Parapsihologie cursuri, tematica, proiecte, bibliografii

Vizualizarea şi fenomenele paranormale Inevitabil, vizualizarea ne arată şi cealaltă faţetă a sa, mai misterioasă şi insondabilă. Dacă, ceea ce am descris anterior reprezintă metode conştiente de control asupra imageriei mentale, ceea ce vom prezenta în continuare ţine de o scrutare cu totul inedită a inconştientului, acest rezervor imens de cunoaştere… încă necunoscută. Cele mai multe dintre fenomenele paranormale (telepatie, percepţie extrasenzorială, psihokinezie) se exprimă prin mijlocirea imaginilor. Starea de vizualizare receptivă e o stare în care persoana poate primi informaţii pe o cale extrasenzorială despre starea mentală a altor persoane (în telepatie, de exemplu), obiecte sau evenimente (în clarviziune), asupra evenimentelor viitoare (în precogniţie) sau trecute (în retrocogniţie). Despre telepatie, Wolf Messing – fizician rus – spunea: “gândirea oamenilor ajunge la mine ca imagine. De obicei văd imagini ale acţiunilor sau locuri specifice. Mai întâi mă relaxez, apoi, printr-un efort de voinţă văd deodată rezultatul final al evenimentului strălucind în faţa mea”. Bob Hoffman şi Ernst Pecci (unul fizician, celălalt psihiatru) au dezvoltat un sistem de terapie fizică numit tehnica Fischer-Hoffman. Acesta implică imaginarea sanctuarului interior şi a unui spirit care ajută vizualizarea receptivă. Fenomenele paranormale, cum ar fi telepatia, clarviziunea, fenomenele ESP, presupun vizualizarea receptivă, în timp ce psihokinezia, de exemplu, implică o vizualizare emisivă, supusă controlului conştient şi efortului de concentrare şi exteriorizare. Clarviziunea implică, aparent, vizualizarea receptivă în maniera asemănătoare cu recepţia în telepatie. Vizualizarea intervine şi atunci când se realizează acea “lectură psihică” prin care se pot descrie evenimentele din trecutul persoanei, situaţiile prezente ce implică persoane, evenimente despre viitorul persoanei. Vizualizarea sau “citirea” pot fi utilizate pentru a determina informaţiile despre starea de sănătate a subiectului. Aceste informaţii pot fi generale, fie implică informaţii specifice, cu diagnostic medical. Între tehnicile utilizate în clarviziune se află şi vizualizarea clară a corpului pacientului. Unii văd zonele sănătoase ca lumină şi diferitele boli ca întuneric; alţii văd bacterii, aure, blocuri de energie. O altă formă de clarviziune implică transformarea imaginii dintr-o acţiune ideomotorie în radiestezie (de exemplu, amplasarea apei şi a mineralelor subterane). Clarviziunea include abilitatea de a vedea scene şi locuri la distanţă. Una dintre tehnicile folosite pentru a însoţi clarviziunea, presupune călătoria mentală a persoanei, în locul pe care doreşte să-l vadă şi apoi să-l privească ca şi cum ar fi acolo. Uneori, cei ce au aceste capacităţi utilizează un glob de cristal sau un inel cu diamant pentru vizualizarea semnelor. Psihologul american McKellor consideră că vizualizarea facilitată prin globul de cristal este un fel de imagine eidetică tridimensională şi tinde să apară color. Un alt tip de călătorie mentală îl constituie experienţa în afara corpului (OBE) sau călătoria astrală, căreia de altfel, i-am dedicat un întreg capitol. Persoana se simte ca şi cum ar avea alt corp. În timpul călătoriei astrale devine total inconştientă de senzaţiile din corpul fizic. Psihokinezia (PK) ca fenomen de influenţare directă a obiectelor prin intermediul minţii, foloseşte de asemenea, vizualizarea. Între tehnicile de experimentare a PK amintim: vizualizarea unui obiect cu “ochiul minţii şi imaginea lui mişcându-se (deci ca proces) sau perceperea lui vizuală la sfârşitul procesului (în stadiul final), după ce s-a mişcat. Aceasta este vizualizarea programată, utilizată cu precădere în procesul creativ. Vindecarea fizică poate fi gândită ca o formă specială de PK în care mintea influenţează direct ţesuturile organismului. Sugestiile pentru folosirea unui exerciţiu programat în vindecarea fizică sunt: vizualizarea persoanei ce va fi ajutată ca fiind înconjurată de lumina albă; singuri putem vizualiza persoana bolnavă, înconjurată de o atmosferă de dragoste; putem imagina energia curgând din corpul nostru în corpul persoanei bolnave; ne putem vizualiza pe noi mergând în corpul persoanei bolnave şi schimbând zona afectată cu una sănătoasă. Iată, câteva dintre metodele ce ţin de natura vindecării sunt şi ele de natură vizuală: o persoană poate vindeca direct cu energia din interiorul corpului; multe vizualizări utilizează energia din afara persoanei – Dumnezeu, univers, altă persoană. Emoţiile pozitive, sentimentul iubirii, influenţează abilitatea persoanei de a vizualiza şi comuta energia vindecătoare. Aşadar, vizualizarea este un proces psihic cu profunde implicaţii în viaţa noastră cotidiană, în starea noastră de sănătate şi chiar în obţinerea unor performanţe mai mult sau mai puţin, de natură paranormală. Deşi acest termen impropriu “paranormal”, nu ar mai reflecta atunci, o transcendere a normalităţii ci, pur şi simplu o reconsiderare a sa, în cazul în care fiecare dintre noi ar înţelege şi ar aplica aceste metode, unele dintre ele fiind – să recunoaştem – atât de accesibile… Prin dedublare controlată, înţelegem separarea deplin conştientă a corpului de structurile subtile, în aşa manieră încât fiinţa devine conştientă de unul sau mai multe corpuri, diferite de corpul său fizic, ea putând să se deplaseze în spaţiu, liber, independent de structura sa grosieră (corpul fizic). Vom explica în continuare ce înseamnă a fi deplin conştient – în decursul unei experienţe de dedublare: A) La întoarcere, subiectul păstrează din experienţa lui şi din tot ce a putut percepe şi îndeplini în această stare de dedublare, o amintire foarte clară, deseori mai clară decât amintirile din viaţa sa curentă. B) Pe durata dedublării, experimentatorul păstrează la dispoziţia sa toate amintirile stării de veghe; în consecinţă el posedă cunoaşterea imediată a caracterului excepţional al acestei experienţe, graţie unui ”sui generis” sentiment inefabil, care scapă descrierii. C) În afara cazurilor excepţionale şi incomplete, dedublarea este voluntară, deci succede practicii exerciţiilor al căror ţel este de a induce această stare. Aceste practici trebuie în general prelungite foarte mult timp înainte de a se produce prima dedublare. Perseverând, în această metodă, după prima dedublare realizată, toate celelalte se succed mult mai uşor.

