Carti politiste nesortate pe categorii de autor

PARTEA A PATRA CĂLĂTORIA ÎN ŢARA HOUYHNHNM-ILOR    CAPITOLUL I   Autorul devine căpitan de vas şi pleacă în călătorie. Marinarii uneltesc împotriva lui. Îl ţin închis multă vreme în cabină şi-l debarcă pe ţărmul unei ţări necunoscute. Călătoreşte spre interiorul tării. Descrierea yahooilor, nişte animale foarte ciudate. Autorul întâlneşte doi houyhnhnmi.   Cu toate că aş putea fi învinuit, şi pe drept cuvânt, că-mi place nespus aventura, trebuie totuşi să mărturisesc cinstit că această patimă a mea nu a putut fi înăbuşită de primejdiile prin care am trecut de-a lungul primelor mele călătorii. Am rămas acasă alături de soţia şi copiii mei vreo cinci luni de zile, clipe cu adevărat fericite, dacă aş fi ştiut să preţuiesc cum se cuvine traiul tihnit şi îndestulat. Am lăsat-o pe biata mea soţie aşteptând un copil şi am primit propunerea avantajoasă ce mi s-a făcut, şi anume de a deveni căpitanul Adventurei, un mare vas comercial de 350 de tone. Cunoşteam bine tainele navigaţiei şi cum mă cam săturasem să tot fiu chirurg pe bord (fireşte, la nevoie aş fi dat o mână de ajutor), am luat pe vas un tânăr priceput în această meserie, un oarecare Robert Purefoy. Am ridicat pânzele în Portsmouth la 7 august 1710; în cea de a patrusprezecea zi, ne-am întâlnit la Teneriffe cu căpitanul Pocock din Bristol, care se îndrepta spre golful Campechy ca să încarce băcan. În şaisprezece ale lunii ne-a despărţit o furtună; când m-am întors, am aflat că vasul lui se scufundase şi că din tot echipajul n-a scăpat cu viaţă decât un mus. Căpitanul era un om de treabă şi un bun marinar, însă cam încăpăţânat; de aici i s-a tras şi moartea, după cum s-a mai întâmplat cu mulţi alţii, căci dacă ar fi dat ascultare sfaturilor mele, astăzi s-ar afla în sânul familiei lui, aşa cum eu mă aflu în sânul familiei mele. Cum pierdusem mai mulţi oameni din echipaj din pricina frigurilor tropicale, am fost nevoit să angajez marinari în Barbados şi în Antilele mici, unde m-am oprit ascultând de sfaturile negustorilor în slujba cărora mă aflam. Dar în curând m-am căit amarnic, deoarece am aflat că cei mai mulţi dintre oamenii tocmiţi de mine fuseseră odinioară piraţi. Aveam cincizeci de oameni pe bord şi primisem porunca să fac negoţ cu indienii din mările sudului şi, pe cât îmi stătea în putinţă, să fac şi descoperiri. Nemernicii aceia, pe care i-am cules de pe drumuri, i-au îndemnat şi pe oamenii mei să se răzvrătească şi până la urmă s-au înţeles cu toţii să pună mâna pe corabie, iar pe mine să mă închidă. Aşa s-a şi întâmplat: într-o bună dimineaţă au dat buzna în cabina mea şi m-au legat de mâini şi de picioare, ameninţându-mă că mă vor azvârli peste bord dacă mă voi împotrivi. Le-am spus că sunt prizonierul lor şi deci mă voi supune. M-au pus să jur, apoi m-au dezlegat, prinzându-mi doar un lanţ de picior şi legându-mă de pat. La uşa cabinei fu aşezată o santinelă cu arma încărcată, care primise ordinul să tragă în cazul când aş fi încercat să-mi recapăt libertatea. Mi-au trimis mâncare şi băutură şi au preluat comanda vasului; îşi puseseră în gând să devină piraţi şi să-i jefuiască pe spanioli - plan ce nu putea fi adus la îndeplinire până ce nu mai făceau rost de oameni. Aşa că hotărâră mai întâi să vândă mărfurile de pe corabie şi apoi să se îndrepte spre Madagascar ca să recruteze noi oameni, întrucât mulţi muriseră în timpul cât fusesem încarcerat. Călătoria a durat săptămâni în şir, în timpul cărora au făcut negoţ cu indienii; eu însă nu ştiam încotro plutim, căci eram păzit cu străşnicie şi aşteptam din clipă în clipă să fiu omorât, aşa cum mă ameninţau adeseori. În cea de a noua zi a lunii mai 1711, un anume James Welche coborî în cabina mea, spunându-mi că primise ordin de la căpitan să mă debarce pe ţărm. În zadar am căutat să-l înduplec, că nici măcar n-a catadicsit să-mi spună cine era noul lor căpitan. M-au vârât cu de-a sila într-o şalupă, după ce mai întâi îmi îngăduiseră să mă îmbrac cu hainele mele cele mai bune, aproape noi, şi să-mi iau o legăturică de rufe, însă nici o armă în afară de pumnal; au mers cu politeţea până acolo, încât nu mi-au cercetat buzunarele în care băgasem toţi banii ce-i aveam, împreună cu alte lucruri trebuincioase. După ce-au vâslit cam o leghe, m-au debarcat pe un ţărm necunoscut. I-am rugat să-mi spună în ce ţară mă aflu, dar ei se jurară că nu ştiu nimic mai mult decât mine. Căpitanul (aşa-i spuneau ei) luase hotărârea să se descotorosească de mine, aruncându-mă pe primul petic de pământ întâlnit, îndată ce vor fi vândut toată marfa. Marinarii o porniră imediat în larg, sfătuindu-mă să mă grăbesc ca nu cumva să fiu surprins de flux şi astfel îşi luară rămas bun de la mine. În această stare deznădăjduită am mers până când am simţit pământ solid sub picioare; m-am aşezat pe un dâmb ca să mă odihnesc şi să văd ce am de făcut. După ce mi-am mai venit puţin în fire, am pornit către interiorul insulei, hotărât să-mi încredinţez soarta primilor sălbatici ce mi-ar fi ieşit în cale şi să-mi răscumpăr viaţa dându-le brăţări, inele de sticlă şi alte nimicuri pe care marinarii nu uită să le ia cu ei în călătoriile lor şi din care aveam şi eu câteva. Ţinutul era străbătut de şiruri lungi de copaci, nu sădiţi regulat, ci crescând astfel de la natură; iarba era din belşug, şi ici, colo, se vedeau mai multe lanuri de ovăz. Înaintam cu multă băgare de seamă, ca să nu fiu luat prin surprindere sau omorât de vreo săgeată aruncată din spate sau dintr-o parte. Am dat apoi de un drum, bătătorit de picior omenesc, de copite de vaci şi mai ales de cai. În cele din urmă am văzut mai multe animale pe un câmp şi vreo două din acelaşi soi cocoţate în copaci. Aveau o înfăţişare foarte ciudată şi pocită, ceea ce m-a tulburat şi m-a făcut să mă adăpostesc în dosul unui tufiş, ca să le văd mai bine. Câteva din ele s-au apropiat de locul unde mă aflam şi cu acest prilej am putut să le cercetez mai amănunţit. Aveau capul şi pieptul acoperit cu păr des, creţ la unele şi lins la altele; aveau bărbi ca nişte ţapi şi câte o şuviţă lungă de păr de-a lungul spinării şi picioarelor din faţă restul corpului era gol, astfel că le-am putut vedea pielea, cafenie ca a bivolilor. Nu aveau coadă, nici păr pe crupă, în afară de anus, şi bănuiesc că natura i-a înzestrat cu păr în locul acela, ca să-i apere când stăteau jos, căci le plăcea să stea jos, de asemenea culcaţi sau aşezaţi pe picioarele dinapoi. Se căţărau în copaci înalţi cu agilitatea veveriţelor, deoarece atât picioarele din faţă, cât şi cele din spate erau înzestrate cu gheare ascuţite şi încovoiate. Din când în când săreau şi ţopăiau de colo, colo cu o sprinteneală de necrezut Femelele erau mai mici decât bărbaţii; aveau capul acoperit de păr lung şi lins, faţa însă le era curată, şi în afară de anus şi pudenda, tot restul corpului era acoperit doar cu un fel de puf. Mamelele le atârnau între picioarele din faţă şi când mergeau, puţin lipsea uneori să n-atingă pământul. Părul ambelor sexe era de mai multe culori: cafeniu, roşu, negru şi galben. În general, pot spune că în niciuna din călătoriile mele nu-mi fusese dat să văd dihănii atât de hidoase, faţă de care să nutresc atâta scârbă. Aşa că făcându-mi socoteala că-mi ajunge cât am văzut, plin de dispreţ şi cutremurat de silă, m-am sculat şi am ţinut drumul bătut, în nădejdea că m-ar putea duce la coliba vreunui indian. De-abia făcusem câţiva paşi, când mă pomenii faţă în faţă cu una din aceste lighioane. Văzându-mă, dihania începu să facă nişte strâmbături care îi schimbară cu totul trăsăturile feţei. Se holbă la mine de parcă aş fi fost altă arătare, apoi apropiindu-se mai mult, ridică laba din faţă, fie a râcă, fie din pricina uimirii - n-aş putea spune. Mi-am scos atunci pumnalul şi l-am atins zdravăn cu latul; n-am îndrăznit să-l pălesc cu tăişul, ca nu cumva să-i stîrnesc pe localnici împotriva mea dacă s-ar fi întâmplat să afle că le-am omorât sau schilodit o vită. Lovit, animalul se trase îndărăt şi scoase un muget atât de puternic, încât o cireadă de cel puţin alţi patruzeci ca el dădură năvală dinspre pajiştea vecină, urlând şi strâmbându-se îngrozitor. Am alergat atunci spre un copac şi, rezemându-mă cu spatele de trunchi, i-am ţinut la distanţă fluturând pumnalul. Mai multe jivine s-au căţărat în pom, de unde au început să mă împroaşte cu excrementele lor. Totuşi, pot spune că am scăpat destul de ieftin, lipindu-mă strâns de trunchiul copacului, deşi puţin a lipsit să nu fiu înăbuşit de murdăria ce ploua de sus. Deodată când nu mai vedeam nici o ieşire din această jalnică situaţie, au luat-o cu toţii la goană cât îi ţineau picioarele. Abia atunci m-am încumetat să mă desprind de copac şi să pornesc mai departe, întrebându-mă ce anume a putut să-i sperie într-atâta. Dar uitându-mă în stânga mea, am văzut un cal mergând agale pe câmp; duşmanii mei îl zăriseră înaintea mea, şi de aceea o luaseră la sănătoasa. Calul tresări puţin când se apropie de mine, dar îşi veni în fire numaidecât şi mă privi drept în faţă, dând semne de vădită mirare; se uită la mâinile şi picioarele mele şi mă ocoli de mai multe ori. Mi-aş fi văzut de drum, dar el îmi tăie calea, privindu-mă totuşi cu ochi foarte blânzi, fără să trădeze nici cel mai mic gând rău. Am stat şi ne-am uitat unul la celălalt câtva timp. În cele din urmă m-am încumetat să întind mâna spre gâtul lui cu gând să-l mângâi, fluierând şi făcând câteva din gesturile obişnuite ale jocheilor, atunci când vor să îmblânzească un cal pe care nu-l cunosc. Animalul însă păru să se arate dispreţuitor faţă de bunăvoinţa mea, clătină din cap, se încruntă şi ridică uşor piciorul drept din faţă ca să-mi îndepărteze mâna. Necheză după aceea de trei-patru ori, dar într-un chip atât de ciudat, încât mi-a venit să cred că vorbeşte cu sine însuşi într-o limbă a lui. În timp ce ne cercetam astfel unul pe celălalt, se apropie un alt cal. După ce acesta făcu mai multe mişcări curtenitoare în faţa celui dintâi, amândoi îşi ciocniră uşor copitele piciorului drept, nechezând pe rând de câteva ori, în diferite feluri, sunetele făcând impresia că sunt aproape articulate. După aceea, s-au îndepărtat câţiva paşi, de parcă ar fi vrut să se sfătuiască, plimbându-se încoace şi încolo, ca nişte persoane care deliberează asupra unei chestiuni importante, şi întorcându-şi adesea ochii înspre mine, de parcă s-ar fi temut să nu le scap. Am fost uluit văzând o purtare atât de ciudată la nişte animale şi mi-am spus în sinea mea că dacă locuitorii acestei ţări sunt înzestraţi în aceeaşi măsură cu înţelepciune, atunci de bună seamă sunt cei mai inteligenţi oameni de pe pământ. Acest gând m-a liniştit într-atâta, încât m-am hotărât să merg mai departe, până când voi da peste o casă sau un sat, sau voi întâlni pe vreunul din băştinaşi, lăsându-i pe cei doi cai să stea de vorbă după pofta inimii. Cel dintâi însă, un cal sur, văzând că am de gând să plec, necheză după mine într-un fel atât de grăitor, încât mi s-a părut că înţeleg ce vrea să spună. M-am întors imediat şi m-am apropiat de el aşteptând noi porunci şi ascunzându-mi temerile cit mai bine, deoarece începusem să mă neliniştesc neştiind cum se vor sfârşi toate acestea; cititorul îşi poate lesne închipui că nu eram prea încântat de situaţia în care mă găseam. Cei doi cai se apropiară de mine, cercetându-mi faţa şi mâinile cu multă luare-aminte. Surul îşi frecă copita de pălăria mea şi mi-o turti în aşa hal, încât am fost nevoit s-o scot şi s-o îndrept, apoi s-o pun din nou în cap - lucrul acesta îl uimi nespus, atât pe el cât şi pe tovarăşul lui (un cal murg); acesta din urmă îmi pipăi pulpana hainei şi când văzură că se desprinde de trup, se uitară din nou nedumeriţi unul la altul. Murgul îmi mângâie mâna dreaptă, părând să-i admire moliciunea şi culoarea; apoi mi-o strânse atât de tare între copită şi chişiţă, că am ţipat fără să vreau, ceea ce i-a făcut să mă atingă cu cea mai mare gingăşie. Erau grozav de nedumeriţi de pantofii şi ciorapii mei, pe care-i pipăiau de zor, nechezând şi făcând fel de fel de gesturi asemănătoare cu cele ale unui filozof, când încearcă să desluşească rostul vreunui fenomen nou şi greu de înţeles. În general, comportarea acestor animale era atât de la locul ei şi conformă cu legile raţiunii, atât de inteligentă şi de înţeleaptă, încât până la urmă mi-am spus că sunt nişte vrăjitori care s-au prefăcut în cai cu vreun scop oarecare şi întâlnind un străin şi-au pus în gând să petreacă pe socoteala lui; sau poate că erau într-adevăr uimiţi la vederea unui om care se deosebea atât de mult la îmbrăcăminte, înfăţişare şi culoarea pielii de cei care locuiau probabil pe meleagurile acelea îndepărtate. După ce mi-am făcut această socoteală, m-am încumetat să le vorbesc cam în felul următor: „Domnilor, dacă sunteţi vrăjitori, după cum am temeiuri să cred, puteţi înţelege orice limbă; de aceea îndrăznesc să vă spun că sunt un biet englez pe care nenorocirea l-a aruncat pe ţărmul vostru şi rog pe unul din voi să mă lase să-l încalec, ca să mă ducă, asemenea unui cal adevărat, la vreo casă sau în vreun sat, unde m-aş putea adăposti. Pentru această bunăvoinţă vă voi dărui cuţitul şi brăţara aceasta" (le-am scos în clipa aceea din buzunar). Cele două făpturi au stat tăcute tot timpul cât am vorbit, părând să mă asculte cu deosebită luare-aminte, iar când am isprăvit, au nechezat de mai multe ori unul către celălalt, de parcă s-ar fi sfătuit într-o chestiune importantă. Am băgat de seamă că graiul lor exprima foarte bine ceea ce simţeau şi cuvintele puteau fi înşirate într-un alfabet, cu oarecare greutate, dar mult mai uşor decât cele chinezeşti. Desluşeam mereu cuvântul yahoo, care fu rostit de mai multe ori de fiecare din ei; şi cu toate că-mi era cu neputinţă să-mi dau seama ce înseamnă, am încercat să-l rostesc şi eu în timp ce caii discutau între ei. Când au tăcut, m-am încumetat să spun cu voce tare "yahoo", încercând să imit cât mai bine nechezatul unui cal. Acest lucru i-a surprins în chip vădit, iar surul repetă cuvântul de două ori, ca şi cum ar fi vrut să mă înveţe cum să-l accentuez corect. Eu am încercat să-l imit, şi de fiecare dată când îl rosteam, mă apropiam tot mai mult de pronunţarea adevărată, deşi eram încă departe de desăvîrşire. Apoi murgul mă puse la încercare cu un al doilea cuvânt, mult mai greu de rostit. Dacă l-aş transcrie în limba engleză, cred c-ar suna cam aşa: houyhnhnm. De data asta a mers ceva mai greu, dar după vreo două-trei încercări, am izbutit să-l rostesc cum trebuie, iar caii rămaseră uluiţi de isteţimea mea. După ce-au mai vorbit despre mine (aşa mi s-a părut), cei doi prieteni şi-au luat rămas bun, lovindu-şi copitele. Apoi surul îmi făcu semn s-o pornesc înaintea lui, iar eu am socotit că cel mai înţelept lucru e să mă supun până ce îmi voi găsi o călăuză mai potrivită. Când am încercat să încetinesc pasul, însoţitorul meu mi-a strigat: hhuun, hhuun. Am priceput ce vrea să spună şi i-am dat să înţeleagă cum am putut, mai bine că sunt ostenit şi nu pot merge prea repede; atunci el s-a oprit puţin ca să-mi îngăduie să mă odihnesc.     