1989) este:   ţigan… Membru al unei rase nomade (ei înşişi numindu-se romi), de origine hindusă, care a apărut pentru prima data în Anglia în secolul al XVI-lea şi despre care s-a crezut că provine din Egipt, Aceştia au pielea de culoare roşcat-închis şi părul negru. Îşi câştigă existenţa din confecţionarea de coşuri, din geambaşie, din ghicit etc. şi de obicei trezesc suspiciune datorită vieţii nomade şi obiceiurilor lor. Limba lor (zisă romani) este un dialect hindus, foarte stâlcit, cu un număr mare de cuvinte provenind din diferite limbi europene.   Pe lângă acest sens, cuvântul a dobândit şi altul mai larg. Astăzi denumirea este adesea aplicată, fără deosebire, oricărei persoane itinerante, dar care nu este în mod vădit un vagabond. În schimb, alte descrieri, mai vagi poate ca sens (întrucât curând termenul „ţigan” dobândeşte un înţeles peiorativ), vor începe să se bucure de trecere atât în interiorul cât şi în afara comunităţii respective: cel mai des întâlnit este sensul de „călător” şi echivalentul său în alte limbi. Întreaga chestiune a fost exagerată de sensibilităţi actuale în ceea ce priveşte discriminarea pe motive rasiale, astfel că niciunul din termenii utilizaţi de cei din afara etniei nu reprezintă o descriere care să satisfacă şi să fie lipsită de ambiguitate. Pericolele sunt amplu ilustrate de evoluţia termenului „ţigan” din legislaţia engleză, începând cu sfârşitul anilor 1950. În cele două utilizări stabilite de lege în această perioadă, termenul de „ţigan” a fost golit, mai întâi accidental, iar apoi în mod deliberat, de orice sens rasial sau etnic. Legea Drumurilor din 1959, dată pentru consolidarea legislaţiei anterioare, omite vechea expresie, mult prea cuprinzătoare, „sau altă persoană ce călătoreşte”, atunci când se referă la persoanele care comit un delict, în momentul în care ridică sau instalează o tabără sau o tarabă pe un drum (ce include carosabilul, acostamentul şi parcările). Lista potenţialilor delincvenţi este astfel redusă la „boccegii, alţi negustori ambulanţi sau ţigani”. Nu avem nicio dovadă că, prin aducerea în prim-plan a cuvântului „ţigan”, legiuitorii au reflectat îndelung asupra implicaţiilor, ceea ce înseamnă că necesitatea interpretării lui nu mai putea fi deloc evitată. Dintr-o singură lovitură aceştia reuşiseră să creeze o problemă de semantică delicată care – lucru uşor previzibil{2} – trebuia să fie reglementată într-o instanţă. Când, în cele din urmă, chestiunea este prezentată în 1967 în faţa înaltei Curţi de Justiţie, judecătorii ajung la concluzia că, în context, termenului nu i se poate acorda sensul de bază menţionat de dicţionar, respectiv „membru al rasei romilor”. Nu puteau concepe că parlamentul ar fi putut intenţiona să condamne pe cineva, având ca motiv simpla apartenenţă la o rasă. Din acest motiv dispun ca termenului de „ţigan” să i se confere sensul de „persoană care duce o existenţă nomadă, fără un serviciu şi un domiciliu stabil”. Cineva, au susţinut judecătorii, „ar putea fi ţigan într-o zi şi într-alta nu”.{3} Acest concept se reînnoieşte în anul următor, când este adoptată Legea Amplasări: Caselor Mobile din 1968, pentru reglementarea clauzei referitoare la „organizarea taberelor de ţigani”. Legea respectivă îi defineşte pe ţigani ca „persoane cu un mod de viaţă nomad, indiferent de rasă sau origine,” altele decât proprietarii de circuri ambulante sau persoanele angajate în acestea. Astfel, etichetarea cuiva drept „ţigan” avea să depindă în mod expres de felul de viaţă şi nu de originile culturale sau etnice. Această definiţie este astăzi