Reîncarnarea “Nimic în univers nu se pierde, totul se transformă; sufletul transmigrează şi, trăgând în jurul său atom cu atom, el îşi reconstruieşte un nou trup.” Reîncarnarea nu este o credinţă, o teorie sau un subterfugiu psihologic în faţa finalităţii sinistre care este moartea. Ea este un fenomen guvernat de legi precise care ne permit o mai bună înţelegere a drumului pe care îl parcurgem în vieţile noastre succesive. Înţelepţii Orientului afirmă că pentru cunoaşterea adevărului ce se ascunde în noi este necesară asimilarea a trei discipline care nu sunt foarte accesibile Occidentului: concentrarea, contemplaţia şi meditaţia. Numai aşa ne-am putea aminti cine suntem noi cu adevărat şi, într-una dintre etapele acestui demers iniţiatic ne-am putea aminti vieţile noastre anterioare. Veţi spune că în urma unor astfel de experienţe aţi putea deveni o persoană care reuneşte mai multe identităţi, mai multe personalităţi. Dar oare nu este aşa? Nu simţim de nenumărate ori acele multiple euri din noi care deseori ne produc contradicţii în propria fiinţă? Avantajul ar fi însă că ne-am aminti toate aptitudinile trecute şi toate experienţele pe care le-am avut într-o altă viaţă şi am putea avea astfel acces la o memorie colosală care ne-ar putea transforma în supraoameni. În plus, am avea şansa imensă să intuim că dincolo de toate aceste personalităţi care se schimbă de la o viaţă la alta, ceva din noi rămâne întotdeauna neschimbat, acea scânteie luminoasă, Sinele divin care este, de fapt, adevăratul nostru Eu. Ca orice demers ştiinţific, şi în cazul reîncarnării există o serie de argumente care pot susţine această teorie milenară. Iată părerea noastră: O ordine cu adevărat morală presupune în mod necesar ideea unei vieţi anterioare vieţii actuale. Altfel, nu este posibil de explicat inegalitatea şanselor, diversitatea tulburătoare a situaţiilor morale şi a destinelor individuale. Trebuie admis că faptele bune sau rele dintr-o viaţă anterioară sunt cauza destinului actual al omului. Altfel, aceasta s-ar datora fie întâmplării, fie unui Dumnezeu nedrept… Reîncarnarea este, deci, necesară pentru a da omului o explicaţie satisfăcătoare despre el-însuşi şi despre viaţa pe care o trăieşte. De multe ori, oamenii se întreabă “de ce mi se întâmplă tocmai mie”? Puţini ştiu însă că nimic nu este întâmplător, totul este o necesitate care are la bază legea universală a karma-ei. O ordine cu adevărat morală a lumii presupune în mod necesar ideea unei vieţi după această viaţă. Dacă n-ar fi aşa, atunci cum va veni acea recompensă liniştitoare, pe care atâţia oameni o aşteaptă în mod îndreptăţit? Cum se poate ajunge la dezvoltarea perfecţiunii morale a omului, dacă posibilitatea unei alte vieţi nu-i este acordată ? Această doctrină îi permite deci omului să oprească tulburarea ordinii mondiale şi, în cele din urmă, să scape de eternul ciclu de renaşteri.   Animale alchimice “Inorogul se înfăţişează ca un armăsar alb, frumos, uneori chiar înaripat, cu cap de cerb. Din mijlocul frunţii izbucneşte, drept înainte, un corn lung, răsucit, foarte ascuţit. De aceea se mai numeşte şi unicorn sau licorn. La firea lui se închipuie nedomolit în sălbăticie, neasemuit întru îndrăzneală şi necugetat de pătimaş întru ale dragostei. Îl ispiteşte mireasma de fecioară şi nebuneşte îi place să doarmă în poala fetelor neprihănite. Aşa îl află vânătorii, îmbătat de fericire, şi lesne îl ucid…” (după Dimitrie Cantemir) Legendele şi tradiţiile omenirii sunt populate de animale misterioase, cu înfăţişare fantastică şi puteri magice. Dar cum se face oare că le regăsim, sub nume diferite dar cu diferenţe minore de înfăţişare, în zone foarte diferite ale Pământului, separate între ele de distanţe uriaşe? Să nu fie oare aceste fiinţe atât de “fantastice” pe cât le considerăm noi acum? Să aibă oare la bază aceste legende fiinţe care au existat cu adevărat? Să fie oare balaurii noştri şi dragonii Asiei mai mult decât nişte plăsmuiri ale imaginaţiei umane? Dincolo de încântarea şi fiorii pe care ni le dau aceste poveşti extraordinare, fiecare din aceste animale mitice simbolizează o anumită idee şi are anumite însuşiri ideale, arhetipale, spre care tinde fiecare dintre noi şi omenirea în ansamblul ei. Să le cunoaştem mai îndeaproape pe câteva din ele…   Uroborosul   Uroborosul este un şarpe sau un dragon care îşi muşcă coada, simbolizând astfel natura ciclică a Universului: creaţie şi distrugere, viaţă care se naşte din moarte. El îşi mănâncă propria coadă pentru a-şi susţine viaţa, într-un etern ciclu al reînnoirii. Uroborosul apare în diverse culturi. La scandinavi, el este şarpele JORMUNGANDR din mitul lui YGGDRASIL, Arborele Lumii. Într-un mit hindus, el înconjoară ţestoasa care îi poartă în spate pe cei patru elefanţi care susţin lumea. Într-un alt mit, el înconjoară “marea care împrejmuieşte lumea”, numită Pontus. Uroborosul înconjoară Universul; tot ce este cunoscut şi necunoscut este cuprins în îmbrăţişarea sa, care menţine echilibrul lumii. Prime sale reprezentări le găsim în Egipt, în anii 1600-1700 î.e.n. El a fost preluat de către fenicieni şi greci, care I-au dat numele de “Ouroboros”, însemnând “care îşi manâncă coada”. Şi Platon vorbeşte despre el în dialogul său TIMAIOS. Uroborosul eate strâns legat de mitul androginului, care reuneşte principiile masculin şi feminin. Aceasta este menirea fiinţei umane, această reunire a contrariilor care duce la reîntregire, la unitatea primordială. În unele reprezentări, corpul său este pe jumătate închis la culoare (simbolizând pământul şi noaptea) şi pe jumătate deschis (simbolizând cerul şi lumina), la fel ca în diagrama chineză a celor două principii polare şi opuse Yin-Yang. În China, el simbolizează continuitatea vieţii şi faptul că, în procesul eternei reînnoiri, fiecare sfârşit este un nou început. În alchimie, uroborosul simbolizează concepte precum reîntregirea, perfecţiunea şi totalitatea, ca şi cercul nesfârşit al existenţei (văzut uneori şi ca o spirală). Jung recunoaşte importanţa supremă a acestui simbol, pe care îl include la loc de frunte printre arhetipurile sale. El spune că Uroborosul “este mandala de bază a alchimiei”. El apare într-o lucrare de referinţă a alchimiei, CODEX MARCIANUS, care datează de prin secolul al X-lea, împreună cu inscripţia “Unul este Totul”. Versiunea din această lucrare este foarte interesantă, întrucât corpul lui ia forma unei benzi a lui Moebius, atât de faimoasă în matematică, părând să aibă două laturi şi având de fapt una singură. Uroborosul este de asemenea simbolul Adevărului şi Cunoaşterii ultime, ca şi al nediferenţierii. Pasărea Phoenix Pasărea Phoenix este cunoscută din Orientul mijlociu şi îndepărtat până la Mediterana şi Europa, dar există menţiuni despre o pasăre similară şi la nativii americani. Este o pasăre de o frumuseţe neasemuită, care nu moare niciodată, ci se mistuie în flăcări şi renaşte apoi din propria cenuşă. Se spune că Pasărea Phoenix originară ar fi apărut dintr-un ou de aur ce plutea pe apele Oceanului Primordial. La egipteni ea este pasărea Bennu, asociată ciclului zilnic al soarelui şi ciclului annual al creşterii apelor Nilului, de unde legătura sa cu regenerarea şi viaţa. Phoenixul evocă focul creator şi distrugător din care se naşte lumea şi care îi va aduce sfârşitul. Simbolismul ei este legat de marile adevăruri ezoterice, reprezentând nemurirea spiritului şi reîncarnarea. În alchimie, ea este un simbol al transmutaţiei alchimice, al renaşterii magice prin iniţiere şi al creşterii spirituale. Pasărea Phoenix ne vorbeşte despre puterea de a depăşi fluctuaţiile vieţii noastre obişnuite, ne îndeamnă să ne orientăm către cele spirituale şi ne dă speranţă, inspiraţie şi putere regeneratoare atunci când renunţăm la vechiul mod de viaţă pentru a îmbrăţişa unul nou, superior. Phoenixul ne poate ajuta şi atunci când trecem prin experienţe emoţionale devastatoare. În alchimie, Pasărea Sublimării este asociată corpului astral, care, după cum arată marele alchimist Paracelsus, este corpul nostru spiritual sau “de aur”, purificat, care se dezvoltă în cursul evoluţiei noastre personale şi reprezintă renaşterea spiritului pe un nivel superior. Atunci când corpul fizic moare, spiritul începe o nouă existenţă într-o altă lume, non-fizică. La chinezi, Feng Huang, “Pasărea Roşie”, este unul din cele patru animale spirituale. Ea putea fi încălecată numai de către Nemuritori. Feng desemnează pasărea mascul şi Huang pe cea femelă, fiind în legătură cu simbolul Yin-Yang, cele două principii polare opuse care guvernează întreaga manifestare. Această pasăre este de asemenea un simbol al dragostei nemuritoare. Esenţa pozitivă a acestei creaturi se manifestă atunci când cineva îşi recunoaşte şi îşi dezvoltă latura feminină a naturii sale spirituale. Acea persoană îşi urmează atunci vocea sa interioară şi latura creatoare a vieţii. Esenţa sa negativă se manifestă atunci când cineva îşi neagă şi îşi reprimă această latură a sufletului său, rezultând astfel deviaţii de comportament şi alienare. Pasărea Phoenix este în creştinism o pasăre sacră, simbol al reînvierii şi emblemă a Arhanghelului Mihail. Regăsim reflectări ale acestui mit şi în unele tradiţii populare. Astfel, Pasărea Măiastră din basmele româneşti este uimitor de asemănătoare cu Pasărea Simorgh a persanilor, care simboliza înţelepciunea divină şi perfecţiunea umană.   