Ioan Slavici nuvele

I. Sărăcuţii mamei A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tânără şi voinică şi harnică şi  Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc. Nu-i vorbă, Bârzovanu, răposatul, era, când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar şi şedea mai  bucuros la birt decât acasă; tot le-au mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca  Murăşului, viuţa din dealul despre Păuliş şi casa, pe care muma lor o căpătase de zestre. Apoi, mare  lucru pentru o precupeaţă, Radna e Radna, Lipova e numai aci peste Murăş, iar la Arad te duci în  două ceasuri. Marţi dimineaţa Mara-şi scoate şatra şi coşurile pline în piaţa de pe ţărmurele drept al Murăşului,  unde se adună la târg de săptămână murăşenii până de pe la Sovârşin şi Soboteliu şi podgorenii până  de pe la Cuvin. Joi dimineaţa ea trece Murăşul şi întinde şatra pe ţărmurele stâng, unde se adună  bănăţenii până de pe la Făget, Căpălnaş şi Sân-Miclăuş. Vineri noaptea, după cântatul cocoşilor, ea  pleacă la Arad, ca ziua s-o prindă cu şatra întinsă în piaţa cea mare, unde lumea se adună din şapte  ţinuturi. Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ţi iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate şi cumpără ce găseşte;  duce de la Radna ceea ce nu găseşti la Lipova ori la Arad şi aduce de la Arad ceea ce nu găseşti la  Radna ori la Lipova. Lucrul de căpetenie e pentru dânsa ca să nu mai aducă ce a dus şi vinde mai  bucuros cu câştig puţin decât ca să-i „clocească” marfa. Numai în zilele de Sântă Marie se întoarce Mara cu coşurile deşerte la casa ei. Sus, pe coasta unui deal de la dreapta Murăşului, e mănăstirea minoriţilor, vestita Maria Radna. Din  turnurile bisericii mari şi frumoase se văd pe Murăş la deal ruinele acoperite cu muşchi ale cetăţii de  la Şoimoş; în faţa bisericii se întinde Radna cea frumoasă şi peste Murăş e Lipova cu turnul sclipicios  şi plin de zorzoane al bisericii româneşti,iar pe Murăş la vale se întinde şesul cel nesfârşit al Ţării  Ungureşti.Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dânsa nu e decât un loc larg în faţa mănăstirii,  unde se adună lumea cea multă, grozav de multă lume. Cică e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrimează şi de a  căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoşi, cei săraci se simt bogaţi şi cei nenorociţi se socotesc fericiţi. Mara, deşi creştină adevărată, se duce şi ea câteodată la biserica aceasta, dar se închină creştineşte,  cu cruci şi cu mătănii, cum se cuvine în faţa lui Dumnezeu. Că icoana face minuni, asta n-o crede; ştie  prea bine că o Maică Precistă nemţească nu e o adevărată Maică Precistă. E însă altceva la mijloc.  Călugării, care umblă raşi ca-n palmă şi se strâmbă grozav de urât, au o ştiinţă tainică şi ştiu să facă  fel de fel de farmece pentru ca boala să-şi vie la leac, săracul să-şi găsească sprijoana şi nenorocitul să  se fericească. Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine, şi Marei îi râde inima când  pe la Sinte Mării timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămână de zile, cete-cete, cu  praporele în vânt, cu crucile împodobite cu flori şi cântând psalmi şi litanii. Acum, când vin sutele şi  se adună miile pe locul cel larg din faţa mănăstirii, acum e secerişul Marei, care dimineaţa iese cu  coşurile pline şi seara se întoarce cu ele goale. De aceea se închină Mara şi în faţa icoanei, apoi îşi ia  copilaşii, pe care totdeauna îi poartă cu dânsa, îi dă puţin înainte şi le zice: "Închinaţi-vă şi voi,  sărăcuţii mamei!" Sunt săraci, sărăcuţii, că n-au tată; e săracă şi ea, c-a rămas văduvă cu doi copii; cui, Doamne, ar  putea să-i lase când se duce la târg? cum ar putea dânsa să stea de dimineaţă până seara fără ca să-i  vadă? cum, când e atât de bine să-i vezi?! Umblă Mara prin lume, aleargă sprintenă, se târguieşte şi se ceartă cu oamenii, se mai ia şi de cap  câteodată, plânge şi se plânge c-a rămas văduvă, şi apoi se uită împrejur să-şi vadă copiii şi iar râde. "Tot n-are nimeni copii ca mine!" îşi zice ea, şi nimeni nu poate s-o ştie aceasta mai bine decât dânsa,  care ziua toată vede mereu copii şi oameni şi nu poate să vadă fiinţă omenească fără ca s-o pună  alăturea de copiii ei. Mult sunt sănătoşi şi rumeni, voinici şi plini de viaţă, deştepţi şi frumoşi, răi  sunt, mare minune, şi e lucru ştiut că oameni de dai-Doamne numai din copii răi se fac. Mai sunt şi zdrenţăroşi şi desculţi şi nepieptănaţi şi nespălaţi şi obraznici, sărăcuţii mamei; dar tot  cam aşa e şi mama lor ea însăşi; cum altfel ar putea să fie o văduvă săracă? cum ar putea să fie copiii  săraci, care îşi petrec viaţa în târg, printre picioarele oamenilor? Muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vânt, Mara stă ziua toată sub  şatră, în dosul mesei pline de poame şi de turtă dulce. La stânga, e coşul cu peşte, iar la dreapta  clocoteşte apa fierbinte pentru "vornovişti", pentru care rade din când în când hreanul de pe masă.  Copiii aleargă şi îşi caută treabă, vin când sunt flămânzi şi iar se duc după ce s-au săturat, mai se  joacă voioşi, mai se bat, fie între dânşii, fie cu alţii, şi ziua trece pe nesimţite. Serile, Mara, de cele mai multe ori, mănâncă ea singură, deoarece copiii, obosiţi, adorm, în vreme ce  ea găteşte mâncarea. Mănâncă însă mama şi pentru ea, şi pentru copii. Păcat ar fi să rămâie ceva pe  mâine. Apoi, după ce a mai băut şi o ulcică de apă bună, ea scoate săculeţul, ca să facă socoteala. Niciodată  însă ea n-o face numai pentru ziua trecută, ci pentru toată viaţa. Scăzând dobânda din capete, ea  pune la o parte banii pentru ziua de mâine, se duce la căpătâiul patului şi aduce cei trei ciorapi: unul  pentru zilele de bătrâneţe şi pentru înmormântare, altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică. Nu  e chip să treacă zi fără ca ea să pună fie şi măcar numai câte un creiţar în fiecare din cei trei ciorapi;  mai bucuros se împrumută pentru ziua de mâine. Când poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi  rămâne aşa, singură, cu banii întinşi pe masă, stă pe gânduri şi începe în cele din urmă să plângă. Nu doară că i-ar fi greu ceva; când simte greul vieţii, Mara nu plânge, ci sparge oale ori răstoarnă  mese şi coşuri. Ea îşi dă însă seama cât a avut când a rămas văduvă, cât are acum şi cât o să aibă  odată. Şi chiar Mara să fii te moi când simţi că e bine să fii om în lumea aceasta,să alergi de  dimineaţă până seara şi să ştii că n-o faci degeaba.

  I Sănătatea! Binecuvântata de sănătate! Sănătos să fii, și ți-e destul un pumn de mălai, ca nici pe un împărat să nu te dai! Se scula Duțu cu noaptea-n cap și pleca-n cântarul cocoșilor, căci era lung drumul până la linie și ținea să se puie la lucru mai nainte de a se fi luminat de ziuă. Căra pământul cu metrul cubic, și cu cât mai de dimineață-ncepea să-l care și cu cât mai pe noapte înceta cu căratul, cu atât mai mulți erau metrii la sfârșitul săptămânii. Bun gând a avut cine a pus la cale ridicarea forturilor: cari toată săptămâna pământul cu roaba și iai sâmbăta polul, ba chiar un pol și jumătate, dacă ești om harnic și nu pierzi vremea stând de vorbă, umblând de ici până colo, ori făcându-ți țigările. Iară Duțu, om și altfel harnic, mai era și deprins cu treaba aceasta din timpul cât a stat în oștire, la compania de geniu. Bun lucru și oștirea: pierzi, ce-i drept, trei ani de zile, dar vezi lume și te mai alegi cu ceva. Plecând cu noaptea-n cap, lucrând toată ziua întins și întorcându-se pe-ntunerec, n-avea Duțu timp nici să mănânce, nici să doarmă, dar era om care ține la tăvăleală, și cu atât mai bine îi tigneau duminecile și zilele de sărbători, când Stanca se gătea ca o porumbiță, lua pe cel mic în brațe și pe cel măricel în coadă și mergeau cu toții la horă, nu ca să joace, ci ca să nu stea singuri acasă. Iar dacă erau odată la han, nu puteau să macine-n sec: tot pe timpul cât stătuse-n oștire a luat Duțu și deprinderea de a nu-și trage, când n-are nevoie, nimic de la gură. De ce adecă muncea el toată săptămâna?! Casa îi era plină; nevasta și el erau bine îmbrăcați; copiilor nu le lipsea nimic; în ladă se adunau încetul cu încetul polii pentru perechea de boi; e om bogat cine-i sănătos și știe să rabde și să muncească. Un singur păcat avea Duțu: băiat deștept, gureș și curățel, el a mai învățat la oștire și vreo trei buchii, și acum se credea și mai țanțoș de l-ai fi socotit în rândul oamenilor cu două juguri de câte patru boi. I s-ar fi trecut, poate, și asta, dar mai era și rău de gură și nu suferea ca cineva să-l atingă la sărăcia lui. Așa, într-una din zile, trecând prin fața casei lui Ghiță al Popii, care avea două juguri cu câte patru boi și se fălea mereu cu ele, nu s-a putut stăpâni să n-o întrebe pe Ana, nevasta lui Ghiță. - Bună ziua, Ano, ce mai fac boii? -Mulțumim de-ntrebare, sunt bine! răspunse Ana, care nu era nici ea mai deșteaptă decât bărbatul ei. - Dar Ghiță ce face? Întrebă iar Duțu, zâmbind pe sub mustață. - E bine și el! răspunse Ana, care nu înțelegea nici acum batjocura. Au înțeles-o însă vecinii, și peste puțin, așa-i răutatea omenească, sătenii nu-i mai ziceau lui Ghiță, ca mai nainte, Ghiță al Popii, ci Ghiță al Boilor. Și multe de aceste făcea Duțu când alții nu-l lăsau în pace. Chiar și asta mai ales de dorul Stanchii, care ținea ca nimeni să nu-i treacă bărbatului ei înainte. Și adecă de ce să-i treacă?! Averea n-ai decât să vrei, și ți-o faci; pe om însă nu poți să ți-l faci, și mai rar pe omul ca Duțu al ei. Asta toți trebuiau s-o știe! - Mai rar femeie ca nevasră-mea! zicea și Duțu, care ținea și el ca nimeni să nu-i treacă nevestei sale înainte.   Era de nesuferit cum țineau oamenii aceștia unul la altul și la ale lor. Copii ca Stanca, găini ca Stanca, rațe ca Stanca, gâște ca Stanca, purcei ca Duțu, capre ca Duțu nu mai avea nimeni. Își făcuseră și ei o cocioabă de casă. Nu-i vorba, era pusă la un loc bun, largă și luminoasă, totdeauna curată ca-n zi de Paști; o făcuseră din hărnicia lor, dar auzindu-i vorbind de ea, ai fi crezut că-i curte domnească, iară nu colibă de mojic. Noroc că n-aveau bogății oamenii aceștia, că n-ar fi putut nimeni să le ajungă la nas! Așa-i firea omenească: stă ascunsă până ce n-a ajuns omul în largul lui, ea se dă apoi de gol. E câte unul pe care sărăcia-l face sfiicios, dacă nu chiar umilit, blând la fire și totdeauna gata de-a le sări altora într-ajutor, încât ai zice că n-ar întrece nimic bunătatea lui dacă n-ar înăbuși-o sărăcia; când colo, te pomenești că, ajuns bogat, nu mai vrea să-și aducă aminte de nevoile celor săraci și se dă pe față inima lui cea neagră. Altul e-ndușmănit de sărăcie și n-are milă nici cu cei bogați, nici cu cei săraci ca dânsul, dar, ajuns bogat, se-mpacă cu lumea și se dă pe față ca om cu inima miloasă. Numai la lărgime iese la iveală firea cea adevărată a omului, și sunt rari oamenii care-și păstrează firea în toate împregiurările. Așa, plecând cu noaptea-n cap, lucrând ziua toată și întorcându-se pe-ntunecate acasă, puteau să fie Duțu și Stanca oameni răi de gură și buni de inimă: te pomenești însă că, harnici cum sunt, se-mbogățesc și iese cu totul altceva din ei. Ba poate că nici chiar așa de săraci n-ar fi cum sunt, dacă nu i-ar fi intrat lui Duțu în minte gândul că el are să fie om cu stare. I-o fi venit așa din senin, i-o fi spus-o vreo țigancă, destul că el nu punea nici un preț pe averea altora, fiindcă nu se îndoia că va fi odată și el avut. Avea mâna norocoasă, și pe ce punea el mâna lui nu putea să-i iasă decât bine.   Deprins cu gândul acesta, nu o dată, dând cu cazmaua în pământ, el se-ntreba de ce adecă n-ar fi cu putință ca să găsească vreo comoară-n calea lui. Și-n vremuri de mult, și-n vremuri mai apropiate a fost drum larg pe acolo pe la Focșani. Trecut-au și turcii, și tătarii, și boieri bogați, ba chiar și domni plecați în pribegie, numai bunul Dumnezeu știe câți și ce fel de oameni fugari au trecut: cine știe dacă nu cumva vreunul și-a îngropat comorile tocmai unde Duțu-și încărca metrii cubici de pământ?! Chiar dacă n-ar fi, nu e nici un păcat să și-o închipuiască: lucrează mai cu poftă, timpul îi trece mai bine. Când, deodată, Doamne ferește și-n ceas bun să fie! cazmaua se lovește de ceva vârtos, foarte vârtos, ce nu suna nici a lemn, nici a piatră, nici a cărămidă, nici a oală spartă, nici chiar a fier, ci curat ca o căldare de aramă, ca un cazan, mare cazan. Duțu, om de vreo douăzeci și opt de ani, mai mult slab decât plin la trup, mai mult bălan decât oacheș, cu fața cam prelungă și cu ochii căprui, rămase nemișcat și cu fața galbenă și mai lungă decât de obicei. Îi trecuse un fel de junghi prin inimă, i se oprise sângele-n vine și i se tăiaseră picioarele. - Dăduși de cazan?! grăi Dumitru al Ciungului, care săpa la o depărtare de vreo zece pași. Duțu se cutremură în tot trupul și se uită speriat împregiurul său.   Vorbise Dumitru-n glumă, dar grăise un adevăr atât de grozav, încât Duțu abia se mai putea stăpâni să nu-l lovească cu cazmaua-n cap, ca să-l lase mort pe loc. Mai erau însă și alții prin apropiere. - Da, am dat, răspunse el cu glasul înecat. „Dar, taci, c-o să-l ridicăm la noapte și să-l împărțim”, voi el să urmeze, dar aceste vorbe i se opriră-n gât. Era peste putință ca el să împartă cu cineva: mai bine moarte de om! Urmă deci a săpa înainte, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat; răsuflarea i se îneca însă, mânile și picioarele îi tremurau, ochii i se furișau pânditori spre Dumitru. Un singur sâmțământ îl stăpânea: frica de o mare primejdie necunoscută.   El nu știa și nu putea să se încredințeze dacă e ori nu cazan în pământ și dacă e ori nu ceva în cazan; era însă amețit de gândul că trebuie să fie, și-n amețeala aceasta era ca ieșit din fire. - O să te faci boier mare, Duțule; fă-mă și pe mine vreun vătaf la curtea ta, grăi Dumitru, urmându-și gluma. Duțu iar se cutremură. - O să te fac - răspunse el - mai mare peste cei mici. - Numai să nu fie vreo comoară pusă cu blestem… urmă Dumitru. Zice că sunt și comori care sunt fermecate, ca să aducă nenorociri celor ce pun mâna pe ele. Duțu se mai liniști.   Văzând că Dumitru nu trage cu ochiul și că le ia toate în glumă, o dete și el pe glumă. - Comoară să fie - Îi răspunse el -, căci de noroc, grija mea! - Și adecă de ce n-ar putea să fie! grăi Dumitru mai așezat. Multe s-au petrecut în țara noastră și nu e loc deschis în care n-ai putea să găsești comori. Acum Duțu era încredințat că nu bănuiește Dumitru nimic; sângele, cu toate aceste, nu i se potoli. Săpa înainte și băga bine de seamă, ca să nu mai ajungă cazmaua pe unde sunase cazanul, dar îl treceau fiorii când vedea că roaba se umple și trebuie să plece cu ea la fonul depărtat, vreo patru sute de pași. Era peste purință ca el să plece, să se depărteze, să părăsească comoara lui - acolo, în apropierea lui Dumitru.   El răsuflă ușurat când Dumitru plecă cu roaba plină. Mai erau și niște bulgari pe șanț, dar aceștia lucrau departe, la vreo sută de pași: acum era timpul să pună încă o dată cazmaua, ca să se încredințeze mai bine. Nu! Până la noapte el nu mai putea să facă nimic. Era peste putință ca să nu fie cazanul acolo, cazanul plin: mai bine mort! Roaba îi era plină și Dumitru se-ntorcea cu roaba lui goală. Abia acum dete cu socoteală c-ar fi trebuit să plece și să se întoarcă deodată cu el: nu-i rămânea decât să aștepte până ce nu-și va fi umplut Dumitru din nou roaba. Ca să-și facă de lucru și să piardă vremea până atunci, el se așeză pe marginea șanțului și se desculță, apoi iar își puse opincile, încetinel, cu multă chibzuială, ca omul îngrozit de lungimea timpului. Era abia pe la prânzul mic și el mai avea să sape mult și să ducă multe roabe pline.   Pe când el moșmolea la nojița opincii din stânga, iată și căpitanul de jurnă - n-ar mai fi fost!… Puțin avea să-i pese capitanului de jurnă dacă Duțu face mulți ori puțini metri cubici pe zi; el era însă căpitan, adecă om deprins a ținea rânduiala în toate și a nu lăsa pe nimeni să-și piardă vremea degeaba. - Dar tu - strigă el cu energie militară - ce paști muștele? Vrei să ne ajungă iarna aici?! Duțu sări speriat în picioare. - Mi-a intrat - răspunse el strâmtorat - nisip în opinci! - De unde, măi, nisip?! Unde ai găsit tu nisip?   Duțu avea multe păcate, dar nu-și aducea aminte ca să se fi făcut vreodată de rușine spuind minciuni. Îi era dar greu, de nu mai cuteza să se uite-n ochii căpitanului. Nici că ținea însă căpitanul să vadă ochii lui Duțu: el se uita la groapa din fața lui. Acolo unde sunase cazanul locul rămăsese nesăpat, pământul neridicat deopotrivă cu fundul șanțului, un lucru pe care ochii unui căpitan de geniu nu pot să-l sufără. - Dar de aici, măi, de ce n-ai ridicat pământul?! Ai servit tu în compania de geniu?! strigă el gata să-l umfle. Duțu iar începu să tremure în tot trupul. - Îl scot, domnule căpitan - răspunse el cuprins de deznădăjduite - Îl scot. - Haid’! - strigă căpitanul - ia cazmaua! Scoate-l în fața mea după regulament, să te văd eu. Duțu se uită ca turbat la dânsul. Ah! de ce nu erau numai amândoi, căci, chiar general dac-ar fi fost, l-ar fi lăsat mort pe loc. Așa nu-i rămânea decât să puie mâna pe cazma și să ridice pământul.   Vai de capul lui! Încet, cu băgare de seamă, pipăind cu vârful cazmalei, ca nu cumva să atingă cazanul, el afâna pământul, pentru ca să-l ridice apoi cu lopata și să-l arunce în roaba plină. Căpitanul își pierdu răbdarea. - Ce umbli cu cazmaua parcă dai în buba din spinarea mă-tii! ? se răsti el, apoi smunci cazmaua din mâna lui, ca să-i arate cum se lucrează cu ea. - Uite așa! - Aoleo! strigă Duțu, și căzu ca o cocoloașă la marginea șanțului, când văzu că căpitanul înfige cu toată puterea în pământ. Aoleo! strigă iar, când se pomeni că nu suna cazanul. - Ce e! ? Îl întrebă căpitanul mirat. - Mi-e rău, domnule căpitan, gângăni Duțu. Tare mi-e rău! Mă taie la inimă și-mi vine să leșin; mă trec sudorile și-mi vine să vărs. Căpitanul vedea că i-e în adevăr rău: fața îi era verde-galbenă, ochii i se împăingeniseră și buzele i se făcuseră vinete. - Du-te la lazaret să-ți dea picături! Îi porunci el muiat. - Nu mă duc, răspunse Duțu îndărătnicit și înfigându-se oarecum în pământ. Eu stau aici! nu pot să mă duc. Să meargă Dumitru și să mi le aducă picăturile acelea. - Haide, grăi căpitanul grăbit, și plecă însoțit de Dumitru. Rămas el singur, Duțu se uită câtva timp buiguit în vânt. „N-a sunat, zise apoi într-un târziu. E comoară, dar comoară pusă cu blestem! ” II - Scapă-mă, Doamne! Dezleagă-mă, Doamne! Ia-mă, Doamne, ori fă-mă ce-am fost! gemu Duțu tăvălindu-se pe jos. Așa deodată, ca din senin, numai pentru că i s-a părut că suna a cazan, el, om în toată firea, s-a pomenit muiat ca mărul bătut de nu mai știa ce să-și facă. Nu-l mai tăia, ce-i drept, la inimă și nu-i mai venea să leșine, dar era amețit, sudorile tot i se mai iveau din când în când pe frunte, tremura mereu, un grozav neastâmpăr îl cuprinsese. Nici că era însă chip să-și vie în fire. Timpul se oprise parcă în loc. Trecuse o spaimă de vreme de când cu căpitanul, și seara tot nu sosise încă, ziua tot nu se mai sfârșea. Ca să rămâie singur, el a rugat pe Dumitru să se ducă să-i spună Stanchii că n-are astă-seară să-l aștepte, fiindcă, deși îi este mai bine, se sâmte prea istovit ca să facă lungul drum pân-acasă. Nu era adevărat și n-o mai mințise în viața lui pe Stanca; dar alta nu-i rămânea de făcut și, la urma urmelor, nu el, ci Dumitru era cel ce o mințea. Rămas singur, Duțu s-a dumirit încetul cu încetul. Nu se mai îndoia că e fermecată comoara și era hotărât să nu se atingă de ea, cùm nu te atingi de omul înciumat. Ce folos de bogăție, dacă ea, chiar din clipa în care o atingi, te face din om neom?! Era hotărât Duțu, dar hotărârile omului sunt omenești: un gând le aduce și altul le ia. Cum gândurile se înșirau pe gonite în sufletul lui, mereu se ivea și iar se reivea cu ele sâmțământul că nu e cu putință ca el să se lipsească de comoara lui, fie ea chiar blestămată. De ce adecă a găsit-o?! De ce tocmai el?! A stat atâta timp în pământ fără ca vreun altul să fi dat peste ea? De ce tocmai el a trebuit să sape aici, iară nu Dumitru ori vreunul dintre bulgari?! Are fiecare om soarta lui, de care, fie bună, fie rea, nu poate să scape, și-i era câteodată lui Duțu parcă toate stau în strânsă legătură, și forturile au trebuit să fie ridicate tocmai acum și tocmai aici, pentru ca el să lucreze la ele și să găsească neapărat comoara. Și iar i se lumina capul. „Nu! — zicea el mai limpezit la minte - eu fac ce vreau, și vreau după cum mi-e firea. E numai din întâmplare c-am găsit-o; ar fi putut s-o găsească și altul, care nu făcea ca mine: ce am să fac eu?! Nu vreau! ” strigă apoi, și sări îndărătnicit în picioare. Îi era parcă Satana-l ispitea și trebuia să-i arate că e mai tare decât ispita și nu i se supune. „Nu! Își zicea în gândul lui, nu-mi trebuie. Eu cu Stanca mea și cu copiii mei trebuie să rămânem ce suntem; mai bine decât așa pentru noi nu se poate, n-avem să fim scoși din ale noastre! ” Și iar tremura în tot trupul când își dedea seamă de necunoscutul spre care era împins de ispitirile unei mari bogății, el, care nu voia să se dea, ci să rămâie stăpân pe sine și pe ale sale. Zbătându-se astfel, el adeseori era cuprins de îndoială și se pipăia însuși pe sine, ca să se încredințeze dacă nu cumva visează, dacă el e în adevăr el însuși, tot cel ce fusese mai nainte, tot cum se știa pe sine. „Ei! Își zise într-un târziu, parcă visând, tot nu eu însumi m-aș pipăi pe mine și m-aș încredința că eu însumi sunt, așa cum în aievea mă știu?! ” Nesuferită ființă viața omenească: ești și nu ți-e cu putință să te încredințezi dacă și-ți pari cum în adevăr ești. Ar fi vrut Duțu să se desfacă în două și să iasă oarecum însuși din sine, ca să se poată privi însuși pe sine, cum privea lucrurile ce-l încungiurau. „Dar - zise el - ce-am văzut, dacă privesc cu ochii?! Are lumină plină și soarele, pe care-l visezi; și ale lui raze te ard; și stelele visate lucesc pe cer; și iarba visată e verde; și-n războiul visat curge sânge; și bucuria visată îți umple sufletul de dulceață; și durerea visată te sfâșie: totuna ție dacă te visezi trăind ori trăiești în aievea. ” El se scutură, ca să se deștepte, dacă va fi visând, dar în zadar, căci nălucirea nu se schimba. În mijlocul acestei buiguieli, un singur lucru era hotărât în gândul lui: că trebuie să se încredințeze dacă e ori nu un cazan cu comoară acolo unde el dăduse cu cazmaua-n ceva ce-i sunase a cazan, că el singur și nevăzut de nimeni are să vadă - și apoi, ce-a fi să fie! În amurgul serii el se ridică, își luă cazmaua, târnăcopul și lopata și le strânse la un loc, ca să le aibă la îndemână, apoi se uită cu ochi pânditori în toate părțile. Oamenii încetaseră cu lucrul, și unii plecau spre casă, alții se duceau la cantină, iar alții stăteau fără de nici o treabă ori își făceau, ca bulgarii din apropiere, rost de odihnă. Era încă mișcare-n toate părțile, și cu cât mai bine se-nnopta, cu atât mai iuți erau bătăile inimii lui, căci cu atât mai mult se apropia clipa de la care atârna viața lui. În sfârșit, el nu mai putu să se stăpânească. O! ce binefăcătoare e întunecimea! După ce se uită o dată cu ochii scânteietori împregiurul său, el se coborî tiptil în șanț și începu să scurme pământul cu ghearele și să-l dea cu palma la o parte, ridicând mereu capul, ca să se uite împregiur. Și cum scurma cu ghearele, cum dădea cu palma, cum se uita împregiur, inima i se zbătea în piept, sângele îi zvâcnea în tâmple și răsuflarea îi era înecată. Deodată el sâmți ceva vârtos și neted și începu să scurme iute și tot mai iute, ca ieșit din fire, să scurme cu amândouă mânile și să pipăie cu toate degetele: era cazan și era mare. El puse mâna ca să-l miște. Se mișca, și era greu, grozav de greu! Duțu se-ndreptă și se uită încă o dată lung și liniștit împregiur, apoi își făcu cruce. „Ia-mă, Doamne, sub paza ta - zise el - și mă ferește de păcat: acum să nu-mi mai iasă nimeni în cale, că eu n-am ce să-i fac, trebuie să-l omor! ” Luă apoi cazmaua și începu să afâneze pământul de dimpregiurul cazanului, dar încet, cu măsură, fără pripire, ca omul căruia nu are să-i pese de nimeni și de nimic. Era o căldare cu capac de aramă, nu prea mare, dar grea, încât Duțu abia putu s-o ridice ca s-o pună la o parte. El ridică capacul și începu să pipăie, așa pe-ntunerec, ca să vadă ce e într-însul. Erau bani, unii mai mici, alții mai mari, aur, tot aur greu; mai erau și lanțuri, și brățare, și salbe de mărgăritare, și potir, încă un potir, o cupă cu petre scumpe, înc-o salbă, și inele, și cercei… El le pipăia toate cu mânile lui și nu era vis, ci-n aievea, căci inima îi era încleștată și capul, cu toate aceste, atât de limpede, încât el lăsă comoara și iar începu să afâneze pământul, pentru ca nu cumva cineva, trecând mâne pe acolo, să cunoască locul de unde fusese ridicat cazanul. Apoi?! Ce avea să facă mai departe?! Acasă nu era chip să ducă cazanul; lasă că era prea greu, dar putea să dea peste cineva în drumul lui. El se uită încă o dată împregiur, aruncă ochii spre pădurea ce se afla pe coaste, la depărtare de vreo cinci sute de pași, apoi își scoase cuțitul din brâu și-l luă în dinți, apucă cazmaua subțioară, ridică cazanul cu amândouă mânile și plecă spre pădure, tiptil, cu băgare de seamă, ca nimeni să nu se poată ivi nevăzut de dânsul la depărtare de o sută de pași. Ajuns în apropierea pădurii, el așeză cazanul pe iarbă și se duse ca să se încredințeze dacă nu cumva e cineva în adăpostul copacilor, apoi iar se întoarse și-și luă comoara, ca s-o îngroape aici, la un loc mai adăpostit și știut numai de el. Dar ce să facă un mojic ca dânsul cu o comoară împărătească? O! el nu mai era mojic acum! Din clipa în care sâmțise aurul, și mărgăritarele, și pietrele scumpe în mânile lui, el era deopotrivă cu orișicine care avea și e gata să-și apere cu viața avutul și să curme viața celui ce vrea să se atingă de el. Nu prea știa Duțu ce are să facă cu atâta bogăție, dar nu se temea că n-o să știe ce are să facă cu ea. Asta se găsește ușor! Mai întâi și mai întâi, nimeni în lumea aceasta nu trebuia să sâmtă că, om sărac, așa deodată a ajuns la mari bogății - nici Stanca, nu! nici ea! Bună femeie, dar muiere, minte ușoară, gură slobodă. Păcat, dar așa trebuia să fie! Încetul cu încetul, pe nesâmțite, trebuia să-și scoată la iveală bogățiile. „Am - zicea el în gândul lui - să iau o parte și să mă duc cu ea la București, ca s-o prefac în bani. Apoi m-apuc de negoț și câștig, câștig din ce în ce mai mult, prefăcând încetul cu încetul întreaga comoară în bani. N-o să-i treacă nimănuia prin gând că nu din negoțul meu m-am îmbogățit. ” Așa veneau lucrurile prin chiar firea lor. Ce adecă l-ar fi putut împinge să se dea de gol? El și Stanca și copiii lor se mulțumeau cu puțin și se sâmțeau fericiți în sărăcia lor; chiar fiind bogați, nimic nu-i făcea să se bucure, așa deodată, de bogățiile lor. Pofta-ți vine numai încetul cu încetul. El săpă o groapă sub rădăcina unui stejar bătrân și o săpă adâncă, mai adâncă, apoi luă cazanul, îl așeză în ea și scoase unul câte unul cincizeci de bucăți, după cum se nimerea, bani și mai mari, și mai mici. Asta era pentru început. Când era însă să pună capacul, el mai scoase un pumn, așa pe nenumărate, ba puse mâna și pe un lanț și pe o brățară. La urma urmelor, de la sine luă și tot era mai bine la dânsul decât aici în pădure. Dar era destul: el așeză capacul, trase pământul peste cazan și așeză peste el un strat de frunze uscate, iar încet și cu băgare de seamă, ca nimeni să nu bănuiască nimic. Erau toate bine. El își făcu din nou cruce. „Îți mulțumesc Ție, Doamne! ” grăi umilit. „E noroc în lumea aceasta! ” urmă peste puțin. Ce s-ar fi ales de mine dacă de acolo până aici mi-ar fi ieșit cineva în cale?! Îl omoram și nu mai aveam zi bună! ” În adevăr, mare noroc! El însă nu putea să plece: era parcă legat, ferecat de stejarul acela. Ce prostie! Cum a putut el să aleagă tocmai stejarul bătrân, care de azi până mâne poate să cadă sub secure?!   Fără ca să mai stea pe gânduri, el luă cazmaua și începu să sape o altă groapă, sub un alt stejar mai tânăr, care se afla la depărtare de vreo treizeci de pași. Când groapa fu gata, el se duse și dezgropă cazanul, ca să-l treacă în ea. Și dacă acolo ar fi mai în vedere decât aici?! Afurisită de comoară! El răsturnă o parte din ea în groapa cea veche: așa era mai cuminte, și ici și colo; dacă se perde una, rămâne cealaltă. Trecu dar cu cazanul la groapa cea nouă. Prostie! Tot era mai bine sub stejarul cel bătrân: răsturnă dar aici o parte și iar se întoarse cu cazanul. Era târziu, după miezul nopții, când se îmbărbătă, în sfârșit, să plece.   Zăpăcit de atâte frământări sufletești, frânt trupește și stăpânit de frica omului, care umblă noaptea cu bogății ascunse, el abia la jumătate de drum își dete seamă că și-a uitat cuțitul și cazmaua în pădure, la cei doi stejari, nu-și mai aducea aminte la care. Ca gonit de iele, se întoarse înapoi, așa razna prin pădure, dar nu mai era chip să-și găsească copacii. Alerga încoace și încolo ca ieșit din minți; știa unde sunt, și nu-i găsea, trecea pe lângă ei, și nu-i nimerea; se împiedica de cazmaua lui, și n-o vedea. Afurisită de comoară!   Stanca se sculase de mult și le dăduse purcei/or de mâncare, când Duțu sosi, în sfârșit, acasă, pe jumătate leșinat, cu fața galbenă, cu ochii sperioși și intrați în cap, cu mânile zgâriate și cu buza de din jos tăiată de cuțitul ce ținuse în gură și cu pieptul cămășii stropit de sângele scurs peste bărbii. - Ce e cu tine?! Întrebă ea, cuprinsă de fiori. - Mi-a fost rău, foarte rău, răspunse el fără să îndrăznească a se uita în ochii ei; dar mi-a trecut; sunt numai prăpădit de abia mă mai țin picioarele. Rău i-a fost, în adevăr, lui Duțu; dar Stanca lui, care-l cunoștea, îl vedea că nu mai are inima deschisă ca mai nainte și nu-l credea că i-a fost rău așa cum el voia să-l înțeleagă. „S-a întâmplat o nenorocire, își zise dânsa pe jumătate leșinată; omul ăsta a omorât pe cineva! ” Nu! se putea! Duțu al ei nu era om care putea să facă rău! Și totuși, când se uita la el, fața lui nu mai era ca mai nainte, voioasă, deschisă și pusă pe luare în bătaie de joc, era în ea ceva aspru și nemilos, ceva ce te făcea să sâmți pe omul care putea să și omoare.   „Nu! - zise ea - orișice ar fi, e ceva ce mie n-are să-mi spună, ceva ce eu nu trebuie și nici nu voiesc să știu. ” În adevăr, cam așa ceva și era. Muierea, însă, tot muiere. Orișicât a moșmolit Duțu mai nainte de a-și face rând de odihnă, Stanca tot l-a zăpsit că el ascunde ceva la căpătâiul patului în care avea să se culce. Nu voia muierea să știe ce-a ascuns; asta era treaba lui, dar după ce el a adormit cum știa el să doarmă, ea tot s-a dus tiptil, și cu răsuflarea oprită, a scos cârpa de sub căpătâi. Ah! săraca de ea! nenorocita de ea! Bani de aur, mulți bani de aur curat și greu, lanțuri lucrate cu măiestrie! brățări împodobite cu mărgăritare și cu pietre scumpe! De ce a trebuit să le vadă ea, femeia, care le vede toate cu inima, iar nu cu ochii, și toate de-a-ndoaselea le înțelege! ?   Satana s-a pus la mijloc, ca s-o ispitească și să-i strice viața! Îngrozită și cu sângele răcit în vine, ea puse iar cârpa la loc, apoi tot tiptil, cu răsuflarea oprită și cu ochii muiați în lacrămi, ea se depărtă și ieși din casă, pentru ca să meargă la copiii ei, care nu știau și nu-nțelegeau nimic, și să-i mângâie plângând, să se mângâie plângându-i. Într-un târziu, ea se ridică cu fața liniștită și aspră și se întoarse iar în casă, apoi se lăsă în genunchi, își plecă capul pe pat și plânse iar lung și lin. „Sărac de tine și de mine și de noi toți! suspină în cele din urmă. Ce frumoasă ne-a fost viața și cât de grea ni s-a făcut deodată! În zadar văd cu ochii și tot nu cred, și chiar dac-ar fi, tu tot tu-mi rămâi! Eu nu știu nimic! N-am văzut! Singur sufletul meu să știe! ”   III Cu ce nu se deprinde omul?! Se temea Duțu, nu-i vorba, și nu mai umbla țanțoș ca mai-nainte prin lume, ci cu pas sfiicios și uitându-se mereu împregiurul său, ca nu cumva să fie apucat fără de veste. Dar, la urma urmelor, de omorât n-a omorât pe nimeni, de jefuit n-a jefuit, de furat n-a furat, foc n-a pus, în borșul nimănui n-a suflat; prea tare n-avea să se teamă. Un singur lucru i se putea întâmpla: să se afle cumva c-a găsit comoara, și guvernul s-o ieie de la dânsul. Acest singur lucru era însă mare lucru, pe care Duțu nu-l voia cu nici un preț: a lui era comoara și numai a lui trebuia să și rămâie! Dar ce dracul! El nu era om prost; cum să-l prindă, dacă era om deștept?! Și om deștept se sâmțea Duțu, sărac, dar deștept de nu se dedea pe nimeni: pe el nu putea nimeni să-l încurce.   Păcat numai că Stanca era foarte prăpădită. Nu zicea nimic, dar era foarte supărată. Asta-l muncea pe Duțu, fiindcă n-avea dânsa de ce să fie prăpădită. Păcat, dar tot al lui și al ei păcat, căci n-are bărbatul să facă ceea ce nu poate să-i spună nevestei sale, și n-are muierea să-și facă gânduri pe care nu poate să i le mărturisească bărbatului său. O porniseră foarte râu amândoi, și nu puteau să le fie bine dacă nu mai aveau inima deschisă unul față de altul. Auzi d-ta, bărbat care găsește o comoară și nu o spune aceasta nevestei sale! Auzi, femeie care umblă pe de-a furișa pe sub căpătâiul bărbatului său și-și face cele mai rele gânduri despre soțul ei! N-avea Stanca decât să nu-și mai facă gânduri rele, pentru ca să scape de inima rea: cine o punea să și le facă?! Era la mijloc numai o închipuire a ei, dar ceea ce-ți închipuiești, ceea ce crezi are pentru tine cea mai adevărată ființă, și dacă muntele din fața ta s-ar prăbuși și tu l-ai închipui tot la locul lui de mai nainte, el ți-ar sta în cale și n-ai trece peste el, ci l-ai ocoli. Nu ceea ce este, ci ceea ce-ți pare are ființă pentru tine.   Dacă era prăpădită Stanca, ea și avea de ce să fie, și numai Dumnezeu știa unde au să ajungă lucrurile între doi oameni, care se zbuciumă pe înfundate și nu se mai uită unul în ochii altuia, nu mai îndrăznesc să-și deschidă inimile. Adunaseră încetul cu încetul nouă poli. Duțu luă șapte din ei și-i spuse Stanchii că pleacă la București, ca să cumpere o pereche de boi. La București, tocmai la București, o pereche de boi, cu șapte poli! Îl știa Stanca pe Duțu al ei că nu e om să-și cumpere, dacă-și cumpără, boi cu șapte poli și să meargă pentru atâta treabă la București. Nu i-a zis cu toate aceste nimic, ci și-a făcut numai, după ce a plecat, de trei ori cruce și-a suspinat: „Păzește-l, Doamne, și-l adă-napoi! ” Îi era parcă n-o să-l mai vadă, și totuși, când nu-l mai vedea, inima i se ușura. Nu putea să și-l închipuie cum îl văzuse la plecare, ci tot ca mai nainte, voios și țanțoș, și se mira cum a putut ea să-l creadă altfel.   Da, era cu buza tăiată, era stropit de sânge, era galben la față și cu ochii intrați în cap, ascundea ceva, avea, fără îndoială, avea la el lucruri scumpe: te miri cum și în ce fel! Nu, ca dânsul nu pot să fie oamenii care au săvârșit vreo faptă grea. Ba te miri și nu-ți vine să crezi: nici n-o fi fost aur ce a văzut ea! Când nu vrei, vezi cu ochii și nu crezi: de ce să creadă ea, care nimic nu văzuse și nici pe el nu-l mai vedea? Tot astfel și Duțu.   Se sâmțise el strâmtorat câtă vreme știa că-l văd ochii în care nu se putea uita: îndată ce a ajuns singur, nu se mai temea de nimic și iar era voios și țanțoș. E mare lucru să fii, și cu atât mai mare lucru să te sâmți deștept, fie și chiar dacă-n adevăr n-ai fi. Iară Duțu se sâmțea. De ce ar fi putut adecă să se teamă un om atât de deștept ca dânsul? Râdea-n el când se gândea cum are să tragă toată lumea pe sfoară. Mai întâi și mai întâi, ca om deștept, el luase hotărârea de a nu se opri nici la Focșani, nici la Ploiești: se ducea la București, unde e lume multă, învălmășală mare și unde nu-ntâlnea oameni care-l cunosc. Apoi, tot ca om deștept, el luase hotărârea de a-și cumpăra cu cei șapte poli un rând de haine nemțești, căci, îmbrăcat țărănește, ar fi căzut în bănuială. Iar celelalte urmau de sine.   Mergând așa singur spre Focșani, de unde voia să se urce-n tren, el își croia mereu planul și se vedea pe sine prin stradele Bucureștilor, pe care le cunoștea destul de bine din timpul petrecerii sale la Cotroceni. Intra ici și vindea o bucățică, dincolo și vindea alta, tot una câte una, bucățică cu bucățică, cu măsură și cu socoteală, ca nimeni să nu bănuiască nimic. Dus așa cu gândul la mari depărtări, se miră când se pomeni aci la Focșani. „N-ar fi oare lucru cuminte să-mi cumpăr hainele aici? ” se întrebă el. „Ba da! ” răspunse tot el. Bani avea: nu-i rămânea decât să intre la un ovreu ca să-și aleagă hainele. Așa și făcu. - Să-mi dai - zise el îndrăzneț și țanțoș - un rând de haine bune. - Pentru cine? Întrebă ovreul, mulțumit de a-l putea servi. - Pentru mine! răspunse Duțu oarecum mirat, ca și când ovreul ar trebui să știe că trebuie acum să se îmbrace nemțește.   Ovreul, care nu știa lucrul acesta, se uită în adevăr mirat, ba chiar bănuitor la mojicul ce vrea să se îmbrace boierește. - Pentru d-ta-a-a?! Întrebă el. Duțu se făcu alb, și roșu, și galben, în fel de fel de fețe, și iar începu să tremure. Ce prostie nemaipomenită era să facă el, omul deștept?! Nu, aici, unde la tot pasul întâlnea oameni care-l cunosc, aici el nu putea să-și cumpere haine nemțești. Ce-ar fi fost dacă l-ar fi văzut cineva îmbrăcat cu ele? Ce dacă cineva l-ar fi văzut ducându-le și l-ar fi întrebat ce face cu ele? Îi venea să fugă, încât să nu mai deie în viața lui ochii cu ovreul acela. Tocmai atât de prost tot n-ajunsese însă Duțu. - Adecă pentru cineva, care are tocmai felul meu, care seamănă la trup cu mine, răspunse el strâmtorat, dar atât de strâmtorat, încât ovreul nu mai bănuia, ci se sâmțea încredințat că e ceva din ale poliției la mijloc. El însă nu era polițai, care umblă să descurce lucrurile, ci neguțător, care caută să-și vândă marfa orișicui, numai prețul să fie bun; iar Duțu îi semăna a om care dă orișice preț numai ca să scape cât mai curând din prăvălie. „Vrei ori nu vrei, trebuie să cumperi”, își zise dar, și începu să-și desfășure hainele croite după cea mai nouă modă, un rând cu 60, altul cu 80, iar altul cu 100, ba chiar și unul cu 130 Iei, toate croite pe măsura lui.   Duțu nu putea să le vadă-n ochi, dar ovreul se uita la el așa de nu știu cum, încât nu era chip să-i spună că nu mai vrea să cumpere. - Uite, astea, zise el, arătând la cele de o sută de lei. - Poftește de le încearcă, grăi ovreul mai mulțumit decât odinioară. - Ce să le mai încerc? văd eu că-mi vin bine! răspunse Duțu tare grăbit, și numără cei cinci poli pe teșghea. Ovreul, grăbit și el, le-nfășură-n hârtie, le legă cu sfoară și i le dete, plecându-se ca-n fața celui mai mare boier. - Să le porți sănătos! Îi zise apoi, după cum îi era obiceiul. Atât îi mai trebuia lui Duțu. - Ți-am spus - grăi el zăpăcit - că nu pentru mine le cumpăr, apoi plecă cu hainele subțioară.   Nu ieși bine-n uliță, și zări venind de la dreapta pe Ghiță al Măriei. Era pierdut dacă Ghiță îl vedea cu hainele subțioară! El se întoarse iar în prăvălie și puse hainele pe teșghea. - Am - zise apoi răsuflând greu - să mă întorc să le iau, dar trebuie să mai cumpăr ceva. Grăind aceste, el ieși și-o apucă spre stânga. Tare îi era să fugă, dar nu cuteza, ci mergea călcând țapăn și țanțoș, ca omul care nu se teme de nimic. Peste câtva timp însă el se uită înapoi: ovreiul ieșise-n ușa prăvăliei și se uita după el. „Vai de mine! ” își zise Duțu, și se dete-n pas mai iute, și tot mai iute, încât era peste putință ca trecătorii să nu se uite după el, ceea ce-l făcea să meargă încă mai iute.   El începu în cele din urmă să fugă. N-avea de ce, dar se gândea ce-ar fi dacă vreun comisar, vreun epistat ori vreun sergent, văzându-l așa de grăbit, l-ar înhăța, l-ar duce la secție, l-ar scotoci și ar găsi… Nu! o dată cu capul, nu! El trebuia să fugă, ca să ajungă cât mai curând unde ochii nimănuia nu se mai îndreptează asupra lui. Dar Duțu nu era numai deștept, ci totodată și norocos, și trebuia să iasă bine lucrul pe care el punea mâna. - Stăi, dobitocule! Ce-alergi așa?! Ce te izbești în oameni?! Vrei s-ajungi la secție?! răcni un domn bine îmbrăcat, și-i dete brânci de-l aruncă cât colo. - Aoleo! strigă Duțu, și iar căzu cocoloașă la pământ, și iar îl trecură sudorile. Uite - gângăni apoi - mi-a scăpat carul cu boii și-a apucat înainte. Domnul acela, care n-avea timp să umble pe la poliție - asta era norocul lui Duțu - Își iuți pasul; iar Duțu se ridică, și acum să-i fi văzut fuga! Afurisita de comoară! Ajuns afară din oraș, în largul binefăcător, el se mai potoli, răsuflă mai ușor și își dete încetul cu încetul seamă că mari prostii a făcut și că n-avea de ce să se teamă. Nici nu se temea.   Cum rămânea însă cu hainele, pentru care dăduse cinci poli? I se făcea părul măciucă de câte ori se gândea că are să mai dea ochi cu ovreul. Nu! era peste putință! Și totuși, dăduse cinci poli, nu vreun fleac, ci bani munciți de dânsul. El umbla neastâmpărat pe la marginea orașului, ca vulpea împregiurul cotețului: voia și nu voia, trebuia și nu-ndrăznea să intre. Deodată iar începură să-l treacă sudorile. El umbla pe aici cu frica-n sân și se zbuciuma ca vai de el; te pomenești că-n vremea aceasta vreun altul va fi dat peste comoara pe care o ascunsese-n pădure. Sărac de sufletul lui! Trebuia să plece, să grăbească, s-alerge, ca să se încredințeze că nu degeaba se zbuciumă. Într-un ceas și jumătate era acolo… Da! cum rămânea însă cu hainele, cu cei cinci poli ai lui?! Unul era Duțu!   El se uită împregiur; nu era nimeni care ar fi putut să-l vadă; scoase dar din brâul lui cârpa cu aurăriile și-o vârî sub un petroi de lângă gard, apoi plecă înapoi la oraș, țanțoș și cu pas apăsat. Nu mai avea acum de ce să se teamă: nu mai putea nimeni să găsească nimic la dânsul. Ovreul se uită foarte lung la dânsul: era tot omul căruia îi vânduse hainele, și parcă era cu totul altul, care seamănă numai cu el. Poate că era cellalt, pentru care zicea că le cumpără. Dar dacă l-ar fi văzut însă peste puțin, mergând iute și tot mai iute cu afurisitele de haine, n-ar mai fi stat nici ovreiul la îndoială. Dacă l-ar fi văzut mai târziu, după ce și-a luat și cârpa de sub petroi, mergând ca gonit de o mare primejdie spre pădurea din apropierea forturilor?! Erau hotărâte toate în gândul lui Duțu. „Mă duc - Își zicea el —, mă încredințez dacă toate sunt cum le-am lăsat, apoi îmbrac hainele nemțești, ascund hainele mele în vreo scorbură și o iau pe jos până la Râmnic. ” Degeaba! Mare lucru deșteptăciunea!   