Carti politiste nesortate pe categorii de autor

N O U A Spiritul şi Geometria Sacră Al treilea Sistem Informaţional Conţinut în Fructul Vieţii ceea ce urmează să citiţi tratează un subiect la care majoritatea fiinţelor umane nu se gândesc aproape niciodată. Vă cer să citiţi cu încredere ceea ce urmează şi să începeţi, cu prudenţă, să priviţi totul dintr-o altă perspectivă. S-ar putea ca la început subiectul să nu aibă nici un sens pentru voi, durează doar până îl veţi aprofunda. Totul se mişcă înjurai ideii că tot ceea ce înseamnă conştiinţă, înţelegând aici şi fiinţele umane, se bazează în întregime pe geometria sacră. Lucrurile stând astfel, putem încerca să vedem şi să înţelegem de unde venim, unde ne aflăm în acest moment şi spre ce ne îndreptăm.   Amintiţi-vă că Fructul Vieţii este sursa primordială a celor treisprezece sisteme de informaţii şi că acestea se dezvăluie treptat în Fructul Vieţii prin suprapunerea într-o manieră unică a liniilor drepte, masculine peste cercurile feminine. în primele opt capitole noi am studiat două dintre aceste sisteme. Am văzut că primul sistem creat a fost cubul Metatron, cel ce antrenează formarea celor cinci corpuri platonice. Aceste forme stau la originea tuturor structurilor care se găsesc în univers.   Al doilea sistem pe care l-am studiat foarte succint, a fost creat prin linii drepte născute din central Fructului Vieţii şi din cercuri concentrice, formând astfel o diagramă bipolară. Aceasta creează la rândul său tetraedral stelat înscris într-o sferă, care constituie baza inter-relaţionării vibraţiilor, sunetelor, armonicilor, muzicii şi materiei în întreaga creaţie.   Cercurile şi Pătratele Conştiinţei Umane Vom aborda indirect cel de-al treilea sistem informaţional. Sursa sa, Fructul Vieţii, se va releva el însuşi pe măsură ce vom avansa. Vom numi acest nou sistem - cercurile şi pătratele conştiinţei umane. Este ceea ce chinezii numeau circumscrierea pătratului şi cuadratura cercului.   Conform celor spuse de Thot, toate nivelele de conştiinţă aflate în univers sunt integrate unei singure imagini, cea pe care o relevă geometria sacră. Este cheia timpului, a spaţiului şi a dimensiunii. Tot el spune că însuşi emoţiile şi gândurile se bazează pe geometria sacră. Fiecărui nivel de conştiinţă îi corespunde o geometrie, care defineşte complet modul după care se va interpreta realitatea. Oricare nivel este o imagine geometrică prin care spiritul observă realitatea. Rezultatul este o experienţă absolut unică. însăşi ierarhia spirituală a universului deţine o structură geometrică, copiind astfel natura.   Thot spune că sub Sfinx se află nouă sfere de cristal îmbinate unele în altele. Arheologii, împreună cu alţi oameni de ştiinţă le-au căutat mult timp. Legenda acestor sfere este foarte veche. De asemenea, se ştie că aceste nouă sfere de cristal sunt conectate la conştiinţa acestei planete, iar omenirea experimentează acum primele trei nivele de conştiinţă. Mulţi cercetători au încercat să găsească cele nouă sfere, ceea ce i-a costat mult timp şi bani, dar Thot susţine că nu avem nevoie de aceste bile de cristal. Tot ceea ce trebuie să facem este să desenăm nouă cercuri concentrice pe o foaie de hârtie, iar aceasta va fi suficient de relevant. Dacă aceşti cercetători ar fi ştiut să înveţe mai multă geometrie, iar obiectivul lor ar fi fost nivelele de conştiinţă, ei ar fi aflat că nu au nevoie de un obiect, iar cunoaşterea ar fi obţinut-o mai uşor.   Conform spuselor lui Thot, dacă vreţi să vă apropiaţi de o planetă pe care nu aţi mai fost niciodată şi doriţi să cunoaşteţi nivelele de conştiinţă experimentate pe acea planetă, va trebui să luaţi nişte fiinţe mici de pe acea planetă şi să le măsuraţi. Plecând de la aceste măsurători puteţi determina - raporturile sacre dintre pătrat şi cercul corespunzător, iar această informaţie arată exact nivelul lor de conştiinţă.   Alte raporturi, care întotdeauna derivă din cub, sunt folosite pentru a afla nivelul de conştiinţă a diferitelor specii, cum sunt animalele, insectele sau chiar extraterestrii. In cazul oamenilor însă, aceasta implică întotdeauna pătratul şi cercul. Dacă pătratul înscris în jurul corpului este mai mare sau mai mic decât cercul pe care-1 circumscrie acest corp, atunci este posibil, dacă se ştie exact, să se determine cum interpretează realitatea aceste fiinţe şi la ce nivel de conştiinţă au ajuns. Există de altfel o altă manieră, mult mai rapidă, dar această metodă este fundamentală pentru existenţă. Thot mi-a cerut să trasez nouă cercuri concentrice şi să desenez un pătrat perfect în jurul fiecăruia (fiecare latură a pătratului va fi egală cu diametrul cercului circumscris lui) la fel ca în figura 9-1. Astfel, energiile masculine (liniile care alcătuiesc pătratele) sunt egale cu energiile feminine (cercurile). Observaţi apoi cum pătratele interacţionează cu cercurile - adică cum energia masculină interacţionează cu energia feminină. După Thot soluţia este valoarea raportului dintre perimetrul pătratului şi circumferinţa cercului care se apropie de phi (1,618...). Aceasta este cheia vieţii umane. Fig. 9-1. Cercuri concentrice şi pătrate. Cercurile şi pătratele mai îngroşate sunt perechi care ajung prin aproximare la Rapoarte phi Aproape Perfecte raportul phi. De semenea, arată primul şi al treilea nivel de conştiinţă al fiinţei Se observă primul pătrat, cel mai mic dintre toate, chiar în centrul figurii umane. 9-1. El nu este traversat de nici un cerc; acelaşi lucru este valabil şi pentru al doilea pătrat, care este de două ori mai mare ca primul. Al treilea pătrat începe să pătrundă în al patrulea cerc, când încă nu avem un raport phi. Al patrulea pătrat pătrunde în al cincilea cerc, iar aici pare a fi un raport phi aproape perfect. Urmează al cincilea şi al şaselea pătrat, care se îndepărtează din nou de acest raport. Apoi, în mod neaşteptat, al şaptelea pătrat pătrunde în al nouălea cerc, părând a fi din nou un raport phi aproape perfect; nu este nici un cerc acolo ca în cazul celui de al patrulea pătrat cu al cincilea cerc, ci sunt două cercuri peste ele, iar în acest caz valoarea raportului este mult mai aproape de numărul de aur, adică phi deci 1,6180339...., decât în primul caz.   Este începutul unei progresii geometrice care ar putea continua la infinit, o progresie în care noi, oamenii, am ajuns doar la al doilea nivel (având o părere atât de bună despre noi înşine!). Dacă am reţine totalitatea unei vieţi umane într-un fel de măsură, de la concepţie până la moarte, noi ne-am afla acum la nivelul de conştiinţă reprezentat de zigotul uman, de la fecundarea ovulului, la prima celulă. Viaţa în univers se desfăşoară dincolo de ceea ce ne putem noi imagina Noi suntem încă un grăunte care conţine atât începutul cât şi sfârşitul a tot ceea ce este.   Revenind la latura practică, care constă în măsurarea acestor rapoarte, luând ca unitate de măsură diametrul cercului celui mai mic situat în centrul desenului 9-1 (această unitate de măsură implicând prezenţa unei structuri mai largi, pe care o numim încă diagramă sau reţea). Atunci când vă extindeţi la cel de al patrulea pătrat, veţi avea opt diametre. Pentru a şti câte diametre sunt implicate în cele patru laturi ale celui de al patrulea pătrat, înmulţiţi opt cu patru pentru a vedea că 32 constituie valoarea numerică a perimetrului celui de al patrulea pătrat. Avem nevoie de perimetru, pentru că atunci când valoarea acestuia este egală sau foarte apropiată cu circumferinţa cercului, de fapt avem un raport phi (revedeţi ilustraţia 7-23, volumul I, capitolul 7).   Vrem să vedem dacă circumferinţa celui de al cincilea cerc din ilustraţia 9-1 este egală cu perimetrul celui de al patrulea pătrat (care are 32 de diametre). Astfel, calculăm circumferinţa cercului, înmulţind diametrul cu numărul 3,1416...) deoarece al cincilea cerc are o valoare de 10 unităţi (sau diametre); dacă înmulţiţi aceasta cu phi, obţineţi, circumferinţa de 3,14. Valoarea perimetrului pătratului este exact 32, fiind astfel foarte apropiat de ceea ce am arătat mai sus. Deci cercul este puţin mai mic decât pătratul, dar valorile lor sunt foarte apropiate. După spusele lui Thot, acesta reprezintă primul moment în care fiinţa umană devine conştientă de ea însăşi. Facem acum acelaşi calcul pentru al şaptelea pătrat şi al nouălea cerc. Lungimea celui de al şaptelea pătrat are o valoare de 14 diametre. Dacă înmulţim valoarea 14 cu cele patru laturi ale celui de al şaptelea pătrat, obţinem cifra 56 care corespunde celui de al şaptelea pătrat, al nouălea cerc are o valoare de 18 unităţi ca diametru, iar dacă înmulţim această valoare cu phi vom obţine 56,52. în acest caz, cercul este puţin mai mare decât pătratul, faţă de primul caz, unde situaţia era exact invers. Dacă veţi continua să trasaţi cercuri, de la primele nouă, în sus, veţi vedea că valorile alternează între puţin mai mare şi puţin mai mic - apropiindu-se din ce în ce mai mult unele de altele şi de phi (= 1,618) care simbolizează perfecţiunea, la fel cum am notat în cadrul secvenţei lui Fibonacci, care se apropie din ce în ce mai mult de raportul phi (revedeţi capitolul 8).   Primul şi al Treilea Nivel de Conştiinţă In figura 9-2 asistăm la naşterea conştiinţei umane, reprezentată prin primele două locuri sau rapoarte phi manifestate. Aceasta înseamnă că, conştiinţa continuă probabil să se extindă la infinit apropiindu-se de perfecţiunea raportului pi, care se mai numeşte şi numărul de aur. Astfel al patrulea pătrat, legat de al cincilea cerc împreună cu al şaptelea pătrat, legat de al nouălea cerc formează rapoarte pi aproape perfecte. Thot afirmă că la fiinţele umane ele corespund primului şi celui de al treilea nivel de conştiinţă. Aceste nivele sunt foarte apropiate de stadiul de conştiinţă armonică, ceea ce duce la propria lor conştientizare. Amintiţi-vă de micul nautilus din volumul   I. La începutul dezvoltării sale, progresia este departe de a fi armonioasă dacă se compară cu cei câţiva paşi făcuţi în dezvoltarea geometriei sale. Ei bine, în acest caz are loc acelaşi proces. Dar ce se întâmplă la cel de al doilea nivel de conştiinţă umană?   Conform celor spuse de Thot, nimeni nu a găsit vreo cale de a ajunge direct de la primul nivel de conştiinţă, care este cel al aborigenilor, la al treilea nivel, care este cel al conştiinţei eristice sau a unităţii. Avem nevoie de un bloc de stâncă sau de un pod între cele două; iar aceştia suntem noi, al doilea nivel de conştiinţă. întrebarea care se cere este: unde se află nivelul de conştiinţă în care suntem?   continuare de aici...