CAPITOLUL II   Autorul este condus de un houyhnhnm în casa acestuia. Descrierea casei.Primirea făcută autorului. Ce mănâncă houyhnhnm-ii. Autorul suferă din pricina lipsei de mâncare, dar până la urmă lucrurile se îndreaptă. Felul în care se hrăneşte el în ţara aceea.   După ce am tot mers vreo trei mile, am ajuns în dreptul unei clădiri lunguieţe, făcută din pari înfipţi, în pământ şi împletiţi cu nuiele; acoperişul, din paie, era foarte jos. Cum îmi mai venise inima la loc, am scos câteva nimicuri, pe care călătorii le iau de obicei cu ei spre a le dărui sălbaticilor indieni din America şi din alte ţinuturi, în nădejdea că ai casei se vor simţi în felul acesta îndemnaţi să mă primească cu bunăvoinţă. Calul îmi făcu semn să intru eu primul. Mă pomenii într-o odaie încăpătoare cu lut pe jos şi cu un jgheab şi o iesle ce se întindeau de-a lungul unui perete întreg. În încăpere se aflau trei cai şi două iepe. Nu mâncau, dar unii dintre ei şedeau ca oamenii, ceea ce m-a minunat foarte; dar şi mai mult m-am minunat când i-am văzut pe ceilalţi trebăluind prin casă; şi doar nu păreau decât nişte animale obişnuite. Toate acestea nu au făcut decât să-mi întărească primul meu gând, şi anume că un popor care a izbutit să domesticească într-atâta nişte biete dobitoace, întrece de bună seamă toate celelalte popoare de pe faţa pământului. Surul intră îndată după mine, împiedicându-i astfel pe ceilalţi să-mi facă vreun rău. Necheză de mai multe ori în chip poruncitor şi primi răspunsurile cuvenite. Dincolo de odaia aceasta se înşirau alte trei încăperi cu uşi între ele, aşezate una în faţa celeilalte. Străbătusem două camere şi tocmai ne îndreptăm spre a treia; aici, surul mi-o luă înainte, făcându-mi semn să aştept. M-am oprit aşadar şi mi-am pregătit darurile pentru stăpânul şi stăpâna casei: două cuţite, trei brăţări de perle false, o oglinjoară şi o salbă de mărgele. Calul necheză de câteva ori, dar cu toate că mă aşteptam să aud răspunzând o voce omenească, n-am desluşit decât un nechezat asemănător, doar ceva mai ascuţit. Mi-am spus atunci că această casă aparţine de bună seamă unui om cu vază, de vreme ce era nevoie de atâtea ceremonii ca să pot fi primit. Dar ca un om cu vază să fie slujit numai de cai, asta întrecea orice închipuire. Mă temeam că atâtea suferinţi şi nenorociri ce se abătuseră asupra mea îmi tulburaseră minţile. M-am sculat şi am cercetat încăperea în care fusesem lăsat singur; era mobilată ca şi prima, însă ceva mai elegant. M-am frecat la ochi de câteva ori, dar am văzut aceleaşi lucruri. Atunci mi-am pişcat braţele şi coapsele ca să mă trezesc, sperând că totul s-ar putea să fie numai un vis. În cele din urmă, mi-am spus în chipul cel mai hotărât că e vorba de o vrăjitorie. Dar n-am mai avut timp să-mi urmez astfel şirul gândurilor, că surul se ivi în uşă făcându-mi semn să-l urmez în cea de a treia încăpere; aici mi-a fost dat să văd o iapă tare frumoasă, un cârlan şi un mânz, stând toţi trei într-o rână pe nişte rogojini împletite cu destul meşteşug şi foarte curate. Când am intrat în odaie, iapa s-a sculat de pe rogojina ei, s-a apropiat de mine şi după ce mi-a cercetat cu băgare de seamă mâinile şi faţa, mi-a aruncat o privire plină de dispreţ; apoi, întorcându-se către sur, i-am auzit pe amândoi rostind de mai multe ori cuvântul yahoo. Nu ştiam atunci ce înseamnă cuvântul acesta, cu toate că a fost primul pe care am învăţat să-l rostesc, dar n-a trecut mult şi spre veşnica mea obidă, am aflat. Calul mi-a făcut semn cu capul şi tot repetând cuvântul huhuun, aşa cum făcuse pe drum când am priceput că trebuie să-l urmez, m-a dus într-un fel de curte, unde se găsea o altă clădire la o oarecare depărtare de casă. Intrând aici, am văzut trei din acele făpturi dezgustătoare, pe care le întâlnisem pentru prima oară după debarcarea mea, înfulecând de zor rădăcini şi carnea unor animale despre care am aflat mai târziu că sunt măgari şi câini, ba uneori şi câte o vacă moartă, datorită fie vreunui accident, fie din pricina vreunei boli. Dobitoacele erau legate de gât cu funii trainice prinse de o grindă şi-şi ţineau hrana în ghearele picioarelor din faţă, sfâşiind-o cu dinţii. Calul stăpân porunci unui căluţ murg, unul din servitorii săi, să dezlege pe cea mai mare dintre cele trei lighioane şi s-o ducă în curte. Animalul fu aşezat alături de mine, iar stăpânul şi servitorul, comparând cu grijă chipurile noastre, repetară de mai multe ori cuvântul yahoo. Nu pot zugrăvi scârba şi uimirea ce m-au cuprins când am băgat de seamă că acest animal hidos avea o înfăţişare întru totul asemenea oamenilor. Este adevărat că obrazul îi era teşit şi lătăreţ, nasul turtit, buzele groase şi gura mare, dar trăsăturile acestea se întâlnesc în mod obişnuit la toate popoarele înapoiate, căci sălbaticii îşi lasă copiii să se târâie cu faţa prin ţărână sau să-şi turtească nasul de umărul mamei când aceasta îi duce în cârcă. Picioarele din faţă ale yahoo-ului nu se deosebeau de mâinile mele decât prin lungimea ghearelor, asprimea şi culoarea cafenie a palmelor, precum şi părul de pe dosul palmelor. Picioarele noastre prezentau aceleaşi asemănări şi deosebiri, lucru pe care eu îl ştiam foarte bine, deşi caii nu-şi puteau da seama din pricina pantofilor şi ciorapilor mei; de asemenea, aceleaşi asemănări existau şi în privinţa tuturor celorlalte părţi ale trupurilor noastre, cu excepţia părului şi a culorii pielii despre care am mai pomenit. Ceea ce îi nedumerea nespus pe cei doi cai era faptul că în rest trupul meu se deosebea atât de mult de acela al unui yahoo, lucru pentru care rămâneam îndatorat hainelor mele, al căror rost le era cu desăvârşire necunoscut. Calul murg îmi întinse o rădăcină pe care o ţinea între copită şi chişiţă (aşa cum ţineau ei toate lucrurile, după cum voi arăta la timpul cuvenit). Am luat-o în mână şi după ce am mirosit-o i-am înapoiat-o cât se poate de curtenitor. Atunci el scoase din coliba yahoo-ilor o bucată de carne de măgar, care duhnea atât de îngrozitor, încât am întors capul cu scârba; o aruncă atunci yahoo-ului, care se repezi şi o înfulecă lacom; îmi arătă după aceea o mână de fân şi nişte ovăz; eu însă am clătinat din cap spre a-i face să priceapă că nu puteam mânca nici una nici alta. Începui să mă tem că voi muri de foame, dacă nu voi întâlni făpturi asemenea mie. Cât despre yahoo-ii aceia scârboşi, trebuie să mărturisesc că, deşi în clipele acelea erau puţine fiinţe în lume care să iubească oamenii cu mai multă ardoare ca mine, totuşi, mi se părea că niciodată nu-mi fusese dat să văd creaturi mai nesuferite; şi cu cât mă apropiam mai mult de ele, cu atât mi se păreau mai respingătoare, cum s-a întâmplat de altfel în tot timpul şederii mele în ţara aceea. Stăpânul casei, calul, văzând cum mă comport, îl trimise pe yahoo înapoi în colibă. Apoi, spre marea mea uimire îşi duse copita la gură, cu o uşurinţă surprinzătoare, ca şi cum gestul i-ar fi fost firesc, căutând să-mi arate în felul acesta, precum şi cu ajutorul altor semne, că vrea să ştie ce aş dori să mănînc. Eu însă n-am izbutit să-i dau un răspuns pe care să-l priceapă; şi chiar de m-ar fi înţeles, tot nu vedeam cum ar îi fost cu putinţă să-mi facă rost de mâncare. Între timp, am zărit o vacă trecând pe lângă noi; am arătat cu degetul spre ea şi mi-am exprimat dorinţa să mă duc s-o mulg. Gesturile mele nu au fost în zadar. Calul mă conduse în casă şi îi porunci unei slujnice, o iapă, să deschidă cămara, unde se găseau vase de lut şi de lemn, foarte curate şi aşezate în ordine, toate pline cu lapte. Ea îmi dădu o oală plină pe care o sorbii cu nesaţ, simţind că-mi vin în fire. Pe la amiază am văzut apropiindu-se de casă un fel de căruţă fără roţi, ca o sanie, trasă de patru yahoo-ii. În căruţă adăsta un cal bătrân ce părea să fie un personaj de seamă; el coborî pe picioarele din spate, căci îşi rănise piciorul stâng dinainte. Venea să ia masa cu calul nostru, care-l primi cu multă curtenie. Au prânzit în cea mai frumoasă dintre încăperi, mâncând ovăz fiert în lapte; calul cel bătrân servi ovăzul cald, iar ceilalţi rece. Teslele erau aşezate în cerc în mijlocul camerei şi aveau mai multe despărţituri, în jurul cărora şedeau caii pe snopi de paie. În mijloc se afla un jgheab mare, ce se deschidea înspre fiecare despărţitură a ieslelor, astfel încât fiecare cal şi iapă îşi mânca porţia de fân şi ovăz cu lapte, foarte cuviincios şi fără să-şi stânjenească vecinul. Mânzul şi cârlanul se purtau cu sfiiciune, în timp ce stăpânul şi stăpâna erau foarte veseli şi drăguţi cu oaspetele lor. Surul îmi porunci să stau lângă el, apoi începu să discute despre mine cu prietenul său şi tăifăsuiră aşa vreme îndelungată; străinul mă privea mereu şi rostea cuvântul yahoo. Cum îmi pusesem mănuşile, stăpânul meu, calul cel sur, se arătă foarte nedumerit, întrebându-se pesemne ce au păţit picioarele mele din faţă. De vreo trei-patru ori îmi atinse mâinile cu copita, de parcă ar fi vrut să-mi spună să le aduc la forma dinainte, ceea ce m-am şi grăbit să fac, scoţându-mi mănuşile şi vârându-le în buzunar. Cu acest prilej se iscă o nouă discuţie, şi mi-am dat seama că cei de fată erau mulţumiţi de purtarea mea; de altfel nu trecu mult şi am putut să constat rezultatele. Mi s-a poruncit să rostesc cele câteva cuvinte pe care le ştiam, iar în timpul mesei, stăpânul m-a învăţat cum se spune în limba lor ovăz, lapte, foc şi alte câteva lucruri. Nu mi-a fost greu să le rostesc după el, deoarece din tinereţe vădisem o deosebită uşurinţă pentru limbi. Când se sfârşi masa, stăpânul mă luă deoparte şi prin semne şi vorbe mă făcu să înţeleg că e îngrijorat deoarece nu aveam ce mânca. În limba lor, ovăz se spune hlunnh. Am rostit de două, trei ori acest cuvânt, căci deşi la început refuzasem să m-ating de ovăz, totuşi, după ce m-am gândit mai bine, mi-am spus că aş putea să fac un fel de pâine, pe care s-o mănânc cu lapte şi să-mi ţin zilele până când voi izbuti să plec într-altă ţară unde să întâlnesc fiinţe omeneşti. Calul porunci imediat unei iepe albe să-mi aducă o porţie bună de ovăz pe un fel de tavă de lemn.  Am încălzit ovăzul la foc şi l-am frecat până ce s-a cojit şi am putut alege bobul de pleavă; cu ajutorul a două pietre am pisat grăunţele, apoi cu puţină apă am făcut un aluat; am vârât turta în foc şi după ce s-a copt, am mâncat-o aşa caldă cu lapte. La început mi s-a părut că n-are nici un gust, cu toate că în multe părţi ale Europei e o mâncare destul de obişnuită; dar cu timpul m-am învăţat, şi cum adeseori în viaţă fusesem nevoit să îndur tot felul de lipsuri, nu era prima oară când constatam cât de uşor poate fi mulţumită firea omenească. Aş vrea să subliniez, de altfel, că în tot timpul şederii mele pe insula aceea, nu am fost niciodată bolnav. Nu e mai puţin adevărat că uneori izbuteam să prind câte un iepure sau o pasăre cu ajutorul laţurilor făcute din păr de Yahoo iar alteori culegeam buruieni pe care le fierbeam sau le mâncam cu pâine în chip de salată; din când în când făceam puţin unt şi beam zerul. La început mi-a lipsit foarte mult sarea, dar m-am deprins şi cu asta, şi sunt încredinţat că întrebuinţarea sării la noi este o urmare a necumpătării, deoarece a fost introdusă numai ca să stârnească pofta de băutură, dacă nu ţinem seama de faptul că este necesară pentru conservarea cărnii în călătoriile lungi sau în locurile depărtate de pieţele mari. Se ştie că niciunui animal nu-i place sarea în afară de om; în ceea ce mă priveşte, după ce am părăsit ţara aceea, a trebuit să treacă multă vreme până când să mă obişnuiesc din nou cu gustul ei. Am stăruit îndeajuns asupra felului cum mă hrăneam, subiect cu care alţi călători îşi umplu cărţile, de parcă cititorilor le-ar păsa dacă nouă ne merge bine sau rău. Totuşi, era nevoie să amintesc şi despre acestea, ca nu cumva lumea să-şi închipuie că ar fi fost cu neputinţă să trăiesc trei ani într-o astfel de ţară şi în mijlocul unor astfel de locuitori. Către seară, stăpânul meu porunci să mi se pregătească un loc unde să mă adăpostesc. Locuinţa mea se afla la o depărtare de numai şase yarzi de casă, fiind despărţită de grajdul yahoo-ilor. Am făcut rost de nişte paie şi învelindu-mă cu hainele, am dormit buştean. Ceva mai târziu am avut parte de o locuinţă mai bună, după cum va afla cititorul când mă voi ocupa mai pe larg de felul meu de viaţă.     