Parapsihologie cursuri, tematica, proiecte, bibliografii

Culorile fac parte în mod intim din viaţa noastră. Ele ne influenţează şi sunt în acelaşi timp o reflectare a noastră. Le folosim pentru a descrie starea noastră de sănătate fizică, mentală, atitudinile, reacţiile, chiar şi experienţele spirituale prin care trecem. Dacă vom asculta cu atenţie ce vorbesc oamenii, vom observa cât de des este folosită culoarea ca parte integrantă a vocabularului nostru: “Astăzi văd viaţa în roz.” “S-a făcut roşu de furie.” “Situaţia e cam albastră.” “Era verde de invidie.” “Are o inimă de aur.” Culoarea este dată de o anumită frecvenţă de vibraţie a luminii. Lumina are mai multe frecvenţe principale şi nenumărate frecvenţe secundare sau compuse, care sunt, de fapt, nuanţele. Dacă ţinem o prismă în lumina soarelui, pe suprafaţa opusă vor apărea în evantai toate culorile curcubeului, sau ROGVAIV, după iniţialele lor (roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet). Energiile specifice fiecărei persoane, energii care formează aura persoanei respective, sunt caracterizate de lumină şi culoare. Claritatea, intensitatea şi repartizarea culorilor aurei ne oferă informaţii privind starea fizică, emoţională, mentală şi spirituală a unei persoane. Pe măsură ce perseverăm în aplicarea tehnicilor yoga vom începe să detectăm din ce în ce mai clar culorile aurei. Dar acesta nu este decât un prim pas, care trebuie să fie urmat în mod necesar de înţelegerea şi interpretarea acestor percepţii. Cu toţii suntem sensibili la culori şi la ceeea ce ne indică ele, dar nu dăm suficientă atenţie acestui fapt. Fiecare a remarcat efectele diferite pe care le au culorile din ambianţa noastră, felul cum o anumită culoare se potriveşte unei anumite persoane şi alteia nu, sau senzaţia că unei persoane îi lipseşte “culoarea” din obraji. Toate acestea sunt percepţii intuitive ale aurei. Zece reguli de aur ale aspirantului la clarviziune Diferitele culori sunt energii distincte, care au efecte clare, obiective şi specifice asupra noastră. Atunci când începem să percepem culorile subtile ale aurei, trebuie să avem în vedere că ele au o multitudine de nuanţe, şi că este nevoie de timp şi de experienţă pentru a fi siguri de semnificaţia lor. Iată în continuare câteva lucruri pe care trebuie să le avem în vedere: 1) Culorile care sunt mai apropiate de corpul fizic reflectă de obicei starea acestuia. Culorile aflate mai la periferia aurei reflectă energiile emoţionale, mentale şi spirituale. 2) Cu cât culorile sunt mai clare şi mai bine definite, ele arată că aura este pură şi armonioasă. Culorile închise, tulburi reflectă dezechilibre, excese sau alt gen de probleme. 3) Culorile închise dar care sunt foarte intense şi strălucitoare indică un nivel dominant de vibraţie a energiilor foarte înalte. Nu trebuie să ne pripim spunându-ne că ar fi ceva negativ dacă vedem o culoare mai închisă. 4) Aura conţine de obicei mai multe culori. Fiecare culoare reflectă aspecte diferite. Combinaţiile sunt foarte variate, în funcţie de complexitatea individului în cauză. Experienţa ne va învăţa ce raport există între diferitele culori şi care este efectul acestor combinaţii. 5) Atunci când începem să vedem aura altor persoane, nu trebuie să uităm că o vedem prin propria noastră aură, şi deci percepţiile noastre pot fi subiective. De aceea, trebuie să ne cunoaştem mai întâi propria aură. Pentru aceasta, putem face exerciţii de vizualizare a aurei în oglindă. 6) Este foarte important să nu judecăm oamenii după ceea ce vedem în aura lor. Atât percepţiile noastre, cât şi modul în care le interpretăm depind în mare măsură de starea în care ne aflăm la momentul respectiv. 7) Pentru a ne dezvolta intuiţia, putem pune întrebări legate de ceea ce observăm şi de ce credem noi că înseamnă aceste observaţii. Astfel, cu ajutorul răspunsurilor şi reacţiilor celeilalte persoane, ne putem verifica atât observaţiile cât şi interpretările pe care le-am dat. 8) Aura se schimbă în mod frecvent. Culorile cele mai apropiate de corp (30-60 cm.) se pot schimba de mai multe ori în cursul unei zile. Fiecare emoţie puternică sau activitate mentală importantă pot determina fluctuaţii în culoarea şi luminozitatea aurei. De asemenea, aura se schimbă pe parcursul vieţii, odată cu evoluţia (sau involuţia) persoanei respective. Pe măsură ce ne dezvoltăm capacitatea de a vedea aura, vom descoperi că fiecare individ are o culoare (sau mai multe) dominantă, care ne indică nivelul său de conştiinţă. 9) Primele culori care apar de obicei în urma trezirii clarviziunii sunt nuanţe de gri şi albatru pal, care sunt legate de corpul eteric, structura energetică cea mai apropiată de corpul fizic. Nu trebuie să ne descurajăm dacă nu vedem imediat toate culorile, ci să perseverăm în realizarea acestor exerciţii. Mulţi oameni care văd că, după o perioadă de practică entuziastă, rezultatele nu sunt spectaculoase, se descurajează şi încetează practica. Dar şi aici, cheia este constaţa. Dacă practicăm zilnic, vom avea primele rezultate clare după patru până la şase săptămâni. 10) Pe măsură ce ne dezvoltăm văzul subtil, vom începe să vedem aura a tot ce ne înconjoară. Acest fenomen poate deveni însă deranjant. Anumite tehnici urmăresc să ne înveţe cum să controlăm acest fenomen, declanşându-l la voinţă. Este bine să nu divulgăm ceea ce am văzut decât dacă persoana respectivă ne cere aceasta.