singura păstrată în jurisprudenţa britanică, întrucât exprimarea „sau ţigani” a fost în cele din urmă eliminată din legislaţia referitoare la drumuri, ca fiind discriminatorie. Sensul etnic este totuşi reafirmat într-un alt context juridic, în care precedentele create în legătură cu drumurile şi locurile de oprire a caravanelor nu sunt neapărat relevante. Acest lucru a avut loc datorită unei hotărâri judecătoreşti, decurgând din Legea Raporturilor Interrasiale din 1976 prin care, în Marea Britanie, se acorda protecţie împotriva discriminării pe motive rasiale, aceasta însemnând: „culoare a pielii, rasă, naţionalitate sau origine etnică sau naţională”. Numărul controverselor i chestiunea dacă ţiganii sunt sau nu protejaţi de legislaţia referitoare la relaţiile dintre rase va creşte neîntrerupt în decursul anilor, începând chiar cu prima lege din 1965, şi se va cheltui mult efort şi multă energie cu afişele „Interzis ţiganilor” puse de către unii cârciumari. Sub incidenţa primei legi, afişele nu erau ilegale dar vor deveni ulterior. Unii dintre cârciumari, totuşi, pentru mai multă siguranţă, recurg la afişe „Interzis nomazilor”, un termen care va genera litigii şi mai încurcate. Astfel că, atunci când Comisia pentru egalitate rasială va contesta asemenea afişe, precum cel din localul Pisica şi oaia din estul Londrei, implicaţiile vor reţine mai întâi atenţia Judecătoriei de Ocol din Westminster în 1987, iar apoi, în 1988, a Curţii de Apel. Problema în litigiu era întrebarea dacă interzicerea accesului la bunuri sau servicii reprezintă sau nu discriminare „pe motive rasiale”. Judecătorul de Ocol a refuzat însă să accepte argumentul Comisiei pentru egalitate rasială, conform căreia termenul de „nomad” este sinonim şi interschimbabil cu cel de „ţigan” şi că ţiganii reprezintă un grup etnic. Concluzia la care a ajuns este că anunţurile de tipul celui din localul Pisica şi oaia nu contravin legii şi ca urmare respinge acţiunea. Curtea de Apel{4} menţine hotărârea, în sensul că cei trei judecători sunt de acord că termenul „nomad” nu este sinonim cu cel de „ţigan” şi că acea categorie de persoane exclusă de afiş nu se limitează la ţigani: ca atare nu s-a efectuat în mod direct o discriminare Judecătorii confirmă totuşi că ţiganii reprezintă, în sensul legii, un grup rasial. Astfel că un afiş cu textul „Interzis ţiganilor” este considerat ilegal; în plus, un altul cu textul „Interzis nomazilor” va constitui în mod indirect o discriminare în detrimentul ţiganilor, prin impunerea unei condiţii (de a nu fi nomazi) care îi va afecta pe aceştia mai mult decât pe membrii altor grupuri rasiale. Sunt necesare scuze pentru faptul că ne-am lansat aici în atari subtilităţi de ordin juridic, dar acestea se datorează descoperirii faptului că problema identităţii ţiganilor însoţeşte trecerea lor prin Europa, chiar din momentul sosirii lor aici. Pe de altă parte, aceste dezbateri juridice din tribunalele engleze servesc foarte bine la ilustrarea unei importante dileme ce se încăpăţânează să rămână prezentă în orice discuţie referitoare la ţigani. Este oare modul de viaţă factorul determinant în definirea lor? Acesta ar putea reprezenta o identificare suficientă în cazuri precum cele mai sus menţionate, dar e departe de a constitui un răspuns complet, căci unde oare vor fi cuprinşi acei ţigani numeroşi, care se mai simt încă ţigani, deşi au adoptat un mod de viaţă sedentar şi au încetat să mai „călătorească”. Pe de altă parte, a acorda importanţă esenţială criteriilor de ordin biologic sau genealogic poate conduce uşor la delimitări