Geografie, cunoaşterea mediului/ştiinţe şi didactica acestora cursuri, tematica, bibliografie

SINDROAMELE DEFICIENŢEI DE INTELECT SINDROMUL DOWN. Se încadrează în handicapul sever (gradul II) sau profund (gradul III) şi foarte rar în debilitate mintală (gradul I). Se caracterizează prin: Dismorfie particulară Întârziere mintală Aberaţie cromozomială   Are capul mic, prezintă brahicefalie (are craniul cu diametrele longitudinal și transversal aproape egale). Nu are pomeţi şi ridicături orbitare Are “faţa de clovn” (roşeaţa obrajilor şi vârfului nasului) Plasare laterală a ochilor, gură mică, cu fisuri comisurale, dinţi neregulaţi, cariaţi, limba fisurată, lată sau îngustă Gâtul scurt, mâini mici şi scurte Mai este denumit şi “mongoloid” Este lent, apatic, pasiv, stă ore în şir în aceeaşi poziţie SINDROMUL DOWN. Se încadrează în handicapul sever (gradul II) sau profund (gradul III) şi foarte rar în debilitate mintală (gradul I). Se caracterizează prin: Dismorfie particulară Întârziere mintală Aberaţie cromozomială   Are capul mic, prezintă brahicefalie (are craniul cu diametrele longitudinal și transversal aproape egale). Nu are pomeţi şi ridicături orbitare Are “faţa de clovn” (roşeaţa obrajilor şi vârfului nasului) Plasare laterală a ochilor, gură mică, cu fisuri comisurale, dinţi neregulaţi, cariaţi, limba fisurată, lată sau îngustă Gâtul scurt, mâini mici şi scurte Mai este denumit şi “mongoloid” Este lent, apatic, pasiv, stă ore în şir în aceeaşi poziţie OLIGOFRENIA FENILPIRUVICĂ (sau Boala lui Folling, sau Fenilcetonurie).   IQ = 50 Este o tulburare metabolică ereditară, o formă gravă a deficienţei de intelect La naştere, copilul este normal, apoi apare o iritare excesivă, o instabilitate psihomotorie, crize prin convulsii O întârziere în dezvoltarea motorie (merge după doi ani) Vorbeşte după 3, 4 ani, 3,4 cuvinte însoţite de ecolalie (repetarea ca un ecou a cuvintelor interlocutorului) Se balansează înainte-înapoi Merge cu paşi mici şi aplecare înainte La o treime din cazuri se înregistrează crize epileptice Părul blond, depigmentat, ochi albaştri, eczeme Piele cu spargere de vase de sânge Diagnosticarea se face de timpuriu prin analiza urinei ce conţine acid fenilperiuvic   IDIOŢIA AMAUROTICĂ (sau Boala lui Tay-Sachs). Este o tulburare de o frecvenţă mai redusă La naştere, copilul dă impresia de normalitate, dar la 3-6 luni devine apatic, cu o motricitate care nu evoluează normal Hipersensibil la lumină şi la zgomote, apoi văzul i se degradează progresiv până la orbire Nu poate apuca obiecte, nu poate ţine capul ridicat Apoi se instalează paraliziile şi convulsiile Boala este ereditară, durata de viaţă este relativ scurtă Manifestă indiferenţă faţă de mediul ambiant Prin antrenare poate dobândi cel mult un comportament stereotip GARGOILISMUL (sau Sindromul Hurler) Se regăseşte în categoria de deficienţe de la foemele cele mai uşoare, până la cele mai grave Are o statură mică, gât şi membre scurte, o înfăţişare de bătrân Gură mare, buze groase, nasul în formă de şa, craniu cu proeminenţă occipital   HIPERTELORISMUL Plasarea laterală a ochilor cu distanţe mari între ei determină un aspect animalic Craniul este brahicefalic şi pretintă anomalii ale maxilarului superior Dezvoltarea psihică este minima SINDROMUL TURNER Faţa rotundă, urechi late, poziţionarea în partea de jos a craniului, gâtul scurt Absenţa semnelor sexuale Torace în formă de scut (nedezvoltat), scolioză, cifoscolioză Ochii sunt depărtaţi Sindrom întâlnit numai la femei SINDROMUL PSEUDO-TURNER Ca şi precedentul, dar se întâlneşte şi la băieţi Au părul aspru, gura triunghiulară (de peşte), prezintă strabism Deficienţa mintală este mai gravă decât la Sindromul Turner clasic   CRETINISMUL ENDEMIC Este legat de mediul de viaţă al celui afectat, datorat insuficienţei iodului în sol sau apă (ceea ce împiedică producerea hormonului tiroidian) Metabolism redus, imaturitate sexuală Este scund, greoi, abdomen şi craniu – plate Pielea uscată, gălbuie, rece Mişcările, mimica, pantomimica – rigide Pot apărea tulburări mintale grave

LOCUL ŞI ROLUL PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE IN CADRUL ŞTIINŢELOR PSIHOPEDAGOGICE   Psihopedagogia specială a apărut ca o necesitate socială de a sintetiza, dezvolta, nuanţa şi adapta experienţa altor ştiinţe (psihologie, pedagogie, medicină, sociologie, etc.) in vederea explicării dezvoltării persoanelor cu nevoi speciale (mai ales a celor cu dizabilităţi) pentru a se realiza adaptarea şcolară, profesională şi socială avand ca reper permanent creşterea calităţii vieţii tuturor membrilor societăţii. Astfel, Psihopedagogia specială devine o ştiinţă interdisciplinară, aflată la intersecţia mai multor ştiinţe, după cum reise şi din definiţiile propuse de-a lungul timpului:   “Psihopedagogia specială sau defectologia este o ştiinţă ce se ocupă de persoanele handicapate, de studiul particularităţilor psihice, de instrucţia şi educaţia lor, de evoluţia şi dezvoltarea lor psihică, de modalităţile corectiv recuperative, pentru valorificarea potenţialului uman existent şi formarea personalităţii acestora, in vederea integrării socio-profesionale cat mai adecvată”. (E. Verza, 1995)   “Psihopedagogia speciala este o ştiinţă de sinteza, care utilizează informaţiile complexe furnizate de medicină (pediatrie, neurologie infantilă, oftalmologie, otolaringologie, audiologie, ortopedie, igienă, etc.), psihologie (cu toate ramurile ei), pedagogie, sociologie, ştiinţe juridice, in studierea dinamică a personalităţii tuturor formelor de handicap prin deficienţă şi inadaptare …”. (C-tin Păunescu, I. Muşu, 1997)   Scopul psihopedagogiei speciale este elucidarea cauzelor şi a formelor de manifestare a anomaliilor prezente in dezvoltarea persoanelor (considerate cu nevoi speciale), stimularea proceselor compensatorii şi fundamentarea intervenţiei educativ-terapeutice.   Psihopedagogia specială ar fi, după unii autori, denumirea “imblanzită” a vechiului termen de “defectologie”.   Defectologia (lat. “defectus” = lipsă, defect, deficienta şi grec. “logos” = ştiinţă, teorie) este o disciplină in sistemul ştiinţelor pedagogice, care se ocupă de legităţile dezvoltării persoanelor deficiente, in cadrul teoriei şi practicii instruirii, educării şi integrării sociale, respectiv al readaptării sociale şi personale a deficienţilor.” (Walter Roth, 1979)   Defectologia este “ştiinţa care studiază legităţile dezvoltării, educaţiei şi instruirii copiilor deficienţi”, menţionand că “prin natura sa, este o disciplină sintetică, interdisciplinară, deoarece se află la intersecţia mai multor direcţii de cercetare ştiinţifică, psihologie, medicină, sociologie.” (Valer Mare, 1989) La recomandările forurilor internaţionale s-a renunţat (mai ales in documente oficiale) la expresiile considerate “dure” pentru persoanele sau familiile persoanelor cu handicap de “defect”, “deficienţă”, “defectologie”.   