Inorogul Se spune că primul care ar fi văzut un inorog ar fi fost chiar Adam, în Grădina Edenului. Deşi nimeni nu a mai văzut unicorni de câteva secole încoace, totuşi credinţa în existenţa lor este larg răspândită în lume. Pentru unii, faptul că nu au mai fost văzuţi nu face decât să le sporească misterul; în timp ce alţii cred că inorogii mai există încă în regiuni extrem de îndepărtate, putând fi văzuţi numai de către oamenii de o virtute şi curăţenie a sufletului excepţionale. În mitologia chineză, unicornul era un animal benefic ce venea printre oameni doar cu misiuni importante. Apariţia sa era văzută ca un semn bun, iar faptul că nu a mai fost văzut de multe secole arată că trăim într-o epocă de decădere. El va reapărea atunci când va veni timpul şi când bunătatea va domni din nou printre oameni. Numele chinez al inorogului, Ki Lin, este similar cu Yin-Yang. Se spune că unul dintre primii inorogi I-a revelat împăratului Fu His scretele scrierii, cu mai bine de 5 000 de ani în urmă. Chinezii credeau de asemenea că inorogii pot prezice naşterea şi moartea unor oameni deosebiţi precum înţeleptul Confucius. În anul 551 î.e.n., mama lui Confucius, fiind însărcinată, a întâlnit în pădure un inorog care I-a dat o bucată de jad şi şi-a culcat apoi capul în poala ei. Ea a ştiut atunci că acesta era un semn de la zei. Pe bucata de jad era o inscripţie în care se vorbea despre marea înţelepciune de care va da dovadă fiul ei. Confucius a fost într-adevăr cel mai respectat filozof chinez. La bătrâneţe, se spune că a văzut şi el un inorog, înţelegând astfel că i se apropie sfârşitul. În Geneză se spune că Dumnezeu I-a dat lui Adam sarcina să dea nume la tot ce îl înconjura. În unele traduceri ale Bibliei, inorogul a fost primul animal pe care Adam l-a numit, ridicându-l astfel deasupra tuturor animalelor din lume. Atunci când Adam şi Eva au părăsit Paradisul, inorogul a mers cu ei, devenind un simbol al castităţii şi purităţii. Există în Vechiul Testament şapte referiri clare la unicorn, deşi acum există discuţii referitoare la aceasta. Şi Talmudul face referiri la el. De-a lungul istoriei, biserica a ajuns să interpreteze inorogul în diferite feluri. În epoca medievală, el a devenit chiar simbolul lui Cristos, cornul său simbolizând uniunea dintre Cristos şi Dumnezeu Tatăl. Faptul că apare în Biblie însemna că nici un creştin adevărat nu se putea îndoi de existenţa sa. Licorna apare în unele planşe din tratatele alchimice. Acest animal fabulos, al cărui simbolism este în legătură cu cel de-al treilea ochi şi cu Nirvana, cu reîntoarcerea la Unitate, era destinat să le indice iniţiaţilor occidentali calea către aurul filozofal, şi anume transmutaţia interioară care are loc în procesul reconstituirii androginului primordial. Inorogul simbolizează, prin cornul său unic din mijlocul frunţii, săgeata spirituală, raza solară, sabia divină a discernământului, revelaţia, pătrunderea spiritului în natură, dar şi o punte între lumi. El reuneşte în sine cele două polarităţi sexuale şi le transcende, de unde ideea de puritate şi de virginitate. Inorogul evocă întotdeauna ideea unei sublimări miraculoase a vieţii carnale şi a forţei supranaturale care emană din ceea ce este pur. Cornul său are virtuţi magice: decantează apele poluate, vindecă boli, detectează şi anihilează otrăvurile şi nu poate fi atins decât de către o fecioară. La British Museum din Londra există un corn despre care se spune că ar fi de unicorn şi pe care oamenii de ştiinţă nu au primit permisiunea să îl studieze (cel puţin nu oficial). Se spune că inorogul se va întoarce. Aceasta poate fi doar o metaforă a ceea ce oamenii caută astăzi: adevărul, puritatea şi iubirea care s-au pierdut în umbra tehnologiei. Pentru a găsi inorogul, aşa cum l-au găsit strămoşii noştri, trebuie să uităm ceea ce am învăţat, să renunţăm la orgoliul nostru de stăpâni ai naturii. Trebuie să ne întoarcem la modul tradiţional de a privi lumea. Doar atunci ÎL vom găsi, la fel ca şi pe celelalte făpturi extraordinare din noi ce abia aşteaptă să poată umbla iarăşi fără frică prin lume…

Culorile fac parte în mod intim din viaţa noastră. Ele ne influenţează şi sunt în acelaşi timp o reflectare a noastră. Le folosim pentru a descrie starea noastră de sănătate fizică, mentală, atitudinile, reacţiile, chiar şi experienţele spirituale prin care trecem. Dacă vom asculta cu atenţie ce vorbesc oamenii, vom observa cât de des este folosită culoarea ca parte integrantă a vocabularului nostru: “Astăzi văd viaţa în roz.” “S-a făcut roşu de furie.” “Situaţia e cam albastră.” “Era verde de invidie.” “Are o inimă de aur.” Culoarea este dată de o anumită frecvenţă de vibraţie a luminii. Lumina are mai multe frecvenţe principale şi nenumărate frecvenţe secundare sau compuse, care sunt, de fapt, nuanţele. Dacă ţinem o prismă în lumina soarelui, pe suprafaţa opusă vor apărea în evantai toate culorile curcubeului, sau ROGVAIV, după iniţialele lor (roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet). Energiile specifice fiecărei persoane, energii care formează aura persoanei respective, sunt caracterizate de lumină şi culoare. Claritatea, intensitatea şi repartizarea culorilor aurei ne oferă informaţii privind starea fizică, emoţională, mentală şi spirituală a unei persoane. Pe măsură ce perseverăm în aplicarea tehnicilor yoga vom începe să detectăm din ce în ce mai clar culorile aurei. Dar acesta nu este decât un prim pas, care trebuie să fie urmat în mod necesar de înţelegerea şi interpretarea acestor percepţii. Cu toţii suntem sensibili la culori şi la ceeea ce ne indică ele, dar nu dăm suficientă atenţie acestui fapt. Fiecare a remarcat efectele diferite pe care le au culorile din ambianţa noastră, felul cum o anumită culoare se potriveşte unei anumite persoane şi alteia nu, sau senzaţia că unei persoane îi lipseşte “culoarea” din obraji. Toate acestea sunt percepţii intuitive ale aurei. Zece reguli de aur ale aspirantului la clarviziune Diferitele culori sunt energii distincte, care au efecte clare, obiective şi specifice asupra noastră. Atunci când începem să percepem culorile subtile ale aurei, trebuie să avem în vedere că ele au o multitudine de nuanţe, şi că este nevoie de timp şi de experienţă pentru a fi siguri de semnificaţia lor. Iată în continuare câteva lucruri pe care trebuie să le avem în vedere: 1) Culorile care sunt mai apropiate de corpul fizic reflectă de obicei starea acestuia. Culorile aflate mai la periferia aurei reflectă energiile emoţionale, mentale şi spirituale. 2) Cu cât culorile sunt mai clare şi mai bine definite, ele arată că aura este pură şi armonioasă. Culorile închise, tulburi reflectă dezechilibre, excese sau alt gen de probleme. 3) Culorile închise dar care sunt foarte intense şi strălucitoare indică un nivel dominant de vibraţie a energiilor foarte înalte. Nu trebuie să ne pripim spunându-ne că ar fi ceva negativ dacă vedem o culoare mai închisă. 4) Aura conţine de obicei mai multe culori. Fiecare culoare reflectă aspecte diferite. Combinaţiile sunt foarte variate, în funcţie de complexitatea individului în cauză. Experienţa ne va învăţa ce raport există între diferitele culori şi care este efectul acestor combinaţii. 5) Atunci când începem să vedem aura altor persoane, nu trebuie să uităm că o vedem prin propria noastră aură, şi deci percepţiile noastre pot fi subiective. De aceea, trebuie să ne cunoaştem mai întâi propria aură. Pentru aceasta, putem face exerciţii de vizualizare a aurei în oglindă. 6) Este foarte important să nu judecăm oamenii după ceea ce vedem în aura lor. Atât percepţiile noastre, cât şi modul în care le interpretăm depind în mare măsură de starea în care ne aflăm la momentul respectiv. 7) Pentru a ne dezvolta intuiţia, putem pune întrebări legate de ceea ce observăm şi de ce credem noi că înseamnă aceste observaţii. Astfel, cu ajutorul răspunsurilor şi reacţiilor celeilalte persoane, ne putem verifica atât observaţiile cât şi interpretările pe care le-am dat. 8) Aura se schimbă în mod frecvent. Culorile cele mai apropiate de corp (30-60 cm.) se pot schimba de mai multe ori în cursul unei zile. Fiecare emoţie puternică sau activitate mentală importantă pot determina fluctuaţii în culoarea şi luminozitatea aurei. De asemenea, aura se schimbă pe parcursul vieţii, odată cu evoluţia (sau involuţia) persoanei respective. Pe măsură ce ne dezvoltăm capacitatea de a vedea aura, vom descoperi că fiecare individ are o culoare (sau mai multe) dominantă, care ne indică nivelul său de conştiinţă. 9) Primele culori care apar de obicei în urma trezirii clarviziunii sunt nuanţe de gri şi albatru pal, care sunt legate de corpul eteric, structura energetică cea mai apropiată de corpul fizic. Nu trebuie să ne descurajăm dacă nu vedem imediat toate culorile, ci să perseverăm în realizarea acestor exerciţii. Mulţi oameni care văd că, după o perioadă de practică entuziastă, rezultatele nu sunt spectaculoase, se descurajează şi încetează practica. Dar şi aici, cheia este constaţa. Dacă practicăm zilnic, vom avea primele rezultate clare după patru până la şase săptămâni. 10) Pe măsură ce ne dezvoltăm văzul subtil, vom începe să vedem aura a tot ce ne înconjoară. Acest fenomen poate deveni însă deranjant. Anumite tehnici urmăresc să ne înveţe cum să controlăm acest fenomen, declanşându-l la voinţă. Este bine să nu divulgăm ceea ce am văzut decât dacă persoana respectivă ne cere aceasta.

