Carti politiste nesortate pe categorii de autor

am intrezarit inceputul, si ...incepe gresit, evreul yeshua, devenit iisus, nu era nicidecum zelot, nu era un revolutionar....in fapt, nu era nimic special fata de mesajul altor "invatatori" specifici vremurilor in care traia....evreii au 1700 de oameni ce s-au auto-declarat Mesia,  nici aici nimic nou,  daca ar fi sa fie ceva.....dar nu specific lui, ci lui Ioan Botezatorul, si anume, ideea ca sfarsitul e aproape... iminent, in curand ! ...aceasta a fost capcana amagitoare a  crestinismului, i-a facut pe  natarai sa creada ca in curand se va intampla ....dar nu s-a intamplat nimic deosebit, si nici nu se va intampla.

Nu mă tratez şi nu m­-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori.

Capitolul VII   Tocmai când curiozitatea stârnită de Gatsby atinsese punctul culminant, într-o sâmbătă seară luminile nu se mai aprinseră în vila sa – şi, tot atât de tainic pe cât începuse, cariera sa de personaj princiar din basme luă sfârşit. N-am remarcat decât treptat că automobilele care se angajau pline de speranţă pe alee spre intrarea casei sale se opreau doar câteva clipe, pentru a se îndepărta apoi posomorâte. Întrebându-mă dacă nu cumva era bolnav, m-am dus eu însumi să mă interesez – şi un valet necunoscut, cu o faţă de bandit mă privi chiorâş, plin de suspiciune, din uşă. — Domnul Gatsby e cumva bolnav? — Nu. După o pauză adăugă: „domnule", ca şi cum mi-ar fi făcut o concesie. — Nu l-am mai văzut şi eram îngrijorat. Spune-i, te rog, că domnul Carraway a întrebat de dănsul. — Cine? mă întrebă el cu grosolănie. — Carraway. — Carraway. Foarte bine. Am să-i spun. Şi îmi trânti uşa în nas. Menajera mea mă informă că Gatsby îşi concediase de câteva zile toţi valeţii, înlocuindu-i cu cinci sau şase servitori care nu coborau niciodată în West Egg, unde ar fi putut fi traşi de limbă de negustori, ci comandau prin telefon cantităţi moderate de provizii. Băiatul care aducea pachetele de la băcănie spusese la toată lumea că bucătăria casei lui Gatsby arăta acum ca o cocină de porci şi în cartier se răspândi zvonul că noii valeţi ai lui Gatsby nici n-ar fi servitori în adevăratul înţeles al cuvântului. A doua zi îmi telefonă Gatsby. — Pleci cumva? mă interesai eu. — Nu, bătrâne. — Aud că ţi-ai concediat toţi servitorii. — Aveam nevoie de oameni care să nu trăncănească. Daisy vine acum destul de des la mine acasă, dupa-amiezile. Aşadar, tot palatul acesta de basm, de recepţii strălucitoare, se prăbuşise ca un castel de cărţi dejoc la simpla expresie de dezaprobare din ochii ei. — Am angajat nişte tipi pe care voia să-i ajute Wolfsheim. Sunt fraţi. Ţineau pe vremuri un mic hotel. — Înţeleg. Mă sunase de fapt la sugestia lui Daisy – n-aş fi vrut să vin să iau masa cu ei la ea acasă, a doua zi? Avea să vină şi domnişoara Baker. O jumătate de ceas mai târziu, îmi telefonă Daisy însăşi, aparent uşurată să afle că aveam să vin. Se pregătea ceva. Şi totuşi, nu puteam crede că aveau să aleagă tocmai acest prilej pentru o scenă – mai ales pentru scena de efect la care se gândise Gatsby atunci, în grădină. A doua zi era o căldură sufocantă, una din ultimele, dar cu siguranţă cea mai caldă a verii. Când trenul în care mă aflam ieşi din tunel la lumina soarelui, numai şuieratul fabricii de biscuiţi mai sfăşia toropeala orbitoare a amiezii. Banchetele compartimentului frigeau, doamna care şedea alături de mine transpiră un timp, delicat, în bluza-i albă, şi apoi, când constată că ziarul i se înmoaie, umed, între degete, se prăbuşi în sine, copleşită de căldură, cu un fel de scâncet dezolant. Poşeta îi scăpă pe podeaua vagonului. — Of, Doamne! suspină doamna. O ridicai cu o mână obosită şi i-o întinsei ţinând-o de colţul cel mai depărtat de fermoar şi cât mai departe de mine, ca să-i arăt că n-aveam nici o intenţie de a mi-o însuşi – dar toată lumea din jur, inclusiv femeia însăşi, mă suspectară. — Ce căldură! spunea conductorul celor pe care-i cunoştea. Ce vreme!... zăpuşeală!... cald... teribil de cald... Nu vi se pare teribil de cald? ne înăbuşim, nu vi se pare?... Când mi-l înapoie, biletul avea o pată întunecoasă de umezeală de la degetele lui. Mi se părea imposibil ca pe căldura asta cuiva să-i mai pese ale cui buze ar fi putut să le sărute, al cui avea să fie capul care să îi facă o pată umedă pe buzunarul pijamalei, deasupra inimii!... ...Prin holul casei soţilor Buchanan bătea o briză slabă aducându-ne, mie şi lui Gatsby, sunetul telefonului pe când aşteptam în faţa uşii de intrare. — Cadavrul stăpânului! ţipa valetul în receptor. Îmi pare rău doamnă, dar nu vi-l putem livra – e prea cald ca să încercăm să-l atingem în după-amiaza asta. Ceea ce spunea el în realitate era însă: „Da... da, să văd". Puse receptorul de o parte şi se îndreptă către noi, cu faţa lucioasă de transpiraţie, să ne ia din mână pălăriile de pai. — Doamna vă aşteaptă în salon, ne spuse arătându-ne inutil direcţia. Pe căldura asta, orice gest superfluu era o adevărată risipă din provizia generală, comună, de viaţă. Camera, umbrită confortabil de storuri, era întunecoasă şi aproape răcoroasă. Daisy şi Jordan stăteau întinse pe o sofa enormă, ca nişte idoli de argint, strângându-şi în jurul trupurilor rochiile albe, care unduiau în briza şuierătoare a ventilatoarelor. — Nu ne putem mişca de aici, spuseră amândouă. Degetele lui Jordan, pudrate cu alb peste bronzul de soare, se opriră o clipă în mâna mea, — Şi domnul Thomas Buchanan, binecunoscutul sportiv? întrebai. Exact atunci îi auzii vocea groasă, înăbuşită, răguşită parcă, la telefonul din hol. Gatsby se oprise în picioare în mijlocul covorului trandafiriu, privind în jur cu ochi fascinaţi. Daisy îl fixă un moment şi râse, râsul ei dulce, excitant; o zvăcnire măruntă de pudră i se ridică de pe corsaj în aer. — Potrivit zvonurilor, şopti Jordan, la telefon ar fi amanta lui Tom. Rămăseserăm tăcuţi. Vocea din hol se ridică o clipă cu o expresie de plictiseală: „Foarte bine atunci. N-am să-ţi mai vând maşina, asta-i tot... N-am nici un fel de obligaţie faţă de dumneata... şi dacă mă mai plictiseşti cu asta la ora prânzului, află că n-am să ţi-o mai înghit!" — În timpul ăsta ţine mâna peste pâlnia receptorului? întrebă Daisy cu cinism. — Nu, n-o ţine, o asigurai eu. E vorba într-adevăr de o chestiune de afaceri. Se întâmplă să ştiu exact despre ce este vorba. Tom deschise uşa exploziv, o astupă complet o clipă cu trupul lui voinic şi apoi se năpusti în cameră. — Domnul Gatsby! Întinse mâna puternică, deschisă, cu o neplăcere bine mascată. — Îmi pare bine că vă văd aici, domnule... Nick... — Dă-ne ceva rece de băut! strigă Daisy patetic. Când Tom părăsi camera, ea se ridică, se îndreptă spre Gatsby şi-i trase capul în jos spre ea, sărutându-l pe gură. — Ce mult te iubesc, murmură. — Uiţi că e o doamnă de faţă, spuse Jordan. Daisy întoarse capul spre ea privind-o cu îndoială. — Şi tu te săruţi cu Nick. — Ce vulgară eşti! — Nu-mi pasă! strigă Daisy şi începu să danseze în faţa căminului. Apoi îşi aminti de căldură şi se lungi iarăşi, cu o expresie de vinovăţie, pe sofa, tocmai când o guvernantă cu rochia proaspăt călcată şi scrobită intră în cameră, ţinând de mână o fetiţă. — Dră-gu-ţa de-ea, cântă Daisy întinzând braţele. Ia vino tu la mami a ta care te iubeşte aşa de mult. Guvernanta o eliberă pe fetiţă şi aceasta lipăi prin cameră cuibărindu-se cu timiditate peste rochia maică-şi. — Dră-gu-ţa de ea! Ia să vedem, ţi-e plin părul ăsta al tău blond de pudră de la mama! Stai frumos acum şi spune cuminte bună ziua. Gatsby şi cu mine ne înclinarăm pe rând, strângând mănuţa care ni se oferea fără entuziasm. După aceea, el rămase cu ochii la copil, plin de surpriză. Nu părea că până atunci ar fi crezut cu adevărat în existenţa lui. — Vezi, m-am îmbrăcat pentru masă, spuse feţiţa întorcându-se spre Daisy, plină de aşteptare. — Pentru că mami vrea să se mândrească cu tine. Îşi lipi obrazul de cuta pe care o făcea gâtul alb şi subţirel al copilului. — Eşti un vis. Eşti visul cel mai frumos al lui mami. — Da, admise copilul cu calm. Şi tanti Jordan are o rochie albă. — Cum îţi plac prietenii lui mami? Daisy o întoarse spre Gatsby. Nu-i aşa că-s drăguţi? — Unde-i tati? — Nu seamănă cu taică-său, explică Daisy. Seamănă cu mine. Are părul meu, chipul meu. Daisy se lăsă din nou pe spate, pe sofa. Guvernanta făcu un pas în cameră, întinzând mâna. — Haide, Pammy. — La revedere, iubito! Cu o ultimă privire peste umăr, fetiţa se lăsă, fără entuziasm dar bine crescută, trasă de mână de guvernantă şi împinsă pe uşă tocmai când Tom se întorcea în cameră, precedând o tavă cu patru pahare cu gin şi cuburi de gheaţă. Gatsby îşi ridică paharul. — E o adevărată plăcere să te uiţi la băutura asta rece, spuse el cu o încordare vizibilă. Băurăm cu sorbituri lungi, însetate. — Am citit undeva că soarele se face tot mai cald pe an ce trece, spunea Tom jovial. Se pare că în curând pământul are să cadă în soare – sau, staţi niţel – cred că tocmai dimpotrivă – soarele se face tot mai rece de la un la altul. Hai cu mine, îi sugeră el lui Gatsby. Vreau să-ţi arăt casa mea. Îi însoţii pe verandă. Peste golful verzui, cu apele încremenite de căldură, o singură pânză măruntă se târa încetişor către larg. Ochii lui Gatsby o urmăriră o clipă; îşi ridică apoi mâna şi arătă spre partea cealaltă a strâmtorii. — Eu stau chiar vizavi de dumneavoastră. — Într-adevăr. Ochii noştri trecură peste răsadurile cu flori, peste pajiştea fierbinte, peste ziarele şi resturile de mâncare risipite pe plajă. Aripile albe ale bărcii alunecau încet pe linia albastră, rece, a orizontului. Dincolo era oceanul întins şi insulele binecuvântate, nenumărate. — Asta înseamnă să faci sport, spunse Tom dând din cap. Mi-ar plăcea să fiu şi eu cu ei, pe barca aceea, măcar un ceas. Luarăm masa în sufragerie, o cameră întunecoasă acum, cu obloanele lăsate împotriva căldurii, şi sorbirăm o veselie nervoasă o dată cu berea de la gheaţă. — Şi ce-o să facem după-masă? strigă Daisy. Şi ce-o să facem mâine şi în cei treizeci de ani pe care o să-i mai trăim de acum încolo? — Nu fi morbidă, îi spunse Jordan. Viaţa începe din nou la toamnă, când se răcoreşte vremea. — Dar acum e atât de cald, insistă Daisy gata să izbucnească în plâns, şi totul e atât de fără rost. Hai să mergem în oraş! Vocea i se gătui luptându-se cu căldura, izbindu-se în căldură, încercând s-o modeleze în formele pe care le-ar fi dorit. — Am auzit că se poate face un garaj dintr-un grajd, îi spunea Tom lui Gatsby. Dar eu cred că sunt primul care a făcut un grajd dintr-un garaj. — Cine-i de acord să mergem în oraş? întrebă Daisy stăruitor. Privirile lui Gatsby plutiră spre ea. — Ah, strigă Daisy, s-ar zice că nu ţi-e cald deloc! Ochii li se întâlniră şi rămaseră privindu-se, singuri, suspendaţi în timp. Cu un efort, Daisy îşi coborî privirile spre masă. — Totdeauna pari atât de nestânjenit de căldură, mai spuse ea. Era o declaraţie de dragoste, iar Tom Buchanan înţelese. Se schimbă la faţă. Gura i se deschise puţin, îl privi pe Gatsby şi apoi îşi îndreptă ochii înapoi spre Daisy, ca şi cum abia atunci ar fi văzut