Păcat numai că sunt în lumea aceasta și slăbiciuni omenești. Erau toate cum el le lăsase acolo, la stejarul cel bătrân și la cel mai tânăr; el însă tot trebuia să se încredințeze, să vadă cu ochii lui, acum ziua, când vedea cu ochii, nu numai pe pipăite. Era primejdios lucru, fiindcă, de! ziua nu e pe-ntunerec, dar n-avea încotro, trebuia s-o mai facă și asta. Se duse dar la stejarul cel tânăr, unde îngropase cazanul, așa-și aducea el aminte, și începu să râcâie cu ghearele din ce în ce mai neastâmpărat, cuprins în cele din urmă de o groaznică deznădăjduire. Nu mai era cazanul acolo! nu era! nu mai era! Știa că acolo l-a îngropat și vedea că nu mai era! El alergă ca ieșit din sâmțiri dincolo, la stejarul bătrân, unde știa c-a vărsat o parte din comoară.   Cel puțin asta dacă i-ar fi rămas, cel puțin! Trebuia s-o dezgroape, ca să se încredințeze, iute-iute-iute. Deodată se opri și rămase încremenit: era de necrezut, dar cazanul se afla aici; îl lăsase acolo, și acum îl găsi aici. Curată minune! Auzise el că sunt comori care se mută de la un loc la altul: acum vedea cu ochii lui că-n adevăr se mută. El ridică capul și se uită câtva timp umilit, cu ochii mari și cu gura căscată, la aurul cel mult, la mărgăritarele înșirate și la sculele împodobite cu petre scumpe, apoi vârî amândouă mânile și luă cu ele din plin, nesățios, așa orbiș și pe apucate. Ce-i în mână nu-i minciună; tot mai bine la el decât orișiunde aiurea. Tot mai bine!   Da! Ce-ar fi fost, însă, dacă acum, în clipa aceasta, ar fi trecut așa, din întâmplare, cineva pe acolo și ar fi văzut cele două gropi?! El astupă iute-iute-iute mai întâi groapa cu cazanul, apoi cealaltă groapă și abia acum, după ce toate fură la loc, răsuflă iar mai ușor, își desfăcu cârpa și strânse în ea și partea ce mai luase din comoară. Erau trei pumni plini, de-ți fura vederile când te uitai. Era întunerec când el ajunse, în sfârșit, să-și schimbe hainele. Nu degeaba dăduse cinci poli: îi ședeau hainele nemțești leite pe trup, ofițer de tunari, nu altă. Un singur lucru îl supăra: cârpa cu scule și bani nu încăpea în nici unul din buzunările lui. El o împărți în două și băgă o jumătate în dreapta și altă jumătate în stânga. Așa mergea, dar tot se vedea că are-n buzunări ceva greu de tot.   Mai era încă un lucru care putea să-l supere pe Duțu; nu-l supără însă pe om decât lucrurile de care-și dă seamă, iar el nu ajunse încă să-și dea seamă că era-n opinci și cu căciulă mocănească-n cap, ceea ce nu se potrivea deloc cu hainele plătite cu cinci poli. Își ascunse dar hainele țărănești în o scorbură, mulțumi lui Dumnezeu că l-a ajutat să ajungă pân-aici, apoi plecă tignit spre Râmnic. Acum nu mai putea nimic să-l oprească până la București. Abia în gară la Râmnic începu să dea cu socoteală că tot ar mai putea să-l oprească ceva. El își luă un bilet de clasa a doua până la București, apoi începu să se plimbe, așteptând sosirea trenului, de ici până colea.   Era un lucru ce mai rar se vede: omul acesta, îmbrăcat în haine bune, dar cu opinci în picioare și cu căciula mocănească-n cap, acu-n timp de vară; lumea se uita cam mirată la el și după el. Și e urât lucru să vezi că toți se uită la tine, mai ales când amândouă buzunările îți sunt pline și te temi ca nu cumva cineva să te întrebe: „Cum ai ajuns tu, măi, să porți haine boierești?! ” Dar ce-i păsa, la urma urmelor, lui Duțu? Tot nu vedea nimeni ce are el în buzunări. Se plimba cu atât mai țanțoș, încât mulți dedeau cu socoteală că e vreun coconaș cam într-o ureche, care a făcut plimbare pe munți și-a pus opinci și căciulă mocănească, pentru ca să fie mai interesant. Nu-i vorba, mutra nu prea era de coconaș, dar a umblat omul pe munți și l-a bătut soarele și vântul. Știind că nu e așa, Duțu se repezi cel dintâi spre unul dintre vagoane, când trenul intră în gară; tot era mai bine-n vagon, unde nu mai putea să-l vadă toată lumea și unde putea să-și ascundă mai bine buzunările pline. Aici însă oamenii îl vedeau mai de aproape, ba ar fi putut, la urma urmelor, să-l și pipăie. Mai ales conductorul s-a uitat, când a venit să ia biletul de la el, foarte lung și mirat nu știu cum, cam în felul ovreiului de la Focșani, ca și când ar fi voit să-l bănuiască de ceva, abunăoară c-a furat hainele cele frumoase. Asta tot s-ar mai fi trecut, dar s-a mai uitat și la opincile din picioarele lui. „Sunt pierdut! ” zise Duțu, și parc-un sloi de gheață îi trecu prin inimă. Îi venea să se arunce din tren și nu-i era că-și va frânge gâtul - asta puțină treabă ar fi fost! - dar se temea că mașinistul va opri trenul și-l vor prinde și-l vor lua din scurt și vor pune mâna pe comoară. Trebuia să stea, așa pe spini și pe jăratic, până la stațiune; aici însă nu l-ai mai fi putut ținea nici legat cu lanțuri Când se opri trenul, el se dete jos să bea apă, se și duse să caute vreun puț pe undeva, apoi, când se văzu singur, o luă la fugă întinsă, de n-ai fi putut să-l prinzi nici cu ogarii. Abia târziu, când se află departe, o mai slăbi din fugă și se mai liniști. Am început să mă prostesc, își zise el mâhnit și descurajat. Prea e greu lucrul de care m-am apucat și n-o să-l scot la capăt. ” Cam așa și era. Dacă-ți dai bine seamă, nici n-o pornise încă, și se încurca la tot pasul: la ce mai putea să se aștepte de aici înainte?   Și totuși, era peste putință ca el să părăsească comoara lui ori s-o dea pe mâna cuiva. Trebuia să-și cumpere ghete și pălărie. Înapoi la Râmnic! Ba nu, înainte la Buzău! N-ai noroc dacă te întorci! Hai, Duțule, hai la Buzău! nu te uita că e lungă calea; așa numai, fără de osteneală, nu te faci om bogat. Cum intri în oraș așa, boierește și cu opincile în picioare?   El se opri în viile despre deal, își dezbrăcă hainele și le ascunse dimpreună cu cârpa, apoi intră așa-n cămașă, iar țanțoș, iar cu capul ridicat, ca tot omul care n-are de ce să se teamă. Ce păcat că-și luase bilet de la Râmnic! După ce își cumpără ghete și pălărie, mai rămase cu 3 lei și patruzeci de bani. Acum era acum. Nu i-ar fi trecut niciodată prin gând că poate el, om bogat, s-ajungă în astfel de strâmtorare. Dar nevoia e dascăl mare: Duțu se duse înapoi, însă nu înapoi, la Buzău, de unde venise, ci unde-și lăsase hainele, se îmbrăcă din nou și plecă înainte la Ploiești, ca să aibă noroc. La Ploiești, da, acolo putea să înceapă cu prefacerea în bani a sculelor; cu totul altfel se sâmțea apoi după ce avea câteva sute de lei la dânsul.   Deocamdată însă n-avea decât 3 lei și patruzeci de bani și se sâmțea foarte muiat, de tot plouat, deși era mare secetă, nesuferită arșiță, greu zăduf, ba-l mai strângeau și-l ardeau la picioare și ghetele cele nouă. Și totuși, mergând așa singur și abătându-se mereu din drumul umblat de alții, el își dădea seamă că mare noroc a avut pân-acum în drumul lui. Se-ncurcase la tot pasul, și numai norocul lui cel orb l-a scăpat. Dar așa se-nvață omul cu toate. — N-am — zise el - să mă mai încurc de aci înainte: e greu să te deprinzi a minți pe alții; după ce te-ai deprins o dată, n-ai să-ți mai bați capul cum s-o ticluiești, căci vin toate de la sine. Și mergea Duțu, mergea de la Buzău la Ploiești, cum venise de la Focșani la Râmnic și de la Râmnic la Buzău. Iar Stanca-l aștepta acasă și era foarte strâmtorată când vecinii o întrebau unde i s-a dus bărbatul de nu s-a mai întors de patru zile. Îl aștepta, biata femeie, să se-ntoarcă, și el era încă tot în drum de ducă.   IV De! ce să-i faci! oraș mare! Prea afară din cale prost ar trebui să fii ca să te temi până chiar și într-un oraș ca Bucureștii. După ce la Ploiești ai asudat, numai bunul Dumnezeu știe cât și cum te sâmți când te vezi odată urcat în tren, parc-ai scăpat de toată primejdia. Stai înghesuit între oameni care nu te cunosc și nici nu țin să afle cine ești, de unde vii și în ce treburi umbli, ci estel fiecare mulțumit dacă-și poate găsi vreun colțișor, ca să nu stea-n picioare până la București. Chiar nici conductorul nu mai are vreme să se uite la tine. Încetul cu încetul, însă, oamenii se încuibă, se potolesc, și, stând odată fiecare la locul lui, ei se uită împregiur, te văd și pe tine, și apropierea lor te supără. Mai ales în fața ta e unul care se uită și iar se uită la tine, și zâmbește, și parcă tot ar voi să te întrebe ceva. „Domnule - i-ar veni să-i zică - cum se face că d-ta ești îmbrăcat în haine boierești, ai ghete cu nasturi în picioare și pălărie fină-n cap, dar cămașa ți-e țărănească?   De ce n-ai cămașă scrobită? de ce n-ai pus guler călcat? cum umbli așa fără de legătoare la gât? D-ta trebuie să fii un om foarte zăpăcit: te-ai sculat, se vede, prea târziu, te-ai îmbrăcat, ca să nu pierzi trenul, foarte-n pripă și ai rămas în cămașa de noapte. Să nu fii, te rog, atât de țanțoș, fiindcă ești ridicol cu cămașa d-tale proastă și foarte nespălată. ” Dacă el ți le-ar spune aceste, tu, om deștept, ai băga de seamă că alții au cămașa scrobită, guler călcat și legătoare de mătase la gât; el însă le gândește numai, și astfel, tu, om zăpăcit, îți faci fel de fel de alte gânduri și te sâmți atât de strâmtorat, încât îți vine iar să sări pe fereastră din tren. N-o faci nici acum aceasta; pare însă că ți se deschid porțile raiului când sosești, în sfârșit, în gara Bucureștilor și vezi învălmășala și auzi zgomotul de aici.   Cei sosiți cu tine își adună bagajul și se înghesuiesc spre ieșire și aleargă pe-ntrecute, pentru ca nu cumva să rămâie fără de birjă. Alții, care pleacă cu trenul ce stă gata să iasă din gară, se înghesuie și aleargă și ei, ca să-și găsească locuri prin vagoane. Iar alții, mai potoliți, așteaptă trenul ce va sosi ori pe cel ce va pleca peste câteva minute. Aici nu te mai bagă nimeni în seamă și, mai ales acum, în timp de noapte, singure felinarele cele multe te mai supără, ba chiar nici aceste nu te-ar supăra, dacă ochii tăi n-ar da pretutindeni de gardiști, de jandarmi și de ipistați, tot oameni care perd vremea căscând gura degeaba.   Așa zicea și Duțu, care nu se sâmți ușurat decât din clipa în care se văzu urcat în birjă. - La „Dacia”! strigă el. Acolo, la „Dacia”, era locul lui. Fusese odată, când stetea la Cotroceni, ca să caute pe un ofițer care era tras la „Dacia”, și se perduse prin gangurile cele multe, încât a umblat mai bine de un ceas căutând ieșirea fără ca cineva să-l întrebe ce caută și în ce fel de treabă umblă. Așa ceva îi trebuia lui. Apoi nici Piața Sf. Anton nu e pustie, ca să te sfiești a ieși pe poarta otelului: intri și ieși fără ca cineva să te bage-n seamă. Vorba e numai să fii dezghețat, pentru ca nimeni să nu te sâmță că te temi de ceva, și să bagi bine de seamă ca să nu faci vreo prostie care te dă de gol. Iar cât pentru asta, mai rar om ca Duțu! El nu se-ncurcă cu una, cu două!   Cine-l vedea cerându-și odaie și urcând scările trebuia să creadă că e vreun pomojnic, dacă nu chiar mai mult, ba când chelnerul îl pofti să intre în odaie, el strâmbă din nas ca și când ar fi voit să zică: „Ei! e bună și asta! Ce să-i faci, dacă nu e alta?! ” Lucrurile se schimbară însă când chelnerul, îi puse o hârtie pe masă și-l rugă să-și scrie pe ea numele, domiciliul și scopul călătoriei. Acum Duțu nu mai era țanțoș. Știa, ce-i drept, să scrie, dar la una ca asta nu se gândise și, nepregătit cum era, nu știa ce are să scrie pe afurisita aceea de hârtie. De, e lucru foarte greu să spui cum te cheamă când nu-ți dă mâna să spui cine ești! Luase Duțu, nu-i vorba, deprinderea de a minți, dar una e să minți când ai vreme ca să ticluiești minciuna, și alta să-ți minți chiar numele când ești întrebat așa în pripă. Mare lucru n-ar fi fost să spună că-l cheamă Gheorghe ori Pavel. Cum rămânea însă lucrul dacă mâne sau poimâne întâlnea pe cineva care îi zicea „Duțule”? Ce răspundea el dacă-l întreba: „De ce ai zis că te cheamă Gheorghe când știai prea bine că Duțu te cheamă?! ” La lucrul acesta ar fi trebuit să se gândească mai nainte, și fiindcă nu s-a gândit, acum iar începu să asude. - Lasă biletul, - grăi dânsul strâmtorat - că am să-l scriu, să mai răsuflu puțin.   Chelnerul însă avea rânduiala lui, din care nu putea să iasă. - Vă rog să-mi spuneți - zise el — că scriu eu. Duțu ar fi voit să-l ia de piept și să-l arunce pe fereastră. Auzi obrăznicie! nici măcar timp de răzgândire să nu-i lase! Trebuia cu toate aceste să-i răspundă iute, căci altfel se dedea de gol. - Gheorghe Râmniceanu, grăi dânsul.   Așa era mai cuminte: nu-l chema, ce-i drept, Gheorghe, dar era de felul lui dintre Focșani și Râmnic. - Gheorghe Râmniceanu, repetă chelnerul scriind. Profesiunea d-voastre? - Antreprenor, zise el cam în silă. Duțu ar fi voit din nou să-l arunce pe fereastră, dar trebuia să-i dea răspuns. Nu mințea, la urma urmelor, nici de astă dată, fiindcă tot un fel de antreprenor e și cel ce cară cu metrul cubic. - Antreprenor, repetă chelnerul, scriind mai departe. Locuința d-voastre? - Din Dobrogea! răspunse Duțu mânios. Chelnerul o mai scrise și asta, apoi îi mulțumi și se depărtă. Duțu rămase câtva timp nemișcat la locul lui.   „Cine păcatele mele m-a pus pe mine să intru în încurcătura aceasta?! ” grăi dânsul. Îl treceau fiorii când se gândea c-ar putea să-ntâlnească pe cineva care-l cunoaște, și iar stetea la îndoială dacă nu cumva toate se petrec numai prin vis. Era însă obosit de abia-l mai țineau picioarele, și nu se poate să visezi când ești obosit și vezi patul așternut în fața ta. „Fie ce-o fi! acum să-mi odihnesc ciolanele! ” grăi dânsul, apoi încuie ușa și lăsă perdelele de la fereastră. Începând să se dezbrace, el scoase cârpa cu banii. Orișicât de obosit s-ar fi sâmțit, era peste putință să se culce mai nainte de a-și fi făcut socoteala - acum, în toată tigna. El se încredință dacă ușa e bine încuiată și dacă perdelele sunt bine lăsate, apoi își vărsă comoara pe masă.   Era o brățară cu pietri scumpe și cu cinci mărgăritare mari, un lanț de aur, trei inele și două perechi de cercei cu pietri strălucitoare, iar bani o mulțime și fel de fel, unii cam ca galbănul, alții ca lira otomană și iar alții cu mult mai mari decât lira. Din aceștia vânduse la Ploiești trei bucăți, cu câte șasezeci de lei bucata. El îi alese acum la o parte și-i numără; mai erau însă cincizeci și patru de bucăți, peste trei mii de lei! Numără pe cei de mărime mijlocie; erau o sută șaptesprezece bucăți, alte vreo trei mii! Numără pe cele mici: erau șaptezeci și opt de bucăți. Cum o să poată găsi el cumpărători pentru atâta sumedenie de bani? Ce să facă el cu atâta bănet? Cum să se încredințeze dacă cumpărătorii nu-l înșală?   Dar ceea ce mai era încă în cazan?! Trecuse miezul nopții, și el, obosit cum era, tot se plimba neastâmpărat prin casă, mergând din timp în timp la ușă ca să se încredințeze dacă e ori nu bine încuiată, și la perdele, ca să vadă dacă sunt bine lăsate. Cel mai mic zgomot îl făcea să tresară și să asculte cu răsuflarea oprită și cu inima încleștată; în fiecare clipă îl ispitea gândul de a se întoarce cu cel mai apropiat tren la Focșani și de acolo în satul lui. Ah! satul lui! Ce bine era în satul lui! Ce fericit era el în casa lui de om sărac! În zadar însă, acum numai în zadar s-ar fi întors în satul lui, căci viața lui de mai nainte n-o mai putea găsi nici acolo; trebuia să meargă înainte, fără ca să știe până unde. Stetea tremurând în fața aurului risipit pe masă și-l cuprindeau fiorii când se gândea că în fiecare clipă poate să se dea de gol, la fiecare pas se poate încurca. Dar de ce să se teamă, la urma urmelor, când nici n-a furat aurul, nici n-a omorât pe nimeni, ca să se facă stăpân pe el?! Da, n-a omorât, dar știa că-n atâte rânduri a fost și sâmțea că ar fi și acum gata să omoare pe acela care, din întâmplare, ar vedea cu ochii lui aurul acesta. Grozavă primejdie era pentru dânsul aurul acesta: îi venea să se repeadă la el, să-l ia cu pumnii plini și să-l arunce pe fereastră. Îi venea s-o facă, dar nu putea - și nu putea. Un singur lucru îi rămânea: el scoase la o parte o brățară, două inele, o pereche de cercei, cinci bucăți din banii mari și câte zece din ceilalți. „Aceste rămân la mine, grăi dânsul, iar celelalte le îngrop pe undeva pe la Cotroceni. În zadar! În pământ, e mai bine decât orișiunde, și cu cât mai puțin ai la tine, cu atât mai mică ți-e grija. ”   V Pe dibuite umblă omul numai câtă vreme nu și-a găsit drumul. Duțu și-l găsise pe al lui. După ce și-a îngropat aurul la tulpina unui copac bine adăpostit, din jos de fântâna Brâncovenesei, el s-a-ntors ușurat în oraș. Pentru banii ce lăsase la dânsul își cumpărase o pungă cu verigi; într-o parte se aflau cei mari, iar în cealaltă cei mici și cei mijlocii. În dreptul Căzărmii Malmezon el scoase punga și luă din ea un ban mare, unul mijlociu și doi din cei mici. Pe aceștia trebuia să-i aibă la îndemână, ca să n-aibă nevoia de-a mai scoate punga când va fi intrat la vreun negustor; îi puse dar în buzunarul jiletcei. Luând apoi Calea Plevnei, el ieși în cele din urmă la biserica Zlătari, iar de aici apucă spre stânga, unde știa că sunt mai mulți giuvaergii. Nici c-avea să caute mult pentru ca să-i găsească, fiindcă în fața prefecturii de poliție sunt nu mai puțin decât patru. Sunt și erau; dincolo însă, peste drum, în curtea poliției, steteau fără de nici o treabă câțiva jandarmi, și Duțu nu îndrăzni să intre. Prea era în mijlocul orașului. El își urmă cu toate aceste drumul mai spre mijloc, până la bulevard, și de aici înainte spre Piața Teatrului. Erau și aici giuvaergii, el însă nu îndrăznea să intre.   Cu totul altfel își închipuise el lucrurile: căuta locuri mai dosnice și prăvălii mai mici, ca cea de la Ploiești. În fața bisericii Crețulescu el se opri mirat la o fereastră în care se aflau vreo cincizeci de bucăți de monede vechi, cele mai multe de argint, dar și câteva de aur, care semănau cu ale lui, parcă ar fi fost luate din același cazan. El stete câtva timp neastâmpărat pe gânduri: aici trebuia să intre! Prăvălia era îngustă și cam întunecoasă; strada părea și ea în această parte mai strâmtă și mai dosnică. Duțu își luă inima în dinți, scoase banii din buzunarul jiletcei și intră cu ei în mână. - Am niște bani - zise apoi sfiicios - pe care un țăran vrea să mi-i vândă; ați putea, vă rog, să-mi spuneți cam cât să dau pe ei? În prăvălie se aflau doi domni, unul tânăr și altul bătrân. — Noi cumpărăm ori vindem, dar nu prețuim, răspunse domnul bătrân cam supărat.   Duțu voi să iasă - cum ieși când scapi; domnul tânăr însă îl opri cu vorbele: - Îmi dai voie să-i văd? Ovreul din Ploiești pusese banii în cumpănă mai nainte de a le fi hotărât prețul. Domnul acesta însă nu-i cumpăni, ci se duse cu ei la fereastră să-i vadă bine, apoi îi arătă și bătrânului, care își îndoi ochelarii ca să-i vadă mai bine. - Mai are țăranul acela bani de aceștia? Întrebă el în cele din urmă. - Nu știu! răspunse Duțu. - Atunci nu putem nici noi să-ți spunem prețul, grăi bătrânul. Ăsta - urmă el arătând la unul din banii cei mici - e ban foarte rar și cu două sute de ani mai vechi decât ceilalți, care sunt din timpul lui Hadrian; el se plătește dar scump. Dacă însă țăranul va fi având mulți și îi va vinde în curând, prețul va scădea și ușor te poți înșela.   Duțu se uita la el cu ochii mari și cu gura căscată. - Dar cel mare ce prețuiește? Întrebă el cu jumătate de gură. - Îți dau - răspunse bătrânul, înapoindu-i unul câte unul banii - pentru acesta 200, pentru acesta 50, pentru acesta 40, iar pentru acesta 90 de lei, și puțin îmi pasă cu cât i-ai cumpărat d-ta. Duțu era zăpăcit de îi era parcă lumea se învârte ca o moară cu dânsul.   De ce unul mai scump și altul mai ieftin? Ce fel de bani erau aceștia? De unde putea el să știe care dintre ei ce prețuiește? Era peste putință ca el să scoată la capăt lucrul de care se apucase! Un singur lucru era deslușit în capul lui: că trebuie să se întoarcă la „Dacia”, să se încuie în odaia lui și să-și vadă bine banii, ca să aleagă la o parte pe cei de 200 lei. Pe aceștia trebuia să-i vândă în aceeași zi la deosebiți neguțători, însă nu cu 200 lei, ci mai scump. Dus de gândul acesta, el ieși din prăvălie; era însă atât de buiguit, încât numai cu anevoia putu să-și dea seamă dincotro a venit și încotro are să apuce spre a se duce la „Dacia”. Sosit sub poarta hotelului, el rămase și mai buiguit. Venit noaptea și plecat în zori de zi, el nu-și mai aducea aminte pe care din cele două scări trebuie s-o urce ca să ajungă la odaia lui. Văzând că scara de la dreapta e curată și așternută cu preșuri, el nu îndrăzni s-o urce; apucă dar la stânga, spre sala de reprezentațiuni, care acum era deșartă, cu scena pustie în fundul ei. Și o mare sală deșartă, mai ales când are-n fundul ei și-o scenă cu decorațiuni aruncate de-a valma, produce chiar și asupra omului mai puțin buiguit o impresie foarte proastă. Duțu se opri pe o clipă, apoi își iuți pasul și peste puțin dete de gangul strâmt, dosnic și întunecat, care se afla în dosul sălii.   Aici nu putea să fie odaia lui, și chiar dac-ar fi fost, el nu putea să se oprească la ea: trebuia să treacă iute înainte, unde se vede mai multă lumină. Aici se sâmți mai bine: dar ce folos? Tot ușă lângă ușă și tot una ca alta, încât era peste putință să-și dea seamă care e de la odaia lui. „Ptiu! păcatele mele! ” suspină el deznădăjduit. Vedea acum că fiecare ușă are numărul ei: cum să-și găsească el odaia dacă nu-i știe numărul?! Un gând luminos! Luase cheia cu dânsul: n-avea decât să încerce cheia, căci odaia lui era, fără îndoială, aceea pe care o putea descuia cu cheia de la dânsul. Orișicât de luminos însă, gândul acesta era cam îndrăzneț, fiindcă e lucru neobicinuit ca un pasager să umble-n hotel de la ușă la ușă încercând cheia. Foarte ușor i se poate întâmpla ca cineva să-l întrebe: „Ce cauți, domnule? ” - un lucru de care Duțu se ferea.   Nu i s-a întâmplat lucrul acesta nici la ușa întâia, nici la ușa a doua, nici la a treia, care erau încuiate; la ușa a patra însă locuia domnișoara Lina, actrița, care se culcase târziu, după miezul nopții, și astfel acum, pe la orele 11, ajunsese să se scoale și să-și facă toaleta. Obicinuită a primi vizite în timpul acesta, ea nu fu câtuși de puțin mirată când auzi că cineva moșmolește la ușa ei. Ce-i drept, nu se îmbrăcase încă, dar fusta și-o pusese, părul îi era pieptănat și vizitele de la 11 le primea și în cămașă, căci n-avea cuvinte de a-și ascunde brațele și gâtul. Ea-și aruncă deci o cârpă peste umeri și grăbi la ușă ca să vadă cine vrea să intre. Duțu rămase stean de piatră în fața ei.   Prin multe trecuse el de când era om bogat; asta însă punea vârf la toate. Se uita la el femeia aceea și-l măsura de jos până sus și de sus până jos, parc-ar fi voit să-i scoată sufletul din trup și comoara din pământ. - Ce doriți, mă rog? Îl întrebă ea trăgănând vorbele. - Îmi caut odaia - răspunse el cu glas tânguios - și nu pot s-o găsesc. - Care număr? - Nu știu numărul! zise el deznădăjduit. Nu se poate lucru mai hazliu decât un pasager care-și caută într-un hotel odaia și nu e în stare s-o găsească. Lina, cu toate aceste, nu râse: era în fața bietului om ceva ce-o umplea de milă. Nu mai încăpea nici o îndoială că omul acesta nu mai umblase prin hoteluri. Femeie încă tânără, dar trăită-n lume, deschisă la cap și prin multe trecută, ea nu trecu cu vederea cămașa lui țărănească, fața lui bătută de soare și de vânt și purtarea lui de om stângaci și neumblat prin lumea în care se afla. Nu mai încăpea pentru dânsa nici o îndoială că-n fața ei se afla un țăran îmbrăcat în haine nemțești. - Uite, - grăi dânsa - să te duci la portar, să-ți spui numele și să ceri cheia, căci el are pe tablă și cheia, și numele d-tale la numărul odăii în care stai.   Duțu se făcu alb ca varul: i se tăiară picioarele, îi venea să leșine. Dacă i-ar fi pus cineva pistolul în piept, el tot nu și-ar fi putut aduce aminte cum și-a spus chelnerului numele. Era perdut, dat de gol! - E la mine cheia! gângăni el arătând cheia. Prea era din cale afară! În loc de-a râde, Lina se dete puțin înapoi. Omul acesta era ori nebun, ori vreun tâlhar ascuns în haine nemțești, ori cine știe ce?!   Aici era ceva la mijloc; ea dăduse de urma unei taine; trebuia să o descoase! De ce adecă să se teamă, aici în mijlocul lumii, de acest om care tremura de frică?! Ea își schimbă deodată atitudinea, se apropie din nou de dânsul, îl luă cu brațul peste umăr, ca să-l aducă în odaie. - Intră, te rog, - grăi - și închise ușa. Duțu nu mai era în stare să se împrotivească. Văzându-se singur cu dânsa, îi era ca și când ar fi căzut pe vecii vecilor sub stăpânirea ei. - Uite, - Îi zise ea cu un fel de viclenie plină de dulceață - eu numaidecât am văzut că tu ești țăran; trebuie să-ți mai cumperi și o cămașă scrobită și să pui guler și legătoare la gât dacă vrei să nu te cunoască nimeni. Duțu se uită la ea ca la un demon care-ți știe și cele mai ascunse gânduri și te are în deplina lui stăpânire. - Ți-o spun aceasta pentru ca să vezi că nu-ți voiesc răul. Haid’, șezi colea ca să vorbim ca doi prieteni.   Ea-l cuprinse apoi cu brațul și-l duse la canapea, se așeză lângă el, aproape, cu totul aproape, pentru ca cu atât mai vârtos să-l încurce. - Așa! grăi apucându-l de mână. Să-mi spui acum ca la o soră de unde ești, cum te cheamă și ce cauți la București. Poate că pot să-ți fiu de ajutor. Duțu se uită lung și îndrăzneț la ea. Era prins de nu mai putea să scape, dar tocmai gândul că e prins așa îi luminase deodată capul. Ea lăsase cârpa cu care-și acoperise umerii și ședea lângă dânsul cu brațele goale, cu umerii dezveliți și cu sânul pe jumătate scos de sub cămașa cu horbotă. Nu era femeie grasă, dar avea o carne atât de fragedă, încât Duțu nu-și mai putea stăpâni degetele, pe care și le sâmțea intrând în carnea ei. O dată să-i pună mâna pe gât, și nu mai crâcnește, nu mai răsuflă, e scăpat de ea! Îi era foarte greu, dar trebuia să se stăpânească. „Am s-o duc - Își zise el în gândul lui - mai la o parte, abunăoară-n pădurea de la Băneasa. Crezi tu că m-ai prins pe mine, dar însăți te-ai prins! ”   Domnișoara Lina nu știa ce fel sunt gândurile ivite-n capul lui; era însă-n ochii lui ceva ce-o făcu să sâmtă că tot nu-l stăpânește și ea se mai depărtă de dânsul. - De ce să nu-ți spun adevărul? zise el. Am găsit, săpând, niște bani de aur și umblu să-i vând pe nesâmțite. - Sunt mulți? Întrebă ea, apropiindu-se iar de dânsul. - Destui, răspunse el, și scoase banii din buzunar, ca să-i arate. Uite, ca aceștia. Lina se uită cu multă luare-aminte la ei. - Aceștia sunt bani vechi, zise ea. - Chiar foarte vechi; pentru aceste patru bucăți mi-a dat neguțătorul patru sute de lei, dar n-am voit să-i dau, grăi dânsul. Ca să-i fure apoi ochii, el scoase punga și trase inelele, ca să verse banii pe masă. - Nu! strigă Lina cuprinsă de un fel de beție. Lasă-i! În fiecare clipă ar putea să intre cineva. Care va să zică, ai găsit o comoară! - Cam așa ceva, răspunse el băgând iar punga în buzunar. Aur mult și pietre scumpe și mărgăritare. - Tu nu poți să le vinzi, grăi dânsa cuprinsă de o sinceră îngrijare. Ai să fii înșelat și o să te dai de gol, cum te-ai dat acum. Uite, urmă stăruitoare și cu căldură, eu vând mai ușor și n-am să te înșel. Sunt fată săracă și mă mulțumesc cu ceea ce-mi dai tu.   El iar se uită lung și deșghețat la ea. Îi era milă de dânsa, care putea să-i fie de mare ajutor. Venise ca să-și numere banii și să aleagă pe cei de 200 lei; amândoi împreună o făceau mai bine aceasta, și dânsa vindea fără îndoială mai ușor decât el. Ea era însă femeie, minte ușoară, gură slobodă! - Să vedem! zise el chibzuit. Vii cu mine la noapte, ca să-ți arăt comoara? - Unde? - În pădurea de la Băneasa, răspunse el. Trebuie s-o vezi, ca să știi cum ai să te apuci de lucru. Vii cu birja până la Șosele, apoi îți urmezi drumul pe jos până în fața școlii de la Herăstrău, unde am să te aștept pe la zece, iar de acolo mergem împreună. Lina stete câtva timp pe gânduri.   Avea repetițiune după-amiază și un rol în reprezentațiunea de seară. Putea să trimeată vorbă că e bolnavă, ceea ce mai făcuse și alte dăți. Nu se sâmțea însă în stare să meargă singură până în dreptul școlii de la Herăstrău și se temea să meargă cu el în pădurea de la Băneasa. Mai era însă mult până seara și n-avea nevoie să-i spună chiar de pe acum ce are și ce n-are să facă. - Mă duc, zise ea. Deocamdată însă, acum după-amiază, putem să facem încercare cu aceștia, care sunt la tine. Trebuie, înainte de toate, să-ți cumperi cămașă, gulere și legătoare. - Da! strigă Duțu speriat. Și să-mi găsești odaia… - Asta e lucru ușor - Întâmpină dânsa - fiindcă numărul ei e pe cheie. Du-te însă să-ți cumperi cămașa, iar eu mă îmbrac până ce te întorci, și apoi mergem împreună la tine ca să alegem banii. Duțu se ridică gata de plecare, dar nu putu să se miște din loc.   Era peste putință ca el s-o lase singură. În fiecare clipă putea să vie cineva la dânsa: de unde știa el că ea n-are să spună ce-a aflat? - E mai cuminte - zise el - să trimiți pe cineva să mi le cumpere și să mi le ducă-n odaie. Eu rămân aci până ce te îmbraci și apoi mergem împreună și mă îmbrac și eu. Domnișoara Lina era foarte strâmtorată. Prea afară din cale rușinoasă, ce-i drept, nu era, dar tot îi părea lucru curios să se îmbrace-n fața lui și să steie cu dânsul în vreme ce el își schimbă cămașa. Apoi, de ce ținea el să rămâie?! - Dacă vine însă cineva și te vede aci? grăi dânsa. Ar fi, poate, mai bine ca nimeni să nu știe că noi ne cunoaștem. Duțu-și încreți fruntea. - Să-ncui ușa - zise el hotărât - și să nu lași pe nimeni să intre. - Oamenii vor fi însă cu atât mai curioși - Întâmpină ea -, vor sta de pândă, ne vor vedea când vom ieși și vor cerceta cine e omul cu care am stat încuiată în casă. Duțu sâmți că iar i se răcește sângele-n vine: era prins, și orișicum o sucea și-o-nvârtea, nu mai putea să scape. Ea putea, la urma urmelor, să-l deie de gol și fiind de față.   Diavolul i-a scos femeia aceasta-n cale: nu-i rămânea decât să sară la ea și s-o gâtuie, să-i sucească gâtul ca la un pui de vrabie. Ba nu! Mai avea o scăpare. Dacă pleca el acum și lua cel mai apropiat tren spre Giurgiu, pentru ca de acolo să se urce-n vapor și să meargă la Galați, nimeni nu-l mai căuta de urmă până la zece deseară, iar atunci se va afla pe Dunăre, cu urma perdută. - S-o lăsăm pe mâne, grăi dânsul. Eu mă duc acum să-mi caut de alte trebi, și deseară, pe la zece, ne vedem în fața școlii de la Herăstrău. Grăind vorbele aceste, el plecă iute ca descărcat din pușcă lăsând pe domnișoara Lina zăpăcită în urma lui.   VI E ușor să iei hotărâri, dar cu cât mai ușor le iei, cu atât mai greu ți-e să stărui în ele. Mai nainte de a pleca din București, Duțu trebuia să-și cumpere cămașă, guler scrobit și legătoare, să se urce-n odaia lui și să se schimbe, apoi să se ducă la Cotroceni, ca să-și dezgroape odoarele. Toate aceste sunt lucruri care nu se pot face așa deodată, cât ai bate în palme, și multe se puteau schimba în gândul lui în vreme ce le săvârșea. Om cu capul limpezit, el se uită, după ce ieși de la domnișoara Lina, la numărul de pe cheie. Era 36. Trecând apoi pe la portar, îl întrebă pe acesta cum se cheamă d-l ce șade la no. 36. - D-l Gheorghe Râmniceanu - Îi răspunse portarul - antreprenor din Dobrogea. - No. 36, Gheorghe Râmniceanu, antreprenor din Dobrogea, repetă Duțu, ca să și le întipărească toate bine.   Câte însă și iar câte trebuia el să mai facă mai nainte de a pleca de la București, și bine trebuia să bage de seamă ca să nu se mai încurce. Bine trebuia să bage de seamă! Cămașă, guler și legătoare la gât. N-avea să meargă departe ca să și le cumpere.   Câte încurcături însă și aici! ? - Ce număr ai, domnule? Îl întrebă fata care grăbi să-l servească. - Numărul 36, răspunse Duțu, care-și însemnase bine numărul. Fata se uită cam mirată la el. Nu-i semăna deloc a om ce poartă cămăși și gulere numărul 36. Dar, în sfârșit, asta pe dânsa n-o privea; avea să-i deie ceea ce cere; poate că nu le cumpăra pentru sine.   Ea îi dete trei cămăși. - Gulerele - Întrebă apoi - le voiți drepte ori îndoite? Duțu era foarte strâmtorat. Ce va să zică „drept” și ce „îndoit”? Nu putea să răspundă și totuși se dedea de gol dacă nu-i răspundea fără întârziere. - Dă-mi - zise el - și drepte, și îndoite. Fata îi dete jumătate de duzină gulere drepte și altă jumătate îndoite, toate numărul 36, cum le ceruse. - Legătoare? Întrebă apoi. - Doriți plastron ori fundă? - Dă-mi fundă, răspunse Duțu, ștergându-și sudorile. - Cu, ori fără mașină? - Cu mașină! răspunse el. - Ce culoare? Duțu ar fi voit să poată face ca la ovreul din Focșani. - Cum vrei d-ta, răspunse el foarte grăbit.   Fata îi dete una de culoare vișinie. - Manșete nu doriți? Îl întrebă apoi. - Nu mai vreau nimic! răspunse el. Fă-mi socoteala, ca să plătesc! A plătit apoi ca tot omul ce are din ce să plătească și s-a întors la hotel, ca să se închidă în odaia lui și să se schimbe. Îi părea lucru foarte curios că aici la București toate se potrivesc cu numărul odăii în care stai.   Și lucrul acesta era în adevăr foarte ciudat. Știa că stă în odaia numărul 36, avea chiar cămeși și gulere numărul 36 și cu toate aceste îi era frică să vâre cheia în broasca ușii numărul 36. O pățise o dată și ținea mult să nu se mai dea de gol: el bătu la ușă o dată, de două ori, de trei ori și numai apoi se încumetă să vâre cheia în broască, să descuie și să intre. Ah! ce bine era aici! mai ales după ce se-ncuie, se sâmțea ca departe-n pădurea de lângă forturi, unde ochii nimănuia nu se mai îndreptau asupra lui. Și totuși… Nu era nimic mai firesc decât ca femeia cu carne fragedă să meargă la poliție și să spună că se află aici, la numărul 36, un om care a găsit o comoară. El trebuia să grăbească, să scape cât mai curând de aici. La Galați, acolo era cu totul altăceva. Avea acum cămașă și gulere, știa rostul numărului de pe cheie, trecuse prin multe: acum nu-l mai încurca nimeni!   Da! Însă cămășile erau prea mici și gulerele prea scurte, numărul 36: foarte mici cămășile și foarte scurte gulerele. „Ei, păcatele mele! ” zise el deznădăjduit. Orișicum o sucea și o învârtea, nu era chip să pună așa cămașă și așa guler. Trebuia să le ducă înapoi și să ceară altele mai mari. Ferit-a Sfântul! Să mai deie el ochii cu fata aceea? niciodată!   El aruncă cămăși și gulere cât colo și se duse să cumpere altele, din altă prăvălie. „Puțin îmi pasă de numărul odăii - Își zise el - numai să-mi fie destul de mari, potrivite cu grosimea gâtului meu. ” Atât de prost ca să nu știe cumpăra cămăși și gulere tot nu era el. Hotărât că nu era; dar nu e destul să ai cămășile și gulerele potrivite cu grosimea gâtului tău, ci trebuie să mai și știi a ți le pune. Abia acum, după ce, întors din nou la numărul 36, se-ncredință că-i sunt bune cămășile și gulerele, el își dete seamă că ele nu sunt nici ca cele țărănești, nici ca cele militărești. Tot găuri și iar găuri fără bumbi și fără chiotori; cum, păcate, se-ncheie cămașa și cum se pune gulerul la ea?! El se lăsă istovit, frânt pe un scaun. Peste putință să mai meargă înainte! Degeaba! o singură mântuire mai era pentru dânsul; să se deie legat acelei femei, care știuse să afle taina lui. De ce adecă să-l deie de gol? Prea ar trebui să fie proastă pentru ca să o facă aceasta, când știe că, făcând-o, perde câștigul ce poate să aibă de la dânsul. Fie chiar în jumătate, tot e mai bine atâta decât nimic! „Mă duc - zise el ridicându-se - la ea, ca să-mi arate cum am să-mi pun cămașa și gulerul, și să-mi spună ce am să fac mai departe. ” Alta fără îndoială nu-i rămânea.   El însă nu știa cine e femeia aceea, cum o cheamă, nu-și notase numărul odăii și nici tăiat nu mai era în stare să-și dea seama încotro ar trebui să apuce ca să deie de odaia ei. Să mai umble acum pe dibuite, de la ușă la ușă, ca să o caute, asta nu mai era cu putință. De mult încă și de multe ori se ivise în inima lui sâmțământul că el nu mai e stăpân pe sine, nu mai știa ce vrea și ce nu vrea, nu mai poate să voiască. Stăpânit acum cu desăvârșire de simțământul acesta, el se întinse ca mort în pat și rămase așa până ce somnul nu lua-n stăpânire trupul lui obosit de atâtea frământări și de atâte zile petrecute în zadarnică alergătură. Iară domnișoara Lina se zbătea în tot timpul acesta și nu putea nici ea să se hotărască într-un fel. Erau la mijloc bani, poate chiar mulți bani, pe care putea să-i câștige ușor, fără nici o primejdie și fără ca să-i facă vreo nedreptate cuiva în lumea aceasta. Foarte mulți, foarte ușor! și acest „foarte”, care-n graiul omenesc rămâne același, creștea-n închipuirea ei femeiască, mereu se umfla, încât ea se vedea în cele din urmă scăpată prin o norocoasă întâmplare de toate nevoile cu care se lupta, bogată nu, dar putând să dispună ea însăși de sine, ba poate chiar și bogată. De ce nu?! Iară ea l-a lăsat să se ducă așa, el singur, prost cum e, expus în fiecare clipă să se dea de gol și să scape din mână norocul lui și pe al ei. Ar fi voit să alerge, dar nu știa unde: așa deșteaptă cum era, tot a uitat să-i afle numele și numărul odăii. Își perduse capul și ea. Cum s-alerge și să caute, dacă nu știa unde și pe cine?! Se dedea de gol. Vreun făcător-de-rele, care a mințit-o. Nu! ea nu se putea înșela. Îl vedea în strâmtorarea lui, și o cuprindea sâmțământul de milă, pe care-l avuse atunci: așa nu pot să fie făcătorii-de-rele.   Dar nebun? Nu! nici nebun. Un biet de om zăpăcit, care nu mai știa încotro să apuce și ce să facă. Trebuia să alerge… Unde? Un singur lucru îi rămânea: să meargă deseară, pe la zece, ea singură… Peste putință! Altfel însă nu mai putea să facă. Da, un lucru tot ar mai fi putut s-o ajute. Șvarț, samsarul, era om cinstit. S-a ajutat de multe ori cu el, și niciodată el n-a înșelat-o, niciodată el n-a dat-o de gol. Șvarț se pricepe la multe și știe să tacă ca mormântul. „Dacă mă duc la Șvarț - Își zise ea - și-i spun să vie cu mine și să mă urmărească din depărtare, el nu mai stăruie să-i spun de ce să vie și să mă urmărească, ci-și face gândurile lui, de care mie puțin îmi pasă, și vine și tace. Trebuie să mă duc; alta nu-mi rămâne! ”   Tot așa zicea și Duțu după ce s-a deșteptat și a sărit speriat în picioare. Era întunerec și-n casă, și afară, nu putea să-și dea seamă dacă abia de curând ori de mult acum s-a întunecat, nu mâncase astăzi, dar trebuia să se ducă, s-o mai încerce și asta. Alta și așa nu-i rămânea! Domnișoara Lina, care nu dormise și venise-n nerăbdarea ei cu un ceas bun mai nainte, își perduse de mult și răbdarea și nădejdea, dar stătea și aștepta plimbându-se în sus și în jos și aruncând ochii când spre Băneasa, când spre Șvarț al ei, care stetea mai spre Șosele, răzămat de un tei gros, liniștit, răbdător, cu nepăsare, ca omul care-și face meseria și nu vrea mai mult decât atât. Duțu trecu pe lângă el fără ca să-l bage în seamă, apoi peste puțin el se opri pe o clipă și dup-aceea își rări pasul. Era pe la ora unsprezece, o noapte fără de lună, dar cu cer senin cam acoperit de ceață, prin care stelele licăreau numai. Lina, care stetea de vreo două ceasuri în întunerec, îl văzuse cu mult mai nainte de a o fi zărit el pe ea și tresări când el se opri și începu să-și rărească pașii. Nu putea să-i vadă fața, dar îi era destul să vadă cum se apropie din ce în ce mai încet, pentru ca să sâmtă că el și-a schimbat hotărârea și stă-n chibzuri ca să ieie alta.   Era ceva pânditor și mișelesc în mersul lui din ce în ce mai anevoios, și ea plecă spre dânsul, ca să fie mai aproape de Șvarț. Duțu iar se opri. Unul era gândul cu care venise și altul era acum în capul lui. Începuse a-și perde nădejdea că o va mai găsi și-și urma drumul cu inima din ce în ce mai încleștată; tocmai de aceea însă, când o văzu, le zise-n gândul lui: „Tot a venit! ” Ce-a făcut-o să vie, să steie, să aștepte, să înfrunte urâtul nopții?! Setea de bani, de banii lui! El nu mai vedea-n fața lui pe femeia după care alerga, fiindcă putea să-i fie de mare ajutor, ci pe șerpoaica vicleană, care a prins taina lui, putea să-l deie de gol, umbla să-i ieie banii. Ce căuta el aici? De ce a făcut-o să vie la Băneasa? Ca să scape de ea!   E greu lucrul acesta! Ușor îți trece prin gând, dar cu anevoință te hotărăști! Îi venea lui Duțu să fugă când văzu că dânsa vine spre el și nu-i lasă timp să se hotărască într-un fel. - Începusem a crede că n-o să mai vii, grăi dânsa cu glasul înăbușit de o emoțiune vie. El se opri și se uită mirat la ea. Nu era, parcă, tot femeia pe care o știa el. Semăna, ce-i drept, cu ea, dar era mai înaltă, mai voinică, mai țeapănă; fără ca să-și deie seama despre ceea ce face, el puse mâna ca să-i pipăie umerii și. brațele și să vadă dacă e tot fragedă și moale carnea. Domnișoara Lina se dete speriată la o parte.   Nu doară că-i era greu, nu! De trei ani, de când era actriță, ba poate chiar și mai nainte, se obicinuise cu asemenea lucruri. Era însă în degetele lui ceva aspru și în felul lor de a pipăi ceva atât de neobicinuit, încât ea își perdu sărita. Îl adusese pe Șvarț cu dânsa, pentru că îi era urât să vie singură, dar nici Șvarț n-avea să știe ce caută ea aici, nici Duțu n-avea să afle că ea n-a venit singură. Duțu avea însă dreptate: femeia tot femeie! - Să știi că n-am venit singură! Îi zise ea, stăpânită numai de gândul că era un apărător în apropiere. - N-ai venit singură?! Întrebă el turburat. - Mi-a fost urât - urmă ea - și am luat cu mine pe Șvarț, un samsar, un ovreu. El nu știe însă nimic și nici nu trebuie să-i spunem,   Duțu iar stetea la îndoială dacă nu cumva visează. Putea dânsa să-i spună cât vrea că nu știe Șvarț nimic; erau acum doi care știau, mâne aveau să fie patru, poimâne opt… Era prins, biet de el, încungiurat din toate părțile și nu-i rămânea decât să se deie legat… Și totuși… când strâmtorarea era mai mare, Duțu își găsea scăparea în gândul că el e, la urma urmelor, om cu noroc și că numai bine putea să iasă pe ce el punea mâna. N-ar fi găsit el altfel comoara, cum atâta timp n-au găsit-o alții; n-ar fi scăpat cum scăpase din o mulțime de ispitiri prin care trecuse. Chiar acum era să cadă într-un greu păcat, și-ar fi căzut dacă norocul nu i-ar fi scos în cale pe Șvarț. Degeaba! orișicât de spurcat, ovreul e om de credință, care nu te dă de gol, om cu care poți să faci orișice treabă, iar Șvarț acela era ovreu! - Unde e Șvarț? Întrebă Duțu. - Lasă-l, răspunse ea. Să mergem numai înainte, ca să ne căutăm de treabă, că vine el după noi și fără ca să știe unde-l ducem. Își va fi făcând el gândurile lui, dar mie puțin îmi pasă. Mâne vine să-i plătesc și nimeni nimic n-are să afle. - Nu mai mergem, grăi Duțu. E prea târziu. Să ne-ntoarcem acasă și să alegem banii pentru ziua de mâne. Domnișoara Lina nu ținea să mai meargă și pe la Băneasa. - Mergi tu înainte, că viu și eu cu Șvarț, zise ea. Nu vreau să te cunoască. Voia să le facă toate așa, ca Rigopulo al ei să nu sâmtă nimic. Era bătrân grecul și prepuielnic; nu putea să-i spună adevărul și ținea să nu se strice cu el mai nainte de a se fi asigurat. Lui Duțu îi era acum mai greu să se despartă de dânsa: nu se mai sâmțea sigur decât fiind singur cu ea. Dar ce putea să facă?! - Să nu mă lași să aștept, grăi el, și plecă înainte. Peste jumătate de ceas apoi ei steteau amândoi la masa pe care erau întinși banii, cu ușa încuiată și cu perdelele lăsate, și-și dedeau silința să aleagă la o parte pe cei de 200 și pe cei de 90 lei, fiindcă cu aceștia voia Duțu să înceapă.   