Psihologia educației. Psihopedagogia copilului. Psihopedagogia jocului – cursuri

Caracterizarea evaluarii psihopedagogice Cunoasterea si evaluarea psihopedagogica a copilului confera actului pedagogic un caracter stiintific. Caracterizati evaluarea psihopedagogica, argumentati utilitatea ei si enumerati principiile dupa care se realizeaza aceasta Ce este cunoasterea ? Ce inseamna a cunoaste ?   Cunoasterea nu se reduce la totalitatea informatiilor cu privire la o realitate data. Un educator stie multe lucruri despre fiecare dintre copiii sai in parte dar descpera adevarata lor persoanlitate cand isi propune sa sa ocupe de ei in mod special. Problema se pune astfel : - Ce cunoastem despre un copil ? Cat de semnificativa este informatia obtinuta ? Daca ceea ce cunoastem reprezinta esentialul, adica nota carateristica care sa exprime realitatea, caci numai in aceasta situatie se pot identifica notiunile fiintele sau lucrurile si se pot diferentia unele de altele. In psihologie a cunoaste inseamna a descifra formula psihologica individuala sau daca ne referim la personalitatea individuala mai putem spune ca devine posibila numai cu conditia stapanirii factorilor multipli psihologici, culturali. Pe plan de sinteza cunoasterea implica identificarea modului propriu de echilibrare in relatia individ-mediu. Informatia poate deveni cunoastere daca indeplineste urmatoarele conditii : - existenta unei ordini in datele de care dispune; - ceea ce nu este intergrat intr-un sistem nu poate fi inteles, nici accesibil; - stabilirea ponderii fiecarei informatii in functie de caraterul de act revelator. Ce este evaluarea psihopedagogica a dezvoltarii copilului ? Scopurile dezvoltarii : - tot sistemul de invatamant este a fost si inca mai este orientat spre transmiterea de cunostinte-directoriu destul de bine pronuntat si un anume efect dezvoltativ. Spunem fiecare din noi ca nu e nimic rau ca un copil sa scrie sa citeasca, sa socoteasca, sa-si faca ordine in camera lui, sa ajute in gospodarie, intrebarea e alta : Cum aceste cunostinte, priceperi, deprinderi au fost asimilate de copil. Sub presiunea adultului sau de buna voie? Evaluarea psihopedagogica include : - acumularea informatiei - inregistrarea informatiei capatate - interpreatrea informatiei Acumularea informatiei despre dezvoltarea copilului : Pentru a avea o imagine cat mai obiectiva si cat mai ampla despre copil si ,respectiv pentru a-l aprecia cat mai adecvat este necesar : - de a explora diverse izvoare/surse informationale - de a utiliza diverse metode de acumulare a informatiei - de a manipula diverse situatii pentru repetarea procedurii de acumulare si interpreatre a informatiei despre copil Ignorarea uneia dintre aceste conditii poate duce la intelegerea partiala si deci, incorecta, denaturata chiar, a copilului, iar acceptarea unei solutii pedagogice facute in baza unei aprecieri incorecte poate dauna copilului

Fișă de  evaluare proces cognitiv pentru copii de 3-4 ani TEMA 2 INSTRUMENT DE EVALUARE SEMI-OBIECTIVA A UNUI PROCES Evaluarea este un proces care:  - sustine un proiect prin masurarea gradului în care s-au realizat obiectivele; - identifica domeniile/ aspectele care trebuie imbunatatite; - incurajeaza deciziile ce trebuie luate, incluzând schimbarea obiectivelor si metodologia proiectului. - scopul evaluării nu este de a parveni la anumite date, ci de a perfecţiona procesul educativ. Functiile evaluarii : - descoperirea unor lacune, dificultăţi, rămâneri în urmă pentru ca pe baza lor să se elaborezeun program de recuperare (cu întreaga grupă, pe grupe mici sau individual)- anticiparea, proiectarea , organizarea şi conducerea ştiinţifică, eficientă a următoarelor Pentru prescolar functiile specifice ale evaluarii sunt : - îl ajută să fixeze, să consolideze şi să reţină cunoştinţele prin repetare şi întărirea pozitivă pecare evaluarea o determină, să le integreze în sisteme - să-i mărească încrederea în forţele proprii şi să-i descurajeze