în ea pe cineva pe care l-ar fi cunoscut odinioară, demult. — Semeni cu tipul din reclamă, continuă nevinovată, ştii reclama cu tipul acela... — Foarte bine, o întrerupse Tom repede. Sunt perfect de acord să mergem în oraş. Haideţi, mergem cu toţii în oraş. Se ridică şi ochii îi oscilară strălucitori de la Gatsby la nevastă-sa. Nu se mişcă nimeni. — Haideţi! Părea să-şi fi pierdut puţin controlul. — Ce s-a întâmplat? Dacă vreţi să mergem în oraş, haideţi să pornim. Îşi duse, cu o mână care tremura de efortul făcut pentru a se stăpâni, paharul de bere spre buze. Vocea lui Daisy ne făcu să ne ridicăm în picioare şi ne împinse afară spre aleea cu pietrişul înfierbântat de soare. — Plecăm aşa? obiectă ea. Chiar acum? Poate mai vrea cineva să mai fumeze o ţigară. — Cine a vrut a fumat în timpul mesei. — Ah, haideţi să fim bine dispuşi, îl rugă ea. E prea cald să ne certăm acum. El nu-i răspunse. — Fă cum vrei atunci, spuse Daisy. Haide, Jordan. Urcară amândouă să se pregătească, în timp ce noi, cei trei bărbaţi, rămaserăm în picioare, izbind cu vârful pantofului în pietrişul aleii. Spirala argintie a lunii începuse să tremure pe cer spre apus. Gatsby înccrcă să spună ceva, se răzgândi, însă Tom se întoarse spre el şi-l privi întrebător. — Poftim? — Grajdurile sunt chiar aici? îl întrebă Gatsby cu un efort. — La vreun sfert de milă, la marginea şoselei. — A. Pauză. — Nu înţeleg deloc ideea asta cu mersul în oraş! izbucni Tom violent. Femeilor, când le intră ceva în cap... — Să luăm cu noi ceva de băut? strigă Daisy de la o fereastră deschisă. — Am să iau nişte whisky, răspunse Tom şi intră în casă. Gatsby se întoarse rigid spre mine. — Câtă vreme sunt în casa lui, nu pot să-i spun nimic, bătrâne. — Daisy are o voce într-adevăr indiscretă, remarcai eu. E o voce plină de... Ezitai. — Vocea ei e doldora de bani, spuse Gatsby deodată. Asta era. Nu înţelesesem până atunci. Era o voce încărcată de bani – acesta era farmecul inepuizabil care vibra, urca şi se stingea, clinchetul glasului, sunetul muzical al vocii ei... Undeva, sus, într-un palat de marmură albă, fiica regelui, fecioara de aur... Tom ieşi din casă înfăşurând o sticlă într-un prosop, urmat de Daisy şi de Jordan, care aveau pe cap pălărioare mici, strâmte, dintr-o ţesătură metalică, şi purtau pe braţ nişte cape uşoare. — Mergem cu toţii în maşina mea? întrebă Gatsby. Pipăi cu mâna pielea verde, fierbinte a banchetelor. — Ar fi trebuit s-o las undeva la umbră. — Are comenzile obişnuite? întrebă Tom. — Da. — Atunci, ia maşinuţa mea şi am s-o conduc eu pe a dumitale până în oraş. Sugestia aceasta nu păru să-i placă lui Gatsby. — Mi-e teamă că nu prea are benzină, obiectă el. — Are destulă, spuse Tomjovial, examinând cadranul de pe bord. Şi dacă s-o termina, pot să mă opresc undeva pe drum, la vreun magazin. Astăzi poţi să cumperi orice de la magazinele astea. După această remarcă în aparenţă nevinovată, urmă o pauză. Daisy îl privi pe Tom încruntându-se şi o expresie de nedefinit, în acelaşi timp decis nefamiliară şi vag identificabilă, cum nu văzusem descrisă decât în cărţi, trecu peste faţa lui Gatsby. — Hai, Daisy, spuse Tom împingând-o spre automobilul mai mare. Am să te conduc eu în limuzina asta de circ. Deschise portiera, însă ea se feri de cercul pe care-l descria braţul lui. — Du-te tu cu Nick şi cu Jordan. Noi venim în maşina sport. Se îndreptă spre Gatsby, atingându-i sacoul cu mâna. Jordan, Tom şi cu mine urcarăm pe bancheta din faţă a automobilului lui Gatsby. Tom manevră cam cu îndoială schimbătorul cu care nu era familiarizat şi ţâşnirăm dintr-o dată în căldura apăsătoare, lăsându-i pe ceilalţi doi în urmă, pierzându-i din vedere. — Ai văzut? întrebă Tom. — Ce să văd? Mă privi deodată atent, înţelegând că Jordan şi cu mine trebuie să fi ştiut de la bun începui. — Credeţi că sunt tâmpit, nu-i aşa? spuse. S-ar putea să fiu. Dar am uneori o... un fel de intuiţie, care-mi spune ce trebuie să fac. Poate că nu credeţi în asta, însă ştiinţa... Tăcu. Împrejurările imediate îl covârşiră, îl traseră înapoi de pe marginea abisului teoretic pe care-l comentase în vorbe până atunci. — Am făcut eu o mică anchetă în legătură cu tipul ăsta, continuă. Dacă aş fi ştiut, aş fi aflat şi mai multe... — Vrei să spui că ai consultat un medium? întrebă Jordan cu umor. — Ce tot spui? Ne privi, în timp ce noi râdeam. — Ce medium? — Despre Gatsby. — Despre Gatsby? Nu, nici un medium. Spuneam că am făcut o mică anchetă în legătură cu trecutul lui. — Şi ai aflat că e un tip care şi-a făcut studiile la Oxfbrd, îl ajută Jordan. — La Oxford! se ridică vocea lui Tom cu totul neîncrezătoare. Pe dracu'! Nu vezi că poartă haine roz?! — Cu toate acestea, e un tip care a trecut pe la Oxford. — Oxford din statul New Mexico, mormăi Tom dispreţuitor, sau vreun alt orăşel nenorocit de provincie. — Ascultă, Tom, dacă eşti atât de snob, de ce l-ai mai invitat la masă? întrebă Jordan iritată. — Daisy l-a invitat; îl cunoaşte dinainte de căsătoria noastră... Dumnezeu ştie de unde! Acum, când efectul berii începea să se risipească, deveniserăm cu toţii iritabili şi, conştienţi de asta, făcurăm o bucată de drum în tăcere. Apoi, când ochii doctorului T.J. Eckleburg îşi arătară privirea ceţoasă în faţa noastră pe şosea, îmi amintii avertismentul lui Gatsby în legătură cu benzina din rezervorul automobilului. — Avem benzină de ajuns până în oraş, spuse Tom. — Dar uite un garaj aici, obiectă Jordan. N-am nici un chef să rămânem pe drum în căldura asta de cuptor. Tom acţionă nervos ambele frăne şi automobilul se opri brusc, stârnind praful, chiar sub firma lui Wilson. După o clipă, proprietarul însuşi ieşi din clădire privind cu ochii adânciţi în orbite spre automobilul nostru. — Nişte benzină! strigă Tom cu brutalitate. De ce crezi că ne-am oprit, să admirăm peisajul? — Sunt bolnav, spuse Wilson fără să se mişte. Toată ziua mi-a fost rău. — Ce s-a întâmplat? — Sunt complet epuizat. — Şi ce vrei, să mă servesc singur? întrebă Tom. La telefon păreai destul de sănătos. Cu un efort, Wilson ieşi din umbră dezlipindu-se din pragul uşii şi, gâfâind, deşurubă capacul rezervorului de benzină. În lumina soarelui arăta verde la faţă. — Nu voiam să te deranjez de la masă, spuse. Însă am mare nevoie de bani şi mă întrebam ce ai de gând să faci până la urmă cu maşina aia veche a dumitale. — Dar asta cum îţi place? se interesă Tom. Am cumpărat-o săptămâna trecută. — O maşină pe cinste, spuse Wilson încordându-se asupra pompei. — N-ai vrea s-o cumperi? — Cum să nu, surâse Wilson palid. Nu, dar aş putea scoate ceva pe cealaltă. — Dar de ce ai nevoie de bani, aşa, dintr-o dată? — Nu mai suport să stau aici. Vreau să plec. Nevastă-mea şi cu mine vrem să ne mutăm undeva în Vest. — Soţia dumitale vrea? exclamă Tom surprins. — De zece ani numai despre asta vorbeşte. Wilson se odihni un moment sprijinindu-se de pompă, apărându-şi ochii cu mâna. — Şi acum are să meargă fie că vrea, fie că nu. Am s-o iau cu forţa. Automobilul mic, sport, trecu ca o săgeată pe lângă noi într-un nor de praf, lăsând să se vadă strălucirea unei mâini care se agita în direcţia noastră. — Cât îţi datorez? întrebă Tom răguşit. — Am început să înţeleg în ultimele două-trei zile o chestiune ciudată, remarcă Wilson. De asta vreau s-o iau din loc. De asta te-am tot pisat cu maşina. — Cât îţi datorez? — Un dolar şi douăzeci de cenţi. Căldura nemiloasă începuse să mă năucească şi am trecut printr-un moment neplăcut înainte de a-mi da seama că, până atunci, bănuielile lui nu se opriseră asupra lui Tom. Descoperise că Myrtle ducea o viaţă a ei, complet deosebită de a lui, într-o altă lume, şi şocul acesta îl îmbolnăvise fizic. Îl privii lung pe Wilson, apoi pe Tom, care făcuse el însuşi o descoperire similară cu mai puţin de un ceas înainte – şi mi se păru că nu există nici o diferenţă între oameni, nici o deosebire de inteligenţă sau de rasă, atât de profundă ca deosebirea dintre oameni bolnavi şi sănătoşi. Wilson era atât de bolnav, încât părea vinovat, strivit de o vină de neiertat – ca şi cum ar fi necinstit vreo biată fată, lăsând-o însărcinată. — Am să-ţi dau maşina, spuse Tom. Am să ţi-o trimit mâine după-amiază. Locul acesta mi se păruse întotdeauna vag neliniştitor, chiar în lumina limpede a după-amiezelor, şi acum mă surprinsei întorcând capul ca şi cum aş fi simţit ceva în spate. Deasupra fantomelor de cenuşă, ochii uriaşi ai doctorului T.J. Eckleburg îşi continuau pânda, însă după o clipă remarcai că şi alţi ochi ne priveau cu o intensitate stranie, de la mai puţin de zece metri. La una din ferestrele de deasupra garajului, perdelele fuseseră împinse uşor într-o parte şi Myrtle Wilson privea cu încordare spre automobilul nostru. Era atât de absorbită, încât nu-şi dădea seama că ea însăşi e observată şi pe faţă i se succedau emoţiile, ca obiectele care apar într-o fotografie developată cu încetul. Avea o expresie curios de familiară, o expresie pe care o văzusem adesea pe feţele femeilor, dar pe chipul ei mi se păru lipsită de sens şi inexplicabilă până când înţelesei că ochii ei, deschişi larg cu un fel de spaimă geloasă, erau fixaţi nu asupra lui Tom, ci a lui Jordan Baker, pe care o credea soţia lui. Nu există confuzie mai mare decât aceea creată într-o minte simplă şi, pe când ne îndreptam spre oraş, Tom era literalmente biciuit de valuri arzătoare de panică. Atăt soţia cât şi amanta, care până acum un ceas erau sigure şi invulnerabile, îi scăpau precipitat de sub control. Instinctul îl făcu să apese pe accelerator, atât pentru a o ajunge pe Daisy, cât şi pentru a-l lăsa pe Wilson cât mai departe în urmă, şi ne îndreptarăm astfel către Astoria cu cincizeci de mile pe oră, până când, printre umbrele aruncate de dantelăriile de pânză de păianjen ale podurilor trenului aerian, regăsirăm în faţa noastră micul automobil albastru sport. — Sălile de cinematograf de aici, din jurul Străzii 50, sunt răcoroase, spuse Jordan. Îmi place New York-ul în după-amiezile de vară, când toată lumea e plecată. E ceva senzual în aer, ceva copt, ca şi cum tot felul de fructe ciudate ar sta gata să-ţi cadă în palme. Cuvântul „senzual" avu darul să-l tulbure şi mai mult pe Tom, însă, înainte de a fi putut găsi un pretext pentru a protesta, automobilul sport din faţa noastră se opri şi Daisy ne făcu semn să tragem alături. — Ei, unde mergem? strigă. — Ce-aţi zice de-un film? — Dar e atât de cald, se plânse ea. Duceţi-vă voi. Noi facem un tur şi ne întâlnim undeva pe urmă. Se străduia să dea dovadă de inventivitate. — Ne întâlnim undeva la un colţ. Ca semn de recunoaştere, am să fumez două ţigări deodată. — Nu putem discuta asta aici, spuse Tom nerăbdător, şi tocmai atunci un camion în spatele nostru claxonă cu furie. Veniţi după noi la poarta dinspre sud a Central Park-ului, în faţa hotelului Plaza. Pe drum întoarse capul de mai multe ori ca să le supravegheze maşina şi, dacă traficul îi făcea să întârzie, încetinea şi el până când se puteau apropia. Cred că era înspăimântat la gândul că cei doi s-ar fi putut furişa pe vreo stradă laterală, dispărând din viaţa lui pentru totdeauna. Însă n-o făcură. Şi cu