SCHIŢA A NOUA   Insula lui Hood şi schivnicul Oberlus     Intrând în valea neagră, l-au zărit  Pe ticălos: stând ghemuit pe vine,  Părea de gânduri triste copleşit,  Iar păru-i sur îi atârna, ciorchine,  Pe umeri, ascunzându-i faţa bine. Goi, ochii lui încremeniţi păreau; Obrajii, supţi de chinuri şi de foame,  Pe fălcile-i osoase se lăsau.  Era-mbrăcat în zdrenţe şi în scame  Cu câte-un spin legate între ele,  Ce-i atârnau pe coapse, peste piele.     La sud-est de insula lui Crossman se întinde insula lui Hood, numită şi „Insula înnorată a lui Mecain”; pe latura ei sudică se cască un golf sticlos tivit cu o fâşie lată de lavă neagră fărâmiţată, „Plaja neagră” sau „Debarcaderul lui Oberlus”, cum se mai spune, deşi „Debarcaderul lui Charon” ar fi fost un nume mult mai potrivit. Numele de Oberlus îi venea de la un barbar alb, care petrecuse mulţi ani pe insulă, un european care adusese în această regiune sălbatică nişte însuşiri mai diavoleşti decât cele ale canibalilor din împrejurimi.           Cu vreo jumătate de veac în urmă, Oberlus dezertase pe insula mai sus pomenită, care, atunci, ca şi acum, era pustie. El îşi înjghebase, la vreo milă depărtare de locul de debarcare ce avea să-i poarte numele, un bârlog de lavă şi de zgură, într-o vale sau mai bine zis o râpă, ce adăpostea printre stânci vreo doi acri de pământ oarecum cultivabil, singurul colţişor din insulă care nu era prea pârjolit pentru acest scop. Izbutise să cultive în râpa aceea un soi de cartofi şi de dovleci degeneraţi, pe care-i schimba din când în când pentru alcool sau pentru dolari, cu marinarii flămânzi de pe balenierele în trecere pe-acolo.   Potrivit mărturiilor tuturor, individul părea a fi victima unei vrăjitoare malefice: s-ar fi zis că băuse din cupa vrăjitoarei Circe.   Îmbrăcat în zdrenţe prea sumare ca să-i ascundă goliciunea, semăna cu o sălbăticiune; pielea lui era plină de pete şi de băşici din pricina soarelui la care era necontenit expusă; avea un nas turtit şi o faţă pământie, masivă şi contorsionată; părul şi barba, netunse, erau de un roşu aprins. Străinilor le făcea impresia unei creaturi vulcanice, ţâşnită din aceeaşi erupţie care dăduse naştere şi insulei. Când dormea, ghemuit în singuratecu-i bârlog de lavă ascuns între munţi, semăna, zice-se, cu un maldăr de frunze veştede, smulse din copaci, toamna, şi părăsite o clipă într-un ungner de vreun năprasnic vârtej nocturn, care, după acest scurt popas, şi-ar fi urmat necruţător drumul, pentru a-şi repeta şi aiurea jocul capricios. Şi se mai spunea că Oberlus oferea un spectacol cât se poate de straniu în unele dimineţi noroase şi înăbuşitoare, când săpa la cartofi, sub monstruoasa şi urâta lui pălărie de pânză neagră. Atât de strâmbă şi de sucită i-era firea, încât până şi coada sapei părea să se fi strâmbat şi chircit în mâna lui, devenind un biet ciomag îndoit mai degrabă ca o coasă primitivă decât ca un mâner de sapă civilizată.   Ori de câte ori întâlnea pentru prima oară un străin, Oberlus avea ciudatul obicei de a-i întoarce spatele, socotit pesemne partea lui cea mai bună, pentru că îl trăda în mai mică măsură. Dacă întâlnirea avea loc în grădina lui, aşa cum se întâmpla uneori, căci străinii proaspăt debarcaţi se duceau de obicei de pe piajă direct la ascunzătoarea dintre munţi a bizarului precupeţ, Oberlus continua, câtva timp, să sape, fără a se sinchisi de saluturile exuberante sau sobre ale străinului; iar când acesta, curios, încerca să-i iasă în faţă, schivnicul se ferea cu dibăcie, nelăsând sapa din mână: cu spinarea îndoită, se învârtea, morocănos, în jurul moviliţei de cartofi. Asta când săpa.   Când semăna, însă, întreaga lui înfăţişare şi toate gesturile lui erau atât de sinistre şi inutil duşmănoase şi misterioase, încât n-ai fi zis că seamănă cartofi, ci că toarnă otravă într-o fântână. Dar una din ciudăţeniile lui mai mărunte şi mai inofensive, era ideea fixă că vizitatorii nu veneau numai din dorinţa de a căpăta cartofi sau de a întâlni vreun locuitor oarecare al acestei insule pustii, ci şi cu intenţia de a-l vedea pe vajnicul schivnic Oberlus în regeasca lui solitudine. Pare de necrezut că o astfel de făptură era stăpânită de o asemenea vanitate, că un mizantrop ca el putea fi atât de înfumurat; dar avea, totuşi, această idee fixă, iar în virtutea ei îşi dădea adesea nişte aere care-i amuzau la culme pe căpitanii de vase. La urma urmelor, cam tot aşa se comportau şi unii ocnaşi celebri, care se mândreau tocmai cu ticăloşia care le adusese faimă.         Se întâmpla uneori ca, pradă vreunei alte toane, Oberlus să se ferească îndelungă vreme din calea vizitatorilor, ascunzându-se îndărătul colţurilor de zgură ale colibei sale; alteori se furişa, ca un urs, prin desişurile veştede, până sus în munţi, ca să nu mai vadă vreo faţă omenească.          În afară de musafirii ocazionali veniţi de pe mare, singurele fiinţe ce-i ţineau tovărăşie lui Oberlus erau ţestoasele târâtoare; într-o vreme, el părea să se fi coborât de-a bineiea la nivelul lor, neavând alte dorinţe decât ele, afară, poate, de dorinţa de a-şi procura, prin beţie, o inconştientă beatitudine. Dar oricât de decăzut putea să pară, ascundea într-însul vocaţia unei şi mai adânci decăderi, vocaţie ce abia aştepta un prilej să se manifeste. Într-adevăr, singurul lucru pe care-l avea în plus faţă de ţestoase, era tocmai această capacitate superioară de degradare şi, legată de ea, o anumită voinţă de a şi-o afirma. Mai mult încă, faptele pe care le vom relata, vor demonstra, poate, că ambiţia egoistă, sau setea de putere pentru putere, departe de a fi o infirmitate proprie minţilor alese, caracterizează chiar şi fiinţele ce n-au pic de minte. Nu există creaturi mai tiranic egoiste ca unele brute primitive, precum îşi poate da seama oricine observă cu luare aminte comportarea anumitor crescători de vite.           Contemplându-şi sălbaticul domeniu, Oberlus îşi va fi spus în sinea lui: „Această insulă-i a mea de la maică-mea Sycorax…” Prin vreun mijloc oarecare, troc sau jaf, (căci pe vremea aceea corăbiile se mai opreau din când în când la debarcader), el îşi făcuse rost de-o flintă veche, de puţină pulbere, precum şi de câteva gloanţe. Posesiunea acestui armament stârni într-însul dorul de aventură, întocmai cum un pui de tigru devine agresiv când simte că-i cresc ghearele. Îndelunga obişnuinţă de a stăpâni exclusiv toate obiectele din jur, singurătatea lui aproape deplină, faptul că nu avea cu oamenii decât relaţii bazate pe o independenţă mizantropică sau pe şiretenia negustorească, deşi chiar şi asemenea întâlniri erau destul de puţin numeroase, toate aceste împrejurări nutriseră în el, treptat, ideea propriei lui importanţe, precum şi un soi de dispreţ animalic faţă de tot restul lumii.           Poate că nefericitul creol, care a domnit scurtă vreme pe insula lui Charles, a fost animat într-o oarecare măsură de imbolduri vrednice de laudă, ca acelea care-i îndeamnă pe alţi aventurieri să trimită colonişti la capătul lumii şi să-şi asume controlul politic asupra lor. Execuţia sumară a multora dintre peruvienii săi i se poate trece oarecum cu vederea dacă ne gândim la nelegiuiţii cu care avea de-a face; iar bătălia canină pe care-a dus-o împotriva rebelilor coalizaţi, pare pe deplin justificată în împrejurările respective.          Dar pentru acest rege Oberlus şi pentru faptele pe care je vom relata de îndată, nu s-ar putea in. Voca nici o scuză. El a acţionat din plăcerea de a-şi exercita cruzimea şi tirania, în virtutea unei însuşiri moştenite de la maică- sa, Sycorax. Înarmat cu flinta aceea fioroasă, şi încredinţat că e stăpânuî acelei insule îngrozitoare, aştepta nerăbdător un prilej de a-şi dovedi puterea asupra primului exemplar uman ce i-ar fi căzut în mână.          Prilejul nu întârzie să se ivească. Într-o bună zi, el zări pe plajă o barcă, lângă care stătea un negru. La o oarecare distanţă se zărea o corabie, iar Oberlus pricepu numaidecât situaţia: corabia ancorase lângă insulă pentru a se aproviziona cu lemne, iar echipajul bărcii se dusese după ele, în desişuri. Dintr-un loc prielnic, el continuă să observe barca, până-n clipa când îşi făcură apariţia nişte oameni încărcaţi cu butuci; după ce-i azvârliră pe plajă, oamenii merseră din nou în pădure, în timp ce negrul aşeza butucii în barcă.          Iată-l aşadar pe Oberlus apropiindu-se de negru, în cea mai mare grabă. Neaşteptându-se să vadă, într-o asemenea pustietate, o fiinţă vie, şi încă una atât de înspăimântătoare, negrul fu cuprins de o panică, pe care suavitatea de urs cu care Oberlus îi cerea favoarea de a-l ajuta în muncă, nu i-o putea domoli. Negrul, care purta pe umeri câţiva butuci, se pregătea tocmai să mai ia vreo câţiva, când Oberlus îi ridică încetişor cu ajutorul unui capăt de frânghie ascuns la sân. Procedând astfel, el rămăsese în spatele negrului, care, devenind pe bună dreptate bănuitor, încercă zadarnic să-i iasă în faţă: Oberlus era mai viclean decât el ! în cele din urmă, obosit de manevrele-i zadarnice, sau temându-se să nu fie surprins de restul echipajului, Oberlus se repezi într-un tufiş din apropiere şi, apucându-şi flinta, îi porunci cu glas aprig negrului să lase lucrul şi să-l urmeze. Negrul refuză. Atunci, scoţând la iveală arma, Oberlus trase. Din fericire, arma nu luă foc, dar negrul se speriase tare, aşa că, la a doua somaţie, scăpă din mâini butucii şi se predă, gata să-l urmeze pe agresor.         Oberlus se depărta grabnic de ţărm, printr-un defileu îngust, pe care-l cunoştea numai el.          În drum spre munţi, Oberlus îi comunică, încântat, negrului că de aci înainte va trebui să muncească pentru el, ca un sclav, şi că va fi tratat după felul cum se va comporta. Amăgit de capitularea laşă a negrului, Oberlus făcu însă greşeala de a-şi slăbi la un moment dat vigilenţa. Profitând de neatenţia lui, tocmai când treceau pe o cărare îngustă, negrul, o namilă de om, il apucă deodată în braţe şi-l trânti la pământ, apoi îi smulse arma, îi legă mâinile cu propria-i frânghie şi, luându-l în cârcă, se întoarse cu el spre barcă. Sosiră în curând şi ceilalţi membri ai echipajului, care-l transportară pe Oberlus pe corabie, o corabie de contrabandişti englezi, oameni nu prea miloşi din fire, Oberlus fu biciuit zdravăn, apoi dus înapoi pe ţărm, cu mâinile încătuşate, şi silit să-şi arate bârlogul şi agoniseala. Ţestoasele, dovlecii şi cartofii lui fură rechiziţionaţi pe loc, împreună cu toţi dolarii puşi deoparte in urma tranzacţiilor lui comerciale. Dar în vreme ce contrabandiştii, din cale-afară de răzbunători, îi distrugeau coliba şi grădina, Oberlus izbuti să fugă în munţi şi să se ascundă într-o văgăună accesibilă numai lui, unde aşteptă până la plecarea corăbiei. Abia atunci se întoarse şi, cu ajutorul unei pile pe care-o înfipse într-un copac, reuşi să-şi taie cătuşele de la mâini.         Meditând printre ruinele colibei saie, în dezolantul peisaj de zgură şi de vulcani stinşi al acestei insule blestemate, jignitul mizantrop plănuia o răzbunare cruntă împotriva omenirii. El nu-şi dădu, însă, gândurile în vileag. Nu peste multă vreme, avu din nou posibilitatea de a furniza niscaiva legume corăbiilor care continuau să poposească, din când în când, la debarcaderul său.         