CAPITOLUL III   Autorul se străduieşte să înveţe limba ţării. Stăpânul său houyhnhnm îl ajută. Descrierea limbii. Împinşi de curiozitate, mai mulţi houyhnhnm-i cu vază vin să-l vadă pe autor. Autorul povesteşte pe scurt stăpânului călătoriile sale.   Îmi dădeam toată silinţa să deprind limba ţării, pe care stăpânul meu (aşa îl voi numi de acum înainte), copiii lui şi toţi servitorii din casă căutau cu tot dinadinsul să mă înveţe. Pentru ei era o adevărată minune să vadă un biet animal dând dovadă că este o fiinţă raţională. Arătam spre fiecare lucru şi-i întrebam cum se numeşte, apoi când eram singur îmi însemnam totul în caietul meu; iar dacă rosteam cuvintele greşit, îi rugam pe cei ai casei să le repete de mai multe ori. Căluţul roib - una din slugile casei - era oricând gata să-mi dea ajutor în privinţa aceasta. Houyhnhnm-ii vorbesc pe nas şi din gâtlej şi limba lor se apropie mai mult de olandeza de sus şi de germană, decât de oricare altă limbă europeană, cu singura deosebire că e mult mai plăcută şi mai expresivă. Împăratul Carol Quintul a făcut o observaţie asemănătoare când a spus că dacă ar fi să-i vorbească vreodată calului său, ar face-o în olandeza de sus. Curiozitatea şi nerăbdarea stăpânului meu erau atât de mari, încât îşi petrecea ore întregi ca să mă înveţe. Era încredinţat (după cum mi-a mărturisit mai târziu) că trebuie să fiu un yahoo, dar uşurinţa cu care învăţam, purtarea mea plină de respect şi curăţenia de care dam dovadă îl uimeau peste măsură; toate acestea erau însuşiri necunoscute celorlalte animale, îl nedumereau nespus hainele mele, întrebându-se uneori dacă nu cumva sunt una cu trupul, căci eu nu mă dezbrăcăm niciodată până ce toţi ai casei nu mergeau la culcare, iar dimineaţa mă îmbrăcam înainte ca ei să se scoale. Stăpânul meu dorea nespus de mult să afle de pe ce meleaguri vin, să ştie cărei întâmplări datorez faptul că sunt înzestrat cu raţiune, lucru ce se vădea în toate acţiunile mele, şi să m-audă povestindu-i întâmplările prin care trecusem în viaţă. Văzând cum mă străduiesc să învăţ şi să pronunţ cuvinte şi propoziţiuni întregi în limba lor, nădăjduia să-i pot satisface în curând această curiozitate. Ca să ţin minte ceea ce învăţam, transcriam cuvintele, folosind alfabetul limbii engleze şi totodată le şi tălmăceam. În cele din urmă, m-am încumetat să fac acest lucru de faţă cu stăpânul meu.  Am avut destulă bătaie de cap până să-l fac să priceapă cu ce anume mă îndeletniceam, căci băştinaşii acestei ţări habar n-aveau de cărţi sau de literatură. După vreo zece săptămâni izbutisem să înţeleg cele mai multe din întrebările lui, iar după trei luni eram în stare să răspund destul de binişor. Stăpânul era curios din cale afară să afle din ce parte a ţării vin şi cine m-a învăţat să imit o creatură raţională, deoarece yahoo-ii (cu care el observase că semăn întocmai la cap, mâini şi chip - singurele părţi ale trupului ce se vedeau la mine), cu toate că păreau vicleni şi erau foarte răi din fire, dăduseră dovadă că sunt dobitoacele cele mai greu de educat. I-am răspuns că vin de peste mări şi ţări, de pe meleaguri foarte îndepărtate, că am călătorit împreună cu mulţi semeni de ai mei, într-un vas mare făcut din trunchiuri de copaci; că tovarăşii mei m-au silit să debarc pe coasta ţării lor şi-apoi m-au părăsit, lăsându-mă să mă descurc singur. Toate acestea le-am rostit cu destulă greutate, şi numai cu ajutorul a nenumărate semne am izbutit să-l fac să mă înţeleagă. Mi-a răspuns că greşesc, pe semne, sau că spun lucruri care nu sunt (din vocabularul lor lipseşte orice cuvânt care să exprime minciuna sau prefăcătoria). Ştia că e cu neputinţă ca dincolo de mare să se afle o ţară sau ca o ceată de dobitoace să poată urni pe apa mării un vas de lemn încotro le-ar fi plăcut lor. Era sigur că nici un houyhnhnm n-ar putea construi un astfel de vas şi nici nu ar încredinţa vreodată unui yahoo conducerea lui. În limba lor, cuvântul houyhnhnm înseamnă cal, iar dacă îl tălmăcim din punct de vedere etimologic, desăvârşirea naturii. I-am spus stăpânului meu că-mi vine greu să mă exprim, dar mă voi strădui să învăţ cât mai repede cu putinţă, nădăjduind ca în scurtă vreme să-i pot povesti lucruri dintre cele mai minunate; iar el avu bunăvoinţa s-o roage pe iapa lui, pe mânji şi slugile din casă să se folosească de orice prilej pentru a mă instrui. Pe de altă parte, el însuşi se ostenea cu mine două-trei ceasuri în fiecare zi. Mai mulţi cai şi iepe cu vază din vecini veneau adesea în casa noastră, căci se dusese vestea despre un yahoo măiestru ce putea glăsui ca un houyhnhnm şi în ale cărui vorbe şi fapte se puteau desluşi licăriri de raţiune. Oaspeţii erau încântaţi că pot sta de vorbă cu mine. Ei îmi puneau nenumărate întrebări privind răspunsurile pe care eram în stare să le dau. Mulţumită tuturor acestor împrejurări prielnice, am făcut progrese atât de uimitoare, încât cinci luni după sosirea mea, înţelegeam tot ce se vorbea în juru-mi şi mă puteam exprima binişor. Houyhnhnm-ii care-l vizitau pe stăpânul meu din dorinţa de a mă vedea şi de a sta de vorbă cu mine nu prea erau înclinaţi să creadă că aş fi un yahoo adevărat, deoarece trupul meu avea alt înveliş decât acela al semenilor mei. Faptul că părul şi pielea mea nu erau la fel ca ale lor deci numai la cap, pe faţă şi pe mâini, îi mira nespus; dar taina aceasta i-o dezvăluisem stăpânului meu în urma unei întâmplări petrecute cu vreo două săptămâni mai înainte. I-am mai spus cititorului că, în fiecare seară, după ce toţi ai casei se duceau la culcare, obişnuiam să mă dezbrac şi să mă învelesc cu hainele. Într-o zi, dis-de-dimineaţ, s-a întâmplat ca stăpânul să trimită după mine pe căluţul cel murg - valetul său. Când acesta intră în cameră, eu dormeam buştean, iar hainele alunecaseră de pe mine, şi cămaşa mi se ridicase mai sus de mijloc. M-am deşteptat din pricina zgomotului şi am băgat de seamă că murgul era cam tulburat în timp ce-mi vorbea; se întoarse apoi în grabă la stăpânul său şi, înspăimântat, îi înşiră o poveste cam încâlcită despre cele ce văzuse. M-am îmbrăcat îndată şi m-am dus să-l salut pe prea cinstitul meu domn; ajuns aici, mi-am dat seama numaidecât de cele petrecute, căci stăpânul mă întrebă ce înseamnă toate câte îi povestise sluga şi cum se face că atunci când dorm nu sunt acelaşi ca de obicei; servitorul îl încredinţase că în unele părţi trupul meu este alb, în altele galben - sau, în orice caz, nu atât de alb - iar pe alocuri cafeniu. Până atunci ascunsesem cu grijă taina hainelor mele ca să mă deosebesc cât mai mult de blestematul neam al yahoo-ilor; acum însă îmi dădeam seama că nu mai are nici un rost. Pe de altă parte, mă gândeam că atât îmbrăcămintea cât şi încălţămintea se vor rupe într-o bună zi, căci şi aşa erau într-o stare de plâns, şi trebuiau înlocuite într-un fel sau altul cu piei de yahoo sau alte dobitoace; astfel, odată şi odată taina mea tot ar fi fost dată în vileag. De aceea, nu m-am sfiit să-i spun stăpânului că în ţara de unde veneam eu, cei din neamul meu îşi acoperă trupurile cu părul anumitor animale, lucrat cu meşteşug, şi asta o fac atât de dragul buneicuviinţe cât şi pentru a se feri de asprimea vremii, uneori prea blândă, alteori prea aspră. De voia să se încredinţeze de adevărul spuselor mele, eram gata să îndeplinesc orice poruncă, rugându-l doar să mă ierte dacă nu-i voi arăta acele părţi ale trupului pe care natura ne-a învăţat să le ascundem. Mi-a răspuns că vorbele mele i se par ciudate din cale afară, şi mai cu osebire ultimele cuvinte, căci el nu putea pricepe de ce ne-ar învăţa natura să ascundem ceea ce tot ea ne-a dăruit; că nici el, şi nici ai lui nu se ruşinau de vreo parte a trupului lor, dar că totuşi, eu pot face cum voi crede de cuviinţă. Atunci mi-am descheiat haina şi am dezbrăcat-o, apoi vesta. Mi-am descălţat pantofii, mi-am scos ciorapii şi pantalonii, mi-am lăsat cămaşa până în brâu, sumeţind poalele şi încingându-mă ca să-mi acopăr goliciunea. Stăpânul meu îmi urmări mişcările, dând semne vădite de curiozitate şi uimire. El ridică în chişiţă hainele mele, una câte una, şi le privi cu luare-aminte. Apoi îmi mângâie cu gingăşie trupul şi după ce mă cercetă pe toate feţele, spuse că nu mai are nici o îndoială că sunt un adevărat yahoo, dar că mă deosebesc foarte mult de ceilalţi din neamul meu, deoarece pielea mea e moale, foarte albă şi netedă, de asemenea mai multe părţi ale trupului meu nu sunt acoperite cu păr, iar ghearele labelor din faţă şi din spate sunt scurte şi au altă formă; în sfârşit, prin faptul că mă căzneam să umblu mereu pe picioarele dinapoi. Cum nu dorea să vadă mai mult, îmi îngădui să mă îmbrac, căci tremuram de frig. I-am mărturisit că mă cam supără să-mi tot spună mereu yahoo - un animal scârbos faţă de care nutream doar ură şi dispreţ. L-am rugat să nu-mi mai spună aşa şi să dea poruncă în acest sens şi celor din casă, precum şi prietenilor cărora le îngăduia să vină să mă vadă. De asemenea l-am mai rugat ca taina pe care i-o încredinţasem şi anume că am un acoperământ fals al trupului, să n-o mai ştie nimeni altul afară de el, măcar atâta timp cât aveau să mai ţină hainele; cât priveşte cele aflate de căluţul murg, valetul lui, Înălţimea Sa putea să-i poruncească să tacă. Stăpânul încuviinţă toate acestea cu multă bunăvoinţă şi astfel taina mea fu păstrată până când hainele începură să se ponosească şi m-am văzut nevoit să le înlocuiesc, recurgînd la tot felul de mijloace, lucru despre care voi vorbi mai târziu. Între timp, domnul şi stăpânul meu ţinea cu tot dinadinsul să continui să învăţ limba, dându-mi toată silinţa, deoarece faptul că puteam vorbi şi raţional îl uimea cu mult mai mult decât înfăţişarea trupului meu, fie el acoperit sau nu, şi se grăbi să adauge că aşteaptă cu nerăbdare să audă minunăţiile pe care făgăduisem să i le povestesc. Din clipa aceea îşi dădu şi mai multă osteneală să mă instruiască; mă lua cu el peste tot şi-i obliga pe houyhnhnm-i să se poarte cuviincios cu mine, căci, după cum le spunea tuturor între patru ochi, lucrul acesta avea darul să mă dispună şi să mă facă mai năstruşnic. În fiece zi, când mă găseam în tovărăşia lui, în afară de faptul că-şi dădea toată silinţa să mă înveţe limba lor, îmi punea fel de fel de întrebări cu privire la persoana mea, iar eu mă străduiam să răspund cât mai bine; în felul acesta el izbuti să afle câte ceva despre mine, deşi destul de puţin. Ar fi plictisitor să povestesc pas cu pas cum am ajuns să înfirip o convorbire mai ca lumea. Primele lucruri pe care i le-am zugrăvit mai pe larg şi într-o formă mai legată au fost cam acestea: i-am arătat că vin dintr-o ţară foarte îndepărtată, cum de altfel mai încercasem să-i spun, împreună cu vreo alţi cincizeci de semeni de-ai mei, că am călătorit pe mări într-un vas uriaş de lemn, mai încăpător decât casa Înălţimii Sale. I-am descris corabia străduindu-mă să-mi aleg cuvintele cele mai potrivite şi, cu ajutorul batistei, am încercat să-i explic în ce fel era mânată de vânt. I-am mai spus că în urma unei certe iscate între noi, am fost debarcat pe ţărmul acestui ţinut, de unde am pornit la drum fără să ştiu încotro mă duc, până când el m-a scăpat de blestemaţii aceia de yahoo-ii. El m-a întrebat cine a făcut corabia şi cum a fost cu putinţă ca houyhnhnm-ii din ţara mea să o lase pe seama unor dobitoace. I-am răspuns că nu voi continua cu povestirea dacă nu-mi dă cuvântul de cinste că nu se va simţi jignit de spusele mele; numai atunci îi voi vorbi despre toate minunăţiile pe care în atâtea rânduri i le făgăduisem. Stăpânul încuviinţă, iar eu am reluat firul, încredinţându-l că vasul fusese făcut de fiinţe asemănătoare mie, care, atât în ţările pe care le cutreierasem, cât şi în tara mea de baştină, erau singurele animale raţionale şi conducătoare; şi că la sosirea mea pe acele meleaguri, am fost la fel de uimit văzându-i pe houyhnhnm-i purtându-se ca nişte făpturi raţionale, pe cât fusese el sau prietenii lui, descoperind oarecari urme de raţiune la o făptură pe care el binevoia s-o numească yahoo şi cu care, mărturisesc, mă asemănăm din toate punctele de vedere, deşi nu-mi puteam explica degenerarea şi îndobitocirea lor. Am adăugat după aceea că dacă vreodată soarta se va milostivi să mă readucă în patrie şi voi putea povesti semenilor mei peripeţiile acestei călătorii, după cum eram hotărât s-o fac, lumea va crede că spun lucruri ce nu sunt, că totul nu-i decât o născocire a minţii mele; i-am mai spus, după ce îmi făgădui să nu se supere, că în ciuda respectului pe care i-l purtam lui, familiei şi prietenilor săi, niciunul din compatrioţii mei nu-şi va închipui că este cu putinţă ca un houyhnhnm să fie făptura cea mai de seamă în sânul unui popor, iar yahoo-ul doar un biet dobitoc.  