toţii aleserăm soluţia mult mai puţin explicabilă de a reţine un apartament la hotelul Plaza. De cearta prelungită şi tumultuoasă care s-a încheiat cu urcarea noastră în acel apartament nu-mi mai amintesc, deşi păstrez o amintire puternică, fizică, a pantalonilor care mi se lipeau ca un şarpe umed, tot mai sus, pe picioare, şi a picăturilor intermitente de sudoare care-mi alunecau îngheţate de-a lungul şirei spinării. Totul începu la sugestia lui Daisy, că ar fi fost nimerit să luăm cinci camere şi să facem fiecare câte o baie rece, apoi căpătă formă concretă când cineva se gândi să găsim „un loc unde să bem ceva răcoritor". Fiecare dintre noi spuse iarăşi şi iarăşi că asta era o „idee tâmpită" – vorbeam cu toţii în acelaşi timp, adresându-ne unui funcţionar buimăcit de la recepţia hotelului şi ni se părea, sau ne prefăceam că ni se pare, că suntem grozav de spirituali... Camera era mare şi înăbuşitoare şi, cu toate că se făcuse patru după-amiază, când geamurile fură deschise nu pătrunse decât un val de aer cald, de seră, dinspre parc. Daisy se duse drept la oglindă, se opri acolo în picioare, cu spatele spre noi, potrivindu-şi părul. — Ce apartament frumos, şopti Jordan cu respect – şi râserăm cu toţii. — Deschideţi încă o fereastră, comandă Daisy fără să se întoarcă spre noi. — Nu mai e nici una. — Atunci să telefonăm să ne aducă un tărnăcop... — În primul rând trebuie să nu ne mai gândim la căldură, spuse Tom nerăbdător. Ne faci pe toţi să ne simţim de zece ori mai rău plângându-te tot timpul de cât de cald îţi este ţie. Desfăşură prosopul strâns în jurul sticlei de whisky şi o puse pe masă. — De ce n-o laşi în pace pe Daisy, bătrâne? remarcă Gatsby. Dumneata ai ţinut să venim în oraş. Urmă un moment de tăcere. Cartea de telefon alunecă din cuiul ei din perete şi căzu cu zgomot mare pe duşumea, la care Jordan şopti: „Pardon" – însă de data asta nu mai râse nimeni. — O ridic eu, mă oferii. — Lasă, uite, am ridicat-o. Gatsby examină sfoara ruptă, murmură „Hm!" într-un fel ciudat şi azvârli cartea pe un scaun. — Asta-i o expresie favorită de-a dumitale? întrebă Tom agresiv. — Care anume? — Chestia asta cu „bătrâne", cu care îi tot dai zor. De unde ai învăţat-o? — Ascultă, Tom, zise Daisy întorcându-se de la oglindă, dacă ai de gând să fii grosolan, nu mai stau aici nici un moment. Ia mai bine telefonul şi comandă nişte gheaţă pentru băutură. În clipa în care Tom ridică receptorul, căldura comprimată în jurul nostru explodă sonor şi ne trezirăm ascultând acordurile bubuitoare ale marşului nupţial de Mendelsohn, de undeva din sala de bal de sub noi. — Imaginaţi-vă, să te căsătoreşti pe căldura asta! exclamă Jordan îngrozită. — Dar şi eu m-am măritat la mijlocul lui iunie, îşi aminti Daisy. La Louisville, în iunie! Ştiu că a leşinat cineva. Cine a leşinat, Tom? — Biloxi, răspunse el scurt. — Un tip pe care-l chema Biloxi. „Blocks" Biloxi, fabricant de lăzi – zău că-i adevărat – şi era din Biloxi, statul Tennessee. — Ştiu că l-au dus acasă la mine, adăugă Jordan, pentru că locuiam la două case de biserică. A rămas la noi trei săptămâni, până când i-a pus tata în vedere s-o întindă. A doua zi după ce-a plecat el, a murit tata. După o clipă adăugă: — N-a fost nici o legătură între plecarea lui şi moartea tatii. — Am cunoscut şi eu pe unul Bill Biloxi, din Memphis, remarcai eu. — Era vărul lui. I-am aflat istoria întregii familii până a plecat de la noi. Mi-a dat în dar o crosă de aluminiu pe care o folosesc şi astăzi. Muzica se oprise, probabil când începuse ceremonia, şi acum prin fereastră se revărsară ovaţii prelungite, urmate de strigăte intermitente şi, în cele din urmă, de izbucnirea jazzului, o dată cu care începu dansul. — Am îmbătrânit, spuse Daisy. Dacă am fi tineri, ne-am ridica să dansăm. — Adu-ţi aminte de Biloxi, o avertiză Jordan. Tu unde l-ai cunoscut, Tom? — Pe Biloxi? Se concentră cu un efort. — Nu-l cunoşteam. Era prieten cu Daisy. — Ba deloc, negă ea. Nu l-am văzut în viaţa mea. A venit în maşina cea mare cu invitaţii tăi. — Mie mi-a spus că te cunoaşte pe tine. Zicea că aţi copilărit împreună la Louisville. L-a adus Asa Bird în ultimul moment şi m-a întrebat dacă e loc şi pentru el. Jordan surâse. — O fi fost vreun tip care făcea autostopul să se întoarcă acasă. Mie mi-a spus că fusese preşedintele asociaţiei studenţeşti din anul vostru, la Yale. Tom şi cu mine ne privirăm neîncrezători. — Biloxi? — În primul rând, nici n-am avut preşedinte... Piciorul lui Gatsby bătea un ritm scurt, agitat, şi Tom îl fixă întorcându-se brusc către el. — Apropo, domnule Gatsby, după câte aud eşti absolvent de la Oxford. — Nu tocmai. — Ba da. Am auzit că ai fost la Oxford. — Da... am fost. Pauză. Apoi vocea lui Tom, neîncrezătoare, insultătoare: — Probabil că ai fost la Oxford cam pe vremea când Biloxi era la New Haven. O nouă pauză. Un chelner bătu la uşă şi intră cu găleata cu gheaţă, dar nici mulţumirile lui şi nici zgomotul înăbuşit al uşii închise nu sparseră tăcerea. Amănuntul acesta atât de pasionant avea să fie, în sfârşit, limpezit. — Ţi-am spus că am fost la Oxford, spuse Gatsby. — Te-am auzit, dar aş vrea să ştiu când. — În 1919. N-am stat decât cinci luni. Din cauza asta nu pot să afirm că am absolvit facultatea acolo. Tom aruncă o privire în jur, să vadă dacă îi împărtăşeam suspiciunile. Însă noi toţi îl fixam pe Gatsby. — A fost un fel de recompensă oferită câtorva ofiţeri după armistiţiu, continuă el. Aveam posibilitatea să mergem la oricare dintre universităţile din Anglia sau Franţa. Mă simţeam îndemnat să mă ridic şi să-l bat pe umăr. Era una dintre clipele pe care le mai cunoscusem şi altădată, şi în care-mi recâştigam toată încrederea în el. Cu un surâs vag, Daisy se ridică, îndreptându-se spre masă. — Deschide sticla de whisky, Tom, comandă ea, şi am să vă pregătesc un cocteil. N-o să mai pari atunci atât de stupid... Haide! — Stai niţel, lătră Tom. Aş vrea să-i mai pun domnului Gatsby încă o întrebare. — Te rog, spuse Gatsby politicos. — Ce fel de scandal încerci dumneata să provoci în casa mea? Dăduseră, în sfârşit, cărţile pe faţă şi Gatsby părea uşurat. — Nu provoacă nici un fel de scandal – Daisy îi privea disperată, când pe unul, când pe celălalt. Tu faci scandal. Încearcă şi stăpâneşte-te, te rog. — Să mă stăpânesc, repetă Tom parcă nevenindu-i a crede. Probabil că la modă acum este să stai liniştit şi să-l laşi pe neica Nimeni care vine de nicăieri să facă dragoste cu nevastă-ta. Dacă la asta vă gândiţi, atunci să nu contaţi pe mine... Sunt unii care încep astăzi să-şi bată joc de viaţa de familie, de instituţia familiei şi după aia te trezeşti că totul este aruncat la gunoi şi se ajunge chiar la căsătorii mixte între albi şi negri. Înfierbântat de platitudinile acestea pătimaşe, se şi vedea, rămas singur în picioare, ultima pavăză a civilizaţiei. — Aici suntem cu toţii albi, murmură Jordan. — Ştiu că nu sunt tocmai popular. Eu nu trântesc recepţii cu sute de invitaţi. Am impresia că trebuie neapărat să-ţi transformi casa în cocină de porci ca să poţi spune că ai prieteni aici, în lumea asta modernă. Oricât aş fi fost de furios, cum eram cu toţii, mă simţeam ispitit să izbucnesc în râs de câte ori Tom deschidea gura. Trecerea bruscă de la propriul libertinaj la criticile puritane era de mare efect. — Am să-ţi spune ceva, bătrâne, începu Gatsby. Însă Daisy îi ghici intenţia. — Te rog, nu! îl întrerupse ea disperată. Hai să ne întoarcem acasă, vă rog. De ce dracu' nu plecăm acasă? — Bună idee. M-am ridicat: — Hai, Tom. Nimeni nu mai are chefde băut acum. — Vreau să aflu ce vrea să-mi spună domnul Gatsby. — Soţia dumitale nu te iubeşte pe dumneata, spuse Gatsby. Nu te-a iubit niciodată. Pe mine mă iubeste. — Trebuie să fii complet nebun! exclamă Tom automat. Gatsby sări în picioare tremurând de tensiune. — Nu te-a iubit niciodată, auzi? S-a căsătorit cu dumneata doar pentru era săracă şi nu mai avea putere să mă aştepte pe mine. A fost o greşeală teribilă, însă în sinea ei n-a iubit niciodată pe nimeni, în afară de mine! La punctul acesta, Jordan şi cu mine încercarăm să plecăm, însă Tom şi Gatsby stăruiră ferm, ba unul, ba celălalt, să rămânem – ca şi cum nici unul dintre ei n-ar mai fi avut nimic de ascuns şi ar fi fost un privilegiu să-şi împărtăşească şi altora, cu cât mai multă dărnicie, emoţiile. — Staijos, Daisy, spuse Tom, încercând fără succes să găsească un ton patern. Ce-i cu chestia asta? Vreau să ştiu şi eu. — Ţi-am spus eu ce-i cu chestia asta, spuse Gatsby. De cinci ani – şi habar n-ai avut. Tom se întoarse repede spre Daisy. — Vrei să spui că te vezi cu individul ăsta de cinci ani? — Nu ne-am văzut, spuse Gatsby. Nu, nu ne-am putut întâlni. Însă fiecare din noi l-a iubit pe celălalt toată vremea asta, bătrâne, şi dumneata habar n-ai avut. Ce mai râdeam uneori – dar în ochii lui nu era nici urmă de râs – când mă gândeam că dumneata habar n-ai. — A, asta-i tot. Tom îşi lipi unul de altul vârfurile degetelor, ca un pastor, şi se lăsă pe spate în fotoliu. — Eşti ţicnit! explodă el. Nu pot să vorbesc despre ce s-a întâmplat acum cinci ani, pentru că atunci n-o cunoşteam pe Daisy. Şi să mă ia dracu' dacă înţeleg cum ai fi putut ajunge la mai puţin de o milă de ea, doar dacă nu erai băiatul de prăvălie care-i aducea pachetele la uşa din dos. Tot restul e o minciună idioată. Daisy mă iubea când s-a măritat cu mine şi mă iubeşte şi acum. — Nu, spuse Gatsby clătinând din cap. — Ba da, poţi să fii sigur. Toată chestia e că uneori îi intră idei în cap şi nu mai ştie nici ea ce face, spuse clătinând din cap, cu un aer de înţelepeiune. Şi în plus, eu o iubesc pe Daisy. Câteodată îmi iau cămpii şi mă fac de râs, dar mă întorc întotdeauna la ea, şi în adâncul inimii tot pe ea o iubesc. — Eşti revoltător, spuse Daisy. Se întoarse spre mine şi vocea îi coborî cu o octavă, făcând să vibreze întreaga încăpere de un dispreţ pătrunzător: — Ştiţi de ce ne-am mutat de la Chicago? Chiar mă miră că n-aţi aflat de mica lui esca-adă, sau, cum zice el, de câmpii pe care şi i-a luat. Gatsby traversă camera şi se opri în picioare alături de ea. — Daisy, toate astea s-au terminat, spuse grav. Nu mai au nici un fel de importanţă. Spune-i doar adevărul – că nu l-ai iubit niciodată – şi totul va fi şters pentru totdeauna. Daisy îl privi cu ochi orbi. — Cum, cum aş putea să-l iubesc... Cum ar fi cu putinţă? — Nu l-ai iubit niciodată. Daisy şovăi. Privirile i se îndreptară spre Jordan şi spre mine cu un fel de rugăminte, ca şi cum şi-ar fi dat seama în sfârşit de ceea ce făcea – ca şi cum până atunci n-ar fi vrut nici un moment cu adevărat să facă ceva. Dar acum se făcuse. Era prea târziu. — Nu l-am iubit niciodată, spuse trecând peste o rezistenţă perceptibilă. — Nici la Kapiolani? întrebă Tom deodată. — Nu. Din sala de bal de jos, acorduri înăbuşite, sufocante, urcau greoaie prin valurile de aer fierbinte. — Nici în ziua aceea când te-am purtat în braţe de la Punch Bowl ca să nu-ţi uzi pantofii? în vocea lui suna o tandreţe răguşită... — Daisy? — Nu, te rog, nu. Glasul îi suna rece, însă resentimentul îi pierise. Îl privi pe Gatsby. — Gata, Jay, spuse – însă mâna îi tremura când încercă să-şi aprindă ţigara, deodată aruncă pe covor ţigara şi chibritul încă arzând. Ah, prea multe vrei! îi strigă lui Gatsby. Te iubesc acum – nu-ţi ajunge? Nu mai pot să desfac ce-a fost în trecut. Începu să suspine disperată. — L-am iubit şi pe el o dată – dar te-am iubit şi pe tine. Ochii lui Gatsby se deschiseră mari, apoi se închiseră. — Mă iubeşti şi pe mine? repetă el. — Asta-i o minciună, spuse Tom sălbatic. Habar nu mai avea de existenţa dumitale. Ce tot spui – există între Daisy şi mine lucruri pe care dumneata n-ai să le ştii niciodată, lucruri pe care nici unul dintre noi doi nu le-ar putea uita vreodată! Cuvintele acestea păreau să muşte fizic din Gatsby. — Vreau să vorbesc cu Daisy singură, insistă el. Acum e tulburată... — Chiar şi singură, n-am să pot spune că nu l-am iubit niciodată pe Tom, recunoscu Daisy jalnic. N-ar fi adevărat. — Sigur că n-ar fi adevărat, aprobă Tom. Daisy se întoarse spre el. — Iar ţie mult îţi pasă, spuse. — Bineînţeles că-mi pasă. De acum încolo o să am mult mai multă grijă de tine. — Nu înţelegi, spuse Gatsby cu o umbră de panică în voce. Dumneata n-ai să mai ai grijă deloc de ea de acum încolo, — Nu? căscă Tom ochii larg şi râse; acum se controla perfect. Şi de ce, mă rog? — Pentru că Daisy te părăseşte. — Prostii! — Ba da, plec, spuse ea cu efort vizibil. — Nu mă părăseşte deloc. Cuvintele lui Tom păreau deodată să cadă de sus asupra lui Gatsby. — N-o să mă părăsească pentru un escroc vulgar, care ar trebui să fure inelul pe care să i-l pună pe deget. — Nu mai suport! strigă Daisy. Vă rog, vă rog. Haideţi să plecăm. — În fond, cine eşti dumneata? izbucni Tom. Că faci parte din adunătura care se învărteşte în jurul lui Meyer Wolfsheim, asta am aflat şi eu. Am făcut cercetări în legătură cu afacerile dumitale – şi am să continuu, mâine chiar. — Eşti liber s-o continui cât vrei, bătrâne, spuse Gatsby calm. — Am aflat şi ce sunt exact „magazinele" alea ale dumitale. Se întoarse spre noi şi vorbele se revărsară într-un adevărat torent: — El şi cu Wolfsheim ăsta au cumpărat o grămadă de prăvălioare pe străzi dosnice, aici şi la Chicago, şi vând alcool din cereale. Asta-i una din treburile cu care se îndeletniceşte. L-am mirosit că-i traficant de alcool de prima dată când l-am văzut şi nu m-am înşelat prea tare. — Şi ce-i cu asta? îl întrebă Gatsby politicos. Nici prietenul dumitale, Walter Chase, nu s-a considerat mai presus de afacerea asta. — Şi l-aţi băgat la apă, nu? L-aţi lăsat să intre în puşcărie o lună de zile, acolo, în New Jersey. Doamne! Ar trebui să-l auzi pe Walter cum vorbeşte despre dumneata! — Când a venit la noi era complet falit. Ne-ar fi sărutat şi mâinile, numai să-i dăm prilejul să câştige un ban, bătrâne. — Nu-mi mai tot spune „bătrâne"! ţipă Tom, iar Gatsby rămase tăcut. Walter ar fi putut să vă bage la apă şi pentru că aţi încălcat legea pariurilor, dar Wolfsheim l-a ameninţat, silindu-l să-şi ţină gura. Expresia aceea nefamiliară, dar care părea uşor de recunoscut, reveni pe chipul lui Gatsby. — Afacerea cu magazinele e numai un mărunţiş. Dar ştiu că acum pui la cale altceva, ceva despre care lui Walter îi e prea frică să vorbească. O privii pe Daisy, care se uita înspăimântată de la Gatsby la soţul ei, şi o privii şi pe Jordan, care începuse să ţină în echilibru pe vârful bărbiei un obiect nevăzut, dar pentru ea pasionant. Apoi am întors capul spre Gatsby – speriat de expresia feţei lui. Părea – şi spun asta cu tot dispreţul pentru clevetirile fără sens şuşotite în grădina lui – că într-adevăr ar fi putut omorî un om. O clipă, expresia trăsăturilor sale n-ar fi putut fi descrisă decât cu formula aceasta fantastică. Trecu însă, iar el începu o conversaţie agitată cu Daisy, negând totul, apărându-şi reputaţia împotriva unor acuzaţii care nici nu fuseseră formulate. Cu fiecare cuvânt, însă, Daisy se retrăgea tot mai departe în sine, astfel că în cele din urmă Gatsby renuntă, şi la sfârşit doar visul lui mort se mai lupta pe când după-amiaza se stingea încet, şi-l vedeam încercând să atingă ceea ce acum era de neatins, zbătându-se nefericit în spaima că avea să recadă în disperare, chinuindu-se să ajungă la glasul, acum pierdut, din colţul celălalt al încăperii. Şi glasul acela ne imploră iar să plecăm. — Te rog, Tom! Nu mai suport. Ochii ei înspăimântaţi arătau că, oricare i-ar fi fost planurile până atunci, oricăt curaj ar fi avut, acum era pierdută. — Duceţi-vă voi doi acasă, Daisy, spuse Tom. În maşina domnului Gatsby. Îl privi pe Tom, alarmată de vorbele acestea, însă Tom stărui cu un fel de dispreţ mărinimos. — Du-te. N-are să te mai plictisească de-acum înainte. Cred că-şi dă seama că flirtul acesta pretenţios s-a sfârşit. Plecară fără o vorbă, înlăturaţi, împinşi dintr-o dată în întâmplător, izolaţi ca nişte stafii, îndepărtaţi chiar de mila pe care am fi putut-o simţi faţă de ei. După o clipă, Tom se ridică şi începu să înfăşoare în prosop sticla de whisky nedesfăcută. — Vreţi ceva de băut? Tu, Jordan?... Nick? N-am răspuns. — Nick? mă întrebă iarăşi. — Ce? — Nu vrei să bei? — Nu... Tocmai mi-am adus aminte că azi e ziua mea. Împlineam treizeci de ani. În faţa mea se întindea, ameninţător, rău prevestitor, un nou deceniu. Era ora şapte când ne-am urcat în automobilul lui sport, îndreptându-ne spre Long Island. Tom vorbea fără întrerupere, exaltat parcă şi râzând mereu, însă vocea lui era pentru Jordan şi pentru mine tot atât de îndepărtată ca freamătul străin de pe trotuare, ca şi huruitul trenului aerian de deasupra. Până şi simpatia omenească are limitele ei, şi ne simţeam uşuraţi să lăsăm acum în urma noastră, o dată cu luminile oraşului, cearta lor tragică. Treizeci de ani – perspectiva unui deceniu de singurătate, o înşiruire tot mai scurtă de prieteni burlaci, o servietă tot mai subţire în care să-mi port entuziasmele, părul tot mai rărit. Însă acum alături de mine era Jordan, care, spre deosebire de Daisy, era prea deşteaptă ca să mai tărască după ea de la o vârstă la alta vise uitate. Pe când treceam pe sub un pod întunecat, faţa ei palidă se aplecă leneşă peste umărul meu şi înfricoşătoarea ultimă bătaie a celor treizeci de ani se stinse încet la apăsarea liniştitoare a măinii ei. Astfel alunecam înspre moarte, prin amurgul din care căldura zilei pierea treptat. Grecul cel tânăr, Michaelis, care ţinea cafeneaua de lângă grămezile de cenuşă, fu martorul principal la anchetă. Dormise toată ziua, cât fusese cald, până la ora cinci, când se dusese să se mai dezmorţească spre garaj şi-l găsise pe George Wilson bolnav în biroul lui – bolnav de-adevărat, cu faţa nisipie ca şi părul, şi tremurând din tot corpul. Michaelis îl sfătuise să se culce, însă Wilson refuzase, spunând că nu-şi putea permite să piardă clienţii. În timp ce vecinul său încerca să-l convingă, izbucniseră nişte zgomote violente la etaj, deasupra lor. — Am încuiat-o pe nevastă-mea sus, explicase Wilson, calm. Are să stea acolo până poimâine, când plecăm de-aici. Ne mutăm. Michaelis rămăsese năucit; erau vecini de patru ani şi Wilson nu păruse niciodată în stare de asemenea acţiuni energice şi precise. În general se comporta ca un om sfârşit: când nu lucra, stătea pe scaun în prag şi se uita la oamenii şi maşinile care treceau pe drum. Când îi vorbea cineva, răspundea invariabil cu un râs agreabil, decolorat. Era bărbatul nevesti-sii, nu el însuşi bărbat. Era deci firesc că Michaelis să încerce să afle ce se întâmplase. Însă Wilson nu voise să-i dea nici o explicaţie. În schimb, începuse să-i arunce priviri curioase, bănuitoare, şi să-l întrebe ce făcuse la anumite ore, în anumite zile. Tocmai când începuse să se simtă de-a dreptul stânjenit, prin faţa uşii trecuse un grup de muncitori îndreptându-se spre cafeneaua lui şi Michaelis profitase de prilej ca să plece, cu gândul să se întoarcă mai târziu. Dar nu mai revenise. Uitase probabil, uitase pur şi simplu. Îşi amintise de conversaţia de mai sus când ieşise puţin din restaurant, să fi fost ceva după ora şapte, fiindcă auzise vocea doamnei Wilson, răstită, certăreaţă, jos în garaj. — Bate-mă! o auzise ţipând. Pune-mă jos, calcă-mă în picioare, bate-mă, mă, laşule şi nenorocitule! O clipă mai târziu se năpustise afară dând din mâini şi ţipând şi, înainte ca el să fi putut schiţa vreun gest din pragul restaurantului, totul se terminase. „Automobilul morţii", cum îl numiseră ziarele, nici măcar nu oprise. Ţâşnise din amurgul tot mai întunecat, şuierase tragic o clipă, apoi dispăruse după colţ. Michaelis nu era sigur nici măcar ce culoare fusese. Cealaltă maşină, cea care se îndrepta către New York, oprise după vreo sută de metri şi şoferul se întorsese în goană spre locul unde Myrtle Wilson, cu viaţa acum violent curmată, rămăsese în genunchi pe şosea, amestecându-şi cu praful sângele negru şi gros. Michaelis şi şoferul fuseseră primii care ajunseseră lângă ea. Însă când îi rupseseră bluza umedă de transpiraţie, trăgând-o într-o parte, văzuseră sânul stâng care îi atârna desprins, abia mai ţinându-se. Şi nu mai era nevoie să asculte inima sub el. Gura îi era larg deschisă şi sfâşiată la colţuri, ca şi cum s-ar fi înecat uşor pierzându-şi vitalitatea nestăpânită care o însufleţise atâta vreme. Cele trei sau patru automobile şi mulţimea de oameni erau vizibile de la distanţă. — Un accident! spuse Tom. E bine, Wilson o să aibă de lucru, în sfârşit. Încetini, fără intenţia de a opri, dar când ne apropiarăm, chipurile mute, concentrate, ale celor care stăteau la uşa garajului îl făcură să apese pe frână fără să vrea. — Aruncăm o privire, zise el îndoit. Doar una. Devenii conştient de sunetul prelung, un vaiet găunos ce se ridica neîntrerupt din garaj şi care, pe când ne dădeam jos din maşina decapotabilă, se articulă în cuvintele „O, Doamne, Dumnezeule!", rostite iar şi iar într-un geamăt înăbuşit. — Aici s-a întâmplat ceva urât, rosti Tom incitat. Se săltă pe vârfuri şi privi peste cercul de capete în garajul luminat de un singur bec gălbui, care se legăna într-o cuşcă de sărmă, deasupra. Apoi scoase un sunet aspru, din gâtlej şi, făcându-şi loc dintr-o singură mişcare a braţelor puternice, pătrunse înăuntru. Cercul se închise la loc cu murmure nemulţumite; trecu un minut bun până reuşii să văd ceva. Apoi alţi nou-sosiţi rupseră rândurile, împingându-ne brusc, pe Jordan şi pe mine, spre interior. Cadavrul lui Myrtle Wilson, înfăşurat într-o pătură şi apoi în alta, ca şi cum i-ar fi fost frig în noaptea aceea înăbuşitoare, zăcea pe o masă de lucru, lângă perete, şi Tom, cu spatele la noi, stătea aplecat deasupra ei, nemişcat. Lângă el se afla un poliţist, sosit pe motocicletă, scriind cu multă osteneală şi numeroase corecturi într-un carneţel. La început n-am înţeles de unde veneau cuvintele gemute care răzbăteau cu ecou zgomotos prin încăperea aceasta înaltă şi goală – apoi l-am văzut pe Wilson oprit pe pragul ridicat cu câteva trepte, al biroului, legănându-se înainte şi-napoi şi ţinându-se cu amândouă mâinile de tocul uşii. Lângă el stătea un om care-i vorbea cu voce scăzută şi încerca din când în când să-i pună mâna pe umăr, dar Wilson