Conştient de eşecul primei sale încercări de răpire, Oberlus adoptă de data asta cu totul altă tactică;         Ori de câte ori venea pe ţărm vreun marinar, el îl întâmpina prieteneşte, poftindu-l în coliba lui, unde, cu întreaga politeţe de care era în stare pocitania asta roşcată, îi oferea ceva de băut, ca să se veselească. De altfel, oaspeţii săi nu trebuiau să fie prea mult rugaţi; de îndată ce-şi pierdeau cunoştinţa, gazda îi lega de mâini şi de picioare şi-i arunca printre movilele de zgură, unde rămâneau ascunşi până la plecarea corăbiei; atunci, găsindu-se cu totul la cheremul lui Oberlus, care nu mai era de loc prietenos, ci, dimpotrivă, îi speria cu ameninţările lui cumplite şi mai ales cu flinta lui fioroasă, ei acceptau să devină sclavii supuşi ai acestui tiran nemaipomenit. Doi-trei dintre ei aveau să şi piară în cursul acestui penibil proces de iniţiere. Pe ceilalţi, patru la număr, Oberlus îi puse sa sfarme pământul pietros şi să care în spinare grămezi de lut scoase din crăpăturile jilave ale munţilor. Supunându- i unui regim de înfometare, tiranul îşi arăta arma la cea mai vagă bănuială de revoltă şi nu se lăsă până nu-i transformă în nişte reptile ce se târau la picioarele lui, năpârci plebee în slujba acestui balaur aristocratic.          În cele din urmă, Oberlus izbuti să-şi înzestreze arsenalul cu patru cuţite ruginite şi cu o provizie suplimentară de gloanţe şi praf de puşcă pentru arma lui. Reducând în bună măsură munca sclavilor săi, el se dovedi a fi un om, mai bine zis un demon, foarte priceput în arta de a-i convinge sau a-i sili pe ceilalţi să-i aprobe planurile, oricât de îngrozitoare le-ar fi părut acestea la început. Predispuşi la orice rele, prin însăşi viaţa lor trecută, de cow-boys ai mării, care distrusese în ei pe de-a-ntregul omul moral, făcându-i să se supună orbeşte primului ticălos întâlnit în cale; lipsiţi de orice bărbăţie din pricina deznădăjduitei mizerii îndurate pe insulă; deprinşi să-l slugărească în orice împrejurare pe stăpânul lor, el însuşi ultimul dintre sclavi, aceşti nenorociţi ajunseră pe de-a-ntregul corupţi în mâinile lui.   Îi folosea ca pe nişte fiinţe de neam inferior, ca pe nişte animale. Dresându-i bine, făcu din aceşti patru laşi patru asasini curajoşi. Dar, fie că e vorba de spadă sau de pumnal, armele omului nu sunt decât nişte colţi sau gheare artificiale, ca pintenii falşi agăţaţi de labele unui cocoş de luptă. Iată-l aşadar pe Oberlus, ţarul insulei, înarmându-şi cei patru supuşi dresaţi, cu patru securi ruginite. Ca orice autocrat setos de glorie, avea acum o armată vajnică. S-ar putea crede că o răscoală a sclavilor era iminentă. Arme în mâinile unor robi oropsiţi? Ce imprudenţă din partea împăratului Oberlus! Dar ei n-aveau decât nişte biete securi, patru coase nenorocite, pe când el poseda o armă în stare să azvârle orbeşte pietre, bucăţi de zgură şi alte proiectile, care i-ar fi nimicit pe cei patru răsculaţi, ca pe nişte porumbei. Şi apoi, Oberlus nici nu mai dormea în coliba lui: de câtăva vreme putea fi văzut zilnic, în lumina lugubră a amurgului, luând calea munţilor, pentru a se ascunde până a doua zi în zori în vreo văgăună puturoasă, cunoscută numai lui; în cele din urmă, însă, renunţă la acest efort penibil, şi, legându-şi sclavii de mâini şi de picioare, începu să-i închidă, seară de seară, în coliba lui, după ce le ascundea securile; cât despre el, se culca în faţa colibei, sub un fel de şopron primitiv, de curând construit, şi dormea acolo, cu arma în mână.          Nemulţumindu-se, pesemne, să-şi conducă zilnic vajnica oaste prin deşertul de zgură al insulei, Oberlus se gândea acum ia o acţiune tenebroasă; urmărea, probabil, să atace prin surprindere vreo corabie în trecere pe acolo, să-i masacreze echipajul şi să se îmbarce pe bordul ei spre un tărâm necunoscut. În vreme ce aceste planuri îi colcăiau în minte, iată că două corăbii poposiră, laolaltă, la celălat capăt al insulei. Drept care, Oberlus îşi schimbă subit planurile.          El se oferi să furnizeze o cantitate mare de legume corăbiilor, care duceau lipsă de aşa ceva, cu condiţia ca ele să trimită câteva bărci la debarcaderul său, aşa fel încât marinarii să poată transporta mai uşor legumele din grădină; el le comunică în acelaşi timp comandanţilor celor două corăbii că sclavii lui deveniseră de la o vreme atât de trândavi şi bicisnici, încât mijloacele-i de convingere obişnuite nu mai erau deajuns pentru a-i face să muncească, dar că nu-l răbda inima să fie prea aspru cu ei. După ce comandanţii se învoiră, ei îşi trimiseră bărcile. Trăgându-le pe plajă, marinarii merseră la coliba de lavă, dar, spre uimirea lor, nu găsiră pe nimeni acolo. Aşteptară până-şi pierdură răbdarea, şi se întoarseră la ţărm, unde rămaseră cu gura căscată; între timp trecuse pe-acolo un străin, şi nu Bunul Samaritean! şi sfărâmase în bucăţi trei dintre cele patru bărci, răpind-o pe a patra. Croindu-şi anevoie drum peste munţi, prin văile de zgură, câţiva dintre marinari izbutiră să ajungă pe celălalt ţărm al insulei, unde trăseseră corăbiile; alte bărci fură trimise în ajutorul supravieţuitorilor nefericitei expediţii.           Comandanţii celor două vase, luaţi prin surprindere de mişelia lui Oberlus şi temându-se de noi atrocităţi pe care le puneau, parţial, în seama naturii misterioase a acestei insule fermecate, hotărâră să fugă numaidecât, ca să scape de primejdie. Îi lăsară aşadar pe Oberlus şi pe ostaşii săi în posesia bărcii pe care-o furaseră.            Înainte de a ridica ancora, ticluiră o scrisoare şi o vârâră într-un butoiaş, pe care-l ancorară în golfuleţ, pentru a da oceanului Pacific prilejul de a cunoaşte cele petrecute. Câtăva vreme mai târziu, butoiaşul fu deschis de către căpitanul unei alte corăbii în trecere pe-acolo, nu însă înainte ca el să fi trimis o şalupă spre debarcaderul lui Oberlus. Ne putem lesne imagina neliniştea ce-l stăpâni pe acest căpitan până la întoarcerea şalupei, când primi o altă misivă, ce cuprindea versiunea lui Oberlus asupra celor întâmplate pe insulă. Acest document preţios, deşi pe jumătate mucegăit, fusese găsit pe peretele de zgură al colibei părăsite, şi glăsuia astfel (ceea ce dovedea că Oberlus nu era un mitocan de rând, ci un scriitor iscusit, capabil chiar de cea mai mişcătoare elocinţă): „Domnule, sunt cel mai nefericit şi mai urgisit om de pe această lume. Sunt un patriot pe care braţul hapsânei tiranii l-a exilat din propria-i patrie.   Surghiunit pe aceste insule fermecate, i-am rugat în repetate rânduri pe comandanţii de corăbii să-mi vândă o barcă, dar ei m-au refuzat de fiecare dată, cu toate că le ofeream cel mai bun preţ, în dolari mexicani. În cele din urmă s-a ivit prilejul de a-mi procura o barcă; şi n-am lăsat să-mi scape acest prilej.          M-am străduit îndelungă vreme să strâng, prin trudă grea şi prin mari suferinţe răbdate în singurătate, o oarecare agoniseală menită a-mi asigura o bătrâneţe tihnită şi plină de virtute, dacă nu şi de fericire; dar am fost în repetate rânduri jefuit şi maltratat de către nişte oameni ce se pretindeau creştini.          Astăzi părăsesc arhipelagul Encantadas pe bordul straşnicei ambarcaţiuni Charily, cu destinaţia insulelor Fiji.   OBERLUS, Orfanul.   P. S. Dincolo de peretele de zgură, lângă cuptor, veţi găsi cloşca cea bătrână. N-o omorâţi, aveţi răbdare, am lăsat-o să clocească; dacă va avea pui, vi-i las moştenire, oricine-aţi fi. Dar să nu număraţi puii înainte de a ieşi din găoace!”         Cloşca se dovedi a fi un cocoş flămând, care nu se mai putea ţine pe picioare de prăpădit ce era.  Oberlus declara, aşadar, că pleacă spre insulele Fiji, dar făcea acest lucru numai pentru a-i pune pe o pistă greşită pe urmăritorii săi. Multă vreme după aceea, el ajunse, singur în barca lui, la Guayaquil. Întrucât păgânii din suita lui n-au mai fost niciodată văzuţi pe insula lui Hood, se presupune că ei au murit de sete în timpul călătoriei spre Guayaquil, sau, ceea ce e la fel de probabil, că au fost azvârliţi peste bord de Oberlus, în clipa când acesta şi-a dat seama că apa se împuţinează.         De la Guayaquil, Oberlus a plecat la Payta, iar acolo a reuşit, mulţumită acelei stranii puteri de seducţie caracteristice unora dintre cele mai scârboase animale, să intre în graţiile unei demoazele cu pielea tuciurie, pe care o convinse să-l urmeze pe insula lui fermecată, descriindu-i-o, desigur, ca pe un paradis al florilor, nu ca pe un iad de zgură.         Dar din păcate pentru insula lui Flood, care-ar fi putut să fie colonizată cu o aleasă specie de animale, aspectul bizar, diavolesc al lui Oberlus îl făcu să fie privit cu multă suspiciune la Payta; iar într-o noapte, fiind găsit ascuns, cu nişte chibrituri în buzunar, sub chila unei mici ambarcaţiuni pe cale de a fi lansată la apă, el fu prins şi azvârlit în închisoare.         Mai toate oraşele din America de Sud sunt dotate cu închisori dintre cele mai insalubre. Construite din bucăţi enorme de chirpici, uscate la soare, şi cuprinzând câte o unică sală, fără ferestre, şi cu o singură uşă zăbrelită cu gratii groase de lemn, ele au un aspect cât se poate de sinistru, atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru, mai aâes că sunt lipsite de orice curţi interioare. Aceste edificii publice se înalţă la vedere în câte o „Plaza” încinsă şi colbăită, oferind privitorului, printre gratii, imaginea locatarilor lor ticăloşiţi şi deznădăjduiţi, cufundaţi în tot felul de mocirle tragice. Într-o astfel de închisoare a putut fi văzut, multă vreme, şi Oberlus, figură centrală a unei bande răufăcători şi asasini, creatură pe care, dacă ai evlavie, trebuie s-o deteşti, tot astfel cum, dacă vrei să fii un adevărat filantrop, trebuie să-i urăşti pe mizantropi.     SCHIŢA A ZECEA Fugari, exilaţi, sihaştri, pietre de mormânt etc.   …Şi printre cioturi şi butuci, lipsiţi în veci de poame şi de frunze, iată Şi crengile, de care altădată Au spânzurat atâţi nenorociţi… Câteva rămăşiţe din coliba lui Oberlus s-au păstrat până-n zilele noastre, la capătul văii de zgură. Iar străinul care cutreieră insulele Encantadas va da negreşit peste alte aşezări singuratice, de mult abandonate ţestoasei şi şopârlei.   