  Inimi cicatrizate   Moto: „Quel terrible souvenir â affronter" (Kierkegaard)       Emanuel urcă scara întunecoasă; mirosea în aer vag a produse farmaceutice şi a cauciuc ars. în fundul coridorului îngust, recunoscu uşa albă care îi fusese indicată. Intră fără să mai bată. încăperea în care se găsi părea mai veche încă şi mai mucegăită decât coridorul. Lumina venea printr-un singur geam şi răspândea o claritate albastră şi nesigură peste dezordinea din salonaş, unde revistele zăceau răvăşite pretutindeni, acoperind masa de marmură şi scaunele solemne, învelite în halate albe ca în nişte haine comode de voiaj, înainte de mutare. Emanuel mai mult căzu decât se aşeză într-un fotoliu. Observă cu surprindere umbre parcurgând odaia şi descoperi subit că geamul din fund era în realitate un acvarium în care pluteau lent peşti negri, bulbucaţi şi graşi. Câteva secunde rămase cu ochii mari deschişi urmărindu-le alunecarea leneşă, uitând aproape pentru ce venise. într-adevăr, pentru ce venise aici? Aha! îşi aduse aminte şi tuşi încetişor pentru a-şi anunţa prezenţa, dar nimeni nu răspunse. Tâmplele îi mai zvâcneau încă, dar mai mult din cauza goanei pe care o dăduse de la doctorul Bertrand până aici, decât de reală emoţie, în odaia asta gravă şi veche se simţi puţin mai liniştit. O uşă se deschise şi o femeie străbătu cu paşi repezi salonaşul, dispărând pe uşa dinspre coridor. Lui Emanuel îi păru rău că n-o oprise pentru a o ruga să anunţe că e acolo. Peştii continuau să alunece trişti în lumina mohorâtă, în sală era atâta tăcere şi întuneric, atâta linişte, încât dacă situaţia asta ar fi durat o eternitate, Emanuel n-ar fi avut nimic de spus. Dimpotrivă, ar fi acceptat-o cu resemnare, rămânând astfel încă mult timp dincoace de adevărul brutal pe care, poate, va trebui să-1 afle peste câteva minute. în dosul unei uşi cineva tuşi scurt ca un răspuns întârziat la tuşea lui de adineaori. în prag apăru o fiinţă mică, întunecată, ca un animal speriat ieşind dintr-o vizuină. - Sunteţi trimis de doctorul Bertrand? Bine! Ştiu, mi-a telefonat... dureri violente în şale, nu-i aşa? O radiografie a coloanei vertebrale. Omuleţul îşi freca nervos mâinile ca pentru a îndepărta resturile de ţărână ce-i rămăseseră prinse de degete când îşi săpase bârlogul. Avea ochi mici de cârtiţă, tumefiaţi, sticlind auriu în lumina slabă. Vom vedea îndată ce este... Poftim după mine. Emanuel îl urmă, străbătu coridorul şi se trezi în faţa unei odăi absolut întunecoase. De aici venea mirosul greu de cauciuc ars. Un bec slab se aprinse descoperind o sală plină de aparate medicale cu structuri nichelate de ţevi şi bare de circ. Erau atâtea fire electrice pretutindeni, încât Emanuel rămase nedumerit în prag, de teamă ca intrând şi atingând vreunul să nu declanşeze un formidabil curent plin de trăsnete şi scântei. Poftim!... poftim... îi spuse doctorul aproape luându-1 de mână. Puteţi să vă dezbrăcaţi aici...şi doctorul îi arătă o ladă cu şuruburi, o maşină enigmatică ce servea, după cum se vede, din când în când drept canapea. Emanuel comitea pentru întâia oară în viaţa lui acţiunea atât de simplă şi de intimă de a-şi dezbrăca hainele, într-un cadru atât de solemn. Medicul continua să fumeze, aruncând nepăsător scrumul pe podea, pe podeaua acestei teribile odăi ştiinţifice unde fiecare centimetru pătrat părea încărcat cu mistere şi electricitate. Vă scoateţi numai cămaşa... Emanuel era gata. începu să tremure. Vă este frig? întrebă doctorul. Totul durează o minută. Contactul rece, tăios, cu masa de tinichea pe care se întinse, îl străbătu cu un fior mai intens. Şi acum atenţie... când vă voi spune eu, veţi opri respiraţia... aş vrea să iasă o radiografie bună. Doctorul deschise şi închise o cutie metalică. Becul se stinse. Un clinchet declanşa un declic precis. O manetă căzu net, cu o tăietură liniară în întuneric. Curentul începu a vibra surd ca un animal iritat. Totul se desfăşură metalic şi precis, ca în jocurile acelea de atenţie unde o bilă nichelată cade cu exactitudine din despărţi tur ă în despărţitură... Acum! spuse doctorul. Emanuel îşi opri respiraţia. Inima prinse a-i bate puternic răsunând parcă în tabla pe care stătea culcat. Tot întunericul îi vâjâia în urechi. Se auzi un nou fâsâit, care se înteţi şi care se stinse apoi brusc ca un cărbune aruncat în apă. Puteţi respira, spuse din nou doctorul. Se făcu iar lumină. Emanuel avu deodată un moment de extremă luciditate. Pentru ce era el acolo întins pe masă? Pentru ce? Avu certitudinea clară că e foarte bolnav. Totul în jurul lui o spunea cu evidenţă. Ce însemnau toate aceste aparate? Desigur că nu erau făcute pentru oamenii sănătoşi. Şi din moment ce se găsea el acolo, în mijlocul lor, încolţit de ele... Medicul scotea placa din masa de tinichea. -Vă rog să nu vă îmbrăcaţi încă... să văd dacă e bună... staţi aşa... întins. Doctorul luă haina lui Emanuel şi i-o puse pe piept, păturind-o cu îngrijiri tandre; numai mama lui în copilărie îl învelea aşa cu plapoma înainte de culcare. Ce o să spuie doctorul? Ce va arăta placa? îngrozitoarea placă... Se simţea acum din nou bine, sub haina caldă şi moale. Dacă nu 1-ar fi tăiat tabla sub el cu răceala ei neplăcută şi dacă ar fi putut rezema capul de altceva decât de o bară de metal, poate că ar fi adormit. Tremura uşor din cauza răcelii, dar se simţea copleşit de a epuizare plăcută şi odihnitoare. în fundul coridorului, undeva, se auzi o uşă trântită cu zgomot. Aşadar viaţa continua în depărtare să funcţioneze mai departe... El se simţi retras dintr-însa, la adăpost sub haină, aşa cum era, gol pe masa de radiografie. Placa e bună, spuse doctorul ieşind din cabină. Mi se pare însă că o vertebră e atacată rău de tot... Lipseşte din ea o bucată de os... Doctorul spuse toate acestea într-o franţuzească rapidă pe care Emanuel nu o înţelegea prea bine şi cu întreruperi, arzându-şi degetele cu capătul de ţigară pe care îl reluase de pe o măsuţă şi din care trăgea avid. Emanuel rămase nedumerit, nu înţelese bine. îi lipsea o bucată de os din vertebră? Dar cum dispăruse de acolo? întrebă pe doctor. E roasă... roasă de microbi, răspunse omuleţul negru. Complet mistuită... ca un dinte ros de carie. Chiar în coloana vertebrală? Da, chiar în coloană... o vertebră distrusă... „Şi atunci cum de nu m-am prăbuşit până acum stând in picioare, de vreme ce însăşi axa de susţinere a corpului e ruptă?" gândi Emanuel. îşi aduse aminte că trebuie să se îmbrace, dar nu îndrăzni să se ridice decât cu precauţiuni infinite, sprijinindu-se tot timpul de aparate, în piept i se făcuse un asemenea gol, încât îi auzea vuietul clar ca zumzetul din interiorul unei scoici pusă la ureche. Inima bătea în vid cu lovituri amplificate. Putea aşadar corpul lui să se frângă dintr-un moment în altul, ca un copac rupt, ca o păpuşă de cârpă. într-un rând, la pensiunea unde stătea, în odaia lui, pusese o capcană pe podea şi un şoarece se prinse în ea, în toiul nopţii. Emanuel aprinse lumina şi îl văzu cum se învârtea înnebunit de teroare în reţeaua de sârmă a capcanei, în zorii zilei şoarecele nu mai era acolo; reuşise să deschidă portiţa şi scăpase. Umbla însă prin odaie atât de zăpăcit, atât de înspăimântat, cu mişcări atât de încete şi nesigure, încât ar fi putut fi prins cu mâna. De câteva ori şoarecele trecu pe lângă gaura propriei lui ascunzători, o mirosi uşor şi totuşi nu intră înăuntru... era complet zăpăcit de spaima şi osteneala nopţii petrecute în capcană. Emanuel, ducându-se până la lada cu lucrurile lui, avu gesturi precaute şi moi care îi aduseră aminte de şoarecele târându-se pe podea. Şi el acum mai mult se ţâra, decât mergea. Se simţea identificat cu şoarecele acela până în cea mai măruntă atitudine. Umbla tot atât de îngrozit, tot atât de zăpăcit... Medicul intrase din nou în cabină. Emanuel se gândi atunci brusc să se sinucidă, spânzurându-se cu cureaua de la pantaloni de una din barele metalice. Dar gândul acesta era atât de slab şi de inoperant, încât nu conţinea nici măcar energia necesară pentru a ridica o mână. Era desigur o idee excelentă, tot atât de excelentă ca, de pildă, pentru şoarece a reintra în gaura lui, dar tot atât de vagă şi de scursă de realitate. De altfel nici nu rămase mult timp singur. Medicul veni cu clişeul, umed încă, să i-1 arate. Aprinse un bec mai mare şi puse radiografia în lumina lui. Emanuel privi uimit, absent, umbrele negre care îi reprezentau scheletul; cea mai secretă şi intimă structură a corpului lui imprimată acolo în transparenţe întunecate şi funebre. - Iată... aici... E o vertebră sănătoasă, explică doctorul. Şi aici, mai jos, aceea din care lipseşte o bucată de os... se vede bine că e roasă. într-adevăr era acolo o vertebră ştirbă. Asta  se  cheamă  Morbul  lui  Pott...  tuberculoză  osoasă la vertebre. Totul părea foarte clar de vreme ce ştirbitura aceea avea şi un nume ştiinţific. Mai este apoi ceva suspect aici... continuă doctorul şi arătă o umbră largă ca o pâlnie. Mă tem să nu fie vorba de un abces... Ar trebui să vă examinez în cabinetul meu. Până atunci doctorul vorbise într-una fără a privi pe Emanuel. Când ridică ochii şi îl văzu atât de palid şi îngheţat, se repezi în cabină să lase clişeul, apoi, revenind, îl apucă de mâini şi începu să-1 zgâlţâie. Ei haide! Ce-i asta? Curaj... puţin curaj! E ceva ce se poate vindeca... veţi merge la Berck... acolo e salvarea... puţin curaj... puţin curaj! îl târî după dânsul de-a lungul coridorului şi al salonaşului vechi unde peştii în acvarium, nepăsători, continuau închişi hermetica lor migraţiune. Intrară în cabinetul de consultaţii. Şi aici erau perdelele trase, şi aici ere întuneric, şi aici ardea un singur bec în mijlocul unui torent împietrit de cărţi şi droguri medicinale. Omuleţul umbla agil printre ele, dibuindu-le parcă în trecere şi adulmecându-le uşor cu miros animalic.   Să vedem mai întâi spatele, spuse doctorul. Emanuel se întinse cu faţa în jos pe o canapea acoperită cu cearceaf alb. Medicul începu să pipăie încet, cu atenţie, coloana vertebrală de sus în jos apăsând pe fiecare vertebră, ca un acordor de piane clapele unui clavir, într-un loc unde apăsă mai tare răsună o durere fulgerătoare. E tocmai ce arată şi radiografia... Aici este vertebra bolnavă. Şi doctorul o mai apăsă o dată şi încă o dată răsună în coloană aceeaşi notă clară de durere. Dacă nu sunt indiscret, pentru ce aţi venit în Franţa? întrebă doctorul în timp ce-1 examina. Am cunoscut după accent că sunteţi străin. într-adevăr, răspunse Emanuel. Am venit aici pentru studii. Şi ce anume studiaţi? întrebă din nou doctorul. Chimia, răspunse Emanuel. Aha! Chimia!... vă place chimia, vă interesează? „Mă interesează acum numai viaţa", vru să răspundă Emanuel, dar tăcu. Credeţi că părinţii vă vor putea întreţine aici într-un loc la mare? continuă doctorul. Vă trebuie multă odihnă, hrană bună... mai ales linişte... la Berck, de pildă, pe malul oceanului într-un sanatoriu de acolo... Voi scrie tatălui meu în România, răspunse Emanuel. Cred că mă va ajuta. Curios lucru, cuvântul „sanatoriu" pe care îl pronunţase medicul aduse deodată în Emanuel o amintire suavă şi plină de soare ca o adiere de briză răcoroasă în atmosfera înăbuşitoare a cabinetului medical. Anul trecut la Tekirghiol, unde stătuse o lună să-şi îngrijească presupusul lui reumatism (aşa diagnosticaseră toţi doctorii durerile din spate), tot timpul fusese obsedat de ideea că foarte curând va trăi într-un sanatoriu, îşi aducea acum perfect aminte de o dimineaţă însorită, pe plajă, la umbra unui para-sol unde prietenii lui jucau cărţi întinşi cu burta pe nisip, cum îi trecuse aşa brusc şi absurd prin minte, că ar trebui să-şi ia rămas bun de la ei, spunându-le că pleacă la un sanatoriu. Acum în cabinetul întunecos, în lumina clorotică a becului, amintirea aceasta era tot ce putea fi mai senin şi mai proaspăt, printre hârtiile prăfuite. Şi acum să vedem burta... Emanuel se întoarse cu faţa în sus. Medicul întinse palma pe toată pielea, o alunecă uşor şi rămase deodată stupefiat privindu-1 fix în ochi pe Emanuel. Aveţi de mult asta? îi arătă pe burtă o umflătură groasă şi rotundă, netedă şi bine conturată ca un solz care ar fi crescut acolo sub piele, lângă şold („enormă" se gândi Emanuel, extraordinar de speriat), în zadar căuta să-şi aducă aminte de ea; n-o văzuse acolo niciodată. Şi nici doctorul Bertrand n-o observase. Era poate ceva nou, apărut de câteva ceasuri. în tot cazul, e bine că am descoperit-o la timp, spuse doctorul. Asta dacă spărgea făcea comedie mare... e un abces rece plin de puroi şi care vine de la osul bolnav... Va trebui puncţionat... va trebui extras puroiul cu seringa. De un ceas încoace atâtea lucruri îngrozitoare se petrecuseră sentenţios şi calm, atâtea prăbuşiri avuseseră loc, încât lui Emanuel, ostenit de senzaţionalul zilei, într-o secundă de ameţitoare inconştienţă îi veni să râdă. Consultaţia la doctorul Bertrand, radiografia, vertebra roasă şi acum abcesul rece, toate păreau aranjate dinainte. Aştepta ca, dintr-o secundă în alta, doctorul să deschidă o uşă şi să-1 invite în camera de alături: „Poftiţi vă rog! Ghilotina e pregătită..." Dar doctorul tăcu, fără să-şi ia privirea de la abces. Şi acum ce-i de făcut? întrebă Emanuel slab, cu o voce din alte lumi. Ei bine, puncţia! răspunse doctorul. Mai întâi puncţia! Eu v-aş sfătui să v-o facă tot doctorul Bertrand care v-a trimis la mine pentru radiografie, îi pot telefona, dacă vreţi. Are o mână foarte sigură... de altfel nici nu-i vorba despre vreo operaţie importantă... o simplă împunsătură cu acul... atâta tot. îi voi telefona să fie acasă cu toate cele necesare. Ce adresă aveţi? în timp ce doctorul nota adresa într-un carnet, Emanuel respiră puţin ca să se libereze de opresiune. Ascultase cu respiraţia tăiată tot ce spunea doctorul. Apoi, peste câteva zile veţi pleca la Berck, la mare... Berck? întrebă Emanuel. Unde vine asta? Doctorul luă dintr-un raft un Larousse enorm şi îl deschise la harta Franţei. Iată aici... vedeţi... Canalul Mânecii... mai jos de Boulogne este Berck... Nu-i însemnat pe hartă. E o plajă mică, pierdută în dune, un orăşel maritim unde vin bolnavi ca dumneata din toate părţile lumii ca să se vindece... Stau acolo culcaţi în ghips, dar duc o viaţă absolut normală. Ba ies şi cu trăsura la plimbare, trăsuri speciale în care stau întinşi, trase de cai sau de măgăruşi. Doctorul debita toate aceste explicaţii cu un ton savant, şi murmurat, uitându-se tot timpul pe hartă ca şi cum ar fi citit din dicţionar tot ce spunea. Dar până acasă umflătura nu va sparge? întrebă Emanuel. Ar fi vrut să întrebe multe; dacă până la pensiune nu i se va rupe coloana vertebrală, dacă nu se va prăbuşi în stradă, dacă nu-i va cădea capul de pe umeri rostogolinduse pe trotuar ca o bilă de popice. De câteva minute se simţea foarte fragil încleiat, în fabricile de sticlă lucrătorii se amuză să arunce în apă bucăţi de compoziţie topită care se întăresc şi devin mai rezistente decât sticla obişnuită, de pot fi lovite chiar cu ciocanul, dar dacă un mic fragment se desprinde din ele toată masa se preface în pulbere. O singură vertebră sfărâmată, nu era oare de ajuns să transforme în praf întregul trup? Mergând pe stradă s-ar fi putut desprinde osul bolnav şi atunci Emanuel s-ar fi prăbuşit pe loc, rămânând din el o simplă grămăjoară de cenuşă fumegândă. îl linişti doctorul cu argumente ştiinţifice şi medicale. Cât priveşte de onorariu, nu vru să accepte nimic. „De la studenţi nu iau bani..." în ochii lui mici ardeau scântei vii. Emanuel se simţi invadat de o tandreţă atât de moleşitoare, încât îi veniră lacrimile în ochi. Mulţumi doctorului cu exagerată efuziune. Se agăţă de această recunoştinţă cu frenezia unei eliberări, îi venea să se arunce la picioarele doctorului şi să rămâie prosternat în faţa lui. Vă mulţumesc, domnule doctor! (Ossana! Ossana!). Se îmbrăcă în grabă şi trecu prin acelaşi vechi salonaş. Curaj! mai spuse o dată doctorul pe scări cu un mic plescăit de limbă ca un îmblânzitor care îndeamnă animalul să sară printr-un cerc. Curaj! Curaj! răsună înăuntrul lui Emanuel ecoul lovindu-se de pereţii pieptului. Se trezi astfel deodată în plină stradă, în plină lumină a zilei. Era ca o dilatare bruscă şi imensă a lumii. Aşadar mai existau case, asfalt veritabil şi un cer îndepărtat, vaporos şi alb. Părăsise lumea de afară în această lumină şi o regăsea acum identică, poate mai vastă şi mai pustie, cu mai mult aer limpede în ea şi mai puţine lucruri decât odăile întunecoase din apartamentul doctorului. Totul părea însă mult mai trist şi mai indiferent... Acum păşea în această lume un Emanuel bolnav, cu