Definiţia 1: Parapsihologia reprezintă un studiu ştiinţific efectuat asupra unor evenimente asociate cu experienţa umană. Deşi această definiţie are o sferă de cuprindere foarte largă, ea îşi păstrează rigurozitatea căci într-adevăr, parapsihologia este menită să reconsidere întreaga experienţă umană, oferind o nouă viziune asupra vieţii. O premisă aparent de bun simţ, ce a dominat multă vreme mentalitatea comună, este faptul că lumea obiectivă şi cea subiectivă sunt complet distincte, neexistând bucle sau interconexiuni între ele. Lumea subiectivă este ”aici, în cap” iar cea obiectivă este ”acolo, în exterior, în lume”. Definiţia 2: În sens restrâns, parapsihologia reprezintă studiul fenomenelor ce ajung să cadă sub incidenţa ambelor sfere, pura subiectivitate şi pura obiectivitate, într-un mod neobişnuit. Numim asemenea fenomene ”anomalii”, ”mistere” sau ”fenomene paranormale”, pentru că ele sunt dificil de explicat prin intermediul metodelor ştiinţifice curente. Există 3 categorii de fenomene incluse în această sferă: ESP – percepţii extrasenzoriale posibile ca urmare a dinamizării aspectului receptiv, lunar, Yin al fiinţei; din această categorie fac parte: intuiţia, premoniţia, clarviziunea, claraudiţia ş.a. Din categoria de oameni care au asemenea capacităţi fac parte mediumii, şi în general persoanele foarte sensibile. PK – psihokinezie – fenomene psihokinetice prin care conştiinţa poate acţiona fizic asupra materiei. Aceste fenomene se realizează în urma dinamizării aspectului emisiv, solar, Yang al fiinţei. Din această categorie fac parte: levitaţia, telekinezia, psihofotografia, materializările, inedia. Oamenii care au asemenea capacităţi sunt persoane cu o voinţă foarte puternică. Fenomene sugestive privind supravieţuirea după moartea corpului fizic, incluzând experienţele din preajma morţii (NDE – “near death experiences”), apariţiile unor spirite şi reîncarnarea. Parapsihologii se aşteaptă ca cercetările viitoare să explice aceste ”anomalii” în termeni ştiinţifici, deşi este clar că ele nu vor putea fi pe deplin înţelese fără expansiuni semnificative (am putea spune chiar revoluţionare) ale stării actuale a cunoaşterii ştiinţifice. Alţi cercetători afirmă că modelele ştiinţifice cele mai actuale ale percepţiei şi memoriei sunt capabile să exprime unele sau chiar toate fenomenele parapsihologice.    De ce parapsihologie?   Un răspuns simplu, dar adevărat ar putea fi că tentaţia de a sonda necunoscutul din noi rămâne una dintre cele mai fascinante. Dacă ai ales să parcurgi acest site, cu siguranţă că ai fost atras de ceea ce se află în spatele activităţilor conştiente, de acele mistere atât de greu sondabile ale fiinţei umane. Însă, forţele latente ale subconştientului şi inconştientului uman abia au început să fie explorate sub lumina focalizată a interogaţiei ştiinţifice. Omul “se încăpăţânează în preajma acestui abis atrăgător, în sondarea neexploratului. El intră pe tărâmul oprit, în efortul de a pipăi impalpabilul, în a arunca o privire invizibilului…. Şi astfel, se pătrunde în impenetrabil şi aşa se intră în dezmărginirea condiţiei finite” (Victor Hugo). Stările modificate ale conştiinţei reprezintă o realitate ce pune sub semnul întrebării multe dintre datele clasice ale psihologiei, aşa cum tahionii în fizica cuantică, încălcând în mod flagrant legea cauzalităţii, pun în dificultate bazele fundamentale ale fizicii clasice. Omul nu poate evita experienţa stărilor modificate de conştiinţă ce exhală dintotdeauna un iz puternic de transcendenţă, readucând în atenţie conotaţia metafizică a actelor sale. Prin astfel de stări psihice (relaxare, vizualizare, meditaţie etc.) el poate evada din stihia contingentului şi a perisabilităţii.   Stările modificate ale conştiinţei se constituie într-un front disruptiv al automatismelor şi stereotipurilor create de o lume hipertehnologizată, în care “omul unidimensional”, omul tehnologiei, uită de rădăcina adâncă a transcendentalităţii ce se află în el. Acceptarea stărilor modificate ale conştiinţei ca experienţe subiective, ca obiect al cercetării în psihologie, înseamnă în fapt a ieşi din acel “flat land” (lume plată), care uniformizează şi caută mereu stereotipul, deschizând perspectiva unicităţii experienţei individuale, a redescoperirii autenticităţii fiinţei, a esenţei sale, considerată de mistici a fi “după chipul şi asemănarea” esenţei divine. Lumina fizică şi lumina spirituală Unul din cele mai mari mistere ale lumii este lumina. Spaţiul şi timpul îşi extrag proprietăţile din constanţa vitezei luminii şi mai mult decât atât, sunt legate între ele. Einstein a postulat o singură realitate fixă: aceea a luminii. Arthur Stanley spunea în cartea sa “Natura lumii fizice“: “În lumea fizică noi asistăm la un joc de umbre reprezentând drama noastră contemporană. Umbra cotului meu se odihneşte pe cea a mesei şi umbra cernelii acoperă umbra hârtiei. Toate acestea sunt simbolice iar fizicianul le lasă acest caracter. Atunci survine spiritul alchimist care transmută aceste simboluri… Pentru a conchide într-o constatare categorică, substanţa lumii este mentală (s.n.).” Iar James Jeans spune în “Universul misterios”: “Gândirea modernă tinde din ce în ce mai mult spre o realitate nonmecanică, universul ne apare mai degrabă ca un gând uriaş decât ca o imensă maşinărie.” În aceste viziuni Universul material are o natură relativă şi mentală – pe care unii au numit-o iluzorie. O astfel de concepţie ne conduce la o explicaţie a fenomenelor parapsihologice, fiind concepută în viziunea iniţiaţilor yoghini contemporani. Prima comandă Divină a creaţiei a fost “Dumnezeu a spus: Să fie lumină! Şi a fost lumină!” – lumina este deci esenţa structurală a lumii – HIRANYA GRABHA sau Embrionul de aur al budiştilor. Viziunile de lumină abundă şi la misticii creştini: “Dacă ochiul tău este sănătos, tot corpul tău va fi umplut de lumină”, spune apostolul Matei. Înţelepţii Orientului afirmă că fenomenele parapsihologice pot fi realizate de toţi cei care au înţeles direct că esenţa creaţiei este lumina. Nu există minune care să nu poată fi redată prin efecte fotografice sau cinematografice. Din punct de vedere vizual cinematograful poate realiza orice minune: să se inverseze cursul obişnuit al fenomenelor, să se joace cu spaţiul şi timpul. Cinematograful realizează virtual minunile sfinţilor ce pot fi concretizate tot prin raze luminoase. Cinematograful poate fi folosit pentru a explica secretele creaţiei – un amestec de umbre şi lumini – planul cauzal, etc. Omul apare astfel ca o ţesătură de lumină sau, cum spune vrăjitorul yaqui Don Juan, “un ou de lumină”. După ce am analizat fenomenul luminii atât din punct de vedere fizic cât şi spiritual, ne putem pune întrebarea dacă există vreo legătură între aceste două genuri de manifestări. Vom urmări să facem în continuare o paralelă, de altfel inedită, din câte ştim, nerealizată până acum, între lumina fizică şi lumina spirituală.