Probabil că puţine locuri din lume au adăpostit, în epoca modernă, atâţia sihaştri. Cauza este că insulele acestea sunt situate pe o mare foarte depărtată, iar majoritatea corăbiilor care le vizitează ocazional sunt fie baleniere, fie vase pornite la un drum lung şi plicticos, ce le scuteşte în bună măsură de cenzura şi chiar de amintirea legilor omeneşti. Unii comandanţi şi mateloţi sunt aşa fel făcuţi, încât e aproape cu neputinţă ca, în aceste împrejurări neprielnice, să nu izbucnească între ei certuri şi scandaluri. Marinarul ajunge să nutrească o ură surdă împotriva corăbiei tiranice, pe care o va schimba bucuros pe o insulă, fie ea bătută de vânturile cele mai arzătoare, căci în labirintul din interiorul ei tot va găsi un refugiu unde nu va putea fi prins niciodată. Cel ce fuge de pe o corabie în vreun port peruvian sau chilian, fie el cât de mic şi de rustic, se expune primejdiei de a fi prins; ca să nu mai pomenim de primejdia jaguarilor. O recompensă de cinci pesos îndeamnă câte cincizeci de spanioli fricoşi, înarmaţi cu pumnale, să cutreiere zi şi noapte pădurile, în speranţa de a pune mâna pe fugar. Nici în insulele Polineziei nu e prea uşor să scapi de urmărire: acelea dintre ele care au cunoscut o oarecare influenţă a civilizaţiei, ridică în calea evadatului piedici întru totul asemănătoare celor întâlnite în porturile peruviene, indigenii „avansaţi” fiind la fel de mercenari şi de pricepuţi în mânuirea pumnalului şi în adulmecarea unei urme, ca şi spaniolii „înapoiaţi”. Iar proasta reputaţie de care se bucură toţi europenii la acei dintre băştinaşi care au auzit întâmplător despre existenţa lor, face ca o evadare pe insulele polineziene să fie lipsită de speranţă. Iată de ce insulele Encantadas au devenit refugiul preferat al fugarilor de tot felul, dintre care unii ajung să descopere, cu amărăciune, adevărul că fuga de tiranie nu-ţi oferă implicit un adăpost sigur, şi cu atât mai puţin un cămin fericit.   Nu rareori s-a întâmplat să se sihăstrească pe aceste insule şi câte unii dintre cei ce veneau să vâneze ţestoase. Mai toate insulele fiind acoperite de păduri încâlcite, accesul spre interiorul lor e nespus de impracticabil; aerul e fierbinte, înăbuşitor şi provoacă o sete insuportabilă, pe care n-o alină nici un izvor. Vai de omul care se rătăceşte pe insulele Encantadas! Câteva ore petrecute sub soarele lor ecuatorial, sunt de-ajuns pentru a-l slei de puteri! Pentru a explora cum se cuvine aceste insule e nevoie de săptămâni întregi, căci sunt destul de întinse. Corabia aşteaptă o zi-două întoarcerea celui plecat în explorare; văzând că nu mai vine, nerăbdătorul comandant înfige pe plajă un ţăruş, cu o scrisoare în care-şi exprimă regretele, şi după ce-i lasă o lădiţă cu pesmeţi şi un butoiaş cu apă, îi întoarce spatele pentru totdeauna! S-au văzut şi cazuri când unii comandanţi neomenoşi n-au pregetat să se răzbune, fără riscuri, pe nişte marinari care cutezaseră să le înfrunte firea orgolioasă ori capricioasă. Bieţii marinari, azvârliţi pe plaja fierbinte, ar fi pierit cu siguranţă, dacă n-ar fi ajuns, printr-o trudă amarnică, să descopere câteva picături de apă mustind în vreo stâncă sau pe fundul vreunui fost lac de munte.   Am cunoscut îndeaproape un om care, pierdut pe insula Narborough, a fost împins de sete la o asemenea deznădejde, încât nu şi-a putut salva viaţa decât curmând viaţa altei fiinţe, a unei foci mari, care se căţărase pe plajă; s-a repezit asupra ei, i-a înfipt în grumaz un cuţit şi, trântindu-se peste trupul ei fremătător, a început să-i soarbă sângeie din rana deschisă: palpitaţiile inimii animalului muribund i-au insuflat viaţă! Un alt marinar, azvârlit cu o barcă peţărmul unei insule răzleţe, la care nu poposise niciodată vreun vas, din pricina sterilităţii ei absolute şi a stâncilor ce-o înconjurau, a omorât două foci şi umflându-le pieile, îşi întocmi din ele o plută, cu care porni spre insula lui Charles, pentru a se alătura republicii instaurate acolo, căci simţea că-l aşteaptă o moarte sigură dacă-ar mai rărriâne în acest iad, şi că, părăsindu-l, nu se expune la nimic mai îngrozitor decât moartea.   Dar oamenii care nu-s însufleţiţi de curajul necesar pentru asemenea încercări deznădăjduite, n-au altă scăpare decât să pornească grabnic în căutarea unui ochi de apă, fie el cât de mic, să-şi înjghebeze o colibă şi să vâneze ţestoase şi păsări; pregătindu-se pentru o viaţă de schivnici, ei aşteaptă ca timpul, fluxul sau vreo corabie în trecere pe-acolo să vină să-i salveze. La poalele prăpăstioaselor povârnişuri ale multora dintre aceste insule se găsesc nişte mici jgheaburi rudimentare, parţial năpădite de ierburi sau tufe putrede, uneori jilave. La o cercetare atentă, aceste jgheaburi dezvăluie urmele uneltelor cu care au fost săpate în stâncă, de către vreun marinar părăsit sau de către vreun fugar încă şi mai nenorocit: le săpaseră în locurile unde credeau că s-ar putea să se scurgă în ele, de sus, măcar câteva picături de rouă.   Rămăşiţele sihăstriilor şi ale jgheaburilor de piatră nu sunt singurele urme omeneşti ce se pot găsi pe insule. Lucru curios, locul care, de-obicei, e cel mai însufleţit într-o aşezare omenească stabilă, prezintă, în insulele Encantadas, un aspect cât se poate de mohorât. Deşi poate să pară extrem de ciudat să vorbeşti de oficii poştale într-o asemenea pustietate, totuşi ele se pot întâlrii din loc în loc, sub forma unor ţăruşi în care sunt înfipte nişte sticle, conţinând scrisori. Acestea nu sunt numai sigilate, ci şi astupate cu un dop. Ele sunt depuse în sticle mai ales de către căpitanii balenierelor din Nantucket, care ţin să-i informeze pe pescarii în trecere pe-acolo despre rezultatele obţinute în vânătoarea de balene şi ţestoase. Se întâmpla, însă, adesea să treacă luni şi chiar ani întregi, fără să se ivească vreun destinatar. Ţăruşul putrezeşte şi cade, oferind o privelişte nu tocmai veselă. Dacă adăugăm că pe unele insule se pot găsi şi pietre funerare, sau mai bine zis scânduri funerare, tabloul va fi complet.   Pe plaja insulei lui James s-a putut vedea, timp de mulţi ani, un grosolan stâlp indicator, îndreptat spre interior. Luându-l drept un indiciu de posibilă ospitalitate, din partea vreunui pustnic inimos care s-ar fi hrănit cu scoarţă de copaci pe aceste meleaguri altminteri pustii, te puteai duce pe cărarea astfel indicată, dar la capătul ei nu te întâmpina, în liniştita sihăstrie, decât un mort, iar în loc de bun venit găseai o inscripţie gravată pe un mormânt: „Aici în zorii unei zile din anul 1813 a căzut într-un duel, cutare locotenent de pe fregata americană Essex, în vârstă de 21 de ani”. Îşi atinsese majoratul în moarte…   E normal ca, după pilda acelor vechi instituţii monastice din Europa, care nu-şi îngroapă morţii în afara propriei lor incinte, ci chiar acolo unde sau săvârşit din viaţă, insulele Encantadas să procedeze la fel cu morţii lor, aşa cum procedează de altfel şi pământul, această mare mânăstire obştească. Se ştie că aruncarea cadavrelor în mare este doar o necesitate a vieţii marinăreşti, necesitate căreia oamenii i se supun numai atunci când uscatul se află foarte departe la pupa, şi nu se zăreşte limpede la prova. Iată de ce insulele Encantadas oferă un cimitir comod corăbiilor care navighează în preajma lor. După terminarea înmormântării, vreun inimos matroz cu suflet de poet sau de artist îşi scoate penelul şi scrie un epitaf burlesc. Multă vreme după aceea, când alţi marinari inimoşi se nimeresc pe-acolo, movila funerară devine pentru ei o masă, în jurul căreia se strâng ca să închine un păhărel pentru odihna sărmanului suflet răposat. Iată un asemenea epitaf, găsit într-o sinistră văgăună de pe insula lui Chatham:           „O, frate care treci pe drum,  Eram şi eu cum eşti acum,  Tot pus pe chef şi veselie,  Dar nu mai am nici o simbrie. Zac fără văz şi fără gură,  Cu oasele-ngropate-n zgură!”      

TABLETA ÎNTÂI   Poetul începe prin a ne spune că vrea să cânte un viteaz fără pereche, pe acel care a ridicat meterezele Urukului - pe Ghilgameş, regele Urukului. Dar el este o povară pentru supuşii săi, care se roagă zeilor să-i scape de el. Zeul Anu îi cere zeiţei Aruru să plăsmuiască un alt Ghilgameş, un tovarăş pe măsura lui cu care să-şi împartă timpul şi gândurile. Şi atunci zeiţa Aruru îl făureşte din lut pe Enkidu, omul sălbatic care trăieşte şi se hrăneşte laolaltă cu fiarele. Dar el se învrăjbeşte cu oamenii, fiindcă-şi apără fiarele şi le scapă de capcanele vânătorilor. Şi iată că unul dintre aceşti vânători se plânge mai întâi unui bătrân şi apoi chiar lui Ghilgameş. Amândoi îl sfătuiesc să ia cu el o curtezană - o fiică a plăcerii din Uruk - şi s-o ducă în pustiu; va fi destul ca Enkidu s-o vadă şi, îndrăgostit de ea, îşi va părăsi fiarele şi viaţa rătăcitoare. Zis şi făcut. Vânătorul şi curtezana îl pândesc pe Enkidu la fântână şi totul se întâmplă întocmai cum îi spusese bătrânul şi Ghilgameş. Curtezana nu se mulţumeşte numai cu izbânda farmecelor ei; acum - când fiarele fug din calea lui Enkidu, cu totul umanizat - ea îi cere să meargă în cetatea Urukului şi să-l cunoască pe rege. Enkidu se învoieşte şi curtezana îi spune atunci că Ghilgameş îl aşteaptă: sosirea i-a fost vestită prin două vise pe care i le-a tălmăcit mama sa, divina Ninsun. Şi cel dintâi vis - în care cădea o piatră din cer şi se prăvălea asupra lui, grea de abia putea s-o urnească - şi cel de-al doilea - în care cădea o secure - vorbeau, după spusele lui Ninsun, despre Enkidu cel care va lega prieteşug cu Ghilgameş. Cunoaştem ceea ce este mai de seamă din Epopeea lui Ghilgameş datorită unei serii de tablete găsite în biblioteca lui Assurbanipal (secolul al Vll-lea). Tabletele alcătuiesc versiunea neoasiriană sau ninivită a epopeii, întreaga operă ar fi trebuit să aibă aproape 3.600 de versuri; dar parte din documente s-au sfărâmat, parte au pierit, aşa că astăzi nu mai există decât ceva mai mult de jumătate din ea. Pentru a împlini lacunele, s-a recurs la trei tablete mult mai vechi, singurele rămăşiţe ale unei versiuni babiloniene datând din primele secole ale celui de al II-lea mileniu. Un număr de fragmente hittite au îngăduit, de asemenea, întregirea altor câtorva pasaje sfărâmate.   *   Cel care a văzut totul până la marginea lumii, cel care a ştiut totul şi a cunoscut totul, Ghilgameş, a pătruns totodată şi taina tuturor lucrurilor. El s-a împărtăşit din toată înţelepciunea lumii; a văzut ceea ce era tăinuit şi a cunoscut ceea ce a rămas ascuns oamenilor. A dat în vileag vremile dinaintea Potopului. A trudit şi a suferit străbătând Drumul cel Lung. A săpat pe o stelă toate frământările sale. El a fost cel care a poruncit să se ridice zidul Urukului-celui-împrejmuit şi sfânta piaţă a sacrului Eanna'. Priveşte zidul de dinafară a cărui cornişă pare de aramă; cată spre zidul de dinăuntru care-i fără pereche pe lume, treci peste pragul său, adus de pe meleaguri îndepărtate, apropie-te de Eanna, lăcaşul zeiţei Iştar şi află că nimic asemuitor nu va putea dura vreun rege al viitorimii, sau vreo altă fiinţă omenească. Suie-te pe meterezele Urukului şi cutreieră-le în lung şi-n lat: preţuieşte-le temeliile, cercetează-le cu de-amănuntul zidăria din cărămizi vezi dacă zidăria nu este toată din cărămidă arsă, şi dacă temelia nu le-a fost pusă de către cei şapte înţelepţi? O spărtură întrerupe prologul. Şi textul, întregit cu un fragment hittit, îşi reia firul în clipa în care poetul nil zugrăveşte pe Ghilgameş, legendarul rege al Urukului: Când a fost creat Ghilgameş, Enlil cel Viteaz l-a înzestrat cu o înfăţişare desăvârşită; cerescul Şamaş i-a dăruit frumuseţea; Adads i-a hărăzit să fie fără seamăn de viteaz; toţi zeii cei mari l-au desăvârşit pe Ghilgameş: statura lui era de unsprezece coţi, iar lărgimea pieptului nouă palme avea.   