Curente şi doctrine pedagogice – cursuri

Curs I Pentru cei mai mulți dintre istoricii culturii, Grecia este modelul civilizației europene, leagănul culturii în formele în care aceasta s-a dezvoltat în spațiul continentului căruia i-a dat numele și ia oferit o variantă mitologică/ficțională de origine, prin legenda privind răpirea de către Zeus, transformat în taur, a unei frumoase prințese nord africane, pe care a sedus-o și după numele căreia a fost numit pământul unde a petrecut povestea de dragoste cu ea. Acest model de relație cu realitatea, cu lumea va structura întreaga paradigmă greacă a educației și a organizării societății și culturii sale. Este un prim exemplu de operaționalizare coherentă a unui sistem de ficțiuni capabil să asigure o reprezentare completă de/spre lume și să ofere o bază ideatică pentru o viețuire la nivel individual, colectiv și universal. Ceea ce conferă perenitate acestei paradigme culturale grecești este faptul că, pentru prima dată în istoria cunoscută nouă, ea oferea o deschidere către universalitate, o abordare privind întreaga lume, universul, cosmosul, spre deosebire de culturile care o precedaseră și care se ocupaseră doar de orizontul spațial și temporal în care funcționau ele, la nivelul comunităților tribale. Ne referim la zona ce va fi cunoscută ulterior sub denumirea de Europa, nu la alte civilizații, ce au fost anterioare celei grecești și care aveau concepții rafinate și subtile despre viață, univers, eternitate, dar nu fac parte din arealul european, ci din alte zone de cultură, despre care vom trata în altă expunere. Una din originile preocupării pentru educație în lumea greacă este această concepție privind necesitatea unui anume parcurs în viață și în eternitate al individului și al unor grupuri (familii, clanuri, dinastii etc.). Toate demersurile legate de educație se întemeiează pe concepțiile despre lume potrivit cărora aceasta este de origine divină, există modele supreme – care sunt zeii, și modele intermediare – semizeii, personaje de origine duală, având un părinte divin, zeu, și unul uman. Alături de aceștia există eroii, personaje umane care au o conduită exemplară, un parcurs de viață ce constituie un model, inspirat din tiparele oferite de primele două categorii. Primele forme de organizare a acestor concepții se regăsesc în epos-ul homeric, în cele două texte de dimensiuni uriașe, Illiada și Odiseea, a căror geneză a durat câteva secole și a căror formă oficială a fost stabilizată, într-o primă versiune, undeva în secolul V al î.e.n., la curtea dinastiei Pisistrate, fiind atribuite unui personaj legendar, Homer – un ostatec orb, a cărui origine o disputau douăsprezece cetăți (a se vedea traducerile în limba română ale Illiada și Odiseea, începând cu George Murnu). Potrivit viziunii homerice despre viață, individul trebuie să urmărească permanent să se dezvolte în arta luptei și în aceea a elocinței, să urmeze modelele care sunt zeii, semizeii și eroii și să tindă a deveni un erou, dacă nu este născut din zei ori semizei. Idealul educațional al epocii homerice se desfășura între reperele reprezentate de tipul de războinic Achille și tipul de conducător Ulysse, iar întâlnirea acestora în aceeași persoană era considerată puțin probabilă, motiv pentru care au fost teoretizați ca personaje distincte. Viața individului epocii homerice trebuia să fie subordonată idealului dobândirii abilităților războinice de tip Achille și celor de elocință și adaptabilitate pragmatică de tip Ulysse. Termenul grecesc pentru acest tip de competență era arete, ce desemna o competență nativă și dobândită în acord cu idealurile societății elenice, preocupată de război și glorie, dar și de o morală echilibrată în contextul viziunii sale despre lume. Acestea se realizau, inițial, în special prin educația în cadrul familiei și în contextul unor mici grupe de elevi, ce urmau un șef tribal local. Un moment de revoluție în istoria culturii (implicit a pedagogiei) a fost reprezentat de apariția unei preocupări la nivelul comunității pentru instruirea sistematică a copiilor în spiritul unor valori, care erau valorile identitare ale comunității respective. Trebuie menționat că pentru întreaga perioadă a antichității grecești, om și, implicit, subiect al educației, însemna persoană de gen masculin, grec, sănătos fizic și psihic, liber (nu sclav). Educația a fost orientată către formarea unei societăți andro-centrice, unei culturi bazate pe idei și ideologeme în centrul cărora se afla imaginea masculinității ca etalon al umanității, reper al normalității, ca regulă, secondată de aceea ca feminității ca excepție, ca aspect secundar, adiacent al umanității. Acest model s-a perpetuat până în contemporaneitate, a fost preluat de toate sistemele de gândire ulterioare din spațiul european și susținut cu diverse argumente, fiind suspus unui demers deconstructiv abia în secolul XX. Această diferență de gen în educație este unul din sibiectele pe care le vom urmări de-a lungul întregii istorii a pedagogiei europene, pentru că este o caracteristică de maximă importanță a acestui sistem padagogic. Principalele repere ale tipurilor de abordări educative sunt cele reprezentate de evoluția societății grecești la nivel istoric. Aveam de-a face cu educația în polis-urile emblematice – Sparta și Athena și cu influențele unor personalități de anvergură pan-elenă, creatoare ale unor școli ce vor influența concepțiile despre cunoaștere în următoarele secole, până azi. Sparta a dezvoltat un sistem de educație orientat către integrarea până la depersonalizare a individului în aparatul de stat, subordonarea oricărui impuls individual intereselor superioare ale comunității, pregătirea pentru luptă ca activitate supremă pentru bărbați și pentru procreare ca activitate optimă rezervată femeilor. Athena a permis dezvoltarea unor concepții individualiste, ce au stat la baza formării unor variante de abordare educativă cu deschidere către o viață personală independentă în cadrul comunității, o libertate individuală ce va servi ca model pentru idealurile civice ale Europei în toată istoria sa, până azi. Personalități atheniene precum Socrate și Platon vor oferi modele de abordare a necesităților educative, mergând până la a pune libertatea de gândire mai presus de propria viață, ca în cazul lui Socrate ce a fixat în eternitate modelul disidentului, ca educator al comunității și ca garant al libertăților individuale și cetățenești pe care trebuie spă fie pregătit să le apere cu sacrificiul propriei vieți. Desigur, acestea sunt modele ale unei societăți care valoriza abordările exclusiviste, refuzând deschiderea către pluralitate ce caracterizează modelele democratice actuale. Moștenirea cea mai de preț a Greciei este educația pentru democrație și libertate, deși trebuie amintit permanent că democrația și libertatea Greciei clasice nu se refereau la non-greci (barbari, meteci etc.), nici la sclavi și nici măcar la femeile ori invalizii din societatea greacă. Era o democrație selectivă, dar prima care a oferit o variantă viabilă de dezvoltare a unui sistem educațional centrat pe valorizarea vieții individuale, valori precum dreptate, echitate, echilibru, sobrietate, armonie fizică și psihică. O contribuție de primă mărime a Greciei la cultura europeană și universală este formularea spiritului olimpic. Idealul olimpismului, ideea de a organiza jocuri ca activitate exemplară, pentru a celebra relația dintre om și modelul său divin, ideea că raportarea la acest model divin conduce obligatoriu la sistarea oicărui conflict – pe perioada jocurilor olimpice încetau orice lupte –  sunt ipoteze de civilizație ce structurează și azi paradigma socială la nivelul întregii umanități. După Socrate și Platon, Aristotel va formula o serie de idei padagogice ce vor sta la baza orientărilor europene în materie de-a lungul întregului Ev Mediu, cu ecouri până în contemporaneitate. Alte școli de gândire filosofică și pedagogică vor fi fost acelea acel sofiștilor și cele ale unor presocratici și post-socratici ce și-au fondat sistemele pe diverse abordări ale explicațiilor despre lume: Pitagora pe teoria numărului, Heraklit din Efes pe teoria permanentei schimbări etc. Ajunși în acest punct al expunerii, trebuie menționat că abordarea noastră teoretică în acest curs nu va urmări niciodată să reproducă o cantitate de informație spre a fi oferită spre memorare și redare ulterioară din memorie, ci va urmări în permanență problematizarea critică a unor idei, fenomene, ipoteze – spre a oferi un suport de gândire personală și reflexivitate asupra problemelor ce au preocupat și preocupă pedagogia. Informație despre