Ce este holismul? Odată cu înţelegerea principiului filosofic al holografiei creăm premisele studiului ştiinţific al parapsihologiei. Ce este holismul? Ce aduce el nou faţă de presupunerile care ne-au fundamentat înţelegerea realităţii până acum? Ce înseamnă a trăi având o viziune holografică asupra realităţii? Ce înseamnă a trăi şi gândi holografic? Se va schimba viaţa noastră în urma acestei abordări? Din punct de vedere etimologic, acest cuvânt provine din grecescul “holographos”, care înseamnă scrierea întregului. Holismul este concepţia care afirmă ireductibilitatea întregului la suma părţilor sale presupunând existenţa unui factor integrator imaterial – conştiinţa. Ea afirmă deci o unitate a tuturor lucrurilor. Tradiţiile spirituale au toate o viziune unitară – bazată pe experienţa mistică – o experienţă directă, supra-intelectuală, ce are un număr de caracteristici fundamentale independente de contextul geografic, istoric, cultural, etc. Aceste elemente se regăsesc şi au de fapt caracteristicile fundamentale ale viziunii asupra lumii rezultate din cercetările fizicii moderne. Cea mai importantă trăsătură a viziunii mistice şi chiar esenţa ei este: conştiinţa unităţii tuturor lucrurilor şi evenimentelor, şi a intercorelerării lor. Experienţele fenomenale sunt manifestări ale unei entităţi primordiale: DUMNEZEU, BRAHMAN (ATMAN) în Vedanta, DHARMAKAYA în Budism, TAO în Taoism, EIN-SOPH în Cabala. Pe de altă parte, în fizica cuantică s-a ajuns la concluzia că observatorul influenţează observaţia sau obiectul de observat – şi deci nu se poate face diferenţa clară între subiect şi obiect. În experienţa fundamentală a meditaţiei (etimologic, din latinescul MEDITO, MEDITARE – a intermedia), avem o unificare a experimentatorului, numit şi subiect sau cunoscător cu ceea ce este experimentat numit şi obiect sau cunoscut. Teoria cuantică relevă şi ea caracterul interdependent al fenomenelor – marele fizician Heisenberg afirma : ”Ceea ce observăm noi nu este natura, ci natura supusă metodei noastre de investigare.” Noţiunea de participant în loc de observator în cadrul experimentelor ştiinţifice din fizica cuantică este introdusă în cadrul experimentelor ştiinţifice din domeniul fizicii cuantice de John Wheeler. Experienţa unei plenitudini a fost simţită adesea de noi în timpul unor meditaţii sau în diferite alte momente, cum ar fi momentul în care privim un asfinţit de soare sau când simţim şi cunoaştem ceva fascinant. Aceste experienţe, fiind foarte puternice, lasă o amprentă de neşters asupra noastră şi dorim să ştim ce trebuie să facem pentru ca ele să se întâmple mai des sau să poată fi evocată cu uşurinţă. Există totuşi o mare prăpastie între experienţa spontană şi extatică a totalităţii şi aplicarea viziunii holistice în viaţa de toate zilele. Peste această prăpastie vom încerca să ridicăm acum un pod. Pe o margine a acestui pod este lumea fizică şi corpurile noastre fizice, pe cealaltă este experienţa expansionată a holismului în care fiecare din noi este tot ceea ce există. Astfel, problema care se pune este: cum devenim noi holistici? Unii cercetători au apreciat că, prin holografie, supranaturalul pătrunde în ştiinţă. Dennis Gabor a sesizat că posibilităţile microscopiei electronice pot fi considerabil ridicate dacă, în loc de înregistrarea directă a imaginilor, s-ar recurge la expunerea unui film fotografic al unor probe de lumină difractată (filtrată sau reflectată) de ţesătura pe care dorim s-o examinăm. Aceasta idee capătă la Gabor o formulare matematică. Ecuaţiile sale arată ca obiectul este transformat într-o înregistrare transformată la rândul ei într-o imagine. Structura de unde stocată este numită de Gabor hologramă, deoarece una dintre caracteristicile ei cele mai interesante constă în faptul că informaţia provenită de la obiect se distribuie pe întreaga suprafaţă a filmului fotografic. Fiecare punct de lumină defractată de la obiect se estompează şi se împrăştie pe întreaga suprafaţă a filmului (ecuaţiile care descriu acest fenomen se numesc funcţii de împrăştiere). Însă această împrăştiere nu se produce la întâmplare, ci ascunde o ordine globală, după cum vom vedea.   Un model holografic de organizare a universului În 1971, David Bohm, un fizician bine cunoscut care a lucrat cu Einstein, a propus un model holografic de organizare a universului. Holograma i-a sugerat lui Bohm ideea unui nou tip de descriere a realităţii: ordinea înfăşurată. Este vorba de o ordine ascunsă, exprimând natura profundă a realităţii, distinctă de ordinea desfăşurată, alcătuită din manifestări secundare. Ordinea desfăşurată este fragmentată, în timp ce ordinea înfăşurată se prezintă ca un flux care nu poate fi înţeles prin descompunere în părţi, ci numai prin comportamentul său de ansamblu. A luat astfel naştere o nouă paradigmă în explicarea naturii: paradigma holografică. Pribram, auzind de studiile lui Bohm, şi-a dezvoltat şi mai departe ideea sa, afirmând că de fapt, creierul uman funcţionează ca o hologramă, adunând şi citind informaţii dintr-un univers holografic. În biologie, în special prin ideile lui Karl Pribram (Languages of the Brain, 1971); s-a ajuns la ideea că “structura de adâncime” a creierului este esenţial holografică. Aceasta înseamnă că informaţia este în aşa fel distribuită în creier încât fiecare fragment poate reproduce informaţia întregului. Ideea lui Pribram a primit un suport puternic din partea rezultatelor de laborator, care a pus în evidenţă faptul că structurile cerebrale văd, gustă, miros şi palpează printr-o suis generis analiză matematică a frecvenţelor temporale şi spaţiale. Deşi modelul holografic a generat răspunsuri fecunde, el a ridicat totuşi o întrebare care devenise obsesivă vis-à-vis de teoria sa: Cine priveşte holograma? Cine este “omuleţul ascuns în omuleţ”? (“the little man inside the little man”), “fantoma din maşină”, cum se exprimă Arthur Koestler. Dacă o asemenea întrebare i-a pus în încurcătură pe toţi, de la Aristotel încoace, nu cumva ea este o întrebare greşită sau cel puţin greşit formulată? se întreabă Pribram. Nu cumva lumea nu este alcătuită din obiecte, ci are o structură holografică? Pribram era frapat de ideea că matematica creierului ar putea fi o formă mai primitivă de lentilă, fără de care am putea cunoaşte o lume organizată prin frecvenţe, o lume constând numai din evenimente. Bohm observă şi el că de la Galilei încoace ştiinţa a obiectivat natura, privind la ea prin lentile. Reprezentările cerebrale n-ar putea fi o anumită stare a universului? Chiar o distribuţie aşa zis “întâmplătoare” se bazează pe principii holografice şi deci este determinată. “Incertitudinea apariţiei unor evenimente este numai superficială…” Dincolo de apariţiile întâmplătoare se ascund unele simetrii fundamentale. Implicaţiile principiilor de mai sus sunt nenumărate. Se ştie că anxietatea subminează capacitatea de