II   Două treimi din el sunt divine şi o treime omenească. Forma trupului îi dezvăluie firea: mama sa, Ninsun, l-a înzestrat cu o îndoită parte divină. El ţine în mâinile sale întreaga putere a Urukului. ,,Este asemeni unui taur, umbletul îi e semeţ. Izbitura armelor sale nu are potrivnic. Tovarăşii săi sunt siliţi să se scoale în sunetul tobei. Bărbaţii din Uruk se-n furie în casele lor: "Ghilgameş, spun ei, nu se îndură să lase nici un fiu părintelui său; zi şi noapte se dezlănţuie asuprirea lui! El, Ghilgameş, păstorul Urukului-celui-împrejmuit, el, păstorul oamenilor săi, îi chinuie fără-ncetare; Ghilgameş nu lasă pe nimeni să se bucure de femeia pe care o iubeşte, fie ea fiică de războinic, sau nevasta oricăruia dintre noi!" Tot auzindu-le plângerile, zeii cerului veniră să le împărtăşească Stăpânului din Uruk: "Tu le-ai făurit un taur aprig şi zvăpăiat! izbitura armelor sale nu are potrivnic; tovarăşii săi sunt siliţi să se scoale în sunetul tobei; Ghilgameş nu se îndură sălaşe nici un fiu părintelui său; zi şi noapte se dezlănţuie asuprirea lui; el, care este totuşi păstorul Urukului-celuiîmprejmuit, el, care este totuşi păstorul oamenilor săi, îi chinuie fără-ncetare. E puternic, plin de faimă, atotştiutor, dar el, Ghilgameş, nu lasă pe nimeni să se bucure de femeia pe care o iubeşte, fie ea fiică de războinic, sau nevasta oricăruia dintre ei!" Când auzi Anu plângerile lor reînnoite, fu chemată Aruru, marea zeiţă: "Fiindcă tu, Aruru, l-ai făurit pe Ghilgameş, dă viaţă acum unui alt Ghilgameş; pentru ca inima lui plină de foc să se măsoare cu o alta de asemenea plină de foc; să se-mpotrivească unul altuia, să-şi măsoare puterile, şi Cetatea Urukului să-şi găsească în sfârşit liniştea!" Când auzi Aruru aceste vorbe, pe dată zămisli în inimă ceea ce-i poruncea Anu. Şi Aruru îşi spălă mâinile, frământă lutul, scuipă peste el: şi aşa îl făuri, acolo în pustiu, pe Enkidu, războinicul, făptură a liniştii de noapte, împletitură de puteri înnodate de Ninurta. Acoperit cu păr îi este trupul, cu belşug de părea o femeie. Are o claie de păr stufoasă ca spicele secerate. Şi nu ştie ce sunt oamenii, nici cum trăiesc oamenii. Cât despre veşminte, poartă straie ca ale zeului Sumukan. Paşte iarbă laolaltă cu gazelele, cu turma de fiare sălbatice se-mbulzeşte la adăpătoare, inima-i dă ghes să stea printre dobitoacele apelor. Dar ce să vezi: un vânător, din cei care întind capcane, se-ntâlni, la marginea adăpătoarei, faţă-n faţă cu el. În ziua aceea, a doua zi şi a treia zi, se-ntâlni, la marginea adăpătoarei, faţă-n faţă cu el. Numai ce-l văzu vânătorul, şi chipul i se-mpietri de groază. Când sentoarse acasă cu turma, rămase încremenit şi tăcut; teama îi chinuia măruntaiele, şi faţa îi era asemeni cu aceea a unui călător ce-a cutreierat depărtările.   III   Deschizând gura, vânătorul vorbeşte şi-i spune tatălui său: "Tată, am văzut un om venit de prin locuri sălbatice; e cel mai puternic din ţară, e tăria însăşi, puterea sa e asemeni bolovanului ce cade din bolta cerească. Cutreieră fără-ncetare locurile sălbatice, neîncetat, laolaltă cu turme de fiare sălbatice, paşte iarbă, neîncetat îşi poartă paşii spre marginea adăpătoarei. Mi-a fost atât de teamă încât n-am îndrăznit samă apropii de el. A astupat gropile pe care le săpasem, a smuls plasele pe care le întinsesem, din pricina lui mi-au scăpat turmele şi fiarele sălbatice. Din pricina lui nu mai pot face nimic în pustiu!" Deschizând gura, tatăl   vorbeşte       şi         spune vânătorului: "Fiule, în Uruk sălăşluieşte Ghilgameş; nimeni nu-i mai tare ca el. Puterea sa e asemeni unui bolovan căzut din bolta cerească. Du-te să-l întâlneşti pe el, care este regele nostru. Vorbeşte-i despre puterea acestui om. El îţi va încredinţa o curtezană; ia-o cu tine în pustiu, şi ea îl va birui mai degrabă decât omul cel mai puternic. Când se va apropia, cu turma de fiare sălbatice, de adăpătoare, curtezana să-şi lepede veşmintele, pentru aşi dezvălui farmecele: îndată ce o va vedea, se va apropia de ea. Şi turma de fiare sălbatice, cu care a crescut în pustiu, de el se va înstrăina". La povaţa părintelui său plecându-şi urechea, vânătorul se duse să-l întâlnească pe Ghilgameş. O porni la drum şi se opri tocmai în Uruk. Ise înfăţişă lui Ghilgameş şi-i spuse: "Am văzut un om venit de prin locuri sălbatice; e cel mai puternic din ţară, e tăria însăşi, puterea sa e asemeni bolovanului ce cade din bolta cerească. Cutreieră fărăncetare locurile sălbatice, neîncetat, laolaltă cu turme de fiare sălbatice, paşte iarbă, neîncetat îşi poartă paşii spre marginea adăpătoarei. Mi-a fost atât de teamă, încât nam îndrăznit să mă apropii de el. A astupat gropile pe care le săpasem, a smuls plasele pe care le întinsesem, din pricina lui mi-au scăpat turmele şi fiarele sălbatice. Din pricina lui nu mai pot face nimic în pustiu!" Ghilgameş îi spuse vânătorului: "Du-te, vânătorule, şi ia cu tine o curtezană, o fiică a plăcerii. Când Enkidu îşi va aduce turma de fiare sălbatice la adăpătoare, curtezana să-şi lepede veşmintele, ca să-şi dezvăluie farmecele: cum o va vedea, se va apropia de ea. Şi turma de fiare sălbatice, cu care a crescut în pustiu, de el se va înstrăina!" Plecă vânătorul, luând-o cu el şi pe curtezană, fiică a plăcerii. O porniră la drum, urmându-şi drept înainte calea, şi ajunseră a treia zi la locul hotărât. Vânătorul şi curtezana se aşezară acolo şi rămaseră, pe marginea adăpătoarei, o zi, două zile rămaseră. Sosi turma de fiare sălbatice şi începu să se adape: sosiră dobitoacele apelor, cu care-i plăcea să se afle laolaltă; şi el, Enkidu, cel născut pe tărâmuri sălbatice: iată că paşte iarbă, laolaltă cu gazelele, cu turma de fiare sălbatice se îmbulzeşte la adăpătoare, şi inima-i dă ghes să stea printre dobitoacele apelor. Fiica plăcerii îl vede, fiară cu chip de om, bărbat vânjos şi crunt, care trăieşte în inima pustiului. "Iată-l, fiică a plăcerii, dezvăluie-ţi sânii, despoaie-te, farmecele să-ţi stăpânească. Nu te sfii, soarbe-i răsuflarea; îndată ce te va vedea, se va apropia de tine; leapădă-ţi veşmintele, ca trupu-i să te-acopere, şi arată-i fiarei cu chip de om ce-nseamnă femeia. Turma lui de dobitoace, cu care a crescut în pustiu, de el se va înstrăina. Căci pe tine te va învălui în mângâieri dorinţa lui." Fiica plăcerii îşi dezvălui sânii, se despuie, farmecele să-i stăpânească; fără sfială îi sorbi răsuflarea, îşi lepădă veşmintele şi trupul lui o acoperi, îi arătă astfel fiarei cu chip de om ce-nseamnă femeia, şi dorinţa lui o învălui în mângâieri. Şase zile şi şapte nopţi o stăpâni Enkidu pe fiica plăcerii. Când în sfârşit se satură de plăcerea pe care i-o smulgea, vru să se ducă la turma sa de fiare sălbatice. Dar, văzându-l pe Enkidu, gazelele o iau la fugă, fiarele sălbatice se feresc de apropierea lui. Enkidu vru să sară, dar trupul îi era vlăguit, genunchii îi erau înţepeniţi, în timp ce turma sa de fiare sălbatice se îndepărta. Enkidu se simte împuţinat, mersul nu-i mai ca altădată, în schimb mintea i s-a deşteptat, întorcându-se, se aşază la picioarele curtezanei; îi priveşte chipul şi se minunează de el, şi ia aminte la spusele ei. Curtezana îi spune lui Enkidu: "Eşti frumos, Enkidu; te-ai făcut ca un zeu. De ce rătăceşti cu fiarele prin pustiu? Vino, vino să te duc în Urukul-cel-împrejmuit, la templul cel sfânt, lăcaşul lui Anu şi-al lui Iştar, acolo unde este Ghilgameş, cel atotputernic, şi care, asemeni unui taur, întrece în tărie pe toţi oamenii!" Ea îi vorbea, şi el îi sorbea cuvintele; dându-şi seama, în sfârşit, de propria-i fiinţă, simţea nevoia unui prieten. Enkidu îi spuse curtezanei: "Vino, fiică a plăcerii, du-mă la templul sfânt şi luminos, la lăcaşul lui Anu şi-al lui Iştar, acolo unde este Ghilgameş, cel atotputernic, şi care, asemeni unui taur, întrece în tărie pe toţi oamenii, dar eu îl voi înfrunta. Umbla-voi prin Urukşi voi striga: "Eu sunt cel mai puternic!" De îndată ce voi ajunge acolo, ursita o voi schimba: Acel care s-a născut în pustiu e puternic, el stăpâneşte tăria." Curtezana îi spuse lui Enkidu: "Vino, să plecăm! Sate vadă la faţă! Ţi-l voi arăta pe Ghilgameş, căci ştiu unde să-l găsesc. Vino, deci, Enkidu, în Urukul-cel-împrejmuit, unde oamenii poartă mândre cingători, unde fiecare zi este o zi de sărbătoare; unde măscăricii şi cântăreţii împart desfătări; şi fiicele plăcerii au trupuri minunate, strălucind de farmecele iubirii, şi-s învăluite înparfumuri, de-i ademenesc noaptea pe nobili din culcuşurile lor! O, Enkidu, tu care vrei să te bucuri de viaţă, ţi-l voi arăta pe Ghilgameş, întruchipare a bucuriei sau a durerii; priveşte-l, uită-te cu luare-aminte la chipul lui: străluceşte de vigoare şi de tinereţe, e tot numai bărbăţie; tot trupul îi e cuprins de înflăcărare. Are mai multă tărie ca tine; nici zi, nici noapte nu se odihneşte. O, Enkidu, potoleşte-ţi furia. Ghilgameş e îndrăgit de zeul Şamaş, dăruit cu îndemânare de Anu, Enlil şi Ea. Mai înainte ca tu să fi venit de pe sălbatice meleaguri, i s-au arătat lui Ghilgameş, în Uruk, vise care i-au vorbit de tine". Ridicându-se din pat, Ghilgameş îşi povesteşte visul şi-i vorbeşte de el mamei sale: "Mamă, în noaptea asta am avut un vis: se făcea că erau stele pe cer; ca un bolovan, din bolta cerească, ceva a căzut lângă mine. Am vrut să-l ridic, era mai puternic decât mine; Am vrut să-l răstorn, n-am putut să-l clintesc din loc. Tot Urukul era lângă el, toată ţara se strânsese înjuru-i, mulţimea se îngrămădea, oamenii se înghesuiau şi, ca nişte copii, bărbaţii îl sărutau. Eu, ca pe o nevastă, cu mângâieri l-am acoperit, apoi l-am aşezat la picioarele tale, ca să-l faci deopotrivă cu mine." Mama lui Ghilgameş, înţeleaptă şi atotştiutoare, îi spune stăpânului său, Ninsun, înţeleaptă şi atotştiutoare, îi spune lui Ghilgameş: "Stelele cerului sunt tovarăşii tăi. Ceea ce a picat lângă tine, ca un bolovan căzut de pe boltă, care, când ai vrut să-l ridici, era mai puternic decât tine, când ai vrut să-l răstorni, n-ai putut să-l clinteşti din loc, pe care l-ai aşezat la picioarele mele ca să-l fac deopotrivă cu tine, şi ca pe o nevastă cu mângâieri îl acopereai, este o fiinţă puternică, un tovarăş care-şi ocroteşte prietenul, este cel mai puternic din ţară, e tăria însăşi; forţa sa e asemeni unui bolovan căzut de pe boltă. Iar faptul că l-ai acoperit cu mângâieri cape o nevastă înseamnă că nu te va părăsi niciodată. Acesta este tâlcul visului tău!" A doua oară, Ghilgameş o întrebă pe mama sa: "Mamă, am avut un al doilea vis: se făcea că în Uruk zăcea o secure, lângă care se adunase lumea. Tot Urukul era lângă ea, oamenii stăteau strânşi roată în jurul ei, mulţimea se înghesuia s-o vadă. Am aşezat-o la picioarele tale şi, ca pe o nevastă, cu mângâieri am acoperit-o ca să mi-o faci deopotrivă." Mama lui Ghilgameş, înţeleaptă şi atotştiutoare, îi spune fiului său, milostiva Ninsun, cea înţeleaptă şi atotştiutoare, îi spune lui Ghilgameş: "Securea pe care ai văzut-o e un bărbat, îl vei îndrăgi şi, ca pe o femeie, cu mângâieri îl vei acoperi. Şi eu ţi-l voi face deopotrivă! Va veni aici, am spus-o, un tovarăş puternic, gata să-şi mântuie prietenul în ţară, el, plin de putere, e întruchiparea însăşi a tăriei!" Ghilgameş îi spune mamei sale: "Înseamnă, deci, că din porunca lui Enlil, veni-va un sfetnic, pentru ca să-mi fie prieten şi sfat să-mi dea şi eu, la rându-mi, să-i fiu prieten şi sfat să-i dau!" Tâlcul visului său astfel l-a aflat. Şi astfel curtezana îi povesti lui Enkidu visele lui Ghilgameş, pe când se aflau amândoi lângă adăpătoare.  