evenimentele și doctrinele studiate se află în bibliografia ce trebuie parcursă, și a cărei reproducere în cadul cursului ar fi nu doar fastidioasă, ci și contra-indicată ca metodă de studiu. Mult mai important ni se pare să ne raportăm critic, prin prisma unei analize de istoria culturii și antropologie culturală la domeniul istoriei ideilor și doctrinelor pedagogice, decât să reproducem atât cât ar permite timpul limitat al unui curs, doar unele din informațiile despre anunite personalități ori doctrine, pentru ca apoi să încercăm a le rememora, în loc de a le înțelege, discuta și desbate critic, pentru a dezvolta abordări folositoare în activitatea pedagogică efectivă. În concluzie, vom reține ca esențiale coordonatele sistemului de educație al Greciei antice ca fiind preocuparea pentru explicarea lumii și vieții și plasarea individului în acest context, deschiderea către idealurile de democrație și libertate, cu limitările menționate, formularea ideilor educației permenante și ale unie vieți trăite pentru cunoaștere, preocuparea pentru tezaurizarea cunoașterii și transmiterea sa în formă scrisă și consacrarea olimpismului ca model de afirmare a valorilor umane. Pentru discuții asupra subiectelor abordate, propunem ca repere: – una din acuzațiile aduse lui Socrate a fost aceea că ar corupe tineterul ; discuție asupra eticii relației profesor- elev, educator-educat; până unde poate merge influența unui educator asupra celor pe care îi educă, și unde ar trebui ca această influență să se oprească, lăsând loc manifestării celui educat? – cum ne raportăm la diferențele de gen din educație? ele sunt încă prezente, sunt moștenite din sistemele de educație cu care s-a lucrat în ultimele câteva mii de ani în spațiul european; cum putem gestiona această problematică și cum ne raportăm critic și pragmatic la moștenirea care conține asemenea abordări? Seminar: De comentat abordări dintre cale formulate de gânditori din Grecia antică Socrate: ,,știu că nu știu nimic” – cum poți preda, cum poți învăța pe alții pornind de la ideea că nu trebuie să știi ceva anume și să impui ceea ce știi, ci trebuie să scoți la lumină ceea ce este latent în persoana educată? Ce este mai important în procesul de educație: transmiterea unor cunoștințe, impunerea și memorarea acestora, inclusiv a unor concepții despre lume, viață, condiție umană? Sau conducerea elevului către o cunoaștere de sine, o descoperire a latențelor și potențialităților sale? – comentați critic aserțiunea lui Thales din Milet: ,,multa învățătură nu ține loc de minte”; a se vedea Viețile și doctrinele filosofilor, la bibliografie; – prezentați critic opinii asupra limitelor democrației grecești și sistemului educațional bazat pe aceste limite, care excludeau ori plasau în poziție inferioară femeile, non-grecii, sclavii, invalizii; – care credeți că este azi influența modelului grec de gândire și cum considerați această influență, mai mult benefică, sau mai mult limitativă? Bibliografie: –          Viețile și doctrinele filosofilor, Diogene Laertios, Editura Academiei (Române), București, 1963; reeditări la Editora Paideia și Editura Polirom, după 1990; –          Dialogurile luiPlaton, publicate în seria Opere, la Editura Științifică și Enciclopedică; –          Aristotel, traducerile în limba română de la editurile Paideia și Humanitas;

Doctrine pedagogice Educația în Evul Mediu european Conform istoriografiei oficiale, Evul Mediu debutează în spațiul european în anul 456, în momentul căderii Imperiului Roman de Apus și preluării controlului asupra Romei și teritoriilor supuse acesteia de către triburile de origine germanică, având drept comandant pe un anume Udwakr, latinizat Odovacar/Odoacrus. Așa cum sugerează și denumirea, din perspectiva periodizării istoriei, inclusiv a istoriei culturii, perioada medievală este considerată un fel de interstițiu, un interval de tranziție / de mijloc (mediu, median) între lumea antică/veche, văzută ca un univers cu propriile legități și coordonate culturale și perioada în care în spațiul european se afirmă o nouă identitate culturală, adică apare o lume nouă, cu noi coordonate de mentalitate. Trebuie menționat că Evul Mediu european nu este o perioadă uniformă din punct de vedere al cronologiilor, în sensul că zona occidentală se dezvoltă accelerat, în timp de zona Europei Est-Centrale este întârziată și șa va rămâne până în contemporaneitate, adesea invocându-se motive legate de evoluțiile din perioada medievală ca explicație a defazării istorice a zonelor de est și cetrale ale Europei, în timp ce zona Occidentală va fi considerată și se va auto-considera, până în prezent, drept etalon al culturii și civilizației europene. Evul Mediu este, de altfel, perioada în care aceste diferențe culturale încep să se contureze și să se afirme, fiind urmate de diferențieri inclusiv la nivel de abordări pedagogice. Ca elemente de maximă importanță în evoluția mentalităților, cu inflență directă asupra concepțiilor despre educație, formare personală și culturală trebuie reținut că Evul Mediu este perioada în care modul de gândire antic/vechi, bazat pe concepții religioase politeiste și concepții politice democratice, pe valori inspirate de lumea greco-romană – precum libertatea individuală și afirmarea personalității umane, în plenitudinea facultăților sale fizice și psihice, este înlocuit cu un mod de gândire nou, centrat pe viziunea ficțională a creștinismului (ca derivat al iudaismului), în care concepția religioasă este monoteistă, concepția politică este totalitară iar valoarea supremă este supunerea individului și colectivităților față de dogmă – varianta de adevăr postulată ca fiind instituită de divinitatea unică (a monoteismului) și gestionată simbolic de o structură cu atribuții de supraveghere, control și îndrumare a societății – instituția sacerdotală, Biserica. În Evul Mediu se produce, la nivelul mentalului colectiv, o instituționalizare a inefabilului în sensul că viziunea despre individ, despre lume, despre sensurile existenței, educației și despre înțelesurile vieții, ale morții, ale istoriei universale etc. – toate ficțiunile ce concură la funcționarea simbolică a omului în lume sunt confiscate de o instituție care se organizează birocratic pentru a gestiona imaginarul și a controla puterea politică, asupra căreia revendică un drept de dominație ideologică și, implicit, economică, militară etc. Odată cu declinul lumii antice, teoriile filosofilor, gânditorilor politici și juriștilor romani nu au mai fost suficiente pentru a oferi omului un suport imaginar și ficțional pentru starea sa în lume. Discuție:comentați afirmația din corespondența lui Gustave Flaubert: ”Nemaiexistând zei, iar Hristos neexistând încă, de la Cicero la Marcus Aurelius a fost un răstimp în care, singur, doar omul a existat.” În ultimele secole ale antichității gândirea și viața politică romană alunecaseră, deja, spre totalitarism, spre o formă de guvernare bazată pe imperium (concept roman ce semnifică dreptul unui comandant militar victorios asupra teritoriului cucerit de armatele comandate de el și asupra bunurilor și persoanelor de pe acel teritoriu). În atmosfera de decadență morală, economică, juridică, educația nu a putut decât să urmeze aceste tendințe ale vremii. Totul era cuprins de pesimismul stoicilor, care vedeau în lume un loc al suferințelor și injustiției, unde ființa umană poate supraviețui doar dacă va cultiva, prin educație, un spirit lucid, orientat către o detașare de ineluctabila degradare universală a oamenilor și a lumii. Evul Mediu a avut de luptat cu degradarea morală și dezorganizarea instituțională a finalului epocii imperiale romane și a trebuit să așeze educația pe baze noi. Aceste baze au fost oferite, la nivel doctrinar de creștinism. Principalii scriitori ce au avut contribuții în domeniul educației au fost chiar aceia ce sunt considerați Părinți ai Bisericii, adică Grigorie de Nissa, Vasile cel Mare și Ioan Hrysostomos (părinții orientali), împreună cu Augustin, Tertulian, și, mai târziu, în secolul XII – Toma de Aquino. Acestora li se alătură personalități ce nu sunt acceptate de biserică printre gânditorii canonici, dar a căror contribuție la dezvoltarea concepțiilor despre educație și la așezarea acesteia pe alte baze și promovarea unor noi metode de studiu și instruire nu poate fi negată, printre care se evidențiează Origenes, Clement din Alexandria. Principalele coordonate ale concepțiilor despre educație ale sciitorilor creștini medievali sunt legate de ideile definitorii ale doctrinei căreia îi aparțin, care se afla la începuturile sale și care a dus în Evul Mediu o luptă dificilă