nu auzea şi nu vedea nimic. Privirile îi coborau încet de la becul ce se legăna spre masa de lângă perete şi ceea ce era pe ea, apoi zvâcneau înapoi spre lumină şi tot timpul scotea geamătul acela neîncetat, ascuţit, oribil: — O, Dum-ne-zeule! Doam-ne, Dum-ne-zeule! După un timp, Tom îşi înălţă capul cu un fel de zvăcnet şi, după ce aruncă în jurul său, prin garaj, o privire sticloasă, adresă o remarcă înecată, incoerentă, poliţistului. — M-a-v..., spuse poliţistul..., o... — Nu, r, îl corectă celălalt. M-a-v-r-o... — Ascultă aici! izbucni Tom sălbatic. — ...r, spuse poliţistul, o,... — ... g... — ... g..., şi îşi ridică încet capul când mâna voinică a lui Tom se lăsă brusc pe umărul său. Dumneavoastră ce vreţi, domnule? — Ce s-a întâmplat?... Asta vreau să ştiu. — A călcat-o o maşină, A murit pe loc. — A murit pe loc, repetă Tom cu ochii pierduţi. — Ieşise afară, în drum. Porcul din maşină nici măcar n-a oprit. — Erau două automobile, spunea Michaelis, unul venea, altul se ducea. Înţelegi? — Unde se ducea? întrebă poliţistul atent. — Mergeau fiecare în altă direcţie. Şi, ea... – ridică mâna spre pătura de pe masă, dar îşi stăpâni gestul la mijloc şi lăsă să-i cadă braţul de-a lungul trupului – ... a ieşit în fugă din garaj şi maşina care venea dinspre New York a intrat direct în ea, cu treizeci sau patruzeci de mile pe oră. — Cum se cheamă locul ăsta? întrebă poliţistul. — Nu se cheamă în nici un fel. Un negru palid, bine îmbrăcat, făcu un pas spre noi. — Era un automobil galben, spuse, un automobil mare şi galben. Nou. — Ai văzut accidentul? întrebă poliţistul, — Nu, dar maşina a trecut pe lângă mine pe drum şi avea mai mult de patruzeci de mile pe oră. Poate cincizeci, şaizeci. — Ia vino încoace şi spune cum te cheamă. Fiţi atenţi. Vreau să ştiu cum îl cheamă. Unele replici din această conversaţie trebuie să fi ajuns până la Wilson, care se legăna înainte şi înapoi în pragul biroului, căci dintr-o dată jelania neîntreruptă făcu loc unei teme noi: — Nu-i nevoie să-mi spuneţi ce fel de maşină era! Ştiu eu bine ce maşină era. Îl priveam pe Tom şi am văzut cum muşchii de pe umăr i se încordează dintr-o dată sub stofa hainei. Se îndreptă repede spre Wilson şi, oprindu-se în picioare în faţa lui, îl apucă strâns de braţe. — Calmează-te, îi spuse cu un fel de brutalitate bărbătească, liniştitoare. Ochii lui Wilson se opriră asupra lui; deodată se ridică în vârful picioarelor şi în clipa următoare ar fi căzut în genunchi, dacă Tom nu l-ar fi ţinut drept. — Ascultă-mă, îi zise Tom scuturându-l puţin. Am ajuns aici exact acum câteva clipe, venind de la New York. Îţi aduceam maşina despre care am vorbit. Automobilul galben pe care-l conduceam după-amiază nu era al meu – mă auzi? Nu l-am văzut toată după-amiaza asta. Doar negrul şi cu mine eram destul de aproape ca să auzim ce spune, însă poliţistului i se păru ciudat în ton şi ne privi iritat. — Ce-i? întrebăel. — Sunt un prieten de-al lui, îşi întoarse Tom capul spre agent, continuând însă să-şi ţină mâinile încleştate pe braţele lui Wilson. Zice că ştie maşina care a omorăt-o... Era un automobil galben. Un impuls nelămurit îl făcu pe poliţist să se uite mai bănuitor la Tom. — Dar maşina dumitale ce culoare are? — E un automobil albastru sport. — Acum am sosit de la New York, am adăugat. Cineva care mersese la mică distanţă în spatele nostru confirmă, iar poliţistul ne întoarse spatele. — Vreau să-mi spui exact cum te cheamă... Apucându-l pe Wilson ca pe o păpuşă de cărpe, Tom îl împinse în birou, îl aşeză pe un scaun şi se întoarse în garaj. — Ar fi bine să se ducă cineva să stea cu el, lătră el cu voce autoritară. Rămase în picioare, nemişcat, până când doi bărbaţi, care se opriseră mai aproape de uşă, se priviră unul pe altul şi se îndreptară, fără nici un fel de entuziasm, spre camera de alături. Tom închise uşa în urma lor şi coborî treapta spre garaj, ocolind cu privirile masa de lângă perete. Când trecu pe lângă mine îmi şopti: — Hai să plecăm. Conştient de fiece mişcare pe care o făceam şi simţind cum braţele lui autoritare ne deschideau drum prin mulţime, m-am pomenit străbătând gloata tot mai deasă, trecând pe lângă un doctor care tocmai sosise gâfâind, cu trusa în mână, chemat dintr-un fel de speranţă nebunească încă de acum o jumătate de oră. Tom conduse încet până când trecurăm de curbă, apoi piciorul apăsă dintr-o dată sălbatic pe accelerator şi automobilul zvâcni în noapte. Aproape îndată după aceea auzii un fel de suspin lung şi răguşit şi, privindu-l, i-am văzut lacrimile curgându-i şiroaie pe faţă. — Porcul blestemat, laşul! gemu el. Nici măcar n-a oprit... Casa soţilor Buchanan răsări dintr-o dată, plutind înspre noi printre copacii întunecaţi, foşnitori. Tom opri în dreptul verandei şi privi spre etaj, unde, prin iedera care acoperea fatada, se vedeau două ferestre luminate. — Daisy e acasă, spuse Tom coborând din maşină şi aruncându-mi o privire încruntându-se uşor: Ar fi trebuit să te las la West Egg, Nick. Tot nu mai e nimic de făcut în seara asta. Se produsese o schimbare în el, vorbea grav, cu multă fermitate. Pe când înaintam pe aleea cu pietrişul strălucind în lumina lunii, rezolvă şi această problemă în câteva cuvinte grăbite, absente. — Telefonez după un taxi care să te ducă acasă; şi cât aştepţi, tu şi cu Jordan ar fi mai bine să vă duceţi în bucătărie să mâncaţi ceva, dacă vă e foame. — Hai! Deschise uşa de la intrare. — Nu, mulţumesc. Însă ar fi bine să comanzi un taxi. Aştept afară. Jordan puse mâna pe braţul meu. — Nu vrei să intri, Nick? — Nu, mulţumesc. Îmi era rău şi doream să rămân singur. Jordan mai ezită un moment. — Nu e decât nouă şi jumătate, spuse ea. Simţeam că n-aş fi putut intra pentru nimic în lume. Eram sătul de ei toţi şi dintr-o dată mi se păru că printre ei o includeam acum şi pe Jordan. Cred că înţelesese ceva din expresia feţei mele, căci se întoarse brusc şi urcă în fugă treptele spre uşa de la intrare. M-am aşezat un moment cu capul în mâini, apoi am auzit cum cineva ridică telefonul din furcă şi vocea valetului comandând un taxi. Am luat-o încet pe alee îndepărtându-mă de casă, căci aveam de gând să aştept în afara porţii. Făcusem doar căţiva paşi când îmi auzii numele strigat şi Gatsby răsări dintre două tufişuri de la marginea aleii. Cred că eram buimăcit de-a binelea în momentul acela, căci nu mă puteam gândi la altceva decât la luciul costumului lui trandafiriu în bătaia lunii. — Ce faci aici? l-am întrebat. — Stau şi eu, bătrâne. Nu ştiu de ce, dar mi se păru un fel suspect de a-şi petrece timpul. Poate că tocmai pregătea o tâlhărie. N-aş fi fost deloc surprins dacă aş fi văzut nişte indivizi siniştri – „oamenii lui Wolfsheim" – răsărind deodată în spatele lui, din tufişuri. — Ai remarcat ceva neobişnuit pe drum? întrebă după o clipă. — Da. Şovăi putin. — E moartă? — Da. — Aşa m-am gândit şi eu; i-am spus şi lui Daisy. M-am gândit că e mai bine să fie pregătită. A suportat destul de bine şocul. Îmi făcea impresia că, pentru el, singurul lucru care conta era felul cum suportase Daisy şocul. — Am ajuns la West Egg pe un drum ocolit, urmă el. Mi-am lăsat maşina în garaj. Nu cred că ne-a văzut cineva, dar bineînţeles că nu pot să fiu sigur. Îmi era atât de străin şi de antipatic în clipa aceea, încât nici n-am mai considerat necesar să-i spun că se înşela. — Cine era? se interesă el. — O cheamă Wilson. Soţul este proprietarul garajului. Cum dracu' s-a întâmplat? — Ştii, am înccrcat să trag de volan... Se întrerupse deodată şi atunci am ghicit adevărul. — Daisy conducea, nu? — Da, spuse el după un moment, însă, evident, am să spun că eu eram la volan. Înţelegi, când am plecat din New York era foarte nervoasă şi s-a gândit că are să se mai calmeze conducând. Şi femeia aceea a ţăşnit dintr-o dată în faţa noastră, tocmai când ocoleam o maşină care venea din sens invers. S-a întâmplat totul într-o clipă, dar am avut impresia că femeia voia să ne spună ceva, că i se păruse că ne cunoaşte. La început Daisy a ocolit-o, luând-o spre maşina cealaltă, dar apoi şi-a pierdut cumpătul şi s-a întors spre ea. În clipa în care am atins volanul cu mâna am şi simţit izbitura... cred că a omorât-o pe loc. — Aţi sfârtecat-o pur şi simplu... — Ah, nu mai spune, bătrâne, se crispă el. Oricum... atunci Daisy a apăsat pe acceleraţie. Am încercat s-o fac să oprească, dar nu s-a putut. Aşa că am tras frâna de mână. S-a prăbuşit pur şi simplu în braţele mele şi atunci am trecut la volăn. — ...Până mâine n-o să mai aibă nimic, adăugă el apoi. Am să stau aici să văd dacă încearcă s-o intimideze cu chestia de astăzi după-amiază. S-a încuiat în camera ei şi, dacă el încearcă ceva, are să stingă lumina o dată şi s-o aprindă apoi imediat. — N-are s-o atingă nici cu un deget. Acum nu-i e gândul la ea. — N-am încredere în el, bătrâne. — Şi cât ai de gând să stai aici? — Toată noaptea, dacă e nevoie. Oricum, până se culcă toţi. Îmi veni o altă idee. Dacă Tom afla că Daisy fusese la volan? Ar fi putut să-şi închipuie cine ştie ce legătură între întâmplarea asta şi... ar fi putut să se gândească la orice. Mă uitai spre casă. Jos, la parter, erau două sau trei ferestre luminate şi sus, la etaj, licărirea din camera lui Daisy. — Aşteaptă aici o clipă, i-am spus. Mă duc să văd dacă se întâmplă ceva. M-am întors spre casă, mergând pe marginea pajiştii, am traversat rondul de pietriş şi am urcat în vârful picioarelor treptele din faţa verandei. Draperiile salonului erau trase la o parte şi se vedea încăperea goală. Traversând veranda – unde cu trei luni înainte, într-o noapte de iunie, stătuserăm reuniţi la masă – am ajuns în faţa unui dreptunghi mic de lumină, unde, după cât puteam să-mi dau seama, era fereastra bucătăriei. Storul era lăsat, dar chiar lângă pervaz rămăsese un spaţiu prin care puteam privi înăuntru. Daisy şi Tom şedeau faţă în faţă la masa din bucătărie, cu o farfurie cu friptură de pui între ei şi două sticle de bere. Tom îi vorbea încordat, aplecându-se peste masă şi, în concentrarea cu care i se adresa, mâna lui coborâse peste a ei, acoperind-o. Din când în când, Daisy îşi ridica ochii spre el şi dădea din cap aprobându-l. Nu erau veseli şi nici unul dintre ei nu se atinsese de friptură sau de bere, dar nici că erau trişti nu s-ar fi putut spune. Din toată imaginea aceasta se desprindea o atmosferă neechivocă de intimitate spontană, necăutată, şi oricine i-ar fi văzut ar fi spus că încearcă să pună ceva la cale laolaltă. Pe când mă îndepărtam de verandă în vârful picioarelor, am auzit taxiul comandat apropiindu-se pe şosea, în întuneric. Gatsby aştepta exact în locul unde-l lăsasem, pe alee. — Toate bune? mă întrebă el îngrijorat. — Da, e linişte. O clipă am şovăit. — Ai face mai bine să te duci acasă şi să încerci să dormi puţin. Clătină din cap. — Aştept până se duce Daisy la culcare. Noapte bună, bătrâne. Cu un gest brusc îşi înfundă mâinile în buzunarele hainei şi se întoarse preocupat, febril, la pândă în faţa casei, ca şi cum prezenţa mea l-ar fi tulburat din veghea aceasta sacră. Şi m-am îndepărtat, lăsându-l acolo, în picioare în bătaia lunii – veghind o uriaşă iluzie.