Yoga şi parapsihologia Practicile yoga susţinute cu perseverenţă conduc la obţinerea unor capacităţi extrasenzoriale – siddhis – care îi oferă fiinţei umane posibilităţi neobişnuite, neîntâlnite la omul comun. Aici se întâlneşte practica Yoga cu parapsihologia. În tradiţia milenară yoghină, există o ramură a practicii denumită Siddha-Yoga care are drept scop dezvoltarea capacităţilor paranormale ale practicanţilor: ANIMA – a deveni la voinţă tot atât de mic ca şi un atom (ANU = atom – limita de divizibilitate a spaţiului). LAGHIMA – a nu mai avea la voinţă greutate (consecinţă – levitaţia). Cheia este “a avea o frecvenţă de vibraţie extrem de elevată”. MAHIMA – a deveni la voinţă extrem de mare, cuprinzând întreg universul. Cel care dobândeşte acest SIDDHI este atotcuprinzător, percepe fidel multiplicitatea fenomenelor, aspectelor, ca şi cum se petrec în el însuşi. “A putea fi onorat şi a servi toate fiinţele”. GARIMA – a putea fi foarte greu la voinţă, imposibil de mişcat, ridicat. În unele tratate este omisă şi înlocuită cu karma vasayita- puterea mentală care permite la voinţă să ne simţim întotdeauna şi oricând perfect mulţumiţi. Corespunde unui anumit nivel spiritual. PRAPTI – a ne transfera integral, la voinţă, cu conştiinţa, nu contează unde. Cel care realizează aceasta, indiferent de timp şi spaţiu, trăieşte stările legate de această deplasare ca şi cum s-ar găsi acolo. PRAKAMYA – a ne vedea dorinţele de orice fel realizându-se. Adeptul poate oricând să facă să se manifeste vizibil sau invizibil orice dorinţă. Prin puterea sa el pătrunde şi atrage irezistibil către sine acele lucruri dorite. Implică o capacitate de control la nivel cauzal. VASHITVA- stăpânirea tuturor creaturilor, fenomenelor şi elementelor într-un mod neobişnuit. Prin această putere yoghinul poate acţiona asupra fiinţelor din toate lumile, indiferent dacă aceasta aparţine trecutului, prezentului sau viitorului; el poate domina vântul, ploaia; poate construi tot ceea ce vrea prin puterea sa. ISHITVA – “nobila şi uimitoarea domnie”. Yoghinul poate hotărî cursul tuturor fenomenelor şi are o glorie extraordinară. El are putere asupra formării, menţinerii şi dispariţiei tuturor fiinţelor şi locurilor; el poate face de asemeni să apară (materializându-se), să se menţină, să trăiască şi să dispară noi fiinţe şi lucruri. În afara acestor opt puteri, adeptul dobândeşte de asemeni “perfecţiunile fizice ale formei, farmecul magnetic, forţa uimitoare a voinţei şi fermitatea de nezdruncinat” (YOGA ANKA).       Tradiţia yoghină şi aşa-zisele “biblioteci de date”   Există o mulţime de cazuri ale unor persoane “dotate” cu posibilităţi extrasenzoriale încă neelucidate ştiinţific, ce “văd” imagini “din viitor”, şi care, pentru cei care le sunt martori, sunt profund tulburătoare. Totuşi, dincolo de această impresie subiectivă, specifică etapelor de necunoaştere în profunzime a complexităţii naturii terestre şi cosmice în care existăm, se conturează un fapt fundamental pe care trebuie să-l sesizăm şi să-l înţelegem ca atare: în mediul planetei noastre există, în conformitate cu tradiţia yoghină milenară, o imensă “bibliotecă de date”, în baza căreia s-a derulat şi se desfăşoară viaţa miliardelor de entităţi umane şi respectiv a întregului nostru glob terestru… Este oare această idee o afirmaţie prea hazardată? Şi totuşi… Din cele mai vechi timpuri ale omenirii s-au conturat în mod distinct două preocupări mult diferite de activităţile zilnice, preocupări ce au captivat însă mereu fiinţele umane: cunoaşterea cât mai amănunţită a întâmplărilor din trecut şi aflarea pe orice cale a viitorului. Dar dacă pentru faptele şi evenimentele anterioare a existat întotdeauna un suport – mai mult sau mai puţin obiectiv – acela al transmiterii pe cale orală şi apoi scrisă a diferitelor relatări (devenite ulterior povestiri, legende, mituri), pentru descifrarea viitorului s-ar părea că demersul este mult mai dificil şi metodele pe care se bazează se află la o limită greu definibilă a imaginarului. Şi totuşi, anumite tradiţii bine păstrate cât şi texte vechi au menţionat un fapt general, rămas mereu neexplicat, acela al capacităţii anumitor persoane de a schimba percepţia obişnuită a timpului, extrăgând informaţii atât din trecut cât şi din viitor. În toate timpurile, la toate populaţiile, au existat “persoane dotate” care reuşeau să afle “frânturi” ale viitorului; anumiţi vraci, preoţi, auguri, profeţi, prezicători, oracole, astrologi, care fie că interpretau zborul păsărilor sau măruntaiele animalelor sacrificate, fie că foloseau substanţe halucinogene, fie că cercetau mersul aştrilor pe cer, fie că preluau informaţii pe cale extrasenzorială în stare de concentrare conştientă sau în stare de transă, au oferit de multe ori prevederea foarte exactă a unor evenimente ce aveau să se producă în viitor. Dar dacă este adevărat că “cineva”, indiferent cine, poate afla frânturi din timpul ce va veni, problema în sine nu mai este doar, pur şi simplu, captivantă. Ea devine subit o problemă fundamentală a existenţei noastre, care, înainte de orice, exprimă foarte lapidar un fapt ce trebuie înţeles în cel mai realist mod: cu tot avansul cunoaşterii civilizaţiei contemporane, ştim încă extraordinar de puţin despre noi oamenii, despre existenţa noastră terestră… O astfel de concluzie exprimată în antichitate, astăzi o acceptăm desigur cu o superioară înţelegere. Unul dintre promotorii teoriei atomice – filozoful grec Democrit din Abdera – se exprima în sec. IV înaintea erei noastre într-un mod foarte sugestiv: “Eu ştiu numai un singur lucru: că nu ştiu nimic!” S-ar părea însă că orgoliul omului modern nu ar putea accepta o astfel de concluzie pentru generaţiile actuale. Şi totuşi, minţi care au pătruns adevărate profunzimi ale cunoaşterii moderne şi care au înţeles să se exprime sincer şi cu modestie, au recunoscut după mai bine de două mii de ani, o aceeaşi situaţie. Iată, de exemplu, ce scria în anul 1895 filozoful american William James colegilor săi de la Harvard: “Ştiinţa noastră este doar o picătură, iar necunoaşterea noastră, un ocean!” Şi mai sugestiv este textul scris în vremea noastră de un laureat Nobel, cunoscutul fizician francez Alfred Kastler: “Cunoştinţele noastre despre materie, oricât de vaste ar fi, sunt doar ca nişte insule care răsar dintr-un ocean necunoscut”. În acest cadru actual al unui realism sincer, trebuie să recunoaştem că astfel de probleme fundamentale, precum cele privind citirea detaliată a trecutului şi a viitorului, încă nu le putem aborda decât la nivelul exemplificărilor, metoda ştiinţifică preocupându-se deocamdată îndeosebi de verificarea veridicităţii lor. În schimb, o acumulare cazuistică obiectivă permite analizarea unor ipoteze realiste. Drept urmare, la nivelul cunoaşterii acestui sfârşit de secol XX, beneficiind de revelaţia divină numai la nivelul tradiţiilor şi al textelor vechi, nemaiştiind să interpretăm zborul păsărilor sau intestinele animalelor, neputând accepta informaţiile obţinute prin drogări, ne aflăm în situaţia de a apela în special la informaţia obţinută pe cale extrasenzorială. O putem oare accepta? Bogata literatură ce s-a acumulat în acest domeniu, susţinută tot mai mult de intensificarea metodelor de verificare scientizată (prin specialişti din diferite domenii şi aparatură tot mai perfecţionată) ne recomandă nu numai să o acceptăm, dar ne indică şi un anume aspect foarte actual: deocamdată este singura posibilitate de a pătrunde în mod foarte amănunţit dincolo de limita oferită de cunoaşterea ştiinţifică, în problemele fundamentale ale existenţei umane. În ultimele două decenii ale veacului trecut, cunoscuţi psihologi şi filozofi europeni şi americani au cercetat îndelung capacităţile extrasenzoriale demonstrate de d-na Piper – din S.U.A.. Unii dintre aceştia – R. Hodgson, W. James, Mrs. Sidgeick, M. Sage, O. Lodge – au şi publicat la timpul respectiv o parte din studiile efectuate. (Este poate interesant de menţionat faptul că cercetătorul englez R. Hodgson a angajat chiar şi detectivi care să urmărească toate activităţile acestei persoane.) Printre experimentele remarcabile consemnate, s-a evidenţiat şi capacitatea d-nei Piper de a descrie, până la amănunte foarte intime, diferite fapte şi situaţii trăite cu mult timp înainte de către diverse persoane – total necunoscute pentru ea. Într-o carte a cercetătorului Olivier Lodge, acesta relata că la unul din experimentele verificate riguros, i-a înmânat ceasul unui unchi de al său care murise cu douăzeci de ani mai înainte, fără ca cercetătorul să-l fi văzut vreodată în viaţă. Concentrându-se asupra obiectului pe care îl ţinea în mâini, d-na Piper a început prin a-i spune numele fostului posesor şi apoi al unui frate al acestuia, la care decedatul a ţinut cel mai mult. În continuare, a derulat diferite episoade din