absurde: populaţiile ţigăneşti, la fel ca şi altele, dovedesc un amestec de rase ancestrale. Un sumar calcul matematic ne va arăta că, dacă de la sosirea ţiganilor în Europa, la fiecare o sută de căsătorii ar fi existat în medie patru căsătorii încheiate în afara etniei, pentru populaţia ţigănească actuală din Europa acest lucru ar fi condus la o descendenţa neţigănească de circa 70%. Dacă am lua doar trei căsătorii la fiecare sută şi tot am ajunge la un procentaj de 60%. (în timpul celui de al Treilea Reich, dificultăţile de ordin conceptual şi practic în modul de abordare a problemei rasiale au fost rezolvate prin crearea unui vast aparat de stat pentru studierea genealogiei ţiganilor şi prin elaborarea de norme pentru stabilirea gradului de ascendenţă ţigănească suficientă pentru ca cineva să fie clasificat ca atare, iar apoi trimis spre lagărele morţii.) În cele din urmă se ajunge tot la criteriile „etnice”, în sensul în care Curtea de Apel din Anglia utiliza termenul în iulie 1988, şi ne va fi de ajutor dacă stăruim ceva mai mult asupra raţionamentului foarte pertinent din hotărârea respectivă. S-a constatat că „sunt foarte mulţi oameni care călătoresc prin ţară în locuinţe mobile, furgonete, autobuze transformate, rulote, furgoane şi alte vehicule cu motor, ducând un mod de viaţă nomad… În mod vag pot fi numiţi «ţigani», dar ca grup nu prezintă trăsăturile vreunui grup rasial menţionat în Legea Raporturilor Interrasiale”. O hotărâre dată anterior de către Camera Lorzilor{5} stabilea că termenul „etnic”, din sus-menţionata lege, nu era utilizat într-un sens strict biologic sau rasial, stabilind în acelaşi timp două trăsături esenţiale ale unui grup etnic în cadrul contextului respectiv: prima se referea „la îndelungata istorie comună, de care grupul este conştient că îl distinge de un alt grup, şi a cărei amintire este păstrată vie”; a doua trăsătură era reprezentată de „o tradiţie culturală proprie, incluzând obiceiurile de familie şi cele sociale cât şi moravurile, adesea, dar nu în mod obligatoriu, asociate cu respectarea tradiţiei religioase”. Fără a fi totuşi esenţiale, alte caracteristici ce ar putea duce la diferenţierea unui grup etnic de un altul sunt: originea geografică comună sau descendenţa dintr-un număr de strămoşi comuni, o limbă comună specifică grupului, o religie comună dar diferită de cea a grupurilor apropiate sau a marii comunităţi şi, în cele din urmă, faptul de a reprezenta o minoritate sau un grup oprimat în cadrul unei comunităţi mai largi. Prin aplicarea acestor criterii la ţigani, situaţia din Anglia, care în iulie 1988 a provocat mari greutăţi unuia dintre cei trei judecători ai Curţii de Apel, a îmbrăcat următorul aspect:   Ţiganii preferă sa fie numiţi „nomazi” întrucât consideră că termenul acesta este mai puţin înjositor. Pentru publicul larg, aceasta ar putea sugera dorinţa lor de a-şi pierde identitatea distinctă. Mai mult de jumătate dintre ei locuiesc acum în case, ca majoritatea celorlalţi oameni. Oare şi-au pierdut acum ţiganii identitatea lor distinctă, de grup, încât, în sensul prevederilor legii, nu mai reprezintă o comunitate ce poate fi recunoscută datorită originilor sale etnice?   