Omul din Mexic de Jim Weine 1 ŞERPI CIUDAŢI   De când devenise proprietarul unei ferme din Mexic, i se întâmplau lui Peter Brunnel o sumedenie de lucruri foarte ciudate. După deschiderea testamentului în casa domnului Wernecke – un avocat bătrân şi simpatic, prieten intim al unchiului decedat – Peter fu deodată chemat la telefon. Ridicând receptorul, nu auzi decât un râs maliţios şi sarcastic. Un pocnet arătă apoi că la capătul celălalt al liniei, receptorul fusese pus jos. A doua zi dimineaţă, Peter Brunnel primi o carte poştală pe care, în afară de un desen grosolan reprezentând un şarpe se mai afla doar cuvântul: „Renunţă!”. Peter dădu din umeri şi aruncă scrisoarea în coşul de hârtii. După-amiază, urcându-se în automobilul său spre a se înapoia de la Golf-Club în oraş, găsi iarăşi un bileţel pe care se afla desenat un şarpe. Peter nu-şi pierdea uşor cumpătul şi nu avea nicio înclinaţie spre misticism, dar această urmărire îndărătnică îl enerva totuşi într-o oarecare măsură. Nu-şi putea lămuri deloc ce voiau cu şarpele acela. Hotărî să întrebe numaidecât pe domnul Wernecke, dacă cineva avea vreun interes să-l îndepărteze de ferma din Mexic. După câte ştia însă, el şi cu vara sa Doroteea, erau singurii moştenitori ai unchiului. La întrebarea sa, bătrânul avocat clătină doar capul şi înălţă din umeri. — Poate că nu-i vorba decât de o glumă de prost gust – zise Wernecke – vârându-şi nasul ascuţit de vultur în actele ce-i acopereau biroul uriaş. Ziarele au scris atâta despre această moştenire şi, la urma urmei, nu-i tocmai obişnuit ca cineva să moştenească o fermă de întinderea unui mic regat. Deocamdată Peter se linişti, dar când află din întâmplare că vara sa primise şi ea o asemenea carte poştală cu un şarpe, îşi zise că gluma se cam îngroşa. Peste trei zile trebuia să plece împreună cu Doroteea la Hamburg, spre a se îmbarca pe vaporul „Rio Bravo”, care avea să-i ducă în Mexic. Una din clauzele principale ale testamentului era ca moştenitorii să ia singuri moşia în primire, intrând, abia în America, în deplina stăpânire a bunului moştenit. Pe când vara sa era nerăbdătoare să întreprindă această călătorie, Peter socotea mai mult ca o smulgere din traiul său tihnit. Pe de altă parte însă, o fermă uriaşă în Mexic – chiar dacă trebuia s-o împărţi cu o vară – nu era un lucru de lepădat. Până la ora şapte după-amiază, Peter nu luase încă nicio hotărâre. În curând avea să sosească Doroteea cu trenul. Vărul ei se sui în maşină spre a merge la gară, în întâmpinarea fetei. În centru, la o răscruce, lumina roşie a semaforului îl sili să stopeze. Peste drum, în faţa unei cafenele, se adunase o mulţime de lume în jurul unui om, care dădea un fel de reprezentaţie. Omul era deghizat în fachir şi arăta nişte şerpi. Deodată, Peter se sperie… Zărise un afiş lipit la intrarea barăcii dresorului. Pe afiş era zugrăvit un şarpe, iar desenul grosolan, deşi mult mai mare, era acelaşi ca pe avertismentele primite. Peter închise ochii o clipă, ca să se încredinţeze că nu visează. Când îi redeschise, fachirul îşi întrerupsese reprezentaţia, spre a cerceta, cu o căutătură ciudată, lipsită parcă de viaţă, automobilul în care şedea Peter. În clipa aceea, se ivi lumina verde, dând calea liberă. Maşinal, Peter porni înainte, pentru a nu împiedica circulaţia. Dar, de cealaltă parte a străzii, opri din nou automobilul şi alergă înapoi. Voia să vadă pe acesta mai de aproape şi să afle rostul acestor şerpi dezgustători. Dar când ajunse la locul unde cu câteva minute în urmă, omul îşi arătase arta, nu mai găsi pe nimeni. O clipă, rămase buimac, cu ochii aţintiţi pe spaţiul acela gol. Apoi se uită la ceasul electric, aflat în colţul acela, constatând că mai era aproape un ceas până la sosirea trenului. Alergă repede înapoi la maşina sa, deschise iute portiera şi porni în goană spre una din străzile laterale şi liniştite ale bulevardului, oprindu-se peste câteva minute în faţa unei clădiri impunătoare. Urcă într-un suflet cele două etaje şi sună la uşa unde pe o tăbliţă era scris: „Jean Adalbert Berthold, detectiv particular”. Peste o jumătate de oră, Peter Brunnel părăsi, zâmbind, locuinţa lui Berthold şi cine l-ar fi văzut coborând tacticos scările, de bună seamă că n-ar mai fi recunoscut în el pe tânărul care, cu puţin înainte, le urcase atât de vijelios. La opt şi jumătate trebuia să se afle pe peronul gării „Grădina zoologică”. Deoarece el şi cu vara sa nu se mai văzuseră de când erau copii, se înţeleseseră ca la intrarea trenului în gară, Peter să ţină un ziar în sus. El cumpărase o gazetă englezească, formatul acestora fiind mai mare, deci mai potrivit pentru scopul urmărit. În cealaltă mână avea un buchet de garoafe albe, pe care voia să-l înmâneze Doroteei, urându-i bun sosit. Trei minute după sosirea lui pe peron, acceleratul intră în gară. Tânărul ţinu ziarul în sus, privind scrutător de-a lungul vagoanelor, dar nu zări nicio fată despre care ar fi putut presupune că ar fi vara sa. Peter stătea lângă chioşcul de băuturi răcoritoare. Era prins într-un grup de excursionişti şi ridica ziarul cât putea mai sus. — Alo, Peter! Cam greu să ajung la tine! strigă un glas tineresc. Peter se întoarse şi zări o fată nostimă, intr-un costum de voiaj elegant. — Te-am recunoscut numaidecât, zise ea zâmbind, întinzându-i mâna peste o grămadă de geamantane. Peter lăsă ziarul în jos, se căţără pe grămada de geamantane, şi, ajuns de cealaltă parte a obstacolului, întinse Doroteei încă o dată mâna. — Nădăjduiesc că ai avut o călătorie plăcută! zise el, examinându-şi vara pe furiş. — Foarte plăcută! răspunse ea. Apoi, arătând spre buchetul de garoafe, pe care Peter tot îl mai ţinea strâns în mână, adăugă: — Mai aştepţi încă pe cineva sau florile sunt pentru mine? Peter se roşi. — Pentru tine, fireşte, – zise el, dându-i buchetul. Îţi urez bun sosit. — Mulţumesc, dar înainte de toate, vreau să mănânc ceva. Sunt lihnită de foame. — Cum doreşti. Dă-mi, te rog, geamantanul. Pe când coborau scările ce duceau la ieşire, tânărul îşi examină vara cu luare aminte. Păşea veselă şi voioasă lângă el, cu năsucul în vânt, ca şi cum ar fi vrut să adulmece mirosul capitalei. Cum se strecura printre maşinile ce staţionau în faţa gării, constată că, de fapt, vara sa era o fată destul de acceptabilă. Se minuna din cale afară că astfel de fete nu se găseau numai în capitală, ci şi prin provincie. Nu trecu mult şi Doroteea era instalată într-un hotel confortabil de pe strada principală. Cei doi veri luară apoi cina împreună, în restaurantul hotelului. — Ia spune tu, Peter, zise fata după ce li se servi desertul – nici tu nu l-ai cunoscut pe unchiul Manuel? — De loc, răspunse el, uitându-se la cele două gropiţe din obrajii fetei. Tot ce ştiu despre el e că a emigrat acum patruzeci şi patru de ani. Doroteea dădu din cap. — Cred că a fost întotdeauna un fel de ghimpe al familiei. Pe când trăia tata, ne povestea mereu despre poznele ce le făcuse împreună cu unchiul Manuel. Mai târziu a fugit, pare-se, în urma unui duel. — Mda! răspunse Peter, laconic. Cred că s-a şi căsătorit în America, cu o creolă. Dar se zice că l-ar fi părăsit. Iar peste câteva clipe, tânărul adăugă: — Numai de n-ar fi clauza aceea în testament! Doroteea căzu pe gânduri. — Crezi tu, întrebă ea – că ceva nu-i în regulă? Peter şovăi o clipă. — Mâine vei vorbi cu domnul Wernecke, zise el, ocolind un răspuns direct. – E un bătrân ciudat, dar simpatic, singurul om din ţară cu care unchiul Manuel mai era în legătură până a murit. Apoi, fără tranziţie, întrebă: — Ai primit o scrisoare, pare-se… Ce-i cu ea? Doroteea căută o clipă în geantă şi scoase un bileţel albastru pe care îl întinse lui Peter. Pe bilet, cineva scrisese la maşină: „Nu pleca în Mexic!” iar sub aceste rânduri desenase un şarpe. — Am primit-o acum trei zile prin poştă. Ce părere ai tu? Peter avea o mulţime de păreri, dar găsi mai nimerit să nu le spună pe toate. — Cred, zise el, după ce chibzui o clipă, că nu-i decât o glumă proastă. Aceasta e cel puţin convingerea avocatului. — Şi eu am spus acelaşi lucru, răspunse Doroteea. Lui Peter i se păru că fata a respirat uşurată. — Ai vorbit cu avocatul despre scrisoare? întrebă ea. — Da. De altfel, am eu însumi o colecţie întreagă de răvaşe de acest fel. Ziarele au zăpăcit întreg oraşul cu moştenirea noastră. Fireşte, un subiect atât de interesant nu se găseşte în toate zilele. Dar tocmai asta era cât pe ce să mă facă să renunţ la călătorie. Nu pot suferi când alţii se ocupă prea intensiv de afacerile mele. — Cum? zise ea. Să renunţi la călătorie? Dar ar însemna să renunţi şi la moştenire! Asta ar mai lipsi! Eu plec în orice caz. Sunt bucuroasă că pot vedea şi altă lume. Nu las pe nimeni să-mi strice cheful. Dar ai glumit numai, nu-i aşa? Peter îşi dădu seama că mersese prea departe. — Vezi, zise el, de n-ar fi fost afurisitele astea de bileţele! Mie mi se tot pare că ele ascund o taină… Aş vrea să ştiu cine poate fi interesat în moştenirea, noastră. Unchiul Manuel ştia doar ce voia, şi domnul Wernecke m-a încredinţat cel puţin de o sută de ori că a primit instrucţiuni precise de la dânsul. — Atunci ce vrei mai mult? triumfă Doroteea. Vom pleca negreşit. Nu văd nimic rău în condiţia asta. Dimpotrivă, călătoria îmi pare foarte interesantă. — Mexic e o ţară sălbatică, zise vărul ei. Şi cine ştie ce ni se poate întâmpla acolo! — Mie nu mi-e teamă de loc! râse Doroteea, şi nădăjduiesc că nici ţie! Văzând că Peter nu răspunde, fata întrebă: — Sau cumva tot ţi-e frică? Peter dădu din cap. — Da, zise el încet. Mă tem. Şi anume… Doroteea îi aruncă o privire întrebătoare. — Pentru tine, adăugă vărul ei. Fata pufni de râs. — Eşti bărbat în toată firea Peter, şi se pare că te-ai şi îndrăgostit de mine. Nu trebuie însă să tremuri de soarta mea. La moşie am ştiut să mă descurc cu geambaşii, odată am prins chiar un braconier. Nu rnă tern câtuşi de puţin de mexicani sau de cine o fi… Dar acum e timpul să mă duc la culcare. Călătoria m-a cam obosit, după cum văd. Când ne vedem mâine dimineaţă? Presupun că mergi cu mine la avocat… — Nădăjduiesc că voi avea timp să te însoţesc, răspunse Peter, sculându-se. În tot cazul, trec mâine dimineaţă pe la tine. Sărută mâna Doroteei şi o însoţi până la ascensor. După ce fata se urcă, Peter mai stătu puţin pe loc, privind în gol, apoi îşi duse automobilul la garaj. Era unsprezece noaptea când Peter, după o scurtă convorbire cu mecanicul garajului, se îndreptă pe jos spre casă. Devenise, de când ziarele se ocupaseră pe larg de moştenire, o figură cunoscută a cartierului. Societatea de asigurare, la care era angajat ca agent, îi pusese o maşină la dispoziţie, ziarele îi publicaseră fotografia şi multă lume dorea să-l cunoască personal. Toate acestea îl lăsau însă rece. Călătoria în Mexic cerută de testamentul ciudatului unchi Manuel şi de care depindea moştenirea, nu-i convenea deloc tânărului agent. Văzând-o astăzi pe Doroteea atât de hotărâtă să plece peste ocean, se decise s-o însoţească. Când Peter ajunse în faţa casei din strada Fazanilor, unde ocupa o garsonieră drăguţă la al treilea etaj, şi vru tocmai să scoată cheia din buzunar spre a descuia poarta auzi, deodată, pe cineva strigând în spatele său: — Domnule, vă rog, domnule! Un ştrengar de vreo zece ani trecu în graba strada şi Peter îl văzu că ţinea ceva în mină. Era o bucată de hârtie albă. — Am un bilet pentru dumneavoastră, domnule! zise băiatul gâfâind. Peter luă mirat biletul şi vru să întrebe ceva, dar copilul o şi zbughise, dispărând într-o stradă laterală. În colţul întunecos în care se afla, Peter văzu doar că scria ceva pe hârtie, fără ca să poată descifra literele. Merse, deci, până la felinarul cel mai apropiat şi citi: „Nu pleca în Mexic! Acesta este ultimul avertisment!” Şi de astădată, în locul unei iscălituri, un şarpe desenat copilăreşte. După ce citi biletul pentru a doua oară, Peter îl băgă în buzunar şi privi în juru-i. Strada era pustie, înapoindu-se la poartă, o descuie, se sui cu ascensorul la etajul trei şi, ajuns în faţa garsonierei sale, vârî cheia în broască. Spre uimirea sa, constată că uşa era descuiată, deşi îşi amintea bine că după-amiază, la plecare, întorsese cheia de două ori în broască. Intrând în micul hol, aprinse numaidecât lumina. Privi apoi în juru-i, fără a putea descoperi ceva suspect. Încuie uşa de la intrare şi trecu în salonaş, întorcând butonul electric, încă din prag. Aici, de asemenea, totul se afla în cea mai bună rânduială, nicăieri nu se zărea ceva neobişnuit. O vreme, Peter trase cu urechea, încercând apoi să râdă de teama sa. Cel mai bun lucru era să bea un coniac. Acesta avea să contribuie, desigur, la calmarea nervilor săi. Se îndreptă spre birou pentru a aduce sticla şi un pahar. Deschise uşa care despărţea cele două camere şi aprinse lumina. Apoi se întoarse spre dreapta, vrând să meargă. Dar spaima îl ţintui locului.

