Emil Gârleanu

Text adaptat pentru transcriere clasa a II-a Când stăpânul nu-i acasă! de Emil Gîrleanu       „In odaie era linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbatut până la cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă îl trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă! Mai bine să fie cuminte. Să fie cuminte, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta este: caşcavalul. Să închida ochii. I-a închis. Prostul!        Păi, lucrul cel mai bun e să se urce de-a dreptul pe perdea şi de acolo să treacă, pe marginea covorului din perete, pana la poliţă. Şi odată la caşcaval, lasă, nu are el nevoie sa îl înveţe alţii ce sa faca cu dânsul. Dar motanul? E-hei! La dânsul nu se prea gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul acela. Dar poate nu era în odaie. Ha? Nu era. Nu.” Când stăpânul nu-i acasă! de Emil Gîrleanu       „In odaie era linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbatut până la cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă îl trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă! Mai bine să fie cuminte. Să fie cuminte, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta este: caşcavalul. Să închida ochii. I-a închis. Prostul!        Păi, lucrul cel mai bun e să se urce de-a dreptul pe perdea şi de acolo să treacă, pe marginea covorului din perete, pana la poliţă. Şi odată la caşcaval, lasă, nu are el nevoie sa îl înveţe alţii ce sa faca cu dânsul. Dar motanul? E-hei! La dânsul nu se prea gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul acela. Dar poate nu era în odaie. Ha? Nu era. Nu.” Când stăpânul nu-i acasă! de Emil Gîrleanu       „In odaie era linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbatut până la cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă îl trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă! Mai bine să fie cuminte. Să fie cuminte, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta este: caşcavalul. Să închida ochii. I-a închis. Prostul!        Păi, lucrul cel mai bun e să se urce de-a dreptul pe perdea şi de acolo să treacă, pe marginea covorului din perete, pana la poliţă. Şi odată la caşcaval, lasă, nu are el nevoie sa îl înveţe alţii ce sa faca cu dânsul. Dar motanul? E-hei! La dânsul nu se prea gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul acela. Dar poate nu era în odaie. Ha? Nu era. Nu.”  

Cat un fir de neghina de Emil Garleanu Nu trebuie sa fii cat un munte de mare ca sa poţi judeca. Ci de-ai fi cat o neghina, ori cat un fir de colb, daca ai în capuşorul tau scanteia dumnezeiasca ce cuprinde lumea, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie sa te îndrepţi. Gandirea aceasta i-o spuse ganganiei o furnica. Şi spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche şi-i ieşise pe alta. De-abia vazuse de cateva zile lumina soarelui, pamantul, florile! In iarba i-au parut toate un rai; dar cand a întins aripioarele şi-a zburat, mirandu-se ca poate sa strabata aerul, cand apoi a cazut, istovita de oboseala, pe-o frunza, atunci întaiaşi data a cunoscut greul. Şi spusele furnicii i-au venit în minte… Ce era? O ganganie mica, fara stralucire, rotunda, ca o samanţa. De unde venea? Din iarba; ţinea minte ca se trezise subt rochiţa randunicii. Dar încotro avea sa se îndrepte? Ei, asta era greul! S-a scoborat de pe frunza, şi-a purces sa caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo – furnica nicairi. Altele a întalnit – dar grabite. Furnicile nu prea stau de vorba. Amers mult şi bine; alta gandire n-a mai auzit. „înţelepciunea e rara” se gandea biata ganganie. Şi acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începutul! într-o zi o prinse ploaia: din nebagare de seama cazu într-un şuvoi. De-abia scapa, pe-un pai. Iar alta data – ce spaima, Doamne! statu o clipa, fara suflare, subt talpa cizmei gradinarului. Avusese noroc de-o pietricica ce lasase langa dansa un gol. De ce-ţi atarna viaţa în ziua de azi! Dar trebuia sa se pazeasca cu tot dinadinsul. Trai e acela cand eşti nevoit sa-l cumpaneşti în fiecare clipa? Umbla numai pe dibuitele: cercetand, ocolind, ispitind. Colo e apa, dincolo oameni, mai la o parte un carucior cu copii. „La ce m-a lasat Dumnezeu daca n-am particica mea de pamant, se întreba gangania? Unde sa ma aşez ca sa raman liniştita?” Atunci în faţa i se ridica deodata casa, locuinţa stapanului gradinii. „Sus, acolo, trebuie sa fie bine… dar e prea înalt. Sa se ridice cu cumpatare”. întai zbura pe varful unei gherghine; de-acolo pe-un copacel, pe-un calin; pe urma pe iedera dimprejurul balconului. In sfarşit, iat-o; a ajuns. S-a aşezat pe marginea streşinei. Uf! cum arde tabla. Soarele o dogoreşte-un chin. Va sa zica şi aici – iad. Şi gandul o munci iar: „Ce rost avea pe lume?