In concluzie, psihopedagogia speciala este o ştiinţă interdisciplinară la confluenţa dintre psihologie, pedagogie, medicină şi sociologie, care se ocupă de cunoaşterea sistemului psihic al persoanelor considerate anormale sau neadaptate /inadaptate pentru a intreprinde acţiuni cu caracter formativ (educativ sau reeducativ) şi corectiv – terapeutic pentru o inserţie / reinserţie psihosociala eficientă.   Prin extensie, psihopedagogia specială este ştiinţa cunoaşterii şi normalizării persoanelor cu nevoi speciale.   Această ştiinţă depăşeşte cadrul teoretic şi are profunde implicaţii practic-aplicative în care educaţia, instrucţia, recuperarea sunt activităţi de intervenţie specială care conduc la dezvoltarea de comportamente care să faciliteze adaptarea şi inserţia socială.   Domeniul (ramurile) Psihopedagogiei speciale:   – psihopedagogia deficienţilor de intelect – psihopedagogia deficienţilor de auz – psihopedagogia deficienţilor de văz – psihopedagogia deficienţilor fizic şi psihoneuromotori – logopedia – psihopedagogia persoanelor cu tulburări psihice – psihopedagogia persoanelor cu tulburări socio-afective şi de comportament – psihopedagogia elevilor cu tulburări de invăţare (datorate sau nu deficienţelor) – psihopedagogia diversităţilor etnice, culturale şi lingvistice – psihopedagogia celor cu abilităţi, talente şi a creativilor (supradotaţi)   CADRUL CONCEPTUAL ŞI TERMINOLOGIA PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE   2.1. Clarificarea noţională şi operaţională a conceptului de “handicap”   maladia sau traumatismul iniţial, existente încă de la naştere sau dobândite;   deficienţa:pierderea sau alterarea unei structuri sau funcţii (leziune anatomica, tulburare psihologica rezultand în urma unei maladii, accident in evoluţia normala, dar şi a unor carenţe psihoafective (pierderea părinţilor sau neglijenţa pedagogica). Deficienţe frecvente: auditive, vizuale, de limbaj, intelectuale, etc.   incapacitatea:reducerea parţiala sau totala a posibilităţii de a realiza o activitate (motrica sau cognitiva) sau un comportament. Exemple: incapacitate de comunicare, de igiena personala, de locomoţie, etc.   Incapacitatea depinde, dar nu obligatoriu, şi nu de o maniera univoca, de deficienţa. Atat deficienţele, cat şi incapacităţile, pot fi vizibile sau invizibile, temporare sau permanente, progresive sau regresive;   handicap:dezavantaj social, rezultat in urma unei deficienţe sau incapacităţi care limitează sau impiedica indeplinirea de către individ a unui rol aşteptat de mediu (societate). Categorii posibile: handicapuri de independenţa fizica, orientare, autonomie economica, integrarea sociala, etc.   „Handicapul este o funcţie a raporturilor persoanelor deficiente cu mediul lor. El survine atunci cand aceste persoane intalnesc obstacole culturale, materiale, sociale, care le impiedica sa acceadă la diversele sisteme ale societăţii, disponibile pentru ceilalţi cetăţeni. Astfel, handicapul rezulta din pierderea sau limitarea posibilităţilor de participare pe picior de egalitate, cu ceilalţi indivizi, la viaţa comunităţii“(Ph. Wood, 1982).   Neputand fi determinate prin repere ferme şi rigide, stările de handicap trebuie interpretate ca variabile dependente de situaţii sociale trăite de subiectul in cauza. In concluzie, starea de handicap exprima dezechilibrul apărut in viaţa unui individ in tentativa sa de a-şi asuma şi indeplini rolul social conferit de colectivitatea in care este integrat.   Succesul sau insuccesul acţiunii sale va fi deci condiţionat, pe de-o parte, de nivelul posibilităţilor sale, iar pe de alta parte, de parametrii mediului in care se manifesta.   2.2. Noi concepte şi schimbări de sensuri ale unor noţiuni şi sintagme din sfera psihopedagogiei speciale Terminologia in domeniul studiat de noi a suferit schimbări datorită transformărilor multiple de la nivelul intregii societăţi (mai ales după 1990) şi mai ales a serviciilor de educaţie,terapie şi asistenţă socială pentru persoanele cu dizabilităţi. In literatura de specialitate există termeni specifici pentru persoanele care se abat de la normalitate, (ca semnificaţie generală) privind intreaga dezvoltarea psihofizică a persoanei, unele aspecte rămanand in urmă (fizic, senzorial, mintal); normal – adaptare echilibrată la mediu şi raportare la grup de aceeaşi varstă şi mediu cultural anormal – abateri peste standard, insuficienţe retard in dezvoltare, abateri comportamentale, afecţiuni fizice;   Expunem in continuare explicarea principalelor concepte şi sintagme uzitate in acest domeniu aşa cum reis din ultimul cadru normativ (H.G. 1251/2005 – anexa 1) şi din CIF* – Clasificarea Internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii, OMS, Geneva, 2004):   Cerinţe educative speciale (CES) – necesităţi educaţionale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educaţiei adaptate particularităţilor individuale şi celor caracteristice unei anumite deficienţe sau tulburări/dificultăţi de invăţare, precum şi o asistenţă complexă (medicală, socială, educaţională etc.).   Educaţie specială – formă adaptată de pregătire şcolară şi asistenţă complexă (medicală, educaţională, socială, culturală) destinată persoanelor care nu reuşesc să atingă temporar sau pe toată durata şcolarizării nivelurile instructiv-educative corespunzătoare varstei, cerute de invăţămantul obişnuit. Educaţia şcolară a copiilor cu cerinţe educative speciale trebuie să corespundă nevoilor de dezvoltare a copiilor, prin evaluarea adecvată a potenţialului de invăţare/dezvoltare şi prin asigurarea reabilitării /recuperării şi compensării deficienţelor ori tulburărilor, dificultăţilor de invăţare.   Integrare şcolară – proces de adaptare a copilului la cerinţele şcolii pe care o urmează, de stabilire a unor raporturi afective pozitive cu membrii grupului şcolar (clasă) şi de desfăşurare cu succes a prestaţiilor şcolare. Asimilarea de către copil a statusului de elev este rezultatul unor modificări interne in echilibrul dintre anumite dominante de personalitate cu consecinţe in planul acţiunii sale.   Adaptare curriculară – corelarea conţinuturilor componentelor curriculumului naţional cu posibilităţile elevului cu cerinţe educative speciale, din perspectiva finalităţilor procesului de adaptare şi de integrare şcolară şi socială a acestuia. Aceasta se realizează de către cadrele didactice de sprijin/itinerante impreună cu cadrul didactic de la clasă prin eliminare, substituire sau adăugare de conţinuturi in concordanţă cu obiectivele şi finalităţile propuse prin planul de intervenţie personalizat.   —  Incluziune – procesul de pregătire a unităţilor de invăţămantpentru a cuprinde in procesul de educaţie toţi membriicomunităţii, indiferent de caracteristicile, dezavantajele saudificultăţile acestora. —  Educaţie incluzivă – proces permanent de imbunătăţire ainstituţiei şcolare, avand ca scop exploatarea resurselorexistente, mai ales a resurselor umane, pentru a susţineparticiparea la procesul de invăţămant a tuturor persoanelordin cadrul unei comunităţi. —  Şcoală incluzivă – unitate de invăţămant in care se asigură oeducaţie pentru toţi copiii şi reprezintă mijlocul cel maieficient de combatere a atitudinilor de discriminare. Copiiidin aceste unităţi de invăţămant beneficiază de toatedrepturile şi serviciile sociale şi educaţionale conformprincipiului “resursa urmează copilul”. Centru şcolar pentru educaţie incluzivă – instituţie şcolară care, pe langă organizarea, desfăşurarea procesului de predare-invăţare-evaluare işi construieşte şi alte direcţii de dezvoltare instituţională: formare / informare in domeniul educaţiei speciale, documentare/cercetare/experimentare, precum şi servicii educaţionale pentru/in comunitate. Centru de educaţie, centru de zi, centru de pedagogie curativă etc. – unităţi de invăţămant organizate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării sau de organizaţii neguvernamentale in parteneriat cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi au ca scop şi finalitate recuperarea, compensarea, reabilitarea şi integrarea şcolară şi socială a diferitelor categorii de copii/elevi/tineri cu deficienţe. Ele sunt considerate alternative educaţionale al căror conţinut se fundamentează pe anumite pedagogii experimentale (Montessori, Freinet, Steiner, Waldorf etc.).   Centru judeţean de resurse şi asistenţă educaţională unitate conexă cu personalitate juridică, subordonată Ministerului Educaţiei şi Cercetării, care desfăşoară servicii de asistenţă psihopedagogică pentru părinţi, copii, cadre didactice şi care coordonează, monitorizează şi evaluează, la nivel judeţean, activitatea şi serviciile educaţionale oferite de centrele şcolare pentru educaţie incluzivă, centrele logopedice interşcolare şi cabinetele logopedice, centrele şi cabinetele de asistenţă psihopedagogică, mediatorii şcolari.   La acestea trebuie să adăugam şi definiţia educaţiei.   Educaţia este o activitate continuă care urmăreşte dezvoltarea conştientă şi performantă a potenţialului individual in funcţie de cerinţele mediului social normat.   Aşa cum se observă, se doreşte ca termenii de: invalid, irecuperabil, needucabil, inapt / incapabil de muncă să nu mai fie folosiţi in caracterizarea persoanelor cu dizabilităţi, deoarece ei nu reprezintă realitatea şi anulează şansele de dezvoltare a personalităţii persoanelor etichetate astfel.

  Curs 2. Deficienţa mintală de gradul I (handicap uşor, lejer) IQ =50-85 (ceea ce corespunde unei dezvoltări normale a vârstei cronologice între 7-12 ani)   DEFINITIE : O insuficienţă mai mult sau mai puţin marcată a dezvoltării inteligenţei, care îi lasă individului posibilitatea de a ajunge la autonomie socială, fără însă să-i permită să-şi asume total responsabilităţile conduitelor sale.   Individul este educabil, capabil de achiziţii şcolare corespunzătoare vârstei sale mintale ce variază în funcţie de gravitatea situaţiei (deficienţei)   Oscilaţii în formarea reflexelor condiţionate, dar şi în motricitate şi afectivitate PERCEPŢIA. – Deficienţe ale analizei şi sintezei (desprind din obiecte sau imagini foarte puţine detalii, caracter lacunar, fragmentar, confuz al percepţiei) – Percep mai uşor elementele periferice (contur, culoare), decât greutatea, forma, materialul – Îngustimea câmpului perceptiv (într-un timp limitat, ei percep un număr mai mic de elemente decât normalii)   GÂNDIREA. – lipsă de flexibilitate a activităţii cognitive în general – predomină funcţiile de achiziţie (nu cele de elaborare) – nu are gândire creativă, ci reproductivă – stabileşte mai uşor deosebirile, decât asemănările – procesul înţelegerii este lacunar, pentru că nu integrează datele noi LIMBAJUL. – se dezvoltă cu întârziere sub toate aspectele sale – primul cuvânt – la vârsta de 2 ani (faţă de 1 an, la normali) – prima propoziţie – la vârsta de 3 ani (1,7 ani) – vorbirea – apare la 34 luni (15 luni) – Vocabularul este limitat, sărac în cuvinte ce desemnează mărimi, relaţii spaţiale, caracteristici psihice – predomină substantivele, numărul verbelor este mic – dificultăţi în înţelegerea şi utilizarea metaforelor, epitetelor,comparaţiilor – atât în limbajul scris cât şi în cel vorbit, se caracterizează printr-un număr mic de cuvinte, construcţie defectuoasă gramatical – se sugerează programe de intervenţie pentru dezvoltarea comunicării – în formele severe, se sugerează dezvoltarea comunicării nonverbale şi “terapia ocupaţională”. VOINŢA. Scopurile sunt generate de interese imediate Insuficienţa atenţiei acordate scopului Frecvenţa manifestărilor de negativism   COMPORTAMENTUL. Imaturitate. Are manifestări proprii preşcolarului   AFECTIVITATE. Manifestările emotive sunt exagerat de puternice în raport cu cauza care le-a produs Crize de furie, reacţii agresive faţă de cei din jur, distrugerea obiectelor, rănirea propriului corp Veselia se poate transforma în crize de râs la nesfârşit Predominanţa ori a euforiei, ori a iritabilităţii INTEGRAREA FAMILIALĂ. Părinţii nu reuşesc să se împace cu situaţia. Chiar şi atunci când întârzierea în dezvoltarea copilului este evidentă, ei se amăgesc cu o mulţime de explicaţii posibile pot trăi sentimente de culpabilitate Totuşi, în condiţiile unei atitudini realiste a familiei, copiii debili mintal, se pot integra în aceasta Urmează de regulă şcoli speciale, dar pot fi integraţi şi în învăţământul normal, depinde de gravitatea deficienţei Reuşesc să ajungă la 4, 5 clase de regulă Au posibilitatea de a-şi însuşi o profesie pe care o pot exercita cu succes: tâmplari, zidari, cofetari, croitori FORME CLINICE. Debilul armonic (muncitor, ascultător, capabil de a învăţa o meserie) Debilul dizarmonic (sau “debilul complet”) se caracterizează prin preponderenţa tulburărilor afective şi de comportament Instabil (incapabil de a se concentra) Excitat (agitaţie motrică) Emotiv (reacţii afective instabile şi exagerate)   IQ =20-50 (ceea ce corespunde unei dezvoltări normale a vârstei cronologice între 3-7 ani)   CARACTERISTICI. Spre deosebire de idioţi (deficienţa mintală de gradul III), ajung la un nivel la care se pot folosi de experienţele anterioare pentru a se adapta la o situaţie nouă Predominanţă a malformaţiilor somatice, aspect displastic facio-cranian (hipertelorism, gura de lup, urechi malformate, proeminenţa globilor oculari) Displastie = înfățișare defectuoasă, congenitală sau dobîndită, a unui organ anatomic extern; Hipertelorism = Modificare a aspectului facial, caracterizata prin marirea distantei dintre globii oculari; apare in unele sindroame genetice, precum Sindromul Down.   