Enigma Sagetii albastre de Mircea Popescu    Când Radu Balmuș primise telefonul din partea redactorului-șef al săptămânalului ilustrat unde lucra tocmai se pregătea să se întindă pe admirabilul său divan-studio. Fără să mai aprindă lumina, ridică receptorul aparatului telefonic. Își dădu seama, după timbrul răgușit al interlocutorului, că avea să i se comunice o veste importantă. De-abia se întorsese de la Timișoara, după trei zile de muncă încordată. Toată după-amiaza muncise la articolul ce urma să apară în numărul viitor al revistei. În acest timp, Dorian, bunul său prieten de la laboratorul fotografic, lucrase și el la developarea clișeelor, astfel că, la ora zece și jumătate, când terminaseră lucrul, au respirat ușurați, au băut câte o cafea mică și s-au despărțit cu sentimentul de mulțumire al lucrului isprăvit cu bine. De la redacție până la el acasă nu erau decât zece minute de mers pe jos. Când a ajuns, obosit, s-a dezbrăcat cu cea mai mare iuțeală posibilă, a făcut un duș, a stins lumina și… a sunat telefonul. După cum bănuia, redactorul-șef i-a comunicat o veste într-adevăr neașteptată. La ora șapte dimineața trebuia să plece la Viena. Toate amănuntele plecării erau pregătite, inclusiv pașaportul și biletul de avion. Dar Viena nu era decât o mică escală în drumul pe care-l avea de parcurs. De acolo, urma să se urce în „Săgeata albastră”, avionul care lega Delhi de Paris. Nu se știe prin ce împrejurare, redactorul-șef aflase vestea că cele mai faimoase bijuterii din tezaurul prințului indian Sarasthri vor fi transportate la Expoziția internațională de la Paris cu acest avion. Întrucât bijuteriile erau de o valoare uriașă, Radu își închipuia că „Săgeata albastră” era un fel de fortăreață zburătoare, păzită de cel puțin o companie de soldați și una de polițiști și detectivi. Vă închipuiți dezamăgirea lui când, urcându-se în splendidul avion, nu observă decât șase pasageri, stewardesa, căpitanul și pilotul secund. Așadar, nu erau, în total, decât zece oameni pe bordul „Săgeții albastre”. Instalat comod pe unul din fotolii, recapitula în minte ceea ce avea de făcut. La sosirea în capitala Franței trebuia să filmeze scena preluării tezaurului de către delegații Expoziției internaționale, apoi, cu ajutorul unui permis special, pe care avea să-l primească de la secretarul ambasadei române, urma să înregistreze pe mica peliculă de celuloid toate evenimentele prilejuite de deschiderea faimoasei expoziții. Radu tresări brusc din gândurile sale. Pe nesimțite, stewardesa se apropiase de el și, într-un mod care îl surprinse (n-ar fi putut spune că neplăcut), îi atinse ușor mâna. Buzele murmurară abia șoptit, pline de înfrigurare: — Sunteți înarmat? Apoi, schimbând brusc tonul: Doriți să serviți ceva? Câteva clipe. Radu se uită uluit la ea. Era o fată drăgălașă, în jurul vârstei de douăzeci de ani, cu părul atât de blond, cum i se păru că nu mai văzuse până atunci în viața lui, și cu ochii de un căprui atât de închis, că mai curând păreau negri. Într-un cuvânt, o înfățișare mai mult decât plăcută. Fiindcă stewardesa aștepta răspuns la cele două întrebări, Radu se hotărî să-i răspundă numai la una dintre ele: — Ești amabilă, domnișoară, să-mi aduci o oranjadă? Stewardesa se uita de jur împrejur pe furiș. Parcă se temea să nu fie auzită de ceilalți pasageri ai avionului. — Vă aduc imediat, murmură ea. Înainte de a ajunge în dreptul barului, unul dintre pasageri îi făcu semn să se apropie de el. — Ați dorit ceva, domnule Van Blathers? — Iartă-mi indiscreția, domnișoară! Cine e pasagerul cu care stăteai adineauri de vorbă? — Scuzați-mă, domnule, dar nu-l cunosc. Nu l-am văzut niciodată în viața mea. Și stewardesa se îndepărtă grăbită. Domnul între două vârste, care răspunde la numele de Van Blathers, se adresă atunci vecinei sale: — Ce părere ai, draga mea Corine? Corine întoarse o privire plictisită și ridică din umeri: — Nu înțeleg ce te interesează atât tânărul acela! — Nu înțelegi? Nici eu nu înțeleg ce caută printre pasagerii „Săgeții albastre”. Mi se pare suspect, asta e! conchise domnul Van Blathers, clipind des din ochi. Corine nu dădu nicio atenție spuselor lui. Era preocupată de cu totul altceva. — Tedy! Pasagerul acela înalt trage cu urechea la ceea ce vorbim. — Crezi? Doarme ca un buștean. Nu-l auzi cum sforăie? — Se preface, murmură Corine neîncrezătoare. Se preface, ascultă-mă pe mine! De câte ori trece cineva pe lângă el întredeschide, pe furiș, ochii. L-am urmărit tot timpul. Deodată Corine tresări brusc. Cineva se apropiase de ei pe nesimțite. — A! M-ai speriat, domnule Redhome! — Scuzele mele, domnișoară Corine, răspunse cel căruia îi era adresat reproșul, un individ scund, dar bine legat, ceva mai în vârstă decât Van Blathers. Erai atât de preocupată, continuă el pe același ton indiferent și monoton, încât nu m-ai observat când m-am apropiat. — Ce dorești, Redhome? mormăi enervat Van Blathers. — Trebuie neapărat să-ți vorbesc, îl întrerupse Redhome. L-ai văzut pe individul care discuta cu stewardesa? — Da, cine e? — Tocmai asta mă întrebam și eu. Între timp, stewardesa se reîntoarse cu oranjada. Se uita drept în ochii lui Radu, parcă ar fi căutat să-i citească în privire și nu mai spuse decât atât: — Fiți atent! Sunteți în mare primejdie. Până să-i răspundă, dispăruse de lângă el. • Căpitanul avionului, Sanders, obținuse imediat legătura cu aeroportul din Lyon. — Atențiune, aeroportul! Atențiune, aeroportul! Aici „Săgeata albastră”! — Atențiune, „Săgeata albastră”! Atențiune, „Săgeata albastră”! Aici aeroportul din Lyon. Trec pe recepție. Te ascult, căpitane Sanders! — Aeroportul! Aici Sanders, căpitanul „Săgeții albastre”. Zburăm deasupra Mont Blancului. Înălțimea avionului: cinci mii cinci sute de metri. Motoarele funcționează normal. Totul în ordine. În treizeci de minute aterizăm. Nu trecuseră două minute de la această convorbire când crainica aeroportului din Lyon citi la microfon obișnuitul anunț: — Avionul „Săgeata albastră” sosește pe aeroport la orele 18:45. Repetăm. Avionul „Săgeata albastră”… Doi reporteri, înarmați cu tradiționalele și nelipsitele aparate de filmat, și care moțăiseră până atunci pe o banchetă din sala de așteptare, tresăriră imediat la auzul acestei vești. — Ai auzit, Lucien? întrebă cel mai tânăr. — Auzit! răspunse laconic Lucien. — Pregătește-ți aparatul de fotografiat! — Pregătit, veni și cel de al doilea răspuns tot atât de laconic ca și primul. — Eu, unul, scriu un reportaj pe trei coloane cu aldine, se entuziasmă tânărul. Și două-trei fotografii. E senzație. Ascultă-mă pe mine, Lucien! Fii atent ce titlu formidabil am găsit: „Săgeata albastră”, în drum spre Paris, aterizează la Lyon. Fabulosul tezaur al prințului Sarasthri, aflat în safeul special al avionului, fotografiat de Georges Boyer pentru „Lyon soir”. Ce spui? Strașnic, nu? — Strașnic! Georges era, fără îndoială, mult mai volubil decât colegul său Lucien. — Senzație, domnule! Senzație! Ascultă ce-ți spun eu! Când spunea că sosește? — Și patruzeci și cinci. Georges se ridicase de pe banchetă și pornise spre ușă, când vocea crainicei de la aeroport se făcu din nou auzită. De data asta vocea era puțin tremurată, trădând o oarecare emoție: — Atențiune! Atențiune! Avionul „Săgeata albastră” nu mai aterizează pe aeroportul din Lyon. Persoanele interesate se vor prezenta pentru lămuriri suplimentare la direcțiunea aeroportului. — Ai auzit, prietene? izbucni tumultuos Georges. Lucien se uită lung după rotocolul de fum albăstrui, izvorât din țigara cu filtru. — Auzit. — Nemaipomenit! — Senzație, rectifică ironic Lucien. — Nu știu ce găsești de râs! Am pierdut bunătatea de articol, se indignă Georges. Și aveam un titlu colosal! Ce părere ai? În sfârșit, Lucien se decise să vorbească mai mult decât o făcuse până acum: — Probabil că vor ateriza direct la Paris. Așa cum a fost stabilit inițial. Era riscantă escala la Lyon, adăugă el după un timp, continuând cu îndărătnicie să urmărească rotocoalele de fum ale țigării. • În acest timp, radiotelegrafistul de serviciu al aeroportului din Lyon lansa, plin de teamă, un apel desperat în eter: — Allo! „Săgeata albastră”! „Săgeata albastră”! De ce nu răspundeți? Ușa cabinei radiotelegrafistului se deschise brusc și în prag apăru domnul Favre, directorul general al aeroportului, în persoană. Cu un semn îndepărtă persoanele care-l însoțeau, închise ușa și se apropie de omul ce încerca zadarnic să obțină legătura cu „Săgeata albastră”. — Ei bine? Nimic? — Nimic, domnule director. Nu pot să înțeleg ce s-a întâmplat. Zborul decurgea normal. Acum douăzeci de minute am vorbit cu căpitanul Sanders. Nu mai înțeleg nimic. Directorul ridică încruntat o sprânceană. — În fața ușii cabinetului meu sunt adunați peste treizeci de oameni care așteaptă un răspuns. Nu știu ce să le mai explic. Am înștiințat-o pe domnișoara Prenet să dea un anunț evaziv. Am redactat personal anunțul, din care să reiasă că avionul n-ar mai face escala la Lyon, ci ar ateriza direct la Paris. Ajunsesem să cred chiar eu în această minciună. Adineauri am luat legătura cu Parisul. Nici acolo nu se știe nimic. „Săgeata albastră” a dispărut, s-a evaporat… sau Dumnezeu mai știe ce s-o fi întâmplat cu ea. E îngrozitor! — Într-adevăr, domnule director, e îngrozitor! Sunt zece oameni pe bordul avionului. De data aceasta amândouă sprâncenele directorului general se ridicară în semn de adâncă nemulțumire. — Zece oameni? Mă faci să râd! Pe bordul avionului este o încărcătură mult mai prețioasă: tezaurul prințului Sarasthri. Știi cât valorează? Zece milioane de franci. Zece milioane! Era pur și simplu transfigurat. Broboane de sudoare îi învăluiră tâmplele. — O avere colosală dispare în neant! Înțelegi? șuieră el către radiotelegrafist. Radiotelegrafistul se pare că nu avea niciun interes să-l contrazică pe directorul său, de aceea murmură evaziv: — Înțeleg… domnule director general. — Mai încearcă! Poate că totuși… Ei, dar nu! Trebuie să găsim cu orice preț „Săgeata albastră”. Zece milioane… mai șopti el, și simți că i se taie răsuflarea dacă mai pomenește această cifră ce părea că-i dansează în fața ochilor o sarabandă îndrăcită. — Am înțeles, domnule director general. Și radiotelegrafistul reluă cu înfrigurare apelul către spațiul enigmatic: Allo! „Săgeata albastră”! „Săgeata albastră”! De ce nu răspundeți? „Săgeata albastră”! De ce nu răspundeți? • Imediat după convorbirea căpitanului Sanders cu aeroportul din Lyon, zguduituri violente cuprinseră masivul bolid albastru. Pasagerii începură să se agite. — Ce se întâmplă, domnișoară stewardesă? izbucni domnul Van Blathers. — Ce înseamnă asta? Era vocea vădit speriată a Corinei. Stewardesa trecu pe lângă pasageri și se opri în fața ușii cabinei de comandă a avionului: — Vă rog să vă păstrați calmul! „Săgeata albastră” va fi nevoită să aterizeze înainte de a ajunge la Lyon. — Dar e o nebunie, domnișoară! protestă enervat pasagerul cel înalt, care se trezise evident din somn. Suntem deasupra Mont Blancului. Măcar dacă am fi avut parașute! — Și ce să faci cu ele, domnule? interveni cel care se numea Redhome. Să sari pe Mont Blanc? Se iscă o rumoare ușor imaginabilă într-o astfel de împrejurare. — V-am rugat să vă păstrați calmul! repetă stewardesa. Din motive care ne sunt absolut necunoscute, motoarele nu mai funcționează normal. Pentru a evita o catastrofă, căpitanul Sanders va încerca, și vă asigur că o va face din toate puterile sale, să aterizeze pe o pantă mai puțin înclinată a Mont Blancului. Vă rog încă o dată să fiți calmi! Nimeni să nu se miște de pe fotoliu. Și blonda stewardesă dispăru în cabina de comandă a avionului. • Căpitanul Sanders avea experiența a douăzeci de ani de zbor. Acasă era așteptat de o soție admirabilă și trei copii. Era de la sine înțeles că urma să lupte din toate puterile pentru a salva „Săgeata albastră” și pasagerii ei de la un dezastru. După ce a îndepărtat-o pe stewardesă din cabina de comandă, a comunicat pilotului secund hotărârea sa de a încerca tot ce-i va sta în putință pentru a ateriza pe unul dintre rarele platouri ale Mont Blancului. — Ne vom zdrobi de stânci, domnule căpitan, i-a replicat pilotul. — Voi încerca aterizarea. Altceva nu mai avem de făcut. — Motoarele funcționează tot mai slab. — Tocmai de aceea trebuie să aterizăm. În curând nu vor mai funcționa de loc. Și cei doi experimentați piloți încercară ceea ce părea aproape imposibil. • Nimeni nu ar fi putut să explice ce s-a întâmplat sau mai bine spus cum au reușit căpitanul Sanders și secundul lui extraordinara performanță a unei aterizări pe Mont Blanc. Din păcate, cei doi eroi nu au mai supraviețuit, fiind singurii care și-au găsit moartea în această nemaipomenit de temerară încercare. Cabina de comandă s-a izbit de un perete stâncos și cei doi piloți au fost zdrobiți de carcasa metalică. Cu prețul vieții lor, reușiseră imposibilul. Restul avionului era aproape intact, iar stewardesa și cei șapte pasageri erau salvați. Opt oameni, complet izolați de restul lumii, fără apă și fără lumină, proiectați pe un platou singuratic… Radu se dezmetici primul dintre toți. O zări pe stewardesă la doi pași de el leșinată. Destupă repede sticluța de coniac pe care o purta în buzunarul hainei. Îi fricționă tâmplele și fata, gemând ușor, se trezi încet, încet din leșin. Îi dădu să bea o înghițitură de coniac. Între timp, ceilalți pasageri începură să-și revină din șocul pe care-l suferiseră. Se adu-nară cu toții în fața avionului. După ce Radu constată cu multă durere că moartea celor doi fusese fulgerătoare, caută să stabilească măsurile imediate ce se puteau lua în situația excepțională în care se aflau. Domnul Van Blathers se plimba de câteva minute, agitat, prin fața micului grup. În cele din urmă, se opri în fața lui Radu și exclamă: — Va trebui să întreprindem ceva, firește! Dar ce?