Judecătorul a răspuns la această întrebare acceptând faptul că, dacă unii ţigani nu se mai pot deosebi de restul populaţiei, acest lucru nu este suficient pentru a se stabili pierderea, în ochii grupului şi a celor din afara lui, a unei identităţi sociale determinate istoric. „În ciuda prezenţei lor îndelungate în Anglia, ţiganii nu s-au contopit pe deplin cu restul populaţiei, aşa cum au făcut-o saxonii şi danezii, pierzându-şi în totalitate identitatea lor distinctă. Ei, sau cel puţin o mare parte a lor, au păstrat o individualitate şi o conştiinţă de sine proprie, aceea de a fi încă ţigani.” Fără îndoială că acest argument va mai continua să producă agitaţie. În Marea Britanie problemele legate de definiţie sunt, de fapt, deosebit de acute, datorita elementului neţigănesc, foarte însemnat, din descendenţa romilor de aici, precum şi datorită istoriei îndelungate a altor grupări de nomazi, prezente aici cu mult înainte de sosirea ţiganilor şi cu care acestea s-au suprapus în multe aspecte ale vieţii sociale şi ale mijloacelor de subzistenţă. Natura literalmente insulară a societăţii britanice în totalitatea ei a condus în rândul populaţiei nomade la o estompare a deosebirilor etnice, mai ales întrucât valurile recente de ţigani „străini” veniţi din alte părţi au fost mult mai reduse numeric decât într-o serie de alte ţări. În plus, ma există şi o dimensiune ideologică care tinde sa provoace confuzie în această chestiune: ca reacţie împotriva preocupărilor despre „puritatea sângelui”, greşit orientate în trecut, încercarea de a identifica sau de a vorbi despre diferite categorii în cadrul comunităţii de nomazi a devenit în Marea Britanie un subiect de discuţie nu foarte onorabil şi de un gust îndoielnic. La mulţi specialişti în antropologie socială se poate într-adevăr detecta o mare doză de suspiciune în legătură cu orice fel de subliniere a originii indiene a ţiganilor, aceştia din urmă putând fi cu uşurinţă acuzaţi de exotism, romantism sau escapism. La ce orientare ne putem aştepta din partea ţiganilor înşişi, autodefinirea fiind un mecanism important în stabilirea identităţii etnice? Cine va fi considerat „noi” şi cine „ei”? În ochi; lor, separarea fundamentală se face între ei şi gadźo (plural gadźé){6}, care este numele cel mai răspândit în dialectele limbii romani, dat celor din afara etniei. (în Spania, termenul utilizat de ţigani este payo. Nomazii scoţieni, de regulă, utilizează termenul flattie, în timp ce în Irlanda acesta este buffer, niciunul dintre termeni nefiind de origine ţigănească.) Totuşi nu există niciun cuvânt romani corespondent pentru termenul „ţigan”. Un ţigan englez îşi poate spune romanichal (ţigan), cuvânt utilizat de asemeni în SUA, Canada şi Australia, de către ţigani ce se trag din imigranţi ţigani de origine engleză. În Europa, ţiganii stabiliţi din vechime poartă o mare varietate de nume precum: calé (negri) în Spania şi în sudul Franţei, kaale în Finlanda, sinti în Germania şi manouches în Franţa. În multe ţari există numeroşi reprezentanţi ai unui val mai recent de ţigani migratori plecaţi, cu peste un veac în urmă, din estul Europei, care îşi spun romi şi a căror limbă a fost puternic influenţată de şederea îndelungată a strămoşilor lor în teritoriile de limbă română, de unde şi denumirea de romi valahi. (Cuvântul rom nu are nicio legătură cu România, ci se traduce ad litteram cu „om” sau „bărbat”.) Aceşti romi valahi se împart şi ei în mai multe triburi: căldărari, geambaşi, ciurari etc. Ajunşi aici, simpla dihotomie „noi” şi „ei” îşi pierde valabilitatea. Fiecare grupare de ţigani tinde să se considere ca fiind cea autentică. Este suficient de clar unde se situează fiecare dintre aceste grupări în raport cu gadźé. Mai sunt însă şi ceilalţi, adesea în aceeaşi ţară, situându-se la limita dintre ei şi gadźé. Ţiganii recunosc că aceştia nu fac parte dintre gadźé, având trăsături comune cu ei înşişi, dar îşi dau totuşi seama că nici nu sunt la fel ca ei. Pentru