Cum rămânea însă cu cei de la Fântâna Brâncovenesei? Alegerea trebuia să se facă chiar acum și din aceia. Era pe la miezul nopții, și multe li se puteau întâmpla dacă plecau chiar acum ca să-i ridice. Domnișoara Lina îndeosebi, cum putea dânsa să meargă în cap de noapte, ea singură cu el, în pustietatea aceea? Foarte bine putea! De când văzuse aurul întins pe masă și-l trecuse printre degetele ei, nu mai putea nici ea să se despartă de Duțu; se temea că-l scapă, îl perde. Se-nțeleseră dar să iasă unul după altul și să se-ntâlnească la colțul despre podul Dâmboviței, apoi să ieie o birjă și să iasă până la biserica Sf. Elefterie. Așa și făcură. La Sf. Elefterie ei se deteră din birjă și o luară pe jos, spuind birjarului să-i aștepte. Cum să treacă însă înainte? - În strada Carol Davila se stârniră niște câni și începură să se ație după dânșii, iar sergentul de la casele generalului Davila, văzând cele două mogâldețe prin întunerec, sună de câteva ori și plecă spre dânșii.   Drept înainte, spre fântână, ei nu mai puteau să meargă, fiindcă ar fi trebuit să treacă prin grădinile de zarzavat și-i urmărea și sergentul; la dreapta dedeau în sergentul, care putea să-i oprească și să-i întrebe ce caută pe timpul acesta aici; o luară la stânga, spre bereria „Opler”, și-și urmară drumul, așa, la un noroc, printre câni, cu inima încleștată, uitându-se mereu înapoi, să vadă dacă sergentul îi urmărește ori nu. Abia departe, la grădina Societății de dare la semn, ei se opriră și se uitară împregiurul lor. Era pustiu și liniște: numai despre oraș se mai auzea zuruitul trăsurilor. Mai înainte de-a apuca spre Fântâna Brâncovenesei, care rămăsese departe înapoi, ei trebuiau să treacă peste un șanț plin de apă și printr-un gard viu destul de des, iar aceasta aveau s-o facă iute, fiindcă în toată clipa putea să se abată cineva pe acolo. Duțu o luă deci pe Lina ca pe un copil în brațe și o trecu peste șanț, apoi îi făcu loc prin desiș și-și urmară drumul cu pas din ce în ce mai grăbit.   Doamne! câte li se puteau întâmpla, și câte li s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost la mijloc norocul cel orb al lui Duțu, care, mergând spre deal, zicea mereu „Ajută, Doamne! Doamne, ajută! ” Lina se ținea după el și se uita mereu când la dreapta, când la stânga, când înapoi, numai înainte nu: ar fi fost acuma gata să meargă cu el până-n fundul iadului; vorba era numai să scape nebăgați în seamă. Ajuns la fântână, Duțu se opri, se uită o dată împregiur, apoi tuși și ascultă cu luare-aminte, ca să vadă dacă l-a auzit ori nu cineva, dacă se mișcă ori nu undeva ceva. Nimeni! Nimic! Acum era singur cu dânsa, neștiut de nimeni: putea să scape de ea. Altele erau însă gândurile lui. - Stăi aici, îi zise el, apoi se duse singur la copacul unde-și ascunsese banii. De ce singur?! Nu-și dedea seamă! Atât de tare se-nfipsese în mintea lui gândul că nimeni nu trebuie să știe unde-și ascunde el banii, încât și acum numai pitiș se putea duce la locul unde-i ascunsese.   Domnișoara Lina, femeie, nu se putu stăpâni. Era întunerec și îndată ce-l perdu din vedere, ea lunecă oarecum ca un șarpe după el, ca să vadă ce face și de unde ia banii, apoi se trase iar înapoi, când văzu că el se ridică și se întoarce. - Haid’! zise el, și o luă repede înapoi, . dar nu pe drumul pe unde venise, printre câni și prin fața sergentului, ci mai cu ocol, de la grădina Societății de dare la semn peste câmp spre Dâmbovița și de acolo înapoi la birjă. Domnișoara Lina se ținea și acum după el, dar gândul ei era lăsat în urmă, la Fântâna Brâncovenesei; ar fi fost în stare să se întoarcă și singură, așa pe dibuite, ca să vadă ce-a mai rămas acolo. Atât era de plină de gândul acesta, încât ea uitase că ține să n-o vadă nimeni cu Duțu și, sosiți la „Dacia”, ea intră deodată cu el, urcă scările alăturea cu dânsul și-l însoți la numărul 36. El încuie ușa, aprinse lumânarea, apoi răsturnă banii pe masă.   Domnișoara Lina se uită cu ochi mari la ei. - Mai e încă pe atât? Întrebă apoi cam sfiicioasă. - Asta nu e nici a zecea parte, răspunse el. Ea începu să tremure. - Sunt mulți, de tot mulți, grăi dânsa, gândindu-se mai ales la ceilalți. N-o să-i putem vinde pe toți aici; o să fim nevoiți să mergem cu ei mai departe, la Viena, la Paris. - Să vedem mai nainte ce putem să facem aici, întâmpină el, începând să caute pe cei de 200.   Gândul lui era numai la aceștia, iar al ei numai la ceilalți. Erau prea mulți, și aceasta îi buiguia capul. Ea n-a fost fățarnică atunci când a zis că se mulțumește cu ceea ce el va voi să-i deie. Își închipuia că va putea să câștige fără de greutate o mie, poate ehiar două mii de lei, ceea ce era foarte mult pentru dânsa: putea să-și cumpere mobilă, să-nchirieze o casă, să scape de multe nevoi. Acum însă vedea că poate să câștige și zece, ba poate chiar și douăzeci de mii, ceea ce era puțin… Trebuia să aibă mai mult, ca să-și cumpere o căscioară la mahala și să-i rămâie și de cheltuială.   Grozav se temea ca nu cumva să piardă pe omul acesta, de la care atârna soarta ei… Și ce putea dânsa, o biată de femeie, să facă pentru ca să-l ție legat?! Era târziu după miezul nopții, și ea nu putea să se despartă de el. Își făcuseră și împărțirea și socoteala; luaseră înțelegere cum au s-o pornească mâne; ea-i spusese că are să-și cumpere „butoni” și-i arătase cum să-și pună cămașa și gulerul și legătoarea. Dânsa se sculase pe la unsprezece și era obicinuită să se culce mai mult dimineața decât seara, iar el dormise pe-nserate: steteau fiindcă nu le era somn. Mai luară dar înțelegere că vor merge împreună pe la giuvaergii, însă fără ca cineva să poată bănui ceva. Ea plecă înainte, iar el venea după dânsa și intră cu vreo altă treabă în prăvălie, ca să fie de față când ea vinde și ia banii. După ce știau apoi prețurile, ea îi dedea și lui Șvarț câte ceva, însă fără ca el să afle de unde are ea banii. Și pentru el, și pentru ea, lucrul de căpetenie era ca ei amândoi să se aibă unul pe altul mereu sub ochi. Acum însă, acum trebuiau să se despartă, fiindcă nu mai aveau nici ce să facă, nici ce să vorbească, și e greu să stai cu cineva, mai ales noaptea, fără de nici o treabă.     Mai greu însă e să te desparți când ai ceva pe inimă. „De unde știu eu ce face ea după ce pleacă de la mine! ? ” zicea el în gândul lui. „De unde știu eu ce face el după ce rămâne singur?! ” zicea și dânsa în gândul ei. Cel mai cuminte ar fi fost să steie toată noaptea împreună: asta însă n-o voia dânsa, dar nici el. Ea se ridică nu ca să plece, ci, numai așa, ca să facă ceva. - Vrei să pleci? Întrebă el ca speriat. Domnișoara Lina era foarte mulțumită. - Ce să mai fac aici?! răspunse ea. Dacă n-ar fi fost femeie, el i-ar fi zis să se culce și să doarmă; era însă femeie, și în femeie n-ai să-ți pui credința. - Să mai stai așa, grăi el. Sunt mai liniștit dacă te văd colea înaintea mea.   Domnișoara Lina nu se mai temea c-o să-l peardă. - Și adecă de ce să nu fii liniștit după ce plec eu? Îl întrebă ea. - Uite, - zise el - nu-mi iese din minte gândul c-ai putea să te mai întâlnești cu cineva. Era un mare dispreț în vorbele aceste, și ea se sâmțea umilită; femeia e însă mlădioasă și se încovoaie ca șarpele. - Ce minunat lucru ar fi - grăi dânsa - dacă am găsi două odăi una lângă alta, c-o ușă la mijloc! - Bun lucru ar fi, întâmpină el înviorat. Dar acum ce facem?   Ea se uită câtva timp nedumirită la el. Ținea să nu-l supere. - Dacă vrei, rămân aici - răspunse ea - dar vorba era să nu știe nimeni că ne cunoaștem. - Nu! - zise el - aici nu poți să rămâi. Trebuie să te duci să te culci și să dormi, ca să te scoli devreme. Ar fi păcat să perdem mâne ziua degeaba. Dar - adăugă peste puțin - să mă lași să te încui în odaie și să iau cheia la mine. Domnișoara Lina era încântată! Nu! pe omul acesta nu mai putea să-l peardă. - Prea bine! răspunse ea, apoi ieșiră amândoi și se duseră tiptil la odaia ei, de unde el se întoarse peste puțin singur și cu cheia în mână, uitându-se la numărul de pe ea, ca nu cumva să-l uite.   VII Era samsar Șvarț, dar nu dintre cei pârliți, și ținea să fie socoat în rândul neguțătorilor. N-avea, ce-i drept, prăvălie, dar poate omul să fie neguțător și fără de prăvălie. Avea multe cunoștințe și printre neguțători și printre boieri și printre cocoane, le afla toate și știa să tacă, iar tăcerea e o marfă care se plătește bine. Însoțind pe domnișoara Lina la Șosele, el dedea cu socoteală că dânsa are o întâlnire cu un domn oarecare, pe care numai ea are să-l știe. Se-ntâmplă adeseori așa ceva, mai ales la București - asta n-o știa nimeni mai bine decât Șvarț. Tocmai de aceea însă el ținea să-l vadă pe domnul acela. L-a și văzut, pe cât aceasta era, așa pe-ntunerec, cu putință. Îi părea om necunoscut și nu tocmai de-acătarea. De aceea dimineața s-a și dus cam în silă la dânsa, ca să-și ieie răsplata ostenelelor și a tăcerii. Spre marea lui mirare, ea ieșise, deși abia trecuseră nouă ceasuri. El trecu pe la portar, ca să facă întrebare. - A ieșit și s-a și întors - Îi răspunse portarul - dar nu mai stă la numărul 22. S-a mutat la numărul 11. „La numărul 11? ” zise Șvarț în gândul lui. Odaia de la numărul 11 era una dintre cele mai frumoase, elegant mobilată, cu ferestrele spre piață - și Șvarț știa ce va să zică aceasta. El urcă scările cu oarecare chibzuială și bătu aproape cuviincios la ușă. - Cine e? Întrebă dânsa. - Eu, Șvarț! răspunse el. - S-aștepți puțin, că mă îmbrac, strigă dânsa hodorogind la dulapul în care-și ținea hainele. Șvarț dete din cap.   Nu se poate lucru mai firesc decât ca femeia care se îmbracă să hodorogească la dulap. Domnișoara Lina nu avea însă obiceiul de a ieși înainte de nouă, nici de a se îmbrăca de mai multe ori pe zi, nici de a sta încuiată în casă și îl primea mai nainte și neîmbrăcată. Aici trebuia să fie la mijloc ceva, și Șvarț era în stare să-și închipuiască că dânsa ascunde pe cineva în dulap. El rămase deci cam rușinat după ce ea descuie și-l pofti să intre. Ușa dulapului era pe jumătate deschisă, încât el putea să vadă că nu e nimeni în dosul hainelor. De unde ar fi putut să-i treacă lui prin minte că două din scândurile din fundul dulapului sunt scoase din cuie? El vedea ușa din dosul dulapului, dar dulapul era pus în ușă tocmai pentru ca să acopere trecerea în odaia de alături. - E bine c-ai venit, Șvarț, îi zise ea. Am să-ți dau de lucru, dar să nu afle nimeni. - Domnișoară Lină, - o întrerupse el - Îmi pare foarte tău. Parcă de azi ne cunoaștem!   Ea îi dete deocamdată numai patru monede, ca să le vândă cât mai curând, cu cel puțin 200 lei bucata. Șvarț se uită lung la ele. Monede vechi din timpul romanilor, frumoase, foarte bine păstrate. Se pricepea el și la asta. El începu să le cântărească în mână. Aurul, la cântar, nu prețuia mai mult decât patru napoleoni bucata. - E mult două sute de lei, întâmpină el. -Am vândut eu patrusprezece bucăți, dintre care cinci chiar 230 lei bucata, răspunse ea.   Patrusprezece și cu patru fac optsprezece, de două ori optsprezece fac treizeci și șase: 3600 lei. Frumoși bani! Nu puteau să fie toți ai ei. - Se poate că sunt rarități, zise el. O să văd; mai sunt mulți? La întrebarea aceasta domnișoara Lina nu putea să-i răspundă. - Nu! grăi dânsa, dar ochii ei ziceau „da! ”. Ieșind de la dânsa, el vedea lucrurile în cu totul altă față. Nu mai încăpea nici o îndoială că monedele sunt ale domnului de la Șosele. Le va fi furat de undeva, va fi găsit vreo comoară, asta nu-l privea pe Șvarț: destul că era la mijloc ceva ce nu trebuia să se știe, ceva pentru dânsul. Păcat ar fi fost să mai alerge și domnișoara Lina, când ea putea să câștige și altfel. Mult ar fi dat să-l poată găsi pe domnul acela și să-i zică: „Nu te bizui pe femeie, fiindcă e proastă și se lasă să fie înșelată de neguțători, e ușurică și te dă de gol, e râvnitoare și te despoaie cu vicleșuguri femeiești: eu îți fac treabă mai bună. ”   Cine era însă domnul acela? unde putea să-l găsească? cum putea să-i vorbească? La urma urmelor, tot cu dânsa trebuia să se pună la cale. Dar deocamdată avea să se orienteze. În timp de câteva ceasuri, până la două după amiazăzi, el s-a dus și s-a întors de patru ori, i-a dat domnișoarei Linei peste trei mii de lei și din ochii ei vedea că tot mai sunt multe monede: așa nu mai mergea! - Domnișoară Lină, - Îi zise el - ne încurcăm: mâne o să știe toată lumea c-avem o mulțime de monede vechi. Lasă, că n-o să ni le mai cumpere nimeni decât la cântar, dar ne pomenim c-o să fim urmăriți. Cel mai cuminte lucru e să căutăm pe cineva, care le cumpără pe toate și se duce cu ele ca să le vândă aiurea. Luăm mai puțin, dar mergem la sigur.   Domnișoara Lina, care se gândea mereu la Fântâna Brâncovenesei, îi dedea dreptate. Vânduse și ea cincizeci și șase de bucăți, abia cincizeci și șase, cu cele douăzeci și trei vândute de dânsul, șaptezeci și nouă, și erau peste trei sute. Ce făcea cu celelalte? ce făcea cu sculele? ce făcea mai ales cu ceea ce mai era la Fântâna Brâncovenesei? - Bine ar fi! grăi dânsa. - Mai e mult? Întrebă el. Cam câți bani intră în joc? Ea rămase câtva timp strâmtorată. Ar fi trebuit să-i spună că nu mai sunt, iar asta nu putea s-o facă. - Nu știu - răspunse ea - dar îmi închipuiesc vreo douăzeci de mii de lei. Șvarț se uită lung la ea. - N-aș putea eu să vorbesc cu el? Întrebă dânsul cu jumătate de gură. Domnișoara Lina dete — zâmbind cu vicleșug - din cap. - Caută - zise apoi - găsește și mergem toți trei împreună să ne înțelegem și să luăm banii. Cu toate aceste, după plecarea lui Șvarț ea ieși din nou, ca să mai vândă și să caute și ea.   Duțu era și el de părere că e mai bine cum zice Șvarț: i se făcuse bietului om lehamite de atâta alergătură și de atâta încordare sufletească. Apoi de ce să mai și alerge?! Farmec a avut lucrul pentru el numai la început. Îndată ce-a trecut peste două mii de lei, el nu mai știa să numere și și-a perdut socotelile. Cinci mii de lei erau pentru dânsul două mii și încă ceva pe deasupra, iar zece mii cam tot atât ca cinci. Cu cât însă mai mult se aduna, cu atât mai vârtos se temea ca nu cumva să-l apuce cineva și să-l întrebe de unde are atâta bănet. Pentru el lucrul de căpetenie era să scape cât mai curând de aici și să se-ntoarcă la Stanca lui: era peste putință să stea și să aștepte până ce vine Șvarț. Abia pe-nserate, pe la opt ceasuri, ei se potoliră și se-ncuiară în casă pentru ca să numere banii luați și să-și ia d-șoara Lina partea. Nu era încă întunerec; domnișoara Lina însă dormise puțin noaptea trecută, alergase mult peste zi și era hotărâtă să se așeze cât mai curând la odihnă. Ea-și scoase dar talia și corsetul, puse un camizol și se așeză lângă dânsul pe canapea. Duțu scoase hârtiile din portofelul mare, pe care i-l cumpărase ea, și începu a le număra.   Erau grozav de mulți bani, și ochii lor sclipeau în vederea lor. Acum se hotărî, la urma urmelor, soarta ei. El puse la o parte trei hârtii de câte o mie, numără la altă parte șaizeci și opt hârtii de câte o sută, dar teancul hârtiilor de douăzeci îl lăsă în portofel. Aceștia erau bani adevărați, poli, cu care era deprins și pe care voia să-i păstreze pentru sine: în celelalte hârtii nu prea avea încredere. El luă una din hârtiile de o mie și i-o dete d-șoarei Linei. Mulți bani o mie de lei, dar o singură hârtie din atât de multe, și ea se uită oarecum jeluitor în ochii lui, ca și când ar fi voit să-i zică: „Numai atât! ? ” El îi mai dete și celelalte două mii. La asta nu se așteptase d-șoara Lina. Trei mii de lei era mult pentru o singură zi.   Nu-i vorba, puțin pentru toată viața, dar mai rămânea și ziua de mâne, mai era la mijloc și fântâna Brâncovenesei. - Îți mulțumesc! grăi dânsa înduioșată. Nu poți să-ți închipuiești ce mare e binele pe care mi-l faci, de câte nevoi mă scapi! Ar fi fost gata să sărute mâna lui aspră și, fiindcă aceasta nu putea s-o facă, ea îi apucă mâna și i-o strânse, se alipi de el și-l cuprinse ca un copil cu brațul stâng. Duțu ar fi voit s-o deie la o parte. E greu să te vezi așa deodată strâns și să stai ca un buștean. „Știu eu ce vrei tu”, zise el în gândul lui. Ca să scape dar cu binele de ea, dânsul mai luă așa, pe apucate, vreo cincisprezece din hârtiile de o sută și i le dete și pe aceste. Puțină treabă era, la urma urmelor; tot avea el prea mult pentru dânsul. Domnișoara Lina îi înțelese gândul și se sâmțea greu umilită. - E prea mult! zise ea, dându-se înapoi.   Ar fi voit să nu primească, dar n-o ierta firea. - Puteai să nu mi-i dai - adause dar după ce îi luă - căci o să-mi dai și mie, după ce vom fi vândut pe ceilalți. Ceilalți? Duțu stete câtva timp pe gânduri. Să mai rămână el și mâne aici? Să meargă cu ea și cu Șvarț, ca să se tocmească? Să steie încuiat cu femeia aceasta în casă și să împartă banii cu ea? Era peste putință! „Ce nu e femeia aceasta în stare să facă - zise el în gândul lui - ca să mă bage în slăbiciune și să-mi stoarcă banii?! ” Cu totul altfel se închipuise el pe sine având bani mulți. Acum, când îi avea, era desprețuit și de ei, și de lume, și de sine însuși, și disprețul acesta se oglindea în fața lui nedeprinsă a ascunde adevărul.   Ea îi cumpărase pentru monede și scule o pungă de piele. - Știi ce? zise el scoțând punga și aruncând-o pe masă. Eu plec, dacă se poate, încă astă-seară; dă-mi ce ți-am dat și-ți dau punga, să fie întreagă a ta. Domnișoara Lina se uită ca ieșită din fire la el. Să deie dânsa banii, pe care abia acum îi luase? Era peste putință. Știa ce prețuiesc monedele și sculele, dacă pleca cu ele la Viena și le vindea acolo; când se uita însă la hârtiile ei, monedele îi păreau bucăți de tinichea, iar pietrele scumpe beuțe din albia râului. - Mai lasă-mi ceva de cheltuială! grăi dânsa cu inima îndoită. - Așa să fie! răspunse el și-i dete o mie și patru sute, apoi strânse celelalte hârtii în portofel și se ridică de lângă dânsa, ca omul căruia îi vine să fugă. Acum domnișoara Lina ar fi putut în adevăr să-i sărute mâna. Ea însă nu vedea nici hârtiile, nici punga, ci numai disprețul din fața lui și, jignită în slăbiciunea ei de femeie, ar fi voit să rupă hârtiile în bucăți și să-i arunce punga în față. Grozav de mult trebuia să aibă el, pentru ca să arunce astfel miile, și în gândul ei era lucru învederat că el n-are să plece, ci umblă numai să scape de ea, pentru ca să nu-i mai facă parte și din comoara rămasă la fântâna Brâncovenesei.   Trebuia cu orice preț să-l oprească: ori mergeau împreună să ridice comoara, ori se ducea ea singură și pleca cu ea la Viena. Luată o dată hotărârea aceasta, ea se ridică zâmbind, se duse la el și iar îl cuprinse cu brațul. - Chiar astă-seară n-o să poți pleca, îi zise. Lasă că e prea târziu, dar trebuie să rămâi, ca să te mulțumesc și eu cu ceva. Ar fi păcat să pleci, urmă ea cu glas ademenitor, fără ca să fi petrecut un ceas împreună. Nu-mi pasă acum dacă lumea mă vede cu rine și n-are să-ți pese nici ție, căci nimeni nu te cunoaște. Să facem o plimbare la Șosele, apoi să mergem să cinăm. El stete la îndoială.   Om era, la urma urmelor, și el. Îi era lui însuși de sine milă, când se gândea câte a pățit, ce-a ostenit și prin ce fel de zbuciumări a trecut de când a găsit comoara: prea le-ar fi pus vârf la toate, dacă acum, când avea atâta bănet, ar fi plecat flămând și setos de la București. Da, ar fi vrut să tragă un chef mai nainte de a pleca, dar nu cu ea: de dânsa se temea chiar și acum, om cu capul limpede. - Să nu zici ba - urmă ea stăruitor - că mă mâhnești pe toată viața. Uite, îi scriu lui Șvarț să nu mai caute, fiindcă omul cu monedele a plecat, iar tu te duci, mai nainte de a ieși la plimbare, îți plătești odaia și spui că pleci. Putem apoi să-l luăm cu noi și pe Șvarț, căruia îi spunem că tu ești d-l Cristescu, un vechi prieten al meu, arândaș din județul Tutova. Duțu se uită cu ochii mari la ea. Erau toate minunat ticluite. De ce adecă ar fi mai avut să se teamă când îl aveau și pe Șvarț cu dânșii? Nu era nimic mai ușor decât s-o lase cu Șvarț și să plece drept la gară. Nu putea să-i treacă omului prin minte că Lina vrea să-l lase pe el cu Șvarț și să plece ea la Cotroceni și de acolo la gară. De aceea, ca s-o momească, o cuprinse, drept răspuns, și el cu brațul și o strânse puțin.   Putea acum s-o facă aceasta, fiindcă nu mai avea de ce să se teamă. Domnișoara Lina se uita cu coada ochiului la el și se suci oarecum, nu însă ca să iasă de sub brațul lui, ci ca să-l momească și ea. El o strânse mai tare și, simțind carnea ei cea moale, începu s-o pipăie. - Nu ți-e rușine?! grăi dânsa, lăsându-se în voile lui. - Deloc! răspunse el, râzând. Ea se suci și se răsuci câtva timp ca fetele mari. - Bagă de seamă - Îi zise apoi - că te-ncurci și n-o să pleci mâne, nici poimâne. Vrei?! - Nu vreu! răspunse el hotărât și cu inima deschisă. - Atunci lasă-mă-n pace! se răsti ea supărată și se desfăcu din brațele lui. - Apoi nu-i așa! grăi dânsul; o prinse cu toată puterea și o trase lângă sine pe canapea, unde șezuseră mai nainte. Nu eu m-am legat de tine, ci tu te-ai legat de mine. Nu sunt buștean nici eu: lasă-mă acum să mă dezmeticesc. Ce-o să-ți fac adecă?!   În fiecare clipă poate să bată cineva la ușă… Iacă mă joc și eu, cum făceam când eram flăcău. Domnișoara Lina se sâmțea iar stăpână. Dacă era vorba să-l prindă bine, trebuia să-l ție din scurt. - După ce ne întoarcem — șopti dânsa - ne ducem, dacă nu vrei aici, aiurea, unde nu ne supără nimeni, și te joci în toată tigna. Țin și eu! O să vezi tu atunci! adause ea cu glas tainic și ademenitor, apoi se ridică. El rămase nemișcat, cu capul dat puțin înapoi și cu ochii pe jumătate închiși, ca omul care se lasă în voia întâmplării. Și iar stetea la îndoială dacă nu cumva visează. A văzut, ce-i drept, cu ochii lui carnea cea moale, a pipăit-o cu mânile lui, îi era buiguit capul și i se turburase sângele în vine; dar nu e altfel nici când visezi asemenea lucruri; tot așa vezi, tot așa pipăi, tot așa te sâmți. Fie-n aievea, fie prin vis, omul același rămâne, și ți-e greu să crezi c-ai putea să te visezi făcând ceea ce firea nu te-ar ierta să faci și în aievea. - Ce am să văd atunci?! Întrebă el cam aiurând.   Mult ar fi dat să n-aibă la el afurisiții de bani! El se ridică repede și trecu prin dulap cu gândul de a-și regula socotelile mai nainte de a se fi îmbrăcat ea. VIII[modifică] - Ești un pungaș prost! grăi d-l Panaiot. - Ba sunt om cuminte și neguțător cinsrit, întâmpină Șvarț. Nu mă privește de unde are el monedele. Nu vreau să știu! Am câștigat cu el într-o singură zi patru sute de lei, și nu-mi pasă de nimeni. Dacă aș ști ceva, m-aș teme și de umbra mea. Am câștiga cu mult mai mult dacă n-ar fi la mijloc și ea. Trebuie dar s-o înlăturăm, și d-ta poți s-o faci aceasta. El se ferește și se ascunde în dosul ei: o iai cu binele și faceți mâne o plimbare la Sinaia, iar de el - grija mea! - Dar dacă dânsa nu vrea?! Îl întrerupse d-nul Panaiot. - Aș! răspunse Șvarț. Știu eu de ce am venit la d-ta! D-ta poți să faci ceea ce vrei cu dânsa. Eu nu pot; alții nu pot: d-ta însă… D-l Panaiot, un om de vreo treizeci și doi de ani, scurt și cam pântecos, se plimbă câtva timp prin casă.   Putea Șvarț să se mulțumească cu câteva sute de lei. D-l Panaiot însă a cheltuit în timp de câțiva ani o avere frumoasă și nu s-ar fi putut mulțumi decât cu câteva mii; el a fost timp de aproape un an comisar de poliție și se pricepea la lucruri de aceste: mai bine îi venea la socoteală să-l înlăture pe Șvarț și să rămână el singur. - N-ar fi oare mai cuminte să-l denunțăm? Întrebă el. -Asta ar fi cea mai mare prostie, răspunse Șvarț. iao d-ta pe dânsa, și celelalte mă privesc pe mine: nu știi nimic și nu riști nimic. - Și când crezi că e mai bine să mă duc la ea? - Mai pe seară, căci acum n-o găsești, răspunse Șvarț.   Mai pe seară, însă, Șvarț primi de la domnișoara Lina un bilețel. „Nu mai căuta, îi scria dânsa; Râmniceanu, supărat pentru că a găsit la mine pe un vechi prieten, pleacă astă-seară. Treci pe la Costică și veniți amândoi la Herăstrău. Bun chilipir! ” Șvarț citi bilețelul de mai multe ori. Trebuia să fie vreo cursă la mijloc Ori, poate, o prostie! El alergă la „Dacia”. Portarul îi spuse că domnișoara Lina a ieșit. Nu mai încăpea îndoială că vechiul prieten e d-nul Panaoit. - Singură? Întrebă Șvarț. - Nu, răspunse portarul. Cu d-l Râmniceanu de la nr. 11, care pleacă cu trenul de la nouă. Șvarț era foarte supărat. - D-l Panaiot n-a fost pe aici? Întrebă el iar. — Nu! răspunse portarul. Singur d-l Costică a căutat-o, dar n-a vorbit cu ea, fiindcă dânsa mi-a zis că orișicui, afară de d-ta, să-i spun că a ieșit.   Șvarț nu mai înțelegea nimic. Dacă n-ar fi fost la mijloc și Costică, ar fi crezut că domnișoara Lina a plecat cu omul ei spre Viena. Ea însă dorea să-l aibă pe Costică la Herăstrău, trebuia dar să fie la mijloc altăceva. Costică avea rolul lui în lumea aceasta. Mai ales în București e greu pentru o femeie ceva mai tânără să iasă singură pe stradă; de aceea doamna Tereza Bodoni, care era nu numai tânără, ci totodată și frumoasă și nici n-avea, nici n-avusese bărbat, ieșea la plimbare cu băiatul ei Kaiman, căruia îi zicea Costică, fiindcă suna mai bine. Mai târziu apoi Costică ieșea la plimbare cu verișoarele lui, care erau mai tinere, ba adeseori și mai frumoase decât doamna Tereza. Așa a crescut Costică și așa-și petrecea viața și acum, când era om de douăzeci și șase de ani. Nu e dar minune că fetele-l răsfățau, își împărțeau bucățica cu el și-i făceau toate voile, mai ales când era singur cu ele. Ce-i drept, ieșind la plimbare, el se întorcea de cele mai multe ori singur acasă, dar aceasta nu-l supăra, fiindcă așa se obișnuise din copilărie și cunoștea foarte bine stradele Bucureștilor. Îl cunoșteau însă și bucureștenii bine pe el. Șvarț știa dar că e la mijloc cineva care a umblat puțin pe la București. Cine era acest cineva? El alergă la doamna Tereza, ca să afle urma lui Costică.   În vremea aceasta, domnișoara Lina îl trecuse pe Duțu la „Hotel Regal”, no. 5. Lăsând apoi geamantanul lui aici, ieșiră amândoi pe jos până în Piața Teatrului, unde se urcară în o cupea ca să fie mai feriți de privirile trecătorilor. Minunat lucru cupeaua! Să tot șezi și să te tot plimbi în ea: vezi, dacă vrei, pe toată lumea, iar pe tine nu te vede nimeni. Știa acum și Duțu la ce sunt banii buni și ar fi voit să fie plimbat toată noaptea așa. - Eu zic să nu ne mai ducem nicăiri, grăi dânsul. Mă pomenesc că tot dau de cineva care mă cunoaște. E mai cuminte să ne-ntoarcem la odaie, unde suntem singuri.   Domnișoara Lina era foarte mulțumită. Ea însă nu degeaba se bucurase când portarul i-a spus că a căutat-o Costică. Nu știa, ce-i drept, ce voiește dânsul, dar îi era ieșit ca adus de noroc în cale. Dacă era vorba să-l ție pe Duțu legat, el trebuia s-o vadă cu altul, și Costică era făcut pentru aceasta. - Și-acolo o să fim singuri, zise ea. Intrăm într-un ietăcel și facem tot ceea ce voim fără ca cineva să ne vadă. Iar de chelneri puțin îți pasă. Duțu se mai liniști, ba parcă se sâmțea chiar mai bine decât în cupea după ce se văzu tolănit pe canapea alăturea cu domnișoara Lina, care comandă mâncare și băutură. Îi trecu însă tot cheful când peste puțin ușa se deschise și Șvarț intră însoțit de Costică, un tânăr curățel și foarte obraznic, care nici nu așteptă să fie poftit, ci se tolăni și el pe canapea, la dreapta Linei, care-l primi foarte voioasă. Duțu se sâmțea ca într-o cușcă de lei. Domnișoara Lina îi spuse, ce-i drept, că omul acesta e domnul Costică; dar ce știa el cine e Costică? Apoi Costică acesta nu se mulțumi că e tolănit, ci se mai și plecă spre Lina și-i șopti la ureche: - Panaiot te așteaptă astă-seară! - E peste putință! Îi răspunse ea supărată. Nu-nțelesese Duțu vorbele șoptite de dânsul, dar înțelesese răspunsul ei, știa că el a cerut ceva ce e peste putință și-ar fi voit să-l apuce de pept și să-l deie afară.   În același timp însă Șvarț se uita la dânsa ca cel mai îndrăcit comisar de poliție și nu-ți prea vine să apuci pe alții de pept când te sâmți strâmtorat în colț. - Nu vorbi prostii! șopti iar Costică. În trei sferturi de ceas te duci și te-ntorci, iar noi îl ținem în timpul acesta de vorbă. - Nu! răspunse Lina cu îndărătnicie. Chelnerul aduse mâncare și băutură. Erau bune mâncările, și vinul luneca de minune; ce folos, însă, dacă Lina ședea ca pe spini și jeratec, iar Duțu se temea să beie! Mâncau, nu-i vorba, și beau, se arătau voioși, dar nu-i era nici unuia de asta, și mai ales Duțu ar fi dat mult să poată scăpa de acolo. Ea-l luă în cele din urmă de braț și ieși cu el afară, ca să-i vorbească în taină. - Trebuie - Îi zise încet - să scap de omul acesta, care se ține mereu de capul meu. - Să ne întoarcem, răspunse el foarte mulțumit. - Da - grăi dânsa - Însă nu împreună. E mai cuminte să mă întorc eu singură. Tu mai stai apoi câtva timp cu ei, iar după ce te întorci, vii singur la mine. - Cum? nu mergi, cum a fost vorba, la odaia mea? Întrebă el turburat. - Nu se poate! răspunse ea. Așa singură, cum să mă duc? - Dar eu am plecat de la „Dacia”, întâmpină el. - Ei - grăi dânsa - zici c-ai perdut trenul. Tot o să mai stai tu câteva zile. Dacă e vorba, nici n-ai stat la București. Nu-i așa?!   Duțu nu putea să zică ba; o pornise o dată și nu se mai putea întoarce. Nu-i era oare destul că dânsa vrea să scape de Costică?! El se întoarse dar mai voios înapoi la Șvarț și la Costică, care nu erau nici ei supărați când le spuse că domnișoara Lina a plecat și-o să trimită iar cupeaua. Putea acum și el să beie, căci nu mai avea de ce să se teamă. Băutura nu e făcută pentru ca omul să-și astâmpere setea cu ea. Vinul era al dracului de bun, și cu cât mai mult îl bea, Duțu cu atât mai vârtos se înduioșa. Trecuseră șase zile de când el plecase de acasă; era peste putință să mai steie! Ce-o fi făcând Stanca lui, care nu-l știa pe unde umblă… Și totuși, era prea de tot greu să plece. - A dracului poamă femeia! zise el voios, după ce limba i se mai dezlegă. Om să fii, ca să nu-ți strice rostul. - De ce-i făcută?! răspunse Costică. Dacă e vorba, tot noi alergăm după ea.   Pândind o clipă, când Șvarț nu-i observa, el îi șopti: - Să scăpăm de el și te duc eu undeva! Duțu se uită lung la dânsul. Îl înțelegea. Ideea îi părea minunată: așa și numai așa putea să scape din mrejile în care-l încurcase domnișoara Lina. El trase cu ochiul. „M-am dus, își zise el mulțumit. Mâne dimineață, m-am dus fără ca cineva în lumea aceasta să știe cine sunt și încotro am plecat. Poate Lina să mă aștepte! ” Peste puțin se-ntoarse apoi și cupeaua, care îi duse până-n fața teatrului, unde se despărțiră de Șvarț, și n-au fost în lumea aceasta doi prieteni mai buni decât Duțu și Costică. E mare lucru să ai a face cu oameni care nu te știu cine ești și în ce treburi umbli!   Doamna Tereza avea saloane elegante, unde serile se întâlnea cea mai bună societate la ceai. Duțu ținea să fie el singur cu prietenul său Costică, și doamna Tereza le făcu rost într-un iatac, unde nu-i supăra nimeni. Fiindcă Duțu nu ținea la ceai, Costică îi comandă o sticlă de șampanie, apoi peste puțin încă două, căci erau cinci inși, ei doi și trei din verișoarele lui Costică, și șampania era rece și bună, al naibii de bună. Duțu se răsfăța. Nu, abia acum vedea el ce mare lucru e să ai bani, mulți, de tot mulți, fie chiar de zece ori câți avea el la rădăcinile celor doi copaci. El puse mâna ca să-și pipăie portofelul tescuit cu hârtii și să-l drăgostească oarecum. O puse și se pipăi mai întâi c-o mână, apoi cu amândouă și se ridică alb ca varul: portofelul nu mai era la dânsu. - Ce e? Întrebă Costică părând foarte îngrijat. - Portofelul meu cu banii, grăi Duțu prăpădit. L-am perdut, mi l-a luat cineva…   El începu să caute deznădăjduit pe canapea și pe jos. Fetele ieșiră speriate. - Aș! nu se poate! zise Costică. Nu-l vei fi avut când ai venit aici. - Știu foarte bine că l-am avut, întâmpină Duțu înrăit. Mi l-a furat vreuna dintre fete. În clipa aceasta se ivi în ușă doamna Tereza c-o falcă-n cer, cu alta-n pământ. - Cum?! strigă ea. În casa mea să piară un portofel cu bani?! Asta nu s-a mai pomenit! Numaidecât să vie comisarul de poliție și să facă o cercetare: din fundul pământului trebuie să iasă banii! Casa mea e casă cinstită. La secție, să vie comisarul! strigă dânsa, și se depărtă. Duțu alergă la dânsa. - Cocoană, zise el umilit. Am avut în portofel peste zece mii de lei: lasă-mă să plec și apoi cheamă poliția, c-o să-i găsească. Ți-i las toți: ai d-tale să fie! - Nu! Întâmpină ea zâmbind. Așa nu mă înșală nimeni! Nu-mi trebuie banii nimănui: plătește ș-apoi fă ce-ți place.   Lui Duțu îi venea să-i deie o dată brânci, să treacă peste ea și s-o ieie la fugă, cum făcuse mai nainte cu câteva zile la Focșani, dar îl treceau fiorii când se gândea că stradele sunt pline de sergenți, care sună toți din fluier, și că-l iau la goană. - Cocoană, zise el tânguios, plângând aproape, și-și dezbrăcă haina. Am dat, sunt acum patru zile, cinci poli pe hainele aceste: ți le las d-tale! - Ce să fac eu cu hainele d-tale? Întâmpină ea. Bani să-mi dai! Eu nu fac neguțătorie de vechituri!   El își mai scoase cu toate aceste și jiletca și începuse a-și scoate și pantalonii, când se ivi un sergent în ușa despre scară. Strașnică poliție! Te gândești numai s-o chemi, și te și pomenești cu ea la fața locului. - Ce-i aici? Ce gălăgie? Întrebă sergenul cam răstit. Liniște să fie, că vine și d-l comisar în clipa aceasta. - Nimic nu e, răspunse Duțu. Uite, ne-am înțeles. Nu mai e nevoie de comisar. La București însă poliția e pretutindeni gata. Duțu nici nu rosti cea din urmă vorbă, când se ivi în ușă, din dosul sergentului, un domn de treizeci și doi de ani, scurt și cam pântecos, d-l comisar de poliție. Acum nu mai era nici o mântuire pentru Duțu, care tremura mai rău decât cum tremurase în fața căpitanului de la forturi. - Cine ești dumneata? Întrebă comisarul scurt și rece. Cum te cheamă? De unde ești? Care ți-e profesiunea? Ce cauți aci?   Orișicât de scurte, întrebările aceste erau multe, și nici chiar un comisar de poliție nu putea cere ca Duțu să răspundă la toate deodată. „Duțule - zise el în gândul lui - ai mințit destul și-n rău hal ai ajuns; nu mai minți: orice-ar fi, spune adevărul, că nu e nimic mai bine decât asta! ” - Eu - Îi răspunse apoi comisarului - sunt Duțu al lui Ene, țăran de lângă Focșani. - Ce cauți aici? De ce ți-ai lepădat portul? Întrebă comisarul râzând pe sub mustăți, apoi intră cu el singur în iatac, ca să-i facă interogatorul între patru ochi. - Uite, domnule comisar, - grăi Duțu mai potolit - a căzut pe capul meu o nenorocire, mare nenorocire! Cărând pământ cu metru cubic pentru forturile de la Focșani, am dat peste o comoară afurisită, un cazan plin cu bani de aur și cu scule scumpe, și am venit aci să vând o parte din comoara aceasta. Ochii comisarului începură să scânteieze. - Cu ce poți să o dovedești aceasta? Întrebă el iar. - Să vii, domnule comisar, cu mine, ca să-ți arăt comoara, răspunse Duțu cuprins de grijă.   Grozavă nenorocire ar fi fost pentru el dacă-n lipsa lui ar fi ridicat cineva comoara! - Asta trebuie neapărat s-o facem - grăi comisarul - fiindcă comorile care se găsesc sunt ale statului. Știi însă că ai să intri în temniță pentru că ai ascuns comoara și să-ți ieie toată averea drept despăgubire pentru partea pe care ai prăpădit-o. - Vai de sufletul meu! se tângui Duțu; dar n-am avut nici un folos de ea. O parte a scos-o cu vicleșuguri o femeie de la „Dacia”, iar celalaltă mi-au furat-o femeile de aici. Cum să piardă biata mea nevastă pânea din gura copiilor ei când numai altele s-au folosit?! Caută, domnule comisar, că găsești banii, și apoi să mergem și la „Dacia”, căci acolo sunt mulți de tot. - Ca să-ți arăt că vreau să te scap - Îi zise comisarul cu glas binevoitor - nu te iau la secțiune, ci vii la mine acasă, pentru ca să-ți iau procesul-verbal. Să-mi spui însă tot adevărul, dacă e vorba ca să găsesc banii și să te scap. - Nu mai mint, domnule, - răspunse Duțu - nici dac-aș ști că scap cu minciuna de spânzurători! El plecă apoi pe urma d-lui comisar, așa cu capul gol și în cămașă, fericit că poate să iasă la aer curat.   IX Nu degeaba zice românul: „Fă-mă, mamă, cu noroc și poți să m-arunci în foc”. Prin toate a trecut Duțu, din toate a scăpat și numai norocul lui cel orb l-a scos în larg, încât putea iar să se uite fără de sfială în ochii orișicui. Îl treceau fiorii când își aducea una câte una aminte faptele pe care era ispitit să le săvârșească, dar nu le-a săvârșit, fiindcă a intrat totdeauna la mijloc vreo întâmplare care i-a schimbat hotărârea. Și tot numai norocul lui cel orb a depărtat de la el primejdiile. Ce s-ar fi ales de capul lui dacă n-ar fi sosit comisarul la timp, tocmai când se afla în cea mai mare strâmtorare?! Mare noroc!   Atât de mult se temuse de poliție și-n atâte rânduri era p-aci, p-aci să cadă-n mânile ei! Nu, însă, a trebuit să scape până ce nu-i iese-n cale un comisar, care e om cu frica lui Dumnezeu. Auzi d-ta, comisar care nu te dă pe mâna sergenților, ca să te ducă în bătăi la secție și să te vâre-n vreo gaură mucigăită, ci te ia la el acasă, îți vorbește cu blândețe și te ajută ca un părinte! - Fii liniștit! Îi zise comisarul după ce îi luă procesul-verbal, căci eu văd că ești om cumsecade și n-am să te las. Plec mâne chiar eu cu tine la Focșani, fără de jandarmi, numai noi amândoi. Pentru ca lumea să nu bănuiască nimic și pentru ca să nu se uite oamenii la tine, tu mergi cu mine ca și când n-aș fi comisar de poliție. Ai înțeles?! - Să te trăiască Dumnezeu, coconașule! răspunse Duțu gata de a-i săruta mâna. - Și dacă-mi vei preda cazanul, ca să-l dau în seama guvernului - urmă d-l comisar - Îți dau drumul, te întorci la casa ta și nu are să ți se mai întâmple nimic: scot eu și banii furați, și pe cei lăsați la domnișoara de la „Dacia”. Vorba e numai să fii om cuminte și să nu-ți umble gura. - Vai de mine! grăi Duțu. N-am pățit oare destule de când cu afurisita asta de comoară?! Mă tem numai, domnule comisar, că n-o să mai scap de afurisenie după ce am atins o dată banii aceia… - De! grăi d-l comisar pus pe gânduri. Asta e lucru cam greu… Uite - urmă apoi - un mijloc de scăpare tot ar fi: să nu mai păstrezi nimic din banii afurisiți, să lepezi hainele pe care le ai acum, să te speli cu agheasmă, să te afumi cu tămâie și să pui pe popa să-ți citească o moliftă de dezlegare. - Așa o să fac, domnule, - grăi Duțu - tocmai așa!   Și totuși… prea e greu să ai o comoară, fie ea chiar afurisită, și s-o dai din mâna ta, dacă nimeni nu te poate sili s-o faci aceasta. Ce-ar fi fost adecă dacă el ar fi spălat banii cu agheasmă, i-ar fi afumat cu tămâie și ar fi pus pe popa să citească o moliftă de dezlegare pe ei?! Cu totul altfel ar fi venit lucrurile! Și cu cât mai mult se apropia de Focșani, cu atât mai tare era în el hotărârea de a nu da comisarului decât cazanul. Nu știa comisarul că mai sunt bani și la rădăcina celuilalt copac: de ce să i-o mai spună și asta! ? Nu mințea dacă tăcea și tot rămânea om bogat. Comisarul potrivise însă lucrurile astfel, ca ei să sosească-n pădure pe-nserate, și asta-l zăpăcea pe Duțu. - Ei, unde e cazanul? Întrebă d-l comisar după ce sosiră la fața locului. Duțu era foarte strâmtorat.   Știa el unde e îngropat cazanul, dar comoara era afurisită, se muta de la un loc la altul, și o mai pățise o dată cu ea. „Te pomenești - zise el în gândul lui - c-o cauți unde ai pus-o, și o găsești dincolo. ” - Aici! răspunse dar, și arătă unde n-a pus-o. - Scoate-l! porunci d-nul comisar. Neavând nici sapă, nici cazma, Duțu începu iar să scurme cu ghearele pământul afânat, și cum scurma, picăturile de sudori îi ieșeau din ce în ce mai mari pe frunte.   Blestematul de cazan rămăsese tot unde l-a pus. - Ce-i! ? Întrebă d-l comisar răstit. Eu nu văd nici un cazan: nu cumva umbli să mă minți! ? - Nu, domnule comisar - grăi Duțu tremurând de frică și de emoțiune - dar sunt bani și aici. Cazanul e dincolo, și voiam numai să ți-i dau mai nainte pe aceștia, ca să-i treci în cazan. El începu apoi să scoată banii și să-i arunce în pălăria d-lui comisar, care se lăsase în genunchi lângă groapă și scurma și el cu poftă nesățioasă, ca nu cumva să rămâie ceva prin pământ. Erau duși banii lui Duțu, dusă era bogăția lui! Tot nu toată însă. Dincolo nu era numai cazanul. Mai aruncase Duțu și-n groapa aceea câțiva pumni, care se aflau sub cazan. „Am - Își zise Duțu - să-i dau numai cazanul. ”   Trecând apoi la cellalt copac, el scurmă până la buza cazanului, apucă mărginile lui cu putere și ridică, pentru ca pământul de dimpregiur să cadă peste banii ce se aflau dedesubt. - Iată! grăi apoi așezând cazanul la depărtare de vreo trei pași de groapă. D-l comisar rămase cu ochii împăiengeniți. - E plin? Întrebă el. - Puțin lipsește! răspunse Duțu ridicând capacul; dacă mai pui și pe cei din pălărie și mai aduni și ceea ce e la București, îl împlinești.   D-l comisar se plecă, pipăi și puse mâna, ca să ridice. Nu, bogăția aceasta întrecea toată închipuirea lui! Era peste putință ca el să ducă cu el cazanul acesta: nu-i rămânea decât să ia o parte din el, apoi să-l îngroape aiurea și să vină altă dată ca să-l ridice. — E bine, băiete! grăi dânsul. Acum te poți duce. Dar du-te ca lăsat din pușcă, și a ta o să fie vina, dacă nu-i tăcea și vom trebui să trimitem iar după tine. Duțu se depărtă, dar nu ca din pușcă, ci pas cu pas, mai mult de-a-ndoaselea, oprindu-se mereu. El văzu cum d-nul comisar ridică cazanul și pleca cu el, și-i auzi pașii după ce nu-l mai văzu și-i venea parcă să plece-n urma lui, ca să-l toace în cap și să-i ia cazanul înapoi. Dar tot mai rămăsese ceva în groapa din care scosese cazanul; el se-ntoarse înapoi și începu să caute, să numere și s-adune. Nu s-a bucurat de cazan cum se bucura acum de fiecare bucată pe care o găsea… Împlinise suta, și tot mai erau, trecuse miezul nopții, și tot mai căuta! Nu mai găsea, și tot nu se putea depărta de cele două gropi. „Am să mai vin o dată, în timpul zilei”, zise el în cele din urmă, și dete pământul la loc, ca să astupe gropile, și aruncă frunze uscate pe deasupra ca să nu se cunoască urma.   