învăţare. O înţelegere mai adâncă a creierului ca analizator complex de frecvenţe poate determina un respect mai mare pentru diferenţele individuale care se manifestă în stilul de învăţare. Teoria holografică aduce aminte de ideea lui Pierre Teilhard de Chardin privind reprezentarea noosferei sub forma unei pânze plantare invizibile a conştiinţei în evoluţie. La frecvenţe care în mod normal nu sunt percepute, apar aspecte noi ale realităţii. În artă, universaliile ar putea reflecta relaţii fundamentale de simetrie, frecvenţe, relaţii de fază la care creierul nostru răspunde. Reacţiile la ideile lui Pribram şi Bohm au fost nenumărate. Evans Harris Walker a conturat o mecanică cuantică a fenomenelor psihice, acordând o atenţie specială evenimentelor cerebrale subatomice. Melvin Werbach crede că holograma conferă pentru prima oară o bază ştiinţifică unei viziuni holistice. Contribuţie remarcabilă a fizicii moderne, holograma are la bază o idee ingenioasă, care a fost preluată imediat de biologie. Iată cum o descrie biologul LYALL WATSON: dacă laşi să cadă o pietricică într-un lac, ea va produce un şir de valuri regulate, care se propagă în cercuri concentrice. Dacă lăsăm să cadă două pietricele identice în puncte diferite ale lacului, cele două şiruri de valuri asemănătoare se vor propaga unele spre celelalte, în ambele sensuri. Acolo unde se produce o întâlnire a unor valuri provenind din puncte diferite, ele vor interfera. Dacă vârfurile acestor valuri intră în contact, ele vor acţiona împreună şi vor produce un val de o înălţime dublă. În schimb, la joncţiunea dintre vârful unui val şi fundul altui val, cele două valuri se vor neutraliza reciproc, producând o porţiune calmă a apei. Diferitele combinaţii posibile ale celor două situaţii au drept rezultat final o distribuţie complexă de ondulaţii ale apei. Un fenomen asemănător se produce cu undele luminoase. Lumina cea mai pură de care dispunem este aceea produsă de un laser care trimite un fascicul de raze în care toate undele sunt de aceeaşi frecvenţă, ca aceea produsă de o pietricică ideală într-un lac perfect. Când două raze ale laserului interferează, ele produc o alternare de ondulaţii luminoase şi întunecoase care poate fi înregistrată pe o placă fotografică. Dacă o rază, în loc să vină direct de la laser, este reflectată mai întâi de un obiect cum ar fi faţa omenească, configuraţia rezultată, deşi foarte complexă, poate totuşi să fie înregistrată. Se obţine astfel o hologramă a feţei umane. Pe o placă fotografică, lumina vine din două surse: direct de la obiect şi indirect, prin intermediul unei oglinzi care deviază spre placă un fascicul de raze provenind de la obiectul considerat. Rezultatul nu mai seamănă cu obiectul, dar imaginea obiectului poate fi reconstituită cu ajutorul unei surse coerente de lumină, cum este un fascicul de laser. Se obţine astfel o imagine tridimensională proiectată în spaţiu, la o oarecare distanţă de placa fotografică. Proprietatea fundamentală a hologramei constă în aceea că dacă holograma este sfărâmată, atunci orice parte, oricât de mică a ei, reconstruieşte întreaga imagine. Aşadar,holografia este o metodă de fotografiere fără lentilă, în care câmpul de unde luminoase împrăştiate de un obiect este înregistrat pe o placă, sub forma unei configuraţii de interferenţe. Dacă înregistrarea fotografică – holograma – este plasată într-un fascicul coerent de lumină cum este laserul, modelul originar de unde luminoase este regenerat, sub forma unei imagini tridimensionale, deşi, în absenţa lentilei – focalizatoare, placa prezintă o aparentă dezordine.

Când şi cum putem percepe cea de-a patra dimensiune ? Experimentarea unor dimensiuni superioare are loc doar odată cu trăirea experienţelor de ordin mistic, a extazului spiritual. În lucrarea sa “Explorând a patra dimensiune” (1996), pornind de la datele fizicii cuantice, John D. Ralphs include ca elemente definitorii pentru cea de-a patra dimensiune: 1) logica cuantică (tertium inclus faţă de tertium exclus din logica clasică – cu alte cuvinte o logică unde este posibila şi o a treia posibilitate pe langă adevărat sau fals) 2) deschiderea faţă de argumentul metafizic. “Este foarte posibil (în sensul că ipoteza nu poate fi infirmată) ca noi să nu putem vizita sau reprezenta mintal centrul universului nostru hipersferic din acelaşi motiv pentru care gândăceii nu se pot scufunda sau zbura, deoarece evoluţia nu ne-a înzestrat cu organele sau aptitudinile necesare, astfel încât, explorarea noastră ştiinţifică nu poate să ţină pasul cu noţiunile noastre matematice care nu sunt atât de limitate” (p.61,1994). Despre lucrările profesorului John A. Wheeler de la Universitatea din Princeton, Arthur Koestler scria: “Superspaţiul lui Wheeler (care are un număr infinit de dimensiuni) prezintă câteva trăsături remarcabile; una dintre ele este multipla conectivitate. Aceasta înseamnă, într-un limbaj mai accesibil – şi mai simplificat – că regiunile care, în spaţiul nostru simplu, tridimensional, sunt foarte îndepărtate una faţă de cealaltă, pot fi temporar aduse în contact prin tuneluri sau “găuri” în superspaţiu” (p.78). Koestler subliniază că acestea nu echivalează cu “găurile negre”. Supoziţia că ar exista o a patra dimensiune duce la concluzia că ar fi posibil, ca oricare două locuri din universul nostru, indiferent cât de îndepărtate ni se par unul de celălalt, pot fi foarte apropiate în acea dimensiune, astfel încât, ideile noastre despre spaţiu, formă şi distanţă se pot dovedi înşelătoare. Acesta a fost numit paradoxul EPR. Presupunând că există o a patra dimensiune, devine clar că un eveniment ce se desfăşoară la Londra poate afecta un obiect din New York pentru că, în a patra dimensiune, cele două puncte sunt foarte apropiate, pentru că există între ele o legătură cvadridimensională. La acest fapt se referă denumirea propusă de autor: “caracteristica de multiplă conectivitate”. Dacă a patra dimensiune există, atunci, ar putea exista şi alte universuri decât al nostru, separate de noi prin distanţe scurte în acea dimensiune sau aflate de cealaltă parte a unei “bariere cvadrisimensionale”. Aşadar, universul în care trăim nu e decât o parte a adevăratei realităţi. Este ca şi cum am căuta să surprindem mişcarea reală a unui peşte într-un acvariu: dacă privim din faţă, observăm o anumită mişcare şi o anumită poziţionare a sa în spaţiu. Dar dacă o cameră de filmat ne înfăţişează simultan mişcarea peştelui de pe o latură a acvariului şi de deasupra sa, aproape că nu vom recunoaşte că este acelaşi peşte şi acelaşi acvariu, pentru că imaginile ne apar complet diferite, cu sisteme de referinţă distincte. La fel ar putea fi interpretate şi fenomenele paranormale. Privite din alt unghi, ele nu sunt decât reflexii, efecte ale unor fenomene ce au loc de fapt, într-o altă dimensiune, superioară, mai subtilă, insesizabilă pentru cele cinci simţuri