MOTRICITATEA. Slab dezvoltată şi insuficient diferenţiată Nu poate executa o mişcare izolată (de pildă nu poate închide un singur ochi) Mişcări stângace şi lipsite de fineţe   LIMBAJ. Ajung să-şi însuşească sistemul simbolic al limbajului în vederea comunicării Vorbire imperfectă Pronunţie cu tulburări, Inteligibilitatea este redusă Vocabular sărac, doar cuvinte uzuale Vorbire agramată GÂNDIRE        . Rămâne prin excelenţă concretă şi situaţională, rezolvări mecanice Nu depăşesc mecanismele gândirii unui copil de 7 ani Nu pot să achiziţioneze noţiunea de număr şi nici relaţiile spaţiale   ACTIVITATE  . Imatură şi labilă, imaginile parentale sunt singurul lor sistem de referinţă, singura experienţă relaţională Au o mare nevoie de securitate Reacţionează pronunţat la abandon, pot chiar dezvolta structuri obsesionale   COMPORTAMENT     . Dominat de emotivitate, necontrolat Comportamentele lor aberante nu sunt decât o reacţie de insecuritate, furie sau eşec.   AFECTIVITATE          . Puerili, vanitoşi, reacţii ostile frecvente ATENŢIA ŞI MEMORIA Atenţie instabilă, când e interesat, se poate concentra pentru scurtă vreme Memoria este de regulă diminuată, dar poate fi, în unele cazuri, excepţională (mai sunt denumiţi şi “idioţi savanţi”) Aceştia pot reţine sute de rânduri dintr-o carte la o singură citire Calculatorii, care fac operaţii de adunare, înmulţire, împărţire cu o rapiditate extraordinară Desenatorii (există un caz – Raphael al pisicilor – care a avut faimă) Muzicienii (reproduc după ureche linii melodice lungi şi complicate) Mirositorii (pot distinge cu uşurinţă diverse mirosuri)   Încadrarea socială şi familială Sunt incapabili de a se autoconduce în relaţie cu lumea, el trebuie asistat permanent Pot fi totuşi educaţi să se alimentaze singuri, pot efectua o serie de munci simple sub supraveghere Deficienţa mintală de gradul III (profundă, sau Idioţie)   MOTRICITATE (+ afectivitate) Structura psihomotrică este rudimentară, nediferenţiată Nu constă decât în balansări uniforme, contorsiuni, grimase şi impulsuri motrice subite Întreaga viaţă afectivă rămâne legată de impulsuri primitive brutale, cu aderenţe narcisice la corp şi zonele erogene   INTEGRARE SOCIALĂ Din acest punct de vedere, se disting:   A) idioţia completă– nu prezintă decât instincte de conservare, fără limbaj, scoate sunete nearticulate, ţipete, impulsuri violente, afectivitatea sa rămâne la nivel pur autoerotic (masturbare, bulimie)   B) Idioţia incompletă– afectivitate cu tendinţă către anturaj, ceea ce face posibilă dresarea funcţiilor sale vegetative şi motrice. În limbaj însă, nu poate depăşi monosilabele

Curs 4. DEFICIENŢELE DE LIMBAJ Etimologic, cuvântul logopedie îşi are originea în grecesul logos, care înseamnă cuvânt şi paideia,care înseamnă educaţie. Sensul restrictiv este acela de a corecta limbajul, accepţiunea modernă a logopediei s-a extins la prevenirea tulburărilor de limbaj (iar în plan teoretic, la studierea mecanismelor psihologice şi neurofiziologice ale desfăşurării limbajului) Scopul logopediei este în primul rând educativ.  Ea contribuie la formarea omului, îl ajută pe copil să depăşească dificultăţile şcolare şi de adaptare Apoi, logopedia ajută la prevenireatulburărilor de limbaj şi terapia lor. Vârstele preşcolară şi şcolară mică sunt cele mai favorabile pentru o educaţie logopedică eficace. TULBURĂRI DE PRONUNŢIE SAU ARTICULAŢIE   DISLALIA. Are frecvenţa cea mai mare în raport cu toate deficienţele de limbaj. – pentru antepreşcolar, tulburările de pronunţie nu constituie semnale de alarmă, în schimb, la vârsta preşcolară, se impune logopedia – dacă apare mai târziu, gravitatea ei creşte – constă în: deformarea, omiterea, substituirea şi inversarea sunetelor (în forme grave, acestea se produc şi la nivelul silabelor şi cuvintelor)   Dislalie simplă, parţială sau monomorfă = când se limitează la nivelul unor sunete izolate Dislalie polimorfă = când sunt afectate majoritatea sunetelor Dislalie totală = când sunt afectate majoritatea silabelor şi cuvintelor Formele cele mai frecvente ale dislaliei Sigmatismele – când au loc deformări, substituiri, omisiuni ale sunetelor siflante şi şuierătoare: s, ş, j, z, ţ, ce, ci, ge, gi – există – interdental, lateral, addental, strident, nazal Rotacismul (şi pararotacismul) – constă în deformarea, omisiunea, inversiunea, înlocuirea sunetului r cu l şi mai rar cu d, h, v. Se produce şi la copiii normali, e anormal însă să persiste la vârste mai înaintate În funcţie de simptome şi etiologie (la baza cărora stau anomaliile anatomice şi funcţionale ale limbii), există rotacism – interdental, labial, labio-dental, apical, velar, nazal, uvular, bucal Apar mai rar: Betacism (când este afectat sunetul b) Capacism (când este afectat sunetul c) Deltacism (când este afectat sunetul d) Fitacism (când este afectat sunetul f) Gamacism (când este afectat sunetul g) Hamacism (când este afectat sunetul h) Lambdacism (când este afectat sunetul l) Mutacism (când este afectat sunetul m) Nutacism (când este afectat sunetul n) Tetacism (când este afectat sunetul t) Vitacism (când este afectat sunetul v) Dislaliile se împart în: A) organice (sau disglasii) – deficienţe la nivelul aparatului fonoarticular A) funcţionale (sau audiogene) – lezarea aparatului auditiv   DISARTRIA.  Este cea mai gravă dintre tulburările de pronunţie (cauzată de afecţiunea căilor centrale şi ale nucleilor nervilor ce participă la articulare) – caracterizată printr-o vorbire confuză, disritmică, disfonică, cu rezonanţă nazală şi pronunţie neclară – se mai numeşte şi dislalie centrală – se aseamănă cu dislalia obişnuită, dar este o formă mult mai gravă – la adulţi e mai evidentă, datorită agravării dificultăţilor de vorbire RINOLALIA. Este o formă intermediară în cadrul tulburărilor de pronunţie – se produce datoriă unor malformaţii localizate la nivelul vălului palatin, sau a insuficientei dezvoltări a acestuia, datorate unor boli infecţioase, de polipi, de hipoacuzie – se manifestă tulburări specifice dislaliei, dar şi deficienţe ale rezonanţei sunetelor, de fonaţie şi chiar de voce – aspectul general al vorbirii este dezagreabil, datorită “fonfăielii” Forme: – aperta (sau deschisă) – suflul aerului pe calea nazală – clauza (sau închisă) – unda expiratorie necesară pronunţării sunetelor nazale (m, n) se scurge pe tracul bucal – mixa (sau mixtă) – suflul expiratoriu trece atât pe cale nazală, cât şi pe cale bucală TULBURĂRI DE RITM ŞI FLUENŢĂ   BÂLBÂIALA.  