ţigani deosebirile sunt importante în chestiunile legate de relaţiile sociale, de căsătorie, precum şi altele, şi totuşi clasificările sunt rareori clare şi necontradictorii. Atitudinile reciproce ale grupărilor de ţigani reprezintă un factor auxiliar în nesfârşitele polemici dintre cei din afara etniei în legătură cu cine să fie sau să nu fie desemnat „ţigan veritabil”; pe de altă parte, ele fac ca discuţiile pe criterii geografice, „ţiganii francezi” de exemplu, să fie inutile, generalizarea în privinţa ţiganilor fiind astfel cât se poate de dificilă şi înşelătoare. O ultimă precizare în legătură cu conştiinţa de a face parte dintr-o entitate mai largă. Începând cu anii 1960, acţiunile de autoapărare ale organizaţiilor naţionale ale ţiganilor, acţiunile în vederea recunoaşterii acestora cât şi cele de luptă împotriva politicilor de respingere şi asimilare a lor, au condus la legături internaţionale contrare caracterului fragmentat al societăţii ţigăneşti, care pune un accent special pe deosebire şi distincţie. Aceasta reprezintă începutul unei noi conştiinţe în ceea ce priveşte legăturile istorice şi culturale dintre ţigani. Poate că termenul englezesc de „popor” („un grup de persoane ce constituie o comunitate, trib, rasă sau naţiune” – Oxford English Dictionary), indefinit şi ambiguu, acoperă cu greutate acest bogat mozaic de fragmente etnice care alcătuiesc în zilele noastre populaţiile numite „ţigani” de către cei din afara etniei. Să ne întoarcem totuşi la întrebarea iniţială, şi anume în ce măsură sunt ei „un popor al Europei”? Există mulţi ţigani în afara Europei, unii descinzând din strămoşi care n-au migrat niciodată dincolo de hotarele Asiei, iar alţii, mai mulţi la număr, care au emigrat ei înşişi din Europa sau se trag din ţigani care au emigrat la rândul lor. Pentru toţi aceştia, cu excepţia prime categorii, îndelungata asociere şi combinare cu alte popoare din Europa a marcat adânc şi pentru totdeauna limba, obârşia, cultura şi societatea lor. După atâtea secole, sunt pe deplin îndreptăţiţi să pretindă a fi consideraţi „din Europa”. Ţiganii sunt într-adevăr printre puţinii paneuropeni de pe continent. A venit momentul să trecem acum la examinarea originii lor. Procedând astfel, se pune întrebarea dacă vom găsi poate mai multă unitate rasială, etnică, lingvistică printre strămoşii ţiganilor, decât reiese din diversitatea descendenţilor lor din secolul XX.    

Charles Diehl     Theodora împărăteasa Bizanțului     Partea întâi   Theodora dansatoarea     Începuturile   În cei dintâi ani ai secolului VI, Theodora, dansatoare şi actriţă de pantomimă, devenise extrem de cunoscută în Constantinopol din cauza purtării sale scandaloase. Unde se născuse? nu se ştia. Dintre cronicarii care au scris despre ea, mai târziu, unii au susţinut că s-ar fi tras din Cipru, insula sângelui fierbinte, a pasiunii, patronată de zeiţa Afrodita; alţii, mai demni de crezare, afirmau că patria ei a fost Siria. Dacă originile-i sunt incerte, se ştie, în schimb, cu certitudine că a fost adusă în Bizanţ de ai săi, încă din fragedă pruncie, în acea capitală zgomotoasă şi coruptă a imperiului, unde a crescut şi s-a format. Printr-un fenomen de atavism deosebit de pregnant, întreaga viaţă a păstrat amprenta specifică ţării sale de origine, pe care a iubit-o: în timp ce Iustinian, născut în munţii sălbatici ai Macedoniei de Nord, s-a arătat profund ataşat spiritului roman, Theodora a rămas, întotdeauna, o adevărată orientală, adânc marcată de ideile, superstiţiile şi prejudecăţile neamului său.   