X Stanca lui Duțu era adevărată femeie, care nu zace când doarme ca un buștean, ci visează, iar visurile sunt și ele de la Dumnezeu. Erau, ce-i drept, de cele mai multe ori foarte încurcate lucrurile pe care Stanca le vedea prin vis. I se întâmpla însă câteodată, ceea ce li se va mai fi întâmplând și altora, să viseze lucrurile cum ele se petrec în aievea. Vedea femeia locuri pe unde mai umblase și oameni pe care îi cunoștea, făcea lucruri pe care-și aducea aminte de a le mai fi făcut. Ea se încredință dar însăși pe sine că nu mai visează, și-abia după ce se deștepta își dădea seamă că a visat cele ce i se arătau ca-n aievea.   De când cu plecarea lui Duțu la București, ea era neliniștită și dormea atât de iepurește, încât se deștepta de o sută de ori pe noapte și ațipea de o sută de ori peste zi. Totdeauna apoi, mai nainte de a adormi, vedea ca prin vis, dar știind că nu visează, fel de fel de lucruri, acum un car cu boi, altă dată un colț de pădure ori o vie întinsă, iar altă dată o babă bătrână ori un câne cu urechile tăiate. Erau vedenii fără de rost, închipuiri pe care le făcea fără ca să voiască, un fel de gânduri văzute, și ar fi voit adeseori să știe ce urmează mai departe, dar totdeauna acest început de vis se perdea în visul adevărat, de care numai arareori își mai aducea aminte, după ce s-a deșteptat din somn. Așa treceau zilele ei una după alta. Vecinii o întrebau mereu când are să se întoarcă Duțu al ei, și ea era din ce în ce mai strâmtorată, căci nu știa ce să răspundă. A cincea zi, în sfârșit, se pomeni cu vătăjelul, care veni s-o ducă la primărie. - Bine, am să mă duc, îi zise ea cuprinsă de spaimă. Așa cum mă vezi, nu pot merge. Să mă premenesc.   Nu se mai îndoia că primarul are să-i spună că Duțu a fost prins și aruncat în temniță. Premenindu-se, ea rămase deodată pusă pe gânduri. Îi era parc-a mai pățit ea lucrul acesta. Nu știa dac-a visat ori și-a închipuit numai, dar își aducea aminte că s-a mai văzut ea însăși pe sine îmbrăcându-se, ca să meargă la primărie, c-a mai sâmțit ceea ce sâmțea acum și-l știa pe Duțu legat cot la cot și dus între doi călărași la subprefectură. „Le voi fi visat - Își zise ea - și abia acum îmi aduc aminte, căci vede omul toate cele viitoare prin vis, dar uită cele visate. ” Și atât de tare era Stanca încredințată că visurile nu pot să mință, încât ea nu voia să-l creadă pe primar, când acesta îi spuse c-a chemat-o numai ca s-o întrebe unde s-a dus Duțu și în ce treabă umblă de lipsește atâta timp de la casa lui. Ea spuse că el a luat cinci poli și a plecat la București, să-și cumpere o pereche de boi.   N-o credea dânsa aceasta; dar așa a zis el și altfel nu putea nici dânsa să zică. Primarul dete din cap. Cinci poli? O pereche de boi? La București? Nu credea nici el! Dar puțin îi păsa, la urma urmelor, dacă e ori nu adevărat ceea ce spune Stanca: el avea să-și facă raportul, spuind în el ceea ce știe și ceea ce i s-a spus. - Bine - Îi zise el dar Stanchei - poți să te duci. Stanca era încredințată că el o minte. Duțu al ei se afla pe acolo prin apropiere, legat cot la cot între doi călărași: altfel nu putea să fie. - Ce aveți cu el? Întrebă ea luându-și inima în dinți. Ce vină îi găsești?   Primarul se uită mirat la ea. - Ce vină? Întrebă și el. O fi având el una. Eu văd numai că lipsește din sat de atâte zile și nu știe nimeni unde se află. - Nu umbla să mă înșeli, grăi dânsa; eu știu că l-ați prins și l-ați legat cot la cot: de ce ați făcut-o? unde voiți să-l duceți? Lasă-mă să vorbesc cu el. Primarul se uită încă mai mirat la ea. Nu-i părea nebună femeia, și totuși ea vorbea într-aiurea. „O fi știind ea ceva”, își zie el. Dar nici asta nu-l privea: n-avea decât s-o mai pună și asta în raportul lui. - Du-te acasă și stăi liniștită, îi zise el.   Stanca era mai tare în credința ei, dar ce putea să facă?! Ea se întoarse acasă. Îi venea pe drum să plângă, dar îi era rușine, ar fi vrut să plângă după ce-a sosit acasă, dar nu-i veneau lăcrămile. Știa că-l duc legat cot la cot, dar inima ei îi spunea că el are să scape, și cu cât mai mult se gândea, cu atât mai vârtos o sâmțea aceasta. Mare-i fu deci mirarea și spaima când, două zile în urmă, la revărsatul zorilor, el bătu la fereastră. - Cum ai scăpat? Îl întrebă ea buiguită de somn, după ce-i deschise ușa și-l trase iute în casă. - Har Domnului, cu fața curată! răspunse el, răsuflând din greu. - Mulțumescu-ți ție, Maica Domnului! grăi dânsa, făcându-și de trei ori cruce. Mare minune visul) Dar cum și unde te-au prins? Dacă n-ar fi fost întunerec, Stanca s-ar fi speriat văzând roșața din obrajii lui.   Își pusese omul tare în gând că n-o să mai mintă și-i era peste putință să spună adevărul. - La București, zise el. Mă aflam într-un loc unde mă dusesem, așa, din întâmplare, și beam un pahar de vin, când deodată mă pomenesc că mi-au furat banii… - Polii tăi, cei cinci poli?! strigă ea îngrozită. - Da! răspunse el înecându-se și dându-se un pas înapoi, pentru ca nu cumva ea să sară la el și să-i scoată ochii cu ghearele. Ce-ar fi făcut ea dacă ar fi știut că nu cinci poli, ci mii de lei erau?! - Da, cinci poli, repetă el. - Te-ai îmbătat, ticălosule! Îl înfruntă ea cu asprime. - Zău că eram treaz, se dezvinovăți el. - Atunci, cum i-au putut fura de la tine? - Uite - grăi el strâmtorat - s-a apropiat careva de mine și-a pus mâna pe ei. - Bine - zise ea luându-l de scurt - cum s-a putut apropia fără ca să sâmți? - De - răspunse el mai strâmtorat - uite așa, s-a apropiat. - Cine? - Mai știu și eu?! - Bine, dobitocule, să fi chemat poliția ca să caute și să-ți găsească banii! - Heh! răspunse el suspinând din greu. Unde să mai chem eu poliția! Au chemat-o ei și comisarul m-a scos pe mine vinovat, încât mulțumesc lui Dumnezeu, că mă văd scăpat. Așa-i în orașele mari: păgubașul pate rușinea!   Stanca tot nu putea să înțeleagă lucrul acesta. - Cine era cu tine? Întrebă ea aspru. Duțu iar se dete un pas înapoi: era peste putință să-i spună el Stanchii cine era cu el. - Ei, de! ce să zic?! gângăvi el. Erau fel de fel… Omul nu se prea uită când merge la astfel de locuri… - Unde aveai banii? urmă ea cu întrebările. - Erau - zise în pripa vorbei - În portofelul pe care-l aveam în buzunarul de dinlăuntru al hainei.   Stanca se uită cu ochii mari la el. Portofel! În buzunarul dinlăuntru al hainei! Ea băgă și așa prin întunerec de seamă că el era îmbrăcat nemțește și, dezmeticindu-se, abia acum își aduse aminte de starea în care se afla el în ajunul plecării lui și de banii de aur pe care-i găsise la căpătâiul lui. - Duțule, Duțule! grăi dânsa cuprinsă de amărăciune, te bate Dumnezeu pentru că ai umblat cu minciuni și vrei să mă înșeli pe mine, care-ți sunt soție cu credință. De ce ți-ai lepădat portul? De ce ai îmbrăcat haine străine?!   Duțu era prăpădit: se dăduse de gol și nu-i mai rămânea decât să spună întregul adevăr. - Uite, — zise el înecându-se la fiecare vorbă - așa au venit lucrurile, și dacă-ți voi spune adevărul întreg, o să înțelegi și tu că așa au venit, că nu se putea altfel. - Înțeleg eu și fără ca să-mi spui tu, căci nu sunt atât de proastă cum mă crezi, întâmpină dânsa. De unde aveai banii de aur pe care i-am găsit la căpătâiul tău? Duțu se cutremură în tot trupul. - Să vezi, răspunse el apropiindu-se puțin. Săpând atunci când am trimis pe Dumitru la tine, am găsit o comoară, un cazan plin de bani și de scule. - Minți! strigă ea. Să-mi pui sufletul în palmă, și nu te cred! Era peste putință ca el să găsească o comoară și să nu-i spună și ei. Dar puțin îi păsa ei, la urma urmelor, de unde a luat banii. - Ce-ai făcut cu ei? Întrebă ea cu patimă. - I-am vândut, bâlbâi dânsul, am luat hârtii pentru ei, iar hârtiile le-au furat de la mine din buzunar. - Toate? - Toate! - Erau multe? - Câteva mii de lei.   Stanchii îi venea să se arunce la el și să-i scoată ochii cu ghearele. Nu credea că el a găsit o comoară, dar banii erau bani, de orișiunde i-ar fi luat: cum să-i fure de la el, din buzunarul de dinlăuntru? Se vede că se apropiase cineva foarte tare de dânsul. - A fost - grăi dânsa cu mânie oarbă - vreo femeie care s-a gudurat pe lângă tine. Nu minți, că știu c-așa a fost. - Da, răspunse el. Eu nu voiam s-o las, ea nu se lăsa, și-n îmbrânceala asta a luat portofelul de la mine. - Minți! strigă ea.   Asta n-o mai putea înghiți. Prea era afară din cale! Fără ca să mai zică vreo vorbă, ea se îmbrăcă, luă din pat pe copilul mai mic, pe care-l avea la sân, și plecă cu el în brațe la părinții ei. Duțu se uită la ea și nu știa ce să facă. Îi venea s-o roage și sâmțea că nu poate. Îi venea s-o bată și nu îndrăznea. - Ce faci? Unde te duci? Întrebă el când văzu că dânsa pleacă. - Eu nu pot să trăiesc cu un om ca tine, care s-a încărcat cu toate păcatele, grăi dânsa. Pe capul tău și numai pe al tău să cadă toate! Duțu rămase încremenit în urma ei.   Crezuse c-a scăpat de toate și abia acum se-ncepeau cele grele. De! Nu degeaba era afurisită comoara aceea! Agheasmă, tămâie, moliftă: numai aceste puteau să-l mai scape.   XI - Minte, maică, minte! strigă Stanca. A mințit când a zis că se duce la București, ca să cumpere o pereche de boi; minte și acum: nu-l răbda pe el inima să nu-mi spună mie dac-ar fi găsit vreo comoară; altfel mi-ar fi vorbit dacă i-ar fi furat în adevăr cineva banii! O spunea parcă-i părea rău c-a găsit comoara și parcă se bucura că i s-au furat banii. Minte: cine știe pe unde-a umblat și ce-a făcut?! - De! grăi bătrâna. O fi mințit și când ți-a spus că femeia aceea a umblat să-l momească. - Fără doar și poate! strigă iar Stanca. Nu mi-o spunea el aceasta dacă era adevărat. -Atunci ce mai ai cu el?! Întâmpină bătrâna. Orișice-ar fi făcut, ți-e bărbat și aveți copii. - Nu! o dată cu capul nu! o întrerupse Stanca. Cum să trăiești cu un om care minte?! Stai mereu cu inima îndoită și nu știi clipa în care te bagă-n primejdie. Mi-e frică, mamă, să stau în casă cu el. Auzi d-ta! zice c-a scăpat cu fața curată, și eu îl văd că minte: le va fi dat călărașilor ceva ca să-l facă scăpat, și crede, prostul, că acum s-au mântuit toate.   Atât de sigură era despre aceasta, încât nici nu se albise de ziuă când se duse la primarul acasă, pentru ca să știricească și să afle cum a scăpat Duțu. Primarul iar se uită lung la ea. Știa omul că el nu l-a dat pe Duțu legat în paza călărașilor. Dacă era însă adevărat că Duțu a fost prins la București, trebuia să fie ceva la mijloc. - De ce l-o fi prins comisarul la București? Întrebă el. Ce crezi tu? - Eu cred că minte, răspunse ea. Nici n-a fost el pe la București. - De unde o scoți asta? - Dacă zice el c-a fost - zise ea - se vede că n-a fost! - Ei, bine - Întrebă iar primarul - ți-a spus el că a scăpat din mânile călărașilor? - Nu — răspunse ea - dar tocmai asta dovedește că din mânile călărașilor a scăpat.   Primarul stete câtva timp pe gânduri. Cu femeia asta nu putea el să se înțeleagă. Nici că era aceasta treaba lui: îi era destul că-l știa pe Duțu întors la casa lui. - Fii liniștită, că le descurc eu toate, îi zise dar Stanchei, apoi se duse la primărie și-i dete vătăjelului porunca să meargă cu doi oameni de caraulă, ca să-l ieie pe Duțu mort ori viu, legat ori nelegat, să-l ducă la subprefectură. Celelalte îl priveau pe subprefect. Lui Duțu nici prin vis nu i-ar fi trecut una ca asta. Se știa omul pus la cale cu domnul comisar și curat ca lumina soarelui. O singură grijă mai avea el: agheasmă, tămâie și moliftă. Cât pentru agheasmă și tămâie, lucrul era lămurit: le găsea la popa fără ca să mai spună ce vrea cu ele. Cu molifta însă era încurcat. Nu putea să-i arate popii banii. Un om deștept ca Duțu știe însă să iasă din toate încurcăturile. El își luă căciula mocănească, îi descusu puțin fundul, vârî banii în ea și cusu iar fundul la loc. „Așa! zise apoi. Am să i-o pun pe masă, ca să citească molifta pe ea, ca să-mi treacă durerea de cap. O să se întoarcă apoi și Stanca. ” Așa-l găsi vătăjelul, care lăsase caraula la ușă.   Duțu nu se bucura de întâmplarea aceasta. Ar fi ținut să-i facă mai nainte rostul cu molifta. Dar, la urma urmelor, era numai prostia primarului la mijloc. Ce știa țopârlanul de primar? N-avea decât să-i spună subprefectului cum s-au petrecut lucrurile cu domnul comisar, pentru ca mare rușine să pată primarul. - Nu mai e nevoie să-și mai piardă și oamenii de caraulă ziua; mă duc de bunăvoie, zise el, și-și puse căciula în cap, ca să n-o lase acasă, deși mult ar fi dat să n-aibă banii la dânsul fără de moliftă. - N-am zis eu că minte?! strigă iar Stanca când află că l-au luat pe Duțu să-l ducă la subprefectură, ce-i drept, nu legat cot la cot, nici între călărași, dar nici cu fața curată. Trebuia să meargă și ea, să știricească și să afle adevărul. Își luă copilul în brațe, lăsă casa în grija bătrânilor, și după el, ca să-l ajungă pe drum.   Nu l-a ajuns, dar sosi și ea când vătăjelul îl dete în paza călărașilor. Stanca începu să plângă. Nu era legat nici acum cot la cot, dar puțin numai lipsea, și ea vedea cum călărașii îl duc la Focșani. Duțu se sâmțea foarte mângâiat în sufletul lui. Degeaba! Stanca lui, tot Stanca lui! - Lasă, - Îi zise el - nu-ți face inimă rea: o să vezi tu ce rușine o să pată cu toții! - O să păți tu rușinea, răspunse ea. N-o să te ierte Dumnezeu c-ai umblat să mă înșeli pe mine.   Duțu începu să tremure. „Da - Își zise în gândul lui - n-oi fi având vina pe care mi-o dau, dar vinovat sunt - și Dumnezeu le știe toate. ” Afurisita de căciulă! Îi venea să i-o deie Stanchei, dar era păcat s-o mai molipsească și pe ea; îi venea s-o arunce cât colo, dar era păcat și asta! Nici că mai avea însă timp să se mai scape de căciulă, fiindcă-l luară și-l duseră la domnul pomojnic, care citise raportul primarului și hotărâse-n gândul lui că lucrul nu-l privește pe el și că trebuie să-l trimită pe Duțu la Focșani. -Tu ești Duțu al lui Ene? Întrebă el scobindu-se cam obosit în nas. - Să trăiești, domnule subprefect, eu sunt! răspunse Duțu militărește.   D-l pomojnic se mai învioră. - Sergent în compania de geniu? urmă el. - Da, domnule subprefect, în compania de geniu! - Unde ai lipsit cele din urmă câteva zile? Duțu făcu un pas înainte, se uită împregiurul lui, apoi iar luă pozițiunea militărească. Nu-l mai încurcau pe el asemenea întrebări.   Se-ncurcă cine nu știe ce are să facă ori să zică: el știa că are să spună adevărul - până la fundul căciulii. Îl și spuse. Pomojnicul își scoase briceagul și începu să-și curețe unghiile. Peste puțin însă el lăsă briceagul pe masă și ascultă mai cu luare-aminte. Era o halima întreagă ceea ce-i spunea Duțu, și i le spunea toate ca și când le-ar fi învățat pe de rost, și cu atâta nepăsare, încât era peste putință să crezi că el e cel ce-a pățit cele povestite. - Cine te-a pus la cale să-mi spui povestea aceasta? Întrebă el în cele din urmă. - Nu e poveste, domnule, întâmpină Duțu jignit; ți-am spus lucrurile așa cum ele s-au petrecut. - Tare mai ești deștept și prea îi crezi proști pe alții ca să le spui lucrurile cum le-ai povestit tu. Dacă era adevărat, măi, că ai găsit o comoară, o parte din ea este a ta, ți-o dă legea: unde ți-e partea?   Era ceva în fundul căciulii pe care Duțu o ținea în mână; despre asta însă el nu putea să vorbească nimic. - Dacă nu mi-a dat-o domnul comisar, nu a mea e vina, răspunse el strâmtorat. - Cum îl cheamă pe comisarul acela? Întrebă pomojnicul râzând de strâmtorarea în care-l băgase pe Duțu. - Nu știu, răspunse Duțu; nu mi-a spus. - La care secție? Duțu dete din umeri. - Nu știu - zise el iar - căci m-a dus la el acasă, iar nu la secțiune. - Vezi cum te-ncurci în minciunile tale? grăi pomojnicul. Ceea ce spui tu nu e cu putință. Dac-ar fi lucrurile cum zici, ar trebui să ai o hârtie la mână. Așa numai cu vorba zisă nu ia nimeni o comoară în primire. De, băiete, n-am ce să-ți fac, urmă el nepăsător. Să te descurci cum știi: mie nu-mi rămâne decât să te trimit la prefectură pentru ca prefectul să te deie în seama procurorului. O să scapi apoi dacă nu ești vinovat.   Duțu începu să se scarpine-n cap. - Asta o să ție cam mult… zise el cuprins de grijă. Nu-i era destul c-a perdut cei cinci poli; mai perdea acum și câteva zile de lucru. - Tocmai așa mult nu, îl mângâie pomojnicul. O săptămână, două, până ce se face întrebarea la București și vine răspunsul. Duțu se scărpină din nou în cap și iar stetea la îndoială dacă nu cumva visează. - Domnule pomojnic, - grăi el ca într-aiurea - mie-mi vine un gând urât. Dar dacă comisarul acela nici nu era comisar, ci vreun pungaș?! Mare păcat! urmă el așa pentru dânsul.   Costică acela și Lina și femeile acelea tare seamănă a ceată de pungași. Pomojnicul rămase pus pe gânduri. Lucrul acesta nu era peste putință. - De! zise el, o s-o descurce procurorul și asta. Dacă-i dovedești, scapi tu, dar până atunci ai să stai la închisoare. - Dar dacă nu-i pot dovedi? Cum să-i pot dovedi? - Întâmpină Duțu deznădăjduit. - Nu știu, grăi pomojnicul. O să vezi cum îi face. Să știi numai că mare minune ar fi dacă ai scăpa până la toamnă. Prin multe ai să treci, băiete!   Duțu-și simți fruntea plină de sudori reci. Ștergându-le cu mâneca cămășii, el se uită la pomojnic parcă-i venea să stea la îndoială, dacă nu cumva și ăsta e tot vreun pungaș, care-i face spaimă, pentru ca să puie mâna pe fundul căciulii. Când o să se sfârșească aceste? Prin câte o să mai treacă el? Nu mai încăpea nici o îndoială că astfel vor merge lucrurile câtă vreme popa nu-și va fi citit molifta. - Domnule subprefect, - zise el - dacă-i așa și dacă nu mai e chip să scap, dă-mi voie să-i dau nevestei căciula aceasta ca să-mi aducă o pălărie în locul ei. - Dă-i-o, băiete! răspunse pomojnicul, ca să se sfârșească odată. Duțu se duse până la ușă și-i făcu Stanchei semn ca să vie la dânsul. - Pe mine o să mă ducă la Focșani, și numai bunul Dumnezeu știe când voi scăpa dacă nu mă ajuți tu, grăi dânsul muiat. - Cum să nu te ajut, Duțule?! Întâmpină ea speriată. Spune-mi, ce să fac? - Uite, - zise el încet - În fundul căciulii ășteia sunt banii ce mi-au mai rămas din comoară. Să nu te pună păcatul să-i atingi, că sunt blestemați, și mare năpaste o să-ți cadă și ție pe cap. la căciula așa cum o vezi și du-te cu ea la popa, ca să citească pe ea o moliftă de dezlegare, apoi poți să faci ce vrei cu banii. Dar nu cumva să-i spui popii ce ai în fundul căciulii.   Stanca se dete trei pași îndărăt. Care va să zică, asta era: a pus omul mâna pe bani legați cu blestem. Acum le înțelegea toate. - Ba să mă ferească Sfântul! grăi dânsa îngrozită. Nu vezi tu ce-ai ajuns de când te-ai spurcat cu banii aceia?! Eu nu-mi dau Necuratului sufletul! Luându-și apoi avânt, ea intră făr’ de sfială și se duse la domnul pomojnic. - Să nu-l crezi, domnule subprefect, căci orișice-ar zice, Necuratul vorbește printr-însul, și orișice-ar face, Necuratul îl pune la cale.   Domnul pomojnic se uită sperios la ea. - Nu te mira, urmă dânsa arătând spre căciula din mâna lui Duțu. Uite acolo, în fundul căciulii! A călcat omul în urmă rea și-a căzut în stăpânirea lui Ucigă-l-Toaca, care l-a dus la o comoară fermecată și l-a purtat nu știe nici el pe unde și l-a pus să facă nu știe nici el ce. Caută-n fundul căciulii: acolo e comoara! Lui Duțu iar îi venea să fugă. Îi mai rămăsese și lui un crâmpei din comoara lui: să-l peardă acum și pe acesta?! Prea era de batjocură! - Nu e comoara, domnule subprefect, grăi dânsul muiat. Sunt numai firimiturile ce-au rămas în groapă. Iac-un lucru de nimic. Cel puțin atât să-mi rămâie și mie. Domnul pomojnic începu să se dezmeticească. Care va să zică, tot era ceva la mijloc.   El închise ușa, ca să fie mai adăpostit, apoi să ieie căciula de la Duțu. - Nu pune mâna - Îi zise Duțu - c-o să te căiești! - Nu te teme, băiete, - Întâmpină pomojnicul zâmbind - că de mine nu se prinde. Luând apoi căciula, îi desfăcu fundul cu briceagul și vărsă banii pe masă. Erau peste o sută de monede, unele mai mici, altele mai mari. El începu să le examineze ca să vadă din ce timp sunt, și cu cât mai mult le examina, ochii îi erau tot mai împăingeniți. - Erau mulți? Întrebă el în cele din urmă. - Un cazan întreg, tot bani din aceștia și scule, răspunse Duțu încă mai muiat. Ochii pomojnicului se împăingeniră de tot. - Uite, băiete, - zise el - eu văd că ești nevinovat, dar n-am ce să-ți fac: trebuie să te trimit la Focșani, ca să se descurce lucrul. Dacă e adevărat comisar cel ce ți-a luat comoara, o să capeți și tu o parte din ea; iar dacă e vreun pungaș, i se va căuta urma, și tu tot îți capeți partea. - Nu-mi trebuie, domnule, nu-mi trebuie; mulțumesc lui Dumnezeu c-am scăpat de ispită! grăi Duțu ușurat. Am fost om sărac, dar mulțumit cu sărăcia mea și nu mă dedeam pe nici un bogat, nu râvneam la bogăție; de când am găsit comoara aceea, nu mai am liniște, mi-am perdut rostul, m-am smintit parcă. Nu-mi trebuie!   Ochii Stanchii se umplură de văpaie. - Vezi, Duțule, — grăi dânsa - a fost destul să dai căciula din mână, pentru ca să fii om iar în toată firea. - Ia-i, domnule subprefect, ia-i și pe aceia, dacă de d-ta nu se prinde blestemul! - Dă-mi șapte poli, atât am cheltuit cu drumul - adăugă Duțu - și fă ce vrei cu ei. - Lasă polii, Duțule, îl întrerupse Stanca. Tu i-ai făcut și iar o să faci alții. Nu degeaba i-ai cheltuit: ai umblat prin lume și ai învățat minte! Ia-i, domnule subprefect, și lasă-l să se-ntoarcă la sapa lui, ca să muncească mai departe! - Asta nu merge așa, întâmpină pomojnicul. Lucrurile trebuie să se descurce. - Descurcă-le d-ta - grăi Duțu - și ce-i găsi, să ai. Zi că d-ta ai găsit comoara. Du-te la „Dacia” și ia-o pe Lina aceea de scurt, că te pune ea la cale; du-te la d-na Tereza, c-o găsești d-ta, și afli cine-a fost comisarul.   Pomojnicul stete câtva timp pe gânduri. Da! era greu să nu-l asculte și ușor să facă ceea ce îi zicea el. „Mă prefac bolnav - Își zise el - și iau un concediu de vreo opt zile, ca să consult medicii de la București. Celelalte se fac ele de ele”. - Bine - grăi dânsul - dar dacă lucrul se află, tot o să te poarte pe la Focșani și pe la București. - Fă-l așa ca să nu se afle, întâmpină Duțu. D-ta n-ai de ce să te temi, fiindcă umbli după bani pe care ți i-am dat pentru că eu n-am ce să fac cu ei. Ei se tem, și n-au să spună nimănui nimic: o să le pară bine dacă-i faci scăpați ca pe mine. - O să spuneți însă voi, grăi pomojnicul cu jumătate de gură.   Duțu se uită lung la Stanca. - Ai auzit?! Îi zise el. Eu nu pot vorbi; pe sufletul tău să cadă păcatul, dacă răsuflă ceva. - Pe sufletul meu! răspunse Stanca. Pomojnicul nu mai stete pe gânduri. - Du-te băiete, grăi dânsul. Ia-ți căciula și spune că ți-a povestit cineva ceea ce ai pățit.   Duțu-și făcu de trei ori cruce, apoi ieși lăsând căciula molipsită pe masa cu banii. - Ferește, Doamne, pe toată lumea de ispită! grăi Stanca, uitându-se cu milă la domnul pomojnic, apoi plecă și ea în urma soțului său.   XII Viscolea de ai fi crezut că are să se prăpădească pământul, și d-l pomojnic, sculat abia de două zile din pat, ședea cu medicul plășii la gura sobei. - Domnișoara Lina era plecată - zise el - și nu putea nimeni să-mi spună unde s-a dus și când se întoarce. Am căutat pe samsarul Șvarț. Ovreul nu știa nimic și zicea să-l duc la poliție, dacă-l bănuiesc de ceva. Sâmțea, mișelul, că mă feresc de poliție. L-am întrebat dacă nu cumva cunoaște pe o damă Tereza. El se uită mirat la mine, încât puteam să văd că nu știa nimic despre cele petrecute, după ce el se despărțise de Costică. Îi povestii istoria cu portofelul și cu comisarul. Era furios și le știa acum toate. „Pungașul acesta nu poate să fie decât Ahil Panaiot”, zise el. „Să te bizui, te rog, pe mine, că am să le deslușesc eu toate. ” Nici c-aș fi putut să fac altfel. Ne-am dat dar întâlnire, și peste câteva ceasuri el a și venit să-mi spună că domnișoara Lina a și plecat cu Ahil Panaiot spre Predeal, doamna Tereza a plecat și ea cu două dintre nepoatele ei la Tușnad, iar Costică era, după toată probabilitatea, cu ele. Ce eram să fac?   - Eu m-aș fi mulțumit cu banii pe care mi-i lăsase țăranul - grăi medicul - și m-aș fi întors acasă. -Te-nșeli, întâmpină d-l pomojnic; o crezi aceasta acum, dar făceai tot ca mine. Era peste putință să mă împac cu gândul că oamenii aceștia scapă, după ce au făcut o pungășie atât de mare. - Îi denunțam! grăi medicul. - Nu - zise d-l pomojnic râzând — nici asta n-o făceai. Dacă-i denunțam, iar îl încurcam pe Duțu, și trebuia să dau din mână și monedele primite de la el. - Era însă o nebunie să-i urmărești, întâmpină medicul. Cum să-i găsești și ce să le faci?!   - Aibi răbdare - grăi d-l pomojnic - c-o să ți le spun toate. O nebunie ar fi fost dacă aș fi plecat singur: cu un om ca Șvarț te duci însă până în fundul iadului. Nu poate nimeni să-și închipuiască ce e în stare să dreagă și să învârtă un om ca Șvarț, când i s-a vârât dracul sub piele. M-a dus la un medic și mi-a scos adeverință că sunt greu bolnav și am neapărată nevoie de un concediu mai lung, mi-a obținut prelungirea concediului pe încă șase săptămâni, mi-a luat pașaport și mi-a vândut monedele cu aproape patru mii de lei; n-aveam dar decât să-l însoțesc, căci toate celelalte le făcea el. Pe drum umbla din vagon în vagon, prindea vorbă cu călătorii, cu conductorii, cu funcționarii de pe la gări, mai ales cu toți ovreii, și încă mai nainte de a fi sosit la Predeal, noi știam că Lina și Ahil au trecut cu bilet luat până la Viena, doamna Tereza nu s-a dus cu nepoatele sale la Tușnad, ci la Pesta, iar Costică s-a dus singur la Triest. Trecuseră cinci zile la mijloc; nu ne-am mai oprit dar la Pesta, ci am trecut înainte spre Viena, pentru ca nu cumva să perdem urma lui Ahil Panaiot. Cum să-i găsim însă aici pe fugari? Am tras la „Hotel Metropole”, și chiar în ziua sosirii noastre ne-am încredințat din listele de călători publicate prin ziare că în timpul celor din urmă opt zile nici un Ahil Panaiot n-a sosit la Viena. Șvarț era cu toate aceste sigur că Ahil Panaiot se află la Viena, însă sub un alt nume. El s-a pus dar în legătură cu ovreimea și mai ales cu samsarii, m-a purtat pe la toate localurile de petrecere, a știricit pe la neguțătorii de antichități și a treia zi noi știam că în timpul celor din urmă zile s-au vândut multe monede vechi și că acela care le-a vândut se numea Aristide Melioti și era om de vreo treizeci și cinci de ani, scurt, cam gros, însoțit de o damă tânără și cam plină la trup, fără îndoială Ahil al nostru. Poți să-ți închipuiești furia cu care-i urmăream acum după ce dăduserăm de urma lor. Ne aflam însă la Viena, și poliția sâmțise că urmăream pe cineva și ne urmărea și ea pe noi.   - Nu mai rămâne decât să vă văd arestați, grăi medicul râzând. - Aibi răbdare - Întâmpină pomojnicul - că o să le vezi toate. La Viena, unde Șvarț avea cele mai întinse legături, lucrul nu prea era cu putință. Abia începuse poliția să ne urmărească, și Șvarț nu numai a fost vestit despre aceasta, dar s-a și pus prin amicii săi în înțelegere cu agentul secret, care ne urmărea, și acesta, pentru 200 fl., s-a angajat să ne dea mână de ajutor. Prin el am aflat apoi că acel Aristid Melioti a stat cu soția sa tot în „Hotel Metropole”, unde eram trași noi, dar era plecat de două zile la Paris! Nu mai încăpea îndoială că grecul l-a văzut pe Șvarț și, dând cu socoteală că e urmărit, a fugit din Viena. - Voi după ei! strigă medicul râzând din nou. Mă rămăsese c-o să alergați astfel prin toate orașele mari din Europa. - Și ce pierdeam?! grăi pomojnicul. Riscam să cheltuiesc banii luați de la țăran în o călătorie prin Europa, dar puteam s-ajung om bogat dacă-i găseam la timp. - Vorba e însă că era o nebunie să crezi că-i poți găsi! -Te-nșeli, zise pomojnicul. Eram siguri că avem să-i găsim și grija noastră era numai să-i ajungem cât mai curând, fiindcă Panaiot, om ușuratic din fire, făcea cheltuieli nebunești și, știindu-se urmărit, nu mai vindea monedele și sculele, ci le dădea, așa zicând, de pomană. Am luat dar cele mai întinse măsuri de precauțiune. Șvarț a primit o mulțime de recomandațiuni, dintre care una pentru un agent al poliției din Paris, căruia i-am dat prin o depeșe signalmentele fugarilor. Eu urmăream, așa ziceam în depeșe, pe soția mea, Lina, care a fugit cu un amic al meu. Deoarece Panaiot n-avea decât să citească listele de călători pentru ca să știe unde ne aflăm, am plecat din Viena, eu cu pașaportul unui anume Iosef Iacek, iară Șvarț cu al unui oarecare Aron Blau. - Așa cred și eu c-o să-i găsiți, grăi medicul.   - Stăi să vezi! urmă d-l pomojnic. Știam că ei au luat bilet până la Paris, și pe calea ferată i-am urmărit până la Passau. Aici însă le-am perdut urma. Nu mai știa nimeni nimic despre un domn, care călătorea cu o damă ce nu știa decât românește. Tot astfel, agentul nostru, care ne-a primit la gara din Paris, ne-a încredințat că persoanele urmărite de noi n-au sosit la Paris. Ahil se afla cu toate acestea la Paris, nu însă însoțit de Lina. După unsprezece zile am aflat, în sfârșit, că la Passau el a părăsit pe Lina și a urmat călătoria cu o italiancă de la trupa de balet a Operei din Viena, care plecase câteva ceasuri mai nainte și-l așteptase la Passau. Acum însă el era plecat spre Italia. Medicul începu să bănuiască pe d-l pomojnic că-i spune o istorie născocită de dânsul, spre a ascunde adevăratul scop al lungei sale călătorii. Îi era însă greu să mărturisească bănuiala aceasta.   - Dar domnișoara Lina ce s-a făcut? Întrebă el cam în bătaie de joc. - S-a întors la Viena și de acolo la București, răspunse pomojnicul. Eram hotărât să fac și eu tot ca dânsa. Lasă că concediul era pe sfârșite, dar nici bani nu-mi rămăseseră decât vreo mie cinci sute de lei. Șvarț însă era gata să-l urmărească și singur, și ar fi fost o nebunie să-l las pe el singur la câștig, după ce cheltuisem peste două mii de lei. M-am învoit dar ca el să-mi obție o prelungire de concediu, și am subscris o poliță de două mii de lei, pe care el a scontat-o prin mijlocirea unui bancher din Viena. Medicul nu se mai îndoia că d-l pomojnic spune povești, care nici nu s-au petrecut, nici nu se pot petrece. - L-ai găsit ori nu? Întrebă el nerăbdător. - Da - răspunse d-l pomojnic - după aproape patrii luni de zile, în decembrie, după ce am colindat în câteva rânduri țările din Apus și după ce el schimbase patru femei, care toate l-au despuiat și jăfuit.   La Monte-Carlo, de unde Ahil ne scăpase într-un rând, am găsit pe Costică, de la care am aflat că d-na Tereza are la Pesta un stabiliment foarte elegant, care merge foarte rău, iar Ahil Panaiot a deschis la Marsilia un tripou, cu care voia să câștige ceea ce perduse. Era dusă comoara. - Eu tot m-aș fi dus și la Marsilia, zise medicul cu ironie. Pe vorbele unui om ca Costică nu se poate pune nici un temei. - Tot așa am raționat și eu, întâmpină d-l pomojnic zâmbind. Să meargă, mi-am zis, și suta unde s-a dus mia. Am plecat dar la Marsilia. Mișelul de Costică a vestit însă pe Panaiot și chiar în ziua sosirii noastre noi am fost arestați. - De ce? Întrebă medicul surprins. - Pentru că umblam cu pașapoartele falșe, răspunse d-l pomojnic râzând. N-avea Panaiot decât să spună adevăratele noastre nume, pentru ca să ne bage în încurcătura asta. - Și cum ați scăpat? Întrebă medicul, care începu iar să creadă. - Prin bunăvoința lui Ahil Panaiot, răspunse d-l pomojnic. Urmăream, precum știi, pe soția mea și pe seducătorul ei. N-ar fi avut Ahil decât să spună că mințim, pentru ca să ne încurce și mai rău. Se bucura însă și el că poate scăpa, și a confirmat minciuna ticluită de noi. Era o frumusețe când comisarul m-a întrebat dacă nu cumva fugarii au luat cu dânșii bani, scule ori alte efecte, dacă n-am vreo pretențiune față cu Ahil Panaiot. „Nimic! nici una! ” răspunsei lăpădându-mă ca de Satana și mulțumit că pot scăpa cu fața curată.   Acum nu mai credea medicul nimic. - Ceea ce dovedește - zise el în bătaie de joc - că avea țăranul dreptate când zicea că comoara era în adevăr blestemată, ca nimeni să n-aibă folos de ea. - Te înșeli! răspunse pomojnicul. De orișicare bogăție se folosește numai cel ce știe s-o prețuiască: s-au folosit și de comoara aceasta mulți. Nu s-a folosit țăranul, pentru care bogăția era un fel de năpaste, nici Ahil Panaiot, care nu se simte bine câtă vreme mai are vreun ban în pungă; se vor fi folosit însă femeile, care l-au despuiat pe Ahil, și s-a folosit îndeosebi domnișoara Lina, care s-a întors la București cu mulți bani, cel puțin patruzeci de mii de lei, precum a aflat Șvarț. - Umblă să te despăgubești de la ea, grăi medicul începând iar să creadă. -Tocmai acesta e lucrul pentru care cer ajutorul tău, răspunse d-l pomojnic. Să vezi, urmă el. După întoarcerea mea la București, m-am înțeles cu Șvarț să mă duc la ea. Am fost și i-am povestit toate amănuntele și am sfătuit-o să intre la învoială cu el și să scape de un proces pe cât se poate de primejdios pentru dânsa. Putea să vadă că le știu toate foarte bine; negă cu toate aceste și zise că nimeni nu poate s-o dovedească. - Pune-o față în față cu țăranul! strigă medicul aprins. - Tocmai acesta e lucrul pentru care cer ajutorul tău! răspunse iar domnul pomojnic. Mă tem că el nu va voi să vie cu mine la București. Eu am trimis să mi-l aducă mâne aici; te rog să-l încurci, ca să-ți facă mărturisirea, căci nu-i mai rămâne apoi decât să intre în voile noastre.   - Sarcina nu-mi pare deloc grea, dacă-i vom face și lui parte! strigă medicul voios.   XIII Domnul doctor, om în toată firea, își perduse cu desăvârșire sărita. Prietenul său, pomojnicul, i se plânsese în ajunul plecării sale că are grozave dureri de cap și nu poate dormi și-i ceruse o adeverință de boală, ca să-și ieie concediu. I-a dat adeverința. Nu prea semăna, ce-i drept, a om bolnav, dar e foarte greu să te dumirești asupra celor ce se petrec în capul unui om, și i-a dat adeverința nu pentru că îl știa bolnav, ci pentru că avea trebuință de ea. Se fac asemenea servicii prietenești. Întorcându-se din lunga sa călătorie, d-l pomojnic a adus cu dânsul o mulțime de adeverințe de la medici de prin deosebite orașe: se constată în toate că sufere de o perturbațiune nervoasă. Luase și adeverințele acestea, fiindcă avea trebuință de ele, ca să justifice îndelungata sa absență. Sosit acasă, d-l pomojnic s-a pus în pat și-a zăcut timp de șaptesprezece zile. D-l doctor l-a căutat și le spunea tuturor că e greu bolnav. Chiar dacă n-ar fi fost în adevăr, așa trebuia să pară, pentru ca omul să nu-și peardă slujba.   Acum d-l pomojnic se sâmțea bine și se sculase din pat. Nu e, ce-i drept, greu lucru să dai sănătate unui om pe care nu-l socotești bolnav: d-l doctor era cu toate acestea foarte mulțumit că poate să le spună tuturora că el a obținut, prin procedura lui, în puține zile rezultate pe care celebritățile din străinătate n-au putut să le obție în cinci luni. Și asta era un fel de comoară. Deodată comoara aceasta a început să sece. Luase înțelegere cu prietenul său ca dimineața, când va sosi Duțu, să-l primească el singur, ca țiind loc de subprefect. După planul pe care și-l făcuseră, avea să spună că d-l pomojnic a găsit în sfârșit comoara, a prins și pe Lina și pe comisar, și-a venit acum ordin de la guvern ca Duțu să se legitimeze ca adevăratul descoperitor al comorii, pentru ca să-și primească partea.   Duțu însă n-a venit nici de astă dată singur, ci însoțit de nevastă-sa, care era hotărâtă să nu-l lase singur. - D-ta n-ai ce să cauți aici, îi zise medicul. Eu am să vorbesc numai cu bărbatul d-tale. - Nu se poate, domnule subprefect, răspunse Stanca foarte hotărâtă. El e soldat, se teme de cei mai mari decât dânsul și nu îndrăznește să vorbească dezghețat: eu nu mă tem de nimeni! Trebuie să știu de ce l-ați chemat aici! Medicul se uită mirat la ea. Îi venea, parcă, s-o ieie drept o smintită și se temea s-o irite prin contraziceri.   - N-are să se teamă de nimic - zise el, ca s-o potolească - fiindcă nu la rău, ci la bine a fost chemat aici. Poți să-l lași liniștită! - Știu eu binele acela, grăi Stanca. Să mă ferească Sfântul de el! Duțu-i făcu semn să iasă, ca să nu-l bage-n vreo nouă încurcătură. - Mă duc - Îi zise ea - dar tu știi cum ne-am înțeles. Să nu-ți fie frică de nimeni! Nu e vina ta, dacă e smintit și vorbește-ntr-aiurea! - Cine e smintit? Întrebă medicul cam turburat, după ce Stanca ieși. - S-o ierți, domnule subprefect, îi răspunse Duțu. E femeie și vorbește și ea fără ca să știe de ce m-ați chemat aici. Îsi închipuiește un lucru și ia închipuirea ei drept lucru adevărat. „O vorbă foarte bine grăită, zise medicul în gândul lui. Așa e! Nici cel mai competent psihiatru n-ar putea să definească mai bine nebunia: își închipuiește și ia închipuirea drept adevăr. E deștept țăranul! ”   El rândui câteva hârtii, pe care le avea pe masă înaintea sa, și se uită prin ele ca și când acele ar fi actele sosite de la guvern în chestiunea comorii. - D-ta ești Duțu al Enii, sergent în compania de geniu! - Întrebă apoi luându-și un aer oficial. - Eu sunt, domnule, răspunse Duțu liniștit. - Ai fost d-ta astă-vară la București? De ce te-ai dus? - Să-mi cumpăr o pereche de boi. - Unde ai tras? - La „Dacia”, răspunse Duțu cam strâmtorat.   -Ai făcut acolo cunoștința unei femei care se numea domnișoara Lina? Întrebă medicul, uitându-se în ochii lui. - Da, răspunse Duțu tot strâmtorat. Medicul era foarte mulțumit. Nu-și închipuise c-o să-l prindă atât de ușor. - Ea zice că nu te cunoaște, nu te-a văzut niciodată, grăi el zâmbind. Duțu nu mai era acum strâmtorat. Atât voise să știe! - De! domnule subprefect, - zise el zâmbind - dac-ar fi nevasta mea de față, și eu aș zice că n-o cunosc pe domnișoara Lina, n-am văzut-o niciodată… Medicul începu să se sâmță cam strâmtorat. - Bine - grăi el - ce-ai avut cu ea?   Duțu zâmbi mai cu dinadins. - Păcate omenești! răspunse el, arătându-se foarte strâmtorat. - Ceva bani nu erau la mijloc? - Am plecat - zise Duțu - să-mi cumpăr boi și m-am întors fără boi și fără bani. D-l doctor începu să-și peardă răbdarea. - Bine - grăi el pripit - vreo comoară, bani mulți, scule cu petre prețioase n-au fost la mijloc? Duțu se uită foarte mirat împregiurul său și dete din cap ca și când niciodată în viața lui n-ar fi auzit vorbindu-se de asemenea lucruri. - Eu nu știu nimic! zise el în cele din urmă. O fi avut ea ce o fi avut, dar mie nu mi-a arătat nimic. Și cred că nu râvnea la sărăcia mea, dacă le avea aceste.   Medicul își perdu cu desăvârșire răbdarea: trebuia să-l apuce altfel. -Ai venit aici - zise el uitându-se la una din hârtiile de pe masă ca și când ar fi spuind ce stă-n ea - te-ai plâns d-lui pomojnic că ai găsit o comoară, te-ai dus cu o parte din ea la București, ca s-o vinzi, și femeia aceea te-a despuiat! Duțu se dete un pas înapoi. - Să-mi ierți, domnule subprefect, îndrăzneala - grăi el respectuos - dar tocmai asta era vorba nevestei mele. Dacă d-l pomojnic zice că i le-am spus aceste, eu nu pot să zic că nu i le-am spus. Așa trebuie să fie. Oi fi vorbit într-aiurea! D-l doctor rămase ca trăsnit din senin. Îi era parcă i se luminează deodată capul. - Cum? Întrebă el. N-ai găsit comoară și nici n-ai zis că ai găsit? - Nu zic, răspunse Duțu, uitându-se cam cu coada ochiului la el. Dacă m-ar întreba d-l pomojnic, aș zice acum tot ceea ce vrea să zic. Doctorul era pe deplin dumirit. Pentru ca să facă ceva, el începu să răsfoiască prin hârtiile din fața lui. Cu cât mai mult se gândea la cele povestite despre urmărirea lui Ahil Panaiot, cu atât mai stăruitor i se impunea gândul că boala prietenului său nu era prefăcută. Îl examinase, ce-i drept, și n-a găsit nici un neîndoios semn de boală: nervii însă sunt lucru subțire și e foarte greu să știi ce se petrece într-înșii. Nu! durerile de cap nu erau prefăcute: prea vorbea prăpăstii! Hotărât că întreaga istorie cu urmărirea lui Ahil Panaiot era numai o închipuire a lui. - Nu cumva vrei să zici - grăi el - că pomojnicul e smintit? - Ferit-a Sfântul! răspunse Duțu. Dacă e vorba ca unul dintre noi să fie smintit, acela numai eu pot să fiu. Eu n-am zis că el nu spune adevărul, că eu voi fi vorbit într-aiurea.   D-l pomojnic, care asculta la ușă, își pierdu sărita și intră furios la dânșii. - Bine, ticălosule, - strigă el ca ieșit din fire - ce fel de într-aiurea?! Nu mi-ai dat banii de aur pe care-i aveai în fundul căciulii?! - N-am zis niciodată că nu ți i-am dat, răspunse Duțu, dându-se încă un pas înapoi. D-l doctor se puse la mijloc între amândoi, pentru ca nu cumva să se întâmple vreo nenorocire. Nu! Banii de aur în fundul căciulii: asta le punea vârf la toate. - Lasă-l, - Îi zise prietenului său - nu te mai irita. Nu vezi că e smintit? - Ba eu văd că vreți să mă faceți pe mine smintit! strigă d-l pomojnic.   Doctorul se uită lung la el. În zadar: era om în toată firea. Și totuși, nervii sunt lucru subțire. - Spune-mi drept - Întrebă el cu glas stăruitor - e ori nu adevărat ceea ce mi-ai povestit despre comoară și despre urmărirea lui Ahil?! Eu încep să cred că totul e o farsă bine jucată! D-l pomojnic rămase câtva timp uitându-se cu ochi mari când la unul, când la altul. Lucrul era lămurit. El însuși amenințase pe Duțu că va intra în mari încurcături dacă va spune adevărul. Zadarnice-i erau acum silințele. El n-avea martori, și dacă toți tăgăduiau, el nu putea dovedi nimic, și orișicine-l putea lua drept un smintit. - Întreabă-l pe el, răspunse arătând la Duțu. Spune, ai găsit ori nu comoară? mi-ai dat ori nu o parte din ea? - Am găsit; ți-am dat, răspunse Duțu; ce să fac însă, dacă d-sa nu mă crede? - Nici un om în toată firea n-o să creadă ceea ce spuneți voi, răspunse medicul strâmtorat. - Și tu totuși ai crezut - grăi pomojnicul - căci altfel nu intrai în dandanaua asta.   D-l doctor era foarte strâmtorat, foarte rușinat, foarte supărat. - N-am crezut - zise el - dar nu voiam să te supăr mărturisindu-ți că nu cred. - Și cu toate aceste, toate sunt adevărate, întâmpină d-l pomojnic. - Dacă nu vrea să creadă — adause Duțu - nu poți să-i faci silă! Adevărat ți-e numai ceea ce crezi.