pentru a se impune ca doctrină universală în lumea occidentală. Totul este subordonat ideii de mântuire, scopul educației este dobândirea acelor cunoștințe ce permit accesul la revelație, iar indivizii trebuie să se pregătească permanent pentru momentul judecății ce va fi făcută de divinitatea unică asupra persoanei și faptelor lor. Pregătirea copiilor și adulților este subordonată acestor comandamente și este bazată, înainte de orice și mai presus de orice, pe Biblie – cartea supremă, izvor al cunoașterii, îndrumar în absolut toate domeniile. Modelul absolut este Iisus Christos, Om și Dumnezeu în același timp și în absolută măsură ambele, iar traseul vieții acestuia este traseul exemplar pe care trebuie să îl parcurgă orice individ pentru a ajunge la o comuniune cu Dumnezeu și la Viața Veșnică. În acest sens o mărturie importantă, inclusiv ca model de pedagogie și viziune pedagogică, este lucrarea lui Thomas de Kempis Imitatio Christi . Educația are ca scop suprem transmiterea acestor viziuni despre viață, moarte, lume etc., astfel încât alte cunoștințe nu sunt considerate utile, sau sunt considerate chiar nocive. Alături de dogmatizarea vieții culturale și a educației, are loc și un proces de stratificare socială, populațiile se împart în grupuri sociale noi, specifice noilor realități politice, economice și ideologice. Se redimensionează instituția sacerdotală/clericală și apare o întreagă ierarhie a acestei profesii, cu specializări și atribuții mult mai complexe decât acelea ale sacerdoțiilor antice. Educația corespunzătoare acestei profesii/ocupații este complexă, presupune cunoștințe din domenii precum filologie, filosofie, nou apăruta teologie – ce va deveni domeniul suprem în scurt timp, și alte domenii, pentru a putea exercita atribuțiile de îndrumare a indivizilor și societății și de control asupra acestora. Alături de această instituție, se păstrează rolul nobilimii, aristocrației, moștenit din lumea antică, dar dezvoltat conform influențelor mentalităților popoarelor migratoare cu care arealul european intră în contact în finalul lumii antice și zorii Evului Mediu. Nobilimea și Regalitatea vor domina viața medievală și se vor afla într-o permanentă dispută cu Biserica pentru controlul politic al societății, dispută ce se va încheia oficial abia în secolul XX! Continuă să existe țăranii și meșteșugarii, apare o nouă categorie socială – cavalerul. Educația acestor grupuri sociale era specializată, în cazul fiecăruia accentul fiind pus pe acele tipuri de cunoștințe considerate a fi utile din punct de vedere al modului de viață. Preocuparea pentru educație teoretică și umanistă este foarte scăzută, fiind întreținută de interesul Bisericii și al câtorva personalități (mai ales regi și nobili) pentru conservarea unor aspecte ale moștenirii antice ori pentru a crea opere de artă pentru uzul propriu și pentru promovarea propriei imagini și a puterii politice proprii.  Așa apar o serie de construcții ce vor deveni emblematice pentru perioada medievală – catedrale și castele. Cartea este un lux, alfabetizarea este o excepție în spațiul european, existând chiar printre membrii caselor regale și ai familiilor nobiliare multe personaje pentru care mânuirea armelor să fie considerată necesară iar mânuirea unui instrument de scris ca și inutilă…. Războiul și educația pentru război sunt preocupări de maximă importanță. Creștinismul va duce o permanentă politică de expansiune ideologică și teritorială și va reprima cu brutalitate orice disidență în interiorul teritoriilor aflate sub dominația puterii politice, adică monarhiilor de orientare creștină. Discuție: comentați critic textul biblic: ,,Cine nu e cu Mine, este împotriva mea (….)”, Matei, 12,30; Educația va progresa lent și dificil în Evul Mediu. Climatul intelectual nu încurajează dezvoltarea unor doctrine pedagogice propriu-zise și, în general, nu încurajează dezvoltarea unor doctrine personale, ci doar glossa și comentariul biblic, sub controlul autorității doctrinare a Bisericii. De altfel, Evul Mediu nu abundă în personalități culturale, pentru că preocupările principale erau războaiele, inclusiv Cruciadele și organizarea internă a noilor regate, lucruri ce presupuneau, inerent, o instabilitate cronică a instituțiilor de cultură. Totuși, conservarea unor materiale moștenite din antichitate și crearea unor noi opere culturale se va realiza în spații aparținând bisericii, mai ales în mănăstiri. Iar școlile vor funcționa, cel mai adesea, pe lângă instituții ecleziastice, pentru a se asigura, astfel, și controlul asupra programei și activităților. Alături de aceste direcții oficiale ale dezvoltării educației, controlate de Biserică, se va manifesta și un curent alternativ, subteran, de transmitere a unor cunoștințe moștenite din culturile antice sau venite de la popoarele cu care europenii intrau în contact ori populații stabilite pe teritoriul european în Evul Mediu. În această sferă pot fi încadrate tradițiile ce vor duce la formarea științelor de mai târziu, precum alchimia, kabbala, medicina alternativă, anumite preocupări pentru studiul fenomenelor numite mai târziu para-normale, și denumite tradițional vrăjitorie sau magie. Asemenea disidențe au asigurat o conservare și o transmitere și dezvoltare a unui patrimoniu de cunoștințe ce nu puteau fi subsumate ariei oficiale de studii, limitate de canonul creștin. De multe ori, unii din cei implicați în aceste experimente au plătit cu viața activitatea în slujba educației alternative, fiind torturați și uciși de Biserică și de autoritățile laice pentru vina de a nu se fi suspus limitelor impuse de doctrina oficială. La nivelul diferențelor de gen, Evul Mediu nu este preocupat de educația femeilor, acestea fiind desconsiderate până la limita patologiei, sau chiar și dincolo de această limită, în viziunea unor din gânditorii creștini femeia fiind lipsită de intelect și, prin urmare, irelevantă pentru educație și incapabilă de activitate cerebrală. Aceste poziții, ce pot fi întâlnite inclusiv la unii din Părinții Bisericii menționați mai înainte, continuă percepțiile eronate asupra diferențelor de gen și asupra condiției femeii din societatea greacă și romană, unde femeia nu avea capacitate de exercițiu, peste care se suprapun o serie de concepții preluate din Biblie, unde, de asemenea, condiția femeii este una de inferioritate. Uneori au fost invocate argumente teologice pentru asemenea poziții doctrinare. Discuție: comentați textul biblic Luca 10, 38-42, Isus cu Martha și Maria Pe când era pe drum, cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat. Și o femeie, numită Martha, L-a primit în casa ei. Ea avea o soră numită Maria, care s-a așezat jos la picioarele Domnului și asculta cuvintele Lui. Martha era împărțită cu multă slujire, a venir repede la El, și I-a zis: ,,Doamne, nu-Ți pasă că soru-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să mă ajute.” Drept răspuns, Isus i-a zis: ,,Martho, Martho, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuiește. Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” Idei de discuție: – textul poate fi interpretat ca un îndemn la studiu și o postulare a obligației femeilor de a studia? –          textul poate fi considerat o dovadă a faptului că în viziunea lui Isus femeile au intelect și pot înțelege cuvintele sacre la fel cu bărbații? –          textul poate fi considerat o exprimare ironică? Se poate considera că Isus vorbește ironic cu Martha, ceea ce înseamnă că Isus avea umor și se amuza împreună cu cei apropiați, cu ucenicii și cu aceste femei care Îl găzduiesc?   Evul Mediu a reprezentat o perioadă de așezări și clarificări doctrinare la nivelul culturii europene. El a permis formarea unei noi mentalități, diferită de cea antică, definirea unei noi condiții umane și ueni paradigme educaționale conforme cu necesitățile ideologice ale monarhiilor creștine și idealurile Bisericii. Personalități exemplare sau doctrine padagogice remarcabile nu se pot identifica, deoarece climatul intelectual al epocii nu a favorizat apariția unor asemenea evenimente excepționale. Toma de Aquino E preferabil să ştim lucruri nesigure despre lucrurile importante decât să ştim lucruri sigure despre fleacuri. A transmite celorlalţi rodul contemplaţiei este un lucru mai măreţ decât contemplaţia însăşi. Lucrurile pe care le iubim ne spun cine suntem.    Petrarca   Ziceţi că eu n-am prieteni? Am prieteni şi societatea lor mi-e foarte plăcută. Prieteni din toate ţările şi toate timpurile. Ei întotdeauna sunt lângă mine. Când îi chem, vin, când îi întreb îmi răspund. Unii din ei îmi povestesc despre cele ce s-au întâmplat în timpurile trecute; alţii îmi spun ce se întâmplă în timpurile de faţă. Unii mă învaţă să trăiesc bine; alţii să mor bine. Ceilalţi prin veselia lor îmi risipesc grijile şi necazurile, unii îmi oţelesc inima în suferinţă; alţii mă învaţă să dispreţuiesc poftele inimii. Unii mă poartă de mână pe drumul cunoştinţelor; alţii mă îndreaptă pe cărarea virtuţilor. Vreo răsplată pentru atâtea binefaceri nu cer; nu cer nimic decât adăpostul unei încăperi modeste unde să fie scutiţi de pulbere. Când ies din casă îi iau cu mine pe cărările pe unde merg. Le plac mai mult decât zgomotele oraşelor, liniştea câmpurilor şi umbra arborilor. Şi ştiţi voi cine-mi sunt aceşti buni şi nedespărţiţi şi atât de puţin pretenţioşi prieteni? Prietenii mei, cărţile! Este mai important să vrei binele decât să cunoşti adevărul. S-ar părea că, mai mult decât alţii, sunt invidiaţi mai ales aceia care se ridică prin singura puterea aripilor lor şi se eliberează de cuşca în care ceilalţi rămân închişi. Picurând întruna umila picătură, e-n stare-ncet să roadă şi piatra cea mai dură.   Dante Aligheri Dacă-ţi urmezi steaua, nu poţi greşi destinaţia divină. Li Bai Umbra si lumina sunt diferite in fiecare vale. Lector dr. Suciu Raluca Ștefania