viaţa unchiului, inclusiv din copilăria acestuia, fapte pe care cercetătorul nu avea cum să le ştie: traversarea înot a unui râu mare, omorârea unei pisici, obţinerea unei piei de şarpe şi altele. Chestionând pe cei mai bătrâni din familia sa, O. Lodge a constatat treptat că detaliile respective au fost întru totul exacte… Din ce “fond de memorie”, pe ce cale reuşise oare clarvăzătoarea americană să afle astfel de informaţii, atât de detaliate, care s-au petrecut cu zeci de ani mai înainte? În ziua de 25 ianuarie 1953, într-o localitate olandeză d-na K. cerea poliţiei regăsirea fiului ei Jan – în vârstă de 13 ani – care dispăruse în condiţii necunoscute. Până în ziua de 27 a lunii respective, poliţia nu a putut afla însă nici cel mai mic indiciu. Atunci, mama tânărului a apelat la dl. Alpha care devenise cunoscut pentru capacităţile sale extrasenzoriale de a regăsi persoane şi obiecte dispărute, ajutând adesea poliţia pe această cale. După câteva ore de concentrare, verdictul i-a fost următorul: tânărul se află în viaţă, dar a fugit de acasă cu o bicicletă veche… Câteva zile mai târziu, băiatul a fost găsit în Belgia, în localitatea Dinant, în plină disperare, întrucât bicicleta i se stricase complet. Deşi astfel de exemplificări sunt extrem de numeroase în literatura care s-a format în decurs de mai mult de un secol de investigări organizate cu concursul diferiţilor oameni de ştiinţă, treptat s-a conturat un alt capitol al domeniului, mult mai controversat: penetrarea într-un trecut neştiut, prin regăsirea în memoria proprie a unor amintiri foarte detaliate, pe care persoanele respective se pare că le-ar fi trăit într-o… viaţă anterioară… Tema reîncarnării fiinţelor este o problemă filozofică ce îşi trage rădăcinile din timpuri străvechi, încă din antichitate fiind dezvoltată în cadrul filozofiilor vechilor popoare din Orientul îndepărtat şi cel apropiat, extinzându-se ca atare şi la populaţiile mediteraneene. Creştinismul nu a îmbrăţişat-o, fiind supusă multor respingeri ecleziastice, motivate prin argumentul că Mântuitorul Iisus nu ar fi menţionat-o în învăţătura Sa cuprinsă în Evangheliile Noului Testament. Se pare însă că din neînţelegerea unor profunzimi ale exprimărilor Sale, ideea respectivă s-a pierdut pe parcurs; astfel, la un simpozion internaţional desfăşurat în decembrie 1975 în oraşul francez Reims, s-a reamintit faptul că la Conciliul din anul 553 de la Constantinopole, Biserica Catolică şi-a însuşit ideea reîncarnării, bazată pe înseşi cuvintele Mântuitorului. Cea mai semnificativă exprimare a Sa consemnată în textul biblic este răspunsul dat conducătorului iudeu Nicodim, care era desigur un învăţat al vremii (Ioan, 3. 3): “Adevărul adevărat îţi spun: de nu se va naşte cineva din nou, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.” Această gândire se regăseşte de altfel şi în alte locuri în Noul Testament; în Evanghelia lui Matei – capitolul 19, verset 28 – se scrie: “Iar Iisus le-a zis: Adevărul vă grăiesc, că la naşterea a doua a făpturii…” În capitolul 17 al aceleiaşi evanghelii – versetele 11 şi 12 – textul este din nou foarte sugestiv: “Iisus răspunzând, le-a zis: Ilie are să vină întâiul şi are să pregătească toate. Vă spun însă, că iată Ilie a venit, dar nu l-au cunoscut şi au făcut cu el ce au voit.” Se pare că în acea vreme, la iudei credinţa în reîntrupare era cu totul normală, căci iată cum a fost redată în capitolul 16 al Evangheliei lui Matei, versetele 13 şi 14, în cadrul dialogului dintre Mântuitor şi ucenicii săi: la întrebarea lui Iisus “Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” apostolii i-au răspuns: “Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii Ieremia sau unul din prooroci.” Dar dincolo de dezvoltarea mai amplă a acestei teme în filozofia vedică indiană şi respectiv în budism, să revenim la exemplificările cazuistice oarecum recente şi care nici ele nu pot fi trecute cu vederea, datorită verificărilor calificate moderne. La congrese internaţionale desfăşurate în anul 1975 la Edinburg şi apoi la Monaco, un medic legist turc a prezentat următorul eveniment. Un copil aflat pe stradă a început să strige: “el este acela care m-a omorât!” Omul în cauză fiind arestat, a mărturisit că a omorât într-adevăr pe cineva, cu mulţi ani în urmă, exact în condiţiile descrise de copil. Dar ca aspect suplimentar la fel de tulburător, copilul avea din naştere nişte cicatrici, care îi corespundeau pe corp exact cu poziţiile loviturilor de pumnal date de asasin – astfel cum au fost consemnate în vechiul dosar al omorului, din arhiva organului de justiţie. Profesorul universitar J. Dierkens reluând acest caz la Simpozionul de la Reims (dec. 1975), exprima şi următoarea concluzie: “Ipoteza reîncarnării trebuie luată în considerare cu calm şi seninătate. Toată lumea vorbeşte de ea, numai Occidentul continuă să o ignore.” Fizicianul francez J.L.Siemons, care a publicat nu de mult timp o carte de analiză realistă a acestei probleme (Ed. Albin Michel), cita printre alte cazuri şi pe cel al micuţei Dolon Champs. Această fetiţă, la vârsta de trei ani, a început să spună că “eu nu sunt fată, căci înainte am fost băiat!” La întrebările care au început să i se pună, micuţa dădea răspunsuri foarte detaliate privind o casă din localitatea Burdwan, situată la cca. 100 km de locul unde se afla acum. După cum spunea Dolon, băiatul “anterior” ar fi murit de o boală la cap. Sesizaţi de amănuntele date de fetiţă, părinţii au trecut la verificarea spuselor ei şi, spre stupefacţia tuturor, numeroasele detalii privind pe băiatul respectiv, descrierea casei, a mobilierului, aspectul părinţilor anteriori, au corespuns în modul cel mai exact… Dacă descrierea celor treizeci de vieţi anterioare ale binecunoscutului filozof şi scriitor indian Jiddu Krishnamurti (publicate de Gaston Revel) poate fi considerată de mulţi cititori ca o operă literară, cazul mai recent al hindusului Satyanarayana – din localitatea Puttaparthi, satul Andhra Pradesh – este la fel de sugestiv ca şi cel al micuţei Dolon. Pe când avea 14 ani, în ziua de 8 martie 1940 a fost muşcat de un scorpion, fapt care i-ar fi cauzat o stare letargică profundă. Revenit de la spital, tânărul a început să-şi renege însă părinţii, afirmând că numele său ar fi de fapt Sai Baba. Faţă de amănuntele ciudate pe care a început să le spună, s-a aflat că un mare înţelept cu numele Sai Baba a trăit până la începutul secolului nostru, la geamia din Shirdi – situată la cca. două mii de Kilometri faţă de satul în care se afla acum. Vestea acestui caz răspândindu-se, tânărul a fost chemat la castelul din Chinchali, unde Sai Baba a fost cunoscut şi apreciat. Ajuns acolo, spre uimirea tuturor, tânărul a remarcat imediat o serie de modificări constructive – făcute de fapt în ultimii ani, tăierea unui copac mare sub care şedea predicând Sai Baba, dispariţia unui izvor, cât şi multe alte amănunte. De unde putea să ştie toate aceste detalii un tânăr de 14 ani, care nu plecase niciodată din satul său? Dar pentru a mări parcă şi mai mult stranietatea aparentă a cazurilor tot mai numeroase de acest fel, la documentarul respectiv se adaugă şi înmulţirea cazurilor în care diferite persoane încep subit să vorbească şi să scrie diverse texte în limbi pe care nu le-au învăţat niciodată. Dar chiar mai mult, s-a constatat că vorbele spuse sau scrierile sunt specifice unor veacuri, sau chiar milenii anterioare! Astfel, de exemplu, un cunoscut cercetător american al fenomenelor extrasenzoriale – profesorul Stevenson – cita cazul unei tinere americane, care a început să vorbească în limba suedeză, însă în limbajul folosit în sec. XVII! În România, un caz recent este cel al tânărului frezor Cătălin Radu, care lucrează la o întreprindere din Iaşi. De peste patru ani a început să simtă nevoia de a scrie litere şi apoi texte chinezeşti, precum şi scrieri ale altor populaţii asiatice, ajungând până la cuvinte cu caractere cuneiforme! Rugat să arate modul său de manifestare în acest sens, a uimit pe specialiştii în domeniul parapsihologiei prin rapiditatea cu care a scris câteva coli cu caractere chinezeşti, cât şi cu alte patru tipuri de scrieri orientale. “Uneori mă aşez la masă şi mâna începe să aştearnă pe hârtie texte, folosind caractere pe care nu le cunosc şi nu le-am studiat niciodată. Specialiştii mi-au spus că textele mele aparţin unor vechi scrieri ale antichităţii orientale. Scriu cu mâna nevăzută a cuiva din afara existenţei mele.” Separat de suita de cazuri similare publicate de savantul francez Charles Richet (laureat Nobel), este interesant de reamintit un caz asemănător din Italia. Un modest portar din Milano scria poezii în limbi străine, cât şi texte cu caractere necunoscute. O astfel de pagină prezentată profesorului Corresio – un renumit paleograf, l-a stupefiat pe acesta. Textul ce-l avea în faţă