 Budulea Taichii I De-mi părea bine? Dar se-nțelege că-mi părea bine!   Când mi-l aduc aminte pe dânsul, mi se desfășoară înaintea ochilor întreaga lume a tinereților, cu toate farmecele ei, acuma pierdute pentru totdeauna; și nici unul dintre noi toți, care împreună am trecut prin acea lume, nu poate să se gândească la tinerețile sale fără ca să-i treacă, așezat, retras și întotdeauna înțelept, Budulea Taichii pe dinaintea ochilor, pentru că Budulea nu era numai al Taichii, ci și al nostru al tuturora. Mie, îndeosebi, mi se cuvenea oarecare întâietate la împărțeala părerilor de bine, pentru că eu îl știam încă din copilărie și eram prieten chiar și cu Budulea cel bătrân.   Nea Budulea, înainte de toate, avea un picior mai scurt decât celălalt și era un om scurt, gros, rotund la față și zâmbea mereu când vorbeai cu el. Fără de dânsul nu se putea nici un fel de veselie în sat la noi, fiindcă el cânta mai bine decât toți și din vioară, și din cimpoi, și din fluier, iară pe Huțu îl ducea întotdeauna cu sine, deoarece Buduleasa fugise cu un scriitor al satului, și nu putea să-l lase pe copil singur acasă. Când Budulea cânta din vioară, Huțu ținea cimpoile, iară când oamenii se săturau de vioară, Budulea schimba cu feciorul său. Fluierul îl purta Budulea totdeauna în șerpar; altfel nu l-am văzut de când îl țin minte și nici nu-mi pot închipui un Budulea făr' de fluier în șerpar. La praznic și la ziua numelui știam de mai nainte că are să ne vie Budulea cu mulți ani, cu spor în casă și cu belșug la masă: așa m-am trezit eu; ce va fi fost mai nainte, nu știu. Îmi aduc numai aminte că eram copil mic și că priveam când la piciorul cel scurt al lui Budulea, când la Huțu, care ședea cu cimpoile într-un colț al casei. Mai țin apoi minte că i-am dat o bucată de plăcintă, că l-am bătut, fiindcă nu voia să-mi lase cimpoile, și că era băiat bun, căci nu s-a supărat, deși era mai mare decât mine. În urmă, la școala din sat, mă bătea câteodată el pe mine, dar nici atunci nu era supărat, deși totdeauna eu mă legam de el.   Căci dascălul nostru era un om neobosit, și fiindcă Budulea peste săptămână mergea la lucru, el zicea mereu: “Măi Buduleo, nu mai purta și copilul cu tine; pune-i o bucată de pâine în traistă și trimite-l la școală, ca să-mi bat și eu capul cu dânsul”. Iară Budulea era om cuminte și înțelegea că dascălul nu are altă treabă decât să-și bată capul cu copiii oamenilor. Un singur lucru îl mai punea pe gânduri: parcă tot nu-i venea să creadă că și Huțu are să învețe carte. Când eu începusem a umbla la școală, Huțu era printre băieții de care îmi era frică. Îl văd parcă și acum umblând cu o vergea în mână pe dinaintea băncii și privind de la înălțimea diregătoriei sale de “cenzor” cu o strașnică neîndurare asupra noastră, care nu străbătuserăm încă în adâncimile tainicului “Buki-azba” și nu știam că “mizlete-ije-ludi-iăr” va să zică “milă".   Povățuit de mâna lui am trecut aceste adâncimi pe nesimțite. Întorcându-mă acasă după cele dintâi ceasuri petrecute la școală, sufletul îmi era plin de minunățiile ce văzusem. Închipuirea mea de copil era prea slabă spre a putea aduna atâta sumedenie de copii la un loc, și toți acești copii, pe care îi văzusem acum în aievea, ședeau tăcuți, nemișcați și cu ochii țintiți la învățător: îmi era ca și când m-aș fi întors din altă lume, și când maica mă întreba ceam văzut la școală, în uimirea mea nu știam să-i spun altceva decât c-am văzut pe Huțu lui Budulea plimbându-se cu bățul în mână și că acum nu-l mai cheamă Huțu, ci Mihail Budulea, ca pe taică-său cel cu cimpoile. Și fiindcă eram nerăbdător și doream să văd iar pe Huțu cu bățul, m-am dus și după prânz la școală. Simt și acum adânca dezamăgire ce mă cuprinsese când văzui pe un alt băiat cu vergeaua, căci în zadar, atât de strașnic ca el nu mai era nici unul.   Dar peste puțin iar a venit Huțu, ne-a luat pe noi, care eram mai mici, și ne-a scos afară, iară după ce ne-a scos afară ne-a pus în rânduri și ne-a întrebat dacă știm să stăm într-un picior. Eu am stat mai bine și mai mult decât toți ceilalți băieți; pentru aceea eram foarte fericit și, întorcându-mă acasă, i-am arătat mamei cum zice Huțu ca să stai într-un picior și i-am spus că Huțu e cel mai mare în școală și că a vorbit cu mine și c-a zis că eu stau mai bine decât toți ceilalți într-un picior. După aceea m-am dus iar la școală. Mama-mi dăduse două pere, una pentru mine, alta pentru Huțu. Eu le-am păstrat pe amândouă pentru dânsul; dar am plecat plângând de la școală și plângând am ajuns acasă, fiindcă el nu le ceruse de la mine, iară eu nu îndrăzneam să i le dau. Și fiindcă prea eram nenorocit, mama a trimis pe Barbura să aducă pe Huțu, pentru ca să-i dau cele două pere: iară de aci înainte, mergând la școală, el trecea totdeauna și mă lua și pe mine.   Pus fiind astfel sub ocrotirea celui mai strașnic dintre “cenzorii” din școală, nu mă mai temeam de nimeni și de nimic. Știam, afară de aceasta, că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu, și pentru aceea îi prindeam apucăturile și, înainte de toate, din copil neastâmpărat ce eram, mă făcui un băiat așezat și înțelept ca dânsul. Nu-i vorbă, el era tot mai așezat și mai înțelept decât mine; dar când îl vedeam pe el zicând Tatăl nostru, citind irmosul ori cântând Apostolul în biserică, inima îmi bătea mai tare, căci un glas tainic îmi șoptea: "Și tu vei fi odată ca dânsul”. Mergeam dar totdeauna cu el, de el ascultam totdeauna și la dânsul căutam scăpare când eram năpăstuit.   Căci Huțu era puternic, pentru că dascălul nu ținea la nimeni mai mult ca la dânsul. Iară dascălul avea cinci copii, care toți cinci erau fete. Neli era cea mai mare și avea obiceiul să sară peste bănci. Livia era cât mine și vorbea totdeauna până ce dascălul n-o punea în genunchi; Veturia ședea între băieți și se cotea cu ei, iară Mili abia știa să umble și nimeni n-avea voie s-o poarte în brațe afară de Huțu, pe care dascălul îl însărcinase cu purtarea de grijă pentru dânsa. Pentru aceea nici Mili nu voia s-o poarte altul de mână ori s-o ție în brațe și plângea când el se depărta de dânsa; câteodată numai, când Huțu voia să se joace de-a mingea cu ceilalți băieți, mi-o lăsa mie, iară eu vorbeam cu ea, o purtam de mână, o țineam în brațe și eram foarte fericit.   Eu m-am dus apoi la școlile cele mari din oraș, iară când m-am întors, peste un an, acasă, Huțu era tot mare, dar îmi părea mai puțin strașnic. Nu-i vorbă, și acum zicea Tatăl nostru, cânta chiar în strană și citea Apostolul în biserică, și acum purta pe Mili, ba chiar și pe Linică cea mică în brațe; el cu toate acestea îmi părea cam prost, ba câteodată chiar grozav de prost. Dar tot țineam la el, fiindcă era băiat domol și intra totdeauna în voile mele. Dacă însă acum Huțu îmi părea mie grozav de prost, eu îi păream lui grozav de înțelept. Într-o zi el însuși mi-a mărturisit-o aceasta, deși numai așa — cam pe departe.   Eram în pădure; adunaserăm alune și el mi le spărgea, luând din când în când câte una și pentru sine. — Uite, îmi zise el nedumerit, taica zice că dascălul zice să mă duc și eu la școală la oraș ca să mă fac dascăl: ce crezi tu, aș putea să învăț acolo cu voi? — Pentru ce nu? — Vezi că nu știu ungurește, răspunse el, privind deznădăjduit la mine. — Ai să înveți. — Dar cum să învăț, când dascălul vorbește numai ungurește și eu nu înțeleg nimica din cele ce zice? — Așa-i! răspunsei, înțelegând acuma și eu că în adevăr Huțu e cu mult mai prost decât ca să poată înțelege pe dascălul cel unguresc, care nici nu e dascăl, ci profesor. Altfel, eu știam de mult că e vorba ca Huțu să meargă la școală. Căci dascălul nostru era un om neobosit, iară 1   I Budulea ținea foarte mult la el. Încă de demult nea Budulea era nedumerit. Îl vedea pe Huțu citind din carte ori scriind fel de fel de lucruri pe hârtie și nu-i prea venea să creadă că toate sunt așa cum i se par lui. Tot mai înțelegea ca omul să scrie și ca să știe ce a scris el însuși, fiindcă aceasta nu era decât un fel de răboj. Când vedea însă pe Huțu citind din cartea ceea ce au scris alții, îl cuprindeau îndoielile și-i zicea de obicei: “Ba să mă ierți; asta o știu pe de rost”. Huțu își dădea silința să-l lămurească și să-i arate și lui cum se citește; însă când Budulea se uita la slovele încurcate, îl cuprindea un fel de amețeală, fiindcă era peste putință ca cineva să le descurce.   Într-o duminică Budulea i-a zis lui Huțu: “Ia scrie numele meu pe hârtie”. Huțu a a scris cu slove mari: Lăpădat Budulea, locuitor din Cocorăști. — Și acum, dacă cineva se uită aici, știe el că e numele meu? — Da, taică. — Cum așa? — Apoi vezi: vede că e ludi și iăr și zice Lă-pocoi și iăr și zice pă, adică Lăpă, dobro-az-tferi și zice dat, ceea ce face Lăpădat. Budulea ascultă cu mare băgare de seamă, deși nu înțelegea nimic. Dar, după ce s-a văzut singur, el a luat plumbul și a început să învețe a-și scrie numele. L-a scris o dată, l-a scris de două, de zece, cu atât mai bine înțelegea că se poate să înțeleagă și altul ceea ce scrie, pentru că de câte ori suna într-un fel, el scria aceeași slovă. El a luat apoi caietul lui Huțu și cu mare părere de bine a văzut că slovele pe care le-a scris sunt în caiet. Acu parcă înțelegea că este cu putință că unul să citească ceea ce au scris alții, fiindcă toți cărturarii scriu într-un fel. Dar tocmai pentru aceea iar îl cuprinse amețeala. Această înțelegere între un număr nesfârșit de oameni îi părea un lucru mai presus de închipuirea omenească. Era dar cu putință ca ceea ce a scris unul acum o sută de ani alții să citească astăzi? La asta nu s-a gândit niciodată. Era cu putință ca doi oameni care nu se pot înțelege prin grai viu să se înțeleagă în scris, și dacă ungurul ori neamțul nu știe românește, el nu are decât să scrie, pentru ca să-l înțelegi ce vrea să zică.   El însă nu înțelegea cum e aceasta cu putință. — Măi Huțule! ia scrie-mi tu mie pe hârtie: cimpoi, vioară și fluier. După ce Huțu scrise cuvintele, Budulea privi lung la ele, lung și nedumerit, pentru că cimpoile nu semănau deloc a cimpoi și vioara îi părea tocmai ca fluierul. — De unde să știu eu că aici stă cimpoi și vioară? întrebă el. — Pentru că e “cert-ije-mislete-pocoi-on-ije”. — Nu înțeleg. Știu că la răbuj tragi o crestătură, și asta vrea să zică o zi de lucru ori o oaie, tragi o cruce, și asta vrea să zică un car de pietriș ori un berbec. De unde știi tu că tocmai așa se scrie cimpoile? — Așa sună slova. — Cum sună? — Fiindcă e cimpoi, scriu cerf și ije și mislete, ca să fie “cim”, iară după aceea pocoi, on, ije ca să fie “poi”.   Budulea parcă iar înțelegea. Dar lucrul îi părea grozav de greu, căci dacă toată slova avea un sunet, atunci, fiind grozav de multe sunete, trebuiau să fie și grozav de multe slove. — Și tu înțelegi orice carte? — Înțeleg, taică. — Și dacă un om foarte cuminte ar fi scris ceva, tu poți citi? — Pot, taică. — Dar atunci tu ești tot atât de cuminte ca el. — Adică nu, taică. — Ce știi tu! răspunse Budulea. Ești încă prost și copil, dar tot atât de cuminte ca el.   Și fiindcă Huțu era acum atât de cuminte, el nici nu mai avea pentru ce să umble la școală, ci trebuia să meargă la lucru, căci popă n-avea să iasă din el; destul că știe să scrie, să facă socoteală pe hârtie, să citească în toate cărțile, ba chiar și să cânte în strană. Pe el nu mai putea să-l înșele nimeni, ba putea să ajungă chiar și prețitor la casa satului și să adune birul de pe la oameni.   Mai ales de când avea copil la școală, Budulea mergea totdeauna la biserică, și chiar dac-ar fi fost singur la biserică, el avea locul lui, tocmai în fund, lângă muieri, iară când Huțu cânta sau citea Apostolul, Budulea își încopcia mâinile pe piept, privea o dată la dascăl și rămânea cu capul plecat. Dară cu dascălul n-ar fi îndrăznit niciodată să prindă vorbă, fiindcă se simțea prea jos spre a cuteza să supere pe un om atât de învățat cum era jupânul învățător Pantelemon Clăiță, un om scurticel, iute la vorbă, cu mustața groasă și cu sprâncenele dese. Nici nu se cuvenea să-l supere, fiindcă dascălul Clăiță era om neobosit, avea totdeauna de lucru și nu putea să-și piardă vremea cu orișicine. Însă în cele din urmă tot trebuia să meargă la el, ca să-i mulțumească pentru învățătura lui Huțu și să-i spună că, iacă, Huțu a crescut mare, știe mai mult decât toți băieții din sat și trebuie să meargă la lucru.   Îi era greu să se hotărască, și au trecut mai multe duminici până ce a putut să prindă destulă inimă, mai ales că nu putea să meargă cu mâna goală și trebuia să aștepte până ce vin strugurii pârgavi, cea mai potrivită cinste pentru un dascăl ca Clăiță. — Așa-i, zise dascălul, e băiat foarte înțelept și trebuie să meargă la lucru. Pentru că să vezi d-ta: omul trebuie să învețe a munci ca să poată trăi. Nu e școala cum ar trebui să fie, căci atunci ar învăța toți copiii la școală și nar trebui să-și mai piardă vremea pe la țarină. Dar ce să-i faci? Am grădinița ce mi-a lăsat-o satul și i-am învățat să pună sămânță, să facă altoi, să poarte grijă de stupi, să pună cartofi, fasole, morcovi și pătrunjel, să sădească varză și tutun, să poarte grijă de viță, ba la anul am să-i pun chiar la prașilă, pentru ca încă de mici să știe cum se câștigă pâinea de toate zilele. Dacă satul mi-ar da o bucată de țarină, i-aș învăța și celelalte lucruri. Pentru că să vezi d-ta: dascălul trebuie să știe tot și, dacă nu știe, trebuie să învețe, fiindcă sunt cărți în care stau toate aceste, și eu aș învăța copiii așa cum stă în cărți, adică mai bine de cum se obișnuiește la prostimea noastră de astăzi. Afară de aceste am casă grea, cinci fete, care cresc în fiecare zi, și nici un băiat, și satul ar trebui să se gândească și la mine. Ba acum se gândesc să mai facă și o a doua școală în sat, fiindcă ar fi prea mulți copii la mine. Dar cine a adunat copiii la școală? Eu. Adicătelea, în loc să mă plătească mai bine, fiindcă dau învățătură la mai mulți copii, se pun să ia copiii adunați de mine și să-i dea la altul. Pentru că să vezi d-ta: dascălul e cel mai mare lucru în sat, cel mai mare lucru în țară, pentru că el învață pe copii cum să vorbească, cum să se poarte, cum să înțeleagă lucrurile și cum să lucreze ca să-și câștige pâinea cea de toate zilele, și dacă dascălul e prost și nu-i învață bine, toate merg rău în țară. Înțelegi că tot omul ar voi să fie dascăl și că eu nu mă plâng; însă, îți spun eu d-tale, nu este cu putință să fie doi dascăli în sat, pentru că n-au din ce să trăiască amândoi și pentru că închipuiește-ți d-ta ce încurcătură se face în sat când unul învață pe copii într-un fel, iar cellalt într-alt fel.   Budulea asculta tot timpul cu încordată luare-aminte; dacă s-ar fi aprins casa în capul lui, el n-ar fi îndrăznit să se miște ori să grăiască cea mai scurtă vorbă măcar: Așa este! — Un lucru ar fi mai cu putință, urmă dascălul mulțumit. Ca să fie un dascăl mare și unul mic, adică unul întâi, altul al doilea, care nu învață decât ceea ce-i spune celălalt. Budulea se simțea foarte înțelept, fiindcă era în stare să înțeleagă ceea ce zice Clăiță; el îndrăzni dar să adauge: — Unul plătit mai bine, iară altul mai slab. — Da! Unul plătit mai bine. Astăzi nu e oare tot cam așa? Pentru că să vezi d-ta: copiii din școală sunt despărțiți în mai multe căprării, cum am zice, și eu nu le dau învățătură decât celor mai grei la minte; ceilalți învață de la băieții mai mari, cum e Huțu. Și înțelegi d-ta că satul ar face mai bine dac-ar lăsa lucrurile așa cum sunt și ar pune în loc de al doilea dascăl pe Huțu, fiindcă n-ar trebui să-i plătească mult.     Budulea rămase încremenit. Huțu dascăl? Nu știa dacă visează ori Clăiță vorbește într-aiurea. — Nu se poate, zise el. Huțu e prost; îl știu eu: e copilul meu. — D-ta nu înțelegi, urmă iar dascălul. E bun Huțu. Pentru că să vezi d-ta: spre a putea să fii dascăl, se cer trei lucruri: întâi o carte de botez, a doua un atestat că ești absolut preparandist, a treia că cunoști cele opt glasuri și podobiile, a patra să știi tipicul; toate celelalte le înveți din carte. Lui Huțu nu-i lipsește decât atestatul; le are toate celelalte. Ar trebui să meargă la oraș, să stea doi ani, cum am stat și eu, și să-și ia atestatul. Budulea se ridică în picioare. Începea să înțeleagă că învățătura prea multă cam smintește capul omului și parcă-i era frică să mai stea cu dascălul. — Eu, urmă dascălul, sunt feciorul paracliserului din Văideni. M-am trezit trăgând clopotele, aprinzând și stingând lumânările în biserică și purtând cădelnița după popa. Am învățat apoi să cânt în strană și să citesc și, când eram de douăzeci și unu de ani, m-am dus să fac preparandia. Huțu știe mai mult decât știam eu atunci, fiindcă le-a învățat toate de la mine. Apoi nu e decât de 15 ani și trebuie să meargă să-și ia atestatul, pentru că, îți spun eu: nu primesc alt dascăl în sat decât pe unul care a învățat la mine. Budulea nu mai avea timp de pierdut. Dascălul Clăiță zicea că trebuie, și așa nu mai încăpea nici o vorbă. Gata dar de a lua pe Huțu să-l ducă numaidecât la oraș, el plecă spre casă.   Însă pe drum începu iar a se nedumeri. Tot îi părea peste putință ca feciorul lui să umble la școlile cele mari și să se facă chiar dascăl: fără îndoială, Clăiță era smintit de învățătura cea multă, pentru că Huțu era prost și nici n-avea din ce să trăiască la oraș. Cuprins de aceste nedumeriri, Budulea își schimbă drumul. Mai era un om înțelept în sat; voia să vadă ce zice acela. El veni dar la mine și-mi spuse cum s-au petrecut lucrurile, cum a învățat să-și scrie numele, cum s-a încredințat că Huțu în adevăr știe să citească în toate cărțile, cum s-a dus la dascălul și apoi îmi înșiră îndeamănunțit cuvintele pe care i le grăise Clăiță. — Așa este, jupânul învățător are dreptate, îi răspunsei acum și, ca să-l încredințez, îi arătai atestatul meu și-l citii, în ungurește, cum era scris. — Nu se poate citi asta în românește? mă întrebă el după ce privi îndelung la tipăritură. — Fără îndoială, zisei, și începui a traduce testimoniul. — Nu zic eu? strigă el cuprins de o bucurie pe care atunci nu puteam încă s-o înțeleg. E ca răbușul: n-ai decât să faci crestătura, pentru ca tot omul să știe că nu e berbec, ci oaie. Dascălul are dreptate: trebuie să mergem la școală!   În zadar îi spunea Huțu că el nu poate să învețe la școală pentru că nu știe ungurește; Budulea răspundea: — Tu ești prost; nu știi încă ce știi și ce nu știi; vei vedea tu când vei fi acolo; n-ai decât să te uiți în carte ca să știi tot, afară de cele opt glasuri, de tipic și podobii; toate celelalte se învață din carte: ai să mergi la școala la care umblă și el, pentru că acolo se dă tistat într-un an, apoi te întorci acasă și ești dascăl. Știa tot satul că Huțu are să meargă la școala în care învăț eu și că are să se întoarcă dascăl, deși eu voiam să mă fac popă. Ne-am dus apoi la oraș, adică nu ne-am dus, fiindcă eu plecasem câteva zile mai-nainte, iară dascălul Clăiță venise cu Budulea și cu Huțu în urmă, dar ne-am întâlnit în oraș.   Dascălul era foarte necăjit. Lumea se stricase cu desăvârșire și directorul de la preparandie nu voia să-l primească pe Huțu fiindcă era o lege nouă, ca să nu primească decât pe aceia care au făcut patru clase primare. Budulea era, dimpotrivă, așezat și vesel. Îi părea bine că nu l-a primit pe Huțu la preparandie: voia să-l dea la școala unde eram și eu. Huțu, în sfârșit, era nenorocit. Dascălul îi dăduse niște pantaloni roși, un surtuc peticit și o pălărie purtată, pentru că acum nu mai putea să umble în strai țărănesc. Nu i se potriveau deloc hainele; el însuși nu se simțea bine în ele; îi era rușine parcă de lume și pășea lat și ținându-și mâinile depărtate de trup, pentru ca nu cumva, umblând, să-și roadă mânecile și pantalonii. Erau hainele în care umblase odată dascălul; și-l treceau fiorii când se gândea că acum el însuși le poartă și le strică. Apoi atât îl purtaseră pe la Ana și pe la Caiafa, încât se zăpăcise, bietul, cu desăvârșire.   Eu eram fericit. Acum atârnau toate de mine, fiindcă eu cunoșteam pe profesorul de a treia clasă primară și puteam să-i duc la dânsul, și să-i recomand, și să-i spun că Huțu e din sat de la noi, și că e un băiat prea cumsecade. — Ia să ne mai gândim nițel, grăi dascălul Clăiță muncit de gândurile grele. Nu se poate ca Huțu să umble la școala ungurească. Învață ungurește, și un dascăl nu trebuie să știe ungurește. — Un dascăl trebuie să știe tot, răspunse Budulea. — Tot, afară de ungurește. Asta-i limba calvinească și papistășească, și îndată ce-o înveți, te zăpăcește. Îți spun eu: am văzut pe alții. Pentru că să vezi d-ta: noi, românii, trebuie să știm românește, și dacă învățăm ungurește, ne facem unguri și nu mai suntem români cumsecade. Asta stă chiar în gazete. Și pentru aceea, dacă dascălul știe ungurește, îi învață și pe copii și le strică mințile. — Eu cred, răspunse Budulea, scoțându-și nerăbdător fluierul din șerpar, că învățătura e limba, și cu cât mai multe limbi știe omul, cu atât mai învățat este.   Uite, la fluierul meu sunt șase borte, și cânt mai bine pe el decât pe unul care nu ar avea decât o singură bortă; așa e și omul: câte limbi știe, de atâtea ori e om. Și Huțu voia să umble la aceeași școală cu mine fiindcă se gândea să șadă lângă mine și să mă întrebe totdeauna când nu înțelege ceva. Dar el odată cu capul n-ar fi îndrăznit să grăiască. — Așa-i, zise dascălul, mângâindu-se cu speranța că întrun an Huțu tot n-are să învețe ungurește, ba că are să uite în urmă și ceea ce va fi învățat. Când era să intrăm la dnul profesor, deterăm de o nouă greutate. Huțu nu voia deloc să intre. În zadar îi spuneam că trebuie să fie și el, ba mai ales el, de față, zicea să intrăm noi și să vorbim cu profesorul, că el merge apoi la școală. Dar, la urma urmelor, Huțu era băiat înțelept: el își călcă pe inimă și intră cu noi. Profesorul Wondracek era un om vesel și, când intrarăm, se vedea că-i pare bine, fiindcă râdea din toată inima.   Dascălul Clăiță și Huțu rămaseră lângă ușă, iar eu înaintai cu Budulea și-i spusei dlui Wondracek că, iacă, ăsta e Budulea, cimpoieșul de la noi, care are un băiat, pe Huțu cel de lângă ușă, care pân-acum a umblat la școală la dascălul Clăiță și acum voiește să fie primit. — Da, dnule, răspunse d-l Clăiță, făcând un pas înainte. La noi a mers și s-a purtat bine. — Și știe tot, adăugă Budulea. Mă rog, jupâne învățător, să spui ce știe Huțu, Mihail Budulea îl cheamă, fiindcă mi-e copil, iară mie îmi zice Lăpădat; îi sunt tată. Spune, te rog, ca să știe și domnul ce-a învățat Huțu.   Dascălul Clăiță era foarte învățat, dar nu era deprins a vorbi cu dascălii papistășești și nici nu-i plăcea să stea față cu ei. Îi venea deci cam greu să se tălmăcească cu dnul Wondracek, un om care nici nu știa românește, ci vorbea de-ți venea să fugi mâncând pământ. Acum era însă vorba de învățătura ce-i dăduse lui Huțu; el făcu dar un al doilea pas înainte și grăi așezat: — Eu cred că dnul profesor îl va întreba la examen. Pentru ca să-l vedeți d-voastre: eu nu știu ce se cere la școala de ici, și dnul profesor, care știe, nu are decât să-l întrebe pe el, ca să vadă dacă știe destul, prea mult ori prea puțin. El sări speriat la o parte. Numai acum băgase de seamă că stă pe covorul ce era întins pe jos. Dar dascălul Clăiță, intrând odată în foc,nu-și pierdea lesne sărita. — Pentru că să vedeți d-voastră, urmă el, la noi se învață tot ceea ce trebuie să știe un om ca să poată trăi cum se trăiește la sat: aici se cere altceva. Fără îndoială, mai puțin, dar altceva, ce poate că noi nu știm, fiindcă nu avem nevoie să știm și nu este bine ca omul să învețe lucruri ce nu sunt de nici un folos, deoarece pierde vremea în care trebuie să învețe lucruri folositoare. Așa se obișnuiește la noi, la românii ortodocși, fiindcă eu sunt ortodox și băiatul de asemenea.   Dnul Wondracek privea în tot timpul când la unul, când la altul dintre noi și părea foarte vesel, deoarece își stăpânea râsul. De când auzise cuvântul examen, Huțu uitase și surtuc și pantaloni și stătea încordat la locul său, iară acum înainta cu pași hotărâți și băgând bine de seamă ca nu cumva să o pață ca dascălul Clăiță, apoi se opri tocmai la marginea covorului, stând drept ca un par înaintea dlui Wondracek și ațintindu-și ochii la buzele lui.   Dl Wondracek privi câtva timp la el și parcă era supărat, fiindcă nu-i mai venea să râdă. — Știi ungurește? — Nu știu. — Știe, domnule! zise Budulea nerăbdător. În zadar spunea dascălul Clăiță că n-a învățat decât a citi; în zadar spuneam chiar eu că nu înțelege nimic, căci Budulea îl ruga pe dnul Wondracek să-i dea o carte ungurească și va vedea ce știe. — Nu știe să vorbească, dle, dar înțelege din carte. Profesorul Wondracek iar se făcu vesel, îi dete lui Huțu o carte ungurească, pentru ca să vadă cum citește și cum rostește vorbele. Huțu începu să citească cu glas tare, răspicat și arătând deslușit fiecare comă, fiecare punct.   Îl văd parcă și acuma pe Budulea. El stete nițel încremenit, apoi se apropie încet de dnul Wondracek, îl atinse de mânecă și-i șopti uimit: — Știe, dnule, chiar să vorbească. Acum dnul Wondracek nu-și mai stăpâni râsul. Dar tot în zadar își dete și el silința să-l facă pe Budulea să înțeleagă că Huțu nu știe decât să citească ungurește, căci în loc de a-l lămuri, îl făcea din ce în ce mai încurcat. Și se vede că dlui Wondracek îi plăcea încurcătura lui, fiindcă nu-l mai slăbea. Mai puse câteva întrebări lui Huțu, ca să vadă ce știe din celelalte, apoi iar se legă de Budulea cel bătrân, care-i plăcea mult, deoarece era scurt, gros, șchiop de piciorul stâng, rotund la față și zâmbea când vorbeai cu el. — Băiatul nu știe mult, zise el în sfârșit, dar îl primesc, fiindcă e feciorul d-tale, și dacă va fi silitor, are să treacă examenul. E destul de mare, adăugă el așezat, pentru ca să înțeleagă că-i șade rău între copii dacă nu învață bine, pentru că atunci e ca măgarul între oi.   Atât îmi trebuia și mie. Întrebați dacă-mi părea bine? Dar se înțelege că-mi părea bine: nici nu mai mergeam, zburam spre casă, pentru că Huțu trebuia să locuiască cu mine; el era și trebuia să rămână sub scutul și povățuirea mea. Și cum mergeam, eu mergeam iute, fiindcă eram fericit, dascălul Clăiță grăbea, fiindcă era om neobosit, Budulea cel bătrân șchiopăta sprinten și pe mărunțite cu noi, fiindcă nu-și mai găsea rostul și ar fi voit să afle vreun om ca să-i spună cele petrecute, și numai Huțu venea așezat și cu pași măsurați în urma noastră, ca și când nici n-ar ști de ce e vorba. — Vino, măi, mai iute, îi zisei eu nerăbdător. — Lasă că vă ajung eu, răspunse el zâmbind....      II   Eram cinci inși la precupeața Lenca Liuchici și aveam două paturi și o masă, iară Huțu se culca pe jos, fiindcă taică-său îi adusese o saltea cu paie, două perini, o velință, trei rânduri de albituri, două pâini mari, un săculeț de fasole, altul cu făină și mămăligă și o bucată de slănină, ca să-i fie pe două săptămâni. Seca Lenca avea două fete și un copil, era sârboaică și vindea pește la piață; ea se certa totdeauna pe sârbește când era acasă, și pe românește în piață, dar altminteri era femeie bună și ținea la noi, fiindcă eu și Ioța îi plăteam și cu mâncarea, iară ceilalți doi, care erau preparanzi, și Huțu îi plăteau pentru pat și pentru locul saltelei, mai având ca să le fiarbă, din al lor, și de mâncare, când aveau câte ceva. Huțu nu plătea decât pe jumătate, adică șaizeci de creițari pe lună, fiindcă îi aducea în toate diminețile coșurile cu pește verde și pe cel cu pește uscat, făcea foc, mătura în casă, spăla vasele, căra apă și aducea iar coșurile acasă, când se însera, și atunci mă duceam și eu să-i ajut, pentru că îmi plăcea să port coșul cu pește, și peștele mirosea frumos. Așa se petreceau lucrurile pe vremea aceea, și vremile erau atunci minunate.   Budulea cel cu fluierul în șerpar venea în toate vinerile și ne aducea câte ceva de acasă. El pleca de joi și venea încet, dar totdeauna cu traista plină. Iară când întâlnea vreun drumeț, prindea vorbă cu el și, dacă drumețul nul întreba, el îi spunea fără să fie întrebat: “Mă duc și eu la oraș, fiindcă am un fecior la școlile cele mari. Are să iasă dascăl. Eu sunt Budulea, cimpoieșul de la Cocorăști.” Iară seca Lenca se bucura totdeauna când joi de cu seară ne pomeneam cu el, pentru că Budulea știa o mulțime de minciuni și niciodată nu venea cu mâna goală. Vineri după-amiazi Budulea iar se întorcea acasă și le spunea drumeților c-a fost la oraș, fiindcă are un fecior la școlile cele mari. Dar după ce se întorcea acasă, Budulea se făcea trist. De când avea și el un fecior la școlile cele mari, se gândea mereu că, oare ce poate să se fi ales de Safta; nu se putea el bucura așa singur, când și ea trebuia să se bucure cu el dimpreună. Și când se gândea cum s-ar bucura Safta dacar afla că feciorul ei are să fie dascăl, ochii i se umpleau de lacrimi și credea că, moartă să fie, ar scoate-o din pământ. Și pentru aceea Budulea nu-și mai găsea tigna de mai nainte și era mereu dus în drumuri. Apoi a venit peste câteva săptămâni dascălul Clăiță și cu Budulea și cu nevasta lui Budulea, care era mama lui Huțu, și părea acum mai bătrână decât Budulea.   Dascălul era foarte așezat, ca și când ar fi stat înaintea episcopului. Budulea râdea în el, ca omul care a făcut o poznă din cele mai bune, iară Buduleasa era nerăbdătoare, ca și când ar fi stat pe spini și jăratic. Dar ziua aceea nu era vineri, și noi eram la școală. Budulea s-a gândit dar să vie ca să-l ieie pe Huțu și să-l ducă acasă, dar să nu-i spuie nimic, pentru ca să vadă ce zice. Fiind însă că noi eram în clasă și profesorul ne vorbea tocmai despre cele patru părți cardinale ale universului, Budulea a deschis ușa, a băgat capul prin deschizătură șia strigat tare: — Măi Budulea taichii! De-atunci a rămas Huțu “Budulea Taichii”. Dnul profesor Wondracek a sărit mânios, fiindcă Huțu s-a ridicat și-a zis: “Noi suntem, domnule profesor!" iară băieții au început să râdă. Dar când Budulea a intrat, a zis: “Vreau să-l duc acasă, ca să vadă pe maică-sa”, domnul Wondracek nu mai era mânios și mi-a dat și mie voie să plec, fiindcă și eu voiam să văd pe mama lui Huțu.   Huțu însă nici acum nu mergea iute. El era băiet de cinci ani când plecase maică-sa; o ținea bine minte și, precum a așteptat zece ani ca să o vadă, mai putea aștepta încă cinci minute. Când am ajuns apoi acasă, la seca Lenca, dascălul era mișcat, Budulea iarăși râdea în el, seca Lenca stătea cu fetele ei privind ca la o minune; iară eu nu cunoșteam pe mama lui Huțu, fiindcă n-o văzusem niciodată. Huțu o cunoștea și s-a dus să-i sărute mâna, dar ea n-a primit, ci i-a zis că s-a făcut mare și s-a uitat la el. Și el s-a uitat la ea și i-a zis că a îmbătrânit. Apoi n-au mai zis nimic, ci au stat față în față și s-au uitat amândoi așa în vânt. — Nu-ți pare bine că vezi pe maică-ta? a grăit atunci Budulea apropiindu-se. — Îmi pare bine, taică, a răspuns Huțu, și și-a băgat mâna în buzunarul pantalonilor.   După aceea Huțu a ieșit afară și a început să plângă, iară maică-sa a ieșit după el, ca să plângă și ea; am început să plâng și eu, fiindcă nu mai văzusem pe Huțu niciodată plângând. Dar Budulea râdea acum și se uita la noi; pentru aceea am ieșit și eu afară și, când am văzut că Huțu plânge, iar mumă-sa îl ține în brațe și-l sărută, m-am oprit cuprins de fiori înaintea lor. Întrebați dacă-mi părea bine? Îmi venea parcă să țip de bucurie, dar am plecat, ca să nu-i supăr. De-aici înainte Budulea venea cu nevasta la oraș și le zicea drumeților: “Mergem la oraș fiindcă avem un fecior la școala cea mare. Are să iasă dascăl.” Iară când venea singur, el le zicea: “Mergem, când eu, când nevastă-mea, la oraș fiindcă avem un fecior la școlile cele mari. Învățătură cere multă cheltuială și nu putem să ne pierdem ziua amândoi, adică atât eu, cât și nevasta mea. Eu sunt Budulea, cimpoieșul de la Cocorăști.”      III Iară noi umblăm la școală, Budulea Taichii și eu, amândoi din Cocorăști, amândoi în gazdă la seca Lenca. În ziua întâi Budulea voia cu orice preț să rămâie stând lângă ușă, și numai după multă stăruință se hotărî să se așeze pe cea din urmă bancă. Îi părea că toată lumea îl știe, îl cunoaște și se întreabă cum adică să fie el îmbrăcat în hainele dascălului Clăiță și să umble la școală tot cu domnișori. Încetul cu încetul, însă, el s-a deprins, și în cele din urmă a ajuns că nici unul dintre băieți nu putea să-l scoată din ale lui. Un obicei a păstrat cu toate aceste: îndată ce sosea acasă, el se dezbrăca, își curăța hainele, le împăturea cu multă băgare de seamă și le punea în ladă, apoi lua cartea și învăța lecția.   Seca Lenca nu ne dădea lumânare, ci trebuia să ne cumpărăm noi din banii noștri. Pentru ca să nu fie nici o supărare, avea fiecare lumânarea sa și, dacă astăzi învățam la lumânarea mea, mâine luam pe a ta, și așa mai departe. Budulea n-avea niciodată lumânare, și așa el se silea să învețe ziua, dar când eu îl chemam la lumânarea mea, el zicea că nu poate să învețe cu ceilalți, fiindcă-l supără. Iară când n-avea nici unul lumânare, ne culcam, noi în paturi și Budulea pe salteaua cu paie, apoi spuneam povești. Fiind însă că adeseori se întâmpla că unul spunea povestea și ceilalți adormeau, s-a hotărât ca atunci când povestitorul zice “ciolan”, toți ceilalți să zică “ciorbă", pentru ca astfel să se dea pe față cel ce adoarme înainte de vreme și să-și afle cuvenita răsplată în ghionturi numărate. S-a întâmplat dar că domnul profesor Wondracek ne vorbea despre cele cinci rase ale neamului omenesc și, trecând la indieni, a zis că sunt niște oameni foarte groși la ciolan.   Atunci Budulea Taichii a strigat tare: “ciorbă!", iar profesorul Wondracek a sărit mânios, fiindcă băieții au început să râdă în hohote. — Ce a fost asta? întrebă el aprins. Eu mă temeam că acum Budulea Taichii are să fie pedepsit; am grăbit dar să răspund eu pentru el, fiindcă știam ungurește. Și atunci a râs domnul profesor Wondracek și l-a întrebat pe Budulea dac-a înțeles, iar Budulea a răspuns că da. — Atunci să-mi spui, grăi profesorul cu îndoială. Budulea își netezi părul pe frunte, își potrivi hainele pe trup, ieși din bancă și înaintă cu pași hotărâți la locul unde stăteau băieții când își spuneau lecția, apoi se opri și așteptă să fie întrebat.   Fiindcă Budulea era cel mai mare în școală și fiindcă cu toate astea el era Budulea Taichii, băieții râdeau totdeauna când îl vedeau și râdeau mai ales acum, pentru că Budulea vorbea foarte scâlciat ungurește. Dar el vorbea și știa ce vrea să zică și parcă-i părea bine că băieții râd. Pentru aceea băieții râdeau din ce în ce mai puțin, și mai ales după ce profesorul i-a spus să zică lecția de ieri, ei nu mai râdeau deloc, iară mie îmi părea bine, fiindcă Huțu știa lecția și o spunea frumos. — Bine! zise domnul profesor Wondracek. Vezi io scri la tine “kitünö, eminens!" . Iară de aici înainte domnul profesor Wondracek ținea la Budulea, și de câte ori vreunul dintre băieți nu știa lecția, îl chema pe Budulea, ca să i-o spună el. Când a venit apoi examenul cel mic, Budulea Taichii a fost clasificat la locul al cincilea, și nouă, băieților, ne părea bine, fiindcă Budulea era în clasa noastră, iară celelalte clase n-aveau nici un fel de Budule. În urmă, domnul profesor Wondracek l-a întrebat pe Budulea din ce trăiește. El a răspuns că are din ce trăi, fiindcă plătește șaizeci de creițari pe lună la seca Lenca, poartă coșul cu pește, mătură casa, face foc și cară apă. Cu toate acestea, profesorul Wondracek l-a luat la el, și de aici înainte Budulea nu mai plătea șaizeci de creițari și nu mai purta coșul cu pește, ci curățea ghetele și hainele domnului profesor, mătura școala și umplea pipele domnului Wondracek și, afară de aceste, aducea doi băieți din clasa întâi la școală și îi ducea iar acasă.   Nouă, celor de la seca Lenca, ne părea rău, fiindcă acum nu mai era cine să ne spună ce zice seca Lenca când se ceartă pe sârbește cu fetele ei, căci numai Huțu învățase sârbește; dar mie îndeosebi tot îmi părea bine, pentru că Huțu era din sat de la noi și ținea la mine, iară cei doi băieți îl apucau unul de-o mână, cellalt de alta și îi ziceau: “Budulya bacsi”. Budulea cel bătrân venea acum tot a doua săptămână la oraș și le spunea drumeților că are un fecior care e dascăl pe doi copii de domn și e mâna dreaptă a dascălului de la școlile cele mari. Deoarece însă Huțu locuia acum la școală și nu mai avea ce să-i aducă, bătrânul venea cu câte o traistă de cireșe, de pere primării, de mere vărgate ori cu câte un coș de căpșune, pe care le împărțea între noi. Pentru aceea, când îl vedeam, strigam cu toții: “Iacă taica!", și ne adunam împrejurul lui.   El zâmbea și-l întreba pe fiecare de nume, iar mie îmi părea bine, fiindcă Budulea era cimpoieșul de la noi și ținea și el la mine. La capătul anului lucrurile s-au schimbat. Eu am plecat acasă, iar Budulea Taichii a rămas la domnul profesor Wondracek. Dascălul Clăiță era nenorocit, fiindcă auzise că domnul Wondracek voiește să treacă pe Huțu la școlile latinești. Era o curată hoție să ia băiatul pe care l-a crescut el în școala lui și să-l nenorocească, depărtându-l de la dăscălie, pentru ca să-l scoată, te pomenești ce, popă, ba poate chiar avocat. — E rău, foarte rău, zicea el. Pentru că să vezi d-ta: e adevărat că trebuie să fie și popi și alt neam de oameni, dar cel mai mare lucru e dascălul, și așa oamenii cei mai aleși trebuie să fie dascăli.   Însă Budulea nu voia să înțeleagă nenorocirea ce i se pregătea lui Huțu. El știa un lucru: că fluierul lui are șase borte, și când auzea că Huțu are să învețe latinește, grecește, ba chiar și nemțește, îi venea să sară cuc de bucurie și, mergând la oraș, le zicea drumeților: “Am un fecior la învățătură. Are să iasă dascăl mare. Vorbește sârbește și ungurește, iar acum învață latinește, grecește și nemțește: nu-i mai lipsește nici o limbă pentru ca să fie cele șase depline.” Căci, după cum știa Budulea, nu erau atunci pe lume decât șase limbi, fiindcă franțuzeasca era un fel de nemțească, ruseasa un fel de sârbească, iar turceasca un fel de limbă păgânească, pe care puteai s-o înțelegi în latinește, căci, după cum spune dascălul Clăiță, și latineasca era o limbă păgânească. Huțu putea dar să se înțeleagă cu toată lumea. Drumeții dădeau din cap și, întorcându-se acasă, spuneau că este la Cocorăști un cimpoieș care are un fecior foarte învățat, ce știe toate limbile, și că l-au văzut chiar ei pe acel cimpoieș, care e un om scurt, gros, șchiop de piciorul stâng, rotund la față și zâmbește totdeauna când vorbești cu el.     IV Eu am trecut în clasa a patra, iară Budulea Taichii s-a făcut student, și iar îmi părea strașnic, ca și pe timpul când eram la dascălul Clăiță, încât parcă nu mai îndrăzneam să vorbesc cu el și mă simțeam mângâiat când el vorbea cu mine. Când avea timp, el venea la noi, mă întreba ce fac și-mi spunea ce mai face el. Apoi, când se ducea la plimbare cu cei doi copii, venea iar pe la mine și mergeam împreună. Fiindcă era toamnă, frunzele căzuseră și noi căutam castane sălbatice printre frunze ca să vedem care știe să arunce mai departe, ceea ce copiilor le făcea multă plăcere.   După aceea a venit Crăciunul, și Budulea Taichii a căpătat voie să se ducă pe opt zile acasă. Era zăpadă, și el se găti să plece pe jos, cu Ioța Vătriceanu, cu Petru Popescu și cu Nică Dârăilă, feciorul preotului din Fundureni. Când am auzit că ei pleacă, am zis că mă duc și eu cu dânșii, iar Huțu, văzând că voiesc să merg, m-a luat și pe mine, și eram foarte vesel, căci Nică era băiat de tot hazul, știa să facă o mulțime de pozne și ne așteptam să întâlnim pe drum sania noastră, care să ne ducă până la Cocorăști. Eu eram fericit, căci acum mergeam și eu pe jos acasă, iară Budulea Taichii mergea mai încet decât de obicei, fiindcă ducea și o legătură, în care-și strânsese un calendar pentru dascălul Clăiță, o fundă făcută din panglică albastră pentru Neli și cinci iconițe pentru celelalte fete ale dascălului, și tot în acea legăturică mai avea și pălăria cea nouă, ce-și cumpărase pentru Crăciun, și, afară de aceste, învăluit bine într-o hârtie groasă, niște pește uscat, fiindcă atât lui Budulea, cât și Budulesei le plăcea peștele sărat. El ținea dar legăturica departe de trup și o purta cu băgare de seamă, pentru ca nu cumva deosebitele lucruri dintr-însa să se strice unul pe altul. Eu nu duceam nimic, dar zgribuleam de frig și-mi era rușine să le-o spun, deci aș fi dorit să întâlnim cât mai curând sania.   Când am sosit, amorțit de frig, la Cocorăști, îmi era frică să mă duc acasă; pentru aceea Huțu a venit cu mine, ca să spună că el e de vină că m-a luat și pe mine, și toate au fost bine, fiindcă mama se bucura că n-am degerat pe drum, iară tata zicea că așa trebuie, ca voinicii se umble pe ger și frig. De la noi Huțu se duse acasă. Budulea și Buduleasa nu știau ce să-i facă, unde să-l pună și cum să-și arate părerea de bine, căci acum întâia oară își aveau feciorul acasă la dânșii. De mult se vorbiseră ca de Crăciun să meargă împreună la biserică, fiindcă Safta nu-l auzise încă pe Huțu cântând în strană, și Budulea îi zisese de multe ori: “Să-l auzi și vei vedea că nici chiar dascălul nu cântă mai bine!"   Dar când erau să plece, Buduleasa, muma lui Huțu, s-a oprit în pragul ușii, zicând că ea nu poate să meargă cu Huțu la biserică, pentru că tot satul s-ar uita la el, iar de la el la dânsa. Huțu n-a răspuns nimic, ci s-a întors în casă, iară Budulea a grăit: “Așa-i! pentru ce să mergem 4          IV noi la biserică dacă putem să rămânem toți trei acasă!", și Budulea se bucura acum că nu s-a dus la biserică, ci au rămas toți trei, el și nevasta lui și copilul lor, împreună, ca să vorbească, să fie veseli și ca Huțu să le mai spuie despre cele ce se petrec la școală și la oraș. Numai Safta era tristă și zicea mereu că-i pare rău, că, pentru dânsa, ei n-au putut merge la biserică, dar ea cu toate acestea, în fundul inimii, era fericită și, când a mai ieșit ca să caute de masă, parcă-i venea să plângă. Fiind dar că Huțu nu s-a dus la biserică, dascălul Clăiță era foarte nenorocit. În tot timpul sfintei liturghii el stătea ca pe jăratic și privea mereu la ușile bisericii, că doară va vedea pe Huțu intrând, iar când vedea că nu vine și nu vine, i se urca sângele în cap, fiindcă-i era rușine de satul adunat în biserică și de oamenii care-și ziceau: “Iaca, se vede ce om a făcut dascălul nostru din Huțu lui Budulea!"   Așteptase de mult ca Huțu să vie de Crăciun acasă, pentru ca să-l ia la răfuială pentru purtările lui nemaipomenite și să-i arate cum nu trebuia să meargă, după vorbele dascălului papistășesc, la școlile latinești: acum Huțu venise, era în sat și nu voia să știe de nimic. Când ieși dar din biserică, dascălul Clăiță o luă drept spre partea satului în care locuia Budulea, căci nu se mai putea stăpâni. — Adică te-ai făcut păgân? strigă el încă din tindă. Te-ai lepădat de mine, te-ai lepădat de sfânta biserică în care ai crescut, în care te-am crescut eu, ca să fac om din tine! Pentru că să vezi tu: dacă n-aș fi fost eu, ca să-ți dau cele mai dintru început și mai de căpetenie și mai folositoare învățături, ai fi rămas tot atât de prost ca ceilalți oameni, care nu știu nimic, fiindcă n-a fost cine să-i învețe: și fiindcă eu îți voiam binele, ca să te scot cu vremea dascăl, nu mai voiești să știi de mine, nu mai voiești să umbli la biserică, te crezi cine știe ce. Dar ce vrei să te faci acum? calvin? papistaș? popă? notăraș? Spune-mi, ce?   