o vertebră roasă, un nenorocit în drumul căruia casele se dădeau cu frică la o parte. Umbla pe trotuar moale ca şi cum ar fi plutit pe consistenţa asfaltului. In intervalul cât stătuse închis în cabinetul doctorului, lumea se subţiase straniu. Conturul obiectelor mai exista încă, dar acest firişor subţire care, la fel ca pe un desen, înconjoară o casă pentru a face din ea o casă, sau stabileşte profilul unui om, conturul acela care închide lucruri şi oameni, copaci şi câini, abia de mai ţinea în limitele lui materia gata să se prăbuşească. Ar fi fost de ajuns ca să desprindă cineva firişorul acela din marginea lucrurilor pentru ca deodată casele acelea impozante, lipsite de propriul lor contur, să se lichefieze într-o materie uniform de turbure şi cenuşie. El însuşi, Emanuel, nu mai era decât o masă de carne şi oase susţinute de rigiditatea unui profil. II surprinse gândul că nu mâncase deloc în acea zi. Ce căuta acest gând într-un asemenea moment? Emanuel constată cu amărăciune că într-o lume atât de vagă şi de inconsistentă mai avea de îndeplinit încă ocupaţiuni precise. Se îndreptă spre restaurant. Lua masa într-un mic restaurant studenţesc în cartierul vechi al oraşului. Veneau acolo şi funcţionari şi lucrători; se mânca prost şi repede, era întotdeauna înghesuială şi clienţii în picioare aşteptau un loc liber, pe care îl ocupau cald încă. Pentru întâia oară venea acum foarte târziu la masă, când nu mai era nimeni. Sala zăcea pustie, tăcută şi îmbâcsită de fum. Intr-un colţ, mâncau chelneriţele. Casieriţa mânca la casă, în dosul cadrului de lemn, ca şi cum ar fi fost sortită să săvârşească toate funcţiunile ei existenţiale acolo, cocoţată pe scaunul ei şi închisă în ţarcul acela rigid. Era o tăcere impresionantă în restaurant, ca după un cataclism. Scaunele zăceau răvăşite pretutindeni şi Emanuel nu găsi decât o singură masă acoperită cu faţă de masă albă. Toate celelalte fuseseră strânse. Se aşeză încetişor pe scaun, cu frică să nu spargă abcesul, în jurul lui, pereţii acoperiţi de oglinzi mari cu rame bronzate, reflectau din compartiment în compartiment, aceeaşi sală vidă cu aerul din ce în ce mai şters şi mai verzui, până ce în ultimele oglinzi îndepărtate, sala devenea apoasă ca acvariumul din salonaşul doctorului. Acolo, departe, în ape stătute şi întunecoase, plutea solitară şi palidă faţa puhavă de crap a casieriţei cu privirea lentă a ochiului ei rotund şi rece. Era de altfel singurul animal submarin din acele străfunduri oceanice, şi Emanuel singurul înecat. In pragul pensiunii, portăreasa îi aştepta cu nerăbdare, îl zări de departe şi îi făcu semn cu mâna: S-a telefonat din partea doctorului Bertrand. Vine la ora 4 cu tot ce trebuie. Aşa a spus şi a mai adăugat să vă găsească în pat. Am înţeles, răspunse Emanuel vrând să intre pe coridor. Dar portăreasa suptă de curiozitate şi de nerăbdarea aşteptării îl opri în prag. Ce ai? Pentru ce eşti atât de palid? Eşti bolnav? E ceva grav? îl apucă de haină şi începu să1 zgâlţâie ca pe un sac din care ar fi vrut să scuture tot conţinutul. Mai încet! Mai încet! o domoli Emanuel. Hai în odaie şi am să-ţi spun totul. Avea o odaie mică, destul de incomodă, chiar lângă aceea a portăresei, la parter. O luase pentru a nu fi nevoit să urce scările, tot din cauza durerilor din spate. începu să se dezbrace. Pentru a câta oară se dezbrăca în ziua aceea? îşi aduse aminte de un englez care se sinucisese, lăsând un bilet: „Prea mulţi nasturi de încheiat şi de descheiat toată viaţa". Acum, pentru a treia oară se întinse în pat. Portăreasa îl sâcâia mereu cu întrebările. Veni apoi în odaie şi Colette. Colette locuia şi ea la aceeaşi pensiune. Era o fată simplă şi netă ca o bucată de hârtie. Se ocupa cu broderia şi cu mici lucrări de croitorie, executate acasă. Emanuel făcea cu ea o dragoste higienică, lipsită de mari voluptăţi. După amor, Colette servea   ceai fierbinte vanilat. Ceaiul şi vanilia conţineau tot parfumul şi toată savoarea iubirii lor domestice şi cuminţi. Portăreasa începu să deretice prin odaie, şi Colette să aranjeze cărţile de pe masă, pentru ca doctorul Bertrand să găsească ordine peste tot, în timp ce Emanuel scria o telegramă pentru tatăl lui în România. Colette nu prea ştia cum să exibe decent şi convenţional tristeţea de care era cuprinsă, îi venea să plângă pur şi simplu, dar se reţinu ştiind că asta 1-ar indispune pe Emanuel. Plecă repede cu telegrama la poştă, mulţumită că părăseşte puţin odaia aceea în care îşi simţea inima grea de lacrimi. Portăreasa ieşi şi ea o dată cu dânsa. Emanuel se trezi deodată singur, culcat în pat, la o oră de după-masă când de obicei lucra la Universitate. Il dobori o senzaţie limpede şi plăcută de lenevie ca un vechi ecou din copilărie, atunci când stătea în pat „bolnav", într-o zi de şcoală. Atinse uşor umflătura de lângă şold şi se înfiora. Creştea parcă mereu. înspăimântat, rămase nemişcat în perne, cu faţa în sus, aproape fără respiraţie. Aşa îl găsi doctorul Bertrand. Ei bine, ne pregăteşti surprize? Ce s-a întâmplat? Am auzit la telefon lucruri îngrozitoare... spuse doctorul intrând. Vorbea cu bonomia serioasă a tuturor medicilor de familie ce au trecut de anumită vârstă şi care capătă cu toţii un ton al vocii uniform, ca o însuşire biologică generală în dezvoltarea lor profesională. Era înalt şi spătos, cu părul tăiat scurt, ridicat aspru ca o perie. Examina abcesul cu o faţă impasibilă, pe suprafaţa căreia Emanuel nu descoperi nimic din gândurile interioare. Cineva bătu la uşă. Era ajutorul doctorului intrând încărcat cu pachete de instrumente şi diferite cutii nichelate. într-adevăr... e ceea ce mi s-a telefonat. Abcesul trebuieşte puncţionat îndată, spuse calm doctorul. Să începem! îşi dezbrăcă haina şi îşi suflecă mânecile cămăşii. Apoi ceru apă să se spele. Portăreasa veni în grabă agitându-se de colo până colo, preocupată şi bucuroasă de a juca un rol orişicât de mic în preajma unui personagiu atât de eminent ca doctorul Bertrand. Asistentul aranja cutiile nichelate pe masă. Când totul fu gata, trase patul lângă fereastră, în plină lumină. Emanuel îşi scoase cămaşa, începu din nou să clănţăne din dinţi ca în cabinetul de radiografie, în zadar încercă să surprindă mişcările asistentului, să zărească vreun instrument de tortură, să descopere mărimea acului. Doctorul şi asistentul umblau acolo la masă cu diferite obiecte, din care nu parvenea până la dânsul decât clinchetul lor metalic. Afară, dincolo de perdea, în stradă, un om trecu grăbit, îi urmări cu auzul paşii distincţi pe asfalt. Ce grijă avea ăsta? Mergea nepăsător pe stradă, în timp ce el, Emanuel, zăcea în pat, gata de a suferi o teribilă puncţie... Acum dârdâia de-a binelea de frică. Doctorul se întoarse către pat cu un tampon de vată îmbibat în iod. Purta mănuşi mari roşii de cauciuc ca un şofer de camion. Unse umflătura şi jumătate din pielea burţii care deveni deodată galbenă, în odaie se răspândi un miros antiseptic de iodoform şi de farmacie. Asta dădea încăperii o realitate nouă, medicală şi foarte severă. Se petrecea în ea ceva grav şi inevitabil. Emanuel se zăpăci cu totul, în jurul lui zărea dulapul, cărţile şi masa, vechile lucruri familiare, bine cunoscute, dar acum ele se desprindeau nesigure în luciditatea lor turbure, ca vorbele haotice ţipate de o voce necunoscută într-o hărmălaie de oameni adunaţi într-o sală. - Anestezic! spuse doctorul scurt. Tot ce mai văzu Emanuel fu pe asistent care se apropie de pat cu un tub mare de sticlă. Doctorul îi acoperi faţa cu cămaşa şi spuse portăresei să-i ţie mâinile. Eprubeta ţiui brusc şi Emanuel simţi într-un loc precis, pe piele, deasupra umflăturii, ţâşnitura lichidului care producea o răceală de gheaţă şi strângea carnea în jur. O cutie metalică se deschise şi se închise. - Ac, spuse doctorul în timp ce asistentul se apropia din nou. „Acul... acum va împunge cu acul..." gândi Emanuel. Clipele îi zvâcneau în tâmple teribil. Acum? Simţi lângă şold o împunsătură grea ca o lovitură dată din răsputeri. Era o durere amorţită şi surdă care cântărea îngrozitor în şold. O gheară care se fixase în carnea împietrită de anestezie, o suferinţă îndepărtată şi extrem de prezentă. Deschise puţin ochii şi printr-o parte a cămăşii zări pe asistent pompând ceva într-o sticlă; nu deosebi nimic altceva. Ce se petrecea acolo, în carnea lui? Ce făcea doctorul? O apăsare mai adâncă a acului îi smulse un icnet de durere. Cât va mai dura? Părea fără sfârşit, şi asistentul pompa mereu... într-un sfârşit se făcu o pauză... Emanuel simţi acul ieşind brusc dintr-însul şi răsuflă uşurat, în muşchi, lângă umflătură persista o încordare grozavă a cărnii, dar ca o durere mai simplă ce se stabilise la un nivel fix de acuitate. Portăreasa îi ridică de pe ochi cămaşa. Doctorul ştergea acum cu eter un punct ce sângera uşor. Sticla de pe masă era plină cu un lichid compact gălbui. Ce-i asta? întrebă Emanuel sfârşit de încordare şi emoţie. Puroi, amice! Puroi! răspunse doctorul cu aceeaşi voce bonomă. Trebuie să pleci ia Berck şi să stai liniştit acolo până te vindeci. E o chestie de timp îndelungat şi de răbdare. Ai avut abces plin-plinuţ. Cred că nu se va forma din nou atât de iute... Să stai liniştit. Auzi? Să stai cuminte întins pe spate... Când pleci? Peste câteva zile, spuse, epuizat, Emanuel. Am telegrafiat tatălui meu şi îl aştept la sfârşitul săptămânii. Va veni desigur cu primul tren. Mai vru să întrebe multe, dar se lovi de faţa impasibilă a doctorului şi se irită la gândul că în această indiferenţă zăcea cunoaşterea exactă a infirmităţii lui. Apoi doctorul îi strânse cu putere mâna şi îl părăsi. După-amiaza îşi reluă în odaie scurgerea ei inutilă şi tristă. Sticla cu puroi zăcea pe masă în plină evidenţă. Câteva raze de soare se jucau arămii într-o lumină domoală pe zidul casei din faţă. Emanuel simţi în piept o mare slăbiciune - s-ar fi zis că respira ceva din conţinutul pustiu şi dezolant al acestei după-amiezi melancolice. încercă să citească, dar nu înţelese nimic; cărţile erau scrise pentru altă lumină; nici o carte din lume nu poate să umple golul imens al unei zile călduţe şi intime de plictiseală şi suferinţă. Aceasta e tristeţea ineluctabilă a zilelor de boală. în faţă, pe zidul cenuşiu, razele asfinţi tulişi se urcaseră până sub acoperiş, şi geamurile mansardei se aprinseră în flăcări purpurii. Aspectul imobil şi părăsit al casei îi sfâşia inima. încet de tot ridică plapoma să privească locul umflăturii; nu simţea nici o durere, iar umflătura dispăruse, îşi privi picioarele goale, burta, coapsele, tot corpul... Colette îl surprinse numărându-şi coastele. Zilele treceau aride şi incolore, îngrozitor de lungi şi de triste, în orele libere Colette stătea lângă el şi broda. Veniră să-1 vadă câţiva colegi, la întoarcerea de la Universitate care era aproape. Veneau îmbibaţi cu miros acid de laborator şi asta îl întrista încă mai tare. Simţea atunci mai adânc că e bolnav, că e în vacanţă... Rămânea nemişcat ore întregi, cu capul ridicat puţin în perne. îmi fac ucenicia de bolnav, spunea el Colettei. în fiecare zi pe la ora patru ţintea cu atenţie paşii portăresei distribuind poşta. Dar urma aceeaşi obişnuită deziluzie. Nici o telegramă, nici o scrisoare? - Nimic. Ziua recădea în monotonie. într-o seară, după-masă, Emanuel răsfoia distrat un ziar, în pat, lângă fereastră, când i se păru că în stradă cineva se oprise şi îl privea cu atenţie. Portăreasa uitase să închidă obloanele. Dete puţin la o parte perdeaua, în stradă stătea şi se uita la el tatăl lui. Emanuel fu emoţionat; tatăl lui intrând în odaie îşi ascunse mai bine turburarea tuşind încetişor ca să nu-i vibreze vocea, îl iubea pe Emanuel cu o intensitate de care acestuia îi era uneori frică. Emanuel se simţea angajat moralmente faţă de iubirea tatălui său şi de n-ar fi fost decât din cauza asta, îi părea sincer rău că se îmbolnăvise, în ultimele zile se gândise cu teroare, cu groază, la cazul când ar muri. „Cu siguranţă că tatăl meu ar înnebuni de tristeţe", îşi spuse el şi îşi imagina demenţa calmă şi severă a omului acesta care făcuse totul în viaţă cu sânge rece. „Un asemenea om nu poate avea decât o nebunie extraordinar de bine organizată", se mai gândi Emanuel cu infinită tristeţe. Era şi acesta un anumit fel de a fi tandru faţă de sine însuşi. în câteva clipe atmosfera din odaie se schimbă. Tatăl lui îi luă în mână boala ca pe-o afacere comercială încurcată ce trebuie rezolvată fără nici o pierdere. Se decise să plece mai întâi el singur la Berck pentru o zi, să vorbească cu doctorii de acolo şi să caute un sanatoriu convenabil. Plecă chiar a doua zi şi se întoarse târziu noaptea. Era entuziasmat de Berck. Acolo-i vindecarea ta. Bolnavii duc o viaţă normală în sanatorii organizate ca nişte simple hoteluri; nici nu simţi că eşti bolnav. Vei vedea... vei vedea... împachetară lucrurile a doua zi şi la amiază fură gata de plecare. In ultimul moment portăreasa aduse un pachet şi îl strecură discret lui Emanuel. E de la domnişoara Colette... Şopti ea. Mai mult de curiozitate, Emanuel îl deschise imediat. Conţinea o cutie de ceai şi câteva comprimate cubice cu extras de carne, pentru gătit supă. Ceaiul era desigur o aluzie la iubirea lor. Cât despre comprimate, Colette îşi bătuse capul toată dimineaţa ca să găsească un cadou ieftin şi util şi isprăvise prin a-şi aduce aminte că în timpul războiului mama ei îi trimetea tatălui pe front extras de carne ca să-şi facă singur supă în tranşee. „Şi acolo unde pleacă Emanuel, trebuie să fie mai rău ca în tranşee... cugetă ea simplu. O farfurie caldă de supă o să-i facă bine..." Şi gândind astfel îi veneau lacrimile în ochi. 130 Ziua se prelungea într-o înserare călduţă şi funerară de octombrie. Câmpurile defilau prin fereastra vagonului roşii şi arămii, putrede de soarele absorbit îndelung toată vara. în compartiment, Emanuel şi tatăl lui, singuri, zăceau cufundaţi în acelaşi sentiment de tăcută intimitate. O dată cu ei călătorea ritmul de fierărie veche a trenului, ca bătăile repezi ale unei inimi îmbătrânite şi mecanice, fixată sub vagon. într-o gară mică, unde trenul nu se opri decât o minută, se dădură jos să schimbe. Urcară într-un trenişor cu vagoane înguste, cu o locomotivă demodată şi îngheboşată ca o cămilă, în vagon nu erau decât două bănci, în tot lungul lui, de o parte şi de alta, ca într-un tramvai. încetişor, trenul porni nesigur hurducându-se de şine. Toate geamurile prinseră a clănţăni cu putere ca şi cum le-ar fi fost frică de voiaj. In urma lui, Emanuel mai privi o dată gara mică, albă, cu glicine roze la fereşti. Apoi cineva trase o perdeluţă şi peisajul rămase afară ca tăiat cu foarfecă. în vagon se înghesuia lume multă, cu pachete şi coşuri; oameni care se îndesau pe banchete... copii care scânceau... apoi îndată ce trenul porni mai iute, începu o conversaţie intensă în tot vagonul, stabilindu-se un zumzet comun de înţelegere şi de bunăvoie. Toată lumea asta pleca la Berck. Un cultivator în haine de duminică, cu un buchet de flori câmpeneşti în mână, demonstra cu gesturi largi boala fiului lui unei doamne subţirele şi elegante, în „tailleur" gris. Chiar în faţă, pe banchetă, doi părinţi tineri îşi duceau copilul la un sanatoriu. Era un băieţaş slab şi palid, în haine de marinar, cu un picior înfăşurat în bandaje. Mâinile îi atârnau subţiri şi obosite ca la o păpuşă de cârpă, îl ţinea pe braţe mama lui, în timp ce copilul plimba prin vagon privirea lui de intensă nedumerire, examinând curios toată această lume necunoscută. Emanuel fu deodată interpelat de vecina lui, o bătrânică în haine de doliu. Pleci la Berck? întrebă ea. Eşti bolnav? Ţipa foarte tare ca să domine zgomotul dublu al trenului şi al conversaţiei generale. — Unde suferi? Aici?... Aici?... Arătă şoldul, apoi spatele. Da, aici, la spate, răspunse Emanuel. Bătrânica îşi strânse gura pungă şi clătină din cap a compasiune. Şi ai abces? continuă dânsa. Emanuel nu se înşelase, auzise bine, era vorba de un abces. De undea ştia însă femeia asta ce e aia un abces? Avu o mină atât de uimită, încât bătrânica se grăbi să-1 liniştească. Iată vezi, cunosc şi eu puţină medicină... De când tot vin la Berck e timp ca să fi învăţat toate astea... Am şi eu acolo un băiat bolnav. Emanuel nu răspunse, dar se trezi tras de mânecă. Te-am întrebat ceva, reluă bătrânica supărată. Ai sau n-ai abces? Ei da, am, răspunse Emanuel cu oarecare bruscheţă. Şi ce-i cu asta? De data asta bătrânica tăcu. în caligrafia zbârciturilor de pe faţa ei apăru semnul clar al unei mari întristări. Cu jumătate de voce mai îndrăzni să întrebe dacă abcesul e fistulizat. Ce-i asta „fistulizat"? făcu Emanuel