Perturbă relaţiile logopatului cu cei din jur şi se prezintă ca un handicap relativ grav Constă în repetarea unor sunete sau silabe la începutul  şi mijlocul cuvântului, cu prezenţa unor pauze între acestea sau însoţite de spasme care împiedică vorbirea ritmică şi cursivă – în prima formă este clonică, în a doua tonică, când prezintă ambele forme este mixtă – formele cele mai grave se manifestă la adolescent şi adult   LOGONEVROZA. Este foarte asemănătoare cu bâlbâiala. Bâlbâiala se transformă în logonevroză când apare un fond nevrotic ca urmare a conştientizării tulburării şi trăirii ei ca pe o dramă Apar spasme, grimase, încordări, anxietăţi – la persoanele cu predispoziţie nevrotică, traumele psihice pot provoca direct logonevroza, fără trecere prin etapa bâlbâielii AFTONGIA.Se formează atunci când în muşchii limbii se produce un spasm tonic, de lungă durată şi însoţeşte de cele mai multe ori bâlbâiala. Sunt tulburări de vorbire pe bază de coree (ticuri, boli ale creierului mic), care se manifestă concomitent cu producerea vorbirii   TAHILALIA.O vorbire exagerat de rapidă, apare mai frecvent la persoanele cu o instabilitate nervoasă, cu superexcitabilitate   BRADILALIA.Opusă Tahilaliei, se manifestă prin vorbire rară, încetinită, cu exagerări ale acestor caracteristici în handicapurile accentuate de intelect sau de dominare a inhibiţiei   III. TULBURĂRILE DE VOCE    Tulburările de voce perturbă melodicitatea, intensitatea şi timbrul vorbirii   Mutaţia patologică a vocii Apare ca urmare a transformărilor de la nivelul sistemului endocrin (modificarea hormonilor sexuali) În cazul tulburărilor endocrine, cum este acromegalia, copilul capătă o voce bărbătească, sau, opusul acestui fenomen îi dă o notă de infantilism, cu oscilaţii ale vocii de la un ton la altul, cu diferenţe minime între o voce de băiat şi o voce de fată   Răguşeala vocală Se manifestă prin pierderea expresivităţii şi a forţei vocii Datorate îmbolnăvirilor laringelui, ale căilor respiratorii (prin răceală, gripă) şi ale ganglionilor fixaţi pe coardele vocale. Există răguşeală organică: atunci când vocea se îngroaşă şi se întrerupe în timpul vorbirii şi răguşeală funcţională, care apare în stări emoţionale puternice şi în folosirea excesivă a vocii. Fonastenia şi Pseudofonastenia Are o natură funcţională de cele mai multe ori Folosirea incorectă (la cântăreţi, profesori, oratori) şi abuzivă a vocii, ca şi laringitele, pot da naştere fonasteniei. Pseudofonastenia = apare cu o oarecare frecvenţă şi la preşcolari, în condiţiile suprasolicitării vocii, dar mai ales în stările emoţionale puternice În majoritatea cazurilor, fonastenia este însoţită de o serie de dereglări psihice (frustrare, nesiguranţă, teamă, frică), are o menţin şi chiar o accentuează Toate duc la scăderea intensităţii vocii, pierderea calităţilor muzicale, întreruperea şi rateul vocii, tremurul şi oboseala prea devreme a vocii.   Disfonia Apare ca urmare a tulburărilor parţiale ale muşchilor laringelui, coardelor vocale, anomaliilor produse de noduli bucali sau polipi. Vocea este falsă, bitonală, nazală, monotono, tuşită, scăzută ca intensitate Însoţite de spasme respiratorii, generate de tonusul muscular slab, sau de emoţii Toate duc la inhibiţia vocii, caracterul ei slab, monotonia şi caracterul şters.   Afonia Este cea mai gravă tulburare de voce Apare în îmbolnăvirile acute şi cronice ale laringelui, cum sunt parezele muşchilor, sau procesele inflamatorii. Vocea dispare complet, sau, dacă nu dispare complet, se produce numai în şoaptă, din cauza nevibrării coardelor vocale Iniţial, vocea se manifestă prin răguşeală, scăderea în intesitate, şoptire, pentru ca în final să dispară complet În cazul acesta, se instalează tensiunea, agitaţia, chiar şi unele tulburări psihice Dar ea poate fi şi determinată de tulburări psihice puternice, prin emoţii, şoc, stres, afectând personalitatea şi comportamentul individului. TULBURĂRI ALE LIMBAJULUI CITIT-SCRIS (DISLEXIA ŞI DISGRAFIA)   Sunt tulburări parţiale ale citit-scisului ce îşi pun amprenta pe dezvoltarea psihică a copilului şi pe rezultatele sale la învăţătură.   Când se produc dificultăţi în elaborarea deprinderilor lexo-grafice, se dereglează integrarea socială prin manifestarea unor comportamente neadaptate la mediu.   Se instalează: negativismul,anxietatea, descurajarea, inerţia, izolarea, dublată la adolescenţi de agresivitate.   Alexia şi Agrafia sunt forme mai grave ale citit-scrisului şi înseamnă imposibilitatea producerii actului lexo-grafic, dar ele apar pe fondul unor handicapuri grave şi sunt caracteristice persoanelor cu intelect normal.   Cauze: insuficienţele funcţionale în elaborarea limbajului, ale îndemânării manuale, ale schemei corporale, ale ritmului, tulburări spaţio-temporale, influenţa eredităţiii, afecţiunile corticale, factorii pedagogici inoportuni. Manifestări:   La şcolar: incapacitatea sa paradoxală de a învăţa citirea şi scrierea în mod corect:   Au loc confuzii constante şi repetate între fonemele asemănătoare acustic, literele şi grafemele lor (semul vizual – scris – al unui sunet), inversiuni, adăugiri şi omisiuni de litere şi grafeme, omisiuni, inversiuni şi adăugiri de cuvinte şi chiar de propoziţii, dificultărţi în combinarea cuvintelor în unităţi mai mari de limbaj, tulburări ale lizibilităţii, ale laturii semantice.   Foneme: (Cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcțiunea de a diferenția cuvintele între ele, precum și formele gramaticale ale aceluiași cuvânt. ♦(În trecut) Sunet)   Grafeme (semul vizual – scris – al unui sunet)   La unii, disgrafici, grafemele sunt plasate defectuos în spaţiul paginii, sunt inegale ca mărime şi formă, şi au o rânduire dezordonată.   Textul este scurt, lacunar şi fără unitate logică Şi redarea este lacunară datorită faptului că nu-şi înţeleg propriul scris, conţine elemente care nu figurau iniţial   La elevii nevăzători, care învaţă Braille, se manifestă disgrafii cu unele particulrităţi, dar caracteristicile generale sunt asemănătoare cu ale disgraficilor ce scriu în alb-negrru.   Fenomene comune (în alb-negru şi Braille): – omisiuni de litere şi de silabe, omisiuni de cuvinte, propoziţii, sintagme, contopiri de cuvinte, substituirea de grafeme, substituirea şi deformarea de cuvinte, disortografii, rânduri libere sau suprapuse

Definitie: deficientele vizuale desemneaza pierderile partiale de vedere cunoscute sub denumirea de ambliopie când vederea e afectata si dupa corectarea unui eventual viciu de refractie sau pierderile totale ale vederii cunoscute sub denumirea de cecitate. Diminuarea accentuata a vederii are consecinte atât fiziologice cât si psihologice. În termeni educationali ambliopii sunt cei care din cauza unei vederi deficitare nu pot fi instruiti prin metode obisnuite, nu pot urma cursurile unei scoli obisnuite fara a-si afecta si mai mult vederea dar pot fi instruiti prin metode speciale implicând vederea; orb este acea persoana care nu are vedere sau al carei vaz e atât de diminuat încât educatia sa necesita metode si mijloace care sa nu implice vederea. Dupa acuitatea vizuala deficientele vizuale sunt: – cecitate absoluta – incapacitatea de a percepe lumina; – cecitate practica – capacitatea vizuala este între 1/200 si 0; – ambliopie grava – capacitate vizuala între 1/20 si 0; – ambliopie medie – între 1/20 si 1/5; între 0,05 si 0,2; – ambliopie usoara – percepe 1/5 din capacitatea normala Clasificarea dupa indicii functionali (acuitatea vizuala, câmpul vizual, sensibilitate luminoasa, sensibilitate cromatica, localizarea spatiului vizual si rapiditatea actului perceptiv) ai vederii afectate: a) acuitatea vizuala – marimea si distanta