comportamentele negative - îi susţine interesul pentru cunoaştere stimulându-i şi dirijându-i învăţarea - contribuie la formarea capacităţii de autoapreciere şi la stimularea tendinţei de autoafirmare - contribuie la întărirea legăturii grădiniţei cu familia Metoda de evaluare este o cale prin intermediul căreia cadrul didactic „oferă elevilor posibilitatea de a demonstra nivelul de stăpânire a cunoştinţelor, de formare a diferitelor capacităţi testate prin utilizarea unei diversităţi de instrumente adecvate scopului urmărit". Instrumentul de evaluare reprezintă un element constitutiv al metodei, prin intermediul căruia elevul ia la cunoştinţă sarcina de evaluare. El este cel „care pune în valoare atât obiectivele de evaluare, cât şi demersul iniţiat pentru a atinge scopul propus". Alegerea celor mai adecvate metode şi instrumente de evaluare reprezintă o decizie importantă în vederea realizării unui demers evaluativ pertinent şi util. Scopul evaluării - stabileşte acţiuni precise pentru a adapta necontenit strategiile educative la particularităţile situaţiei didactice, la particularităţile elevilor, la condiţiile economice şi instituţionale existente ; - determină măsura în care obiectivele programului de instruire au fost atinse, precum şi eficienţa metodelor de predare-învăţare folosite; - generează anumite informaţii care au o funcţie autoreglatoare pentru creşterea eficienţei instruirii; - asigură feed-back-ul. În învăţământul preşcolar, observarea este importantă în programele de educaţie centrate pe copil şi constă în urmărirea atentă şi sistematică a comportamentului unui copil, fără a interveni, cu scopul de a sesiza aspectele sale caracteristice. Educatorul trebuie să redescopere mereu copilul în dinamica ipostazelor inedite ale individualităţii lui în devenire, sub toate aspectele. Prima condiţie de importanţă capitală este ca educatorul să înveţe să observe copilul. Inca de la venirea sa in gradinita, obtinem informatii despre dezoltarea copilului, prin interactiunea cu grupa de copii, de la parinti si de toate persoanele care interactioneza cu copilul, atat din gradinita, cat si din afara ei.    

Jocul terapeutic Terapia prin joc Jocul ca modalitate de relatie a "eu-lui" cu lumea inconjuratoare reprezinta prima forma de manifestare a actiunii umane. Jocul aduce copiilor ocazia de a asimila ceea ce inviata reala ar putea fi dificil sa inteleaga; - aceasta este forma lor de auto-terapie, modul in care lucreaza asupra confuziilor, anxietatilor si conflictelor. Multi copii nu sunt capabili sa exprime nevoile, trairile si sentimentele proprii, atunci jocul devine un mijloc accesibil de exprimare. Terapeutul/pedagogul trebuie sa inteleaga si sa interpreteze acest limbaj al copilului pentru a comunica la nivelul lui. Aria ludoterapiei este special adaptata diferitelor nevoi ale copiilor, pentru a se da acdeasta siguranta, sentimentul caminului si posibilitatea unui contact normal cu cei din jur. Astfel, terapeutul/logopedilor are nevoie de cunostinte vaste, nu doar privind reactiile si comportamentul normal al copiilor, ci, mai ales, privind starile emotionale si psihice in diferite conditii speciale. Din perspectiva lui Jean Piaget jocul este adaptare, adica, asimilare si acomodare. Piaget descrie 3 stadii in dezvoltarea jocului: - stadiul jocului practic - apare in primul an de viata si consta in actiunea senzorio-motorii - stadiul jocului simbolic - apare incercand cu al doilea a de viata si implica reprezentari ale obiectelor ascunse - stadiul jocului cu reguli - este ultima categorie structurala care se dezvolta, cuprinzand coordonarea sociala si o intelegere bazata pe relatii sociale. Joaca este pentru copii ceea ce vorbirea este pentru adulti. Este un mediu pentru exprimarea sentimentelor, pentru explorarea relatiilor, descrierea experientelor, marturisirea dorintelor si implinirea de sine. Deoarece dezvoltarea limbajului copiilor ramane in urma dezvoltarii cognitive, ei comunica