…” Toate celelalte vietaţi pareau ca au o chemare. Şi fiuturul? Cum de nu. Dar fluturul e încantarea ochilor, e floare zburatoare, e o picurare vie din curcubeu. Furnica îşi face casa, agoniseşte – traiesc mii la un loc; furnica daca ar fi de o suta de ori mai mare i-ar fi destula mintea pe care o are acum, în vreme ce atatea dobitoace, mari cat munţii, daca ar fi de o suta de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sunt. Albina… Toate, toate. Şi ea? Seama ei pe lume?… In clipa aceea gaza prinse cu ochişorii o semene a ei zburand pe sus, cautand poate un loc de scapare ca şi dansa. Dar nici n-apuca bine sa se uite la ea, cand, ca o sageata, o randunica se repezi din cuibul de subt streaşina şi prinse din zbor tovaraşa de suferinţa. Peste o clipa se auzi ţipetele de bucurie ale puişorilor carora randunica le aducea hrana. Şi gangania, biata, îşi dete seama: „Vezi, asta e soarta noastra: sa hranim paserile care au ce cauta pe lume!”… … Gaza întinse aripioarele, se lasa în gol, pluti puţin; apoi sageata strabatu din nou aerul. Se auzi o palpaire de aripi. Şi, îndata, puişorii primeau, galagioşi, pe mama buna ce le aducea iar hrana.

Saracutul de Emil Garleanu S-a iscat un vartej ca din senin. S-a înşurubat în pamant, apoi a pornit-o, tehui, peste camp, curţi şi livezi luand cu el tot ce gasea mai uşor în cale. Şi daca de pe jos fura flori, pene şi hartii, de pe-o ramura lua un carabuş, un carabuş mititel, castaniu, cu aripele fragede, cu ochişorii ca doua neghiniţe. Carabuş de primavara. Cand l-a luat vartejul pe sus, şi-a strans şi el picioruşele, şi-a vazut ca poate zbura şi fara sa dea din aripi. Vartejul şi-a facut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţara, langa o curte, s-a înţepenit o clipa ca un sfredel, apoi s-a topit deodata, lasand tot ce luase balta la pamant. Iar carabuşul cazu pe-o bucaţica de hartie alba, şi ramase acolo, ameţit. Cand s-a trezit, privi împrejur: un drum prafuit. Şi din capatul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşa, cu pintenii arcuiţi, venea un cucoş. „îh! Scap de unul şi dau peste altul, îşi zise carabuşul; asta ma-nghite!” Cucoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la carabuş şi-a trecut mandru înainte. „Am scapat!” gandi cu bucurie carabuşul şi se întoarse sa priveasca dupa cucoş. Atunci încremeni de spaima. Din celalalt capat al drumului sosea un curcan. Carabuşul se facu mai mic decat era, ţinandu-şi sufletul: „Acuma chiar c-ampaţit-o!” Cand ajunse curcanul în dreptul cucoşului se înroti, îşi roşi margelele, şi îşi dadu capul pe spate; iar cucoşul scoase pieptul şi mai în afara, se înalţa în picioare, şi forfeca aripele de cateva ori în pamant: îşi dadeau bineţe. Cucoşul s-a dus, curcanul se feri parca sa nu calce carabuşul, cand îl ajunse, şi acesta, bietul, rasufla: „Bine c-am avut noroc!” Dar deodata, de dupa gard, sari, mare, cu coada rotunda cat soarele la rasarit, un paun. Pasarea se legana o clipa, apoi îşi stranse coada, şi zbura în drum. „De asta nu mai scap!” crezu carabuşul. Paunul s-a apropiat, l-a rasturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl gasise, şi, lasandu-l, îşi vazu de drum. Carabuşului nu-i venea sa-şi creada ochilor ca mai e în viaţa. Dar uite: colo e drumul, subt el hartia, pe dreapta gardul – traieşte. Ia sa zboare acuma, cat putea mai repede de-acolo, pe vreo creanga de copac. Sa-şi încerce aripele. Şi le desfacu. In clipa aceea un pui de sturz, mai marişor ceva decat o nuca, zbura spre el. „Ei! De aşa pasari mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie”, gandi carabuşul, pregatindu-se chiar sa dea sturzului „ziua buna”. Dar sturzul se lasa langa bucaţica de hartie, deschise pliscul, apuca cu lacomie carabuşul şi: hap! hap! – mai sa se înece, îl înghiţi. Saracuţul carabuş! De pe gard, o vrabie, care vazuse multe în viaţa ei, îşi aşezase puişorii în rand, sa priveasca, de cum zarise carabuşul jos. Şi acum îşi lua zborul într-alt loc, strigandu-şi dupa dansa odraslele care duceau în minte o învaţatura mai mult.