de la care ochiul percepe distinctobiectele; se masoara optotipii si se stabileste numarul de dioptri b) câmpul vizual (vederea periferica) – spatiul pe care îl percepe ochiul când priveste fix; – limitele fiziologice ale câmpului vizual sunt între 50 si 90 de grade, câmpul vizual poate fi afectat în conditii patologice (leziuni ale corneei, retinei,nervului optic), în urma acestor leziuni se produce o îngustare a câmpului vizual; – se pot înregistra scaderi usoare (între 10 si 20 de grade), scaderi medii (între 20 si30 de grade), scaderi accentuate (un câmp vizual scazut cu 30 – 40 de grade) si scaderi grave cu scaderi ale câmpului vizual de peste 40 de grade, rezultând ovedere tubulara. Compensarea îngustarii câmpului vizual se face prin rotiri ale capului sau ale ochilor. Datorita câmpului vizual se realizeaza cu campimetru (tablita cu un punct alb în centru si are un indicator cu ajutorul caruia se noteaza locul de unde punctul dispare din câmpul vizual. Afectiunile câmpului vizual sunt cunoscute sub denumirea de scotoame – hemianoxia care este pierderea vederii într-o jumatate a fiecarei retine percepându-se doar o parte a câmpului vizual. c) sensibilitatea luminoasa – capacitatea retinei de a sesiza si de a se adapta laorice intensitate a luminii. Adaptarea purpurului retinian care se descompune subinfluenta luminii fiind reglata de procese corticale. Tipuri de tulburari de adaptare: – hemenalopia  – dificultatea de a se adapta la întuneric; – nictalopia – incapacitatea de a se adapta la lumina; – sensibilitatea de contrast  – capacitatea de a distinge deosebiri de intensitate a luminiidintre doua excitatii concomitente; ea scade în urma opacifierii mediilor refringentesi se manifesta prin dificultatea de a distinge obiectele de fond sau de a urmari conturul imaginilor d) sensibilitatea cromatica – simtul culorilor este afectat din cauze ereditare si sunt definitive; acromatopsie totala în care subiectul distinge doar griul siacromatopsie partiala ca daltonismul (pentru rosu) sau deuteranopia (pentru verde); e) localizarea spatiului vizual – capacitatea de descoperi obiectul perceput, de a-simentine privirea asupra lui si de a-l urmari cu privirea atunci când acesta sedeplaseaza; aceasta tulburare de localizare si fixare se manifesta prin pierderearândului sau conturului pe care-l urmareste cu privirea, prin dificultatea de a gasi un punct pe hârtie, în începerea rândului urmator în citit sau scris. Sunt cauzate detulburari ale motilitatii oculare (strabismul). f) rapiditatea actului perceptiv – capacitatea de analiza si sinteza; la ambliopidaca actul e afectat duce la o investigatie vizuala haotica ce consuma mult timpÎntre toti indicii exista o relatie de interdependenta Etiologia deficientilor vizuali Cunoasterea factorilor cauzali este foarte importanta pentru a întelege specificul fiecarui caz, pentru a întelege natura dificultatilor pe care le întâmpina si pentru a sti care este potentialul, mecanismele compensatorii ce pot fi mobilizate pentru a stabili modalitatea educatiei potrivite, cu scopul de a combate actiunea factorilor nocivi. Clasificarea cauzelor: A. dupa momentul când actioneaza; B. în functie de localizarea anatomica a afectiunii si patologia analizatorului vizual; În functie de momentul în care actioneaza cauzele sunt: 1. ereditare – degenerescente ale analizatorului vizual transmise ereditar care au în vedere tumori maligne, cum sunt: – atrofieri ale retinei sau ale nervului optic, – anomalii si malformatiiale aparatului vizual, – anoftalmia (lipsa unui ochi) sau microftalmia (un ochi mai mic), – glaucomul (cresterea tensiunii oculare care are loc din cauza factorilor predispozanti), – defecte de conformatieale globilor oculari;Aceste cauze ereditare au în vedere tulburari ale mecanismelor lipidelor, galactosemia sau tulburari de natura ectodermica. 2. prenatale – boli infectioase din perioada sarcinii:rubeola care poate cauza cataracta, opacifieri ale corneei sau glaucom infantil,infectia gonococica determina oftalmia purulenta culeziuni de cornee care duce la orbire dupa nastere,TBC-ul produce ulceratii pe cornee si sifilisul din care poate rezulta glaucom sau atrofie optica. 3. perinatale – traumatisme obstreticale pot cauza leziuni sau anomalii de dezvoltare aanalizatorului vizual. 4. postnatale –  bolile contactate imediat dupa nastere precum meningita sau encefalita actioneaza asupra segmentului central al analizatorului vizual;lipsa vitaminei A are consecintenegative asupra transparentei corneei sau a sensibilitatii retinei;traumatismele globului ocular care se pot produce prin contuzii care pot provoca dezlipiri de retina sau opacifierea cristalinului siinflamarea irisului cu formarea glaucomului secundar; plagi perforate cu obiecte ascutite ce distrugcomponentele intraoculare provocând hemoragii care duc la dezlipirea retinei;arsuri oculare provocate de agenti chimici (var, soda, amoniac) rezultând opacifieri ale corneei sauintoxicatii cualcool metilic care poate duce la orbire: În functie de localizarea anatomica a afectiunii întâlnim:tulburari maligne (evolutive) ale refractiei oculare – miopia, hipermetropia sau astigmatismul (diferente de refringenta a meridianului dioptrului ocular emitropia reprezentând normalitatea) rezulta o imagine difuza estompata sau deformata. Opacifierea mediilor refringente – opacifierea corneei se refera la afectiuni detransparenta congenitala de corneei (cheratite) – leucom corneean;tulburari de transparenta congenitale sau dobândite ale cristalinului – cataracte, rubeola (congenitala) sau diferite traumatisme; opacifierea corpului vitros – anomalii congenitale sau infectii;tulburari de receptie retiniene sau retinopatii în urma afectiuni vasculare ale retinei sau afectiuni degenerative ale retinei de natura ereditara rezultând retinita pigmentara în care suntafectate bastonasele si apoi conurile; tumorile maligne ale retinei evolutive se numesc glioame. Tulburari ale functionalitatii nervului optic – inflamatii ale nervului optic de natura degenerativa sau de natura traumatica produse de boli infectioase care au drept consecinta scaderea vederii centrale, strâmtorarea câmpului vizual si afecteaza sensibilitatea cromatica sisimtul luminos. Atrofiile nervului optic provocate de malformatii duc la cecitate.coroidita – afectiuni ale coroidei care se manifesta prin “muste zburatoare” si potduce la scaderea vederii si chiar la atrofie optica.glaucom;tulburari ale motilitatii oculare –  strabismul ce se caracterizeaza prin deviatia axelor vizuale ale celor doi ochi din cauza paraliziei unui muschi ocular; în strabism este afectata vederea binoculara si imaginea formata în foveea unui ochi se suprapune cu imaginea formata în partea excentrica a celuilalt ochi; apare si miscare involuntara a globilor oculari, mai mult sau mai putin ritmica provocata de atingeri la nivelul vestibular octocinetic – nistagmusul. Caracterizare