„A fi smintit are plăcerea‑i negreşită, pe care doar smintiţii o cunosc." DRYDEN   Daţi‑mi voie să vă spun ceva: să fii idiot nu‑i o cutie cu ciocolată. Oamenii râd, îşi pierde răbdarea, se poartă josnic cu tine. Se zice că lumea trebe să fie bună cu neaju­toraţii, da' credeţi‑mă — nu‑i mereu aşa. Oricum nu mă plâng, pen'că io cred că, până la urmă, am trăit o viaţă destul de interesantă, ca să zic aşa. Idiot am fost de cân' m‑am născut. Ai‑qiul meu e aproape de 70, chestie care, zice ăia, mă califică la poziţia de idiot. Da' pro'abil că îs mai aproape de inbecil sau poate chiar de prostovan, da' personal m‑aş crede mai curând doar jumate lipsă om ceva de genu' ăsta — nu chiar idiot — pen'că atuncea când lumea să gândeşte la idiot, se gân­deşte la idioţii ăia mongolieni — ăia ce are ochii prea aproape de seamănă cu chinejii şi bolboroseşte prostii cu spume şi râde ca proştii de unii singuli. Io unu' îs încet — recunosc, da' pro'abil îs mai deştept decât crede oamenii, pen'că iei nu vede de fapt ce‑i în capu' meu. De egzemplu, io pot să gândesc binişor, numa' când trebe să zic sau să scriu iese afară ca un fel de Haribo. Staţ' să vedeţi. Alaltăieri mă plinbam pe stradă şi un om făcea treabă la el în curte. Avea o grămăjoară de pomişori de plantat şi mi‑a zis: „Forrest, vrei să faci nişte bani?" şi io zic „îhî" şi mă pune să sap. Ale naibii, fo' zece sau doişpe roabe de ţăr'nă, în căldura aia... şi să le car la dracu'n praznic. Când am termenat, iel să caută pân’ buzunar şi‑mi dă un dolar. Pentru mizeria aia de salar trebea să sar la gâtu' lui, scârţaru', da' în loc, am luat amărâtu' de ban şi tot io i‑am zis „mulţam" sau ceva tâmpit, or'cum, ş‑am plecat bâţâind dolaru' printre deşte, sinţindu‑mă ca un idiot. Înţelege‑ţi ce vreau să zic? Io mai şi ştiu câte ceva despre idioţi. Pro'abil e singula chestie despre care bunghesc la sigur, că am citit tot despre ei — tot ce‑am prins de la idiotu' ăla a lu' Do‑şto‑ievşchi, la măscăriciu' regelui Lear şi idiotul lui Faulkner, pe care îl chema Benjie, şi chiar pa Boo Radley din Să ucizi o pasăre căutătoare — da' ăsta iera un idiot serios. Iar ăla de‑mi place mie cel mai mult îi Lennie din Oameni şi şoareci. Băieţi de treabă scriitorii ăştia, şi‑au nimerit‑o — pen'că idioţii lor îs mereu mai deştepţi decât crede lumea. Mişto, io îs de acord cu asta. Şi orice idiot ar fi de acord. He...he! Când m‑am născut, mama mi‑a pus numele Forrest după generalu' Nathan Bedford Forrest care s‑a luptat in Războiul Civil. Mama mereu zicea că noi suntem rude cumva cu familia generalului Forrest. Şi că a fost un om mare, mai zicea, numai că el a inceput cu Ku Klux Klan după război, şi despre ăştia chiar şi bunica zicea că iera o grămadă de oameni de nimica. Şi cu asta io unu's de acord, că aici la noi, Preamarele General Cucurigu[1], sau cum şi‑o zice iei, ie patron la un magazin de arme în oraş şi odată, când cre' că aveam doişpe ani, treceam pe‑acolo şi m‑am uitat pe giam şi, cân'colo, tocmai atârnase înăuntru o frânghie de spânzurat, cu ochi şi cu nod cu tot. Cân' m‑a văzut că mă uit, imediat şi‑a pus‑o după gât şi a strâns‑o, de parcă era spânzurat, şi şi‑a scos şi linba ca să mă sperie. Io am luat‑o la fugă şi m‑am ascuns   într‑o parcare după nişte maşini pân‑a chemat cineva poliţia şi m‑au luat şi m‑au dus acasă la Mama. Aşa că orice ar face generalu' Forrest, n‑a fost o ideie prea bună să înceapă cu chestia cu Klanu' — orice prost cre' că‑i de părerea asta. Da' per total, aşa mi‑am căpătat io numele. Mama mea ieste o persoana foalte de treabă. Toţi spune asta. Tăticu' a fost omorât chiar după ce m‑am născut io, aşa că nu l‑am cunoscut niciodată. Era docher în port şi într‑o zi descărcau banane cu macarala, plase uriaşe cu banane de pe nişte vapoare de la „United Fruit Company." Da' s‑a rupt ceva deodată la macarala şi bananele au căzut toate pe tăticu' şi l‑au făcut plăcintă. Odată i‑am auzit pe nişte oameni vorbind despre accident — cică a fost nasol de tot, jumate de tonă de banane, iar tata terciuit dedesupt. Nu prea îmi place mie bananele, cu escepţia la budinca de banane. Aia îmi place mult de tot. Mama a primit dup'aia o pensie mică de la „United Fruit" ş'a‑început să primească chiriaşi acasă, aşa că ne‑am descurcat binişor. Când eram mic, mă ţinea în casă mai mereu, ca să mă lase ceilalţi copii în pace. Vara, după‑amiaza, când iera cald rău de tot, mă ducea jos în salon, trăgea jaluzelele ca să se facă întuneric şi răcoare şi îmi dădea o carafă de limonada. Şi dup'aia se aşeza şi ea acolo şi vorbea cu mine încontinuu despre orice îi venea, aşa cum vorbeşte omu' cu un câine sau cu o pisică, da' io m‑am obişnuit, că vocea ei mă făcea să mă simt liniştit şi în siguranţă. Cân' mă făcusem mai mare, la‑nceput, mă mai lăsa să ies pe‑afară şi să mă joc cu toată lumea, da' dup‑aia a aflat că mă chinuiau, că o dată un băiat m‑a lovit în spate cu un băţ în timp ce mă urmăreau şi m'i‑a făcut nişte urme nasoale. Dup'aia mi‑a zis că să nu mă mai joc cu băieţii. Am încercat să mă joc cu fetele, da' n‑a fost mai bine deloc, că toate fugea de mine. Mama s‑a gândit la un moment dat că ar fi bine să mă duc la şcoala publică, că, poate, mă va ajuta să fiu ca toată lumea, da' după ce m‑am dus, au venit la mama acasă şi i‑au spus că n‑ar trebui să fiu acolo cu toată lumea. Da' până la urmă m‑au lăsat să termin clasa întîia. Câteodată stăteam în bancă când vorbea învăţătoarea şi nu ştiu ce era la mine în cap, da' începeam să mă uit pe fereastă la păsările şi veveriţele şi chestiile care se urcau şi stăteau în drăguţu' de stejar mare de‑afară, şi atuncea învăţătoarea venea şi se răţoia la mine. Câteodată, mi se întâmpla o chestie foarte ciudată şi‑atunci începeam să ţip şi să fac în toate felurile, şi‑atunci ea mă punea să mă duc afară şi să stau pe o bancă pe culoar. Şi ceilalţi copii nu se juca niciodată cu mine, cu escepţia când mă fugărea sau când mă făcea să urlu ca să râdă de mine — toţi cu escepţia lui Jenny Curran, care cel puţin nu fugea de mine şi câteodată mă lăsa să merg înpreună cu ea cân' se termina orele. Şi dup'aia, anul următor, m‑au trimis la alt fel de şcoală, şi crede‑mă, iera ciudat rău. Iera ca şi cum merseseră peste tot şi strânseseră toţi carachioşii ce‑i putuseră găsi şi îi adunaseră laolantă, şi erau de toate vârstele, şi ca mine, şi copii mai mici, până la băieţi mari de vr'o şaişpe sau şaptişpe. Iera retardaţi de toate felurile şi cu to' felu' de apucături şi unii care nici nu putea mânca sau să meargă la veceu singuli. Io ieream pro'abil cel mai bun dintre toţi. Iera p'acolo un flăcău zdravăn, mare şi gras, cre c‑avea fo' paişpe ani şi suferea de‑o chestie nasoală de‑l făcea să tremure de parcă stătea‑n scaunu' electric sau ceva de genu' ăsta. Don'şoara Margareta, profesoara noastră, m‑a pus să merg la baie cu el cân' avea nevoie ca să am grijă să nu facă cine ştie ce trăznaie. Da' oricum iel făcea. Nici pe dracu' nu ştiam io ce să fac să‑l opresc, aşa că mă închideam de unu' singul într‑unu' dintre veceuri şi stăteam acolo până termina treaba şi dup'aia îl duceam cuminţel înapoi în clasă. Am stat în şcoala aia cre' că vr'o cinci sau şase ani. N‑a fost chiar aşa rău pân la urmă. Ne lăsa să pictăm cu degetu' şi să meşterim la tot felu' de chestii, da' în general ne tot învăţa cum să facem jmecherii de genu' să ne legăm şireturile la pantofi ori să nu mai împroşcăm cu mâncare din gură, sau să ne apţinem să nu ne apuce năbădăile şi să ţipăm şi să urlăm şi să aluncăm cu lucruri. Nu ne‑a învă­ţat carte deloc — cu escepţia că ne‑a arătat cum să citim indicatoarele de pe străzi şi alte chestii, cum ar fi diferenţa d'ntre toaleta de bărbaţi şi aia pentru doamne. Cu toţi cretinii aia de meserie d'acolo ierea oricum imposibil să facă mai mult. Plus că io cre' că ne ţinea acolo mai mult şi ca să nu inervăm pe toată lumea. Cine dracu' să vrea o grămadă de tâmpiţi slobozi prin lume? Chiar şi io po' să‑nţeleg chestia asta. Cân' am făcut treişpe ani, au început să se întâmple to'felu' de lucruri foalte ciudate. Primu' şi primu' lucru a fost că am început să cresc. Am crescut cin'şpe centimetri în şase luni şi mama trebea tot timpu' să îmi lungească pantalonii. Chestia e că am început să cresc şi‑n afară. La şaişpe ani aveam deja unu' nouăşopt şi fics o sută nouă chile. Ştiu precis astea că m‑au dus la măsurat. Toţi a spus că nu le venea să creadă. Oricum, ce s‑a întâmplat dup'aia mi‑a schinbat viaţa complet. Într‑o zi, cân' mă duceam acasă de la şcoala de nebuni, a oprit o maşină lângă mine. Tipu' din maşină m‑a strigat şi m‑a întrebat cum cheamă. Io i‑am zis şi dup'aia el m‑a întrebat că