grosiere cu care suntem înzestraţi. Astfel, teleportările, nu ar fi decât mişcarea în alte dimensiuni, pe care noi încă nu o percepem în totalitatea ei, ci doar un anumit segment al ei. Dacă universul nostru este cvadridimensional, nu mai putem spune că în el mai există vreun obiect tridimensional. Totul , fie el viu sau mort, praf, apă, stea sau atom este cvadridimensional. “Cu adevărat, nota Emerson Pugh, dacă creierul uman ar fi atât de simplu încât noi să-l putem înţelege, atunci noi am fi atât de simpli încât nu l-am putea înţelege”. Existând o a patra dimensiune îi putem asocia un al şaselea simţ care să opereze în acea dimensiune, care poate aduce informaţii, idei, emoţii. Multipla conectivitate a spaţiului cvadridimensional presupune că oricare două puncte din universul nostru, indiferent la ce distanţă ar fi unul de celălalt, pot să se afle, aproape în contact unul cu celălalt, printr-o extradimensiune. Proiecţiile astrale şi-ar explica astfel posibilitatea şi ar apare ca o activitate desfăşurată într-o altă dimensiune. De altfel, între siddhis-urile pe care le dobândesc unii yoghini este şi acela al invizibilităţii. Unde “dispare” însă yoghinul în timpul cât el nu mai este perceptibil pentru cei din jur? Deşi el nu este vizibil pentru simţurile grosiere, yoghinul rămâne o “absenţă prezentă”, vehiculând elemente ale unei alte dimensiuni. Sylvan Muldoon nota de asemenea, că “proiecţia astrală nu este doar pentru cei aleşi; orice om are la dispoziţia sa forţe latente care necesită doar o acţionare corectă. Este o idee preconcepută aceea că persoana care se poate proiecta în astral este una dotată cu o individualitate astrală anormală, cu totul diferită de a semenilor săi; iar eu vă asigur că trupul fizic joacă un rol tot atât de important în aceste fenomene ca şi cel astral, în general, anormalitatea existând în corpul fizic, nu în cel astral”. Autorul însuşi a trecut prin prima experienţă de decorporalizare la vârsta de doisprezece ani, dezvoltându-şi apoi capacitatea de a o repeta după bunul său plac. Interpretarea fenomenului morţii este din această perspectivă, identică cu aceea a înţelepţilor orientali: moartea nu există. Ea nu e decât o trecere, într-o altă dimensiune, doar a corpurilor noastre subtile, lăsând în lumea fizică trupul supus imperfecţiunilor şi degradării. Poetul John Dryden spunea în versurile sale că “Moartea în sine nu-i nimic, ci noi ne temem/ De-a fi ceea ce nu cunoaştem şi unde nu ştim.” În hipnoză, perceperea unei alte persoane ca fiind prezentă, deşi totuşi ea nu se află în încăpere, este echivalentă cu perceperea ei într-o altă dimensiune. Ca fenomen borderline, de graniţă, între normal şi parapsihologic, hipnoza ilustrează clar capacitatea creierului de a suprima sau reorienta impresiile senzoriale. Referindu-se la halucinaţiile produse de narcoticul LSD, Lyall Watson scrie: “Cuvântul iluminare este interesant în acest sens deoarece lumina pare să joace un rol deosebit în cadrul transcendenţei. Halucinaţiile vizuale constituie aspectul cel mai caracteristic al stării create de LSD şi unele studii au desoperit că celulele retinei reacţionează în întregime pe cont propriu. În lipsa stimulului creat de undele de lumină specială, ele trimit la creier semnale cu privire la o întreagă galaxie de lungimi de unde şi frecvenţe care aparent, nu există la acea vreme şi în acel loc. Creierul vede acele lumini şi culori, aşa cum vede imaginile dintr-un vis…” În cazul fenomenului EPR, nu se poate detecta nici un efect intermediar şi nu există nici o lege previzibilă a variaţiei în funcţie de distanţă, deci nu poate fi formulată nici o explicaţie în termeni fizici, ortodocşi. Teoria sugerează că, un obiect poate afecta un altul la o oarecare distanţă, prin simplul fapt că ambele există în acelaşi univers, care, sub unele aspecte se comportă ca un singur organism. Pentru unii, această “explicaţie” frizează misticul, iar paradoxul EPR este o ilustrare a acestui tip de dihotomie care apare mult prea frecvent în gândirea ştiinţifică modernă, în care adevărul deducţiilor imediate (mai ales al celor confirmate experimental) este acceptat, dar concluzia mult mai importantă – anume, că ceva este serios în neregulă cu bazele concepţiei umane despre realitate – este ignorată în tăcere. În rândul fizicienilor există părerea unanimă că natura luminii este unul dintre cele mai mari mistere ale ştiinţei actuale. Ea poate fi gândită fie ca o vibraţie continuă a câmpurilor electrice şi magnetice, fie ca un şuvoi de “gloanţe” de energie (“fotonii”). În orice experiment sau concurs de împrejurări, se aplică doar una dintre aceste descrieri şi se pare că nu există cazuri în care să poată fi descrise la fel de bine în oricare dintre aceşti termeni. Mai mult, faimoasa ecuaţie a lui Einstein, E=mc2 unde c, viteza luminii este evident un factor cheie, arată că aceste “gloanţe” pot fi transformate în materie solidă. Nu este de mirare că visul fiecărui tânăr fizician promiţător este acela de a găsi o explicaţie care să combine ambele aceste caracteristici într-o singură descriere, în pofida cocluziei lui Heisenberg, că acest lucru este fundamental imposibil. Referirea la “lumină” în acest context este desigur o stenogramă pentru “radiaţia electromagnetică” sau r.e.m. – căci lumina vizibilă este doar o mostră infimă (având o gamă de lungimi de undă care atinge cu greu 2:1) a uriaşei game de asemenea unde, care cuprinde de la undele radio de frecvenţă foarte scăzută, cu lungimi de undă de 60 mile sau mai mult, până la razele X şi Gamma. Ideea că “nimicul” are proprietăţi fizice pare absurdă şi fizicianul teoretician se va grăbi să arate că acestea sunt doar concepte convenţionale, “expresii simbolice” care ne ajută să exprimăm faptele observate în termeni destul de inteligibili. Cu toate acestea, este deosebit de semnificativ faptul că această caracteristică fundamentală a spaţiului vid este atât de des asociată timpului – cum este cT în ecuaţia lui Minkowski – şi “pozează drept” altă dimensiune. “Natura radiaţiilor electromagnetice care include lumina, iradierea de căldură, razele X şi undele radio, este un mister care pare să fie strâns legat de existenţa unor paradimensiuni” (Ralph, p.78, 1994). Această teorie devine conexă într-un anumit fel, cu teoria pluralităţii dimensiunilor conştiinţei. În fapt, dimensiunile conştiinţei, despre care vorbeşte McLaughlin, nu reflectă decât dimensiunile acestei lumi în formele lor vizibile sau invizibile.   