CAPITOLUL VI   Marea era potolită. O briză de travers se menţinea încă îndărătnică stricând linia de front a navelor în larg. Când apăru fluturând la catargul vaselor comandat de trei steguleţe colorate, semnalul aşteptat: „libertate de manevră”, toată lumea răsuflă uşurată. De patru zile şi patru nopţi se învârtea escadra în jurul Insulei Şerpilor. Manevre, tir, lansări de torpile. Încordaţi, nedormiţi, ofiţerii şi echipajele cătau lung în direcţia gurilor Dunărei, spre portul salvator. Toţi aşteptau în taină deschiderea porţilor paradisului visat. Linia de front, brusc ruptă, vasele, gâlgâind pe coşuri nori negri de fum, îşi măreau viteza întrecându-se în goană ca să atingă mai repede limanul aşteptat. Ca de obicei, la urmă, în coada coloanei, venea şi nava-şcoală, bătrânul „Mircea” legănat domol, cu pânzele în vânt, ca o pasăre albă, uriaşă, cu aripile întinse, plutind la orizont. La pupa, sprijinit de un enorm colac de frânghie cătrănită, noul medic al bordului, doctorulBarbă Roşie, marinar proaspăt, îşi potrivea binoclul, aşteptând cu încăpăţânare să vadă raza verde. Avea ocazia să verifice palavrele lui Jules Verne, în cărţile căruia citise în copilărie despre celebra rază, ce trebuie să apară în clipa când sprânceana însângerată a soarelui se îneacă în apa viorie a mării, la asfinţit. Şi pentru că făcuse proba că-i tare de mare şi nu suferise din prima călătorie, secundul, căpitanul Mincu, şi ajutorul său, sublocotenentul Neagu, erau hotăraţi să-l iniţieze pe doctor în toate misterele mărei şi să-l în-marineze, transformându-l din Homo terrestris în Homo navalis. Secundul, ajutorul său şi doctorul formau trinitatea bordului: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Totdeauna nedespărţiţi, în nesfârşite discuţii, O legătură tainică unea parcă trinitatea asta în care nici vârstele, nici firile nu se potriveau. Pasiunea pentru cultură şi fermitatea de caracter impunea trinitatea c-un deosebit prestigiu în mica lume a escadrei. Secundul, Mincu, căpitan cu vechime, era între două vârste. Părul alb şi mustaţa neagră. Privire sumbră. Om de inimă, de-o nobleţe sufletească pe care nici unul din şefi nu i-o remarcase. Vârsta nu-l schimbase. Păstra aceeaşi structură trupească şi sufletească. Mergea cam crăcănat. Avea un pas nautic de care colegii făceau haz. I se zicea în glumă: ultimul marinar romantic. Maestru în arta manevrei pânzelor, stârnea prin porturile orientului admiraţia corăbierilor bătrâni. În memoriul personal, ţinut sub cheie de comandant, era notat laconic: „bun marinar, slab militar. Fire irascibilă, spirit critic, cultură frumoasă; păcat că îşi pierdea prea multă vreme citind cărţi cu totul străine de carieră”. Marinar de rasă, făcuse şcoala navală de la Brest şi înconjurul lumei ca aspirant pe Ephigenia. Dar la examenul de comandor căzuse din cauza unei aventuri nenorocite şi a unui chef monstru sfârşit cu scandal public. Doi colegi, preparaţi de el, reuşiseră să pună galonul lat înaintea lui. Sublocotenentul Neagu, ofiţerul cu cronometrele, băiat subţire, brunet cu ochi albaştri, avea o figură copilărească. Din Şcoală colegii îi spuneau Bebe. Vorbea puţin dar citea mult. Timid şi ambiţios. Foarte sensibil, puţin expansiv şi deloc sociabil. Fire concentrată. Imaginaţie comprimată. Nu-şi găsise încă echilibrul vieţei. Pentru alegerea carierei se certase cu familia. Visase, după vocaţie, să fie marinar, nu ajunsese decât militar. Ceruse îmbarcarea pe un vapor de marfă care făcea curse regulate: Galaţi - Rotterdam. Neagu era un fel de copil sufletesc al secundului, care-l luase sub aripa lui ocrotitoare din ziua îmbarcării. Doctorul era un interesant şi unic exemplar. Uscat, noduros, chel până la ceafă; avea un ciuf rar de barbă roşie şi, sub bolta craniană socratică, nişte ochi vineţi, tulburi. Sfârşise medicina când unii din colegii săi erau ajunşi profesori definitivi. Cu prestigiul şi autoritatea studentului veteran condusese pe vremuri câteva mişcări şi greve studenţeşti, care făcuseră mare vâlvă. Târziu, după ce a pus mâna pe diplomă, când să-şi facă stagiul militar, Ministerul de Război a găsit că-i mai prudent să-l dea la marină, decât la un corp de trupă. În tinereţe, doctorul îşi pierduse câţiva ani în Belgia; se zicea că fusese un anarhist militant. Cu ce trăise? Ce făcuse pe-acolo? Mister. Acum se potolise, deşi rămăsese acelaşi om de principii rigide, sectar şi pătimaş. Ideile lui sociale nu intrau în cadrul nici unui partid politic. Îşi crease o doctrină personală pe care o botezase: umanitarism-pozitivist. Citea mai multă filosofie decât medicină. Natură complexă. Privea lumea c-un profund dispreţ de la o suverană altitudine. Discuta cu pasiune jonglând cu cinism cele mai îndrăzneţe paradoxe. Şi celor care-l găseau că-i mizantrop şi înăcrit, le răspundea c-o amară melancolie: am ajuns mizantrop tocmai pentru că am iubit prea mult omenirea; sunt sceptic tocmai pentru că am crezut prea mult în adevăr şi dreptate. Un torpilor, negru ca un bivol, gonit din urmă, trecu vijelios cu botul şi nările deschise adânc îngropate în apă. Şi apa spintecată se umfla în unghi ascuţit cu rigle lungi de spumă. Un nor de fum încolăcit ca un balaur, învălui cernind câteva clipe albul aripilor lui „Mircea”. — Ce infecte maşini, pufni dezgustat secundul. În locul navelor suple, cu forme graţioase, se construiesc asemenea oribile maşini plutitoare. — Dar maşina ne-a dat viteza. De la carul cu boi la automobil, de la corabie la vapor. Geniul aburului a învins geniul vântului. Nu trebuie să ne supunem legilor progresului? întrebă ironic sublocotenentul Neagu, urmărind pe faţa mărei coada de spumă lăsată de torpilor în larg. Asta nu mă împiedică să constat, răspunse secundul, că deşi tehnica progresează, arta nautică, cea mai veche artă, căci omul întâi a născocit barca şi pe urmă carul, scade, se pierde... adică se transformă din aria în ştiinţă. Mecanicul ia locul marinarului. Vaporul e o uzină flotantă. Fum, cărbuni, uleiuri şi ţiţei. Meseria, caracterul, vocaţia se schimbă; se pierde originalitatea temperamentului naval. Numai pe-o navă cu pânzele umflate în vântul de la larg înţelegi frumuseţea şi poezia mărci. Neagu nu se da bătut. — E fatală aceeaşi evoluţie pe apă ca şi pe uscat: Galera, Corabia, Vaporul, Partenonul, Catedrala Gotică, Zgârie Nori. — Staţi că vă împac eu pe amândoi, interveni doctorul Barbă Roşie. Mă rog, până acum frontiera dintre pământ şi mare nu se putea suprima nici în gând. Iată însă că avionul, care a schimbat ritmul circulaţiei şi a scurtat distanţele, zboară la fel pe deasupra apei ca şi pe uscat. Pentru el nu există frontieră. El singur anihilează orice barieră dintre apă şi pământ, căci el utilizează „spaţiul” constant. Domeniul mărei e ameninţat, domnilor. Nu se ştie cine va stăpâni marea în viitor: Marinarul sau Aviatorul? — E adevărat, întrerupse Neagu, dar e o chestie de timp. Marina nu e o meserie, ci o vocaţie. Dacă e drept că avionul anihilează frontiera dintre uscat şi apă, nu schimbă vocaţiile distincte dintre omul naval şi omul terestru. Instinctul popoarelor maritime face ca mai curând un marinar să ajungă aviator decât un om de uscat să ajungă marinar. Deodată doctorul, care se chinuia să înveţe a fuma cu pipa după uzul bordului, se ridică în picioare privind nedumerit în larg. Un punct negru apărea şi dispărea în zare. De undeva din depărtare, se auzea un muget lung, repetat la intervale regulate. — E geamandura... ne apropiem de gura fluviului, îl lămuri secundul. Ai să vezi acum unul din cele mai grandioase spectacole din natură. Observă culoarea apei. Două nuanţe bine distincte. Suntem în largul mărei, dar plutim deja în apele Dunărei. Vezi, toată suprafaţa-i albastră până la orizont, şi numai în direcţia spre care navigam e o bandă lată cafenie, care taie oglinda mărei. Asta-i apa dulce, mâloasă a fluviului care trece peste apa sărată şi limpede a mărei. fără să se amestece încă. Două domenii, două puteri formidabile ale naturei se întâlnesc aci sub ochii noştri. Fluviul dominator, care n-a cunoscut stavile în cale, şi nici o forţă nu l-ar fi putut opri, nu-şi întrerupe cursul, continuă încă în larg, până ce-şi pierde apa şi numele în mare. Aci dispare personalitatea Dunărei... după ce a înghiţit apa a 130 râuri, a scăldat şapte ţări şi cincizeci de oraşe, tăind în diagonal Europa. Aşa sfârşeşte, ca o fiinţă însufleţită, bătrânul Danubius pe care antichitatea îl diviniza, socotindu-l fluviu sacru, fluviu rege. Rinul e romantic, Dunărea e Clasică, eternă... sfârşi Mincu făcând un gest larg spre gura fluviului. Doctorul, în picioare, cu capul gol, în bătaia vântului, contempla mut maiestatea naturei. Un uriaş butoi de fier ancorat se zbătea mugind înfiorător între valuri. — E geamandura cu sirenă, care marchează bara. Acolo îi limita bancului de nămol adus de apele fluviului, zise secundul arătând cu mâna spre o pată cafenie ce se întindea în faţa mărei, Dunărea roade, mănâncă malurile albiei sale, sculptează, fasonează, modifică forma scoarţei pământului pe unde trece, şi în drumu-i aduce o enormă masă de nămol, care-i depusă aci pe fundul mărei. Întreaga Deltă nu-i decât pământ nou adus de apele fluviului. Unde odinioară era apă acum e pământ locuit. Şi depunerile sunt în aşa proporţii încât Delta înaintează în Mare cu zeci de metri pe an. — Asta înseamnă că într-o zi Delta se va uni cu Insula Şerpilor, întrerupse doctorul. — Desigur, după câteva mii de ani. Acum, ca să menţină deschis canalul de navigaţie, omul trebuie să lupte în permanenţă cu natura. Dacă nu s-ar scurma continuu fundul, în câteva zile omul ar fi învins de natură. „Se vede Sulina în prova!” tună de sus din catarg glasul marinarului de veghe. Viziunea portului, adusă de cuvântul magic, pe care toţi îl aşteptau, sculă în picioare toată lumea de pe bord. „Sulina!... se vede!... Sulina!...” îşi spuneau unii altora, şi o bucurie copilărească cuprinse mulţimea care ieşea pe punte, să prindă cu ochii lacomi liniştea neagră a uscatului ce tremura în zare. „Mircea”, aplecat pe-o parte, lovit cadenţat în coaste de un pleoscăit domol, alunecă uşor spre portul care-şi scotea încet capul din apă, apărând ochiului în depărtare haotic şi confuz. La asfinţit, cerul roşu de foc. Linia uscatului devenea portocalie în aureola unui vast incendiu. Părea că arde Delta cu imensele păduri de stuf în zare. Înapoi, pâcla serii înnegrea treptat faţa apei întunecând orizontul. Şi în depărtarea ştearsă numai ochiul farului, veghind neadormit pe Insula Şerpilor, clipea misterios. În rada largă şi pustie o mică brigantină, cu linii elegante, îşi potrivea pânzele desfăcute ca nişte aripi albe, să-şi ia zborul în larg. Aproape de intrare o masă enormă, ca un gigantic monstru antideluvian, se profila straniu pe roşul cerului. Era o navă-colos, una din marile drage care scurmă zilnic fundul mâlos al mărei la gura fluviului. În lumina scăzută a serii se desluşea încă bine când „Mircea”, strângându-şi pânzele, trecu printre cele două faruri, verde şi roşu, puse de strajă în capetele digurilor de la gură. — Hai sus, pe puntea de comandă; se vede portul mai bine, zise secundul oferindu-i doctorului un binoclu de mare distanţă. Pentru că întâia dată intra în gura Dunărei, doctorul privea atent înainte să prindă de la prima vedere culoarea locală a Sulinei. Prin lentilele binoclului vedea în faţă deschis, neted, canalul navigabil, şi de-odată îi reveniră în minte citaţii, frânturi de versuri uitate din copilărie: „Fluviul e un drum care merge”. „Dunăre, Dunăre Drum fără pulbere...” „Şi te du la Dunăre Şi bea apă tulbure...” * Pe ecranul cerului se proiectau catarge şi coşuri; corăbii şi vapoare de-a lungul malurilor dormeau ancorate, priponite cu frânghii groase de sârmă. Pe-o limbă de pământ joasă, îngustă. între fluviu şi baltă, se înşirau casele aliniate la rând. O moară de vânt îşi învârtea cadenţat în aer braţele obosite. La Nord păduri nepătrunse de stuf, la Sud banda nesfârşită a plajei cu valurile dunelor de nisip în zare. — Peisagiu olandez, pronunţă scurt doctorul. — Exact, aprobă secundul. Aceleaşi condiţii. Teren plat. Mlaştină. Cota zero. Nivelul mării. Priveşte oraşul. Trei străzi lungi, paralele cu malul fluviului, A patra e în baltă; i se zice Sahara din cauza nisipului depus ca să ţină ţânţarii la distanţă. Iată oraşul văzut ca în palmă. Observă că mai toate casele sunt de lemn. — Şi în caz de incendiu? întrebă doctorul. — Nici un