prin joc. In terapia prin joc, jucariile sunt percepute ca si cuvinte ale copilului, iar jocul ca limbaj al acestuia. Functia sintactica a jocului este cel mai important aspect, asigurand copiilor posibilitatea de a-si evalua exprimarea simtamintelor interioare. Experientele semnificative din punct de vedere emotional pot fi exprimate intr-un mod mai confortabil si mai sigur prin reprezentarea simbolica pe care o asigura jucariile. In joc copilul isi poate transfera asupra jucariilor anxietatile, temerile, fanteziile si in acelasi timp se simt in siguranta deoarece jocul le permite sa se distanteze de experientele neplacute sau traumatizante prin care au trecut. Terapia prin joc este bazata pe stadiile de dezvoltare ale copilului. Aceasta este un mod de abordare terapeutic pentru mai multe afectiuni. Dintre acestea amintim: - abuz si neglijare  - agresiune si exteriorizare - autism - disociere si schizofrenie - copii tulburati din punct de vedere emotional, frica si anxietatea - dificultati de invatare, copii cu probleme mentale (mai ales), probleme de adaptare sociala - dificultati de vorbire - traume suferite, copii retrasi. In cadrul programei "Terapie complex si integrata", specialistul poate apela la jocul de rol, dramatizare, organizare de activitati cu caracter practic-aplicativ, in vederea insusirii de catre copii a unor cunostinte cu caracter instrumental, dar si la formarea unor deprinderi de autonomie personal si social. Ludoterapia are valente multiple si in planul dezvoltarii cognitive a copilului cu deficienta mintala severa profunda si /sau asociata, deoarece il stimuleaza in primul rand afectiv-emotional. Prin activitatile de ludoterapie, copilul cu deficienta mintala severa, profunda si/sau asociata, invata sa se joace, jocul trezindu-i interesul de cunoastere si autocunoastere. Educatorul asigura trecerea treptata de la jocul primar (de manipulare si imitativ) la cel evoluat (joc simbolic, joc cu reguli) si urmareste sa determine, intr-un sen safectiv, comportamentul copilului. Activitatile de joc incep cu actiuni simple de explorare a spatiului. Educatorul imprima jocului un caracter terapeutic-compensator, stimuland si dezvoltand disponibilitatile psihomotorii de comunicare si afectiv-relationale ale copilului cu deficienta mintala.

Stadiile si substadiile dezvoltarii cognitive dupa Piaget ; Dezvoltarea psihica se realizeaza in stadii,care se delimiteaza dupa nivelul ,,de organizare a capacitatilor intelectuale,volitionale,afective,a particularitatilor constiintei si personalitatii copilului”. Fiecare stadiu inglobeaza in sine totalitatea modificarilor ce se produc in cadrul diferitelor componente psihice si a relatiilor dintre ele. Cel care s-a ocupat prin excelenta de dimensiunea cognitiva a vietii psihice,a fost  cunoscutul psiholog elvetian J.Piaget.Stadiile si substadiile dupa Piaget sunt: Stadiul senzorio-motor sau stadiul inteligentei preverbale(0-18/24 luni): A.substadiile de la activitatea reflexa la aparitia intentionalitatii: -exercitiul reflexelor(0-1 luna), -reactiile circulare primare(1-4 luni), -reactiile circulare secundare(4-8/9 luni), B. substadiile de la intentionalitate la reprezentare: -coordonarea schemelor secundare(8/9 12 luni), -reactia circulara tertionara(12-18 luni) -combinatia mintala(18-24 luni). 2. Stadiul preoperational, care pregateste si in final pune in act operatiile concrete(18-24 luni-11/12 ani): A. substadiul gandirii simbolice(2-4 ani), B. substadiul gandirii preoperatorii: a intuitiei simple(4-5/6 ani), a intuitiei articulate (sau semioperationale)(5/6-7/8 ani), C. substadiul operatiilor concrete(7/8 ani-11/12 ani)sau a logicii concrete. 3. Stadiul operatiilor formale: A. substadiul operatiilor formale(11/12-14 ani), B. substadiul structurilor poeratiilor formale(14/16-17 ani).   