nedumerit. Adică dacă a spart... dacă are găurică pe unde curge încontinuu... Asta nu, răspunse Emanuel. Până acum doctorul a scos din el puroi cu acul şi văd că umflătura a dat înapoi. Trenul îşi scutura mereu fierăria veche şi zgomotul lui se depunea scăzut în convorbire ca fondul unui murmur coral într-o operă, în timp ce artiştii cântă. Acum treceau prin dunele din împrejurimile oraşului. Mai erau câteva minute până la Berck. Tot traiectul dura mai puţin de un sfert de oră. E bine că abcesul nu-i fistulizat, murmură bătrânica. Şi dacă ar fi? spuse distrat Emanuel. Eh, atunci se schimbă chestia... şi aplecându-se la urechea lui, îi şopti pe nerăsuflate: Se spune la Berck că un abces deschis e o poartă deschisă morţii... Ce ţi-a spus? îl întrebă tatăl lui. Crezi că am înţeles? Vorbeşte prea repede... Trenişorul începu a scârţâi obosit strângând frânele. Ajunseseră. Gara semăna cu orice altă staţie de provincie. Un domn înalt cu cârje aştepta pe doamna în „tailleur" gris. încolo nu mai era nimeni pe peron. Uimirea cea mare îl aştepta însă pe Emanuel abia la ieşire. în timp ce şoferul încărca valizele, el rămase câteva secunde pe piaţeta din faţa gării, privind în jurul lui. Deodată rămase uluit. Ce să fi fost oare asta? Un sicriu ambulant ori o targa? Un om stătea întins pe un pat îngust de lemn, un fel de cadru cu saltea, aşezat pe o montură cu patru roţi mari cauciucate. Era însă îmbrăcat normal din cap până în picioare. Purta cravată, beretă pe cap şi haină şi totuşi nu se mişca, nu se ridica să umble ca toată lumea. Aşa culcat cum stătea cumpără de la un vânzător un ziar, plăti şi îl deschise să cetească cu capul sprijinit de perne, în timp ce un om în dosul lui începu a împinge căruţul pe străzile oraşului. Vezi, îi spuse tatăl lui... aici toţi bolnavii duc o viaţă normală... Sunt complet îmbrăcaţi, se plimbă pe stradă... numai că stau întinşi... atâta tot... Ai să vezi şi pe alţii tot întinşi, conducând singuri trăsura... Emanuel era prea uluit pentru a se putea gândi la ceva precis, în maşină tot timpul se uită pe geam să zărească vreun bolnav în trăsură, dar nu văzu pe nici unul. La o cotitură între două şiruri de case înalte apăru o clipă, în fund, linia azurie şi strălucitoare a oceanului culcată pe nisip ca o spadă arzătoare. în pragul sanatoriului îi aştepta directorul. Intrarea era ornamentată de două mari plante exotice. Vasele de faianţă şi hainele negre solemne ale directorului, precum şi ghetrele lui albe dădură acestei sosiri un aer foarte teatral. Directorul se înclină şi strânse mâna mai întâi tatălui, apoi lui Emanuel. Avea obrazul foarte pudrat şi tocmai aruncase capătul ţigării de foi pe care o fumase până atunci. Cu ţigara în colţul gurii, pe faţă i se imprimau într-o parte riduri lungi de câine şi atunci semăna, în totul cu acei mopşi de porcelan îmbrăcaşi în frac roşu, de pe unele scrumiere. „Păcat că îi lipseşte fracul", gândi Emanuel. Tăcerea sanatoriului era impresionantă, dar coridoarele semănau cu orice coridoare de hotel: uşi albe la rând cu numere pe ele. Emanuel avea odaia la etajul al treilea. Urcară lent cu un ascensor ce nu făcea decât un zgomot mărunt şi înăbuşit, în fundul unui coridor întunecos, directorul deschise o uşă. Se vedea bine că era o cameră ieftină. Tot mobilierul se compunea dintr-un dulap, o masă şi un pat de fier. într-un colţ stătea toaleta cu o cană enormă albastră de tablă smălţuită. îţi place? întrebă tatăl lui când directorul fu plecat. Ce avea să-i placă? Se întinse ostenit pe pat şi închise ochii, îi zumzăia încă în cap mersul trenului şi frânturi din convorbirea cu bătrânica în doliu. Zilele petrecute în pat îl slăbiseră îngrozitor. Tatăl lui aprinse lumina, în odaie se stabili atmosfera neplăcută şi ciudată a unei camere de hotel mizerabile unde trebuie să dormi o noapte în trecere. într-un sfârşit cineva bătu la uşă. Eva! se recomandă aspru infirmiera care intră. Avea un nas atât de lung şi de ţuguiat încât de-ar fi întors capul în toate părţile parcă tot numai din profil stătea. Se informă pe scurt de boala lui Emanuel. Aici o să vă faceţi bine, murmură ea cu ton plictisit, profesional. Mai sunt mulţi bolnavi ca mine? întrebă el. Au toţi câte o vertebră atacată? Eva ridică mâinile în sus ca o supliantă antică. O vertebră? O singură vertebră? Eh! Eh! sunt unii care au zece vertebre atacate la rând... alţii genunchiul... coapsa... degetele de la mâini... glezna... Credeai că eşti singurul? Ha! Ha!... Râse scurt şi uscat.   Emanuel fu obsedat mai ales de coloana aceea cu zece vertebre atacate la rând, şi în minte îi veni imaginea unei ţigări care, uitată în scrumieră, se preface lent în cenuşă în tot lungul ei. „Ce amarnică putreziciune...", gândi el. Şi doctorul Ceriez? întrebă tatăl lui Emanuel. Gând vine la clinică? Am vorbit cu el atunci când am fost aici şi... Oh, foarte bine! Foarte bine! întrerupse Eva. Doctorul Ceriez este din întâmplare acum în sanatoriu. A venit să vadă un operat... Mă duc să-1 chem. Emanuel rămase liniştit şi epuizat, întins pe pat. în jurul lui tatăl său se agita, uşa se deschidea şi se închidea, se petreceau o mulţime de lucruri la care el nu lua parte. Sar fi zis că lumea devenise deodată mai densă şi mai indistinctă... Tot ce persista clar într-însul era o imensă osteneală, într-o odaie, undeva în depărtare, un acordeon se lamenta astmatic şi trist. Peste câteva minute se întoarse infirmiera însoţită de doctorul Ceriez. Era un bărbat destul de tânăr încă, foarte înalt şi spătos dar cu părul încărunţit. Avea o coafură superbă, leonină, dată pe spate cu îngrijire. Faţa îi era grasă şi pietroasă. Doar privirea albastră şi limpede purta în ea o nuanţă contradictorie de infinită bunătate şi stabilea în trăsăturile obrazului un amestec de copilărie şi de severitate. II examina pe Emanuel cu atenţie, se uită şi la radiografii, pipăi abcesul şi diagnostică aceeaşi tuberculoză la o vertebră. Aici la Berck aerul e tare şi vivifiant. Să cauţi să ieşi cât mai des cu trăsura la plimbare şi mai ales să stai liniştit... Şi apoi adresându-se către infirmieră: Deocamdată să-1 lăsăm aşa... în pat... mâine îi veţi aduce o gutieră... şi apoi, peste câteva zile, când se va obişnui cu poziţia culcată, îi vom face un ghips... Un ghips, murmură Emanuel speriat. Doctorul se întoarse spre el. Un ghips nui nimic grav... Absolut nimic grav. Vei sta în corset tot atât de comod ca într-un fotoliu... Asta pot să ţi-o garantez. îi strânse mâna şi îşi luă pălăria să plece. Se mai opri o clipă. Cunoşti pe cineva în sanatoriu? Ţi-ai făcut până acum vreun prieten? Şi cum Emanuel dădea negativ din cap, doctorul adăugă: Ti-1 voi trimite pe Ernest. E un băiat bun cu care o să te înţelegi de minune... Ieşi grăbit, în urma lui, tatăl lui Emanuel închise încet şi cu deferentă uşa ca şi cum doctorul prin simpla atingere a mânerului ar fi lăsat-o îmbibată cu ceva din fluidul eminentei sale personalităţi. Ai văzut? spuse el jovial, frecându-şi mâinile. Toată chestia bolii devenise acum pentru dânsul o afacere aranjată. Emanuel mai aşteptă câtva timp pe Ernest, dar se părea că nu avea de gând să vie în seara aceea, începu să se dezbrace de culcare; nu-i era nici foame, nici sete. O osteneală calmă îi îmbăia toate membrele. In întunericul care se făcu în odaie, ecoul acordeonului acoperi melancolic sfârşitul zilei. Toată dimineaţa Emanuel rămase în pat. Tatăl lui îşi trase scaunul lângă el şi în odaia răvăşită, cu fereastra deschisă, statură mână în mână privind imensa luminozitate a oceanului. Venea dinspre orizont o strălucire lăptoasă ce acoperea în depărtare conturul dunelor şi umbrele oaselor, înecându-le într-o orbitoare aureolă. Zgomotul valurilor foşnea atât de aproape încât nu se mai auzea nimic din sanatoriu. O sonerie zbârnâia undeva din când în când şi atunci tresăreau amândoi, smulşi o clipă din beatitudinea lor limpede. într-un sfârşit veni un brancardier să-1 îmbrace. De acum înainte acesta urma să-1 ajute în fiecare zi. Omul de serviciu avea o mare îndemânare; îi trase încet pantalonii, aşa cum stătea întins; apoi îi trecu cămaşa şi haina, încet, fără grabă şi fără ca Emanuel să facă altă mişcare decât să se încline puţin pe o parte şi pe alta pentru a-şi trece mânecile. „Mă îmbracă exact ca pe un cadavru", se gândi el şi vru s-o spuie tatălui său, dar se reţinu. Brancardierul deschise uşa şi împinse în odaie un căruţ. Era pătucul pe care de acum încolo trebuia să stea întins tot timpul. Avea o saltea nouă, acoperită cu muşama neagră şi două perne tari la cap... Poftim! îl invită brancardierul şi îl ajută să alunece de pe pat pe gutieră. De acum, spuse el, va trebui să dormiţi aici, ca toţi bolnavii... Dar vă putem lăsa patul de fier în odaie dacă vreţi. E comod de pus pe el cărţi, lucruri... Un gong sună tocmai atunci ora mesei. Coborâţi în sala de mâncare, ori rămâneţi în odaie? întrebă omul de serviciu. Emanuel, la rândul lui, îl interogă pe tatăl său din ochi. Să scoboram! Sigur... e mai bine, răspunse el. Brancardierul împinse încet căruţul pe coridor, apoi îl introduse în ascensor. Emanuel, beat încă de lumina şi de liniştea acelei dimineţi, lua această alunecare lină pe căruţul cu arcuri drept o distractivă plimbare dejoacă, îl cuprinse o uşoară şi agreabilă ameţeală când ascensorul începu să scoboare. Abia jos în sală se trezi el în plină înţelegere a bolii. Acolo avu el pentru întâia oară sentimentul adevărat al atrocei categorii de viaţă în care intrase. Era o sală obişnuită de restaurant, vastă, înaltă, albă, cu perdeluţe la fereşti şi plante mari exotice în colţuri. Dar cine imaginase în această încăpere aranjamentul acesta solemn şi spitalicesc? Cine fusese regizorul acestui spectacol corect şi halucinant? înşiraţi de-a lungul pereţilor, doi câte doi la o masă, zăceau bolnavii întinşi pe gutierele lor. S-ar fi putut crede un festin din antichitate unde musafirii stăteau culcaţi la masă, dacă feţele obosite şi palide ale celor mai mulţi dintre bolnavi n-ar fi arătat clar că e vorba de altceva decât de convivii joviali ai unui vesel ospăţ. Ce sumbră minte alcătuise cu elemente reale un tablou atât de dureros, de fantastic şi demenţial? într-un roman de senzaţie un scriitor imaginase o regină perfidă şi capricioasă ce-şi mumifica amanţii şi îi păstra în sicrie într-o sală circulară. Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lângă realitatea atroce din sala aceasta de mâncare cu oameni şi totuşi morţi, încrustaţi în poziţii rigide, întinşi şi mumificaţi în timp ce palpitau încă de viaţă. Emanuel fu aşezat la o masă, lângă o bolnavă cu rochia albastră, în scenele ce se petrec în vis, ceea ce apare straniu şi halucinant este faptul că întâmplările cele mai bizare au loc în decoruri cunoscute şi banale, în sala de mâncare elementele de vis şi de realitate erau atât de concomitent prezente, încât timp de câteva secunde Emanuel îşi simţi conştiinţa cu totul destrămată. Devenise extraordinar de transparentă şi totuşi grozav de efemeră şi nesigură. Ce se întâmpla? Era chiar el, Emanuel, corpul acela pe un căruţ, în mijlocul unei săli unde toţi comesenii stăteau culcaţi la mese împodobite cu bucheţele de flori? Ce însemnau toate acestea? Trăia? Visa? în ce anume lume, în ce anume realitate se petreceau astea? Vecina lui de masă îi zâmbi prin oglindă. Stătea şi ea întinsă pe un căruţ tot îmbrăcată, tot aparent normală, dar nu ţinea capul pe perne, îl avea complet culcat şi nu-1 mişca nici în dreapta nici în stânga. Pentru a vedea ce se petrece în jur avea un suport metalic cu o oglindă, drept deasupra ei. Putea s-o încline în orice direcţie şi să observe astfel totul în sală. în luciul cristalului, unde plutea obrazul ei detaşat (ca întruna din acele ieftine iluzii optice de bâlci care prezintă un cap tăiat), acolo Emanuel descoperi zâmbetul ce i se adresa. Sunteţi bolnav de mult? întrebă fata fără altă introducere. Sufăr de mulţi ani, răspunse Emanuel, dar nu mi s-a descoperit boala decât acum de curând... Aşa a fost cu noi toţi, spuse bolnava cu un uşor suspin, îndreaptă lui, Emanuel descoperi un tânăr cu capul înfundat într-o carte, în sală privi rând pe rând bolnavii, unii complet culcaţi, alţii cu perne la cap, în fine unii care stăteau pe căruţ în capul oaselor ca pe un scaun: aveau doar picioarele întinse. Toţi îmbrăcaţi corect, femeile cu rochii cu oarecare cochetărie - bărbaţii în haine obişnuite, cu guler şi cravată. Se părea o adunare normală, de oameni care la comandă s-ar fi alungit cu toţii pe cărucioare. Indrăzni să întrebe pe vecina lui pentru ce unii bolnavi stăteau complet întinşi şi alţii numai înclinaţi pe jumătate. Pentru că nu toţi au aceeaşi boală, îi răspunse tânăra fată. Unii au atacate vertebrele gâtului, ca mine alţii numai genunchiul ori coapsa. Bolnava îi vorbea cu multă spontaneitate zâmbindu-i mereu în oglindă. Emanuel încercă şi el să răspundă cu un surâs, dar buzele i se încrustară într-o grimasă penibilă. Un brancardier aduse în sală un căruţ elegant pe care stătea ridicată în perne brodate o doamnă tânără, blondă, foarte vioaie, înclinând capul şi salutând în toate părţile. O însoţea un tânăr negricios la faţă, înalt, umblând în cârje. Căruţul fu aşezat în rândul din faţă, iar tânărul se aşeză şi el la aceeaşi masă. Cine e doamna asta? întrebă Emanuel. Bolnava întoarse oglinda spre locul arătat. Ah! da... e doamna Wandeska, o poloneză care stă la sanatoriu de aproape un an. E vindecată acum, a început să umble... A avut atacat genunchiul rău de tot. Trebuia de mult să plece acasă, dar amână mereu... De ce? întrebă curios tatăl lui Emanuel. Hm! Asta e cam greu de explicat unui om sănătos, genunchiul ei s-a vindecat, dar s-a anchilozat şi a rămas ţeapăn. Când umblă, şchiopătează. Ea ar prefera acum să rămâie aici printre bolnavi, unde toţi au câte ceva, decât să fie un obiect de curiozitate printre oamenii sănătoşi. Dar nu se poate... va trebui totuşi să se întoarcă la familia ei. Vindecarea e tot atât de neîndurătoare ca şi boala... începuse să se servească. Bolnavii luau cu mişcări precaute farfuria cu supă pe pieptul lor. Şi Emanuel trebui să mănânce astfel. Tatăl lui, care se aşezase lângă dânsul, îi ţinu câtva timp farfuria cu mâna. Apoi, când văzu că se obişnuise puţin, îl lăsă să mănânce singur. Cu fiecare înghiţitură farfuria îşi pierdea parcă echilibrul şi părea gata să se răstoarne. Era un veritabil număr de acrobaţie de executat, dar bolnavii vechi se serveau cu atâta dexteritate, încât nici nu se mai uitau în faţa lor şi continuau nepăsători şirul conversaţiei. în faţă, doamna Wandeska râdea foarte amuzată de cele ce-i spunea tânărul de lângă ea. E soţul doamnei? întrebă Emanuel arătându-i prin oglindă. Tonio? Ah, nu! E un prieten al ei... un argentinian... şi el vindecat de mult, dar preferând aerul de sanatoriu celui din biroul lui de avocatură... în acel moment în fundul sălii un bolnav scăpă pe jos tacâmul care căzu cu un clinchet foarte sonor. Căruţul lui era destul de scoborât şi dacă ar fi întins puţin braţul ar fi putut desigur ridica obiectul. Emanuel observă însă cum bolnavul îl priveşte fără a face nici un efort. Vecina lui urmărise şi ea scena. O fată de serviciu veni în grabă şi aduse altul. Pentru ce nu şi 1-a luat singur de jos? Era foarte simplu... spuse Emanuel. Crezi că era simplu? S-ar fi răsturnat cu siguranţă; poartă pe el un ghips de zeci de kilograme. Emanuel rămase stupefiat. Vedea bine că bolnavul stătea rigid pe căruţ, însă nimic nu făcea să se bănuiască sub haine corsetul. Aşa-i că le face bine doctorul Ceriez? adăugă fata. Imposibil de ghicit forma ghipsului sub haine... le croieşte pe măsură. Şi cu degetele bătu în rochia ei care sună dur şi uscat lovind un corp tare dedesubt. Purta şi ea un corset şi totuşi, era şi ea îmbrăcată din cap până în picioare, fără nici o aparenţă exterioară a infirmităţii de care suferea. Şi mie mi se va face un ghips, spuse Emanuel cu o mare descurajare în voce. Acum, privind şirul de bolnavi alungiţi, chestia bol H nu se mai rezuma pentru el la o simplă afirmaţie abstractă, „a fi bolnav", în contrast cu „a fi sănătos". Se simţea intrat în rang, ca într-o aliniere militară. Solidar cu dânşii în boală, solidar în ghips... Corpul însuşi luase pe căruţ o atitudine corectă şi nemişcată de infirm... Masa era pe sfârşite când intră grăbit Ernest însoţit de un alt bolnav. Ernest umbla normal; celălalt rămase o clipă în prag măsurând din ochi distanţa care îl separa de masa lui, ca şi cum şi-ar fi acumulat forţe ca să străbată sala. Dar ce era această nouă şi dureroasă surpriză? Un umblet de schilod, o exhibiţie de mascaradă, un număr de clovn? Bolnavul se sprijinea