Etapele vizualizării Este evident că orice analiză teoretică, oricât de complexă şi profundă ar fi, nu poate nicicum să înlocuiască experienţa directă a vizualizării. De aceea este necesar să amintim care sunt fazele unui proces de vizualizare, înţeles în esenţă ca un proces de autocunoaştere şi autocontrol. a) Prima etapă este relaxarea care poate fi atinsă cu uşurinţă, uzând fie de metodele moderne de relaxare, (training autogen Schultz, metode sofrologice, relaxarea progresivă a lui Jacobson etc.), fie prin însuşirea unor tehnici străvechi – sursă de inspiraţie pentru cele dintâi – cum este Shavasana (sau “postura cadavrului”) cunoscută în yoga de mii de ani. Simpla autosugestie cu un conţinut specific relaxării poate avea un efect neaşteptat. b) Concentrarea este etapa următoare şi constă în capacitatea de focalizare a întregii energii mentale asupra unui singur obiect, imagine. Interiorizarea, alungarea gândurilor parazite, îndepărtarea fluctuaţiei mentale sunt piedicile ce trebuie înlăturate pentru a realiza o bună concentrare. Ea poate fi la început realizată asupra unui obiect exterior (în acest sens yantras – imaginile simbolice folosite în yoga, sunt recomandate – figura …). Ulterior, obiectul asupra căruia s-a făcut concentrarea, poate fi interiorizat, continuându-se concentrarea mentală cu o mai mare focalizare, pentru ca ea să nu dispară din câmpul mental. Această ultimă fază presupune un autocontrol superior al propriilor gânduri, controlul respiraţiei şi realizarea unei profunde relaxări şi interiorizări. În momentul în care imaginea obiectului ne rămâne în faţa “ochiului minţii” constantă şi o putem “privi” cu claritate, în toate însuşirile sale caracteristice înseamnă că am atins o bună concentrare. c) Contemplarea detaşată a acestor însuşiri ar fi etapa următoare. Faptul contemplării oferă individului posibilitatea reconsiderării sensului obiectului asupra căruia s-a concentrat. A contempla înseamnă a pătrunde în nivelurile sensului şi semnificaţiei nevăzute, ocultate, din acel obiect. O mătură ca obiect al concentrării poate părea ceva anost, fad, lipsit de interes. Pătrunzând mai adânc în contemplarea măturii se ajunge la sensul ei, acela de a face curat, de a înlătura murdăria. Mai mult, a face curat înseamnă la un nivel superior a purifica, a clarifica, a limpezi, a atinge puritatea absolută. Şi acest proces contemplativ poate fi aplicat oricărui lucru din lume. Pentru cel care ştie să contemple lumea cu adevărat, sensurile profunde ies la iveală şi nimic nu mai poate fi considerat atunci, ca fiind absolut bun sau absolut rău, doar urât sau doar frumos. Fiecare lucru, fiinţă, îşi are în fond un rost superior de a fi. Trebuie doar să învăţăm să privim, să contemplăm, căutând mereu să conferim semnificaţii profunde lumii în care trăim. d) Ultima etapă este evident vizualizarea propriu-zisă, fază în care devenim capabili să pătrundem din interiorul conştiinţei, consistenţa imaginii care ne apare acum clar în ecranul mental, cu toate însuşirile sale Înapoi la început Exerciţii de vizualizare Pentru cel ce doreşte să pună în practică vizualizarea se recomandă câteva exerciţii care trebuie executate pe un fond de relaxare totală, încadrate într-un spaţiu mental neafectat. Efectele vizualizării nu sunt regăsite doar în domeniul predilect al psihoterapiei. La fel de bine, medicina străveche a utilizat vizualizarea ca mijloc de însănătoşire, de vindecare a afecţiunilor corpului. Babilonienii, egiptenii, grecii din antichitate, utilizau tehnica vizualizării pentru vindecare, considerând că fiinţe supranaturale şi demonii cauzau boala. Vindecarea consta în rituri magice şi religioase. 1) Un prim exerciţiu constă în vizualizarea unui obiect simplu, de dimensiuni mici, bidimensional, cum ar fi o figură geometrică (triunghi, cerc). Imaginea mentală care apare poate să nu fie perfect identică cu cea reală, ceea ce nu diminuează calitatea vizualizării. Vizualizarea obiectelor simple, tridimensionale, familiare (măr, floare, ceaşcă) se desfăşoară astfel: obiectul va fi aşezat în faţă, fără alte obiecte în jur, care să distragă atenţia; după câteva minute de concentrare imaginea va fi interiorizată şi va fi contemplată cu ochiul minţii, conştientizându-se culoarea, forma, neregularităţile, încercând să pătrundem mai adânc în sensul şi semnificaţia sa. 2) Exerciţiul următor are ca scop surprinderea mentală a mişcării obiectelor. Se va imagina cum ne mişcăm lent în jurul obiectului privind şi înregistrând detaliile, schimbările de unghi şi perspectivă. Impresia de mobilitate mentală poate fi obţinută imaginându-vă că acţionaţi faţă de anumite obiecte: priviţi o maşină; imaginaţi-vă că vă aşezaţi la volan; priviţi apoi din toate unghiurile posibile. Un alt procedeu este acela de a ne imagina obiectele mişcându-se în jurul nostru, după care ne mişcăm noi în jurul lor. Aceste exerciţii de vizualizare conferă în final controlul imaginaţiei. 3) Urmează, în ordinea complexităţii, dezvoltarea capacităţii de a vizualiza, transformarea imaginii. Imaginarea succesivă a unei săli de teatru pline, apoi goală, cu luminile stinse, mişcarea dinaintea spectacolului, sau imaginarea procesului de creştere, dintr-un bob, a unei plante până la rodire, sunt doar câteva exemple. 4) O ultimă etapă este aceea a vizualizării unei persoane. Deşi vom relua pe larg această etapă ca fiind esenţială în tehnicile pentru experienţa în afara corpului, notăm că este importantă alegerea unei persoane cunoscute, dragi; ne vom imagina culoarea ochilor, pielea, părul, forma gurii, nasul, corpul persoanei, felul cum stă. Urmărim de exemplu, atitudinea ei într-o conversaţie, tonul, gesturile, expresia feţei la despărţire. Se constată adesea, că mulţi indivizi au dificultăţi în a se vedea pe sine în viziunile create. Pentru a înlătura acest neajuns, se va folosi exerciţiul autocontemplării în oglindă, de preferinţă nud. 5) Alte exerciţii de vizualizare Aceste exemple de vizualizare nu vor rămâne însă la stadiul unor imagini mai mult sau mai puţin clare, ci vor fi îmbogăţite ulterior cu senzaţii diverse: vom mirosi mărul imaginat, îl vom gusta, îl vom pipăi, vom auzi motorul maşinii, vom simţi mirosul florii imaginate, vom auzi tonul vocii persoanei cu care discutăm imaginar sau vom simţi atingerea sa pe umăr. O pădure în munţi – pacientul urcă în munţi şi descrie priveliştea, aceasta evidenţiind trăirile subiective faţă de cariera sa; Vizualizează o casă şi camerele componente (simbolul personalităţii lui); Situaţiile sexuale – care trădează modul de raportare la celălalt în situaţii intime; Leu într-o cuşcă, junglă, deşert – reflectă tendinţele agresive; O mlaştină în marginea pajiştii – el trebuie să descrie figura ce emerge din acel loc. Pacientul se vizualizează la o distanţă sigură de pădure sau cuşcă; Psihosintezele reprezintă o serie de tehnici descrise de Roberto Assagioli şi vizează integrarea armonioasă a naturii umane în ansamblul social. Printre ele se află şi metoda de vizualizare simbolică. El utilizează patru tipuri de simboluri în terapie: sinteză-integrare (balanţă); relaţii umane armonioase (două palme bătându-se una de alta); simbolul masculinităţii şi feminităţii (ceaşca de aur); stări afective. Această tehnică ne ajută să găsească imaginea vizuală ce corespunde gândirii nonverbale.