Huțu rămase ca trăsnit din senin înaintea lui. — Dascăl mare, jupâne învățător, răspunse Budulea, apropiindu-se cu sfială, dascăl întâi, care știe toate limbile și spune celuilalt dascăl ce trebuie să învețe pe copiii oamenilor. Alt lucru nu se poate. Dar fiindcă n-a venit decât ieri acasă și fiindcă maică-sa, nevastă-mea, nu voia să meargă la biserică, a rămas și el acasă cu noi, cu părinții lui, cu mine, care îi sunt tată, și cu maică-sa, nevastă-mea, fiindcă ni-e copil și ține la noi ca la părinții lui. — Prea bine, prea bine! grăi dascălul mai domol. Nu știam. Copiii trebuie să țină la părinții lor și la dascălul lor, fiindcă el este părinte sufletesc: acesta e cel dintâi lucru pe care trebuie să-l învețe copiii la școală. E foarte frumos că Huțu ține la părinții lui, și-mi pare bine: dar atunci pentru ce s-a dus fără voia mea la școlile latinești? Știi tu, mă, urmă el cu asprime, că eu aveam de gând să te scot dascăl în sat și să-ți dau pe fata mea, Cornelia, de nevastă? — Una ca asta nu se poate! strigă Budulea scos cu desăvârșire din sărita lui. — Știu, răspunse Huțu rece ca la examen, precum mi-ați spus-o de mai multe ori, și i-am adus o fundă de panglică albastră pentru Crăciun. — Atunci pentru ce te-ai dus la școlile latinești? întrebă dascălul cu totul domol.   Aceasta era întrebarea la care se aștepta Huțu și la care de mult își pregătise răspunsul; el făcu dar un pas înainte, își potrivi hainele pe trup, răsuflă o dată din greu, apoi grăi răspicat și deslușit: — Jupâne învățător! Profesorul, domnul Wondracek, a zis că mă dă la gimnaziu și i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că trebuie să mă duc la preparandie, ca să mă fac învățător. El a răspuns că tocmai spre a mă face învățător trebuie să învăț mai nainte latinește. Eu atunci i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că limba latinească e o limbă păgânească. El atunci a râs și a zis că eu sunt prost, deoarece chiar limba românească e și ea un fel de limbă latinească, și că nu pot să fiu profesor dacă nu știu latinește. — Vezi, grăi dascălul pus pe gânduri, despre aceasta am citit și prin gazete. Pentru că să vezi și tu: eu am vreo nouă foi de gazete, pe care le țin, fiindcă e în ele pe ici, pe colo câte ceva frumos și folositor și e bine ca omul să strângă asemenea gazete. În cărțile noastre românești, cum le avem în biserică, nu stă nimic despre aceasta, dar în gazetele ieste mai noi se zice că latinii erau păgâni, cum sunt bunăoară turcii, și aveau un împărat Lațium, care vorbea românește, și de-acolo ne numim noi români. Așa ceva... nu țin bine minte. Tu știi acum latinește: să fie oare ca românește? — Tocmai pe tocmai! răspunse Huțu. Latinește se zice: Hic gallus cantans, in arbore sedens, pira poma comedens, chichirichi dicens! — Auzi vorbă! strigă Budulea încântat. Curat latinește le spune! — Dar nu prea seamănă a românește, adause dascălul. — Cum nu?! zise Huțu. Gallus e cocoș, cantare e cântare, arbore e arbure, pira e pară, poma e poamă, sedere e ședere, dicere e zicere. — Da, cam aduce, cam aduce... zise dascălul pus pe gânduri. Nu-i vorbă, e mai bine să știe omul și latinește. Se vede că e românească stricată, bunăoară cum vorbesc ungurii. Multe mai scornesc oamenii. Și cum ziceai că sună cocoș? — Gallus. — Nu aduce cu românește, dar sună frumos. Gallus, parcă vezi cocoșul. — Frumoasă vorbă! adaugase Budulea. Și cum zice om? — Homo. — Auzi vorbă. Seamănă. Dar muiere? — Mulier. — Curat românește! — Dar aceea ce e, când popa papistășesc zice: Dominus vobiscum? — Domnul cu voi. — Auzi! frumos o scoate! grăi acum dascălul cu totul îmblânzit. E bine să știe un dascăl și latinește. Pentru că să vezi tu: se pot găsi și în latinește cărți scrise despre lucruri folositoare și le poți citi. Dar omul trebuie să fie înainte de toate creștin și să țină la limba lui, pentru că nu e nici o limbă mai frumoasă la sunet și mai deslușită la înțeles decât cea românească. Să vii la mine, să-ți arăt gazetele mele și să-mi mai spui despre cele latinești.   Seara jucam cu toții cărțile, pe nuci, la dascălul Clăiță, care stătea la o parte, între gazetele lui, și cerea mereu cuvinte latinești de la Huțu. El avea cinci numere din Gazeta Transilvaniei și patru din Foaie pentru minte, inimă și literatură și acum căuta mereu locul unde se vorbea despre Lațium. — E, în sfârșit, bine să le știi și aceste, zicea el din când în când, fiindcă se vorbește câteodată despre ele, și e frumos să știi care din neamul nostru au fost împărați și să arăți, negru pe alb, că nici noi nu suntem un neam prost.   Dar Huțu nu prea băga de seamă la aceste, căci el era cel mai nenorocit om de pe fața pământului. Înainte de toate se simțea ca într-o lume cu desăvârșire străină. Chiar și casa dascălului părea alta decât aceea de care-și aducea aminte: ușile și ferestrele îi păreau grozav de mici și tavanul foarte jos, apoi toate, chiar și îmbrăcămintea fetelor, erau sărăcăcioase. După aceea, fusese primit cu prea multă răceală. Afară de Livia care grăbise veselă la dânsul, toate celelalte fete, dimpreună cu dăscălița, vorbeau cu el ca și cu un străin. Linică parcă se temea de el. Mili, care crescuse acum mare, fiindcă trecuse șase ani, stătea sfiită la o parte și-l privea cu ochi mari; Veturia nici nu voia să știe de dânsul, iar la Cornelia nu îndrăznea el să privească. Cornelia îi dăduse mâna; atât ținea minte. Apoi mai ținea minte că ea a zis că e pagubă de banii pe care i-a dat pentru funda cea de panglică albastră, fiindcă asemenea funde nu sunt decât pentru domnișoare, dar îi mulțumește pentru ea și o va păstra ca un semn de aducere-aminte. Livia, dimpotrivă, era mâhnită că ia adus numai o iconiță, ca la copii, iar Linică își rupsese peste puțin iconița în două. Mili tăcea cu iconița în mână: într-un târziu, ea o privi cu sfială, apoi iarăși o strânse și urmă a se uita cu ochi mari la Huțu.   După toate acestea, Huțu mai juca și cărți. Când câștiga, mâinile îi tremurau fiindcă se știa în câștig, iar când pierdea, ele îi tremurau fiindcă pierdea: ar fi voit ca tot alții să piardă ori să câștige, pentru ca el să se poată mereu bucura de hazul lucrului. El se juca însă mai ales cu Cornelia; de mine, de Livia și de Veturia nici nu ținea seama, iar noi trei ne țineam strânși și așa îi băteam mereu. În cele din urmă, Huțu pierdea întruna. Mili se apropiase încetul cu încetul de el, se pusese pe scaun lângă dânsul și nu-i dădea pace. Ce-i drept, ea nu-i vorbea nimic, chiar nici nu se mișca, dar stătea alipită de dânsul, și asta îl zăpăcea. După aceea Livia se apropiase de cealaltă parte și-i șoptise la ureche, destul de tare ca să auzim cu toții: — Așa-i că dacă mai vii o dată îmi aduci și mie o fundă, dar să fie roșie!   Cornelia s-a uitat atunci la ea și a zis: — Nu ți-e rușine? Iar Huțu s-a roșit până la urechi și nu mai știa să deie cărțile. Iară mie îmi părea bine, fiindcă mi se umplea căciula de nuci și puteam să-i fac mereu parte și Veturiei, care ședea în genunchi pe scaun și se supăra când pierdea, mai ales dacă se nimerea ca Livia să câștige, și Livia câștiga mai des decât toți. Când ne-am dus apoi acasă, eram somnoros și nu țin minte decât atât că, după ce am ieșit, dăscălița a strigat în urma noastră: — Huțule! spune maică-ti că, mergând la biserică, să treacă pe la mine, ca să mergem împreună. Iar Cornelia ne-a zis încă o dată “noapte bună", și Mili a întrebat pe Cornelia dacă vine Huțu și mâine.     V A doua zi de Crăciun oamenii știau să spună că dascălul Clăiță a scos o învățătură nouă despre împăratul din care se trage neamul românesc și că Huțu are să aducă învățătura aceasta în sat; iar când Huțu a venit de Paști acasă, ei îl întrebau cum stă cu Ler-împărat, din care se trag românii; fiindcă el zicea că despre aceasta n-a învățat încă, tot satul știa că are să mai steie mult la școli. Dascălul Clăiță zicea acum că are să steie încă doi ani, deoarece mai sunt și alte lucruri pe care trebuie să le învețe. Huțu era dar fericit, căci acum nici dascălul Clăiță nu mai era supărat.   Însă, oricât de bun băiat ar fi fost, avea și el păcatele lui. Pe când umblase la școlala din sat, avusese dorința de a se face dascăl ca Claiță; în urmă, după ce s-a dus la oraș, dorința lui era să se facă profesor ca domnul Wondracek; acum, în sfârșit, umblând la școli latinești, voia să se facă profesor de gimnaziu și își întipărise atât de viu acest gând, încât se făcuse chiar mai așezat de cum fusese, îi plăcea să explice toate lucrurile și luase întru toate apucăturile profesorului său. Fiind însă că acest profesor era călugăr, ca toți profesorii noștri, Budulea Taichii mai avea și dorința tainică de a se face călugăr și, când eram singuri, îmi spunea mereu că are să ceară voie de la Clăiță spre a se putea călugări.   Iară eu îl vedeam, în gândul meu, pe Budulea Taichii călugăr, ca profesorii noștri de gimnaziu. A venit apoi toamna. Am plecat singur acasă, căci Huțu trebuia să rămână cu cei doi băieți. Cornelia era acum cu totul mare și se plimba cu dascălul din Strântea, care venea în toate duminicile, dupăamiazăzi, la Cocorăști, în vreme ce Livia mă întreba mereu când vine Huțu, iară Veturia și Mili, cea mai neastâmpărată dintre toate, se jucau de-a “tai mălai” cu mine 5       V și cu ceilalți.   De culesul viilor a venit și Huțu pe două săptămâni acasă. Se juca și el cu noi, era sprinten și vesel, și parcă nu-i ședea bine. Stăteam doi câte doi, ținându-ne de mână. Când el se punea înaintea noastră și zicea “tai mălai în două și ne dă și nouă", noi trebuia să fugim unii la dreapta și alții la stânga, iar el trebuia să prindă pe una dintre fete și atunci se ținea de mână cu dânsa, pentru ca să-i ia locul cel ce rămânea singur. Când zicea “tai mălai”, el privea totdeauna la Livia, și mai ales pe ea voia să o prindă, căci acum se juca și ea cu noi, iar noi râdeam, fiindcă nu putea să o prindă decât foarte târziu, când, obosită de fugă, ea se lăsa moartă în brațele lui. Atunci obrajii lui se roșeau și noi râdeam cu atât mai vârtos. Pe Veturia nu putea s-o prindă niciodată, iar pe Mili o prindea pe loc, fiindcă ea nu putea să fugă de el, ci se oprea speriată înaintea lui, știind că el are să o sărute. Dascălul Clăiță zicea că Huțu are să stea patru ani la școală, și era foarte vesel că poate să mai stea de vorbă cu dascălul din Strântea, care, deși om tânăr, știa foarte multă carte și spunea că Cornelia e muma celor trei Grachi, iar Veturia muma lui Coriolan, ceea ce-i plăcea lui Clăiță, deoarece amândouă erau fetele lui și nu știuse pân-atunci pentru ce le-a dat aceste nume. Așa au trecut apoi vacanțele și câteva săptămâni în urmă eram iar la școală. Huțu parcă nu mai era întru toate precum fusese mai nainte; se făcuse tăcut și vorbea mai rar cu mine, ba adeseori parcă era supărat dacă prindeam vorbă cu el.   Într-o zi ne pomenirăm cu dascălul Clăiță, care venise la oraș cu dascălul din Strântea, cu muma acestuia, care era văduvă, cu Livia și cu Cornelia. Budulea cel bătrân, care venise și el ca să-și vadă feciorul, mă întrebă dacă Huțu e amărât. Am răspuns că nu, căci Huțu iar se făcuse foarte vesel după ce văzuse pe Clăiță cu Cornelia și cu Livia. Atunci se făcu și Budulea foarte vesel, deoarece Cornelia era logodită cu dascălul din Strântea și curând avea să se facă nunta. — Am zis că nu se poate, îmi grăi el nedumerit. Dar steie chiar zece ani la școală, el trebuie să iasă tocmai ca dascălul din Strântea, și atunci are să ia pe a doua fată a dascălului. Așa trebuie să fie. Și zicându-le aceste, Budulea râdea ca omul gata de a face o poznă din cele mai minunate.   Eu eram uimit. Înțelegeam acum pentru ce Huțu se făcuse atât de tăcut. El era adică în dragoste cu Livia și avea să se însoare cu ea. Mă uitam la amândoi și mi se păreau atât de nu știu cum, încât mă temeam să privesc lung la dânșii. Mai ales Huțu îmi era mai strașnic decât totdeauna. Numai acum băgai de seamă că începe să-i crească mustața și că bărbia îi era acoperită cu păr moale, ca și când ar fi brumată. Iară ea, Livia, era neastâmpărată, în vreme ce el privea mereu în ochii ei. După ce Clăiță s-a întors iar cu fetele și cu Budulea cel bătrân la Cocorăști, eu mă gândeam mereu la Huțu și la Livia, îi vedeam ținându-se neîncetat de mână, cum îi văzusem în mai multe rânduri, și-mi închipuiam cât de grozav trebuie să fie când cineva e în dragoste cu cineva.   Mă cuprinsese un simțământ dureros, o tainică amărăciune de care nu mă mai puteam feri, fiindcă înțelegeam că Huțu nu mai poate să ție la mine, că toată dragostea lui se revarsă asupra Liviei. El venea tot mai rar pe la mine, și în cele din urmă nu ne mai vedeam, decât din când în când. Primăvara, când dă mugurul, noi, băieții, ieșeam la morminte, ca să ne învățăm lecția la aer curat, plimbându-ne printre vișinii înfloriți, ori stând culcați pe iarba fragedă și presărată pe ici, pe colo cu flori de primăvară. Venea câteodată și el. Îl vedeam plimbându-se de-a lungul șanțului cu cartea în mână, dar deodată se întindea pe iarbă, își punea cartea la o parte și rămânea timp îndelungat privind la cerul albastru ori la norii ce se perindau pe deasupra lui.   Eram foarte nenorocit fiindcă vedeam că-l muncește ceva și mie nu vrea să-mi spună nimic, că stă bucuros cu gândurile lui. — Huțule, i-am zis într-o zi, când mă aflam la dânsul, așa-i că tu ai să te însori cu Livia? El tresări ca și când ar fi fost prins asupra unei fapte rele, a privit lung la mine, apoi s-a ridicat, s-a oprit înaintea mea și a grăit așezat: — Tu nu înțelegi lucrul ăsta... Da, am să iau de nevastă pe Livia. Am să fiu bărbatul ei. Dar tu nu știi ce va să zică aceasta. Vezi, urmă el peste puțin, mai cu inimă, îți vine un fel de amețeală, lumea întreagă parcă ți se scaldă în valuri de aur și atunci nu zici nimic, ci gândești numai: am să o iau de nevastă, iară dacă nu s-ar putea, nu știu ce are să fie. Vorbele îi ieșeau foarte în silă și eu vedeam din fața și ochii lui, vedeam din felul cum mi le spunea că-i pare rău că le-a zis; doream dar să nu le fi auzit. — Tu înțelegi, urmă el nedumerit. Am să fac la toamnă examenul, apoi trec la preparandie, dacă nu mă vor primi la teologie. Fac examenul pentru două clase deodată, ca să fiu cu atât mai degrabă gata, apoi o iau pe Livia și mă fac dascăl, dacă nu mă primesc în teologie. — Te primesc, fără îndoială, strigai eu cuprins de bucurie, fiindcă nu e cu putință să nu te primească.   Bogoslovii erau toți oameni mari, cu barbă și cu mustăți... Unii fuseseră dascăli și acum veniseră cu nevestele și cu copiii lor la teologie, ca să se pregătească pentru preoție; alții terminaseră patru ori mai multe clase gimnaziale, și iar alții fuseseră chiar juriști și acum se întorseseră cu gândul de a se face protopopi. Episcopul trebuia dar să-l primească numaidecât pe Huțu, fiindcă și el avea barbă și mustață. Eram deci iar fericiți, căci acum iar ne întâlneam adeseori cu Huțu; ne întâlneam, însă parcă era între noi o înțelegere tainică să nu mai vorbim nici despre Livia, nici despre bogoslovie, nici despre alte lucruri care nu-l priveau decât pe dânsul.   Când m-am întors de vacanțe la Cocorăști, aș fi voit să strig tare, ca toată lumea să mă audă: “Huțu a făcut toate examenele”. Însă nu puteam. Aș fi voit să-i șoptesc Liviei, cu totul încet și în taină, o vorbă, dar nu aveam destulă inimă, și așa ziceam mereu: “Lasă că o să-i spună el.” — Prea bine! prea bine! zise dascălul Clăiță, când află despre hotărârea lui Huțu. Foarte frumos! Omul trebuie să adune învățătură câtă vreme e tânăr, căci mai târziu, când are nevastă și copii, ar mai voi să învețe, dar nu are timp și nu are tihnă. Trebuie să muncească, pentru ca să-i poată hrăni. Când nu are nevastă și copii, poate să facă ce vrea. Pentru că să vezi tu: e multă învățătură în lume și e frumos dacă poți să ți-o câștigi toată. După aceea dascălul Clăiță a început să se plimbe prin casă și s-a plimbat, și s-a plimbat până ce s-a oprit iar înaintea lui Huțu și a zis tare: — Foarte frumos! Așa este! E mai bine popă decât dascăl. Pentru că să vezi tu! nu e lucru mai plăcut și mai frumos decât să vezi cum din copilul prost se face încetul cu încetul un băiat deștept, apoi un om cuminte cu purtări bune. Eu văd la noi în sat: îi cunoști de departe pe cei ce-au umblat la școală și-ți râde inima, spun eu, îți râde inima. Și trebuie să fie, fiindcă sunt mulți dascăli. Apoi vezi tu: și popa e un fel de dascăl; și el poate să facă mult bine dacă vrea. N-ai nevioe să fii tocmai dascăl pentru ca să faci trebile unui dascăl, însă dacă vei fi popă, ești mai bine plătit și ai mai multă vreme.   Și s-a plimbat dascălul Clăiță, și s-a plimbat, și tot s-a plimbat, fiindcă-i părea bine și nu știa ce să mai zică. În sfârșit, el s-a oprit, dar n-a zis nimic, ci a stat și a privit lung la Huțu, și numai după ce a privit l-a întrebat: — Câți ani mai trebuie să stai tu pe la școli, pentru ca să înveți tot ce se poate învăța? — Mult, a răspuns Huțu, opt, zece ani întregi. — E mult, Huțule! a zis atunci dascălul Clăiță, și a rămas cuprins de gânduri grele, căci el ținea la Huțu și Livia îi era fată. Seara a ieșit din casă cu lumânarea aprinsă, a pus lumânarea pe masa cea mare din școală și a urmat a se plimba până ce a ars toată lumânarea, apoi s-a întors iar în casa în care-i dormeau nevasta și cele cinci fete, a stat, a privit împrejurul său și se vede că-i era greu, fiindcă și-a ridicat amândouă mâinile spre cer și a zis: — Doamne! tu ești bun și nu mă plâng, dar dacă mi-ai fi dat un singur băiat, ți-ar fi părut și ție bine, văzând ce om aș fi scos din el. După aceea dascălul Clăiță s-a culcat și a dormit bine, fiindcă era obosit de plimbarea cea multă.   Ziua următoare, când a văzut pe Huțu, el l-a apucat de mână, l-a privit lung în față și a grăit: — Huțule, nu se poate! pentru că să vezi tu: nu e cu putință! Ai înțeles? Dac-ai fi copilul meu, aș zice: omul care a apucat odată o cale bună trebuie s-o urmeze până ce nu ajunge la capăt. Așa te gândește, ca să o duci până la capăt și ca odată cocorășteanul să zică: “Mihai Budulea? Îl știu de mic; din satul nostru a ieșit.” Ai înțeles? Tu nu ești pentru popie. E puțină învățătură la noi și legea noastră nu poată să rămâie de rușine. Îți spun eu: nu se poate! Așa te gândește, că dacă vezi un ungur, să treci peste el, dacă vezi un neamț, să treci peste el, dacă vezi un sârb, care e tot de legea noastră, să treci și peste el, fiindcă e limbă străină și neam străin și viață străină. — Da! jupâne învățător, a răspuns Huțu, și n-a mai zis nimic, deoarece acum știa ce are să facă. Iar dascălul Clăiță a răsuflat din greu, ca omul care s-a descărcat de o sarcină grea. Budulea cel bătrân a venit însă la mine și era trist și nu zâmbea când vorbeam cu el.   Voiam să știu ce-l pune așa pe gânduri și l-am întrebat. El a răspuns că, iacă, nimic, numai fiindcă Huțu învață franțuzește și nu-i vine deloc la socoteală, deoarece mai ales maică-sa e cam pusă pe gânduri văzându-l că stă mereu pe carte și vorbește singur, încât nimeni nu înțelege ce zice, dar mai ales se teme ca nu cumva învățătura cea multă să-i fie de oarecare greutate la minte, căci nu mai voiește să știe de părinții lui, ci stă mereu singur, iară când îl întrebi ceva, se uită uimit la tine și nu știe ce să răspundă, ba nici noaptea nu are tihnă, ci bolborosește prin somn, ceea ce nu seamănă deloc a bine. Pe când mi le spunea aceste, Budulea era foarte trist. El suspină dar și urmă încă și mai trist: — Noi avem șase capre și un țap. Ieri seară, Huțu umbla pe dinaintea casei și privea la stele. Maică-sa, fiind pusă pe gânduri, l-a întrebat ce caută. El a răspuns că cornul de capră. Atunci ea a venit speriată la mine și mi-a spus că Huțu caută cornul de capră prin văzduh. I-am zis să nu se sperie, fiindcă este un fel de stea care se cheamă corn de capră și pe aceea o caută Huțu.   Știam însă că nu prea e bine când omul caută, ca șolomonarii, stelele pe cer; am ieșit și am zis: “Huțule, dragul taichii! ce cauți tu? caprele sunt legate de gard”. Le legasem ca să nu facă pagubă prin grădină, căci, fără doar și poate, capra e chipul diavolului. Huțu a tresărit, apoi a râs și a zis că e pe cer un corn de capră, prin care trece pământul, și ar voi să-l afle în care parte a cerului stă. Adicătelea, precum vezi, vorbea într-aiurea, deși-ți părea om în toată firea. Am zis dar: “Huțule, dragul taichii, ce vorbești? nu vezi tu că lumea e mare și că pământul stă locului!" El a venit apoi ș-a început să ne spună că pământul se învârte ca prâsnelul și dă mereu ocoale împrejurul soarelui, că soarele e mai mare decât luna, că luna e mai 5 V mică decât stelele: noi le lăsam toate pe voia lui, fiindcă vedeam că n-avem ce să-i facem. Ne spunea că toate aceste sunt prin cărți; noi ziceam că-l credem, deși știam că una ca asta nu se poate; dar ți-e milă când îl vezi pe om la nevoie.   L-am lăsat pe Budulea cel bătrân să vorbească, deoarece era cu totul trist și nu mă înduram să-l supăr; în urmă iam spus apoi că așa este cum zice Huțu, așa stă în cărți, afară de cornul de capră, despre care nu știam nimic. Budulea s-a uitat atunci lung la mine, și se vede că nu știa: să mă creadă ori să râdă de mine? — Dar atunci, zise el, cum vine că Huțu strânge toate pietrele pe care le găsește pe drum și adună toate buruienile și le pune în carte și zice că e așa și așa și mai departe? — Așa stă în carte, că pietrele și buruienile au și ele firea lor și numele lor, pe care le învățăm ca să le știm. Budulea s-a uitat iar lung la mine, apoi a început să râdă și a grăit: — Înțeleg acum! Al dracului neamțul! Înțeleg! Băieți nevinovați. Nu face nimic: e bine și așa. Încetul cu încetul se învață omul cu păcăliturile, și după ce-ți vin anii, știi ce ai să crezi și ce să nu crezi. E bine și așa! O fi vreo carte ca Isopia, în care se zice că dobitoacele vorbesc, povești adică și pilde, cum am zice.   De aici înainte Budulea cel bătrân iar râdea când vorbeai cu el. Însă Buduleasa tot mai era pe gânduri. Se uita la fața lui Huțu și vedea bine că e ceva ce-l muncește. Budulea râdea, zicând că, de! se mai gândește cum trece pământul prin cornul de capră, dar ea se supăra de asemenea glume pocite și amarul îi era cu atât mai mare. Și, în adevăr, ea avea toată dreptatea, fiindcă Huțu se făcuse ca un sihastru. Nu-l mai vedeai între oameni, ba chiar nici la dascălul nu mai mergea singur, ci totdeauna, când voia să meargă, venea pe la mine, ca să mergem împreună, fiindcă îi venea greu să meargă el singur.   Când eram apoi la dascălul, el nu vorbea nimic și zâmbea mereu și se uita la noi, la mine, la Livia și la ceilalți, iară când nu mai avea încotro, apuca de mâini pe Mili, se uita în ochii ei și-o întreba: “Ce mai faci, Mili?" Mili răspundea că nimic, și Huțu iar tăcea. Și fiindcă tăcea Huțu, tăcea și Livia, tăceam și eu, iar Veturia se ducea pe ici încolo. Atunci rămâneam noi singuri și ne uitam unii la alții și tăceam. Dar odată, când am plecat, Livia i-a întins mâna lui Huțu și l-a întrebat când mai vine, iar el a ținut mâna ei, i-a privit drept în ochi și a grăit cu totul așezat: — Nu știu. Știu numai că am să vin odată și să rămân aici. Ea atunci s-a roșit la obraji, fiindcă îi era greu de mine, dar tot nu i-a lăsat mâna, ci a grăit dusă pe gânduri și cam cu jumătate de gură: — Numai dacă n-ar fi prea mult până atunci... Huțu n-a zis da și n-a zis ba, ci a plecat, și fiindcă el îmi părea foarte fericit, eram și eu vesel.   Pentru aceea m-am speriat când, peste câteva luni, am aflat că Livia se mărită după Indrea lui Buduc. Îl știam bine pe acest Indrea. Umblase cu noi la școală, iar taicăsău era directorul școlii și cel mai bogat om din sat: erau în stare să facă un asemenea lucru. Am grăbit dar la Huțu și, cum mergeam, eram atât de amețit, încât îmi părea că merg și casele cu mine, de nu mai pot ajunge niciodată până la el. Totuși, când am sosit la ușa lui, m-am oprit și parcă-mi venea să zic: “Lasă că-i va spune ea”. Huțu ședea la masă cu o carte înaintea sa și cu un plumb în gură. Se vede că învăța ceva pe de rost, fiindcă, tocmai când mă hotărâi să intru, el zicea cu glas tare: "Aurea prima sata est aetas, quae vindice nullo" .   El se opri și rămase privind uimit la mine. Venisem cu gândul să-l iau cam de departe; de aceea nu-i spusei nimic, ci zisei: — Am venit să-ți spun că una dintre fetele lui Clăiță se mărită după Indrea lui Buduc. — Cine ți-a spus? întrebă el așezat. — Maica. El privi lung la mine, apoi luă o bucată de hârtie, făcu pe ea un triunghi, scrise la cele trei unghiuri literele A, B și C, mai scrise dedesubt ABȘACȘBC, privi iar la mine, își puse cu litere mari semnătura — Mihai Budulea — și, după toate aceste, grăi cu glas înecat: — Când? — Peste două săptămâni. Poimâine vin să cumpere. El apucă hârtia, o rupse încet în două, apoi în patru, cocoloși cele patru bucăți în palmă, le băgă în buzunar, apoi se ridică și stete nedumerit înaintea mea. — Tu știi că eu am iubit pe Livia, zise el într-un târziu. — Am văzut. — N-ai văzut nimic. Dar să nu crezi că-mi pare rău. — Mama zice că ea nu voiește. — Știu. Dar trebuie, fiindcă nimeni nu știe mai bine decât Clăiță ce se poate și ce nu se poate. Așa trebuiau să vină lucrurile, și tu ai să vezi, peste un an, că nu-i nimic, că n-a fost nimic, că e mai bine așa.   Îmi părea bine că lui Huțu nu-i pare rău, deși eram oarecum dezamăgit, căci mă așteptasem la mai mult, și fiindcă vedeam în fața lui un fel de tulburare, care mă făcea să cred că mâine ori poimâine Huțu va vorbi cu totul altfel. Dar zilele treceau, și el rămânea mereu așezat, retras și înțelept, cum fusese mai nainte. O singură schimbare se petrecuse cu dânsul. El, care umbla totdeauna curat ca scos din cutie, acum venea câteodată cu ghetele nevăcsuite, nepieptănat la școală.   Apoi nu mai stătea de vorbă cu noi, ci umbla mereu cu cei de vârsta lui, iar când Budulea venea la oraș, îl căuta toată ziua, și adeseori tot nu-l putea găsi, deoarece nu mai stătea cu cei doi băieți, și nici la școală nu mai venea în toate zilele. Apoi se făcuse cam îndârjit Huțu. Odată, când Budulea cel bătrân i s-a plâns că de câtăva vreme nu-l mai poate găsi, el a răspuns: — Nici nu știu ce-ți mai pierzi vremea venind să mă cauți; parc-aș fi copil, ca să porți mereu grijă de mine...   Auzindu-le aceste, Budulea se întristă foarte și, întorcându-se la Cocorăști, nu mai prindea vorbă cu nici un drumeț, ci mergea drept înainte, tăcut, singur cu gândurile lui și întrebându-se mereu: “Ce-o fi având oare feciorul meu de s-a făcut așa de dârz?" “Sunt păcatele mele, care au căzut pe capul lui”, zicea Buduleasa; dar atuncea Budulea se mânia și zicea că nui adevărat, pentru că orice om cuminte poate să vadă că dintr-un cimpoieș nu iese deodată om cu carte și că el încă dintru început simțea că lucrul n-are să iasă bine, dar dascălul Clăiță l-a scos din minte. Iar dascălul Clăiță se plimba singur prin școală și iar se oprea, și iar se plimba și nu mai știa ce să facă.  VI Trecuseră ani la mijloc, și toți știam că Huțu are să se facă călugăr. Încă la începutul vacanțelor el plecase cu o familie din țară, căreia îi fusese recomandat din partea episcopului. Boierul, care avea doi copii, voia să treacă pe la băile din Germania, prin Svițera, pe la Paris și apoi să se întoarcă la Viena, ca să-și lase copiii într-un institut. Atât știam noi, cei rămași în urmă, dar și atât era destul pentru ca să ne simțim cu toții măguliți. Cu deosebire, dascălul Clăiță era mereu dus și, oricând îi venea câte-o scrisoare de la Huțu, o citea mai nainte fiecărui sătean în parte, apoi venea cu ea la oraș, unde știa că sunt mulți de aceia care sunt gata de a se bucura de dânsul. Și când stătea, și când vorbea, și când umbla pe uliță, el se uita mereu la dreapta și la stânga și napoi, ca să vadă dacă nu se mai ivește cineva, care să-l întrebe despre Huțu, ba-i părea că toată lumea îl arată cu degetul zicând: “Iată, ăsta e dascălul Clăiță din Cocorăști!" Mai mică, dar tot destul de mare, era bucuria noastră, a celor ce crescuserăm împreună cu dânsul. Huțu plecase la Universitate cu un mic stipendiu, la care episcopul mai adăugase dintr-al său un mic ajutor, pentru ca, terminând cursul de filozofie, să se întoarcă la teologie și să intre în rândul călugărilor. Toate aceste ne măguleau pe noi, cei ce ne pregăteam pentru preoție, căci Budulea Taichii și pe viitor avea să fie unul dintr-ai noștri, și unul cu care chiar de pe acum ne făleam. Cu toate aceste, Buduleștii erau triști și gânditori. Spunea Budulea că are un fecior care a plecat cu un boier din țară, spunea că i s-au dat bani de la împărăție, ba chiar și de la Vlădică, fiindcă așa om cu carte nu se mai găsește, dar nu le spunea decât așa, cam cu jumătate de gură. Căci el, înainte de toate, parcă nu mai credea că Huțu se mai întoarce, după ce s-a dus atât de departe. Apoi parcă nici nu mai era feciorul lui: îi venea greu să-i zică: “Huțule, dragul taichii!", îi venea greu să stea înaintea lui; nu mai știa să vorbească cu el, ba când se gândea că s-ar mai întoarce odată la casa lui, îl cuprindea îngrijorarea, fiindcă nu știa unde l-ar putea pune, și simțea că i-ar fi rușine de casa părinților săi și de părinții săi. Pentru că Huțu nu mai cerea nimic de la el, și el cu nevasta lui parcă nici nu mai aveau pentru ce să trăiască, și poate că era bine ca ei să moară, ca să nu-i mai fie cu prostia lor de greutate.   La multă bucurie se așteptase Budulea, și acum ar fi dorit ca să se fi așteptat la mai puțină. El nu mai cânta nici din vioară, nici din cimpoi, nici din fluierul din șerpar, nu mai mergea la lucru, ci stătea ziua întreagă pe prispa casei și privea din când în când la Safta, care ședea torcând la cellalt capăt. Erau duși amândoi într-o lume frumoasă, dar pierdută pentru dânșii. Și când îi era foarte greu, Budulea se uita lung la Safta, apoi grăia: — Să nu grăiesc în ceas rău, dară Dumnezeu să-i facă dascălului parte din partea ce el ne-a făcut nouă. Căci Budulea era amărât și trebuia să se răsufle și el câteodată. După aceea, Budulea a venit la mine și m-a rugat să-i scriu o scrisoare lui Huțu, pentru ca să vie acasă. M-am uitat la el și am luat pană și hârtie ca să scriu. — Uite, îmi zise el atunci, să-i scrii așa: “Huțule, dragul taichii, și Huțule, dragul maichii, — tocmai așa să-i scrii. Eu, taică-tău, și eu, maică-ta, îți scriem să vii acasă, fiindcă n-avem alt copil și suntem oameni bătrâni și proști și vrem să te vedem, și-ți adă cărți cu tine, ca să-nveți mai departe, ca să vedem și noi cum înveți, și Dumnezeu să te poarte în căile tale.” Și să scrii apoi dedesubt: “Eu, Lăpădat Budulea, taică-tău, și eu, Safta, maică-ta, care-ți ducem dorul”. După aceea Budulea a râs și a zis că-i bine, iară eu am pus scrisoarea la poștă și am trimis-o lui Huțu, care-mi fusese prieten în copilărie și la care țineam și acum, fiindcă era feciorul lui Budulea cel cu fluierul în șerpar. Iară Huțu a primit scrisoarea, a citit-o și s-a întors, apoi sa dus să sărute mâna episcopului, a venit să strângă mâna mea și a mers încet acasă la părinții lui.   De aici înainte Budulea nu mai ședea pe prispă și nu mai era gânditor, ci venea iar la oraș și le spunea drumeților că are un fecior care a fost la școlile împărătești, și acum e scriitor la episcopie, căci Huțu urma cu noi la cursul clerical și era în același timp arhivar consistorial. Dascălul Clăiță nu era prea mulțumit de această prefacere a lucrurilor, dar Huțu îi adusese din Viena un glob pentru școală, o hartă a Europei și un exemplar din Istoria lui Petru Maior; mai adusese și pentru cele trei fete încă nemăritate câte ceva, îi arătase, în sfârșit, că oriunde omul poate să învețe, dacă voiește, și că viața din orașele mari e prea plină de încercări și nu e pentru un om hotărât a-și petrece viața în cuvioasă retragere. Clăiță se plimba dar și zicea că e mare cinste pentru Cocorăști că tocmai unul din sat ar fi umblat prin țări străine, să fi stat la Viena și să fie la episcopie. Eu, în sfârșit, eram iar prietenul și fratele mai mic al lui Huțu. Căci, deși intrând cu șase clase în teologie, eram un an înaintea lui, simțeam totdeauna întâietatea pe care i-o dădea vârsta, darurile firești și cunoștințele întinse ceși câștigase printr-o muncă serioasă și necurmată. Pentru noi toți el era un fel de izvor de lămurire și de sfaturi bune, pentru toți un prieten blând și îndatoritor. Chiar când râdeam de dânsul, căci avea unele apucături de care trebuia să râzi, nimeni nu râdea mai din toată inima decât dânsul.   Mai presus de toate era stângăcia lui, când se vedea față cu femeile. Pătruns de un respect nemărginit pentru sexul frumos, cum zicea el, stătea totdeauna drept, zâmbea cu multă bunăvoință și era cel mai nenorocit om dacă, vorbind, se întâmpla să nu fie mulțumit cu construcția frazei ori cu accentuarea cuvintelor. Îndeobște vorbea rar și răspicat, dar când erau femei de față, se vedea că alege și cumpănește fiecare vorbă. Și tot atât de măsurate îi erau mișcările. Îi trecea o roșață vie când se vedea apropiat de o femeie ori când vreuna ar fi scăpat ceva din mâini și altul s-ar fi arătat mai sprinten decât dânsul. Pe lângă toate aceste mai era și dedat călugăriei din creștet până în călcâi, ceea ce-l făcea cu atât mai — nu știu cum să zic — pentru femei: le plăcea să-l necăjească și rar se-ntâmpla ca domnul Mihai Budulea să nu șadă cu totul aproape între două preotese, fie chiar mai bătrânioare, căci el se pricepea la glumă, și așa toți și toate împrejurul lui se adunau, afară de două: Livia, de care el rămânea mereu departe, și Mili, copila cu genele dese, care rămânea totdeauna departe de dânsul.       VII Când eu mă hirotoniseam, Budulea cânta Vrednic este în rând cu ceilalți clerici. Peste câteva luni termină și el cursul și se gândea ca, după ce va fi stat vreo lună, două într-o mănăstire, să se facă diacon și să-și ieie părinții la sine în oraș. — Da, mergem și noi, zicea Budulea cel bătrân, ca să fim împreună. Dar el tot nu era cu desăvârșire vesel. Nu se mai îndoia că Huțu al lui are să ajungă cu vremea vlădică; însă ce folos, când vlădica nu avea nici nevastă, nici copii, ba chiar nici o casă a lui, ci locuia “la curte”.   Deocamdată, însă, Huțu nu era decât scriitor la consistoriu, ticluia circulări, aduna date și făcea expuneri tabelare despre nașteri și încetări din viață, despre cununii, despre copiii de școală și despre sufletele din deosebitele parohii. Și îi era mare bucuria când putea să le facă părinților veniți la consistoriu împărtășire despre cele ce-a aflat. Unul dintre puținii care voiau să li se facă mereu asemenea împărtășiri era preacucernicia-sa părintele Avesalon Toda, om luminat și îmbrăcat în reverendă de mătase, căptușită cu roșu. Când părintele Toda venea la ședințe, Budulea nu scăpa de el, ci trebuia să fie la masă împreună, ca să vorbească mai despre una, mai despre alta, în vreme ce părintele Toda asculta, lăsând mai ales pe Budulea să vorbească. Și fiindcă era toamnă și strugurii se copseseră și timpul era frumos, părintele Toda a grăit zâmbind: — Trebuie să vii pe câteva zile la mine. Dar bagă de seamă, căci am două fete mari, care sunt foarte șirete.   Budulea a zâmbit și a zis că nu poate, fiindcă și fiindcă, dar în cele din urmă tot n-avu ce face, și s-a hotărât să plece. Părintele Toda avea o trăsură cu patru cai foarte frumoși; drumul era bun și călătoria foarte plăcută. Acasă, părintele Toda avea o casă mare, o curte largă și plină jur împrejur de grajduri, șoproane și hambare. Mai avea prin curte vaci cu lapte, viței, porci grași și păsări o mulțime. În casă, în sfârșit, părintele Toda avea o bibliotecă măricică, scaunele și canapelele căptușite aici cu mătase, colo cu catifea, covoare pe jos și multe alte scumpeturi. El avea însă mai ales o protopopeasă, un fecior ca de douăzeci de ani, altul ca de zece și două fete mari. Budulea era cam amețit și-și zicea în taină: “Părintele Toda trebuie să fie un om foarte fericit

Pădureanca Ioan Slavici   I Fă trei cruci şi zi „Doamne-ajută!” când treci pragul casei, fie  ca  să ieşi,  fie  ca să intri, căci lumea din întâmplări se alcătuieşte, iar întâmplarea e noroc ori nenorocire, şi nimeni  nu ştie dacă e rău ori bun ceasul în care a pornit, nici dacă va face ori nu ceea ce-şi pune de gând. Busuioc însă, bogătoiul, era om care ştie ce voieşte. Pe  vrute, pe muncite, pe chibzuite,    el  ajunsese gospodar ce ară cu patru pluguri   zece zile de-a rândul şi seamănă brazdele numai    cu  grau bob ales, şi de aceea se putea simţi destoinic a scoate la capăt lucruri pe care alţii  nici măcar de gând a şi le pune nu se încumetau.   Se ivise holeră-n ţară, iar Busuioc nu voia să ştie de ea. Holeră-n timpul secerişului?! La aceasta nu s-a gândit şi nici acum nu voia să  se gândească. Avea patruzeci de jugăre de pământ acoperite cu grâu, un singur lan ce şovăia mereu sub sarcina de spicuri grele; holeră, neholeră   el trebuia să-şi adune rodul în timp de trei zile, căci puţin se scutură de la cei săraci, dar mult de   la dânsul. Şi de la mulţi mult s-ar scutura în fieştecare an şi încă mai mult ani şi ani de-a rândul dacă n- ar fi braţul pădurenilor flămânzi.   Simţind apropierea timpului de secere, pădurile se pun în mişcare colibă cu colibă,    sat cu sat se adună, văile pornesc întregi spre câmpia întinsă, şi în câteva zile cât ţine locul  din Mureş până în părţile Orăzii şi  până la izvoarele Crişurilor nu mai rămân prin sate decât moşnegii neputincioşi, babele bătrâne şi copiii nevârstnici; setea de viaţă îi ia şi-i duce pe toţi la sărbătoarea cea  mare  ce  se  ţine  în  fieştecare  an  o  dată pentru împărţirea pânei de toate zilele.         Acum stăpânirea oprise această serbare: se dăduse de ştire şi cu toba prin sat, şi în auzul oamenilor adunaţi la  biserică precum că nimeni nu  are  voie să părăsească de  seceriş  hotarul satului său, nici să primească de seceriş oameni din alte sate.   — Să văd eu cine mă opreşte pe mine a-mi strânge rodul muncii mele! strigă Busuioc. Curată nebunie! De unde ia stăpânirea puterea de a ne opri pe noi toţi? La asta nu s-a gândit?! Într-o mână e: Măi,  omule,  vreai  să  mori  de  foame?”,  iar în cealaltă: „Bagă de seamă ca nu cumva să dai de holeră!” Apoi tot mai  bună e holera. Parcă dacă mi-a  fi  dat  să mor  de holeră,  stăpânirea  o să şteargă data mea de acolo unde s-o fi aflând! Ţi- e scris, ţi-e scris; nu ţi-e scris, nu ţi-e scris, şi sănătate bună.   Socoteala lui Busuioc era făcută: n-avea decât să pună caii la câteva căruţe,  să plece la păduri ca să-şi aducă oamenii, şi apoi ar fi vrut el să ştie care-i acela, un om din Curtici, care ar îndrăzni să facă gură. —  Măi  taică,  eu  zic  să  mă  duc  eu, grăi Iorgovan, iar Iorgovan era feciorul tătâne-său. Busuioc nu prea stetea de vorbă cu oamenii, şi unul dintre oamenii cu care mai ales nu stetea de vorbă era fiul său, Iorgovan.   Iorgovan era, ce-i drept, mai tânăr     decât taică-său, însă tocmai fiindcă era  mai  tânăr şi fiindcă îl avea pe Busuioc bogătoiul tată, învăţase mai mult în viaţa lui şi era oarecum mai cuminte: asta o simţea Iorgovan, dar Busuioc o ştia, şi în fundul inimii se bucura de ceea ce ştie. Iorgovan umblase cinci ani de zile la şcolile    din Arad; era vorba să se facă „domn”, fiindcă avea pe ce,  şi Busuioc  visa  nopţi  întregi la   domnia feciorului său şi nici n-avea de ce să nu    viseze, fiindcă feciorul său era bun şcolar. Într-o     bună dimineaţă se pomeneşte însă cu el acasă. — Taică, eu m-am gândit să mă dau şi eu la plugărie, îi zisese el atunci. Busuioc s-a uitat lung la el, a mai stat pe gânduri, apoi l-a întrebat: — Care va să zică rămâi plugar ca mine; de ce nu mi-ai spus-o tu asta mai nainte? — Pentru că-mi ziceam, a răspuns Iorgovan, dacă îl întreb, ştiu că n-are să voiască; dac-o fac, ştiu că are să-i pară rău odată, iar  dacă aştept până ce s-o mai gândi şi el,  mă tem că o să-mi treacă pofta. „Aşa-i! — gândise Busuioc în el — tot mai bine plugar de frunte decât boier de rând”.   Însă Busuioc era om însurat, el unul şi    cu nevasta doi, iar nevasta lui îl avea frate pe  popa din Socodor, o avea soră pe preuteasa din Otlaca, mai    avea şi veri, şi verişoare, şi e greu lucru să ai neamuri multe şi  să te temi de  gura lor. „Busuioc  nu  ştie să-şi  ţie feciorul  în frâu”: asta n-ar fi voit Busuioc s-o zică neamurile nevestei sale despre dânsul, pentru că avea şi el neamuri, şi aceste se supărau când acelea îl grăiau de rău, şi apoi se supăraul şi acelea  când ştiau că aceste s-au supărat, încât Busuioc se bălăbănise câte un an de zile până ce ajungea să se împace. El se duse dar la popa, fiindcă popa era cel mai cu minte dintre toţi. — Lasă-l frate! — a grăit popa — că el ştie mai bine la ce-l trage inima! De atunci Iorgovan tace, face şi aşteaptă ca taică-său să se bucure, iar Busuioc e   tată şi se bucură şi atunci când nu prea are de ce.   Cu toate aceste, acum Busuioc stete pe gânduri. De mai cu minte era fiul său mai cu  minte; acum însă nu era vorba de minte, ci de   trecere, şi trecere tot el, tatăl, avea mai multă. Ştia pe toată lume, şi toată lumea îl ştia pe el; nu intra în mintea lui gândul că i s-ar pune cineva în   drum când îi zice: „Eu sunt Busuioc de la Curtici”. Aşa era! Lui nu i se punea nimeni în drum; însă Iorgovan era mai mult decât dânsul: feciorul lui Busuioc! — Bine băiete, dar bagă de seamă, răspunse tatăl. Şi nici nu ar fi fost rău dacă Iorgovan, tot ca alte dăţi, ar fi fost povăţuit numai de gândul că-i va părea odată bine bătrânului.   Era cu minte Iorgovan; însă mintea este   şi ea după timpuri şi împregiurări; băiatul era    de douăzeci de ani, şi mai ales tot timpul secerişului ar fi slabă de tot mintea de douăzeci de ani, prin care nu trece, fie chiar şi numai pe fulgerat, şi câte un gând zburdalnic. Secerişul era o sărbătoare, şi Iorgovan voia ca pentru această sărbătoare el să-i aleagă    pe oameni, şi cosaşi, şi legători, şi fete ce trec de-a lungul brazdei s-adune în urma cosaşului mănunchii sub secere. An, lucrul fusese minunat: erau flăcăi sprinteni şi la vorbă, şi la lucruri, un cimpoieş şi doi lăutari, era şi-o gură spartă, erau şi fetele tot una şi una, încât iarna toată Iorgovan numai la seceriş a visat.   Iar în mijlocul secerătorilor i se ivea totdeauna Simina, fata crâsnicului de la  Zimbru, şi îndată ce i se ivea Simina, el trecea cu  gândul de la seceriş la trier şi de la trier la culesul viilor, fiindcă Simina nu a plecat decât abia pe la fiertul vinului. La casa lui Busuioc e totdeauna de lucru pentru o Simină, pentru tatăl ei şi pentru încă doi, trei oameni ce se ţin de dânşii. Dar cu Simina n-ar fi voit Iorgovan să  deie faţă; asta şi-o pusese el de mult în gând. Prea îşi ieşise din fire pe atuncea; era bine că s-a dus. Nu-i vorba, de câte ori se gândea la dânsa, el îşi făcea mustrări că n-a sărutat-o nici măcar o dată. Nu era băiat ruşinos de felul lui, şi chiar în cele dintâi zile a voit s-o facă. — Tu  ştii că eu te las de bunăvoie, îi  zisese ea atunci; de vrei s-o faci cu de-a sila?     De acolo înainte el nu mai voia  să o sărute, iar acum, cu un an mai bătrţn, îi era ciudă că n-a voit, şi n-ar fi vrut să deie faţă cu dânsa, pentru ca nu cumva să-l împingă păcatul să-i arate    că poate voi, dacă vrea, chiar şi mai mult. Nu dar la Simina se gândea Iorgovan, ci numai la un fel de Simină, care vine şi trece şi nu lasă-n urma ei decât o scurtă părere de bine c-a fost.   Lui Busuioc însă nici măcar atât nu-i  trecea prin minte, şi când Iorgovan şi-a făcut cele trei cruci şi a zis „Doamne ajută!”, tatăl se gândea la cele patruzeci de pogoane ale sale, iar feciorul la secerătoare. — Doamne ajută! grăi şi Şofron, sluga, care nu se gândea decât să facă treaba  în care-l trimisese stăpânul său.   descărcare carte: 