Doctrine pedagogice Curs introductiv(1)   O istorie a doctrinelor pedagogice urmează obligatoriu itinerariul unei istorii intelectuale a spațiului cultural cercetat. Doctrinaeste o construcție mentală, intelectuală, ce constituie o reprezentare teoretică însoțită de aplicații și raportări practice asupra unui domeniu de gândire, unui fenomen sau produs cultural. Existența unei doctrine atestă că societatea în care aceasta este prezentă se află într-o fază avansată de evoluție (culturală), are o istorie semnificativă a cunoașterii, datorită căreia s-a ajuns la formularea unei necesități a structurării demersurilor și acumulărilor congintive, pentru a se putea gestiona (la nivel simbolic, conceptual și pragmatic) un anumit domeniu ce prezintă interes pentru viața comunitară. Nu se poate vorbi de doctrine în societățile primitive (pre-gramaticale), unde aveam de-a face cu sisteme sau doar forme de reprezentare a unor raporturi inter-personale, ce se transmit, de regulă, prin ritualuri sau forme de instrucție ce țin de o comunicare mitologică. Este posibil ca asemenea forme de organizare a reprezentărilor despre lume, viață și sine să fie la originea civilizației pe care încercăm să o studiem azi urmărind concepțiile sale despre cunoaștere și educație. O preocupare pentru sistematizarea educației atestă că societatea în care această tendință se manifestă a atins un grad de cunoaștere ce impune o poziție reflexivă față de lume și față de propria identitate (la nivel individual și colectiv). Totodată presupune existența unei vieți intelectuale individuale, bazată pe libertatea de gândire a subiectului uman creator și reflexiv, într-un context social și, implicit, politic, ce valorizează individualismul și cercetarea speculativă – prin relativizarea normelor și abrogarea dogmelor și ritualurilor sau plasarea acestora în regim estetic. Urmărind istoria doctrinelor și concepțiilor pedagogice, vom urmări, inevitabil, și istoria relațiilor acestor construcții culturale cu alte zone de concepție și reflecție socială, cum ar fi sistemele politice, religioase, ideologice etc. O observație ce se impune de la sine, încă din acest punct, este că aveam de-a face cu diverse variante de ficțiune, care interacționează și se află într-o relație de interdependență și intercondiționare/condiționare reciprocă. Aceste diverse sisteme de reprezentare și organizare a realității se succed în istoria culturii astfel cum au fost formulate de personalități excepționale, pornind de la o serie de date și coodonate de origine imaginară (de cele mai multe ori, concepțiile pedagogice se întemeiează pe imaginea despre om și credințele privind scopul existenței și, eventual, utilitatea cunoașterii și sensul istoriei ale societății în care ele sunt formulate). În cursul nostru vom încerca să deconstruim aceste ficțiuni, să le înțelegem originile, structura, evoluția și influențele asupra gândirii umane și asupra situației civilizației omenești ca urmare a impactului acestor mecanisme la nivel social. O schemă pe care o vom folosi pentru analiza noastră va încerca să surprindă trei dimensiuni pe care le considerăm definitorii pentru orice doctrină, după cum urmează: Subzistența– orice doctrină e influențată, inevitabil, de mediul în care se naște, în care e formulată, este condiționată de coordonatele culturale a locului și epocii unde se formulează și se expune public; ea este o oglindă a epocii sale și a personalității/personalităților ce a/au contribuit la formularea sa; în același timp, doctrina deservește anumite scopuri, răspunde unor anumite cerințe socio-culturale; 2.Tranziția – doctrina pedagocică umărește scopuri, este formulată cu dorința explicită de a promova anumite valori, ce sunt considerate dezirabile și licite de către fondatorul/ii ei; uneori, chiar se urmărește combatarea unor alte concepții, înlocuirea unor alte sisteme de gândire – toate acestea pe baza unei concepții despre lume, istorie, sensul existenței etc., și alte asemenea reprezentări de tip ficțional; Viziunea– orice doctrină pedagogică urmărește promovarea unui sistem de valori culturale, formarea unei noi mentalități, vizează oreorganizare a lumiidupă principii mai bune, formularea unei variante de viitor în care tezaurizarea cunoașterii și transmiterea ei, prin formarea intelectuală a indivizilor și comunităților, să se bazeze pe noi coordonate teoretice și pragmatice. Vom umări, așadar, în cursul, adică itinerariul nostru, o analiză a succesiunii istorice a diverselor doctrine, o analiză a temelor ce preocupă și structurează aceste sisteme, adică a paradigmelor ce domină gândirea personalităților ce stau la originea doctrinelor, și vom mai urmări o încercare de a înțelege valoarea acestor acumulări în prezent și perspectivele pragmatice ale evoluției lor în perspectivă. Pentru a urma tradiția locului în care ne aflăm, o universitate din spațiul cultural european, vom proceda la o analiză istorică, o abordare cronologică a teoriilor pedagogice, a succesiunii acestora în epocile istoriei acestui spațiul de cultură și mentalitate. Vom porni de la originile cunoscute, atestate istoric ale acestei arii culturale, din Grecia antică, vom urma cu impactul modelului biblic, importat din Orient, și vom continua cu istoria dezvoltării sistemelor de învățământ și științelor educației, de-a lungul epocilor istorice ale Europei, privind cu atenție personalitățile majore, coordonatele gândirii acestora și reperele ce au influențat evoluțiile doctrinelor. Ajunși mai aproape de contemporaneitate, vom căuta să înțelegem intercațiunea la nivelul științelor educației cu diversele forme de influențe venite din alte arii culturale, cu influența asupra concepțiilor despre educație și pedagogie a științelor nou apărute – sociologia, antropologia, științele comunicării și altele. În par/cursul nostru vom urmări să înțelegem relația dintre diversele forme de ficțiuni fondatoare, gestionate de domenii precum religia, filosofia, politica, și concepțiile despre educație, despre subiecții actului educațional, despre utilitatea și scopurile educației și modelele acesteia. Cu alte cuvinte, vom încerca să înțelegem de ce știm ceea ce am fost învățați, cine și cum a decis ce trebuie să învățăm, cum și cînd și de ce suntem azi în poziția de a afla că o civilizație, inlusiv a noastră, de față, este produsul concepțiilor, doctrinelor și evoluției sale padagogice. Vom încerca, totodată, să aflăm ce putem spera și aștepta de la științele educației azi și ce doctrine pedagogice mai vechi și mai noi ne pot ajuta să ne înțelegem și să ne împăcăm cu istoria pe care am parcurs-o și cu ceea ce a făcut ea din noi. Se discută destul de intens despre o criză a lumii contemporane. O criză a valorilor, o criză a culturii, o criză ce conduce la o degradare a comunicării și la un eșec al educației. Urmând un curs al istoriei învățării vom încerca să aflăm dacă există erori în acest trecut și ce șanse avem acum, la finalul unui ciclu de civilizație, să învățăm a învăța cele necesare pentru supraviețuire și nu pentru auto-distrugere. Pentru că una din întrebările pe care le vom urmări de-a lungul cursului despre doctrinele pedagogice este dacă nu cumva în chiar aceste doctrine s-a strecurat o perspectivă negativă, o tendință obscură spre auto-distrugere, dacă nu cumva de-a lungul secolelor de căutări ne-am auto-programat pentru un eșec al paradigmei culturale, îndreptându-ne, conștient sau inconștient, către învățături și forme de învățare neviabile… Acest curs își propune să realizeze o sinteză a acestui trecut al spațiului cultural european, în conexiunile sale cu alte arii de cultură, și să ofere, pe această bază, o perspectivă asupra unor posibile variante de viitor.     Detalii organizatorice: Cel puțin două prezentări la seminar – se poate viza nota 10 la examen. O prezentare la seminar- se poate viza nota 9 la examen. Nicio prezentare la seminar (probabil nicio prezența la curs și/sau seminar)- realizarea unui eseu de 12-15 pagini care va fi adus în ziua examenului pe CD. Tematica va fi anunțată ulterior.     Succes!   Precizare- prezentările trebuie să presupună și documentare asupra subiectelor, nu numai discuții bazate pe experiența personală. Lector dr. Suciu Raluca Ștefania