Călătorii extracorporale Cunoscutele fenomene O.B.E. (out of body experiences, cf.lb.engl., însemnând experienţe în afara corpului) pot fi definite, aşa cum menţionează dicţionarul Universităţii Oxford “The Mind” (1987) ca fiind “acea experienţă prin care o persoană pare să perceapă lumea din afara corpului fizic. O.B.E. a fost consemnat în diferite epoci şi culturi de către persoane tinere sau vârstnici, educaţi sau nu, de către cei care aveau o credinţă în aceste fenomene cât şi de către cei care nu ştiau nimic despre ele”(p.571). Conform concluziilor cercetătorilor Muldoon şi Carrington (1929) şi Rogo (1983) unele dintre cele mai dramatice situaţii în care au loc experienţele în afara corpului sunt experienţele în preajma morţii, de exemplu, sau în acelea legate de resuscitarea cardiacă sau supravieţuirea în urma unor accidente foarte grave. Cu toate acestea, fenomenul “decorporalizării” poate apare, afirmă cercetătorii americani, în timpul stărilor obişnuite de odihnă, meditaţie, în urma consumării anumitor droguri sau chiar în timpul activităţii de zi-cu-zi. Puţine însă sunt acele persoane care afirmă că pot realiza aceste fenomene la voinţă sau că le pot controla atunci când ele apar. Experienţele relatate de diverşi subiecţi conţin multe elemente comune. În mod constant este descrisă senzaţia de plutire în afara corpului, capacitatea de a vedea sau de a se mişca în afara sa. În acel moment ei par să ia uneori alte forme sau să aibă senzaţia că au devenit doar un punct în spaţiu. Acest punct sau formă se poate mişca şi poate observa ceea ce apare să fie lumea fizică normală dar adesea cu unele diferenţe faţă de normal. Poate conţine mici erori şi obiectele pot fi în mod straniu luminate sau întunecate. Aceşti subiecţi relatează posibilitatea de a vedea şi de a trece la voinţă prin pereţi sau alte obiecte, fără a fi afectaţi fizic. Uneori, “lumi” complet diferite sunt vizitate, unele bizare, altele, cu aspecte profund spirituale. De altfel, fiinţe care au fost considerate mari înţelepţi sau iluminaţi, provenind mai ales din Orient, cum au fost Ramakrishna, Muktananda, Yram, Yogananda, care au stârnit veneraţie prin forţa spirituală dar şi prin calităţile de clarviziune, de cunoaştere superioară, intuitivă a lumii, au vorbit frecvent despre “lumile astrale” în care “călătoreau” graţie stărilor extatice pe care le experimentau. Creştinismul, teosofia, concepţiile esoterice antice recunosc printre altele, existenţa unor lumi astrale (lumi paradisiace, lumi infernale etc.) în care spiritul uman poate pătrunde, fie prin rezonanţă, fie prin dedublare. Experienţele de proiecţie astrală, de călătorie în afara corpului, sunt descrise în general ca fiind extrem de vii şi “reale”, fără a putea fi totuşi asociate visului sau reveriei. Adesea, subiecţii care trăiesc o astfel de experienţă au sentimentul că acele momente i-a afectat profund şi chiar a determinat o modificare a credinţelor şi valorilor personale. Winifred G. Barton, în lucrarea “Experience mistique et projection astrale” (1990) notează că “proiecţia astrală este acţiunea de deplasare a conştiinţei, de separare a spiritului de corp, pentru a se proiecta în alte dimensiuni ale realităţii, unde conceptele de spaţiu şi timp terestru sunt depăşite. Astfel, este posibil să călătoreşti în imediata vecinătate în lumea fizică pentru a vizita un prieten sau un părinte, sau departe de lumea fizică, în sfere astrale superioare”(p.93). Experienţele multiple relatate de-a lungul timpului, unele dintre ele fiind consemnate de oamenii de ştiinţă, dovedesc pe de-o parte că, în fapt, corpul fizic nu este decât un vehicul al Sinelui iar ca urmare, ideea supravieţuirii – într-o formă subtilă – după încetarea funcţiilor corpului fizic nu mai pare un fapt ireconciliabil.   Condiţiile dedublării Modalitatea de producere a fenomenului dedublării poate de semenea fi regăsită în relatările unor fiinţe care au practicat-o ani îndelungaţi. Yram, de exemplu, îşi consemnează experienţele avute timp de doisprezece ani, în lucrarea intitulată “Secretele lumilor astrale” (1998). Toate constatările sale converg cu relatările altor fiinţe iluminate din Orient. Relatările sale sunt mai elocvente pentru intelectul occidentalului care aşteaptă mereu explicaţii, încercând să înţeleagă, înainte de a experimenta. Constatând în mod spontan că avea capacitatea de a acţiona în afara corpului fizic, Yram a început un lung proces de auto-control şi implicit de auto-cunoaştere lărgită a propriei conştiinţe. A te despărţi în două părţi, într-un loc familiar, a acţiona în toată conştiinţa, cu toată libertatea dorită şi a şti că eşti încă viu pe pământ, rezumă cel mai mare triumf al Eu-lui gânditor asupra materiei”( 1998, p.14). El face o descriere explicită a modului în care are loc separarea de corpul fizic: “Aveam senzaţia şi viziunea că eram întins pe burtă pe o masă. Cu braţele întinse înainte, mă ţineam de marginile acestei mese închipuite, trăgând ca pentru a mă ajuta să ies din ceva. Aveam impresia că eram închis într-un sac a cărui gură prea strâmtă era o piedică. În sfârşit, eforturile mele au fost încununate de succes şi m-am văzuit aproape de corpul meu, în deplinătatea facultăţilor psihice şi conştiente. M-am privit o clipă dormind, apoi, după ce mi-am îmbrăţişat soţia şi copiii, am plecat în spaţiu în direcţia răsăritului”(p.36). Există însă anumite reguli psihologice ce trebuie respectate, pentru ca fenomenul dedublării să poată avea loc. Aspecte legate de caracterul individului trebuie luate în considerare. Este importantă, precizează Yram o atitudine pozitivă faţă de noi înşine, faţă de semenii noştri, faţă de natură, faţă de faptele pe care le realizăm. “Pentru a atrage în propria fiinţă latura pozitivă a vibraţiilor ajunge să trăieşti nedorind nimic pentru tine însuţi. Acţionând în interesul general, în cea mai totală dezinteresare, nici o vibraţie inferioară nu se leagă de noi. Deveniţi un generator de energie”. În lumile invizibile, voinţa acţionează ca o baghetă magică şi este destul de uşor ca ea să îndepărteze tendinţele instinctive. Cineva ar putea deduce de aici că este suficient să vrei şi te poţi duce la cineva împotriva voinţei lui. Câte secrete n-ar fi astfel dezvăluite! Cu toate acestea, în invizibil, libertatea individuală este sacră şi voinţa inviolabilă. În afară de situaţia în care propriile noastre rezonanţe sunt în armonie cu cele ale fiinţelor pe care le atragem în jurul nostru, nu trebuie să ne temem de “vizite” neaşteptate. Pentru a putea stabili legături continue cu o persoană care trăieşte pe pământ, trebuie să fii legat de ea prin legături profunde (părinte, iubit, prieten) cu care să fii unit prin legături spirituale. Legăturile de camaradereie se pare că nu sunt totdeauna de ajuns. Pe de altă parte, plăcerile intelectuale, bucuriile datoriei împlinite, exercitarea conştientă a calităţilor superioare ale sufletului, satisfacţia de a te face util, de a fi contribuit la acte de binefacere, de pace, de a ajuta pe cei ce se află în suferinţă, determină o fericire care durează şi dă sufletului o senzaţie de forţă, de energie superioară. Pentru a putea dobândi capacitatea dedublării, constată