Grivei de Emil Garleanu E batran. înţelege ca-i batran, ca-i netrebnic, ca cele cateva zile ce i-au mai ramas sunt o povara pe capul tuturor. De cand s-a şi îmbolnavit nu-l mai striga nimeni, nu-l mai mangaie nici o mana, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credinţa. Douazeci de ani, vara şi iarna, în curtea aceasta a trait, şi-a pazit-o. In nopţile de toamna, cu ploile repezi şi patrunzatoare, în nopţile de iarna, cu viforniţele naprasnice, el nu statea în cuşca lui; sufland cu greu, încordandu-şi muşchii, caci era vanos, taia troianul, cutreiera toate colţurile gradinii şi, latrand, dadea de ştire ca nu e chip sa te poţi apropia de casa stapanului… Dar în seara aceea, cand prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de langa gard! Ani de-a randul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o daduse atunci în creştetul capului. Şi alta data… Dar cate nu facuse, cate nu suferise Grivei, dulaul credincios al curţii! Insa vremea trece, viaţa cu ea. Şi-acuma îmbatranise! Nu se mai putea duce nici pana la uşa bucatariei, sa capete un ciolan, sa-l linga. Ramanea uneori zile întregi, fara sa înghita nimic, fiindca nu se putea mişca. Şi-acum, în urma, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea, cand nu avea cu ce sa se mai ia, cand nu mai vedea pe ceilalţi caini, cand ramanea singur, numai el şi suferinţa lui – mai ales nopţile îl chinuia boala. Şi urla. Mai întai gemea, înabuşit, cu gura închisa, cu limba zgarcita, gemea adanc, ca şi cum i se desfacea inima din piept. Apoi îl apuca fiorii; spasmele îi descleştau falcile şi gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plangea, plangea cum plang oamenii, cu lacrimi fierbinţi care îi lunecau pe bot, şi parca-l ardeau. Si-n urma înnebunit de durere, nu mai putea rabda, în urma urla, urla groaznic, din toata puterea maruntaielor lui, cu toata încordarea glasului, urla înspaimantator, de rasuna pana în departari de unde-i raspundea ecoul ca un alt caine care îi plangea de mila. Şi dimineaţa, cand zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie. Şi toţi ai casei care treceau pe langa el îl blestemau. Toţi. Urletele lui le tulbura liniştea nopţii, le curma somnul şi-i facea sa tresara speriaţi, în pat. Iar unii credeau ca prevesteşte ceva rau, ca prevesteşte moartea cuiva. El îi auzea vorbind, îi auzea şi-i înţelegea. Cu ochii blanzi,,şterşi de boala, îi urmarea pana ce se faceau nevazuţi. înţelegea şi aştepta sa-i vina ceasul. Într-o dimineaţa şi-a zarit stapanul de departe venind spre el, cu mainile la spate, ţinand ceva ce sclipi la o întorsatura, în bataia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parca a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozava, o jale adanca pentru stapanul pe care-l vazuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe camp, la picioarele caruia se culcase de atatea ori sa primeasca, supus, vergile ce i se cuveneau. Şi jalea aceasta parca-i dadu puteri; se scula şi, scheunand, plangand, se tarî catre stapanul lui, se tarî şi, cand ajunse, îi linse picioarele ca şi cum şi-ar fi luat ramas bun. Apoi închise ochii şi, încolacit, aştepta. Aştepta mult. I se facuse mila stapanului?… Bubuitura nu curma liniştea ograzii. Şi astazi simţi ca nu mai are mult. Şi parca-i parea rau sa închida ochii în curtea în care traise, în mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodata sa se desparta, sub privirile care nu se mai îndreptau spre el prietenoase. Şi, deodata, o groaza, o frica de locul acela în care suferise atata îl cuprinse. îşi aduna toate puterile, apoi ca şi cum cineva l-ar fi gonit din urma, se departa cat putu mai repede, ieşi din curte şi o lua pe drum, înspre padure. Cand ajunse în marginea ei, intra în cel dintai stufiş şi, acolo, între crengile care îi ascundeau vederea, îşi facu culcuşul. Şi aştepta. Spre seara un fior îi zvarcoli trupul, apoi altul. Şi-nca unul – cel de pe urma. Şi-n clipa în care-şi dete sufletul se ridica pe picioarele de dinainte şi, cu capul întors spre curte, urla, ca şi cum şi-ar fi luat un ramas bun. Şi urletului lui, scurt, de moarte, îi raspunse ecoul, pentru cea din urma oara, ca un alt caine care-l chema din departari.