Din ce familie provenea, iarăşi nu se ştie prea bine. Legenda, printr-un fel de respect al rangului imperial la care s-a înălţat ulterior, i-a născocit o genealogie ilustră sau măcar ceva mai prezentabilă, atribuindu-i ca tată un senator serios si credincios, în realitate, se pare că familia în care a apărut pe lume era foarte umilă. Tatăl său, dacă e să credem Istoria secretă , a fost un om sărac, numit Acacias, paznic al urşilor din Circ, iar mama, o femeie nu prea serioasă, aşa cum erau destule în lumea pestriţă a culiselor Circului bizantin. Din acest cuplu s-au născut trei fete: Comito, Theodora şi Anastasia; cea de-a doua a venit pe lume pe la anul 500.   Cei mai vârstnici dintre oamenii ce-şi făceau veacul prin Hipodrom îşi mai aminteau, la vremea apogeului ei ca împărăteasă, împrejurările în care, pentru prima oară, Theodora îşi făcuse intrarea în public. Acacias murise, lăsându-le într-o neagră sărăcie pe văduvă şi pe cele trei fete, din care cea mai mare nu împlinise nici şapte ani. Pentru a păstra beneficiile de pe urma soţului decedat, singurul ce aducea bani în casă, mama nu a găsit altă soluţie decât să se încurce cu un bărbat care, obţinând postul de paznic de urşi, se angaja să ia în grijă, totodată, şi familia predecesorului. Dar, pentru reuşita acestei combinaţii, era necesară şi aprobarea lui Aterios, administratorul Hipodromului, care făcea parte din partidul Verzilor; Aterios, însă, deja încasase nişte bani ca să favorizeze alt candidat.   Pentru a trece de acest obstacol, mama Theodorei s-a gândit să ceară ajutor publicului şi, într-o zi, când mulţimea era adunată în marele amfiteatru, a apărut în arenă, împreună cu cele trei fiice ale ei — purtând coroniţe de flori, fetiţele îşi întindeau mânuţele spre spectatori, în semn de rugăciune. Verzii au izbucnit în râs văzându-le; din fericire, celălalt partid din Circ, al Albaştrilor, gata oricând să le facă în ciudă adversarilor lor, s-au grăbit să le aprobe cererea, pe care ceilalţi o respingeau, şi să dea susţinătorului familiei lui Acacias un post asemănător cu cel pe care-l solicita.   Acesta a fost primul contact al Theodorei cu poporul pe care, ceva mai târziu, îl va distra si, mai apoi, îl va conduce; niciodată n-a uitat, însă, acele momente şi împărăteasa îi va obliga pe Verzi să ispăşească amarnic indiferenţa dureroasă cu care respinseseră rugăminţile copilei înfometate de atunci.   Theodora a crescut, împreună cu surorile ei, sub supravegherea unei mame fără scrupule, în mediul dubios din jurul Hipodromului şi, astfel, a fost pregătită, în mod firesc, pentru destinul ei viitor. Văduva lui Acacias, femeie practică, ştiindu-şi fetele frumoase, le-a îndrumat  spre teatru. Comito a îmbrăţişat cea dintâi această meserie, în care a reuşit de minune; i-a urmat Theodora. La început, îşi însoţea sora pe scenă interpretând, alături de ea, roluri de cameristă; jucau împreună, cu destul succes şi scoţând bani frumuşei, mai ales la întrunirile mondene, unde, curând, actriţa Theodora a fost remarcată şi apreciată.   Introdusă, aşadar, de foarte tânără într-o societate de cheflii dintre cei mai vicioşi, a fost nevoită să se supună, în promiscuitatea anticamerelor, multor gesturi imorale si intimităţi fără rezerve. Ajunsă la vârsta când putea să urce singură pe scenă, avea pâinea asigurată.   Era foarte frumoasă. Cei care au scris despre ea exagerat de elogios au afirmat că avea înfăţişarea şi nobleţea majestuoasă a unei regine, atât de armonioasă încât nici cuvintele şi nici operele de artă n-ar fi putut s-o redea în întregime. Dar şi cei care au calomniat-o au recunoscut că avea, aşa micuţă cum era, o graţie neasemuită şi că faţa ei încântătoare, cu tenul mat, puţin cam palid, era luminată de ochi mari, expresivi şi strălucitori.       