Teoria stadiala a dezv.morale a lui Kohlberg Un aspect esential al socializarii este dezvoltarea morala. Copilul interiorizeaza normele morale ale societatii in care traieste,invata ce este corect si ce este gresit prin procesul de dezvoltare morala. Distinctia heteronom-autonom in judecata morala,si cu implicatii in conduita morala,a fost punctul de plecare al cercetarilor psihologului american L.Kohlberg.Acesta s-a interesat de etapele parcurse de copil in judecata unor dileme morale(zece probleme de tipul ,,Este preferabil de a salva viata unei personae importante sau pe cele ale unor personae oarecare,dar numeroase?”,,,Pentru a ajuta pe cineva aflat intr-o situatie extrema,se poate ajunge la furt?”etc.).Toate aceste dileme morale sunt construite pe conflictul dintre necesitatea de  a asculta regula morala si necesitatile individuale reale si justificate.Atentia cercetatorului a vizat mai putin raspunsul in sine,cat mai ales,argumentatia folosita de copil.Dupa ce a analizat raspunsurile primite Kohlberg aidentificat 3 niveluri mari de evolutie a judecatii morale,fiecare dintre ele cu 2 stadii diferite: Nivelul premoral sau neconventional(4-11 ani). Standardele de judecare sunt etichetele culturale ale anturajului:,,bun/rau”,,,are dreptate/se inseala”,iar faptele sunt judecate dupa consecintele lor. Stadiul 1 – al moralitatii ascultarii tine pana la varsta de aproximativ 6 ani,in care pedeapsa si recompensa sunt criterii foarte puternice.Evitarea pedepsei si supunerea la norma apar ca avantaje personale imediate. Stadiul 2 – al moralitatii hedonismului instrumental naiv,tine pana la varsta de aproximativ 11 ani.Conformarea la norma este sursa de beneficii,deci trebuie realizata pentru ca ,fiind recompensata,poate fi placuta in consecintele sale. 2) Nivelul moralitatii conventionale (11-13 ani).Estenivelul conformarii la normele exterioare si jucarii rolului de copil asa cum este acesta cerut de universul familiei si de alte grupuri de apartenenta.Conformarea are la baza placerea de a i se recunoaste purtarea,de a avea statutul ,,bun”. *Stadiul 3-al moralitatii bunelor relatii.Copilul respecta norma din dorinta de a fi recunoscut ca un ,,baiat sau fata buna”.Incepe sa prefigureze judecata faptelor dupa intentia lor,nu numai dupa consecinte. Stadilu 4 – al moralitatii legii si ordinii.Respectareaautoritatii,a normelor si legilor incepe sa apara ca necesitate ce reglementeaza conduita tuturor si este in beneficiul sau. 3) Nivelul autonomiei morale sau interiorizarii si acceptarii personale a principiilor morale. Acceptarea normelor morale,apare ca forma de identificare cu grupul de referinta ,prin inpartirea acelorasi drepturi si datorii.Se manifesta un efort de definire a valorilor morale in termini proprii,cu distantarea fata de stereotipurile existente. Stadiul 5 – al moralitatii contractuale si acceptarii democratice a legii.Standardele morale sunt intelese ca rezultat al unei decizii mutuale.Legile nu sunt intangibile si pot fi schimbate pe considerente rationale,vizand utilitatea lor generala. Stadiul 6 – al moralitatii principiilor individuale de conduita.Se cristalizeaza propriul sistem de valori morale,prin semnificatiile personale acordate competentelor de justitie,reciprocitate, egalitate,demnitate.Orientarea in universul normelor si valorilor morale se face dupa propria ierarhizare a acestora si pentru a evita autocondamnarea..Fiecare om trece prin aceste stadii in aceeasi ordine,dar unii trec mai incet intr-un stadiu superior,altii mai repede .Unii nu ajung niciodata in stadiul moralitatii postconventionale. Judecata de sine este perceputa ca fiind mai puternica decat cea care vine din exterior. Crys/25 februarie 2016