I Nu-i vorbă, răi sunt oamenii, încât mai răi nici n-ar putea să fie. Chiar și acela pe care toată lumea îl știe de bun își are ceasurile de răutate, și nu avem decât să-l atingem unde-l doare pentru ca să-l facem mai dârz decât alții. Dar nenea Mihu tot om bun rămâne. Se și cuvine însă unui om din oameni, ca dânsul, să fie de bună chibzuială, să cumpănească vorbele și să umble mai mult călare decât pe jos. Acasă, asta-i altă vorbă! Oamenii s-au obișnuit a zice mai bucuros "La Mihu Saftei" decât la "Safta Mihului" fiindcă... așa-i lumea! Când oamenii nu au ce face, ei scormonesc o vorbă și își petrec vremea cu ea. Să te ferească Dumnezeu să nu cazi pe gura satului. Pentru aceea, când Safta începe să facă gură, nenea Mihu își pune mâinile în cap și-i zice: — Nevastă! nu mă da pe gura golanilor. Iar apoi caută să-i facă pe plac, numai să scape de urechile vecinilor. Astfel, cam într-un chip și cam într-altul, Safta face să treacă de stăpână în casă. Dar se zice că nu-i stăpân fără stăpân. E cineva și mai presus de Safta. Nenea Mihu are doi feciori voinici și o fiică frumoasă. Feciorii, fiindcă sunt doi și feciori, oricât de voinici ar fi, stau sub porunca părintească; Marta însă e una singură, adică nu mai are în casă pe nimeni deopotrivă cu dânsa. Încă pe când era în fașe, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. Nenea Mihu, auzind-o plângând, alerga plin de îngrijare din grădină ori din curte în casă. Și cu cât creștea, cu atât i se lățea stăpânirea, căci — vorba lui nenea Mihu — fata mare-i cinstea casei. Dar tot nu e stăpân fără stăpân. Ce-i drept, cât ține preajma casei, nu se găsea nimeni mai presus de Marta; dar lumea e mare și multe lucruri se găsesc într-însa. Când Marta iese la joc și trece de-a lungul ulițelor, nevestele și babele pizmașe de tinerețe grăbesc la portiță și privesc în urma ei. E frumos cum își ține capul, cum își poartă trupul și cum se mlădie la tot pasul; și frumos îi șade părul creț pe frunte, frumos i se lipește bogata salbă pe sân, frumos îi cad altițele pe brațe și catrința bătută în fir frumos i se rotunjește pe pulpe. Chiar babă să fii, o privești și ai dori s-o tot vezi. — Oare cine, soro? zice una. — Cine altul decât Toderică, îi răspunde alta. — Toderică? Așa umblă gura satului. Nici să visezi din ce scornește o poveste. Pentru ca să vorbim drept, Toderică e Toader, ba chiar Tudoroiu. Lasă că avea din cine să iasă fiindcă și tatăl său, Cosma Florii Cazacului, seamănă cu dânsul. Fecior și tată, când calcă, puntea le scârțâie sub picioare. La joc, Tudoroiu se face mai mult Toderică decât Toader și ți-o duce și frământă, încât să pui rămășag că ți-ar putea juca pe urzeală fără ca să-ți încurce firele. E bun la veselie, deschis cu flăcăii, darnic unde-i vorba să se arate și prea mult îi place să șuguiască la joc și la șezători cu fetele. Când, la joc, Marta se ivește în preajma vederii lui, Toader scutură din cap, își netezește părul pe frunte, ridică din umeri, își potrivește pieptarul pe trup. Iar dacă ea se apropie, dacă este aproape de dânsul, Toader îi zice: — Ce mai faci, Marto? Ea răspunde: — Mulțumesc de întrebare, bine! El apoi întreabă: — Nenea Mihu ce mai face? Ea răspunde: — Mulțumesc, face bine că-i sănătos. El iarăși întreabă: — Leica Safta ce mai face? Ea atunci răspunde: — Șade, Toderică. După aceste, ea își adună buzele și întreabă: — Ce mai fac ai voștri? — Ei! Ce să facă? răspunde el, iacă! mai una, mai alta... De aci înainte vorba trece la lucruri mai depărtate. Toader spune că a vorbit cu cumnatul, cu vărul, cu finul, în sfârșit, cu cutare și cutare dintre oamenii vrednici de a fi stat de vorbă cu dânsul; iar Marta îi spune cine a fost și cine nu a fost de curând la dânșii, cu cine a vorbit și cu cine nu, cine ce a zis și cine nu a zis. În sfârșit, Toader privește îndelung în ochii mari ai Martei, Marta îi zâmbește cu o răcoroasă bună-cuviință și, văzând acest zâmbet, el îi apucă mâna și zice: — Să jucăm una, Marto. Ea răspunde veselă: — Dacă vrei, Toderică. Toader atunci bagă mâna stângă în șerpar, scoate un pumn de bani, îi aruncă lăutarului și strigă: — Acum, una pe pofta mea! Iar când Toderică se prinde la joc cu Marta Mihului Saftei, babele și moșnegii se ridică din umbră, sparg sfatul și grăbesc să mai vadă și ei o dată. Așa se petrec lucrurile. Dar gura satului prea face dintr-un țânțar un armăsar. Pe când Marta și Toader vorbesc numai așa, ca să nu tacă, cei ce n-au ce face le pun floare la ureche. Cu totul fără nici un temei nu sunt însă nici vorbele babelor. Prea se potrivesc tinerii la stare și la făptură, prea sunt deopotrivă în sat și-n șapte sate! E vorba, cine-a fost Cazacul, cine Florea Cazacului și cine este Cosma Florii Cazacului? Un copil nevârstnic o știe pe de rost. Om să-i pui alăturea și să-l cauți în șapte sate, nu găsești unul mai bun decât Mihu, care nu-și mai știe rubedeniile și cuscrii și finii și care nu-și numără averea pe boi, ci pe juguri. Așa judecă satul și, dacă e vorba să spunem drept, nici Mihu, nici Cosma nu sunt scoși din sat. Prea se simțeau străini în același sat și le plăcea să se mângâie cu nădejdea de înrudire. Marta și Toader? Ei s-au trezit încă de mici în gura satului, și nici că-și mai dădeau bine seamă despre cele ce se vorbeau zi de zi. Ar fi trebuit să vie cineva și să le spuie că nu-i așa, pentru ca să-i puie pe gânduri și să-i facă a se întreba cum adică este. Cineva! Dar cine? Dintre toți unul singur era care ar fi dorit să se puie împotriva gurii satului, dar acesta era tăcut și gânditor. În toate duminicile și zilele de sărbători, dis-de-dimineață, cobora despre munte și intra în sat un voinic curățel. Nimeni nu se întreba de unde vine și unde descalecă; toată lumea știa că este Miron oierul și nimeni mai mult nu dorea să știe.   Trecuse un an de zile de când Miron venea mereu la joc; flăcăii îi erau prieteni, iar fetele se adunau bucuros împrejurul lui ca să-i asculte poveștile, vorbele șăgalnice și cântecele frumoase. Din când în când, dar foarte arareori, Miron scotea din șerpar un fluieraș, pe care cânta câte o doină plină de duioșie, încât oprea răsuflarea celor ce-l ascultau. Din când în când, numai arareori, scotea Miron fluierașul său; îl scotea însă totdeauna când Marta îl ruga; ba era chiar destul ca ea să privească la șerpar, pentru ca Miron să puie mâna pe piept, gata de a-i face pe plac.   Acesta e lucru știut de toți, ba chiar un lucru care de sine se înțelegea. Cine nu ar fi dorit să asculte cântecele lui Miron și care fată nu ar fi dorit să-i fie în apropiere și să-i audă graiul limpede? Marta era fiica Mihului Saftei, și era un lucru firesc ca atunci când ea roagă, să nu zică ba, mai ales știind să-l roage atât de frumos cum avea obiceiul. Fetele dar, când voiau să asculte, rugau pe Marta; Marta însă mai totdeauna le răspundea că Miron nu voiește, fiindcă nu e tocmai în voia lui cea bună. Numai din când în când, foarte arareori, Marta ruga pe Miron să cânte. În horă Miron totdeauna e cumpătat, încât parcă numai șuguiește cu jocul. Dar ochii tuturora se opresc asupra lui. Înalt și mlădios, cu umerii lați și cu pieptul ieșit, el calcă lat și pe întreaga talpă, încât la fiecare pas întregul trup i se scutură și se leagănă când la dreapta, când la stânga. Când stă însă și-și ridică fruntea ieșită din față, fetele tresar sub privirea lui. Un cap bălan cu părul lung până pe umeri, cu o față albă și străbătută ca de-o răsuflare de rumeneală, cu doi ochi mari și albaștri ca fața cerului privită de pe culmea muntelui. Totdeauna e în această față ceva ce nu se mai găsește în alte fețe, un fel de tristețe, un văl de gânduri, iară în surâsul de pe buzele lui ascuțite totdeauna e ceva ce-ți deschide sufletul. E minunat flăcău Miron și nu e minune că toți îl caută și doresc. Înspre amurgul serii, când jocul se sparge, Marta pleacă spre casă. Unii merg într-o parte, alții într-alta. Toderică merge cu Marta până la răspântie, îi dorește de bine, apoi cotește la stânga și o lasă să meargă cu ceilalți mai departe.   Până acasă ea merge însoțită de fete și de flăcăi. Între flăcăi este și Miron, care, precum de la sine se înțelege, totdeauna merge alăturea cu dânsa. Peste puțin, ei lasă apoi ulița, trec un pârleaz de la dreapta și merg pe o cale mai scurtă, pe poteca dintre vii, pe la Fântâna Corbului, unde izvorăște apa cea bună. Până aci merge Miron. Mai departe nu. Aici apoi, câteodată, fetele și flăcăii se opresc și Marta roagă pe Miron să cânte. Și adeseori casele din satul apropiat abia se mai văd, când fetele și flăcăii pleacă și lasă pe Miron singur la Fântâna Corbului. Odată, de mult acum, cântase atât de frumos, încât vremea se întârzia și singură Marta mai cuteza să rămâie șezând pe iarbă. — S-au dus toți! grăi Miron îngrijat, când se văzu singur cu Marta. — Nu-mi pasă! îi răspunse Marta încălzită. Cântă mai departe. — Dar e târziu! — Cântă! îi zise ea încă o dată. Miron se simți cuprins de un fel de beție, se așeză pe doaga fântânii și începu să-și verse sufletul într-o doină ce se pierdea în liniștea serii.   Marta ascultă câtva timp dusă, apoi se ridică, se apropie încet de fântână, se așeză lângă Miron și își rezemă capul de umărul lui. Miron, simțind răsuflarea ei caldă și undoiarea sânului mișcat de bătaia inimii, tresări cuprins de o îngrozitoare uimire. — Cântă mai departe, căci grozav de frumoasă e doina! îi zise ea cu stăruință, apăsând mâna pe umărul lui. — Nu mai pot, îi zise el, răsuflând din greu, apoi se ridică. — Bine, zise ea. O să cânți altă dată. Miron privi câtva timp în fața ei, îi apucă după aceea mâna și grăi: — Marto! Dacă tu ai ști cât de bine mă simt când te văd, când îți aud glasul, când mă privești, dac-ai ști cât de bine mă simt când mă gândesc la tine, nu știu cum, dar parcă ar trebui să plângi. — Știu, Miroane! îi răspunse ea, fiindcă și eu mă simt bine când sunt aproape de tine. După aceste ei își mai steteră câtva timp tăcuți în față, apoi Marta plecă spre casă, iară Miron rămase privind în urma ei.   E de mult de atunci, și de atunci Marta n-a mai fost singură cu Miron. Sosind acasă în acea seară, nu-i vorbea mamei sale decât despre Miron, spunându-i mereu cât de frumos cântă, cât de dulce e la vorbă și cât de plăcută îi este toată înfățișarea. Safta asculta cu privirea ațintită la buzele fiicei sale, care vorbea cu atâta căldură și atâta de frumos, încât ar fi dorit ca zi și noapte s-o asculte. Iară când îi spunea că Miron în toate îi face pe plac, era mândră de întâietatea ce i se da fiicei sale pretutindeni și de către toți. Și de aici înainte Marta foarte adeseori îi vorbea mamei sale despre Miron și foarte adeseori își aducea aminte de dânsul.   Gura satului? La lucru și pe la șezători fetele cântau doinele pe care le învățaseră de la Miron, își aduceau aminte de fața lui drăgăstoasă, se mândreau cu vorbele dulci primite de la dânsul și fericeau pe Marta, care îi era dragă. Atât însă și numai atât; mai departe nimeni nu cuteza să ducă vorba: ba fetele mai fericeau pe Marta și pentru că în curând avea să fie mireasa unui june atât de voinic și de bogat ca Toderică. II Ce să-i faci? Așa s-a deprins lumea! După ce vinul a stat de fiert și începe a se deosebi de drojdii și a se limpezi, flăcăii vor să se însoare, iară pe fete le apucă dorul de măritiș. Dar Cosma încă din primăvară pusese temelia pregătirilor de nuntă, căci Toader trecuse de douăzeci de ani și nu se mai cuvenea să-și piardă anii bătând căile șezătorilor, iară Simina, soția lui Cosma, ardea de dorința de-a se vedea soacră mare, maică nurorii din casă și cât mai curând bunică. Pe când dar vinul fierbea prin butoaie, Simina își făcea mereu de lucru prin șopron și mereu își zicea: "Vinul ăsta nu se mai astâmpără". O zi însă, alta și iarăși alta, și în urmă apoi una de sărbătoare, aceea în care argații sloboziră butoaiele pe pălămări groase în pivniță, întrebându-se în șagă cine oare, și când, și de dragul cui va sparge butoiul cel mare și cu deosebire pe cel mai mic, în care se păstra cel mai bun vin din anul în care s-a născut Toderică. În sfârșit, după ce toate erau puse la cale, Cosma se așeză la masă și privi îndelungat la soția sa. Ea dete din umeri. — Ei! ce zici, nevastă? o întrebă el. — Ce să zic? îi răspunse ea. Cum vei crede tu mai bine. Înțelegerea era deplină și nu mai rămânea decât un lucru pe care trebuiau să-l pună la cale, dar acesta era greu și trebuia să fie făcut cu multă băgare de seamă.   Nu-i vorbă! Mihu și Safta știau de mult când anume vor avea să primească oameni buni la casa lor; dar ei o știau după spuse, din câte o glumă scăpată la timp potrivit, o știau din gura satului; acum trebuiau să li se spuie după cum se cuvine, cu toată cinstea și omenia și fără ca să mai rămâie îndoială dintr-o parte ori dintr-alta. Întrebarea era dar cine să dea cinstea, cine să ducă vorba și să primească răspunsul. Trebuiau să fie oameni de frunte, oameni din oameni, oameni care știu să zică "bună dimineața", știu să potrivească întrebarea și, mai ales, care știu să primească răspunsul, oameni trebuiau să fie, care fac cinste caselor între care se pun. Cosma dorea ca, trecând oamenii lui de-a lungul uliței, satul să privească în urma lor și să zică: "Aceștia sunt oamenii lui Cosma Florii Cazacului" și ca Mihu, după ce vor fi ieșit din casă, mulțumit, să le poată grăi vecinilor: "Am avut pe cutare și pe cutare la casa mea". Și lucrul nu e cu totul lesne de pus la cale, căci o greșeală, fie orișicât de mică, ar putea să strice toată înțelegerea și buna învoială.   Oamenii cumsecade, mai ales după judecata Cosmii Florii Cazacului, sunt puțini și, dintre aceștia, unul ar fi cum fi, are însă obiceiul de a striga prea tare când vorbește, altul e minunat, dar e deprins a face glume proaste, și iarăși altul, care ar fi cel mai bun dintre toți, e cumnat cu Stan, numit Gură-Spartă. Astfel, mai ales Simina nu-și găsea în tot satul oameni pe plac, și a trebuit să treacă multă vreme până ce soț și soție s-au înțeles să roage pe Simion al Anei Popii și pe Mitrea Podarul, amândoi oameni nici prea bătrâni, nici prea tineri, cumpătați la veselie și bine chibzuiți în potrivirea vorbelor, cu deosebire însă oameni de neam bun și bine văzuți în sat. Făcându-se înțelegerea, Cosma își îmbrăcă sucmanul și porunci să cheme pe Toderică, iar când feciorul intră, tatăl își luă pălăria, o puse în cap și se așeză. — Toadere! zise el peste puțin, apăsând asupra vorbelor. Am socotit c-ar fi vremea să te însori. — De, taică! răspunse Toader. Cum vei socoti d-ta. — Prea bine! grăi bătrânul. Ce zici? îți place Marta, Marta Mihului, a Mihului Saftei? — De, taică! răspunse Toader și dete din umăr. — Adică, astfel, ne-am înțeles, încheie Cosma, apoi se ridică, își luă bățul și ieși cu pași lați. Dacă însă Cosma era pregătit pentru nuntă, nici Safta nu rămase cu mâinile în sân.   Marta era aproape de șaptesprezece ani, adică începuse să fie cam-cam fată bătrână, căci Safta se măritase la vârsta de cincisprezece ani. Să nu ne prindă dar mirarea că ea, încă de mai mulți ani, era gata să-și primească pețitorii. Nu împlinise încă cincisprezece ani, când troanele de zestre, împodobite cu flori tăiate în scândură de tei, erau pline de altițe, de catrințe, de trâmbe de pânză și de albituri cusute gata, pline erau și acoperite cu fel de fel de velințe lucrate cu mult meșteșug; iară de atunci Marta lucrează mereu, țese, alege, coase și aruncă flori pe gerghef, încât zestrea s-a adunat pentru șapte mirese. Prea mult însă niciodată nu se poate aduna, fiindcă cinstea nevestei tinere este de a le face mireselor daruri de nuntă din zestrea sa bogată și, cu cât mai multe daruri poate face, cu atât mai mare cinste i se cuvine. Acum bătuse vântul din partea aceea, și anume Simina trimisese pe Stanca lui Cârcioc, așa din întâmplare, la Tudora, vecina Saftei, și Stanca îi șoptise leicăi Saftei c-a auzit de la cineva că are să vie cineva, de undeva, cu un gând bun oarecare. Safta, îndată ce auzi, puse mâinile în șolduri și își zise nedumerită: "Vai de mine, dar de ce să mă apuc!" Era vremea frumoasă și se gândi că ar fi bine să puie albiturile să se azvânte. Porunci dar să scoată troanele împodobite cu flori tăiate în lemnul de tei și să le așeze înaintea casei pe două scânduri puse pe niște polobocele. După ce troanele fură așezate, leica Safta le deschise pe toate și începu, dimpreună cu Marta, să scoată, bucată cu bucată, velințele, catrințele, altițele, trâmbele de pânză și albiturile cusute, să le scoată, să le scuture și să le întindă pe sfoara legată de stâlpii pe care zăcea lungul foișor și cerdacul cel mare. Era frumos și plăcut la vedere cum, în sfârșit, toată această bogăție a lucrurilor de mână sta dezvelită în vederea tuturora, și leica Safta privea din când în când pe furiș la uliță, pentru ca să vadă cine trece și cine stă să privească. În urmă sosiră și carele de la câmp, și patru pluguri cu câte patru boi intrară în curtea largă, iar în urma lor venea călare, pe un murg buiestraș, Vasile, feciorul mai mare al stăpânului. Când argatul voi să închidă poarta în urma carelor, Mihu, care sta în mijlocul curții, ridică dreapta și-i zise încet: "Lasă!" Poarta rămase deschisă. Argații voiră să tragă carele în șopron și să ducă boii la grajd, Mihu iarăși ridică mâna și le zise: — Lasă! Puneți plugurile la o parte, întoarceți boii la car și le aruncați câte un braț de fân.   Așa făcură argații. — Mâine ducem la moară! le zise apoi Mihu, plimbându-se cu pași mari prin curte. Scoateți grâul din hambar și-l puneți în saci. Vasile privea, asculta și înțelegea; descălecând dar, el își legă calul de loitra unui car, luă căciula din cap, își netezi părul de pe frunte și iarăși puse căciula în cap. — Măi Mitre, îi zise apoi frățâne-său, scoate caii la apă. Peste puțin Mitrea scoase din grajd doi cai înalți și trupeși și-i duse de căpăstru la fântâna din fundul curții. Sosiră apoi vacile lăptoase, porcii lacomi, caprele neastâmpărate și oile blajine. Pe când, înspre seară, Simion și Mitrea intrară cu pași măsurați pe poarta deschisă, curtea era plină: slugile așezau în grămadă sacii cu grâu, boii rumegau la carele puse în șir, slujnicele mulgeau vacile, porcii sfărâmau zgomotoși grămezile de păpușoi, caprele se obrăzniceau în toate părțile, oile stau înghesuite într-un unghi al curții, iară Mitrea se lupta cu caii nărăvași.   Mihu, stăpânul, se plimba mereu prin curte, iară Marta, fiica stăpânului, își făcea de lucru, împărțind porunci în toate părțile. Afară, înaintea porții, sta un copil și privea, oprindu-și răsuflarea la cele ce se desfășurau sub ochii lui. Când Mihu văzu pe Simion și pe Mitrea intrând pe poartă, el plecă spre dânșii cu capul ridicat și legănându-și alene trupul la fiecare pas. — Bine te-am găsit! Bine te-am găsit! grăi Mitrea cu fața deschisă. — Bine să fiți primiți la casa noastră! le răspunse Mihu, întinzându-le mâinile. Dar cum și unde și în ce treabă? — Umblăm și noi, răspunse Simion, mai încoa, mai încolo... — Iar treaba ne este mare și binecuvântată, numai noroc să avem la dânsa, adause Mitrea, privind cu mare băgare de seamă în ochii lui Mihu. — Norocul, zise Mihu, vine de la Dumnezeu. — Amin! răspund amândoi. După ce-și făcuse astfel binețele cuvenite, toți trei înaintară spre scările casei. Mitrea însă, ca om cu multă chibzuială, peste puțin se opri și aruncă privirea peste curte. — Precum văd, ați fost astăzi la plug, zise el ca din întâmplare. Unde ați arat? — Nici n-aș ști să-ți spun bine, răspunse Mihu, întorcându-se spre curte. Știți cum e omul când îi cresc feciorii. Abia-i cunoști musteața, și te scoate din gospodărie. Măi Vasile! urmă el, chemând pe fiul său. Unde ați arat astăzi? — În Dosul Plopului, răspunse flăcăul, apropiindu-se. — Bune pământuri! zise Mitrea, și, dacă nu mă înșel, erau ogoare. — Da, sunt bune! grăi Mihu, dând din umeri. Dar sunt mai slabe decât cele de la Vadul-Tătarului. Pentru ca să-i lămurească, Mihu le spuse apoi câte și unde-i sunt pământurile, care sunt moștenite de la bunicul său, care sunt câștigate de tatăl său și care sunt agonisite de dânsul, și le spune cât rod a adunat estimp, cât an și cât anțărț. Pe când să sfârșească, Simion privește la boi și zice că sunt frumoși, apoi pleacă toți trei, ca să-i vadă mai de aproape. De la boi trec în urmă la vaci, la porci, la oi și la cai. Pretutindenea Mihu le făcu împărtășire despre cum și când și în ce chip, le spune prețul și vremea cumpărării, laudă soiul și scoate la iveală buna prăsilă ieșită din gospodăria sa.   Sosind la vraful de saci, el dezleagă gura unui sac, pentru ca fiecare dintre cei de față să poată lua un pumn și să laude bobul plin. El însuși ia un pumn, îl scutură, îl privește, zice c-a ieșit bine, îl aruncă jos, apoi leagă gura sacului. Simion ține pumnul plin la gura unui bou apropiat, iar Mitrea ia câteva boabe între dinți și aruncă prisosul între saci, ca să găsească și păsările ceva. — Rău ai brodit-o, zise Simion, căci aici ele găsesc în de prisos. Când se îndreptară din nou spre casă, Safta se ivește, ca din întâmplare, la capul scărilor. — Vai de mine! cum ne-ați găsit! le zise ea. Dar să iertați. Așa-i omul cu gospodăria! Oricât te trudești, n-o scoți la capăt. — Lasă că te știm cât ești de harnică, îi zise Mitrea. — Dar uite ce velințe! Unde le-ai cumpărat, de-ți sunt atât de frumoase? — Vai de mine! Eu să cumpăr? strigă Safta. M-a ferit Dumnezeu! Tot din casa mea! — Nu te cred, grăi Mitrea cu răutate. Prea sunt de-a degete tinere. — Și oare nu am fată mare? zise leica Safta. — Ei, grăi acum Simion. Ai brodit-o, vere Mitrea. Ai brodit-o! — Așa mai înțeleg și eu, glumi acesta. Dacă e vorba de fată mare, apoi noroc să aibă! — Norocul vine de la Dumnezeu! le răspunse leica Safta. — Amin! ziseră amândoi, schimbând o privire plină de înțeles. După aceste, plecară de-a lungul foișorului, iară Safta începu să le spuie care, când și cum și în ce chip. Cele mai multe erau lucrate în casă; pe ici, pe colo erau întinse câte o velință mare, câte o catrință bogată ori câte o pereche de altițe, lucruri primite în dar de la cutare dintre rudeniile din satele mai depărtate ori lucruri moștenite de la bunica ori chiar de la mama bunicii. Pe când ajunseră să intre în casa cea mare, unde pereții sunt acoperiți cu zaveze și împodobiți jur împrejur cu fel de fel de vase, începu a se întuneca, și Marta intră să pună două lumânări pe masă și să le zică oaspeților "bună seara". — Noroc să ai, nepoată! îi ziseră oaspeții. — Norocul, răspunse Marta roșind, vine de la Dumnezeu! — Amin! ziseră ei și astă dată. Acum nu mai rămânea îndoială că lucrul se poate pune la cale. Nici tată, nici mamă, nici fată nu a zis: "Va da Dumnezeu și norocul cu vremea", o vorbă foarte neplăcută la asemenea prilejuri. Simion și Mitrea începură dar, pe departe și mai pe aproape, apoi mai de-a dreptul și mai lămurit, până ce n-ajunseră la vorba fățișă. Safta și Mihu se mai făceau că nu înțeleg, în urmă nu îndrăzneau să creadă și erau uimiți de cinstea ce li se face, în sfârșit, spuneau că nu sunt încă gata precum ar dori, că le vine greu a se despărți de singura lor fiică... la urma urmelor — că teacă... că pungă, până ce Mitrea nu se ridică vesel și grăi: — Vasăzică, lucrul e gata, numai să vrea și fata! — Ei, așa i-o fi fost ursita! grăi Mihu, zâmbind cu mulțumire. Leica Safta își supse buzele și zise: — Să o întrebăm pe ea. Ce mai știi? fetele sunt cam de capul lor. Zicând aceste, ea chemă pe Marta să mai aducă o garafă de vin. — Ei, dar în grabă ne lași, nepoată! grăi Simion când ea voi să iasă. Nici nu te-am văzut precum dorim să te vedem.   Marta se opri tulburată. — Se șoptește că ai să te măriți! zise Mitrea glumind. — O fi! îi răspunse Marta zâmbind. Dar eu nu știu nimic. — Și dacă noi am ști? — Mi-ați spune și mie! le zise ea. — Asta-i, vere, asta! grăi Simion, că nu știm nici noi; dar se zice, îi spuneam tocmai vărului Mihu, c-ar fi să te pețească Toderică, îl știi acum! Și se teme...   El tăcu, și Marta tăcu, și toți tăcură. Cuvântul următor trebuia să fie al mumei; ea se apropie dar de Marta și-i zise: — Ei, spune, ce-ai zice tu? Marta dete din umeri și grăi: — Cum a vrea tata. — Noroc să ai, grăiră amândoi oaspeții, ridicându-se de pe scaun, iară Mihu simți o deosebită răcoare la inimă văzând că lucrurile se fac atât de pe voia lui. Cu aceste, toată treaba era pusă la cale și luându-se înțelegere ca peste trei zile, adică duminică, junele să vie cu părinții și cu oamenii săi să pețească după obicei și să se facă logodna. Cei doi trimiși plecară cu răspunsul, Marta le sărută mâinile, iară Mihu și Safta îi însoțiră până la portiță. III Satul se gătea de nuntă. În sfârșit, avea să se petreacă lucrul pe care oamenii îl așteptau atât de demult. Încă duminică se vorbea că peste săptămână Toderică va peți pe Marta, iară joi, când trecu prin sat știrea că Cosma Florii Cazacului își va trimite oamenii la casa Mihului, nevestele și fetele mari nu se mai putură stăpâni și plecară, pentru ca, trecând pe dinaintea porții deschise, să vadă cum își așteaptă Marta pețitorii. Seara, toată lumea știa cum s-au petrecut lucrurile, ce a zis Mihu, ce-a zis Safta, ce-au zis Mitrea și Simion și în ce chip Marta a stat înaintea lor și a zis că are să fie cum vrea Mihu, stăpânul casei, fiindcă astfel se cuvine să răspundă o fată de casă bună. Unul văzuse cum Mihu și Safta au petrecut pe Mitrea și pe Simion până la portiță; altul auzise cum i-a rugat să spuie sănătate și voie bună viitorilor cuscri și să-i dorească de bine junelui, și iarăși altul a văzut pe Simina foarte veselă și a fost prin apropiere când oamenii s-au întors la casa ei. Pentru ca să facem vorbă scurtă: gura satului se pornise ca niciodată mai nainte.   Dar vorbele multe izvorau din bucuria obștească. Nu era în sat nici un om care nu s-ar fi simțit părtaș la bucuria celor două case, căci unii erau rude, alții cuscri ori prieteni și iarăși alții fini sau oameni ce se țineau de una ori de alta din cele două case fruntașe. Avea dar să fie o nuntă de care se va vorbi prin fii și nepoți, o nuntă a satului întreg, încât ospeția, chiotele, jocul și voia bună șapte zile și șapte nopți să nu se mai curme, căci acum o dată este un Mihu care-și mărită fata după un fecior de seama lui, și cine știe când se va mai pomeni o asemenea potriveală! Fetele și nevestele ardeau de neastâmpăr să vadă găteala de mireasă a Martei, să vadă podoaba cununiei, rubedeniile sosite din alte sate, călăreții trufași ai junelui, și le trecea un fior plăcut când se gândeau la toate aceste. Nu rămânea îndoială că Miron are să fie vătavul voinicilor, deoarece este bun prieten cu Toderică și prea mult ține la Marta. Deocamdată însă nici logodna nu era făcută, și lucrul era o taină despre care nu se putea vorbi fățiș și fără de cotituri decât în casă. Aici apoi se făceau pregătirile pentru logodnă, dar cu totul în tăcere, ca din întâmplare, și astfel ca stăpâna casei totdeauna să poată zice: "Vai de mine! Cum ne-ați găsit! Dar să fie cu iertare, că ne găsiți atât de puțin pregătiți".   Făcând pregătirile, Safta și întreaga ei casă se aflau în o veselă mișcare. Era mândră Safta că-și poate mărita fiica, că poate primi oameni și nuntași și că-și poate desfășura comorile. Din când în când însă o cuprindea înduioșarea. Toate erau bune, toate frumoase, dar Marta ieșea din casă. Când se gândea la aceasta, se așeza întristată, începea să-și șteargă lacrimile și, dacă Marta îi era în apropiere, îi acoperea fața de sărutări. Mihu nu plângea, nu-și săruta fata, chiar nu vorbea: el mormăia mereu ca un urs îndârjit. Îi era crescută Marta la suflet, și acum, când se gândea că veselia casei lui se depărtează, nimic nu-i pria, nimic nu-i era pe plac, nimeni nu știa să-i vorbească după dorință. Grozav i se părea lumea înrăutățită: argații, feciorii săi, nevasta, vecinii, toată lumea se schimbase, și numai Marta era, și chiar mai mult decât altădată, un leac de alinare pentru orișice suferință.   Dar toate ca toate! Un lucru însă nu-i putea intra Mihului în cap: cum adică un flăcăiandru să vie, să-i ia fata din casă, și el însuși, care a crescut-o și a păstrat-o ca pe lumina ochilor săi, să zică: "Ia-o și te du cu ea!" Ceasuri întregi Mihu se plimba necăjit și frământat de gânduri prin casă și mereu își zicea: "Așa trebuie să fie! Nici alții nu sunt mai buni decât tine. Oricum o sucești, tot aici ajungi." Așa zicea el, dar nu se putea împăca cu acest gând. Marta, în sfârșit, era mireasă. Mireasă! Când această gândire i se ivea în suflet, o trecea un fior dezmierdător, un fel de beție care o seca de puteri.   Această gândire stârnea într-însa o mulțime de altele, care mai de care mai străine și mai tainice, gândiri pline de farmec, care-i aprindeau inima și apoi iarăși o umpleau de răceală. Era o viață nouă de care se apropia, o viață necunoscută, și această necunoștință în o clipă da loc celor mai dulci nădăjduiri, și în alta celor mai îngrozitoare temeri. Era să părăsească mumă, tată, frați, casa părintească, tot ce-i era lipit de suflet și sta uimită ca de un lucru pe care nu-l putea crede; dar dincolo de această uimire era farmecul unei vieți pe care parcă ai putea-o umplea după cum te poartă gândul. Acum zilele i se păreau prea lungi și peste puțin se înspăimânta de scurtimea lor. Acum ar fi dorit să fie aproape de Toader și să privească în ochii lui binevoitori, și peste puțin îi venea să fugă la mumă-sa și să strige: "Mamă, nu mă mărita!" Și iarăși chipul lui Miron se arăta în sufletul ei; îl vedea înaintea ei atât de viu, atât de a vorbind, încât parcă razele soarelui cădeau asupra lui și l-ar lumina. Și atât se simțea de ușurată când se pierdea în gândurile despre dânsul, atât de bine se simțea când și-l închipuia în apropiere, șezând lângă dânsa, vorbindu-i în graiul lui cel limpede și ademenitor, apucând-o de mână, cuprinzând-o cu brațul și zicându-i: "Marto!"   Nu-și închipuia ce-ar zice Miron mai departe, dar atât de fericită se simțea când și-l gândea astfel, grăind cuvântul "Marto", încât iarăși și iarăși sufletul i se umplea de chipul lui. Ceasurile treceau, și în trecerea lor ea tot mai mult se amețea, încât, sosind ziua de sâmbătă, ea umbla buiguită fără de a-și mai putea da seama despre vreun gând hotărât. Era ajunul zilei în care trebuia să se logodească cu junele ce-i fusese ales din copilărie, junele pe care se obicinuise a-l privi ca pe viitorul ei soț, junele care-i era drag și care o avea în drag; cu cât însă ziua se apropia de cădere, cu atât mai viu i se ivea într-însa dorința de a face să se amâne această logodnă. Oricând, numai acum nu, când se afla într-o stare, singură nu știa cum, dar o stare în care logodna îi părea peste putință.   Dar, acum întâia oară în viața ei, Marta simțea că nu poate să spuie nimănui ceea ce gândește. Nu-și găsea loc de astâmpăr, dorea de singurătate, îi venea să plângă și se retrase pe o laiță ce sta în fundul grădinii, sub un păr cu frunzele îngălbenite. Safta, care pretutindenea o căuta cu privirea, o văzu intrând în grădină, o văzu așezându-se pe laiță, merse apoi, închise portița și se întoarse cu ochii plini de lacrimi în casă. Ziua încetul cu încetul se învălui în noapte, liliecii și gândacii tomnatici începură să zboare prin aer, luna plină se ridică în dosul dealului acoperit cu pădure, pe cerul senin. Era o seară liniștită, numai din când în când străbătea câte un freamăt printre frunzele copacilor, se auzea mugetul unei vaci ori lătratul unui câine. Deodată, prin liniștea serii, de departe, ca prin vis, străbate de pe dealul din dosul grădinii sunetul unui fluier, o doină ce se ridică și cade ca un șir de mărgăritare.   Marta tresare și se ridică asemenea unei căprioare speriate, ascultă, oprindu-și răsuflarea, la dreapta și stânga, înșiră sunetele, alcătuiește doina, apoi fața i se înseninează și se umple de strălucire. "El", strigă ea pierdută în înțelesul acestui cuvânt, apoi se pornește ca fiind cuprinsă de-o vrajă, iese pe portița din dosul grădinii, trece prin gardul de spini ce împrejmuiește viile și merge dusă, fără de gânduri, înfierbântată, cu părul desfăcut, cu ochii plini de văpaie, cu obrajii aprinși, cu buzele cuprinse de tremurare, cu pieptul mișcat de viforul inimii, merge drept pe calea sunetului dulce și duios, printre rândurile de viță, prin desimea tufișului, tot mai iute, tot mai neastâmpărată, tot mai îmbătată de fericirea apropierii. În sfârșit, vede murgul păscând și pe Miron rezemat de un stejar singuratic, îl vede și ochii i se împăienjenesc. — Miroane, Miroane! țipă ea dezmierdată și fuge lângă dânsul. Miron aude glasul plin de simțire, o vede grăbind spre el și rămâne cuprins de uimire. — Marto! Ah, Marto! strigă el, apoi, deznădăjduit, aruncă fluierul, face un pas înainte și o cuprinde în brațele sale bărbătești. — O, Doamne! șoptește ea, închizându-și ochii. Cum te iubesc, Miroane, cum te uibesc!   Gurile lor se împreună în o lungă sărutare, obrajii ei se umplu de lacrimi, și astfel rămân câtva timp încremeniți în apropierea stejarului, sus, pe coasta luminată de razele lunii gânditoare. Într-un târziu, Miron îi privi îndelung în față. — Marto! zise el încet, o singură dată trăiește omul, dar aș dori să mor în clipa aceasta. O! cât de mult am gândit, cât de mult am visat, cât de des am furat fericirea, închipuindu-mă fericit. Tu n-ai fost la munte, nu cunoști podoabele lumii. Când cerul e senin și vânturile se așază la odihnă, auzi de jos, din vale, murmureala pâraielor, un zgomot așa și veșnic tot așa, atunci îmi iau fluierul, gândesc la tine și cânt. Cântecul îmi sfâșie inima, dar cânt ca să mi-o sfâșie. Când se stârnește apoi viforul și copacii se încovoaie, crapă și ies din rădăcini, când puhoiul năpădește, atunci privesc înspre dealul ăsta, îl caut din ceață și, când îl văd, mi se sfâșie inima, dar îl caut, ca să mi-o sfâșie. De când te-am văzut, Marto, parcă am șapte vieți: atât am trăit, atât am gândit, atât m-am zbuciumat, încât e minune că nu m-am mistuit. Iar acuma, când te simt în brațele mele, îmi vine să cred că tot te visez și, știind că nu visez, parcă mă topesc, mă sting, mă mistuiesc!   El tăcu. — Vorbește! îi zise Marta cu stăruință. — Ah! de ce-ai venit aici? grăi Miron cu amărăciune. Ce gând te-a purtat? Care ursită te-a mânat? De ce nu mi-ai lăsat liniștea amărăciunii, pe care o iubeam atât de mult? Nu am dorit niciodată mai mult decât atâta. Într-un an o vorbă bună, o privire blândă, o strângere de mână. De când am auzit însă că în adevăr te măriți, mă cuprind gânduri nebune și umblu pribeag prin lume; nu-mi mai știu de turmă, nu-mi mai știu de ciobănie, ci stau pironit lângă acest stejar și privesc uscându-mă spre curtea voastră. — Ah! îi zise Marta deznădăjduită. Mă cuprinde groaza când mă gândesc, dar așa vrea tata. — Ce vrea tata? strigă Miron. Nu mai vrea nimeni nimic. Acum nu te mai scoate nimeni din brațele mele. Ori ești a mea, ori — o, Doamne, fă să n-o zic într-un ceas rău — ori te ucid cu mâna mea. Nu-mi mai sunt stăpân.   Marta se alipi mai dinadins de dânsul. El însă deodată o dete la o parte. — Du-te! îi zise apoi. De ce-ai venit? De ce mă duci în ispită? De ce mă scoți din minți? — Miroane! grăi dânsa înduioșată, apropiindu-se de dânsul și cuprinzându-l din nou cu brațele ei rotunde. Nu mă trimite! Lasă-mă să vin mereu la tine, să stăm împreună, să ne plângem de lume, să ne povestim dragostea. Miroane! strigă apoi din nou și îl sărută. Nu mă lăsa, căci pier! Miron sta zguduit de lupta ce se petrecea în sufletul lui. Numai acum ajunsese a-și da pe deplin seama despre cele ce se petreceau cu dânsul. Încetul cu încetul, fața lui se umplu de o liniștită asprime. — Marto! grăi el încet. Noi trebuie să ne despărțim pentru totdeauna. Ceasul acesta e zestrea vieții noastre. Nu uita că ești fiica Mihului. Ce ar zice lumea dacă te-ar vedea aici cu mine?   Marta tresări și privi înspăimântată împrejur, apoi se îndreptă și rămase tulburată înaintea lui. — Da! mă duc, zise ea, dar să știi că mă prăpădesc. — Dumnezeu să-ți binecuvânteze tot pasul! grăi Miron trist, apoi o cuprinse în brațe, o sărută și după aceea se despărțiră în tăcere. Păstorul privi timp îndelungat spre sat. Într-un târziu se mișcă, își ridică fluierul, îl puse pe genunchi și-l frânse, aruncând bucățile la dreapta și la stânga, apoi încălecă pe buiestraș și plecă spre munte. IV Cocoșii cântau de zori, vitele mugeau, păsările își spălau penele, ziua tot mai mult se revărsa și tot mai mult se dezvăluia din noapte. Mihu se zvârcolea în culcușul său. Nu mai putea să-și dea seama dacă a dormit ori dacă a stat treaz toată noaptea, ci ședea cuprins de oboseală, asemenea unui om care a trecut printr-un șir de zguduiri și nu-și mai este stăpân pe o singură cugetare hotărâtă. Îi era silă să se ridice și-l cuprindea un fel de leneșă îngrozire când se gândea că peste zi are să primească oameni acasă, să vorbească și să fie cu băgare de seamă la tot ce zic alții și la tot ce trebuie să zică ori să facă el însuși. Sculându-se, Mihu era mai ursuz decât totdeauna și se mișca ticăit și fără nici o treabă prin casă: simți dar o adevărată ușurare când Safta deschise ușa și intră cuprinsă de îngrijare la dânsul. — Mihule! îi zise ea cu stăruință. Eu nu știu ce e de capul Martei. Aseară a stat până târziu pe laița de sub părul din fundul grădinii! Când s-a întors apoi în casă, era mâhnită și tăcută, iar după ce s-a așezat la odihnă, mereu suspina, mereu se zvârcolea în culcuș și plângea prin vis de se înăbușea. Eu nu știu ce o fi... sfârși ea ștergându-și lacrimile. — Nu știu! grăi Mihu îndârjit. Se vede că nu știi! Ba s-a bucura că iese din casă. Se vede că eu mă bucur; se vede că tu te bucuri! Știi că nu ne mai rămâne nici câine, nici pisică dacă pleacă ea. Toată casa se duce cu dânsa.   Îi era greu Mihului la inimă, dar nu se arăta și nu-și dezvelea slăbiciunea chiar nici înaintea nevestei. — Așa-i! urmă Safta. Astăzi dimineață am întrebat-o: "Marto, draga mamei, ce-ți e?" Tăcea și tăcea. Nu puteam să scot o singură vorbă de la ea. Privea mereu la mine, parcă era speriată, parcă voia să mă roage, parcă voia să-mi ceară iertare. Și tăcea, încât îmi sfărâma inima. "Nimic, zise ea în sfârșit, dar grozav mi-e de greu. Roagă pe tata să nu facem azi logodna." "Cum? nu vrei să te măriți după Toderică?" o întrebai eu. "Da, îmi răspunse ea, mă mărit, dar mai târziu. Numai acum, nu." Auzi, Mihule, mi se rupe inima! Trimite vorbă că astăzi nu se poate, că Marta e bolnavă, că eu nu sunt bine, că... în sfârșit, spune ceva. Mihu asculta oprindu-și răsuflarea, iar când soția sa îi vorbi despre amânarea logodnei, privi îndelung și uimit la dânsa. — Safto! zise el apoi, ți-ai ieșit din fire? Cum s-ar putea să mai schimbăm un lucru care e pus la cale? Primesc oamenii lui Cosma, oameni de cinste, cu care nu te poți juca, le dau vorba mea, satul întreg știe că atât eu, cât și Cosma suntem gata de logodnă, și apoi, țop, ca din senin, să-mi calc vorba pe care am grăit-o cu multă chibzuială și să mă fac de râsul lumii! — Dar Marta nu voiește! grăi Safta. — Nu voiește? răspunse Mihu nedumerit. Știu și înțeleg că nu voiește. Dar voiesc eu, și așa trebuie să fie, cum... trebuie să fie. — Dar, Mihule, e grozav! — Nevastă! îi strigă Mihu aprins. Dă-mi pace! Nu-mi pune foc în creștetul capului, căci să nu am Dumnezeu dacă nu sfărâm tot ce-mi cade în vedere. Așa trebuie să fie! Lasă-mă!   Safta ieși, iar Mihu rămase umblând prin casă. "Am să trag o nuntă, încât să-i meargă vestea în șapte țări, își zise el într-un târziu. Un an întreg să nu se mai curme beția, și nepoții să povestească cum a fost când Mihu și-a dat fata din casă și a făcut legătură de cuscrie cu Cosma Florii Cazacului!" Ieșind în curte și mergând pe la grajduri, Mihu nu găsea nimic după dorința sa, certa pe toți ce-i ieșeau în cale și nu-și mai găsea răbdarea obișnuită. — Astăzi stăpânul nu e deloc cu chef, zise Marcu, parcă-i vine să caute cearta cu lumânarea. Peste puțin, Mihu ieși din curte și plecă să meargă la casa satului și de aici la biserică.   Ținându-și bățul lung în mâna dreaptă, el mergea drept pe mijlocul uliței, cu capul ridicat, cu pași lați și legănându-și mereu trupul. Pretutindenea pe unde trecea, la dreapta și la stânga oamenii se grăbeau și își descopereau capetele, femeile stau cuviincioase, iar nevestele tinere, fetele și copiii grăbeau să-i atingă mâna cu fruntea. Oricât de mâhnit, el se simțea bine. Dădea mereu din cap la dreapta și la stânga, întreba pe unul ce mai face, apuca bărbiile unei fete și o necăjea cu măritișul, le da câte un ban copiilor, iar dacă erau din casă mai bună, le lăuda frumusețea și, astfel, mergea încet înainte. Simțea că toți privesc în urma lui, toți vorbesc despre dânsul și toți așteptau cu neastâmpăr nunta pe care avea să o facă. Când se gândi la nuntă, inima iar i se strânse. De când știa că Marta nu ar dori ca logodna să se facă astăzi, mâhnirea îi era cu atât mai adâncă. Se stăpânea însă și se mângâia cu mult prețuita încuscrire.   "Da! își zise el. E mare cinstea pe care i-o fac eu dându-i odorul casei mele". Plin de aceste simțiri, el sosi la Pârâul Corbului. Aici locul cade. În partea despre care venea Mihu, sus, pe dâmb, este o casă, și înaintea casei vreo cinci-șase femei ședeau pe niște pietre la vorbă. Când se apropie, femeile se ridicară și rămaseră privind în urma lui. Mihu privi zâmbind la ele, își clătină încet capul și înaintă mai departe. Pârâul era aproape toată vara sec și nu se umplea decât pe vremi ploioase. Și atunci era însă atât de mic, încât carele și oamenii treceau fără multă greutate prin el. Un om era însă care foarte adeseori trecea pârâul și căruia nu i se cuvenea să treacă sărind de pe un bolovan pe altul. Chiar însă dacă Mihu ar fi trecut însuși, Marta era fată mare; așadar, încă acum doi ani Mihu poruncise slugilor să facă o punte pe la un loc mai strâmt. Puntea, cam de doi stânjeni și jumătate de lungă, era făcută din două scânduri de fag puse alăturea pe niște pari groși, înțepenite prin mari cuie de fier. Lasă că oamenii treceau mai mult pe lângă punte decât peste ea, dar în vreme de ploaie, când pârâul se umfla, ea slujea întregului sat de trecătoare.   Când Mihu dete să scoboare spre podeț, văzu ivindu-se din dosul gardului de peste pârâu un om înalt și gros, care venea spre dânsul călcând din greu, încât părcă era să se clatine pământul sub picioarele lui. Acest om era Cosma Florii Cazacului. Nu se putea un lucru mai neplăcut. Astăzi era bine să nu se întâlnească viitorii cuscri și chiar întâlnindu-se să fie destul de departe, pentru ca, dându-și binețele cuvenite, fiecare să poată merge mai departe, ca și când nu ar ști nimic despre cele ce aveau să se petreacă spre seară. Aici, la punte, ei trebuiau să treacă unul pe lângă altul, ei trebuiau să-și dea mâna, trebuiau să stea de vorbă. Mihu își încreți sprâncenele. Sus, înaintea casei, stau femeile și priveau în urma lui; jos era puntea îngustă, pe care nu puteau să treacă doi oameni alăturea, și vorba era care căruia să-și dea cinstea întâietății. Ei se apropiau de punte cu pași nehotărâți, dar se apropiau astfel încât să sosească deodată la cele două capete ale scândurii.   Mihu stete puțin la îndoială, apoi se îndărătnici și, auzind femeile în dosul său, puse piciorul pe scândură. Tot atunci Cosma călca puntea, ce se încovoia sub pasul lui. Cam pe la mijlocul punții ei își ajunseră piept la piept și se opriră tulburați și posomorâți față în față. — Noroc bun! grăi Cosma necăjit. — Să dea Dumnezeu! îi răspunse Mihu cu amărăciune. Ei își strânseră mâna și steteră câtva timp tulburați și căutând mereu să meargă fiecare mai departe, iară femeile de dinaintea casei începură a-și astupa gurile. — Prost e făcută puntea asta, grăi Cosma. — Îmi pare rău, îi răspunse Mihu supărat, căci eu am făcut-o. — Apoi rău ai făcut-o, îi zise celălalt nerăbdător, încât nici nu pot să treacă doi oameni cinstiți pe ea. — Poftește și treci! grăi acum Mihu, și sări la dreapta de pe punte. — A, nu! ferească Dumnezeu! A d-tale e puntea, îi răspunse Cosma, și sări la stânga, în albia pârâului. Femeile nu se mai putură stăpâni și începură să bufnească. — Dacă era făcută de d-ta, trebuia să-mi dai mie pasul întâi la trecere! strigă Cosma și se depărtă cu obrajii roșiți. — Se-nțelege! răspunse Mihu stăpânindu-și mânia. Numaidecât! Cine sunt eu! Auzi! Trebuie să-i las pasul întâi!   