Doctrine Pedagogice – Curs 8 Neo-Umanism și Neo-Clasicism în Epoca Luminilor / Iluminismul Periodizare. Repere istorice și cronologice Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate III.                Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Conexiuni și perspective   Periodizare. Repere istorice și cronologice Convențional, la nivelul percepției istoriografiei europene, perioada Iluministă este reprezentată, aproximativ, de secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, culminând cu Revoluția Franceză de la 1789 în Europa și cu Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii peste ocean – evenimente considerate, tot convențional, ca debutul epocii moderne. Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate Denumirea de iluminism sau epoca luminilor dorește să suprindă caracterul pozitiv, constructiv, orientat către progres, cunoaștere, promovarea valorilor unui neo-umanism și căutarea unei formule de echilibru neo-clasic în cultura acestei perioade. În aceste secole, ce urmează tulburărilor Reformei și Contra-Reformei și secolelor de aur ale Spaniei și Angliei ca imperii coloniale, civilizația europeană își caută o nouă identitate. Noile coordonate intelectuale sunt gestionate de cultul rațiunii, al omului ca ființă superioară, de ideea răspândirii culturii  și civilizației (bineînțeles – europene) în întreaga lume (inclusiv prin integrarea forțată a populațiilor de pe alte continente sau exterminarea acestora în cazul că refuză convertirea la europenism și creștinism…). Omulși comportamentul său preocupă insistent scriitorii iluminiști, motiv pentru care mulți dintre ei vor fi numiți și moraliști, mai ales că în concepția epocii, interesul suprem al experimentului intelectual trebuie să fie găsirea unei formule de viață socială și individuală care să poată înlocui vestustele tradiții feudale, ce nu mai cadrează deloc cu noile realități rezultate din triumful social al burgheziei. Ideea răspândirii culturii, luminării popoarelor, promovării unor idealuri precum egalitatea, libertatea, fraternitatea, îmbunătățirii condiției umane prin cultură și cunoaștere, găsirii unui echilibru și unei armonii în existența pământeană și înlocuirii imaginii unei divinități iraționale (medievale) cu aceea a unei divinități raționale, care este rațiunea însăși sau care oferă omului rațiunea ca facultate esențială a intelectului sunt coordonatele majore ale modului și modelului de gândire în perioada Iluministă. Conform tradiției europene, toate aceste minunate speranțe și credințe în raționalitatea omului și în posibilitatea îmbunătățirii condiției umane prin cultură vor culmina în Revoluția Franceză de la 1789, care va folosi masacrul ca metodă de acțiune politică și socială în numele egalității, libertății și fraternității… În această perioadă fecundă și agitată se manifestă curente artistice precum barocul și neo-clasicismul, ale căror coordonate estetice și viziuni etice se vor afirma și în operele principalilor teoreticieni ai pedagogiei.   III.               Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Jean Jacques Rousseau– sau omul natural. Trăiește între 1712 și 1778, născut la Geneva. Studii la Turin și Annency. Principalele lucrări sunt Discurs asupra originii și fundamentelor inegalităților dintre oameni(1754), Noua Eloisă (1760), Contractul social (1762) și Emil (1762). Este preocupat de teoretizarea unor abordări în domenii precum drept, pedagogie, științe politice, în spiritul enciclopedist al epocii. Nu a fost un cercetător propriu-zis al pedagogiei, dar, ca și alți moraliști iluminiști, a considerat că prin educație se poate schimba tot ceea ce este necesar în om și în lume, idei ilustrate în special în textul Emil, care este un fel de roman eseu cu tentă pedagogică. Conform teoriei sale, omul este bun de la natură, se naște bun și se deformează prin contactul cu societatea, care a ajuns defectă, pervertă și decadentă. Așadar, educația trebuie făcută astfel încât să păstreze această bunătate naturală a individului și să permită manifestarea ei în societate, pentru a obține o lume, de asemenea, bună. Principiile pe care Rousseau le dorește aplicate în educație ar fi: –          Principiul educației negative: pedagogul nu trebuie să impună o cunoaștere artificială, teoretică educatului, ci doar să îl ferească pe acesta să intre în contact cu aspectele negative ale societății, care l-ar putea deturna de la un mod de viață bun, moral; elevul trebuie lăsat să se dezvolte natural, să descopere natura, lumea; –          Principiul respectării vârstei copilăriei: copilul nu trebuie tratat ca un adult în devenire și nu trebuie educat în perspectiva unei fericiri viitoare sau unei adecvări la standarde ale unei alte vârste; copilul trebuie lăsat să evolueze natural, fără intruziuni ale unor alte modele culturale, din alte vârste; –          Principiul necesității naturale: copilul trebuie lăsat să descopere lumea prin joc, să urmeze calea cererilor naturii, nu trebuie să i se ofere ceva pentru că ar cere, ci doar să i se creeze posibilitatea de a descoperi, conform nevoilor; în copilăriei intelectul se află într-o stare de ,,somn al rațiunii”, care nu trebuie tulburat, ci lăsat să dureze până când are loc o trezire naturală (la momentul pubertății, maturizării etc.); *discuție: comentați critic sensul formulei ,,somn al rațiunii” propusă de Rousseau în comparație cu folosirea ei în sens modificat de către pictorul spaniol Francisco Goya în varianta ,,somnul rațiunii naște monștrii”, cu referire la faptul că una din fetele care îi poza a rămas însărcinată urmând prea fidel principiile educației și viețiuirii naturale…. – Principiul rezistenței și stăpânirii de sine: cine se mulțumește să fie ceea ce este și să facă aceea ce poate, conform naturii sale, este fericit și liber; adecvarea omului la starea și coordonatele sale naturale reprezintă cheia unei vieți normale, departe de excesele medievale de negare a naturii umane; – Principiul intuiției și activității spontane: copilul nu trebuie obligat să învețe, ci trebuie lăsat și încurajat să descopere și să experimenteze; educația nu trebuie să consiste în transmiterea de cunoștințe, ci în stimularea cunoașterii; cunoașterea trebuie să fie pe cale naturală, prin contact direct cu lucrurile, nu prin transmiterea de cunoștințe abstracte, cum ar fi cuvinte sau concepte. Ideea lui Rousseau era de a pregăti omul la nivel moral, intelectual și religios, el considerând că idealul pedagogic este salvarea omului natural de vicisitudinile societății degradate și, urmare a apariției acestui nou model educațional, crearea unei noi societăți. Școala pedagogiei filantropistice– sau omul fericit Unii dintre primii discipoli ai gândirii lui Rousseau au fost adepții curentului filantropist, dezvoltat în Germania și ilustrat, în special de Johann Bernard Basedow (1723-1790), Cristian G. Salzman (1744-1811), Ernest Cristian Trapp (1745-1818) și scriitorul Ioachim Heinrich Campe (1746-1818). Aceștia au dezvoltat și nuanțat concepțiile lui Rousseau, la care au adăugat moștenirea lui Locke și Comenius. Una din cele mai interesante concepții ale școlii filantropiste este aceea că virtutea este o valoare-mijloc ce servește la dobândirea fericirii, care poate fi considerată o valoare-scop, un scop al vieții omului, această schimbare de optică fiind definitorie pentru diferența între școlile iluministe de gândire pedagogică și școlile anterioare, tributare concepțiilor religioase în care virtutea era o valoare scop. *discuție: comentați critic fomula de la finalul primul paragraf al Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii ,,and the pursuit of happiness”, în sensul că fiecărui om i se recunoaște dreptul nativ la urmărirea fericirii; observați nuanța forte a verbului pursuit, care este un neologism în limba