Tehnicile de modificare a comportamentului O aplicatie importanta a principiilor conditionarii operante o constituie modificarile de comportament. Skinner a oferit o prima ilustrare a acestui tip de aplicatie prin ceea ce s-a numit tehnica modelarii sau marirea frecventei de manifestare a unui comportament, potrivit unui model predeterminat, prin recompensarea sau întarirea comportamentului dorit atunci când el se produce. La început, aceasta tehnica a fost aplicata în psihoterapie cu scopul modificarii comportamentelor motor si inter-personal ale bolnavilor psihici (schizofrenici).  In psihologia educationala, este interesant sa urmarim utilizarea acestor tehnici pentru îmbunatatirea comportamentului din clasa al elevilor dificili. Cercetarile efectuate de W. Becker, D. Thomas, M. Armstrong (1965) au aratat eficienta unor astfel de tehnici într-o scoala mixta din punct de vedere rasial, situata într-o zona defavorizata si care înregistra un numar mare de comportamente deviante ale elevilor. Ideea de la care s-a pornit a fost aceea ca mediul scolar (în speta clasa de elevi) este unul relativ controlat, în care profesorul are o influenta considerabila ca agent de întarire. Lipsa de control asupra comportamentelor în clasa este o consecinta a aplicarii gresite ori aleatorii a întaririlor, si de aceea profesorii trebuie învatati cum sa „programeze" întaririle pentru a efectua modificarile dorite în comportamentul individual si de grup. In esenta, tehnicile utilizate pentru modificarea comportamentelor deviante ale elevilor opereaza pe baza ignorarii comportamentului indezirabil, determinând stingerea lui si întarirea comportamentului dezirabil. L. Cohen si L. Manion (cf. Stan, 1999, p. 57) sistematizeaza pasii ce trebuie parcursi pentru modificarea comportamentelor indezirabile ale elevilor astfel: •    specificarea atât a comportamentului indezirabil ce urmeaza sa fie redus la minimum sau înlaturat (studierea atenta a naturii acestui comportament, a frecventei si a conditiilor curente în care el se manifesta), cât si a comportamentului dezirabil care îi va lua locul;  MODELE ALE ÎNVATARII SI IMPLICATIILE LOR ÎN ACTUL EDUCATIONAL               •    identificarea întaririlor ce sustin comportamentul nedorit, pentru a putea fi evitate, precum si a întaririlor care pot contribui la sporirea frecventei comportamentului dezirabil; •    evitarea sistematica a primului tip de întarire, simultan cu aplicarea acelor întariri semnificative pentru comportamentul dezirabil; pe întreaga durata a acestui proces se înregistreaza cu atentie schimbarile de comportament. Rezultatele obtinute prin aplicarea acestor tehnici în cazul cercetarilor mentionate au aratat o descrestere semnificativa a frecventei comportamentelor deviante ale elevilor de la 63% la 29%. De asemenea, s-a constatat ca ignorarea comportamentului deviant al unui elev concomitent cu recompensarea unui comportament pozitiv al altui elev devine un model de rol pentru actele prosociale care obtin întarire. Se produce astfel fenomenul numit învatare vicarianta: elevii pot achizitiona un comportament în baza observatiei ca acel comportament produs la un alt elev a condus la o recompensa. Trebuie sa spunem însa ca aplicarea acestor tehnici nu a determinat întotdeauna obtinerea rezultatelor scontate, ceea ce i-a facut pe unii cercetatori sa avanseze ipoteza influentei semnificative asupra comportamentului copilului a unor factori de natura afectiva ori a unor factori exteriori scolii (parinti, prieteni), care pot administra întariri tocmai comportamentelor pe care dorim sa le înlaturam. Pentru ca tehnicile de modificare a comportamentului sa conduca la obtinerea rezultatelor dorite au fost formulate o serie de recomandari privind administrarea întaririlor în mediul scolar: •    întarirea trebuie sa fie contingenta cu comportamentul-tinta; ea trebuie administrata direct elevului, imediat dupa producerea comportamentului a carui consolidare este vizata; elevul trebuie sa stie clar ce comportament este întarit; •    elevul trebuie facut constient ca întarirea este o consecinta a comportamentului sau; •    întaririle pozitive sunt mai eficiente pentru îmbunatatirea comportamentului elevilor decât cele negative; •    comportamentul asteptat trebuie sa fie întarit cât mai des posibil, în timp ce contrariul sau, comportamentul indezirabil, nu trebuie sa aduca nici un