pericol, incendii nu se pomenesc aci, pentru că societăţile de asigurare nu asigură casele de lemn. Poate e singura comună urbană care nu are post de pompieri. În cazuri rare servesc marinarii noştri şi pilotina Petrel care are o pompă cu aburi. — Dar ce-i clădirea asta colosală, în disproporţie cu restul oraşului? — Palatul Comisiei Europene a Dunărei. Impunător, monumental, ca reşedinţa unui guvernator din colonii. Casele din jurul lui sunt locuinţele funcţionarilor superiori de la Comisiune. Vezi, ce vile cochete, îmbrăcate în iederă şi glicină. Panouri de verdeaţă, boschete, alei plantate, parchete de flori, terenuri de sport... toate cu simetrie, tăiate geometric. Curăţenie, ordine, confort englezesc. O insulă, un petic de civilizaţie în pustiul primitiv al Deltei. „Mircea” urca încet pe canal împotriva curentului, aşa de-aproape de chei încât de pe punţile lui se vedea pe ferestre până în fundul caselor. Doctorul privea confuz la defilarea neîntreruptă a lanţului de cafenele, birouri şi consulate, care se înşirau de-a lungul cheiului jos. Munca în port încetase; era ora întoarcerii de la lucru. Lumea forfotea. Prin uşile deschise scăpau vaiete de arcuş, ţipete de armonică, chiote primitive, cântece pescăreşti, glasuri răguşite de rachiu şi umezeala mărei. Câteva batiste fluturau pe la ferestre. Multe perechi de ochi, ascunşi după perdele, pândeau mersul domol al vasului. — Sulina asta e unul dintre cele mai originale puncte de pe glob, reluă secundul. Doctorul îşi întoarse capul spre el concentrându-şi atenţia. — Da, da, să nu te miri. Ai să te încredinţezi îndată. Mă rog, mai există pe faţa pământului o asemenea situaţie? Ascultă: Debarci aci, într-un port românesc. Mergi în lungul cheiului, pe strada întâia spre palatul Comisiunii, şi de-odată te opreşti în loc. Strada-i barată. Un gard de lemn, văpsit în verde, îţi închide drumul. Rămâi, aş putea zice, ca viţelul la poarta nouă, dacă poarta n-ar fi foarte veche, cam de vreo şaptezeci de ani. Mai este vreun oraş în lume în care o stradă sa fie tăiată de-a curmezişul de un zăplaz, ce slujeşte drept frontieră despărţind două state? — Cum două state? întrebă nedumerit doctorul. — Desigur, două state. Uite, în dreapta zăplazului e România, în stânga e Comisiunea Europeană a Dunărei. Observă culorile celor două steaguri: în dreapta gardului fâlfâie tricolorul românesc – în stânga e steagul Comisiunii; alb cu bande albastre şi roşii, cu cele trei litere: C. E. D. — Aşa-i... ciudat lucru, se minună doctorul. — Iată, gardul acesta verde e frontiera. Rubiconul modern. Suveranitatea română rămâne la poarta verde. Autorităţile locale nu pot pune piciorul pe teritoriul Comisiunii, care se bucură de neutralitate – privilegii moştenite din vremea regimului capitulaţiilor turceşti. — Cum, şi pentru că are steag propriu Comisia este socotită stat? întrebă doctorul. Secundul îi răspunse prompt: — Desigur. Ne găsim în faţa unui stat independent, stat-miniatură, dar un stat autonom cu cele trei depline puteri: Face legi. Judecă. Execută. — Stat în stat, adăugă Neagu făcând haz de nedumerirea doctorului: Două săbii într-o teacă, Doi stăpâni în ţară săracă. — Dar ce rost mai are Comisia asta? întrebă doctorul din ce în ce mai încurcat. — Pe vremea când Turcia nu putea şi Rusia nu vroia să întreţină gura Dunărei deschisă navigaţiei, după războiul din Crimeea, s-a alcătuit provizoriu o Comisie Europeană pentru lucrări tehnice, ca marile Puteri să-şi poată trimite vapoarele pe Dunăre să încarce grâul românesc de care aveau nevoie. Noi, ocupând Dobrogea, am intrat în stăpânirea gurilor Dunărei moştenind pe Turci. Azi Comisia nu mai corespunde împrejurărilor, e o alcătuire arhaică, un anacronism, o excepţie fără precedent, unică pe glob. Deşi provizorie vegetează însă, doar nu degeaba s-a zis că nimic nu-i mai permanent decât un provizorat. Populaţia pestriţă de aci, indigeni şi străini, o privesc cu respect şi sfială. O luptă surdă durează, de jumătate de secol, între autoritatea naţională şi cea internaţională. — Să fii nevoit să trăieşti aici... trebuie să fie oribil, zise doctorul. — Desigur că de plăcere nu locuieşte nimeni aci. Căci nimeni nu se expune să fie supt gratuit de ţânţari. Nevoia sau setea de câştig i-au adus pe toţi aci în Deltă. Totuşi, viaţa acestui mic port cosmopolit e originală şi interesanta. Are un farmec şi un pitoresc deosebit. Este unicul loc în ţară unde găseşti adevărata viaţă de port. Celelalte porturi ale noastre nu sunt decât oraşe. Sulina este numai port, nu are oraş. Toată populaţia se hrăneşte din viaţa portului. De altfel nici nu are nimic comun cu restul ţării. Aci e o viaţă de colonii. Comerţul levantin atrage aventurieri din toate seminţiile, care se perindă pe aci ca să pescuiască în apa tulbure a Dunărei. Un mozaic de rase. Toate neamurile, toate tipurile şi toate limbile. Mica lume a acestei instituţii – Europa în miniatură – cu decoruri, culise şi protocol, are o viaţă aparte. Este un cerc închis, impermeabil, perfect etanş. Comisia se ţine la distanţă ascunzând, sub masca unei exagerate politeţi, slabul contact cu mulţimea indigenă, în sânul căreia se găseşte provizoriu debarcată aci la poarta Orientului. Echipaj la posturile de sosire!... Comanda răsunătoare a ofiţerului de cart tăie brusc firul discuţiilor. Toţi ofiţerii îşi luară locurile obişnuite pe punte. Secundul trecu la postul de manevră a ancorei. Neagu la ordinele comandantului. Doctorul, fără nici o treabă, rămase izolat. Bandula, aruncată cu dibăcie ca o grenadă de mână, căzu departe pe uscat. Maşina stopase, dar corpul greoi al lui „Mircea” aluneca încă de-a lungul cheiului negru de lume. Funda! şi ancora se rostogoli în huruitul lanţului pe nară, până se opri cu gheara înfiptă în patul de nămol pe fundul Dunărei. * Se cunoscuseră într-un chip aşa de comic încât îi bufnea râsul pe amândoi de câte ori îşi aduceau aminte. Era una din acele dimineţi albastre, vesele, care nu ştiu de ce, nu se mai şterg din minte. Primele săgeţi ale soarelui ce iese din mare aprind în inima noastră flacăra bucuriei de a trăi. Căci vântul din larg ne biciuieşte pielea, ne înfierbântă şi face parcă să clocotească în vine sângele care hrăneşte corpul şi întreţine viaţa. Departe, o corabie cu pânzele poleite se proiecta pe linia roşie a orizontului. Aproape de ţărm, de-asupra marmurei fluide a mării caline, un stol de pescăruşi îmbătat de soare se juca în zbor scoţând un fel de ţipete stridente întocmai ca râsul omenesc. O bărcuţă, văpsită în culoarea oului de raţă, cobora fluviul spre mare. Era Puiul, cea mai mică barcă a bricului „Mircea”. Un marinar în tricou vărgat, cu bereta pe ceafă, cu picioarele goale, se opintea trăgând la lopeţi. În fund, la cârmă, un ofiţer şi un caporal şedeau gravi, ţinând cu mare atenţie pe genunchi nişte cutii de lemn. Neagu, ofiţerul însărcinat cu hărţile şi cronometrele bordului, venea la uscat să-şi facă observaţiile astronomice pentru calculul orei adevărate a locului. Tocmai la gură, lângă farul verde, barca s-a oprit. Cutiile de lemn au fost scoase pe chei cu grija debarcării unor lăzi cu ouă. Pe când Neagu se chinuia necăjit că nu putea să prindă în lentilele sextantului un soare rebel, jos în mare, aproape de capul digului zări un punct negru plutind la suprafaţă. Şi luneta instrumentului astronomic, ingenios făcută ca să prindă imaginea soarelui deasupra orizontului, surprinse deodată imaginea răsturnată a unui splendid corp femeesc, întins planşă pe apă. — Ei!... ştii că are haz... cine dracu e nebuna ceea care face baie la ora asta? — După cum luceşte negreaţa pielei, mă bate gândul că-i o ţigancă, îndrăzni caporalul să-şi dea părerea. Şi io-te cum înoată: ca peştele domnule. Şi pe când Neagu îşi da şapca pe ceafă potrivind la ochi luneta, deodată o răbufnire de vânt îi smulse şapca ducând-o dea-dura până în mare. Zadarnic patru braţe s-au repezit după ea cu gesturi disperate. „S-a dus fire-ar...” şi o înjurătură navală scăpă printre buzele caporalului, care instinctiv îşi scoase bereta din cap făcând-o ghem în mână. — Dă fuga până la barcă şi spune-i timonierului să-mi caute şapca înainte de a cădea la fund. Dar şapca fusese deja pescuită. Sirena Neagră, înotând în salturi, pusese mâna pe ea, şi căţărându-se de blocurile de la piciorul farului ieşi la lumină pe chei în mărime naturală. Tablou. Zăpăceală de ambele părţi. Aiuriţi şedeau unul în faţa altuia. El cu capul gol, ea cu trupul gol; numai în tricoul leoarcă, lipit pe corp. Şi amândoi deodată pufniră în râs. Voiau să-şi vorbească şi nu puteau. Pe ea o apucase un tremur nervos de râs şi de răceală. Apa i se scurgea de-a lungul trupului căzând în picături perlate în jurul ei pe chei. Cine era sirena ieşită parcă din spuma mării. De unde venea făptura asta enigmatică vibrând în soare de sănătate şi veselie, cu braţele îngheţate răspândind un miros limpede, curat, de apă de mare. Pe cheiul de piatră ce frigea, sub razele albe de foc care le da dureri de ochi, au schimbat între ei primele cuvinte. Şi au stat acolo până ce el şi-a uscat şapca, iar ea şi-a uscat trupul la soare. Barca s-a întors la bord fără Neagu, care a întârziat venind pe jos în port. A condus-o pe Evantia până acasă. Pe drum, alături, în pas egal, el îşi întorcea ochii involuntar spre ea şi o privea pieziş, sufocat de o bucurie violentă. Ea privea mândră drept înainte, cu o inocentă cochetărie, simţind instinctiv că-i studiată. Parcă o scânteie electrică trecuse legănându-i de la prima atingere. Glasul ei avea un timbru muzical; amestecând vorbele româneşti cu cele franţuzeşti mlădia accentul pe unele silabe încântând auzul c-o limbă nouă, fermecător de stricată. Îmbujoraţi, surâzând amândoi de-o fericire nelămurită, s-au despărţit. Şi-au strâns mâinile cu putere, dându-şi întâlnire în aceeaşi zi după amiază. * Câteva zile calculele nautice la bordul lui „Mircea” au dat nişte rezultate surprinzător de anapoda. Nopţi întregi Neagu n-a putut să închidă ochii. Chipul Evantiei luminat de dulcele ei zâmbet, nu-l părăsea o clipă. În ureche îi suna glasul acela sonor; îl auzea precis. Fiecare vorbă o repeta în minte căutând să-i completeze sensul. Trăia tot timpul în prezenţa ei. Cu binoclu, de pe puntea vaporului, îi spiona casa. Urmărea orice mişcare. Uneori se scula noaptea să vadă dacă-i luminată fereastra camerei dinspre chei, unde o ştia că doarme. Scăpat din frâul strâns al şcoalei, Neagu, ca un mânz slobod, zburdase în primul an îmbătat de sentimentul libertăţii. Se credea bărbat, se lua la întrecere cu cei mai tari în stricăciunile de marinar consumat, deşi nu era decât un copil timid. O aventură nocturnă la Smirna, când era să fie înjunghiat, un scandal la Pireu unde a fost arestat, îi creaseră din prima călătorie o reputaţie rea în ochii şefilor. Căci disciplina rigidă a bordului nu înţelegea că tinereţea, cu sânge fierbinte, avea nevoie de destindere, că provizia de forţă şi sănătate din viaţa monastică pe apă trebuia cheltuită pe uscat, în porturile în care vaporul făcea scurte escale. În fond însă Neagu aducea un suflet proaspăt, candid, aspirând la marea, unica iubire care singură dă preţ vieţei. El trebuia să-şi închidă cu zece lacăte în inimă taina iubirii lui. Spiritul dominant al bordului era o crudă ironie împotriva oricărei sentimentalităţi – slăbiciuni nedemne, pentru un om tare. Trebuia să se ascundă. I se părea că fiecare îi citeşte pe faţă ce are el în suflet. Era un sentiment nou care-i tulburase inima naivă. Evitase totdeauna legături mai strânse şi flirtul chiar – pacea armată sau amorul pulverizat cum se spunea la bord – i se părea joc periculos şi imoral. Ştii cum începe, dar nu ştii cum sfârşeşte. Fugea instinctiv de strălucirea care nu da căldură şi mergea cu judecata până la capăt, încătuşat de un fel de răspundere morală pe care o avea deacasă, insuflată din copilărie. Şi deodată căzu... el căruia nici o femee nu ajunsese să-i umple inima şi mintea... Cum se insinuase în el aşa de abil, fără să bage de seamă, iubirea asta care-l robise complet? Nu era în faţa unei dorinţi. Era chiar amorul unic, profund cu toată sclavia lui? Fiecare întâlnire era o baie de fericire. Uneori, tulburat, căuta să reflecteze. Dar nu se mai putea opri. Avea s-o urmeze până la capătul vieţei... Sensibilitatea bolnăvicioasă, mândria şi ambiţia îl ţinea în rezervă faţă de lumea în care trăia izolat sufleteşte. Colegii, în bătaie de joc, îl porecliseră locotenentul Bonaparte.