era scris cu caractere runice şi era identic cu cel cioplit pe o piatră dintr-un muzeu; numai că el nu putuse să interpreteze textul din muzeu, întrucât piatra a fost găsită spartă şi nu era întreagă. Or, textul adus era complet, permiţându-i descifrarea inscripţiei cu care se chinuise inutil atâţia ani! Pentru “citirea în trecut” a diferitelor evenimente mari şi mici, cu detalierile cele mai intime, am putea imagina diverse moduri de înregistrare pe medii specifice mai “subtile”, sau vehicularea unor unde neamortizate. Dar penetrând în acest domeniu atât de specific existenţei noastre şi totuşi atât de necunoscut, problematica fundamentală a “citirii în viitor” ni se pare mult mai dificilă, mult mai greu de explicat ipotetic… În anul 1926, la Institutul de metapsihică din Paris, dr. E. Osty şi dr. Geley au organizat un experiment inedit. Cu două ore înaintea unei conferinţe aceştia au solicitat două persoane să fie martori şi să aleagă un scaun oarecare din sală. Apoi, i-au cerut lui Pascal Forthuny – un subiect foarte dotat, cu clarviziune – să dicteze celor doi martori caracteristicile persoanei care se va aşeza pe scaunul ales la întâmplare. După ce sala s-a umplut prin ocuparea celor două sute de locuri, s-a citit în faţa doamnei care ocupase scaunul respectiv cele scrise anterior de Forthuny. Persoana respectivă a recunoscut – cu deosebită surprindere – ca fiind adevărate toate datele prezentate, în plus, a precizat că în ziua respectivă s-a decis abia în ultimul moment să vină la conferinţă, şi că dorea, de fapt, să se aşeze pe alt scaun, dar l-a acceptat pe acesta, din cauza înghesuielii… Deci, totul părea întâmplător…Şi totuşi, Fourthuny a aflat dinainte cine va veni să se aşeze pe acel scaun ales doar în aparenţă întâmplător … Cum se poate oare “citi în viitor”? Experienţa a fost repetată şi pentru o altă sală şi a fost la fel de reuşită… La 7 ianuarie 1957, profesorul W. Tenhaeff de la Universitatea de stat din Utecht (Olanda) a organizat împreună cu alte cadre universitare un experiment similar, însă în condiţii mult mai pretenţioase. Un alt subiect extrem de dotat – Gerard Croiset – a dat în plic închis în faţa comisiei datele caracteristice ale persoanei care în ziua de 1 februarie avea să se aşeze pe scaunul nr. 9 al unei săli din oraşul Haga, aleasă la întâmplare. Cele douăsprezece elemente specifice – începând de la sexul şi aspectul fizic şi până la preferinţele muzicale ale persoanei, o mică rănire a ei la mână şi chiar un cadou primit de tatăl ei, toate acestea au fost constatate în seara respectivă ca fiind extraordinar de bine redate de către “clarvăzător”! “Cum” şi “de unde” a putut afla şi G.Croiset ce se va întâmpla peste mai bine de trei săptămâni într-un loc “oarecare”, specificând atâtea detalii intime? Există oare undeva “programe” gata făcute, care trebuie doar să fie văzute sau citite? Faima pe care şi-a câştigat de-a lungul anilor dl. Croiset, a determinat televiziunea japoneză să-l invite pentru a demonstra şi în acea parte a lumii posibilităţile uluitoare ale precogniţiei. La un moment dat, i s-au arătat şapte fotografii ale unor persoane dispărute; printre acestea, se afla chipul unei fetiţe despre care se credea că a fost răpită de gangsteri. Privindu-i fotografia, deşi nu cunoştea Japonia, G. Croiset a descris un anume peisaj având un mare lac şi grupuri de arbori, cu un munte în apropiere. Apoi, a indicat că a doua zi, la o anumită oră, se va lămuri misterul dispariţiei fetiţei. Drept urmare, încă din cursul nopţii poliţia a încercuit locul respectiv care pentru localnici a fost uşor de identificat; a doua zi, televiziunea a trimis chiar şi reporterii săi. Deşi poliţiştii au devenit treptat tot mai sceptici, la ora indicată de clarvăzător, cei din teren cât şi telespectatorii au fost uimiţi văzând trupul fetiţei – dar nu adus de gangsteri cum credea poliţia, ci ridicându-se din adâncul apei lacului către suprafaţă… Un alt nume care a devenit cunoscut încă din anii 1950 a fost cel al oarbei Vanga Dimitrova, o săteancă din satul bulgar Petriş. Iată câteva consemnări din multitudinea de “consultaţii” pe care le dădea în satul ei şi apoi la Sofia, unde a fost adusă pentru a fi studiată de specialişti. Unui medic foarte sceptic în privinţa capacităţilor ei extrasenzoriale, Vanga i-a “prezis” o serie de evenimente care l-au tulburat deosebit de mult: după 14 ani, va muri de cancer; fiica lui va avea o căsătorie fericită, dar îşi va pierde soţul imediat după naşterea copilului; recăsătorindu-se, va face o alegere greşită, care nu va dura; la rândul său, băiatul medicului după ce va creşte, la vârsta de 20 de ani va avea un accident şi va muri…Cum putea oare Vanga să afle toate aceste detalii, pe care spunea că “le vede” în faţa ochilor ei orbi? Şi într-adevăr, după 14 ani medicul a fost operat de două ori şi a murit de un cancer gastric…Fiica lui a fost într-adevăr fericită în căsătorie, dar la o lună după naşterea copilului, tânărul soţ a decedat…S-a remăritat, dar noua căsnicie a fost un eşec… Fratele ei tocmai împlinise vârsta de 20 de ani, când, sărind dintr-un tramvai, s-a lovit atât de grav încât nu a mai putut fi salvat… Se apropia terminarea celui de-al doilea război mondial; Vanga pe atunci era tânără. Săteanul Boris Gurov a venit să o întrebe pe oarbă dacă-i poate spune ceva despre fratele lui, care plecase din ţară la vârsta de 15 ani. “Îl văd, spuse ea. E într-un oraş mare din Rusia. A ajuns mare. E un savant. Dar a părăsit oraşul. Poartă uniformă. Este prizonier la germani. E într-un lagăr. Dar va reveni curând, la primăvară. El va avea două valize, pe care le va pune jos, în faţa porţii”… Săteanul nu a crezut nici un cuvânt din cele spuse de Vanga. Dar în primăvara următoare, un străin în uniformă s-a oprit în faţa casei sale, punând jos două valize… Era fratele, care devenise inginer în fosta URSS şi care a fost luat prizonier… Astfel de cazuri – care de fapt sunt cu mult mai numeroase – ale unor persoane “dotate” cu posibilităţi extrasenzoriale încă neelucidate ştiinţific, ce “văd” imagini “din viitor”, sunt profund tulburătoare. Totuşi, dincolo de această impresie subiectivă, specifică etapelor de necunoaştere în profunzime a complexităţii naturii terestre şi cosmice în care existăm, se conturează un fapt fundamental pe care trebuie să-l sesizăm şi să-l înţelegem ca atare: în mediul planetei noastre ar exista, în conformitate cu tradiţia yoghină, o imensă “bibliotecă de programe”, în baza căreia s-a derulat şi se desfăşoară viaţa miliardelor de entităţi umane şi respectiv a întregului nostru glob terestru… Este oare această idee o afirmaţie prea hazardată? Şi totuşi… În antichitatea greacă şi apoi în cea romană, tradiţia secretă menţinea o convingere profundă: tot ceea ce există şi tot ce va fi, este scris într-o carte ascunsă; nici o putere nu poate şterge ceva de acolo, însuşi Zeus – şi respectiv Jupiter – neputând modifica înscrisurile… Ajuns la Emaus, Marele MODEL DIVIN Iisus dezvăluindu-se celor doi ucenici le-a vorbit astfel: (Luca – capitolul 21, versetele 44-46): “Acestea vi le-am spus Eu, când eram cu voi căci trebuie să se împlinească cele scrise despre Mine în legea lui Moise şi în prooroci şi în psalmi… Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos…”. Această problemă fundamentală a “programelor” o regăsim, de altfel, şi în tradiţiile filozofiei YOGA. Controversatul autor T. L. Rampa, care a prezentat în cărţile sale vechile tradiţii tibetane, scria următoarele: “Analele AKASHICE la care cei care fac YOGA ajung prin activarea centrului de forţă VISHUDDHA CHAKRA! Ce sursă minunată a cunoaşterii reprezintă acestea! Ce păcat că oamenii nu au explorat posibilităţile lor colosale, în loc de a se juca cu bombele atomice. Tot ceea ce facem, toate care vor veni, sunt înscrise într-un mod de neşters în AKASHA TATTVA, acest fluid subtil care impregnează tot ce este material. Toate evenimentele care s-au produs pe Pământ de când există Terra sau în orice alt loc din MACROCOSMOS sunt acolo, la dispoziţia celor care au gradul de evoluţie spirituală pentru a lua cunoştinţă de ele. Istoria lumii se etalează înaintea oricăruia are ochii astfel deschişi. După o veche profeţie, în secolul viitor, savanţii vor fi capabili să folosească Analele AKASHICE pentru a studia istoria… După un antrenament special YOGA putem voiaja în lumea astrală unde Timpul şi Spaţiul nu există…” De altfel, idei similare le regăsim şi la cunoscutul filozof francez H. Bergson: “Noi ştim că atemporalul nu este numai un sfârşit ipotetic. El este în noi şi găsim în el o conştiinţă mai puţin falsificată, mai reală asupra noastră înşine şi asupra lumii”. Mai direct însă, academicianul rus V. Vernadski, inspirându-se din străvechile texte ale înţelepciunii yoghine, vorbea despre o “psihosferă” planetară, pe care filozoful francez Teilhard de Chardin sugera ca fiind o “noosferă” – mediu comun al gândirii umane… Dacă problema fundamentală a Analelor AKASHICE va stârni îndoieli printre cei care încă nu practică YOGA, asupra celor expuse în această circumstanţă, mi-aş permite să-l citez pe savantul Sigmund Freud: “Dacă cineva este foarte sceptic, e bine să se îndoiască din timp în timp de propriul său scepticism.” Această sugerare, oarecum limitată, era, de fapt, reluarea unei recomandări aristotelice, pe care Rene Descartes o exprimase astfel: “Cel ce caută adevărul, trebuie, pe cât posibil, să pună totul la îndoială… “