din punct de vedere fizic si psihologic a deficientilor vizuali. Din punct de vedere fizic, nevazatorii prezinta o dezvoltare fizica întârziata si mai putin armonioasa pentru ca lipsa vederii face inutila explorarea spatiului cu privirea mai ales în plan vertical, ceea ce duce la scaderea tonusului muscular care asigura pozitia corecta a capului (la nevazatori capul este aplecat spre piept). Din toate acestea, pot aparea deformari ale coloanei atât în plan frontal (scolioze) sau sagital (cifoze, lordoze). Miscarile sunt lipsite de imaginea vizuala a efectuarii si afecteaza mai ales mersul.Automatismele mersului trebuie stimulate daca nu, nu se formeaza.Mersul necesita stimulare siantrenament. Unele caracteristici ale mersului slab stimulat se întâlnesc si la ambliopi Caracterizarea functiilor psihiceCel mai afectat proces psihic este perceptia vizuala care este absenta la nevazatori si la ambliopi apare modificata la nivelul indicilor functionali ai vederii. Perceptia vizuala este lipsita de precizie, este fragmentata, lacunara. Sunt necesare mai multe fixari ale ochiului în receptarea informatiei si pentru interpretarea si constientizarea informatiei. Se întâmpina dificultati la centrarea asupra obiectelor, perceptiile analitico-sintactice sunt deficitare. Apar deficiente în discriminarea obiectelor de fond în urma carora rezulta pierderea obiectelor din câmpul vizual si reluareainvestigatiei cu un efort mai mare. Datorita nedistingerii unor detalii ele nu pot fi distinse complet sau sunt percepute izolat având loc confuzii în recunoasterea obiectelor Tulburarile de vaz se rasfrâng si asupra formarii reprezentarilor vizuale care sunt incomplete, sarace în detalii si se sprijina pe unu sau doua elemente precise printre altele confuze. La nevazatori problema reprezentarilor este diferita în functie de aparitia cecititatii. La cei congenitali sau la cei la care orbirea a survenit pâna la trei ani reprezentarile vizuale nu se pastreaza fiind legate de componenta auditiva si tactila. Dupa vârsta de 4 ani exista imagini vizuale mentale, exista reprezentari, dar acestea se pot pierde daca nu sunt stimulate ca si la ambliopi prin reactualizarea lor si completarea lor, prin implicarea analizatorului auditiv, prin descrierea verbala sau tactila, prin descrierea de catre vazator. Totusi volumul si calitatea reprezentarilor la nevazatori un decalaj în raport cucunostintele vorbitorilor, acestea se accentueaza pe masura dezvoltarii limbajului si prin ritmul mairedus în forma reprezentarilor mai ales în domenii dificile de intuit. Nevazatorii pot folosi termeni corecti, dar fara a avea acoperire intuitiva. Atentia – este bine dezvoltata pentru ca ea are o deosebita importanta pentru nevazatori. La vazatori lipsa atentiei poate fi compensata prin receptare vizuala rapida a situatiei, înaceleasi conditii nevazatorii reactioneaza într-un timp mai lung prin miscari dezorientate si imprecise. Nevazatorul nu poate urmari existenta unui obiect si deplasarea în spatiu. Pentru a urmariobiectul pe care–l percepe auditiv cu precizia pe care ti-o da vederea trebuie sa-si deplaseze atentiaîn diferite directii si sa si-o concentreze permanent în functie de intensitate si semnificatia stimulilor  perceputi. Fara educatia calitatii atentiei mai ales la orientarea în spatiu, adaptarea echilibruluila mediu, orientarile în spatiu sunt mult îngreunate. Manifestarile atentiei sunt diferite fata de alevazatorilor, nevazatorii au o expresie specifica atunci când sunt atenti (asculta cu capul în piept iar ambliopii asculta cu ochii închisi) Aceste caracteristici determina o înfatisare mai rigida, mai putinexpresiva Memoria – este nevoie sa fie apelata în permanenta la nevazatori fapt care constituieun antrenament continuu pentru ea. Nevazatorul este obligat sa mentina itinerariul, numarul statiilor când merge pe jos este nevoie sa memoreze topografia locului, reperele tactile, auditive, directiilece pot fi sinuoase, uneori mai ales la început e nevoit sa memoreze chiar si numarul pasilor.Receptarea mesajelor cu caracter polisenzorial (vibratil, tactil, termic, auditiv) îi semnaleaza repere sau obstacole pe care le-a memorat sau pe care trebuie sa le memoreze pentru ase a orienta în spatiu. Memoria este superioara decât cea a vazatorilor nu este o memorie specifica,ci una mai bine antrenata Gândirea – din cauza îngustarii aferentatiei prin lipsa stimularilor optice se poate produce un decalaj între latura concreta si cu abstracta (mai ales la cei congenitali). Notiunile, judecatile, rationamentele, pot fi corecte sub raportul generalizarilor verbale, dar formale în ce priveste suportul concret. Unii nevazatori pot opera corect cu notiunile despre obiecte si fenomene; pot generaliza si abstractiza la nivel superior, dar când li se cere sa descrie continutul generalizarii si abstractizarii exprimate, fie nu cunosc acest continut, fie îl prezinta gresit sau cu lacune. Pentru prevenirea însusirii formale, în activitatea cu nevazatorii este necesara aplicarea intuitiei (îmbinarea descrierilor si a indicarii verbale cu intuirea obiectelor) prin participarea a cât mai multi indicatori: – analiza; – compararea; – sinteza practica (în procesul de învatare sa fie descompus obiectul în partilecomponente si el sa le intuiasca prin pipait);Astfel abstractizarea si generalizarea cu care opereaza vor reflecta corect nu numai implicarea rationala, cât si componentele senzoriale pentru a se evita formalismul. Cu toate aceste eforturi, în ce priveste datele spatiale concrete, rationamentul logic al nevazatorului prezinta un retard fata de vazatorul de aceeasi vârsta. Limbajul. Ritmul de dezvoltare al limbajului este mai lent, expresivitatea, comunicarea este afectata din cauza mimico-gesticulatiei sarace. Si întelegerea limbajului este mai saraca, slaba din cauza lipsei de întelegere a unor nuante ale limbajului (din cauza neperceperii limbajului mimico-gestual). Tulburarile de pronuntie sunt mai frecvente decât la vazatori datorita imposibilitatii imitarii vizuale a miscarilor articulatorii, ceea ce duce la o lipsa de sincronizare si modelare corecta a componentelor aparatului fono-articulator.   