la ce şcoală merg şi că de ce nu m‑a mai văzut până atuncea. Cân' i‑am spus de şcoala de nebuni, m‑a întrebat dacă mai jucasem fotbal. Io am dat din cap că nu. Cre' că mai puteam să‑i zic că văzusem băieţi jucându‑se şi că pe mine nu mă lăsa să joc niciodată. Da' aşa cum am mai zis, io nu mi‑s bun la convorbiri lungi, aşa că doar am dat din cap că nu. Asta ierea la vr'o douo săptămâni după ce începuse din nou şcoala. După vreo trei zile, au venit şi m‑au scos de la şcoala de nebuni. Iera şi mama acolo, şi tipu' din maşină şi încă vr'o doi oameni care arătau ca nişte gorile — despre care io cre că veniseră în caz că m‑apucau pe mine piticii. Mi‑au luat toate lucrurile din bancă şi le‑au pus într‑o pungă maro şi mi‑au zis să zic „la revedere" don'şoarei Margareta, ş‑atund d'ntr‑o dată don'şoara a început să plângă şi m‑a înbrăţişat foalte frumos. Dup'aia a tre'it să le zic la revedere şi la toţi tăntălăii de‑acolo şi iei începuse să bolborosească şi să tremure şi să bată cu pumnii în mese. Şi dup'aia am plecat. Mama stătea în faţă cu tipu' ăla şi io stăteam în spate între goriloii ăia doi, cum făcea poliţiştii în filmele de pe vremuri cân' te ducea la „secţ'e". Cu escepţia că nu ne‑a dus la „secţ'e". Ne‑am dus la liceu' nou care tocma' fusese construit. Când am ajuns acolo, m‑au dus înăuntru în birou' directorului pe mine, pe Mama şi pe tipu' ăla, iar goriloii a rămas afară în hol. Directoru' era un om cu păru' cărunt, şi cu o pată pe cămaşă, şi cu pantaloni lăbărţaţi care părea că tocma' scăpase şi el de la şcoala de nebuni. Dup'aia ne‑am aşezat cu toţii şi el a început să esplice nişte lucruri şi să mă‑ntrebe to' felu' de‑ntrebări, şi io dădeam din cap, da de fapt ei voia ca io să joc fotbal. Cam asta mi‑am dat io seama de unu' singul. Până la urmă, chestia era că tipu' din maşină era antrenor la echipa de fotbal şi‑l chema Fellers. Şi ziua aia n‑am avut nici o treabă cu orele, da Antrenoru' Fellers ăsta m‑a dus în vestiar şi unu dintre goriloi mi‑a dat un echimpament complect de fotbal, cu toate perniţele şi jmecheriile alea şi cu o cască de plastic de‑adevăratelea, cu o chestie în faţă ca să nu‑mi facă moaca terci. Singula chestie că nu mi‑au găsit ghete să mi se potrivească, aşa că a trebuit să‑mi folosesc adidaşii mei până urma' ei să cumpere nişte ghete de fotbal pe măsură. Antrenoru' Fellers şi goriloii m‑a ajutat să mă înbrac în costumu' de fotbal şi dup'aia m‑au pus să mă dezbrac iar, şi dup'aia m‑au pus să fac treaba cu înbrăcatu şi dezbrăcatu' de nu ştiu câte ori, de zece sau douoj' de ori, până am învăţat să mă înbrac singul. Lucru' care mi‑a dat ceva bătaie de cap o vreme a fost suspensoru' — pen'că nu puteam pricepe nici mort motivu' pentru care trebea să‑l port. I‑adevărat că au încercat să‑mi esplice, şi dup'aia unu'dintre goriloi i‑a spus lu' ălălalt că îs cam „prostuţ" sau ceva de genu' ăsta, şi cre că se gândea că n‑o să‑l înţeleg, da' io l‑am înţeles pen'că io‑s foalte atent la toate căcăţişurile astea. Acu' nu pen'că mi‑ar fi rănit sentimentele, ca să zic aşa elevat, că io am fost făcut în toate felurile şi mul' mai rău de‑atâta, da' aşa ca chestie.... ş'aşa că am ţinut‑o minte. Am mai stat un pic şi dup'aia a venit la vestiar un grup de băieţi. Şi‑a scos toţi echimpamentu' de fotbal şi s‑a schinbat. Dup'aia am ieşit cu toţii şi Antrenoru' Fellers ne‑a strâns pe toţi, iar pe mine m‑a scos în faţă şi m‑a prezentat. Spunea o grămadă de tâmpenii, da' oricum n‑am putut să‑l urmăresc cuvân' cu cuvân' că eram pe jumate mort de frică, pen'că niciodată până atunci în viaţa mea nu mă prezentase nimeni la o adunătură de străini. Da' dup'aia câţiva dintre iei vine la mine şi mi‑a strâns mâna şi mi‑a zis că era bucuroşi că eream aici. Şi dup'aia Antrenoru' Fellers a fluierat dintr‑un fluier de mi s‑a ridicat păru‑n cap şi toată lumea a‑nceput să facă pas alergător şi să se mişte care mai de care la antrenament. Îi o poveste destul de lungă despre ce s‑a‑ntâmplat dup'aia, da' oricum treaba‑i că am început să joc fotbal. Antrenoru' Fellers şi unu' dintre goriloi s‑a ocupat de mine special, din moment ce io nu ştiam să joc. De egzemplu făceam o chestie cân' trebea să blocăm oamenii şi ei încerca să‑mi esplice, da' după ce‑am încercat de mai multe ori, mi se părea că la toată lumea îi ierea lehamite pen'că nu‑mi aduceam aminte ce trebea să fac. Dup'aia am încercat să facem altă chestie, îi ziceau apărare, şi în care îi puneau pe trei tipi în faţa mea şi io trebea să trec printre ei şi să‑l prind pe tipu' cu mingia ţuguiată. La‑nceput iera mai uşor, pen'că îi dădeam pe primii de‑a berbeleacu' instantaneu, da' antrenorului şi goriloilor nu le convenea cum îl placam pe tipu' cu mingia, aşa că pân la urmă m‑au pus să plachez un stejar mare şi gros ce era p'acolo de vr'o cinşpe sau douoj' de ori — pro'abil ca să mă prind cum trebe făcut. Dup'aia, cân a considerat că am priceput câte ceva de la stejar, m‑au pus iar faţă‑n‑faţă cu ăia trei tipi şi cu gagiu' care ţinea mingia şi iar s‑au inervat pen'că, după ce‑i tăvăleam bine pe primii trei, nu săream pe ultimu' la omor. Tare m‑au mai beştelit dup'amiaza aia, da' după ce‑am termenat cu antrenamentu' m‑am dus să vorbesc cu Antrenoru' Fellers şi i‑am zis că io nu voiam să sar prea tare pe baiatu' cu mingia, că mi‑era frică să nu‑i rup ceva. Antrenoru' mi‑a zis că să nu‑mi fac griji că n‑o să păţească nici pe dracu, dăoalece era înbrăcat cu echimpamen­tu' şi era complect protejat. Adevăru ie că nu mi‑era atât de frică să nu păţească ăla ceva, da mai mult să nu se inerveze toţi pe mine şi să mă fugărească pentru că nu mă purtasem frumos cu ei. Orş'cum, ca s‑o spui p'a dreaptă, mi‑a luat ceva timp pân‑am prins io şpilu' la toată chestia. În timpu ăsta trebea să merg şi la ore. La şcoala de nebuni, nu prea aveam mare lucru de făcut, da' aici toate lucrurile ierea cu mult mai serioase. Pro'abil c‑au făcut nişte aranja­mente, că pân la urmă io aveam trei ore în sala de festivităţi unde doar stăteai şi făceai ce vroiai, şi dup'aia alte trei ore cân' venea o profesoară care mă învăţa să citesc. Da' numa' noi doi. Iea ierea foalte, foalte de treabă şi drăguţă şi de cel puţin trei ori mi‑au trecut prin cap nişte chestii foalte turbate în legătură cu ea. O chema don'şoara Henderson. Singula oră care‑mi plăcea pe bune era prânzu', da' nu cre' că aia ierea o oră adevărată. Cân' eram la şcoala de nebuni, mama îmi dădea un senviş ş'o prăjitură ş'un fruct — cu escepţia la banane — pe care le luam cu mine la şcoală. Da' la şcoala asta aveau o cantină plinbă tava care avea nouă sau zece feluri de mâncare şi mie îmi era foalte greu să aleg ce vreau să mănânc. Cre' că cineva le‑a spus ceva, pen'că dup‑o săptămână Antrenoru' Fellers a venit şi mi‑a zis să pun mâna să mănânc tot ce vreau fără frică, pen'că lucrurile „au fost aranjate". A dracului treabă! Fotbalu' nu mergea chiar cum voia Antrenoru' Fellers. Ierea tot timpu' nemulţumit şi ţipa'ntr‑una la toată lumea. Şi ţipa şi la mine. Au încercat dup'aia să mă facă să stau într‑o singulă poziţie şi să‑i împiedic pe ăilalţi să‑l placheze pe tipu' nostru cu mingia, da' chestia nu ieşea decât dacă ăia se nimerea pe aceeaşi direcţie cu mine. Plus că antrenoru' nu ierea prea mulţumit de felu' în care placam io, aşa că iar m‑au trimis un timp la stejaru' ăla. Numa' că, or'şce s‑ar fi‑ntâmplat, nu puteam şi nu puteam să m‑alunc pe tipu' ăla aşa cum vroiau ei. Parcă mă ţinea ceva. Da' dup'aia s‑a‑ntâmplat ceva de s‑a schinbat şi chestia aia. La plinbă tava îmi luam mâncarea şi mă duceam să stau fics lângă Jenny Curran. Nu‑i prea mult de esplicat, da' ea ierea cam singula persoană de la şcoală pe care o ştiam um pic şi mie‑mi plăcea să stau lângă ea. Nu se întâmpla prea des că ea vorbea cu alţii, da' câteodată mă băga şi pe mine în seamă. La început mă aşezam lângă alţi jucători de fotbal, da' ăştia se purta de parcă io ieream invizibil sau ceva de genu' ăsta. Jenny Curran măcar se comporta de parcă stăteam şi io p'acolo. Da', după un timp, am băgat de seamă că se mai învârtea pan zonă şi un alt tip şi ăsta a‑nceput să facă mişto de mine. Spunea căcăţişuri de genu' „ce face prostomega?" şi tot restu'. Şi chestia asta s‑a întâmplat fo' douo săptămâni şi io nu ziceam nimica, da' pân la urmă i‑am zis — nici acu' nu‑mi vine să cred că i‑am zis — da' i‑am zis „Nu‑s prostomega", şi tipu' se uita la mine şi deodată a‑nceput să râdă. Da' Jenny Curran i‑a zis că mai bine să tacă, da' el a luat o cutie de lapte şi mi‑a turnat‑o‑n poală şi io m‑am ridicat ş'am tăiat‑o cât am putut că m‑am speriat.   [1] Aluzie la conducătorul local de atunci al Ku‑Klux‑Klanului.