Când şi cum putem percepe cea de-a patra dimensiune ? Experimentarea unor dimensiuni superioare are loc doar odată cu trăirea experienţelor de ordin mistic, a extazului spiritual. În lucrarea sa “Explorând a patra dimensiune” (1996), pornind de la datele fizicii cuantice, John D. Ralphs include ca elemente definitorii pentru cea de-a patra dimensiune: 1) logica cuantică (tertium inclus faţă de tertium exclus din logica clasică – cu alte cuvinte o logică unde este posibila şi o a treia posibilitate pe langă adevărat sau fals) 2) deschiderea faţă de argumentul metafizic. “Este foarte posibil (în sensul că ipoteza nu poate fi infirmată) ca noi să nu putem vizita sau reprezenta mintal centrul universului nostru hipersferic din acelaşi motiv pentru care gândăceii nu se pot scufunda sau zbura, deoarece evoluţia nu ne-a înzestrat cu organele sau aptitudinile necesare, astfel încât, explorarea noastră ştiinţifică nu poate să ţină pasul cu noţiunile noastre matematice care nu sunt atât de limitate” (p.61,1994). Despre lucrările profesorului John A. Wheeler de la Universitatea din Princeton, Arthur Koestler scria: “Superspaţiul lui Wheeler (care are un număr infinit de dimensiuni) prezintă câteva trăsături remarcabile; una dintre ele este multipla conectivitate. Aceasta înseamnă, într-un limbaj mai accesibil – şi mai simplificat – că regiunile care, în spaţiul nostru simplu, tridimensional, sunt foarte îndepărtate una faţă de cealaltă, pot fi temporar aduse în contact prin tuneluri sau “găuri” în superspaţiu” (p.78). Koestler subliniază că acestea nu echivalează cu “găurile negre”. Supoziţia că ar exista o a patra dimensiune duce la concluzia că ar fi posibil, ca oricare două locuri din universul nostru, indiferent cât de îndepărtate ni se par unul de celălalt, pot fi foarte apropiate în acea dimensiune, astfel încât, ideile noastre despre spaţiu, formă şi distanţă se pot dovedi înşelătoare. Acesta a fost numit paradoxul EPR. Presupunând că există o a patra dimensiune, devine clar că un eveniment ce se desfăşoară la Londra poate afecta un obiect din New York pentru că, în a patra dimensiune, cele două puncte sunt foarte apropiate, pentru că există între ele o legătură cvadridimensională. La acest fapt se referă denumirea propusă de autor: “caracteristica de multiplă conectivitate”. Dacă a patra dimensiune există, atunci, ar putea exista şi alte universuri decât al nostru, separate de noi prin distanţe scurte în acea dimensiune sau aflate de cealaltă parte a unei “bariere cvadrisimensionale”. Aşadar, universul în care trăim nu e decât o parte a adevăratei realităţi. Este ca şi cum am căuta să surprindem mişcarea reală a unui peşte într-un acvariu: dacă privim din faţă, observăm o anumită mişcare şi o anumită poziţionare a sa în spaţiu. Dar dacă o cameră de filmat ne înfăţişează simultan mişcarea peştelui de pe o latură a acvariului şi de deasupra sa, aproape că nu vom recunoaşte că este acelaşi peşte şi acelaşi acvariu, pentru că imaginile ne apar complet diferite, cu sisteme de referinţă distincte. La fel ar putea fi interpretate şi fenomenele paranormale. Privite din alt unghi, ele nu sunt decât reflexii, efecte ale unor fenomene ce au loc de fapt, într-o altă dimensiune, superioară, mai subtilă, insesizabilă pentru cele cinci simţuri grosiere cu care suntem înzestraţi. Astfel, teleportările, nu ar fi decât mişcarea în alte dimensiuni, pe care noi încă nu o percepem în totalitatea ei, ci doar un anumit segment al ei. Dacă universul nostru este cvadridimensional, nu mai putem spune că în el mai există vreun obiect tridimensional. Totul , fie el viu sau mort, praf, apă, stea sau atom este cvadridimensional. “Cu adevărat, nota Emerson Pugh, dacă creierul uman ar fi atât de simplu încât noi să-l putem înţelege, atunci noi am fi atât de simpli încât nu l-am putea înţelege”. Existând o a patra dimensiune îi putem asocia un al şaselea simţ care să opereze în acea dimensiune, care poate aduce informaţii, idei, emoţii. Multipla conectivitate a spaţiului cvadridimensional presupune că oricare două puncte din universul nostru, indiferent la ce distanţă ar fi unul de celălalt, pot să se afle, aproape în contact unul cu celălalt, printr-o extradimensiune. Proiecţiile astrale şi-ar explica astfel posibilitatea şi ar apare ca o activitate desfăşurată într-o altă dimensiune. De altfel, între siddhis-urile pe care le dobândesc unii yoghini este şi acela al invizibilităţii. Unde “dispare” însă yoghinul în timpul cât el nu mai este perceptibil pentru cei din jur? Deşi el nu este vizibil pentru simţurile grosiere, yoghinul rămâne o “absenţă prezentă”, vehiculând elemente ale unei alte dimensiuni. Sylvan Muldoon nota de asemenea, că “proiecţia astrală nu este doar pentru cei aleşi; orice om are la dispoziţia sa forţe latente care necesită doar o acţionare corectă. Este o idee preconcepută aceea că persoana care se poate proiecta în astral este una dotată cu o individualitate astrală anormală, cu totul diferită de a semenilor săi; iar eu vă asigur că trupul fizic joacă un rol tot atât de important în aceste fenomene ca şi cel astral, în general, anormalitatea existând în corpul fizic, nu în cel astral”. Autorul însuşi a trecut prin prima experienţă de decorporalizare la vârsta de doisprezece ani, dezvoltându-şi apoi capacitatea de a o repeta după bunul său plac. Interpretarea fenomenului morţii este din această perspectivă, identică cu aceea a înţelepţilor orientali: moartea nu există. Ea nu e decât o trecere, într-o altă dimensiune, doar a corpurilor noastre subtile, lăsând în lumea fizică trupul supus imperfecţiunilor şi degradării. Poetul John Dryden spunea în versurile sale că “Moartea în sine nu-i nimic, ci noi ne temem/ De-a fi ceea ce nu cunoaştem şi unde nu ştim.” În hipnoză, perceperea unei alte persoane ca fiind prezentă, deşi totuşi ea nu se află în încăpere, este echivalentă cu perceperea ei într-o altă dimensiune. Ca fenomen borderline, de graniţă, între normal şi parapsihologic, hipnoza ilustrează clar capacitatea creierului de a suprima sau reorienta impresiile senzoriale. Referindu-se la halucinaţiile produse de narcoticul LSD, Lyall Watson scrie: “Cuvântul iluminare este interesant în acest sens deoarece lumina pare să joace un rol deosebit în cadrul transcendenţei. Halucinaţiile vizuale constituie aspectul cel mai caracteristic al stării create de LSD şi unele studii au desoperit că celulele retinei reacţionează în întregime pe cont propriu. În lipsa stimulului creat de undele de lumină specială, ele trimit la creier semnale cu privire la o întreagă galaxie de lungimi de unde şi frecvenţe care aparent, nu există la acea vreme şi în acel loc. Creierul vede acele lumini şi culori, aşa cum vede imaginile dintr-un vis…” În cazul fenomenului EPR, nu se poate detecta nici un efect intermediar şi nu există nici o lege previzibilă a variaţiei în funcţie de distanţă, deci nu poate fi formulată nici o explicaţie în termeni fizici, ortodocşi. Teoria sugerează că, un obiect poate afecta un altul la o oarecare distanţă, prin simplul fapt că ambele există în acelaşi univers, care, sub unele aspecte se comportă ca un singur organism. Pentru unii, această “explicaţie” frizează misticul, iar paradoxul EPR este o ilustrare a acestui tip de dihotomie care apare mult prea frecvent în gândirea ştiinţifică modernă, în care adevărul deducţiilor imediate (mai ales al celor confirmate experimental) este acceptat, dar concluzia mult mai importantă – anume, că ceva este serios în neregulă cu bazele concepţiei umane despre realitate – este ignorată în tăcere. În rândul fizicienilor există părerea unanimă că natura luminii este unul dintre cele mai mari mistere ale ştiinţei actuale. Ea poate fi gândită fie ca o vibraţie continuă a câmpurilor electrice şi magnetice, fie ca un şuvoi de “gloanţe” de energie (“fotonii”). În orice experiment sau concurs de împrejurări, se aplică doar una dintre aceste descrieri şi se pare că nu există cazuri în care să poată fi descrise la fel de bine în oricare dintre aceşti termeni. Mai mult, faimoasa ecuaţie a lui Einstein, E=mc2 unde c, viteza luminii este evident un factor cheie, arată că aceste “gloanţe” pot fi transformate în materie solidă. Nu este de mirare că visul fiecărui