Dezvoltarea intelectului. Deficienta vizuala nu provoaca deficienta mintala. Totusi, din cauza coincidentei deficientelor de vedere si intelect la acelasi individ în scolile de nevazatori apare un procentaj mai mare de deficienti de intelect decât în scolile obisnuite. Comportamentul / afectivitatea. Apar unele modificari în sfera comportamental-afectiva care prezinta riscul sa se adânceasca fata de cele întâlnite la vazatori (nu este legic). În conditii de mediu nefavorabil pot fi accentuate: instabilitatea afectiva, emotivitatea, agresivitatea, izolarea ca reactie de aparare. Compensarea deficientei vizuale Este înainte de toate un proces de adaptare, fenomen curent si în absenta deficientelor îngeneral. Este fenomenul care apare ca raspuns la conditiile externe. În conditiile deficientei pentruadaptare sau readaptare sunt mobilizate disponibilitati care ar fi ramas neutilizate.Compensarea exprima capacitatea sistemului biologic de a rezista la perturbatii; fenomende structurare sau restructurare a schemelor functionale, de mobilizare a surselor energetice aleorganismului în lupta împotriva deficientelor congenitale sau dobândite. Compensarea se realizeaza prin mijloace naturale ale organismului, dar si prin mijloace tehnice (ochelari, lupe, aparate opto-electronice care îi ajuta pe cei cu cecitate nocturna, ochelari cucelule fotosensibile ce transforma sursa de lumina în sunete pentru a facilita orientarea).La nevazatori consecintele orbirii se manifesta într-o maniera comuna, dar si diferentiataîntre cei congenitali si cei ce-au dobândit cecitatea – la congenitali, lipsa totala a reprezentarilor vizuale face ca de la nastere sa sestructureze o schema functionala fara participarea vederii, o echilibrare la nivelulanalizatorilor valizi care sa compenseze absenta analizatorului vizual. – se stabileste de la început o dominanta tactilo-motorie si auditiv-motorie, desi procesul de instructie este mai dificil la cei congenitali, unii specialisti spun ca selucreaza mai usor cu acestia pentru ca apar dezechilibre la nivelul personalitatii; – la nevazatori în elaborarea mecanismelor compensatorii gasim aceleasi procesenervoase ce stau la baza organismului normal, dar ele apar din alte relatii îmbinându-se în mod original, apar altfel organizate; – restructurarile ce au loc nu atrag crearea de substituiri morfologice, ci doar creareade functii adaptative noi prin includerea dominanta a analizatorului tactil-auditiv siformarea de imagini mentale pe baza acestora; – în cecitatea survenita reprezentarile fiind pastrate ele participa la structurarea siîntregirea imaginilor senzoriale; este vorba de o restructurare a schemei functionalerealizându-se cu participarea reprezentarilor vizuale pe care le au; – deosebirea este în plan psihologic între cei la care cecitatea survine brusc si cei lacare survine dupa o evolutie lenta; – în cea care survine brusc dezechilibrul cuprinde stereotipiile cunoasterii si orientareaîn modalitatea optica, consecintele sunt mai grave; la ceilalti functiile vederii pot fitransferate treptat analizatorilor valizi întâmpinând momentul critic În procesul compensarii în afara analizatorilor participa si memoria, atentia si gândirea (prin operatiile lor fundamentale si prin analiza si sinteza datelor percepute). La ambliopi compensarea se realizeaza prin exercitii polisenzoriale, dar acestea trebuie sa se subordoneze activitatii vizuale si nusa înlocuiasca analizatorul vizual, trebuie învatati sa-si foloseasca potentialul vizual existent Orientarea în spatiu si timpÎn orientarea spatio-temporala un rol important îl au experienta si dezvoltarea psihica. Nevazatorii cu dezvoltare psihica superioara, daca nu se afla în stadiul de regresie îsi formeaza o serie de abilitati pentru orientarea într-un anumit timp. experienta proprie este fundamentala, învatarea din experienta altora se realizeaza doar partial. Restructurarile functionale prin stabilireaunei dominante tactile, motorii sau auditiv-motorii dau o nota specifica orientarii spatiale în functiede o serie de factori ce nu au semnificatie prea mare pentru vazatori: – nevazatorul îsi dezvolta o sensibilitate fata de unii stimuli (miscarea aeruluiîn spatii largi, intersectii sau spatii închise) – la intersectii sau în locurivirane percep cu fata sau cu dosul mâinii diferentele curentilor de aer fatade alte spatii; -sensibilitatea fata de perceptia zgomotelor;? mirosuri în apropierea obstacolelor;? obstacolul este perceput cu ajutorul bastonului – acesta face un zgomotdiferit când este aproape de un obstacol fata de atunci când este departe; – zgomotul facut de pasi la apropierea obstacolului; – câini dresati – exista unele controverse, unii specialisti sustin ca nevazatorul nu-si mai antreneaza celelalte mecanisme compensatorii. Libertatea de deplasare fiind redusa nevazatorul trebuie sa-si fixeze un sistem de repere pecare trebuie sa-l asocieze cu unele relatii cauzale si cu semnificatia acordata evenimentelor. Pentru orientarea în timp este importanta desfasurarea ritmica a activitatii sau anumitesemnale periodice (mirosuri) sau ceasuri fara geam. Organizarea procesului instructiv-educativ Ambliopii învata în sistem obisnuit (scriere alb – negru) folosind metode didacticespecifice, carti cu litere mai mari, caiete ce permit trasarea grafemelor fara efort prea mare,materiale intuitive ce pot fi manipulate usor, timp mai mare pentru rezolvarea sarcinilor de învatare, pixuri speciale ce produc litere puternic marcate. Scolile sunt construite astfel încât sa beneficiezede lumina cât mai mult timp, iluminatul natural sa fie cât mai bun. Programa este la fel. Orientarea profesionala se face în meseriile care nu presupun o acuitate vizuala deosebita. Nevazatorii folosesc sistemul Braille în care functia dominanta este data de analizatorulmotor tactil-kinestezic Acest sistem punctiform a fost inventat de L. Braille în 1809 si se realizeaza în relief prin schimbarea pozitiei a 6 puncte existând 64 de combinari posibile. Aceste litere (1mm si 2,5 distanta între ele – corespunzator pragului maxim al sensibilitatii tactile) se fac pe o foaie speciala (mai groasa si mai consistenta).Scrierea se realizeaza pe verticala prin trecerea unui punctator într-o casuta sau alta a placii de scris. Placa este alcatuita din doua parti între care se introduce foaia. Scrierea se realizeaza de la dreapta la stânga.Citirea se realizeaza de la stânga la dreapta prin întoarcerea foii si prin perceperea literelor cu policele mâinii drepte (cea stânga are rol de control). Nevazatorii în citit trebuie sa-si formeze o imagine tactila a literei, iar în scris trebuie sa-si formeze o schema motorie (mai greu întrucât pentru imaginea motorie contactul direct lipseste).Din cauza efortului depus pentru întepare si pentru trecerea de la o casuta la alta viteza scrierii este mai redusa decât cea în alb – negru. În scriere, analizatorul motor si cel kinestezic au rolul cel mai important, dar si cel auditiv are rol de control, auxiliar (ritmicitatea zgomotelor la întepare, poate sesiza unele modificari) Integrarea socio-profesionala Nevazatorii simt nevoia de ordine. Sunt considerati oameni ai ordinii si trebuie orientatispre activitati ordonate. Instruirea si pregatirea lor se realizeaza în clase speciale printr-ometodologie specifica impusa de structurile lor psiho-fizice. Integrarea se realizeaza treptat pemasura însusirii cunostintelor. PROFESII:- masori – datorita simtului tactil dezvoltat; – confectioneri de perii, maturi, ambalaje, cosuri, fotolii, scaune din nuiele; – confectioneri de obiecte din metal; – telefonisti;- acordori de instrumente muzicale; – pot urma învatamânt superior.