engleză, preluat din verbul latin persequo, -ere, ce are un sens dur, de a urmări chiar în mod insistent și violent, și a dat formele pentru a persecuta în alte limbi neolatine; Immanuel Kant– sau omul moral/ist. Personalitate complexă, devenit adevărat simbol al condiției filosofice europene, Kant a ilustrat magistral modelul academic al veacului său și a lăsat o impresie cu rezonanțe inclusiv la nivel monden asupra mediilor universitare până în contemporaneitate. A trăit între 1724 și 1804 la Konigsberg și a creeat o operă monumentală în domeniul filosofiei, preocupările sale pedagogice fiind, de fapt, secundare și legate de preocuparea majoră pentru filosofie, în domeniul filosofiei morale și politice. A scris un volum intitulat Tratat de pedagogie. Religia în limitele rațiunii. Concepția sa de bază, care va domina gândirea germană până în secolul XX, este aceea că idealul suprem al existenței și activității umane este legea morală, care este imuabilă și trebuie să reprezinte valoarea-scop a oricărui sistem filosofic, demersurile științelor, artelor și filosofiei fiind subordonate atingerii acelei stări de echilibru ideal în care omul se conformează activ și conștient acestui deziderat moral ce subzistă în ordinea naturală a lucrurilor, este inerent lumii. După Kant, omul nu este bun de la natură, cum credea Rousseau, ci este divizat între impulsuri animalice, instinctuale și anarhice și, pe de altă parte, tendințe ordonatoare și civilizatoare, echilibrul între acestea urmând a fi atins prin cultivarea propensiunii naturale a omului, ca ființă rațională, de a urma legea morală, acest dat de ordin metafizic al condiției sale unice. Sistemul de educație kantian este asemănător cu cel propus de Rousseau din perspectiva etapelor educației, dar tinde spre o viziunea mai rigidă a umanității omului, dependentă de caracteristicile metafizicii idealiste a docentului de la Konigsberg. *Discuție: comentați idealul moral kantian ilustrat în formula sa ,,cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine!” – epitaful filosofului. Johann Wolfganf Goethe– sau omul echilibrat și armonios. Dacă pentru Rousseau natura prevala asupra datoriei morale, pentru Kant legea morală și datoria erau superioare sentimentelor, și pentru filantropiști urmărirea fericirii era un țel demn de nașterea unei națiuni, pentru Goethe echilibrul între toate tendințele ce se regăsesc în om este cheia unei pedagogii de succes. Personalitate emblematică a culturii mondiale, Goethe a trăit între 1749 și 1832, cea mai mare parte a vieții petrecându-o la Weimar, oraș în care a cunoscut prietenia unor spirite de elită ale culturii contemporane lui și a primit onoruri deosebite din toate zonele sociale, ajungând să fie considerat un model de reușită academică, socială, politică și personală. Foarte probabil succesul său s-a datorat și abordării echilibrate și deschise a problematicii educației și integrării omului în lume și societate. Idealul pedagogic și cultural al lui Goethe este echilibrul neo-clasic, unitatea armonioasă a existenței – conform propriei formulări, adică un sistem în care să se regăsească în echilibru și armonie toate pulsiunile și formele de cunoaștere și experiență umane, subordonate unei morale utilitariste și realiste. Fiecare trebuie să își descopere calitățile și slăbiciunile, prin contactul cu natura și cu ideile culturale și fiecare trebuie să învețe a se înțelege și prețui astfel cum este și la nivelul la care se află. Conflictele între pasiuni și rațiune trebuie gestionate conform principiului utilității sociale a fiecărui individ și a interacțiunii optime între indivizi. Principalele texte în care Goethe își expune ideile pedagogice și filosofice sunt romanele Anii de călătorie ai lui Wilhelm Meister, Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Mister, Afinitățile elective și Suferințele tânărului Werther. Scriitorul pledează pentru o căutare calmă și profundă a identității personale, în acord cu coordonatele culturii în care se manifestă spiritul uman și o împăcare a pulsiunilor personale și egoiste cu idealurile morale și sociale ale lumii ordonate de respectul față de Dumnezeu, față de pământ și față de semeni – cele trei coordonate fundamentale ale oricărui demers pedagogic. Friedrich Schiller– sau omul estetic. Prieten apropiat (după unii mult prea apropiat…) al lui Goethe, Schiller a trăitîntre 1759 și 1805, cea mai mare parte a vieții petrecându-o la Jena, unde a predat la Universitatea locală. S-a preocupat de educație din perspectivă filosofică, în lucrările sale Eseu asupra legăturii dintre natura animală și cea spirituală a omului (1780), Despre grație și demnitate (1793) și Scrisori asupra educației estetice a omului (1795). Doctrina sa este axată pe ideea că omul trebuie să atingă stadiul de ființă estetică, să viețuiască la nivel spiritual, echilibrându-și toate manifestările prin sublimarea lor în artă, care este forma supremă de manifestare a spiritualității și vieții intelectuale umane. Fiecare individ poate și trebuie să contemple arta și să creeze artă, dacă este capabil. Modelele educației trebuie să fie principiile naturale dar și reperele creației artistice. Educația trebuie să fie estetică și tot estetică trebuie să fie și viețuirea omului, astfel încât să sintetizeze pulsiunile sale animalice, dorințele obscure și trebuințele fizice cu toate aspirațiile către elevare spirituală și adecvare la idealurile sapiențiale ale epocii. Conflictul dintre aceste tendințe și tentativa de rezolvare a acestuia sunt ilustrate și în textul dramatic ,,Don Carlos”, ce anunță epoca următoare în literatură – romantismul. Conexiuni și perspective Epoca Luminilor a fost un preludiu al modernității, ea fiind perioada în care concepțiile anterioare sunt complet înlocuite cu o formulă în care accentul se mută pe alte ficțiuni fondatoare. Noua divinitate este rațiunea, noul punct de reper central al sistemelor de gândire este omul , iar noua valoare supremă este fericirea, dar nu cea din viața veșnică, precum în epocile anterioare, ci fericirea pământeană și concretă, de urmărit prin activitatea cotidiană a omului, activitate în care acesta este educat să îmbine pasiunile și dorințele sale cu idealurile morale. Tot în această perioadă se manifestă deplin și se stabilizează modelul intelectual al disidentului, în special prin personalități precum Baruch Spinoza și Marchizul de Sade, care, fiecare în felul său, se situează pe poziții critice extreme față de societatea contemporană lor și refuză reconcilierea cu această societate în numele unei libertăți personale totale, ce va ilustra un model pedagogic despre care vom vorbi cu ocazia discuției despre modernism și post-modernism.   Lector dr. Suciu Raluca Ștefania

Doctrine pedagogice – Curs 12 Pedagogia experimentală. Alte orientări. Zorii secolului XX Periodizare. Repere istorice și cronologice Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate III.               Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice Conexiuni și perspective   Periodizare. Repere istorice și cronologice Așa cum am văzut în discuțiile anterioare despre secolul XIX, acesta a fost dominat de cultul ideii de știință și de o preocupare specială pentru experiment și explorare/cercetare. Progresul tehnologic a adus cu sine o nouă perspectivă asupra lumii și noi mijloace de lucru în cercetare, ceea ce a permis o diversificare a laturii experimentale. Începând cu secolul XIX, știința va deveni preponderent experimentală, iar filosofia se va orienta către noi abordări, între care acelea legate de epistemologie – teoriile cunoașterii științifice vor depăși ca amploare și atractivitate abordările legate de cercetarea hermeneutică – preocupată în principal de elemente ale interpretării diverselor tipuri de text/textualitate. În discuția următoare vom vedea cum se vor regăsi aceste repere în istoria culturală a secolului XX. Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente. Evoluții și coordonate de mentalitate. Despre secolul XIX am apucat să aflăm că a fost dominat de dorința de a așeza orice domeniu al cunoașterii pe baze pur științifice și de a formula o paradigmă epistemologică pentru fiecare știință nou apărută. Pedagogia nu a făcut excepție de la aceste tendințe, iar nevoia definirii unei zone experimentale ca fundament al ei a fost postulată în mod special de adepții curentului pedagogiei experimentale. Aceștia au considerat că pedagogia nu trebuie să fie tributară filosofiei sau altor zone de speculație intelectuală, ci trebuie să se așeze într-o formă proprie de abordare, dobândind autonomie ca ramură a științelor sociale și umaniste. Ca urmare a dezvoltării tehnologice fără precedent în istorie se creează bazele apariției unor laboratoare și unor metode de lucru ce ar fi putut părea inaccesibile până la etapa istorică respectivă, iar odată cu preocuparea omenirii pentru viteză pedagogia urmează și ea o cale ce va presupune o diversificare accelerată a metodologiilor de abordare a obiectului său ca știință ,dar și a reflecției asupra propriilor mecanisme și resorturi interne ca domeniu științific. În aceste coordonate, curentul pedagogiei experimentale/experimentaliste va avea o contribuție esențială la reforma acestui domeniu și la deschiderea unor noi perspective în cercetare.   