Mergea apoi Mihu, mergea fără de a mai privi la dreapta ori la stânga, mergea drept înainte, și femeile parcă veneu în urma lui și bufneau, și râdeau în hohot, și-și băteau joc de dânsul. Vedea cum una fuge la alta, cum își spun întâmplarea, cum fiecare îi pune câte-o codiță, câte un cornuleț, cum întregul sat nu mai vorbea decât despre rușinea pe care a pățit-o. Nu mai putea să meargă la casa satului, nici la biserică; el intră prin vii și se întoarse pe la Fântâna Corbului acasă. — Ce e, Mihule? îl întrebă Safta când îl văzu întorcându-se înainte de vreme. — Nimic, toate sunt bune! răspunse el intrând în casă.   V Pe la amiazăzi tot satul știa că Mihu s-a certat cu Cosma, iară după-amiazăzi oamenii și femeile stăteau grămezi-grămezi și nu vorbeau decât despre nemaipomenita întâmplare. Unul, mai știutor de tainele celor două case, îi spunea șoptind prietenului său mai apropiat că Toderică se întâlnise vineri seară cu Anica Podarului la portiță, că Anica l-ar fi necăjit cu însurătoarea și că el ar fi zis că Marta e subțirică, încât n-ai ști ce să faci cu ea, temându-te ca nu cumva să o frângi între degete și alte asemenea lucruri de luat peste umăr ar fi grăit Toader. Anica le-a spus toate aceste Floarei lui Ciucur, iar Floarea a dat vorba mai departe, încât Safta a prins de veste de vorbele pe care le grăise Toderică, viitorul ei ginere, și grozav s-a supărat și a început să facă gură. Mihu, blând ca totdeauna, numaidecât a plecat la Cosma, voind să-i spună că, dacă e vorba așa, apoi nu-i mai dă fata. Așa s-au întâlnit apoi pe punte și s-au certat din pricina vorbelor pe care le grăise Toader. — Așa o fi! ziceau oamenii și clătinau gânditori din cap. Cu deosebire însă fetele și nevestele tinere nu erau mulțumite cu această lămurire. Tița lui Colac auzise de la cineva că lucrul stă cu totul altfel. Adică Marta nu ar fi voit să se mărite după Toderică, fiindcă ar fi în dragoste cu Miron și, auzind Simina despre aceasta, i-ar fi zis Cosmii să meargă la Mihu și să-i spună că, dacă-i vorba așa, apoi nu se mai duce Toader la pețite. Așa s-au întâlnit pe punte și s-au certat. — Așa o fi, soro! își ziceau femeile și nu se mai îndoiau despre nimic. — Nu spuneam eu că nu are să iasă nimic din toată nunta aceasta? zicea una. Și orbul putea să vadă că lui Toderică nu-i umblă mintea la însurătoare. Mereu pe la șezători, mereu pe la portițe... — Așa-i, soro! îi răspundea alta. Apoi Marta? N-ai văzut cum se leagă de Miron? Nu ziceam eu? Dacă-i odată bogată, își alege cel puțin un bărbat încât să-i cauți pereche.   Astfel, din vorbă în vorbă, satul ajunse la înțelegere și, pe când se înseră, toți știau cum s-au petrecut lucrurile și nici unul nu se mai îndoia că Mihu odată cu capul nu-și va da fata din casă. Când era însă vorba de Miron, mulți clătinau din cap și ziceau: — Multă apă va mai trece pe Pârâul Corbului până ce Mihu își va da fata după un cioban. Femeile însă nici despre aceasta nu se mai îndoiau. În vremea aceasta Toader era vesel, Simina era necăjită, Cosma era mâhnit, Marta îi făcea cu ochii plini de lacrimi mărturisiri Saftei, Safta asculta răcită până în adâncul inimii, iară Miron cutriera culmile munților ascunși în ceața depărtării.   De când a strâns pe Marta în brațe, de când a sărutat-o, de când a dezvelit scumpa taină a vieții sale, sângele îi rămăsese înfierbântat și sufletul lipsit de astâmpăr. O vedea mereu, și mereu fugea de dânsa; simțirea pe care o avuse atunci mereu se reivea, și el căuta mereu să o gonească. Adeseori îl apuca o pornire de turbare, încât se simțea ucigaș și se vedea sfărâmând pe Toderică, pe Mihu, pe Cosma cu o singură lovitură. Și iarăși se alina pe o clipă, dar deodată îl apuca dorul și-l purta spre vale. "Mă duc, își zicea, o iau și o aduc aici, departe, departe de lume..." Dar cum putea să răpească mângâierea bătrânețelor? Norii se strecurau în liniște, unul câte unul, pe deasupra lui; luna mereu se ascundea în dosul lor și iarăși ieșea deasupra câmpului senin al cerului; stelele, carul cu boi, cloșca cu pui, întregi cetele strălucite pe nesimțite își mutau locul și înaintau pe calea robilor înspre cădere: păstorul zăcea întins pe spate, cu fața spre cer și cu privirea pierdută în adâncul înălțimilor lumești, cu care atât de mult se deprinsese. Acest cer era atât de străveziu, atât de limpede era câmpia pe care Miron se juca în copilărie, era cartea cea mare din care în tinerețe își tălmăcea tainele vieții; iară acum, când, obosit de munca zilei, trupul lui era cuprins de amorțire, sufletul său dezlegat ca o pară de foc se ridica și se depărta de la fața pământului, pe care își părea atât de străin.   VI Grozav se îndârjise nenea Mihu. Ședea și iarăși ședea ceasuri întregi, fără ca să poată ieși la capăt cu gândurile sale. Peste puțin el uitase întâlnirea neplăcută pe care au avut-o la punte și nu se mai gândea decât la răutatea oamenilor, care acum aveau despre ce să vorbească. Îi părea că-i vedea adunându-se grămezi, că aude glumele lor proaste și adeseori îi venea să-și ia pălăria, să plece la Cosma și să-i ceară iertare, numai ca satul să rămâie de rușine cu clevetirile sale. Cosma îi zăcea greu la inimă, dar nu putea să se mânie pe dânsul. În sfârșit, amândoi erau părtași la aceeași soartă, amândoi deopotrivă dați pe gura satului; Mihu îl privea deci mai mult ca pe un păgubaș și prieten la nevoie. Duminica după-amiazăzi, Barbura lui Corbei veni să spună din partea Siminei că de cu seară nu poate veni, fiindcă se bolnăvise una dintre fetițe. — Toate sunt bune! grăi Mihu când Safta îl încunoștiință despre aceasta. Sângele i se ridică însă în cap; aceasta era o nemaipomenită necinstire pentru dânsul! Îi părea bine că logodna nu se face, dar seara, când ar fi trebuit să se facă, îl treceau fierbințelile. "Nu! își zicea umblând neastâmpărat prin casă, atât de departe nu ar fi trebuit să meargă; dintr-un lucru atât de mic cum au fost vorbele de la punte nu ar fi trebuit să facă unul atât de mare, cum este acela de a strica o logodnă."   Luni dimineață, văzându-l mai deschis, Safta începu a se învârti pe lângă dânsul. Atât îi vorbise Marta despre Miron, încât capul și inima îi erau pline de chipul frumosului păstor; sta însă la îndoială și nu credea că Mihu va voi să audă despre dorințele Martei. De când era încă în leagăn, tata și muma se mângâiau cu gândul ca o vor mărita după Toderică, și acum nu putea să se împace cu gândul ca Marta să-și aleagă alt soț. Când își vedea însă fiica prăpădită și se uita în ochii ei stăruitori, începea să se înduioșeze; iară cănd Marta scăpa câte-o lacrimă, îndată îi zicea: — Marto! vino, draga mamei, să mergem la el. — Nu, îi zicea Marta. Nu pot! Du-te singură, căci mie îmi vine să mă ascund în fundul pământului.   Iar când Safta pleca, Marta fugea după dânsa și o ruga să nu meargă. — Mihule! grăi Safta în cele din urmă. Am să-ți spun o vorbă. Mihu dete din cap și intră cu dânsa în casă, apoi se așeză tăcut. — Precum văd, zise acum Safta întristată, din măritișul Martei nu are să se aleagă nimic. — Nu știm încă, răspunse Mihu așezat. Să vedem ce zice Cosma. — Ce zice? îi întâmpină Safta. Pentru ce n-a făcut logodna ieri? Se vede că și-a schimbat gândul. — Nu știi! grăi Mihu. Dacă ar fi astfel, trebuie să așteptăm, ca să-și trimită oamenii, pentru ca să-mi întoarcă vorba, după cum se cuvine. Iar dacă nu, urmă el stăpânindu-se, apoi o să vedem care-i mai tare. — Să vedem că Toderică nu o mai vrea pe Marta, grăi Safta cam tulburată. — Nu o mai vrea? zise Mihu aprinzându-se. Cum? Ori nu-i pare destulă fată? — Nu te aprinde, dragă Mihule, răspunse nevasta, dar vezi, pesemne s-o fi vorbind prin sat, și Toderică a auzit... — Ce se vorbește prin sat? întrebă Mihu albindu-se ca varul. — Mihule dragă, îi zise Safta îngrijată, liniștește-te! Nu te-am văzut niciodată atât de nerăbdător. Vezi, tu știi cum sunt tinerețile. S-ar putea ca Martei să-i fi căzut vreun flăcău la inimă, și Toderică să fi auzit și așa să nu o mai voiască. — Cum așa? întrebă Mihu cu ochii mari. Safta suspină din greu, apoi începu să lăcrimeze. — Mihule! zise ea, niciodată nu ne-am gândit la una ca asta. Se prăpădește, piere, se usucă! De ieri dimineață nu mai vorbește decât de dânsul; plânge și suspină, încât îmi sfâșie inima. — Sărmana fată! zise Mihu înduioșat. Pentru ce nu mi-ați spus mai demult? — Nu știam! urmă Safta. A trecut un an de când îmi tot vorbește despre dânsul, mereu mi-l laudă, mereu îmi spune cât e de voinic, de frumos și de dulce la vorbă; totdeauna îmi vorbea, însă așa, că nu mă gândeam la nimic. Acum, deodată, nu o mai cunosc... și nu știu ce-i de făcut... Uite, Mihule, să nu te mânii; e cioban de la munte și nu știu... — Un cioban? șopti Mihu răcit în tot trupul. — Da, un cioban, răspunse Safta. — Și Marta îl iubește? — Da, încât se prăpădește, zise mama plângând. Mihu căzu pe un scaun de lângă masă, își rezemă capul în pumni și stete câteva clipe tremurând de zguduire. — Mi-ați mâncat viața! strigă el după aceea, ridicându-se. Ce să mă fac? Mai bine îi sucesc gâtul decât să mă fac de râsul și de batjocura lumii! Unde am ajuns!? — Mihule! o să-l uite cu vremea, grăi Safta călcându-și pe inimă. — Da, strigă Mihu cu amărăciune. O să-l uite de dragul altuia. Lumea însă nu o să-l uite!   El își acoperi fața cu amândouă mâinile, stete puțin în luptă cu sine, apoi se îndreptă și grăi liniștit, dar aspru: — Adă-mi fata! — Mihule! strigă Safta înspăimântată și cu ochii ațintiți asupra feței lui aspre. — Adă-mi-o! ori mă duc s-o aduc eu însumi, ca toți argații să vadă cum o aduc, îi zise Mihu. Safta ieși, iară Mihu rămase nemișcat la locul în care se afla. Peste puțin, Marta, însoțită de mamă-sa, intră cu capul ridicat și cu fața albă, dar liniștită. — Marto! zise Mihu înăbușit. Dar ce să-ți zic? Tu mergi de capul tău? — Nu merg, tată! îi răspunse ea. — Nu mergi? dar umbli și vrei să te măriți precum te poartă gândul, grăi Mihu. — Nu vreau! răspunse Marta hotărâtă. — Atunci ce vrei cu acel ticălos? strigă Mihu purtat de patimă. Marta se zgudui în tot trupul, obrajii i se roșiră, ochii i se umplură de văpaie, buzele începură să-i tremure; ea făcu un pas înainte, apoi zise cu răceală: — Taică! nu zice că e ticălos, căci îți batjocorești fata! Acele cuvinte erau grăite cu atâta simțire, încât Mihu deodată nu mai știu ce să-i facă, ce să-i zică.   Marta se apropie și se alipi de dânsul, își așeză brațul pe umărul lui, apoi grăi: — Lasă, taică, nu te supăra! Nu fi mâhnit! Nu am să-l uit în viața mea, dar niciodată n-am să vă vorbesc despre dânsul. El s-a dus, pentru ca să nu se mai întoarcă. Poate însă că, dacă l-ai cunoaște, i-ai zice să rămâie, atât e de nu știu cum, încât nu se poate să-l vezi și să nu-i duci dorul. Nu cer să-l mai văd, dar doresc, taică, să-l vezi și tu, apoi mărită-mă după cine vei voi. — Draga mea copilă! răspunse Mihu mișcat. E mai bine să nu-l vezi nici tu și nici eu să-l văd. Mi s-ar sfărâma inima. — Dacă socotești, tată, apoi fie și așa! grăi Marta; după aceea ieși încet din casă, iară Safta ieși din urma ei.   Mihu se lăsă pe un scaun de lângă masă, își rezemă capul pe cot și rămase vreme îndelungată pierdut în gânduri mistuitoare. Viața îi era ruptă în două, după toate câte a suferit în cele din urmă zile; acum se temea că nici în viitor nu-i mai rămâne nici o mângâiere. Nu se îndoia că Marta peste câtva timp se va alina și va pierde gândul de dragoste pentru păstor; dar suferințele ei erau mai grele pentru dânsul. Ar fi purtat și aceste suferințe, și nu-l mâhnea decât un singur gând: ce va zice lumea? Toată viața a trăit astfel, ca lumea să poată vorbi numai bine despre dânsul; așa învățase de la părinți, așa se obicinuise, așa își găsea cea mai mare din mulțumirile vieții, și acum, deodată, vedea risipindu-se partea cea mai scumpă din prețul bogățiilor și al bunelor sale fapte. Într-un târziu, el se ridică, își netezi fruntea, apoi grăi încet și fricos: — Dar ce-mi pasă de gura satului! După ce rosti aceste vorbe fața lui se schimbă; nu mai era Mihu, omul bun și blând, ci omul bogat, căruia nu-i mai pasă de nimeni. Afară începură să latre câinii. Mihu ieși. Erau Mitrea și Simion. Stăpânul casei îi primi după cum se cuvenea, îi duse în casă, apoi, după ce-i pofti să șadă, îi întrebă ce gând bun i-a adus la casa lui. — Pentru ca să nu facem multe cotituri la dreapta și la stânga, răspunse Mitrea, am venit pentru vorbele slabe pe care le-ați avut cu Cosma. — Nu are pricină, grăi Mihu rece. — Adică da! urmă Mitrea. Cearta a fost din pricina copiilor, și vina, pe drept vorbind, nu este nici a unuia, nici a altuia. Și fiindcă se vorbește prin sat că nu ai fi voitor să-ți dai fata din casă... — Așa-i! zise Mihu, ne vine greu să ne despărțim de dânsa. — Tocmai fiindcă-ți vine greu, urmă Mirtea, și, pe drept vorbind, știm că ai putea să faci cum vrei în casa d-voastre! dar, fiindcă se vorbește prin sat că nici fata nu ar cam vrea și nu ai fi tocmai voitor să nu-i faci pe dorință, deoarece e singura pe care o ai... — Așa-i! zise Mihu mulțumit. Ținem să o vedem fericită. — Și fiindcă se vorbește prin sat, urmă Mitrea, că ai fi hotărât să-ți iei ginere în casă, adică să zidești de alături o casă pentru Marta, și ai fi zis că nu râvnești la bogăția nimănui, căci ai de unde să dai... — Așa-i! zise Mihu, începând a se mândri. Mult, puțin, ne-a dat Dumnezeu, numai noroc să fie... — L-a dat Dumnezeu! grăi Simion. — Și fiind astfel, încheie Mitrea, Cosma s-a gândit că nu ți-ar fi cu supărare dacă ți-ar înapoia vorba, te-ar ruga să fii bun iertător și să rămâneți cu cinste ca mai înainte.   Mihu stătea tulburat înaintea oaspeților săi. — Așa-i, zise el, îmi pare bine de vorbele pe care mi le trimite Cosma, dar nu înțeleg cuvintele despre măritișul fetei mele. — Vere Mihule! grăi Simion așezat și cam aspru. Să-mi ierți vorba, dar ne ești cu supărare când vrei să ne ascunzi un lucru de care se reazemă cinstea casei de la care venim. Slavă Domnului! satul nu e pustiu, și este pe ici, pe colo câte un om care știe ce se petrece prin casele vecinilor. Oamenii îți laudă dărnicia și spun cât de mult l-ai luat în drag pe Miron, oierul; iară d-ta voiești acum să arunci vina pentru stricarea logodnei asupra lui Cosma. — Ferească Dumnezeu! grăi Mihu, sunt gata să o spun întregului sat că vina e din casa noastră. Dar prin sat se vorbește mai mult decât este adevărat, și despre măritișul fetei mele cu Miron până acum nu s-a luat nici o hotărâre; aceasta vă rog să le-o spuneți tuturora. — Dar a fost vorba, zise Mitrea. — Da, să vă spun drept, răspunse Mihu, așa, în treacăt, a fost; și dacă nu s-a potrivit flăcăul, apoi cum va fi voia lui Dumnezeu! — Te înțelegem acum! grăi Simion zâmbind. Dar noroc să ai de ginere. Ce-i drept, flăcăul nu e bogat, dar e flăcău, încât să-i fie satului cinste de dânsul. — Nu-l cunosc, zise Mitrea, dar așa se zice prin sat. — Eu îl cunosc, grăi iarăși Simion, și ți-o spun din inimă. Mihu sta buiguit între amândoi, privea cu îndoială când la unul, când la cellalt și nu știa ce să le mai zică. El le dete mâna, îi petrecu până la poartă, dar nu-și mai dădea seama despre cele ce face ori zice. Ar fi dorit să vie cineva să-l întrebe pentru ce au venit Mitrea și Simion; dar nimeni nu se arăta. Se întoarse dar în casă și începu să umble nedumerit în sus și-n jos. Se simțea cu totul alt om.   "Miron! își zise el înseninat. Numele e bun. Se vorbește prin sat că aș fi hotărât să-l iau de ginere în casă, că aș fi hotărât să-i zidesc de alături o casă. Câte nu mai scornesc oamenii?... Dar adică pentru ce să nu fie cu putință... Hm! Cum zice Marta: poate că dacă l-aș cunoaște, aș judeca și eu altfel. Se-nțelege c-am fost cam pripit." Și acum Mihu începea să dea cu socoteală că trebuie să fie ceva de flăcăul acela, dacă Marta îl iubea. Vedea în gândul său cum meșterii lucrează la casă, cum el însuși împarte porunci, vedea pe Marta cu copilul în brațe și auzea cum oamenii își zic: "Se vede că o durează pentru Marta". Îi părea că aude cum nepoții își povestesc: "Așa și așa era pe vremea când Mihu își luase ginere și-i zidise o casă". Era un farmec nespus în toate aceste. Mihu plecă spre ușă, dar când era să deschidă, se opri și zise: "Nu! Nu încă! să nu mă pripesc! Să văd mai nainte, să mai întreb, să mă încredințez mai bine, să-l văd apoi cu ochii mei". Iarăși începu să umble prin casă și să-și cumpănească gândurile. Deodată fața lui se întunecă. Vedea pe Cosma înaintea sa, și sufletul i se umplea de amărăciune când se gândea că Cosma ar putea să-i zică: "Tot omul cu oamenii de seama lui!" "Nu! își zise Mihu, eu tot nu-mi dau fata după un cioban; mai bine să rămâie fată mare!"   VII Casa lui Mihu era tristă și mâhnită, tinerețea și darul veseliei pieriseră din ea. Safta, harnică gospodină, ședea retrasă și tăcută ceasuri întregi, fără de nici o treabă și departe de plăcutele griji ale casei. Dumnezeu îi dăduse destul; avea din ce să trăiască și nu se temea că-i vor rămânea copiii necăpătuiți. Mihu, stăpânul mândru de bogățiile sale, dimpotrivă, din zori de zi până seara târziu muncea alăturea cu slugile. Feciorii îi erau încă tineri; le mai rămânea destulă vreme să muncească. Marta, în sfârșit, era blândă, harnică și totdeauna în voie bună, gata de a le zâmbi celor ce-i privesc în față; dar ea nu mai era copila zburdalnică ce răsfăța lumea prin neastâmpărul veseliei. De pe o zi pe alta sângele îi pierea din obraji și vinele tot mai mult îi străbăteau prin pielița albă a mâinilor.   Despre întâmplările petrecute nimeni nu mai cuteza să vorbească, și această tăcere, purtarea liniștită și prefăcuta uitare îl umplea pe Mihu de îngrijare. Parcă se temea de ceva și, oriunde privea, el nu vedea decât o mustrare ascunsă. Sub acoperământul casei sale era mereu nedumerit, iar când ieșea între oameni nu-și mai găsea cumpătul și buna chibzuială de mai înainte, fiindcă se știa judecat în taină și nu știa judecata lumii. Ar fi dorit să vadă pe cineva plângând, dar nimeni nu plângea. Ar fi dorit să-l mustre cineva, dar nimeni nu cuteza. Ar fi dorit să se mai întâmple ceva, dar întâmplările se înșirau după obiceiul vremilor. Nu putea să-și dea seama ce dorește; simțea însă că lucrurile îl supără și că nu mai pot rămânea cum sunt. Toată casa i se schimbase, fără ca să poată înțelege destul de lămurit pentru ce. Inima i se umplea de amărăciune când vedea că nimeni în lume nu-și mai deschide sufletul înaintea lui și că a ajuns a fi străin chiar între pereții casei sale. Adeseori sta și privea așa în lume, da din umeri și iarăși urma lucrul. Era o supărare în casă, dar avea să treacă și asta. Zilele treceau însă, și nimic nu se schimba. De pe o zi pe alta își pierdea răbdarea, se mânia fără ca să știe pe cine și-i venea poftă de ceartă. Pierduse ceva ce nu mai putea găsi; era obișnuit cu o mulțime de lucruri, care nu i se mai puneau în cale; îi lipseau rostul obișnuit și tihna de toate zilele. Cosma îi sta Mihului greu pe inimă. El era vinovat de toate; pentru el se urmează lucrurile cum s-au urmat. Dar socoteala era încheiată și Cosma parcă nici nu mai trăia pe fața pământului.   Într-o duminică, întorcându-se de la biserică, Mihu găsi pe Safta șezând singură la fereastra din casa cea mare. Atât era de adâncită, încât tresări când îl simți intrând în casă. Mihu nu se mai putu stăpâni. — La ce te gândești, nevastă? grăi el. — La ce să mă gândesc? îi răspunse ea. Știi cum sunt gândurile: vin cu sila și se duc fără de veste. — Așa-i! zise Mihu ușurat. Dar, când ochii lor se întâlniră din nou, el văzu furișându-se o lacrimă din ochiul soției sale. — Safto! zise el cam aspru. Prea te dai după fată. — Dar n-o vezi cum e? îi răspunse nevasta cu amărăciune. — Ce zice? întrebă Mihu liniștit. — Nimic! grăi Safta. Nu vrea să se dea în vorbă despre dânsul. Mihu rămase câtva timp cuprins de o vie îngrijare. — Safto! grăi el hotărât. Să o mărităm după el. — Fă cum vrei, răspunse ea. — Să fac cum vreau? zise Mihu. Ori nu văd că v-ați pierdut odihna și v-ați schimbat firea? O să mă duceți până la anul tot așa. Vreau cum vreți voi! — Mihule! grăi acum Safta. Nu zice că noi voim! Tu ești stăpân în casă; tu fă cum vei chibzui. — Așa-i! zise Mihu tulburat. Așa-i! zise iarăși, ridicându-și mereu părul de pe frunte. Așa-i! eu am să hotărăsc. Ar fi dorit ca Safta să mai zică ceva; Safta însă, văzând că el nu mai zice nimic, tăcu și ea. Astfel au stat, fiecare cu gândurile sale, până ce a intrat Marta, ca să întrebe dacă nu vor să șadă la masă.   Mihu acum simțea pe umerii săi întreaga sarcină a lucrurilor viitoare, dar nu se putea hotărî. Dacă ar fi fost cineva să-l împingă într-o parte ori în alta, fie un copil, fie chiar unul dintre slugile sale, el s-ar fi bucurat; acum însă chiar nici Safta nu-i mai zicea: "Eu nu zic să faci, bărbate; cred însă că ar fi bine." Era în sufletul lui o luptă care de la sine nu se mai putea curma, și în câteva zile această luptă îl secă de puteri. Miercuri luă un fel de hotărâre, își puse în gând să cunoască, înainte de toate, pe Miron, iar joi de cu zori plecă la munte, zicând că merge să vadă turma dusă la jir. Seara, când se întoarse, buiestrașul era plin de spumă. Mihu descălecă încet, iar când Safta îl întrebă despre trebile zilei, el răspunse scurt și cuprinzător: "Toate sunt bune!" A găsit stâna lui Miron, dar pe Miron nu l-a mai găsit. Plecase cu vreo trei săptămâni mai înainte. Își vânduse partea din turmă, își luase vițeii și juncanii și plecase, nimeni nu știa unde și nimeni nu știa pentru ce. Se dusese în lume. Mihu tăcea, deși era cuprins de o vie părere de rău. Marta, fata lui cea înțeleaptă, tot mai strâns i se lipea de suflet, se simțea parcă anume făcut de Dumnezeu numai de dragul ei, și chiar feciorii îi păreau străini. Dară Marta era mulțumită și nu mai cerea nimic, iară el însuși nu mai avea nici o dorință pentru dânsa. Era tristă casa lui Mihu, tristă și mâhnită...   VIII Vremea dă și vremea duce: vremea e stăpâna lumii. Trecuseră doi ani de zile de când casa lui Mihu fusese zguduită. Farmecul întâmplărilor stinsese dureri și dorințe, dar nu a putut pune inimile la locul lor de mai nainte. Despre Miron nu se mai vorbea prin sat decât din când în când, pe la șezători sau în serile de iarnă, când fetele și flăcăii se adunau la clacă. Și atunci însă vorbele se înșirau ca într-o poveste rămasă din bătrâni. Toată lumea știa că Miron s-a dus în lume; nimeni însă nu știa unde s-a dus și ce s-a făcut. Unii credeau c-a intrat în oaste, alții că a trecut munții și iarăși alții credeau că a trecut în Țara Turcească și că nu se va întoarce decât cu chimirul plin de galbeni. Singură Marta ar fi știind unde e Miron, dar nimeni nu cuteza să o supere cu întrebări, fiindcă știa de mai nainte că-i va tăia vorba. În casa lui Mihu, Miron era uitat; Safta de mult nu se mai gândea la el, iar Mihu numai atunci își aducea în treacăt aminte, când prietenii buni îl apucau cam pe departe despre măritișul fetei, lăudându-i pe câte un flăcău ce ar fi bun de ginere în casă. Mihu își aducea aminte privirea cu care îl întâmpina fiică-sa când era vorba de asemenea lucruri, se făcea că nu înțelege și se întorcea mâhnit acasă.   Nu mai erau vremile de demult. Mihu zidise casa de alături, pe care și-o gândise odinioară atât de frumoasă. Vasile se însurase și avea un copil. Tata și feciorul erau vecini și oameni de aceeași casă, cum le venea mai bine. Safta avea noră în casă și nu avea, când i-ar fi fost cu supărare. Nepotul era când la mama, când la bunica și când iarăși la mătușa, era purtat de pe braț pe braț și le da tuturora de lucru și pe toți îi întinerea. Și Toader se-nsurase. — N-am zis-o? strigau nevestele, pe când era logodit cu Anica Podarului. Și orbul putea să vadă cât de colo!   Se vorbea că Mihu era să fie nun, deoarece ținea foarte mult la cinstea cumetriei și e mare om de casă acela care ne cunună copiii și ne botează nepoții. Dară Cosma nu știa dacă Mihu ar fi bun voitor de a primi, iar Mihu era jignit și nu-i venea să se arate doritor de cinstea cumetriei. Mihu, cu toată casa, a fost poftit la un scaun de odihnă, un pahar de băutură și mai multă voie bună, și, poftit fiind, nu putea să lipsească. La nuntă apoi, încetul cu încetul, sufletele se deschiseră; înspre seară, Safta se sărută cu Simina, iară la miezul nopții Mihu strânse mâna cu Cosma. — Să trăiești, cumetre! îi zise el din toată inima! Dacă nu-mi ești, țin să-mi fii, cu voia Domnului, țin să-mi dai cinstea aceasta! — În partea mea e cinstea! răspunse Cosma, îndreptându-se cu mândrie, înalt și gros. S-a schimbat casa lui Mihu, s-a schimbat satul, lumea întreagă s-a schimbat; numai Marta rămăsese tot cum a fost, blândă, harnică și totdeauna în voie bună. Dar atât de demult era că Marta fusese tot astfel, încât nimeni nu-și mai aducea aminte de vremile acelea în care era altfel; lumea se deprinsese cu firea ei, și parcă ea totdeauna a fost fată înțeleaptă. Acasă, la biserică, la joc, la clacă, la nuntă, pretutindenea față cu oamenii ea se arăta scurtă la vorbă, în voie bună și plină de bunăcuviință: așa o știa Safta, așa Mihu, așa o știa lumea întreagă.   Numai câteodată ea își pierdea răbdarea obișnuită. Cu deosebire de când se făcuse bunic, Mihu începu a fi stăruitor. Își vorbea mereu despre perii încărunțiți înainte de vreme; se tânguia că n-a avut noroc, spunea mereu că o singură dorință ar mai avea în viață; ba într-un rând îi vorbi Martei depre vredniciile lui Lepădat, feciorul lui Petrea Dogarul, și în alt rând despre Dinu, feciorul lui Popa Nichita, preotul din Bălășeni. Când se apropia toamna, Marta pe zi ce mergea se făcea tot mai nedumerită și mai gânditoare, adeseori era tristă, dorea singurătate, în sfârșit își pierduse liniștea. Adeseori, când serile erau frumoase, îi plăcea să stea vreme îndelungată pe laița din fundul grădinii, cu capul rezemat de tulpina părului și pierdută în gânduri nehotărâte. — Marto! îi grăi Floarea, soția lui Vasile, văzând-o pierdută astfel în gânduri. Ia mai lasă gândurile! Nu te întrista. O dată-i lume, o dată-i tinerețe! — Eu să mă întristez? întrebă Marta uimită. Dar pentru ce? — Pentru ce? grăi nevasta. Te văd că stai mereu pe gânduri. — Ești nu știu cum, grăi Marta cu vioșie. Uite, urmă apoi mai încet, tu poate că nici nu-i înțelege: stau ici și privesc în lume, îmi închid ochii și privesc mereu și nu gândesc nimic. E, nu știu cum, minunat locul!   Floarea dete din umeri. — Și te gândești la el, zise ea apoi cam necăjită. — La el? întrebă Marta, privind-o cu ochii mari. La cine? Deodată ea se cutremură și se îndreptă spre Floarea. — Înțeleg! zise zâmbind. Da! mă gândesc câteodată, dar foarte arareori... E mult de atunci; parcă nici nu-i adevărat. — Ei bine! atunci pentru ce nu vrei să te măriți? grăi nevasta. — Nu cumva crezi că pentru el? o întrebă Marta speriată. — Dar ce altă să cred? — Să vorbim despre alte lucruri, îi zise Marta. Știu că n-ai să mă înțelegi! Atât mă simt de bine așa cum sunt, încât nu mă pot hotărî să mă mărit.   Floarea iarăși dete din umeri, dar, privind în fața Martei, nu mai îndrăzni să-i vorbească despre măritiș. Ele mai steteră câtva timp de vorbă, apoi se întoarseră în curte. Înainte de a dormi, Marta se gândi timp îndelungat la Miron. Ar fi dorit să știe ce s-a făcut, unde este și cum își petrece zilele. Dar această dorință, odinioară atât de vie, încât îi punea sângele în fierbere, acum era ca o blândă suflare de vânt, de care frunza plopului abia se clatină. Și-l închipuia, dar nu putea să-l mai vadă înaintea ochilor închiși. Era șters din sufletul ei, și în urma lui nu rămăsese decât o plăcută aducere-aminte a șirului de întâmplări și zguduiri sufletești prin care trecuse. Dar această aducere-aminte era atât de plăcută, încât Marta își strânse ochii și suspină când gândi că și aceste urme vor mai pieri din sufletul ei. Ar fi voit să plângă, și nu putea. Grozav îi părea viața de deșartă: nici o dorință și nici o durere nu mai vedea într-însa. Era duminică. Marta se duse la biserică și după prânz petrecu până în amurgul serii la joc. Seara, întorcându-se de la joc, se opri cu tovarășele ei la Fântâna Corbului, se așeză pe doaga fântânii și stete câtva timp gânditoare. — Țineți voi minte când ne cânta Miron din fluier? zise ea, și întâia oară după doi ani de zile începu să vorbească despre dânsul.   Pe când sosi acasă, luminile se aprindeau. Erau oaspeți la casă. Încă de joi, Pintea Dubăul trecuse cu vite la târg și stătuse câteva ceasuri la prietenul său, Mihu, având cu sine, ca din întâmplare, și pe tovarășul său, Manea Vătafului. Acum ei se întorceau de la târg și, după cum îi poftise Mihu, trăseseră la gazdă, pentru ca mâine-zi să plece mai departe, fiindcă era cale de o zi până la Valea-Sărată, tocmai dincolo de munte. Marta știa de ce e vorba. Încă vineri seara, Safta îi spusese că Manea e un om foarte cumsecade, așezat și cam știutor de carte. El avusese nevastă și doi copii, dar i-au murit, sărmanul de el. La cină era masă mare. Pintea, ca om sfătos, ținea firul vorbei când cu Mihu, când cu Safta, când cu Vasile; vorbea însă mai ales despre "la noi" și "la d-voastre" și zicea mereu că, dacă n-ar fi om cu casă, și-ar căuta aici o nevastă și nu s-ar mai întoarce.   Manea, un om cam de treizeci de ani, scurt și spătos, cu mustața groasă și cu ochii mari, ședea rezemat pe spatele scaunului, da din umeri, zâmbea din când în când, dar nu sporea vorbele. Toată seara Safta și Floarea erau vesele, Vasile sta retras, iară Mihu se mișca nerăbdător pe scaun. Marta era blândă, deșteaptă și mai în voie bună decât de obicei. După masă Mihu căută să fie singur cu Marta, iară ea nu-l ocoli. Privirile lor se întâlniră, dar Mihu nu știa cum ar vrea și cum nu. — Ce zici, Marto? grăi el în sfârșit. — Ce să zic?... răspunse ea. N-aș vrea, taică. Dar odată tot trebuie să fie și e mai bine așa. — Așa-i, fata mea, zise Mihu, mai stete puțin cuprins de nedumerire, apoi ieși. Marta rămase câtva timp nemișcată. Ochii i se umplură de lacrimi. Ea ridică amândouă mâinile, își acoperi fața și își șterse lacrimile din ochi. — Doamne, cum trece vremea! zise ea și ieși în urma tătâne-său.   IX Era bâlciul de toamnă de la Sărata, unul din acele bâlciuri vestite, la care oamenii se adună până de peste nouă țări și nouă mări. Când ziua de Sfântul Dimitrie se apropie, pe coastele munților, prin înfundăturile văilor, de-a lungul Podgoriei, pretutindenea pe unde omul și-a întemeitat adăposturi, până la cele mai depărtate odăi de pe șes, lumea se pune în mișcare. Sărata se începe de jos, de pe țărmurii râului, unde se despart văile și se crucișează drumurile de țară, și se întinde sus pe coaste până la plaiul întins, unde încă de joi se înșiră corturile neguțătorilor și cârciumile însemnate cu steaguri în mai multe fețe. Vineri, drumurile de dimprejur încetul cu încetul se umplu, și până seara zgomotul lumii adunate umple văile din fața coastei. Dar bâlciul e mai ales o sărbătoare de întâlnire și de veselă petrecere. Lumea cea multă, oamenii ce vin ca să vadă și să se arate, fetele și nevestele tinere, gătite ca de nuntă, flăcăii sprinteni și gata de a se prinde la horă, călușerii mlădioși și iuți la pas, întreaga lume veselă nu se adună decât duminică.   Duminică lumea curgea mereu: unii urcau din sat, iar alții veneau despre munte. În apropierea intrării despre munte, încă de sâmbătă seara se așezase un car cu patru boi, încărcat pe jumătate cu fân. Duminică dimineața fânul era descărcat și aruncat la proțapul carului, iar cei patru boi, dimpreună cu cinci juncani, rumegau împrejurul porșorului de fân. În carul deșertat erau un fier de plug, câteva coase, o piatră de râșniță și, legate la un loc, mai multe lucruri de fierărie. Miron ședea pe latura carului și privea când spre munte, când spre bâlci. Marta era logodită cu Manea Vătafului, așa-i spusese cineva cu câteva zile în urmă, și astăzi era să vie la bâlci, ca să cumpere darurile de nuntă și să se arate lumii.   Dorea să o mai vadă o dată. Vremea trecea însă, soarele se ridica mereu pe cer, dară trăsura Mihului Saftei nu se ivea despre munte. Miron de mult începuse a fi nerăbdător, dar fața îi rămânea plină de o liniștită oboseală și privirea i se muta încet de la un lucru la altul. Câteodată el se ridica cumpătat și stătea timp îndelungat în car. Cioarecii strâmți de aba, cămașa lungă până aproape de genunchi, cusută pe margine cu fire de mătase galbenă și încheiată la brâu cu chimirul îngust, din care ieșeau plăselele groase ale unui cuțit, pieptarul albastru, cu cinci bumbi lătăreți, mânecile largi tivite tot cu mătase galbenă, pălăria lată, ce-i sta dată îndărăt, încât acoperea tot părul tuns și lăsa dezvelită întreaga frunte rotundă și netedă, toată înfățișarea i se potrivea cu cumpătul mișcărilor și cu înțelepciunea ochiului. Din când în când, el își apuca musteața groasă, dar scurtă, cu buza de din jos și o netezea, apoi iarăși rămânea cu buzele strânse și cu fața nemișcată.   Marta era să se mărite. Era un lucru firesc să se mărite. Așa se petrec lucrurile în lume, iar nu altfel. Dar voia s-o mai vadă o dată, și atât! În zadar aștepta însă, căci Mihu, care stătuse de gazdă la Pintea Dubăul, intrase despre sat și, pe când Miron privea nedumerit spre deal, trăsura lui Mihu și aceea a Dubăului traseră la umbra unui carpăn din apropierea pădurii de la dreapta. Mihu și Pintea săriră voinicește pe iarba uscată, iar nevestele se deteră jos și începură a-și scutura hainele și a le potrivi pe trup. Urmară apoi vorbele... că lumea e multă... că locul e frumos, că timpul e potrivit, în sfârșit, după cum e obiceiul omului când sosește undeva. — Acum voi plecați în căile voastre, că noi mergem să vedem cine, cum și în ce fel, zise Mihu în sfârșit, poftind pe Pintea să meargă cu dânsul. Se putea ca, din întâmplare, să dea peste Manea. Era vorba ca deseară să vie cu toții la casa lui, apoi mai aveau să cumpere mai una, mai alta; nu-l puteau deci lăsa să-i caute de-a oarba prin târg. Plecând, Mihu și Pintea o luară cu pași măsurați spre partea unde lumea se înghesuia. Intrați apoi în bâlci, nu înaintau decât pas cu pas. Aci era un prieten, colo o rubedenie și iarăși în altă parte un cunoscut de mare cinste. Mereu stăteau de vorbă. Pintea spunea, așa cam pe departe, cum adică s-a întâmplat ca Mihu să fie la bâlci, iară Mihu, deși nu era tocmai în voia lui cea bună, simțea că umblă prin mijlocul lumii și zâmbea mulțumit.   Peste puțin se opreau la niște saci cu bucate, la o pereche de boi frumoși, la un cal trupeș, la un vraf de lemnărie; pentru ca vorba să fie scurtă, umblau ca prin târg. Dar Pintea ducea pe Mihu spre partea de la deal, unde știa că va găsi pe Manea. Când erau să treacă pe lângă carul în care stătea Miron, Mihu se opri și începu să se învârtească împrejurul juncanilor. — Bună prăsilă, zise el, apoi se întoarse spre Miron și rămase câtva timp cu privirea ațintită la el. — Cum ții juncanii? întrebă el. — Nu-i vând, răspunse Miron rece. — Ce-ai dat pe ei? întrebă iarăși Mihu. — Nu i-am cumpărat, răspunse iarăși Miron. Mihu mai privi o dată sus la Miron, apoi se întoarse jignit, ca să plece mai departe.   Fața lui Miron se deschise. El puse mâna pe leucă, își dete vânt și, rezemându-se pe braț, se aruncă din car înaintea lui Mihu. — Sunt de prăsila mea, zise el zâmbind cu bunăcuviință, și-i vând, dacă sunteți doritori de a-i cumpăra. Mihu era mulțumit. — Nu tocmai, zise el, însă îmi plac juncanii și doream să le știu prețul. Îi aduci de departe? — De la Vadu-Rău, răspunse Miron. — Cum? tocmai de la câmpie? întrebă Pintea uimit. Dară soiul pare a fi de munte. — Așa-i! grăi Miron. Sunt prăsiți la munte, dar în urmă i-am adus la câmpie. — Așa mai înțeleg și eu! să ai noroc, nepoate! grăi Mihu și plecă mai departe, iară Miron se aruncă din nou în car, apoi privi câtva timp în urma celor doi oameni atât de cumsecade. De la depărtare cam de-o sută de pași bătrânul se uită încă o dată îndărăt. Miron tresări. Era ceva în privirea aceea... Ce era... El cunoștea portul, portul satului în care petrecuse cele mai frumoase zile ale vieții sale; cunoștea omul, îl văzuse adeseori la biserică. "Mihu! zise el mișcat. Cum a îmbătrânit!" Așadar, Marta era în bâlci, aici, aproape, poate cu totul aproape.   Cuprins de un viu neastâmpăr, el sta nehotărât în car: nu știa ce să facă; îi era oarecum frică și-i venea să plece numaidecât acasă. Deodată tresări, își lăsă mâinile încet în jos, își dete puțin trupul la stânga și rămase nemișcat și cu ochii ațintiți în depărtare. De la dreapta, la depărtare ca de patru sute de pași, Marta trecea spre bâlci. Așa era, cum a fost, înaltă, cu pasul ușor, cu capul dat puțin înainte... și chipul tot acela, și părul tot așa și-l poartă. Dar pe sân parcă nu mai e salba cea bogată, catrința nu mai e bătută în fir și altița cusută în roșu și albastru e rară, numai presărată. Miron privește ca la un lucru frumos și plăcut. Pare însă că s-ar fi așteptat la mai mult; parcă s-ar simți dezamăgit. Când Marta se amestecă în mulțime, el sare din car și, cuprins de-o veselă și feciorească pornire, merge sprinten, cu pas iute și ușor, în urma ei.   Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie, tot mai mult se apropie, și inima i se umple de îndărătnicie. În sfârșit, ea se apropie de horă și privește, iară el se pune în față cu ea, pierdut în dosul oamenilor. El o vede acum de aproape, îi vede fața albă, ochiul mare și obosit, mâna străvezie, liniștita amărăciune pe buzele ei, o vede și iarăși tresare. "Cât e de pierită!" zise el înăbușit. E pierită, dar e frumoasă. Ochiul ia hrană și sufletul se desfată de privirea ei. O dată vrea să o vadă, și încă o dată, și o singură dată. A trecut ca o zi de primăvară, dar nu e mulțumit; e fericit, dar mulțumit nu e. Dintr-o clipă în alta fericirea îl face tot mai îndrăzneț. Nu se mai poate stăpâni; dă cu cotul înainte și se așază astfel ca Marta să-l poată vedea, iară când, în sfârșit, privirile lor se întâlnesc și rămân mistuindu-se una pe alta, amândoi stau încremeniți.   Farmecul ochiului, căldura gândirii vărsate în o singură privire, tainica înțelegere între două suflete pierite iarăși zidesc lumea risipită. Acum nu mai e timp pentru buna chibzuire: ei s-au văzut, ei trebuie să se întâlnească, să-și strângă mâna, să schimbe o vorbă, să plângă împreună. Trebuie, dar nu pot, căci lumea, și acum tot lumea îi desparte. În deznădăjduirea sa, Miron aruncă Martei o privire hotărâtă și stăruitoare, iară Marta nu se mai gândește la nimic, ci-i aruncă Saftei vorbele: "Mă întorc numaidecât", și pleacă cu moartea în suflet la carpăn, și de aci mai departe, spre pădurea de pe coaste. Miron nu se mai întrebă dacă cineva îl privește, dacă lumea nu cumva bănuiește, ci, cu o mișcare pripită și fără de voie, pune mâna pe șerpar și pipăie cuțitul, apoi merge cu pas hotărât pe urma Martei.   Marta îl așteaptă la marginea pădurii și, cum îl vede venind, pământul îi arde sub picioare, iară când el este aproape, ea se dă un pas îndărăt, își pleacă trupul, își acoperă fața cu amândouă mâinile și începe să plângă. Miron stete câtva timp înaintea ei, dar nu o mai vedea decât ca printr-un văl des. — Marto! nu plânge! zise el. — Ah! cât am suferit! se tângui ea înăbușită. El se apropie, îi apucă amândouă mâinile, le dete în lături și-i privi îndelung în fața plină de lacrimi. Încet, el o apropie apoi de sine, o cuprinse cu brațul drept, își puse capul pe sânul ei și rămase câtva timp cuprins de amețeală. Marta nu mai plângea, ci sta cu vederea pierdută și dată în voia lui, amorțită și lipită de dânsul. Într-un târziu, Miron o depărtă încet de la sine. — Și eu am suferit, Marto! zise el. Mult am suferit. Și pe când tu te gândeai la mine, eu umblam zile întregi în cale lungă dus numai de dorul tău și de amarul inimii mele. Atât de mult am suferit, Marto, și atât de mult mă deprinsesem cu suferința, încât mă cuprindea îngrozirea când mă gândeam că am să mor odată și să nu mai sufăr. Dar acum, Marto, nu mai pot, nu mai vreau să port suferința, urmă el cuprins de patimă bărbătească. Pentru ce să o port? — Da, Miroane! zise Marta, rămânând cu ochii țintiți la pământ înaintea lui.   Miron îi apucă iarăși mâna, o strânse, apoi grăi: — Marto, vrei tu să vii cu mine? Marta tresări, rămase câtva timp tulburată, apoi își ridică fața și privi drept în ochii lui Miron. — Nu se poate, Miroane! zise ea cu un glas limpede. Mai bine mor. — Tu vrei adică să te măriți! strigă Miron. — Nu vreau, Miroane! răspunse Marta ridicând capul. Mai bine să mor. Zicând aceste vorbe, ea îl privi câtva timp dusă, ochii iarăși i se umplură de lacrimi, apoi, deschizându-și brațele, se aruncă deznădăjduită și-i cuprinse trupul. — Ucide-mă, Miroane! fă ce vrei cu mine! zise ea. Mie nu-mi mai pasă. — Cât ești de frumoasă, Marto! zise el gânditor, apucându-i capul cu amândouă mâinile, apropiindu-l și depărtându-l iarăși de la sine. Deodată el se îndreptă aspru și zise hotărât: — Vino cu mine, Marto! — Unde? îl întrebă ea speriată. — Vino! zise el iarăși, apoi apucă mâna ei și merse cu ea afară din pădure și drept spre bâlci. — Unde e tatăl tău? întrebă el. Marta își scoase mâna din a lui. — Știu ce vrei, Miroane! zise ea. Fă! dar apoi nu mă mai depărtez de la tine. Vino!   Ei plecară drept spre carpănul sub care Mihu, Pintea, Safta și soția lui Pintea așteptau cuprinși de vie îngrijorare pe Manea și pe Mitrea, care se duseseră să caute pe Marta. — Iacă-tă-o! strigă Safta când o văzu venind despre munte, voi să plece spre ea, dar rămase pironită când o văzu cu flăcăul înalt, pieptos și bălan. "Miron!" își zise ea ca trezită din vis, și rămase răcită și secată de puteri. Mihu făcu câțiva pași înainte, apoi se opri și așteptă tulburat. Era flăcăul de la câmpie cu care vorbise și nu înțelegea cum el ajungea a fi împreună cu Marta. Marta se apropia ținându-și trupul drept. Fața-i era albă ca varul, dar liniștită și așezată. — Tată! iacă Miron! zise ea. Miron rămase cu ochii la pământ înaintea bătrânului încărunțit înainte de vreme. — Foarte bine! foarte bine! grăi Mihu frecându-și mâinile nedumerit și privind mereu când la Marta, când la Miron, când la Safta, ce grăbise înspăimântată la dânșii, când iarăși la Pintea, ce sta câțiva pași în dosul lui, la dreapta. Ar fi dorit să mai zică cineva ceva, dar nimeni nu găsea cuvântul. — Nene Mihule! zise în sfârșit Miron. Știi că-ți iubesc fata: o cer de nevastă. — Cum așa!? grăi Mihu speriat. Miron, oierul ce s-a dus în lume?... O ceri de nevastă? Cum așa? Marta e logodită. — Taică! zise Marta. Nu zice că vrei, dacă nu vrei, dar să știi că-mi dai moartea sau viața. — Mihule! îi zise apoi Safta. Nu știi tu ce-am suferit noi în doi ani de zile?   Mihu stătea în mijlocul lor și nu putea găsi nici un cuvânt. Pintea se apropie de dânsul, îi puse mâna pe umăr și grăi cumpătat: — Vere Mihule! Nu te dai după vorbele muierilor și bine faci. Marta e logodită și, chiar dacă-i vorba, o logodnă nu se strică așa ca din senin. Nu poți să te faci de rușinea târgului. Mihu făcu un pas la dreapta, se întoarse spre Pintea și, ridicând fruntea, îi privi în față, stete câtva timp în luptă cu sine, apoi îi zise cu o hotărâre deznădăjduită: — Ei! Mă fac! Mă fac de rușinea târgului! Mă fac de rușinea lumii! Mie, urmă el aprins, mie nu-mi mai poruncește nimeni pe fața pământului! Eu știu cât amar am răbdat! Grăind aceste, el se duse la Miron, îi apucă mâna și-i zise cu căldură: — Nepoate, iartă-mă! Miron simți că ochii i se umplu de lacrimi. El ridică mâna bătrânului și o atinse cu fruntea. * "N-am spus eu că așa are să fie!" zise Floarea lui Ciucur, când văzu că nunta satului tot se face.