beneficiu; •    la începutul interventiei de dezvoltare a unui nou comportament se va aplica o întarire continua, iar pe masura ce noul comportament se stabilizeaza, întarirea va putea fi intermitenta; •    întaririle trebuie administrate consistent, dupa aceleasi reguli, din partea profesorilor, a parintilor, a colegilor; •    o activitate placuta, preferata, poate fi utilizata ca întarire pentru o activitate mai putin placuta, daca o facem pe prima dependenta de savârsirea celei de a doua (principiul lui Premack); de exemplu, parintii utilizeaza aceasta tehnica în situatii de genul: „Mai întâi îti faci temele si apoi vezi emisiunea ta preferata la TV". 2.1.4.3. Recompensa si pedeapsa în mediul scolar în criticile pe care Skinner le aduce practicilor educationale, el acuza faptul ca se utilizeaza preponderent mijloacele de control aversiv, în detrimentul întaririlor pozitive. Ridiculizarea, dojana, sarcasmul, criticile, suplimentarea temelor scolare, suprimarea unor privilegii, izolarea, amenzile si, din nefericire, chiar si pedepsele corporale sunt tot atâtea forme de „stimulare aversiva". Ele se folosesc cu scopul de a-l determina pe elev sa învete. însa, orice profesor trebuie sa cunoasca faptul ca aceste mijloace de control nu au efect pozitiv decât în mod circumstantial si pe termen scurt. Elevul lucreaza mai cu seama pentru a scapa de pedeapsa si se pot obtine, astfel, anumite rezultate care îi pot satisface pe profesori si pe parinti. Dar nu putem ignora consecintele acestor mijloace de control, pe care Skinner le-a numit „subproduse" nedorite ale controlului aversiv (Skinner, 1971, pp. 89-95). în plan comportamental, elevul dezvolta adevarate strategii de evadare sau de evitare a pedepsei. Neatentia din timpul orelor, reveria, oboseala mintala, inactivitatea, pasivitatea sau, dimpotriva, obraznicia, violentele verbale, grosolania, chiulul de la ore sunt tot atâtea mijloace prin care elevul încearca sa se sustraga controlului aversiv. De asemenea, importante sunt efectele în planul reactiilor emotionale. Frica, anxietatea, frustrarea, mânia, resentimentul sunt consecinte afective ale pedepselor, care, din nefericire, opereaza pe termen lung. Ele tind sa dezorganizeze personalitatea elevului, favorizând aparitia unor stari psihice negative precum nesiguranta, ezitarea, frustrarea, pierderea încrederii în sine. Uneori, acestea determina elevul sa paraseasca scoala si sa dezvolte o atitudine negativa fata de învatare. B.F. Skinner atrage atentia si asupra faptului ca pedeapsa poate contribui la suprimarea unui comportament nepotrivit, dar, prin aceasta, individul nu învata cum sa actioneze într-o maniera potrivita: „Scopul nostru este de a crea comportamentul; pentru aceasta, nu este suficient sa împiedicam elevul sa stea degeaba. Nu întarim pronuntia corecta a elevului pedepsindu-l pentru cea gresita, nici miscarile abile, pedepsindu-l pentru neîndemânare. Nu-l facem pe elev harnic pedepsindul pentru lene, curajos, pedepsindu-l pentru lasitate; nu-i provocam interes pentru munca pedepsindu-l pentru indiferenta. Nu-l învatam sa studieze repede pedepsindu-l pentru încetineala, nici sa tina minte pedepsindu-l pentru ca uita, nici sa judece corect pedepsindu-l pentru lipsa de logica" (Skinner, 1971,  p. 132). Din acest motiv, pedepsind elevul pentru un comportament neadecvat, trebuie sa facem în asa fel încât în locul acestuia sa se instaleze comportamente dezirabile. Vorbind despre pedepse si conditiile în care acestea se pot dovedi eficiente, o serie de autori (D.  Wright, Th. Good, J. Brophy, L. Cohen, L. Manion) fac urmatoarele recomandari: •    se va recurge la pedeapsa doar atunci când comportamentul indezirabil este persistent si nu lasa loc alternativei; •    pedeapsa trebuie utilizata numai pentru înabusirea comportamentului perturbator si trebuie sa înceteze în momentul în care comportamentul sanctionat nu mai apare; nu oamenii trebuie pedepsiti, ci anumite comportamente ale acestora;