Musculita de Emil Garleanu In odaie e tacere. Prin fereastra deschisa soarele scoate sclipiri din sticlaria de pe poliţi. In faţa iconostasului clipoceşte candela. Pe masa din mijloc, sta deschis, uitat acolo de catre copiii sfinţiei sale, un ceaslov vechi, scorojit şi unsuros. O musculiţa, cat o gamalie, stralucitoare ca un licurici, intra bazaind sa caute ceva dulce de gustat. Zboara încolo şi-ncoace. Se uita prin strachini, se aşaza pe marginea unui pahar, se plimba pe la icoane, ca şi cum s-ar închina, ba intra pana şi-n potcapul cel nou, pe care plodurile îl aşezasera pe pat cu fundul în jos şi-l prefacusera într-un cuibar de oua roşii – caci e Pastele. Nimic… In sfarşit, da Dumnezeu şi ajunge şi la masuţa, drept deasupra ceaslovului. Se lasa uşoara, zbarnaind mulţumita, pe foaia unsuroasa, pe ale carei colţuri de sus picaturile de ceara stau ca nişte peceţi. E doar obişnuita cu carţile bisericeşti; nu o data ieşise satula din biserica de peste drum. E atata hrana pe foile îngroşate parca de urmele degetelor tavalite prin graul dulce al colivilor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce cauta: o pata, zaharisita proaspat, arata ca degeţelul ce-şi lasase urma avusese grija sa se înmoaie dintru-ntai în dulceaţa. Musculiţa se pune pe ospatat; prapadenie de lacoma ce-i! Numai din cand în cand prinde, cu ochişorul, roşul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu maiestrie, ca şi cum ar fi fost ţesut la începutul randului: „Slava ţie”. Atunci îşi aduse aminte cum necajise mai zilele trecute, la o leturghie, pe un dascal, caruia îi ramasese pe barba, langa buze, un fir de grau uris cu miere. Pana ce n-a gustat din miere nu s-a lasat; dar bietului om i-a ieşit sufletul alungand-o. Acum s-a saturat; se suie binişor pana-n mijlocul slovei roşii care o atrage. îşi scutura aripioarele, îşi întinde picioruşele de dinapoi, şi le freaca unul de altul ca şi cum ar ascuţi doua cuţite; apoi leneşa, aţipeşte. In clipa aceasta uşa se deschide dintr-o data. Sfinţia sa, popa Gheorghe, intra suparat, aprins la faţa, rasufland din greu. A facut slujba la biserica, pe urma s-a abatut pe la Petru bacalul, aşa în treacat, a luat un pelinaş, şi s-a întors acasa. Şi poftim ce gaseşte: preoteasa nicairi — dusa prin vecini; copiii la hoinarit, dupa ce sparsesera mai întai toate învelitoarele gavanoaselor cu dulceţi, de pe fereastra din sala. – Poftim!… ei poftim! striga parintele înfuriat. Apoi îşi arunca ochii pe masa şi se supara şi mai rau; – Pana şi carţile mi le-au vrafuit! Repede, cu o mişcare iute, sfinţia sa închide ceaslovul, şi-l arunca, la loc, în dulap. Iar în mijlocul slovei roşii, musculiţa, strivita, se facu una cu hartia, tocmai în clipa cand, mai adormita, izbutise sa-şi statorniceasca în capuşorul ei un gand: „Ce bine e sa traieşti şi sa mori satula!”.