în două bastoane şi la fiecare pas arunca violent câte un picior în aer. II ţinea o secundă tremurând suspendat, apoi îl zvârlea în lături şi tot tremurând îl depunea pe parchet. Era un mers atât de convulsionat, atât de dezarticulat şi de inuman, încât nici o paiaţă din lume n-ar fi izbutit să-1 imite. Sărea parcă, dar nici sărituri nu erau acelea. O criză de epilepsie, asta era; o adevărată criză de epilepsie a picioarelor. Ernest în acest timp părea să caute pe cineva în sală; puţin îi păsa de masă; când îl zări pe Emanuel, veni repede la dânsul. Eşti noul bolnav despre care mi-a vorbit doctorul Ceriez? întrebă el şi se recomandă. Avea mişcări iuţi şi aproape sălbatice, în priviri îi ardea o devorantă curiozitate. - Cunoşti pe vecinii de masă? întrebă el din nou. Bolnavul din dreapta scoase^ o clipă capul din carte, îmbufnat că fusese întrerupt. îţi prezint pe domnul Roger Tbrn... un bun prieten al domnişoarei Cora. Şi arătă pe bolnava în rochie albastră cu care Emanuel vorbise până atunci. Atât Roger Torn cât şi Cora se înroşiră până la urechi. Ce nesuferit eşti! îi adresă un reproş tânăra fată. Intr-adevăr aşa se pare... răspunse Ernest. Dar cred că o să-ţi schimbi în curând părerea... Ştiu eu să aranjez lucrurile... adaugă clipind şiret din ochi. Ernest plecă să mănânce. Un vânzător de ziare intră in sală şi începu să distribuie pe la mese jurnale şi reviste. Bolnavii deschiseră foile să cetească. Masa se sfârşise şi brancardierii veneau acum să ia pe rând cărucioarele în grădină. Emanuel, de când văzuse pe bolnavul care umbla aruncând din picioare, era cuprins de o cumplită tristeţe. Privea cu o mare strângere de inimă cum oamenii de serviciu împingeau cărucioarele. Contrastul acesta între a duce o viaţă aproape normală (a ceti ziarul, a lua masa într-un restaurant împreună cu alţii, a fi îmbrăcat) contrastul acesta între a fi un om ca toţi oamenii şi totuşi a zăcea împrizonierat în ghips cu oasele cariate de tuberculoză, iată ce era dureros şi trist în această boală. Paradoxul consta în a exista şi totuşi în a nu fi „cu desăvârşire viu"... Ieşi buimăcit din sală. în urma lui conversaţiile şi zgomotul continuau pline de animaţie. Feţele de serviciu strângeau tacâmurile zâmbind în trecere bolnavilor. Ernest veni să-i propuie o plimbare cu trăsura chiar în după-amiaza aceea. — Zilele frumoase de toamnă sunt numărate la Berck, spuse el. In curând ploile o să ne închidă pentru mult timp în casă. Emanuel acceptă cu bucurie. In fond, pentru mine personal, boala nu mi se pare chiar atât de îngrozitoare... spuse Emanuel lui Ernest, în timp ce aşteptau în odaie să li se anunţe venirea trăsurii. Am avut întotdeauna în mine un fond de lene care se găseşte acum pe deplin satisfăcut, continuă el. îmi întind oasele pe căruţ, mă odihnesc admirabil, mă simt foarte bine... şi n-am nici o dorinţă să umblu... Cred că dacă m-aş ridica, durerile s-ar înfige din nou în spate necruţătoare. Un singur lucru mă chinuie... Tatăl lui care stătea pe pat şi cetea în aparenţă ziarul, ridică brusc capul. Mă chinuie gândul că încet, încet va trebui să devin un adevărat bolnav... Că tot ce iau acum drept lenevie şi odihnă va deveni în curând un prizonierat teribil... Mi-e frică de scoborâş... mi-e frică să nu ajung a umbla cu două bastoane, sărind ca o broască... Vezi doar bine că eu m-am vindecat, îl încuraja Ernest şi bătu cu pumnul în piept. Porţi şi d-ta un corset? întrebă Emanuel. Pieptul sunase dur. Da... dar un corset simplu, nu de ghips, răspunse pe jumătate de gură Ernest. Pot să-1 văd? Ernest îşi scoase haina şi cămaşa. Semăna acum cu un luptător antic cuirasat în scutul lui, ori cu un bust mecanic, plin de şuruburi şi curele, expus într-o vitrină ortopedică. Corsetul îi ţinea trupul rigid de la şolduri până la umeri. Era confecţionat dintr-un celuloid roz, perforat cu mii de găurele şi legat cu şireturi la spate, în jurul gâtului, în jurul şoldurilor şi pe laturi era înşurubat şi strâns cu o montură de nichel, foarte complicată. Şi cât timp mai trebuie să-1 porţi? întrebă Emanuel. Acesta nu-1 mai părăsesc niciodată, răspunse Ernest. Doar noaptea la culcare îl scot... Trebuie să-1 îmbrac mereu... toată viaţa poate... Emanuel rămase tăcut şi gânditor. Ei bine, decât să reintru în viaţă închis ermetic în asemenea aparat, prefer să... Tăcu şi lăsă fraza neisprăvită. Se făcu în odaie o mică tăcere. Tatăl lui se înfundă din nou în lectură în timp ce Ernest se îmbrăca la loc. După câteva minute, tatăl lui lăsă ziarul şi începu să-şi facă valiza. Pleca chiar în după-amiaza aceea, în jena şi tăcerea celor din odaie, se vedea bine că mai persista încă efectul frazei lui Emanuel. Să nu faci prostii, îi spuse tatăl lui, împachetând lucrurile şi ferindu-se de o întâlnire a privirilor, îşi voi trimite bani ca să te îngrijeşti... ca să te vindeci... voi munci pentru tine... numai pentru tine... să nu uiţi niciodată asta. Emanuel avea sentimentalităţi facile şi trecătoare. Ascultându-1 pe tatăl său vorbind eu atâta emoţie, îi veniră pe moment lacrimile în ochi, dar peste o secundă uită totul şi sună nerăbdător să întrebe de trăsură.

Teroare de M.Cleveley CAPITOLUL I — Paine, ministrul de externe a telefonat chiar acum. Ai pierdut cea mai bună ocazie să te faci remarcat de superiori. Nu crezi că ar fi timpul să ieşi puţin din rezervă? Cu modestia dumitale n-ai să ajungi niciodată inspector. Harry Lytton Paine îşi atârnă pălăria în cui, puse bastonul într-un colţ şi-şi scoase fără grabă mănuşile de piele galbenă. — Domnule inspector Borden, dumneata uiţi că eu sunt trecut pe lista de serviciu a Scotland Yardului cu titlul de consilier tehnic. Te asigur că titlul acesta mă mulţumeşte şi că nu am ambiţia de a ajunge printre cei patru conducători ai poliţiei londoneze. Inspectorul Borden începu să râdă. O să-i dea acum o problemă greu de rezolvat acestui imperturbabil Paine. Să vedem cum o s-o scoată la capăt! Postul de consilier tehnic fusese creat de Scotland Yard, ca urmare a dezvoltării rapide pe care o luase tehnica modernă şi a simplificării manevrării dispozitivelor, făcând ca orice profan să se poată servi de ele. Paine, la drept vorbind, era de părere că în afară de spargerea tezaurelor, infractorii nu se serveau de unelte complicate, ci dimpotrivă, de cele mai simple. Inspectorul general Crane, deşi avea altă părere, nu dorea să-l contrazică. El ştia prea bine că principalul merit al lui Paine nu consta în cunoştinţele lui de inginerie, ci în darul lui desăvârşit de a analiza o crimă până ce o dezlega, chiar în cazuri ce i se păreau lui Crane, nerezolvabile. Paine avea treizeci de ani, înălţimea de 1,80 m. Era svelt şi voinic. Nu era căsătorit. Manierele lui alese îl făceau simpatic în orice societate s-ar fi aflat. De-altfel, mai nimeni nu cunoştea adevărata lui profesiune. La Scotland Yard dispunea de un laborator de care nu se servea niciodată. În biroul lui nu se putea pătrunde decât trecând prin biroul inspectorului Borden. În lumea criminalilor nu era cunoscut. Nu-şi închipuia nimeni că el era acela care urmărea pe criminali şi dezlega cele mai încâlcite crime. — Sir Bradshaw de la serviciul secret ne-a chemat la telefon. Nicolas Owen a dispărut. — Owen? Acela care se ocupa de tratativele cu chinezii? — Da, chiar el. I-am spus de atâtea ori lordului Byng, că nu e nimerit să ne încarce tot pe noi şi cu grija soartei funcţionarilor politici de la serviciul secret. Noi nu cunoaştem nimic din iţele încurcate ale intrigilor diplomatice. Atunci, de unde şi până unde să ni se pretindă să scoatem castanele din foc, când dispare unul din funcţionarii Ministerului de Externe? Nu, zău, asta-i prea de tot! Ca şi cum noi ăştia de la CID n-am avea destule pe capul nostru! — Discursul dumitale este foarte interesant, Borden, dar acum te-aş ruga să mă lămureşti despre ce este vorba. — Ceea ce a catadicsit să ne comunice Sir Bradshaw, nu prezintă prea mare interes pentru noi. Owen a trimis la 29 iulie, adică luni, o radiogramă de pe bordul „Mauritaniei” către Ministerul de Externe, căruia îi făcea cunoscut că vaporul soseşte la zece seara la Southampton, că speră să prindă ultimul tren pentru Londra şi că Sir Bradshaw poate să conteze marţi la prânz pe prezenţa lui la minister. — Şi pe urmă? — Marţi, în 30 iulie, pe la zece şi jumătate, Owen a telefonat că peste o jumătate de oră va fi la Sir Bradshaw. Asta-i tot. Azi e joi… şi la minister tot îl mai aşteaptă pe Owen. Paine îşi puse din nou mănuşile, luă pălăria şi bastonul şi se aşeză pe un scaun lângă biroul lui Borden. — Bine, mă duc la Sir Bradshaw. Între timp, dumneata cere rapoartele tuturor accidentelor dintre staţia Victoria şi cea din Counon Street. Pe urmă, cere la Ministerul de Externe să-ţi trimită pe cineva care îl cunoaşte pe Owen şi cutreieră cu el toate spitalele oraşului. De luni până marţi, mi se pare că a fost de serviciu spitalul Bethlem, pentru accidente. Înştiinţează şi pe inspectorul Holborn de la poliţia fluvială. Cam asta ar fi de făcut. CAPITOLUL II Ceea ce a aflat Paine la Ministerul de Externe îl mulţumi prea puţin. După obţinerea concesiunilor engleze din Honkau şi Kinkiong, Owen fusese trimis în China. El a primit de la Foreign Office sume mari de bani pentru ca să-l ajute pe generalul Wupeifu, a cărui poziţie se clătina în primele zile ale lui martie 1927. Banii însă nu avusese prilejul să-i cheltuiască pentru că Wupeifu fu cu totul îndepărtat din cercul generalilor chinezi ce decideau de soarta ţării. Dacă Owen fusese silit sau primise ordin să părăsească imediat China, el trebuia să poarte asupra sa o mare parte din suta de mii de lire sterline ce i se expediase sub formă de bancnote şi cecuri, fără a mai socoti nenumăratele documente secrete, de o valoare nepreţuită. Pe Paine îl apucă goaza în faţa imensei răspunderi pe care serviciul secret o pusese pe umerii unui singur om. — Owen n-a fost căsătorit? întrebă Paine pe nerăbdătorul Bradshaw, un om de vroo cincizeci de ani, care se uita la el cu dispreţ. — Nu, nu era căsătorit. Noi n-avem ce face cu oameni căsătoriţi. De aceea, nici nu avea domiciliu stabil la Londra. Paine ceru să vadă radiograma de pe bordul „Mauritaniei”. Era o telegramă cifrată. — Şi cum a fost cu convorbirea telefonică, Sir Gilbert? Bradshaw enervat, apăsă pe un buton. Un tânăr cu un carnet şi cu toc rezervor, intră atât de iute în odaie, de parcă ar fi stat tot timpul la uşă. — Henslow, cere-i lui Miss Rezia lista tuturor convorbirilor telefonice cu cabinetul meu, de marţi între orele zece şi unsprezece. Tânărul dispăru. — Cum Sir, dumneavoastră permiteţi să se supravegheze toate convorbirile dumneavoastră telefonice? întrebă Paine uimit. — E o măsură foarte bună, pe care ţi-o recomand şi dumitale, Mister Paine. Ea înlătură o mulţime de neplăceri, ca impreciziunile, scăpările din vedere sau alte erori. — Dar o doamnă care controlează convorbirile dumneavoastră, şi încă la serviciul secret? Ce fel de secrete mai sunt astea? replică Paine, indignat — Nu te îngriji, mister Paine. În primul rând am aici, zise Sir Bradshaw deschizând un sertar din stânga biroului său gigantic, un aparat micuţ pentru adevăratele convorbiri secrete, iar în al doilea rând Miss Rezia este chiar fata mea. Sir Gilbert Bradshaw zâmbi ironic. Creierul lui Paine era frământat de tot felul de probleme. În cele din urmă, întrebă: — Şi de ce s-a servit Owen de telefonul oficial? Probabil că el cunoştea numărul dumneavoastră secret?! — Fireşte. Şi ar fi fost mult mai natural să fi căutat să comunice de-a dreptul cu mine. Căci afacerea care-l aducea la mine după o absenţă de doi ani, era de aşa natură că ar fi trebuit să fie ţinută în secret, în tot cuprinsul Marii Britanii, de la Melbourne până la Hudson Bay. — Mai exista un motiv anumit care să-l determine pe Owen să vă comunice încă o dată ora vizitei lui? — Nu, niciunul, Mister Paine. El ştia că eu intru în cabinatul meu de lucru în fiecare dimineaţă, la ora zece fix şi că rămân acolo toată ziua până la ora cinci, uneori până la şase seara. — Hm! Asta mi se pare ciudat. Dumneavoastră, desigur, că recunoaşteţi la telefon vocea lui Owen? — Desigur că da. Vocea lui Owen, sonoră şi aspră, ar fi fost greu de confundat cu o alta. Din întâmplare însă, tocmai în ziua aceea am sosit cu o jumătate de oră mai târziu la birou. Henslow intră în birou şi puse în faţa superiorului său un carnet subţire, pe coperta căruia era scris: „T. 30.7.29”. Sir Gilbert vru să-l concedieze. Paine însă nu-i dădu răgaz, ceea ce păru că-l nemulţumeşte pe tânărul secretar. — Scuzaţi, Sir. Aş dori să vorbesc ceva cu Miss Rezia. Sunteţi atât de bun s-o rugaţi să vină aici pentru câteva minute? Paine luă carnetul în mână. Pe pagina a treia găsi ce căuta. Întrebările telefonistei se subînţelegeau din răspunsurile notate. Ora 10,38 minute. „Aici Nicolas Owen. Doresc să vorbesc cu Sir Bradshaw. Despre ce este vorba nu vă priveşte pe dumneavoastră Vă rog să-i comunicaţi că voi fi la birou la ora 11”. Paine îşi întipări în minte cuvintele: „Despre ce e vorba nu vă priveşte pe dumneavoastră!” În biroul mare, luminos, prin ferestrele căruia se zărea pajiştea verde a parcului St. James, intră o fată blondă, de o frumuseţe răpitoare, cam de douăzeci şi patru de ani. Sir Bradshaw se lumină la faţă când prezentă, destul de ceremonios, pe Paine fetei sale. — Miss Bradshaw, aş dori să vă pun o întrebare… sau mai bine zis, două. Fata dădu din cap. — Vă mai aduceţi aminte de un domn Owen, care a dorit să vorbească cu tatăl dumneavoastră alaltăieri? — Desigur. L-am cunoscut personal pe Mister Owen. — Vă aduceţi aminte de glasul lui? Miss Rezia îl privi pe Paine, mirată şi foarte atentă. — Bineînţeles. Tocmai de aceea am fost surprinsă şi m-am gândit tot timpul, cum se face că glasul lui Mister Owen părea schimbat, nu numai ca timbru, ci avea parcă şi un accent străin. Paine se ridică de pe scaun. Cazul era serios, mult mai serios decât se aşteptase el. Voi să plece, când îi trecu prin minte un nume: C. H. Delahaye. — Încă ceva, Sir. Cum a fost acum doi ani cu Delahaye? Îmi aduc aminte că şi atunci ni s-a comunicat de către serviciul secret că şi acesta ar fi dispărut. Sir Gilbert Bradshaw păru foarte enervat. Zise supărat: — Delahaye a fost găsit pe cheiul Chelsea cu picioarele frânte şi intoxicat cu alcool. Nu s-a putut să fie readus la viaţă. Dumneavoastră cei de la Scotland Yard trebuie să ştiţi mai bine, căci de acolo ni s-a trimis raportul. — Se întâmplă adesea să dispară agenţi de la serviciul secret, Sir Gilbert? — Iată o întrebare la care nu pot să răspund, pentru că se raportează la serviciul intern. Rezia, poate că e nevoie de tine la telefon. Paine se înclină în faţa încântătoarei fete, care ieşi din odaie uimită de neobişnuita neîncredere a tatălui ei. — Totuşi, în mod discret, şi te rog să păstrezi asta pentru dumneata, Mister Paine, din agenţii pe care îi întrebuinţăm în străinătate, sunt unii care nu mai ajung să revadă patria. Acesta-i riscul lor. În schimb, sunt foarte bine plătiţi. Aici, în Londra… stai să mă gândesc… a da, acel Delahaye acum doi ani. Însă faptul se explică. Se pare că de bucurie că s-a văzut iar în ţară, a tras prea mult la măsea şi s-a intoxicat. Pe urmă, acum trei ani, unul William S. Morris, care a fost pescuit din Tamisa cu craniul sfărâmat. Asta-i tot. De altfel, vei găsi toate amănuntele în dosarele Yard-ului. Ambele cazuri ne-au pricinuit multe necazuri, pentru că atât Morris cât şi Delahaye au dispărut înainte de a ne fi dat raportul şi un decont asupra sumelor primite. — Şi de unde soseau Morris şi Delahaye ca să vă dea raportul? Bradshaw tresări, parcă ar fi căzut trăznetul la picioarele lui. Se făcu galben. — A dracului treabă, Paine! Toţi trei veneau din China. Paine salută şi plecă. Ştia ce are de făcut. După-amiază va studia dosarul cazurilor Morris şi Delahaye. Inspectorul Borden lipsea. Probabil că plecase să cerceteze cazul Owen. Paine intră gânditor la registratură. Bătrânul Digby se grăbi să-l salute pe tânărul consilier tehnic. — Digby, fi atât de bun şi caută-mi toate actele care se referă la dispariţia agenţilor de la serviciul secret, aici în Londra, începând cu anul 1923. M-ai înţeles? Mă interesează numai cazurile celor dispăruţi la Londra. Digby dădu din cap, rămase un minut pe gânduri, apoi se apropie de dulapuri. Peste cinci minute scoase două dosare şi le puse în faţa lui Paine, zicând foarte convins: — Asta-i tot. Puteţi să mă spânzuraţi dacă mai găsiţi altceva. Paine citi titlurile de pe dosare: C. H. Delahaye şi W. S. Morris. Nu fu prea surprins. — Mulţumesc, Digby. O să-ţi dau o chitanţă, fiindcă o să am nevoie de ele mai mult timp.