III.Personalități exemplare ale curentului pedagogiei experimentale și coordonate ale gândirii lor  Primele abordări experimentale organizate par a fi datorate lui David Williams, care a condus o școală experimentală în Londra la 1773. Concomitent, Pestalozzi își manifesta interesul pentru studierea metodei de învățământ specifică fiecărei vârste (în lucrarea despre ,,Cum își educă Gertrude copiii”), iar Kant scrie în al său ,,Tratat de pedagogie” despre necesitatea înființării de școli experimentale. Urmașul lui Kant la catedra de la Konigsberg – Herbart – își dorește și el o școală experimentală, unde să poată face cercetare aplicată, lucru despre care îi scrie rectorului universității. Părintele psihologiei, Wilhelm Wundt, se preocupă în laboratorul său de la Leipzig, înființat în 1879, și de probleme de pedagogie, putând fi considerat unul din părinții cercetării experimentale. La câțiva ani după el, la Sorbona, în 1885, Theodore Ribot organizează un laborator francez, pentru a nu rămâne mai prejos decât vecinii și veșnicii concurenți/rivali germani. Peste două decenii, la începutul secolului XX, SUA preia conducerea în materie de cercetare și nu o va mai pierde până azi, organizând câteva zeci de laboratoare în care se studiază sub aspect experimental pedagogia și științele educației prin prisma observării și măsurării percpeției, memoriei, timpilor de reacție, proceselor cognitive – învățarea și rezolvarea de probleme. În acestă perioadă pedagogia se desparte de toate celelalte științe și de zona filosofiei. Unii reprezentanți a experimentalismului vor merge până acolo încât vor evita să se preocupe de scopurile educației pentru că aceste abordări presupunea o inevitabilă deschidere către  filosofie. Ca orice începuturi, deceniile de final de secol XIX și început de secol XX au fost marcate de avânturi romantice și excese uneori, dar ele au constituit baza unei necesare fundamentări științifice a pedagogiei și au deschis noi orizonturi de cunoaștere, pentru că munca de laborator a revelat adesea aspecte ce nu erau accesibile în perioadele anterioare. Istoric, termenul de pedagogie experimentală este legat de numele lui Ernst Meumann. a)Schiță bio-bibliografică: 1862-1915. Născut la Uerdingen (Werdingen). Studii la Tubingen, Berlin, Halle, Bonn. Doctor în filosofie la Tubingen. Elev al lui Wilhelm Wundt, primul psiholog oficial din istorie. A lucrat o perioadă în laboratorul acestuia, primele experimente pedagogie fiind legate de această preocupare pentru psihologie, de care se va despărți ulterior. Lucrarea sa Prelegeri introductive în pedagogia experimentală și bazele ei psihologice a apărut și în traducere în română, bineînțeles la Editura Didactică și Pedagogică, în 1980. b)Repere teoretice, doctrinare, terminologice  – pornește în demersul său doctrinar de la o critică a pedagogiei tradiționale pentru motivul principal că ar fi prea abstractă și speculativă, supusă filosofiei și altor domenii de reflecție, lipsită de suport empiric și cercetare de laborator și de teren; propune o pedagogie ca ,,știință a realității educative”; rămâne de acord cu faptul că scopurile finale ale educației și rolul social al pedagogiei nu pot fi cercetate empiric, acestea fiind dependente de abordări filosofice sau teoretice interdisciplinare; *se opune pedagogiei autoritare, care încearcă să forțeze lucrurile și să constrângă realitățile educative să se înscrie în șabloane pre-concepute, teoretizate pe baza unor abstracțiuni formale; – pledează pentru folosirea pe scară largă a experimentului pedagogic, a observării directe a proceselor de învățământ spre a extrage din aceste observații direcții de acțiune și organizare a activităților concrete; în opinia sa, marile probleme/direcții ale cercetării experimentale în pedagogie ar trebuie să fie: – dezvoltarea fizică și psihică a copilului pe perioada școlarizării (problemă fuindamentală a domeniului); – dezvoltarea aptitudinilor copilului: percepție, memorie, capacitate de abstractizare, voință , evoluția stărilor afective etc.; – studierea individualităților copiilor și observarea conturării elementelor originale, specifice fiecăruia, de-a lungul procesului de educare; – observarea diferențierii aptitudinilor elevilor în funcșie de aspectele esențiale ale profilelor lor (observate conform alineatului anterior); – observarea comportamentului copilului pe parcursul școlarizării sub aspectul muncii fizice, aspectelor igienice, munca în școală și cea de acasă etc.; – efortul diferențiat al elevului pentru diferite discipline; – activitatea profesorului la nivel de metode de predare și mijloace folosite. *conform viziunii asupra domeniilor de interes, expusă mai sus, Meumann consideră că educația trebuie structurată pe niveluri de competențe și aptitudini, că elevii trebuie asociați în colective în funcție de capacitatea intelectuală și deschiderea către anumite tipuri de învățare, iar educarea trebuie făcută diferențiat, corespunzător coordonatelor intelectuale, de personalitate etc.; *,,munca elevului” este un concept  prin care Meumann înțelege ansamblul activităților efectuate de elev la nivel subiectiv – pentru a își îmbunătăți performanțele, și la nivel obiectiv și social – pentru a realiza produse de tip spiritual sau material folositoare comunității; în această muncă elevul trebuie ghidat de profesor, care trebuie să îl îndrume să urmeze calea adecvată potețialului său, astfel cum a reieșit din observarea experimentală profilul elevului; *activitatea școlară are trei direcții: transmiterea de cunoștințe, dezvoltarea capacităților elevilor și formarea etică și morală; ultimele două sunt cele mai importante în viziunea lui Meumann. *Meumann rămâne în istorie ca primul pedagog care a scos explicit pedagogia de sub tutela filosofiei, psihologiei și altor științe sau zone de reflecție și a formulat explicit și imperativ necesitatea dezvoltării zonei experimentale și empirice proprii. Un coleg foarte important al lui Meumann a fost cel împreună cu care a scos revista Pedagogia experimenatală, începând cu 1905 – Wilhelm August Lay.  a)Schiță bio-bibliografică: 1862-1926; studii politehnice la Karlsruhe și alte studii la Freiburg; de reținut Ghid pentru predarea aritmeticii (calculului) pe bază experimentală (1898), Didactica experimentală(1903), Școala acțiunii ca reformă școlară conformă cu natura și cultura (1911); (titlurile lungi și, uneori, emfatice, sunt la modă în Germania romantică a secolului XIX…) Discuție: observați preocuparea permanentă pentru reformă a gânditorilor pedagogi; având în vedere relațiile dintre pedagogie și filosofie, raportați această preocupare la aserțiunea lui Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz: totul e cum nu se poate mai bine în cea mai bună dintre lumile posibile…aserțiune ce a marcat, probabil, punctul culminant al Iluminismului german…; dacă realitatea dată este maximum de actualizare a potențialităților ființei umane, ce reformă mai este posibilă și care ar fi rolul pedagogiei în acest context? În lecția următoare vom reveni asupra acestui subiect, când vom discuta despre pedagogia socială; b)Repere teoretice, doctrinare, terminologice *preocupat esențial de fundamentele psihologice ale educației; abordare psihologizantă a pedagogiei; *pledează pentru observarea permanentă a activităților și comportamentelor copilului în procesul de învățare și de învățământ; această obervare se desfășoară, în principal, pe două paliere: pentru surprinderea factorilor educației (individuali, naturali, sociali) și pentru notarea rezultatelor educației (deprinderi creative, analitice, habitudini fizice și intelectuale etc.); *concepția despre educație, expusă în ,,Școala acțiunii ca reformă (…)” propune o viziune ce corelează observarea sistemului de valori cu fundamentul biologic al existenței; construcția personalității trebuie adecvată sistemului de valori; având în vedere fundamentul biologic al activităților intelectuale (ca și al întregii existențe umane și