Din această frumuseţe, care a fermecat atâţia bărbaţi, s-a redat prea puţin în portretul oficial ce se poate vedea în vestitul basorelief de la Sân Vitale, în Ravenna. Sub lunga mantie imperială, trupul ei este cu totul ascuns; pare mai rigidă şi mai înaltă; sub prodigioasa diademă care-i acoperă fruntea şi sub peruca imensă care abia de lasă să i se vadă părul negru, faţa mică, delicată, cu ovalul putin slăbit, nasul mare, drept şi subţire, Theodora apare gravă, solemnă, aproape melancolică; ceva a mai rămas, totuşi, viu în această efigie, altfel, inertă: de sub linia întunecată a sprâncenelor împreunate răsar ochii, negri şi frumoşi, pe care-i lăuda Procopios, ochi ce-i luminează încă, în întregime, faţa. Dacă am vrea să ne facem astăzi o idee despre frumuseţea ei celebră, ar trebui s-o căutăm într-altă parte, la acele portrete în care modernii, un Clairin sau un Benjamin Constant, mai ales, au încercat să facă să retrăiască imaginea Theodorei şi, inspirându-se din mozaicul de la Ravenna, iau adăugat, din fericire, figurii reci şi încremenite de acolo, câte ceva din farmecul pierdut.   Dar Theodora poseda şi alte calităţi pe lângă frumuseţe. Inteligentă și spirituală, se dovedea a fi o companie agreabilă; avea verva unei cabotine, pe care o folosea cu plăcere şi pe scenă, eclipsându-le pe celelalte actriţe care jucau cu ea, un fel de a fi plăcut şi nostim, prin care şi-i apropia pe cei mai nestatornici din adoratori. Nu era întotdeauna binevoitoare; pentru a-i face pe oameni să râdă, ironia ei devenea, adeseori, muşcătoare; în schimb, când dorea să se facă plăcută, folosea o irezistibilă putere de seducţie, îndrăzneaţă, provocatoare, nu aştepta ca omagiile să vină singure la ea, ci se străduia să le stârnească, încurajându-le cu o impertinenţă plină de voie bună; lipsită de simţul moralei  de altfel, de unde să-l fi căpătat?  avea un preţios şi neobosit temperament de amantă desăvârşită; din acest motiv, a reuşit cu uşurinţă să se facă remarcată şi dincolo de uşile teatrului.   Cât despre cariera sa de actriţă, suntem încredinţaţi că a fost încununată de succes, graţie talentului său multiplu  şi firii exuberante; a jucat în diverse piese, dar nu i-a plăcut, ca multor altora, să cânte la flaut, din gură sau să danseze; o încânta mai degrabă să apară în scene istorice sau mitologice cu figuranţi, fiindcă putea să-şi arate, fără voaluri, frumuseţea trupească de care era mândră, şi în pantomime, pentru că acolo veselia şi verva ei comică puteau să se manifeste liber. Spectatorii din Constantinopol, se spune, destul de obişnuiţi cu aceste reprezentaţii, au apreciat, totuşi, îndrăzneala Theodorei pe scenă, ca şi ingeniozitatea efectelor teatrale, destul de lipsite de pudoare, prin care le atrăgea atenţia: publicul aplauda frenetic când apărea, pe jumătate dezbrăcată, oferindu-şi nurii privirilor avide ale obişnuiţilor localului.   Era mult apreciată şi graţia pe care şi-o păstra nealterată, ca şi pofta de joc nestăpânită cu care evolua în aceste pantomime ordinare; scenariile erau de un gust îndoielnic, majoritatea axate pe grindina de lovituri abătute asupra personajelor nătângi, ei bine, Theodora ştia să primească palme şi să stârnească râsul. Dar, mai ales în intimitate, succesele ei erau miraculoase. Reluând expresia pitorească a severului istoric Gibbon, complezenţa ei era universală; a devenit repede vestită în Bizanţ datorită nebuniilor din timpul meselor târzii, a neruşinării limbajului şi a puzderiei de iubiţi. Părea mereu dornică să-i fie admirată în primul rând frumuseţea, nepăsându-i de pudoare.   