tânăr fizician promiţător este acela de a găsi o explicaţie care să combine ambele aceste caracteristici într-o singură descriere, în pofida cocluziei lui Heisenberg, că acest lucru este fundamental imposibil. Referirea la “lumină” în acest context este desigur o stenogramă pentru “radiaţia electromagnetică” sau r.e.m. – căci lumina vizibilă este doar o mostră infimă (având o gamă de lungimi de undă care atinge cu greu 2:1) a uriaşei game de asemenea unde, care cuprinde de la undele radio de frecvenţă foarte scăzută, cu lungimi de undă de 60 mile sau mai mult, până la razele X şi Gamma. Ideea că “nimicul” are proprietăţi fizice pare absurdă şi fizicianul teoretician se va grăbi să arate că acestea sunt doar concepte convenţionale, “expresii simbolice” care ne ajută să exprimăm faptele observate în termeni destul de inteligibili. Cu toate acestea, este deosebit de semnificativ faptul că această caracteristică fundamentală a spaţiului vid este atât de des asociată timpului – cum este cT în ecuaţia lui Minkowski – şi “pozează drept” altă dimensiune. “Natura radiaţiilor electromagnetice care include lumina, iradierea de căldură, razele X şi undele radio, este un mister care pare să fie strâns legat de existenţa unor paradimensiuni” (Ralph, p.78, 1994). Această teorie devine conexă într-un anumit fel, cu teoria pluralităţii dimensiunilor conştiinţei. În fapt, dimensiunile conştiinţei, despre care vorbeşte McLaughlin, nu reflectă decât dimensiunile acestei lumi în formele lor vizibile sau invizibile.   Etapele vizualizării Este evident că orice analiză teoretică, oricât de complexă şi profundă ar fi, nu poate nicicum să înlocuiască experienţa directă a vizualizării. De aceea este necesar să amintim care sunt fazele unui proces de vizualizare, înţeles în esenţă ca un proces de autocunoaştere şi autocontrol. a) Prima etapă este relaxarea care poate fi atinsă cu uşurinţă, uzând fie de metodele moderne de relaxare, (training autogen Schultz, metode sofrologice, relaxarea progresivă a lui Jacobson etc.), fie prin însuşirea unor tehnici străvechi – sursă de inspiraţie pentru cele dintâi – cum este Shavasana (sau “postura cadavrului”) cunoscută în yoga de mii de ani. Simpla autosugestie cu un conţinut specific relaxării poate avea un efect neaşteptat. b) Concentrarea este etapa următoare şi constă în capacitatea de focalizare a întregii energii mentale asupra unui singur obiect, imagine. Interiorizarea, alungarea gândurilor parazite, îndepărtarea fluctuaţiei mentale sunt piedicile ce trebuie înlăturate pentru a realiza o bună concentrare. Ea poate fi la început realizată asupra unui obiect exterior (în acest sens yantras – imaginile simbolice folosite în yoga, sunt recomandate – figura …). Ulterior, obiectul asupra căruia s-a făcut concentrarea, poate fi interiorizat, continuându-se concentrarea mentală cu o mai mare focalizare, pentru ca ea să nu dispară din câmpul mental. Această ultimă fază presupune un autocontrol superior al propriilor gânduri, controlul respiraţiei şi realizarea unei profunde relaxări şi interiorizări. În momentul în care imaginea obiectului ne rămâne în faţa “ochiului minţii” constantă şi o putem “privi” cu claritate, în toate însuşirile sale caracteristice înseamnă că am atins o bună concentrare. c) Contemplarea detaşată a acestor însuşiri ar fi etapa următoare. Faptul contemplării oferă individului posibilitatea reconsiderării sensului obiectului asupra căruia s-a concentrat. A contempla înseamnă a pătrunde în nivelurile sensului şi semnificaţiei nevăzute, ocultate, din acel obiect. O mătură ca obiect al concentrării poate părea ceva anost, fad, lipsit de interes. Pătrunzând mai adânc în contemplarea măturii se ajunge la sensul ei, acela de a face curat, de a înlătura murdăria. Mai mult, a face curat înseamnă la un nivel superior a purifica, a clarifica, a limpezi, a atinge puritatea absolută. Şi acest proces contemplativ poate fi aplicat oricărui lucru din lume. Pentru cel care ştie să contemple lumea cu adevărat, sensurile profunde ies la iveală şi nimic nu mai poate fi considerat atunci, ca fiind absolut bun sau absolut rău, doar urât sau doar frumos. Fiecare lucru, fiinţă, îşi are în fond un rost superior de a fi. Trebuie doar să învăţăm să privim, să contemplăm, căutând mereu să conferim semnificaţii profunde lumii în care trăim. d) Ultima etapă este evident vizualizarea propriu-zisă, fază în care devenim capabili să pătrundem din interiorul conştiinţei, consistenţa imaginii care ne apare acum clar în ecranul mental, cu toate însuşirile sale Înapoi la început Exerciţii de vizualizare Pentru cel ce doreşte să pună în practică vizualizarea se recomandă câteva exerciţii care trebuie executate pe un fond de relaxare totală, încadrate într-un spaţiu mental neafectat. Efectele vizualizării nu sunt regăsite doar în domeniul predilect al psihoterapiei. La fel de bine, medicina străveche a utilizat vizualizarea ca mijloc de însănătoşire, de vindecare a afecţiunilor corpului. Babilonienii, egiptenii, grecii din antichitate, utilizau tehnica vizualizării pentru vindecare, considerând că fiinţe supranaturale şi demonii cauzau boala. Vindecarea consta în rituri magice şi religioase. 1) Un prim exerciţiu constă în vizualizarea unui obiect simplu, de dimensiuni mici, bidimensional, cum ar fi o figură geometrică (triunghi, cerc). Imaginea mentală care apare poate să nu fie perfect identică cu cea reală, ceea ce nu diminuează calitatea vizualizării. Vizualizarea obiectelor simple, tridimensionale, familiare (măr, floare, ceaşcă) se desfăşoară astfel: obiectul va fi aşezat în faţă, fără alte obiecte în jur, care să distragă atenţia; după câteva minute de concentrare imaginea va fi interiorizată şi va fi contemplată cu ochiul minţii, conştientizându-se culoarea, forma, neregularităţile, încercând să pătrundem mai adânc în sensul şi semnificaţia sa. 2) Exerciţiul următor are ca scop surprinderea mentală a mişcării obiectelor. Se va imagina cum ne mişcăm lent în jurul obiectului privind şi înregistrând detaliile, schimbările de unghi şi perspectivă. Impresia de mobilitate mentală poate fi obţinută imaginându-vă că acţionaţi faţă de anumite obiecte: priviţi o maşină; imaginaţi-vă că vă aşezaţi la volan; priviţi apoi din toate unghiurile posibile. Un alt procedeu este acela de a ne imagina obiectele mişcându-se în jurul nostru, după care ne mişcăm noi în jurul lor. Aceste exerciţii de vizualizare conferă în final controlul imaginaţiei. 3) Urmează, în ordinea complexităţii, dezvoltarea capacităţii de a vizualiza, transformarea imaginii. Imaginarea succesivă a unei săli de teatru pline, apoi goală, cu luminile stinse, mişcarea dinaintea spectacolului, sau imaginarea procesului de creştere, dintr-un bob, a unei plante până la rodire, sunt doar câteva exemple. 4) O ultimă etapă este aceea a vizualizării unei persoane. Deşi vom relua pe larg această etapă ca fiind esenţială în tehnicile pentru experienţa în afara corpului, notăm că este importantă alegerea unei persoane cunoscute, dragi; ne vom imagina culoarea ochilor, pielea, părul, forma gurii, nasul, corpul persoanei, felul cum stă. Urmărim de exemplu, atitudinea ei într-o conversaţie, tonul, gesturile, expresia feţei la despărţire. Se constată adesea, că mulţi indivizi au dificultăţi în a se vedea pe sine în viziunile create. Pentru a înlătura acest neajuns, se va folosi exerciţiul autocontemplării în oglindă, de preferinţă nud. 5) Alte exerciţii de vizualizare Aceste exemple de vizualizare nu vor rămâne însă la stadiul unor imagini mai mult sau mai puţin clare, ci vor fi îmbogăţite ulterior cu senzaţii diverse: vom mirosi mărul imaginat, îl vom gusta, îl vom pipăi, vom auzi motorul maşinii, vom simţi mirosul florii imaginate, vom auzi tonul vocii persoanei cu care discutăm imaginar sau vom simţi atingerea sa pe umăr. O pădure în munţi – pacientul urcă în munţi şi descrie priveliştea, aceasta evidenţiind trăirile subiective faţă de cariera sa; Vizualizează o casă şi camerele componente (simbolul personalităţii lui); Situaţiile sexuale – care trădează modul de raportare la celălalt în situaţii intime; Leu într-o cuşcă, junglă, deşert – reflectă tendinţele agresive; O mlaştină în marginea pajiştii – el trebuie să descrie figura ce emerge din acel loc. Pacientul se vizualizează la o distanţă sigură de pădure sau cuşcă; Psihosintezele reprezintă o serie de tehnici descrise de Roberto Assagioli şi vizează integrarea armonioasă a naturii umane în ansamblul social. Printre ele se află şi metoda de vizualizare simbolică. El utilizează patru tipuri de simboluri în terapie: sinteză-integrare (balanţă); relaţii umane armonioase (două palme bătându-se una de alta); simbolul masculinităţii şi feminităţii (ceaşca de aur); stări afective. Această tehnică ne ajută să găsească imaginea vizuală ce corespunde gândirii nonverbale.