Yram, este necesară o “descentralizare succesivă a personalităţii, a Eului individual, pentru a-l face să ia cunoştinţă de Pluralitatea Cauzelor asupra cărora este capabil să acţioneze. Se ajunge aici îndreptându-ne atenţia asupra unor subiecte superioare naturii satisfacţiilor noastre materiale. Progresiv, aceste forme ce privesc individualitatea noastră sunt părăsite, focalizându-ne dorinţele, gândurile şi emoţiile asupra unor obiective şi principii de viaţă superioare, până în ziua în care vom ajunge să găsim satisfacţie şi fericire totală în aplicarea principiilor eterne ale vieţii”(p.63). “Puteţi avea o viaţă completă în celălalt plan, ne atenţionează autorul în continuare. Prima oară când veţi face dragoste în astral veţi fi uimit cât de satisfăcătoare şi totală poate fi această experienţă. După aceea, când veţi face dragoste în realitatea terestră, este posibil să simţiţi lipsa desăvârşirii pe care aţi cunoscut-o dincolo” (p. 22). Gavin şi Ivonne Frost (1998) propun o pentagramă a condiţiilor necesare pentru dedublare: Necesitatea urgentă – ea reprezintă scopul ales pentru conştientizarea astrală; Emoţia – reprezintă unul dintre elementele de bază ale pentagramei. În ceea ce priveşte călătoria astrală, cea mai dăunătoare emoţie este frica. Dacă apare frica de ceea ce s-ar putea întâmpla, dedublarea nu se va putea realiza. Alte stări emoţionale inhibitorii, cum ar fi furia, de asemenea împiedică producerea acestui fenomen. Condiţiile de mediu. Din multiple experienţe realizate, concluzia a fost că următoarele condiţii sunt cele mai adecvate : Securitate – asigurarea izolării de anturaj; Poziţia corpului – trebuie să fie relaxată, nemişcată, cu capul spre est; Temperatura – 22-23 gradeC par a fi ideale; Obiectele şi perturbările magnetice – se vor îndepărta toate obiectele de pe corp: bijuterii, agrafe etc. dar şi cablurile electrice, prelungitoare etc. Intensitatea luminii – încăperea să fie aproape întunecată; Zgomotul – se va realiza practica într-o perioadă liniştită a zilei. Dieta – frugală, cu cel puţin două ore înainte de exersare. Activitatea sexuală – o persoană frustrată sexual nu va putea realiza cu uşurinţă dedublarea astrală. Există însă şi posibilitatea obţinerii satisfacţiei sexuale în astral şi din acel moment dorinţa de a trăi astfel de experienţe poate deveni o forţă capabilă să producă fulgerător dedublarea. Timpul – cel mai potrivit moment al zilei este seara, între orele 22 şi 23. Dedublarea conştientă În timpul viselor fiecare dintre noi experimentează de fapt dedublarea astrală spontană. Înţelepţii vechii Indii afirmă că “somnul ne este dat pentru a ne aminti de moarte, în timp ce visele ne obişnuiesc cu lumile astrale.” Adepţii teoriei corpurilor subtile susţin de altfel, că acestea ar fi explicaţia odihnei ce survine în timpul somnului şi anume, desprinderea corpului astral şi reîncărcarea lui cu energii subtile. Somnul indus prin intermediul somniferelor este superficial, fiind neodihnitor şi nici nu permite apariţia viselor, tocmai pentru că un astfel de somn nu facilitează desprinderea corpului astral de corpul fizic. Mulţi cercetători au abordat problema proiecţiilor astrale conştiente, dirijate şi mai mult, au afirmat că fiecare individ este capabil să performeze la un moment dat o astfel de experienţă. Cercetători ca Robert Monroe, Raymond Reant, Jeanine Mora, Ph.D. Keith Harary şi Pamela Weintraub, Gavin şi Yvonne Frost au trecut chiar la elaborarea unor programe concrete, prin respectarea cărora oricine ar putea “învăţa” să practice proiecţia astrală. În toate aceste metode, controlul mental al gândurilor şi emoţiilor este esenţial. Conştientizarea etapelor unei relaxări profunde, o treptată detaşare de lumea exterioară, de lucrurile care ne atrag în mod obişnuit este de asemenea necesară. Este necesară mai întâi amplificarea capacităţii de a se interioriza, de a aprofunda propriile stări psihice după care, abilitatea de expansionare a stării de conşiinţă în forma proiecţiei astrale se va dezvolta treptat. Dar pe lângă acestea, perseverenţa, răbdarea şi încrederea sunt trăsături de caracter indispensabile unei depline reuşite. Dedublarea conştientă poate avea loc şi prin tehnici de inducţie: în transe, dans şamanic, hiperventilaţie. Practicate în cadrul unor căi spirituale, aceste experienţe trebuie să se afle sub directa îndrumare a unui maestru spiritual, întrucât producerea bruscă a stării de dedublare poate duce la şoc psihic, emoţional, asfixiere, supraexcitare, hiperventilaţie, intoxicare, anoxie. De exemplu, Jeanine Mora consideră ca fiind esenţiale în învăţarea proiecţiei astrale următoarele elemente: Relaxarea – înţeleasă ca procedeu neuromuscular prin care se elimină anxietatea, stresul, gândurile negative, tensiunile interioare. În mintea noastră, menţionează autoarea, trebuie să avem mereu sugestia: “fii relaxat!” Respiraţia trebuie să fie completă, amplă, naturală şi trebuie să cuprindă cele trei etape, aşa cum sunt ele descrise în cadrul tehnicilor yoghine de Pranayama: abdominală, toracică şi claviculară. Lipsa unei bune oxigenări micşorează capacitatea de concentrare şi oboseşte prematur creierul. De asemenea, respiraţia completă yoghină ne poate ajuta la trezirea armoniasă a celor şapte chakras, ceea ce va face ulterior posibilă şi dedublarea strală. Concentrarea constă într-un efort de voinţă şi este tradusă în acea capacitate de a fi absorbiţi de un obiect de o idee, fără nici un “parazit” mental, înseamnă a fixa “receptorul nostru de unde radio” (creierul) pe lungimea de undă fără să captăm toate interferenţele care se regăsesc şi care bruiază emisia. Concentrarea înseamnă în fapt un control mental cât mai bun. Pentru a obţine concentrarea este necesar să ne relaxăm mai întâi. “Lăsăm gândurile şi imaginile să plutească. Lăsaţi-le să treacă fără a le reţine. Nu căutaţi să le opriţi în mod voluntar. Cu cât veţi vrea să le îndepărtaţi cu atât ele vor fi mai prezente. Încetul cu încetul ele vor diminua şi vor dispare. Subiectul asupra căruia vrem să ne concentrăm va apare fără dificultate. Poate părea o stare de reverie sau de absenţă.” Şi autoarea mai adaugă: ”Fiţi prezenţi în ceea ce faceţi. Consideraţi orice activitate ca fiind interesantă… Lăsaţi-vă absorbiţi de ea.” Chiar dacă ştiinţa nu a reuşit prin metodele actuale să decripteze misterul profund al fenomenului dedublării, chiar dacă instrumentele sale, actualmente prea grosiere – potrivite unor investigaţii mai degrabă de ordin materialist decât subtil şi spiritual – nu au reuşit să înregistreze decât sporadic rezultate pozitive în experienţele de laborator este puţin probabil că ele vor rămâne în afara înţelegerii şi cunoaşterii umane. Fenomenele paranormale, în ansamblul lor, reiterează problema existenţială a unui Giordano Bruno sau Galilei, a unui Leonardo Da Vinci sau Jules Vernes în care, proiecte şi idei ce păreau doar o fantasmă, o elucurbaţie a unei minţi halucinante au devenit în timp o realitate incontestabilă. Până însă la acel moment al certitudinii ştiinţifice în ce priveşte explicaţiile şi reproductibilitatea lor, proiecţiile astrale rămân un fenomen fascinant şi totodată abordabil de către fiecare dintre noi.