Uneori, abia coborâtă de pe scenă, repeta în culise, într-o costumaţie foarte sumară, un fel de „dansuri din buric" în faţa actorilor şi a prietenilor ei, încântaţi, şi era tare mândră de îndemânarea cu care le  executa. Alteori, în momentele de relaxare de la sfârşitul banchetelor, se dezlănţuia în expresii imposibil de redat şi în gesturi şi mai deocheate; ar trebui să-l citim pe grecul Procopios pentru a vedea pasiunea mereu reînnoită şi iscusinţa neobişnuită pe care le manifesta în a-şi satisface poftele  binevoitoare cu primul venit, stăpân sau servitor, nu se da în lături să apeleze la bucătărie când era sătulă de salon. Avea, afirma despre ea un istoric bizantin, o minte fertilă şi pricepută în a născoci lucruri noi: anecdotele din Istoria secretă, dacă le-am putea relata în amănunt, ar dovedi că reputaţia ei era cu totul justificată. Este suficient să spunem, dacă am lua de bune aceste bârfe, că Messalina se pare c-a fost, pe lângă Theodora, o persoană prea puţin nesăţioasă şi cu moravuri aproape decente; şi să mai adăugăm că, prin acest comportament, Theodora zice-se că s-a trezit, curând, atât de compromisă, încât oamenii cumsecade, dacă o întâlneau pe stradă, se dădeau deoparte, de teamă să nu se murdărească atingându-se de o femeie atât de desfrânată ca ea, ba numai faptul că o întâlneau era considerat semn rău. Nu ştim dacă Theodorei îi păsa de opinia publică, dar aventurile ei i-au provocat unele neplăceri, pe care le-a resimţit. Cu toată atenţia specială acordată pentru evitarea unei sarcini, la un moment dat a rămas grea şi toate încercările ei de a scăpa de progenitură au eşuat.   A născut un băiat, botezat Ioan; dar pe acest copil din flori, niciodată dorit, fiindcă-i încurca viaţa, l-a tratat cu multă indiferenţă, plângându-se mereu de piedicile pe care i le punea în carieră; tocmai din această cauză, tatăl  copilului a considerat necesar şi mai prudent să ceară să i-1 încredinţeze lui şi, cum, la puţină vreme după aceea a fost obligat să plece în Arabia, fiind numit acolo ca funcţionar sau pentru alte motive, a preferat să ia copilul cu el decât să-1 lase în grija Theodorei. Bastardul va reapărea, mai târziu, şi-i va crea unele necazuri împărătesei; dar, pentru moment, curtezana a fost încântată că scăpa de el. Theodora a avut şi o fiică, de care se pare că s-a ocupat cu mai multă atenţie.   În anul 517, când încă nu împlinise optsprezece ani, datorită frumuseţii sale, a talentului şi-a atracţiei pentru plăceri, devenise una din stelele lumii bogate în distracţii a Bizanţului.    

 toate astea si multe alte grozavii se petrec in plin avant al crestinismului si in capitala ortodoxiei, atunci cand fanaticii daramau templele celorlati zei si le alungau preotii, apoi construiau biserici crestine pe locurile lor si chiar din pietrele lor...iata ca crestinismul nu a schimbat absolut nimic in lume, doar numele zeilor s-au redus la unu

Mă gândeam acum, după ce am citit ce ai zis, ca dărâmau templele păgâne și construiau biserici creștine. Tu știi ca Agia Sofia construită de Iustinian, a rămas pe loc și a fost transformată în moschee.... Vezi diferența? Unde mai pui că și acum există picturile creștine. Și când a ars, si când a căzut domul (dintr-o eroare de calcul a lui Anthenios și Isidor, cei doi arhitecți ai lui Iustinian), reconstrucțiile au păstrat amprenta creștină. Sfânta Sofia m-a fascinat totdeauna și o punem la plan pentru o vizită.....