mundane), educația trebuie să conțină cât mai multe elemente de acțiune/activitate empirică, practică, a învăța prin a face, a pregăti elevii pentru situații de viață reale, munci, sarcini, activități personale și sociale. *Lay cere educatorilor să adapteze permanent discursul educativ coordonatelor personalității elevilor – vârstă, gen, nivel intelectual și fizic etc. În anul în care Lay publica Ghidul pentru învățarea calculelor prin metode exprimentale, 1898, la Paris, un intelectual francez denunța Oboseala intelectuală a lumii europene și, implicit, a pedagogiei acesteia, în lucrarea cu același titlul. Era Alfred Binet. a)Schiță bio-bibliografică: 1857-1911, născut la Nisa; studii de drept, științe naturale și medicină; pasionat de psihologie, prin intermediul căreia descoperă pedagogia și se apropie de ea; coordonează o perioadă Laboratorul de psihologie fiziologică al Universității Sorbona, este co-fondator al revistei L’Année psycologique; lucrări notabile: Oboseala intelectuală (1898, la redactarea căreia a participat și amicul său Victor Henri), Studiul experimental al inteligenței(1903), Idei moderne despre copii (1909). A avut o carieră străluciră în cercetare, ocupându-se de aspecte diverse ale psihologiei și pedagogiei, fundamentând studiul științific al inteligenței umane. A fost pasionat de șah. b)Repere teoretice, doctrinare, terminologice *pedagogia trebuie să fie în primul rând o știință experimentală; educația este legată de adaptarea individului la mediul de viață; rezultatele educării școlare trebuie evaluate după standarde experimentale și măsurători sociometrice, observații sociale (aici interferează cu sociologia, inclusiv cu sociologia educației); *critică acerbă a modelului de a evalua rezultatele educației pe baza rezultelor obținute la examene, concursuri etc.; aceste evenimente excepționale și profund artificializate nu reflectă nivelul de educație al elevilor și nici performanța sistemului de educație; sistemul educativ trebuie evaluat din perspectiva adaptării absolvenților la societate și lume;  Discuție: comentați critic modelul de prezentare publică a rezultatelor la diverse concursuri, olimpiade, competiții etc. ale unor elevi și discursul grandilocvent al propagandei oficiale care tinde să acrediteze ideea unei super-performanțe a sistemului românesc de învățământ pe baza acestor rezultate; comentați critic clișeele și stereotipurile legat de ,,olimpicii români” în diverse domenii și folosirea acestora ca armă de propagandă politică și mistificare a realității. *critică a sistemului de învățământ care tinde să substituie mediul școlar realității, să creeze iluzia nocivă că elevii trebuie să se adapteze școlii și nu vieții, ceea ce conduce la rezultate grave de tipul apariției unor absolvenți ,,sociopați”, capabili să dezvolte reflexe ale unui comportament simulat pentru a obține acceptare și performanță în mediul școlar, dar incapabili de adaptare și funcționare în realitatea socială; Discuție: comentați critic tipul de organizare a învățământului descris mai sus și formulați observații în legătură cu sistemul în care v-ați format și cel în care lucrați.  *aceeași opinie critică precum contemporanii săi germani menționați înainte asupra carecterului teoretic al pedagogiei tradiționale, care încearcă să constrângă realitatea la încadrarea în șabloane; propune accentuarea cracterului tehnic al pedagogiei, recunoașterea statutului ei de pedo-tehnie, adică o tehnică a educării și creșterii copiilor;  *pasionat de psihologie, a acordat o atenție specială studierii empirice și observării teoretice a inteligenței umane; pornind de la cercetările sale a formulat diverse variante de lucru, printre care foarte importanta idee a educării personalizate a elevilor în funcție de capacitatea intelectuală, a grupării acestora în funcție de nivelul de inteligență și tipurile de abilități; a formulat metode de lucru pentru îmbunătățirea performanțelor celor cu capacități reduse și crearea unui cadru adecvat educării celor supra-dotați sau capabili de performanță înaltă; a fost un pionier și în aceste domenii; Împreună cu Theodore Simon (student, apoi medic) a contribuit la formularea unor teste de inteligență, pentru observarea vârstei mentale, la care s-au adăugat contribuțiile lui William Ster (născut Wilhelm Louis Stern în Germania și devenit William Ster după migrarea în SUA), părintele termenului IQ (intelligence quotient). De menționat că la origine testele privind IQ nu urmăreau măsurarea unor capacități ale persoanei testate, deoarece acestea nu erau considerate măsurabile prin șabloane, ci observarea capacității de a opera cu anumite acumulări într-un moment dat. Între timp, conceptul IQ și testele legate de acesta au cunoscut o carieră absolut fulminantă, ajungându-se la o inflație de experți în măsurarea inteligenței și teste de cele mai diverse și suprinzătoare facturi. Discuție: exprimați opinii asupra clișeelor și stereotipurilor despre inteligență, despre teste și IQ. Comentați discriminarea ce se face pe criterii legate de aceste concepte. Aveți în vedere afirmația lui Andre Gide, scriitor francez contemporan cu Binet, conform căreia ,,este nevoie de destul de multă inteligență petru a înțelege că nu ai destul de multă inteligență…” Studentul, apoi colegul și amicul lui Binet, Theodore Simon, a avut și el o contribuție la dezvoltarea pedagogiei experimentale. În al său Tratat de pedagogie experimentală din 1927 propune ca direcții de cercetare: –          Studiul efectelor regimurilor școlare asupra elevilor (de ex. oboseala și inadaptabilitatea elevilor); –          Aprecierea rezultatelor învățământului în ansamblul lor (ca fenomene sau realizări sociale, de ex. combatarea analfabetismului, progrese în învățarea unui limbaj la surdo-muțit etc.); –          Determinarea eficienție unei metode de lucru prin comparare cu altele (de ex. scrierea sub controlul profesorului a unei compuneri este mai eficientă decât scrierea creativă individuală?) –          Studierea și observarea activităților profesorilor și reacțiilor elevilor la învățământul în care sunt plasați. Tot în 1927, Rudolf Lochner, propune în Pedagogia descriptivă, o viziune conform căreia pedagogia are o latură descriptivă și una normativă. Ele cere elaborarea unei meta-teorii a educației, adică un demers de reflecție asupra propriului obiect de studiu și asupra metologiei de cercetare pentru formarea unei paradigme epistemologice complete a pedagogiei. În Belgia, în 1929, Raymond Buyse publică o Introducere în pedagogia cantitativă în care tratează cele două abordări posibile în educație, în opinia sa: cea idealistă – preocupată de aspectele calitative, și cea realistă – preocupată de aspecte cantitative. Pentru Buyse, preocuparea realistă este cea cu caracter științific profund, având în atenție măsurarea proceselor și rezultatelor educației. În 1935, revine cu o lucrare de mari dimensiuni, Experimentarea în pedagogie, în care discută pe larg diverse tipuri de aplicații practice și modele de metode de predare, învățare etc.  În SUA primii cercetărori ce au preluat și dezvoltat modele experimentaliste au fost Edward Thorndike și Charles Hubbard Judd. Atașat de behaviorism, Thorndike a dorit să trateze toate problemele pedagogiei, fiind convins că este necesară o observare permenanetă a elevilor și proceselor de educare pentru a extrage din aceste observații direcțiile cele mai adecvate de dezvoltare. Judd a fost un vizionar ce a anticipat structuralismul în anumite aspecte ale abordărilor. A fost adeptul unui pragamatism radical, pledând pentru reducerea teoriilor la minimum necesar și axarea activității pe studiul/observarea elevilor, anchete, statistici, schimbarea permenentă a curriculum-ului. IV.Conexiuni și perspective Așa cum am putut observa, secolul XIX a deschis calea unor vaste experimente, care vor culmina în secolul XX și se vor diversifica, depășind anumite blocaje (prejudecata scientismului de ex.), abia în a doua jumătate a acestuia din urmă. Meritul pedagogiei experimentale este acela că a adus zona de cercetare empirică în centrul preocupărilor științei educației și a liberat gândirea pedagogică de dependența sa față de sisteme filosofice sau alte tipuri de abordare teoretică. Dacă excesul de experimentalism al primelor generații a dus la o negare a rolului teoriei în fundamentarea științifică a pedagogiei, idealismul unora dintre gânditorii de la finele secolului al XIX și zorii secolului XX va reda abordării teoretice demnitatea sa epistemică și utilitatea sa doctrinară, mai ales în cadrul curentelor pedagogiei sociale, despre care vom vorbi în lecția următoare.