CAPITOLUL X   La vapor, în careul ofiţerilor, era prins în perete cu ţinte de planşetă un Aviz Navigatorilor: „Sunt absolut interzise la masă discuţiile privitoare la serviciu. Contravenienţii vor fi amendaţi. Ofiţerul popotar este învestit cu puterea executivă”. În schimb se debitau destule zeflemele, glume sărate şi nesărate, anecdote cu sau fără perdea. Uneori câte o victimă căuta să-şi răzbune vreo înţepătură dureroasă şi declama cu patos faimosul vers a lui Vlahuţă: Anecdota, calamburul acolo fiind la preţ, Cată-le prin almanahuri şi vei trece de isteţ. La zile mari, când comandantul cobora din turnul său de fildeş, ca să ia masa cu ofiţerii, conversaţia lua un caracter serios, şi uneori didactic. Un comandant pedant, admirat pentru erudiţia sa, fusese păcălit de un ofiţer tânăr. Făcându-şi de lucru prin birou în lipsa comandantului, ofiţerul observă semnul pus între paginile unui volum din „La Grande Encyclopédie”: Năvălirea Avarilor. El citi pasajul însemnat. La masă se discută despre năvălirea Avarilor. Comandantul rămase în admiraţie pentru profunda erudiţie a tânărului ofiţer. — N-aş fi crezut, şopti secundului, să aibă o cultură aşa de serioasă băiatul ăsta. — E prea modest, de aceea nu l-aţi remarcat până acum, îi răspunse secundul stăpânindu-şi râsul. * Într-o seară, pe la sfârşitul mesei, Neagu ieşi pe punte fiind anunţat că intră de serviciu. Bucuros că scapă de gălăgia asurzitoare şi de aerul îmbâcsit din careu, se plimba singur căutând să-şi şteargă din minte vorbele auzite în timpul mesei. Se făcuseră o serie de glume şi aluzii la tinerii sentimentali şi romanţioşi. El suporta cu greutate tonul de zeflemea obişnuit la bord. De data asta avea impresia că este direct vizat, i se părea că unii camarazi îi aruncau priviri ironice. Pe punte era întuneric. Un timonier îi aduse jurnalul de bord, în care trebui să semneze. Neagu se apropie de lumina geamului deschis la spiralul careului. De jos se ridica un vuiet confuz, vorbe, râs şi ţăcăneala zarurilor de la jocul de table. Deodată Neagu tresări; îşi auzise numele rostit într-un hohot de râs. Instinctiv îşi ascuţi auzul; se aplecă atent spre geamul deschis. „Neagu îi ageamiu, domnilor... nu v-am spus... eram sigur... am câştigat pariul.... Sirena a eşuat în braţele lui Deliu... cum putea un debutant ca Neagu să concureze c-un tip expert ca Deliu. Faptul e consumat.... l-am văzut cu ea pe la miezul nopţii la plajă”... Ca lovit de un glonte, Neagu se frânse în două. Şovăind, se lăsă moale pe banchetă, îşi duse o mână la frunte frecându-se apăsat. A înţeles totul. E foarte clar. Se făcuseră pariuri pentru cucerirea Evantiei. El rămase acolo paralizat. Simţea cum i se înfierbântă capul, fără să poată reacţiona. Avea o senzaţie de durere fizică aşa de intensă că-i dăduseră lacrimile în ochi. „...Ce ruşine... tocmai el care se ştia aşa de sensibil, veşnic cu groaza de ridicol, să ajungă de râsul lumei, obiectul de haz al camarazilor, eroul unei sinistre tragi-comedii de care toţi îşi băteau joc...” C-o extremă sforţare se ridică. Era copleşit de ruşine; simţea mândria lui rănită, şi o mânie clocotitoare ce trebuia înăbuşită. Noroc de întuneric. Puntea goală. Dacă l-ar vedea cineva în halul în care se găsea? I se păruse că timonierul de serviciu l-a privit pe furiş... poate şi el a înţeles ce vorbeau ofiţerii în careu. „Ei şi?” încordat începu să se plimbe călcând apăsat cu tocurile în puntea de lemn. Îşi auzea zgomotul paşilor răsunând cadenţat în liniştea nopţii. În agitaţia nervoasă în care se afla, simţea cum îi zvâcnesc tâmplele, şi sângele fierbinte care-i năvălea la creier îi tulbura judecata. Se pierdea în confuze întrebări şi presupuneri contradictorii. El voia să se lămurească, să stea de vorbă cu sine însuşi, să reflecteze cu sânge rece, cu tot calmul necesar pentru a găsi o ieşire. „Cum? adică trebuia numai decât să abuzeze de naivitatea unei minore?... să-şi bată joc de ea?... ca să fie admirat de camarazi pentru cucerirea făcută?... A! dacă ar fi fost o femee cu experienţă... da, dar aşa... o copilă neştiutoare, dezarmată... nu, sigur ar fi fost o mişelie din partea lui...” Şi un val de furie neputincioasă îl cuprinse tulburându-i vederea. Un nod nervos i se oprise parcă în furca pieptului şi nişte ghiare invizibile îi zgâriau gâtul. Căuta o descătuşare. Simţea dorinţa să plângă. S-ar fi uşurat. Dar nu putea, inima îi era încleştată de o profundă suferinţă. Târziu, când coborî scara să intre în cabină, simţi cum i se taie genunchii, parcă i s-ar fi rupt tendoanele de la picioare. Cu faţa în pernă, cu ochii închişi, pierdu noţiunea lucrurilor şi căzu pirotind în visuri agitate. A doua zi se trezi buimac, cu gura arsă, o durere tăioasă la tâmple şi o greutate pe inimă. Simţea o slăbiciune fizică. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. Se făcu bolnav. Ceru aspirină, dar n-o luă. Avea să lipsească toată ziua de la serviciu. N-ar fi putut înfrunta privirile camarazilor. Şi compătimirea i-ar fi făcut rău. Cu un fel de orgoliu căuta să-şi ascundă suferinţa. Nici la masă în careu nu s-a arătat. În cabina lui strâmtă şi întunecată s-a frământat ca o fiară în cuşcă. La amiază un soldat îi aduse un plic. Îşi aruncă surprins ochii pe adresă. Îi tremurau mâinile rupând febril plicul. Se uită în josul paginii la iscălitură: „O binevoitoare”... Un scris stângaci de femee... În câteva cuvinte, îl anunţa „să nu aibă încredere în negroaica ipocrită şi depravată, că ea îl înşeală în fiecare noapte întâlnindu-se la plajă cu amantul ei, căpitanul D.” „Ha! ha!” explodă Neagu, „asta-i frumos, va să zică lucrul e public... toată lumea ştie.” „Ce ridicol! Ce stupidă situaţie! Să cazi cu ochii închişi în aşa încurcătură!...” „Nu-şi va ierta toată viaţa asemenea slăbiciune, care l-a compromis în aşa hal”. Se simţea umilit de-o prăbuşire lăuntrică. Chinuit în acelaşi timp de un ciudat amestec de mândrie, ruşine şi dorinţă. „Şi cât am iubit-o”. îşi zise deodată învins de un plâns copilăresc. Merită oare atâta iubire creatura asta? Cum e posibil să existe asemenea făpturi? Perfidie? Capriciul unui suflet femeesc? E ceva în afară de raţiune. Ceva pe care el nu putea înţelege...” Nu, e un chin pe care el nu-l poate suporta. Trebuie să verifice faptele; să aibă o explicare, să se lumineze. „Are să se ducă întins la ea. Are curajul să primească adevărul în faţă. Nu trebuie să se cramponeze de fustele unei femei. Va fi hotărât, neînduplecat”. Începu să se îmbrace grăbit, dar îşi aminti că nu poate ieşi de la bord. Raportase că-i bolnav. Atunci se aşeză la scris. Scurt, ferm, tăios, înşiră o serie de întrebări lapidare – răspunsurile primite aveau să lumineze situaţia şi starea critică în care se găsea. „Îi trebuia o situaţie clară, netedă. El nu-i omul compromisurilor. Ori tot, ori nimic”. A dat scrisoarea în mâna unui caporal şi i-a explicat unde trebuie s-o ducă. Dar după câteva minute s-a răzgândit. S-a repezit pe scări şi l-a ajuns pe caporal care abia plecase. A rupt scrisoarea aruncând bucăţile în Dunăre. Era mai bine să se ducă singur. Trebuia s-o vadă imediat, cu orice preţ trebuia să-i vorbească. S-a hotărât. „Va lua taurul de coarne, trebuie să fie tare, stăpân pe sine. Sunt momente hotărâtoare în viaţă. Va şti el să limpezească chestiunea”. Când începu să însereze, ieşi neobservat pe chei. Era turburat de propria-i îndrăzneală. Pe drum, de la distanţă, văzu fereastra luminată. E acasă. Toate întrebările şi frazele construite migălos îi pieriră brusc din memorie. Tot dialogul mental dispăruse. Ce avea s-o întrebe? Cum să înceapă? Şi ce ton trebuia să aibă?... „Nu-i nevoie; momentul oportun o să-l inspire. Va proceda bărbăteşte”. Sună hotărât la scară. — Domnişoara Evantia e bolnavă; nu poate primi, îi spuse scurt Eftichiţia, fata proprietăresei. În faţa uşei închise brusc, Neagu rămase posomorât, cu buzele strânse, cu sprâncenele încruntate, ca în faţa unei piedici pusă în cale. După un moment de mânie absurdă se hotărî să plece. Unde? Ce trebuia să facă? În loc să se întoarcă spre vapor, o luă înainte pe chei. Avea nevoie de mişcare, de aer, de linişte. Mergea împleticindu-se, cu capul înclinat sub povara unei nelinişti adânci. Era torturat de sentimentul unei ofense de nesuferit, de gândul că nu poate face nimic pentru a găsi un deznodământ onorabil. Neputinţa de a înţelege ce se petrece în sufletul şi în corpul acelei fiinţe care se depărta de el, îl chinuia amar, până la disperare. Mintea lui nu putea să admită ceva mai monstruos: „o copilă castă, iubitoare, cu sufletul curat, să se arunce deodată, fără un pic de pudoare în braţele unui Don Juan ca Deliu, jucăria capriciilor acestui om care n-a iubit nici o femee în viaţa lui... „şi eu care o iubeam cinstit, profund, din toată puterea inimei... pentru toată viaţa”, îşi zicea el, îndurerat, c-o naivitate copilărească. Şi un sentiment de revoltă, de gelozie nesatisfăcută, îl irita până la furie. Îi venea să alerge, să-l pălmuiască, să-i desfigureze chipul acela frumos, înşelător, care făcuse atâtea victime nenorocite. O seară de toamnă, umedă, rece La Cercul Marinei era lumină. Prin sticla geamurilor se vedeau umbre mişcându-se în jurul biliardului. Neagu se opri. împins de o dorinţă bizară, se apropie de fereastră. Parcă o presimţire îl atrăsese. Era chiar el Deliu. Mândru, zâmbitor, cu tacul în mână, lovea bilele de fildeş cu eleganţa unui maestru de la academia fie biliard. Câţiva ofiţeri urmăreau cu admiraţie măiestria loviturilor în serie. Nici unul nu-l putea egala. Neagu tulburat îi observă gesturile pe furiş ca o fiară la pândă. Inima îi zvâcnea. Îl privea pe Deliu, c-o lacomă curiozitate, simţind în acelaşi timp antipatie şi admiraţie pentru acest bărbat frumos şi înzestrat cu atâtea calităţi. „Ce impresie trebuie să facă femeilor?” „Desigur e o făptură deosebită de a mea... el e din rasa cuceritorilor... abil, hotărât, tare”, recunoscu Neagu, clasificând în minte intelectualii de o parte şi oamenii de acţiune de altă parte. „O îmbinare armonică, îşi zise în sine, trebuie să dea omul ideal, complet”. Abătut, înjosit, de-o gelozie sălbatică, Neagu se întoarse la bord. Simţea cum i se ridica din străfundul sufletului, învingând orice raţionament, un dor de răzbunare, o ură primitivă, insuportabilă, pe care niciodată n-o bănuise că mocneşte în firea lui blândă şi onestă. * Doctorul Barbă Roşie nu-l slăbea pe Neagu din ochi. Şi uneori îl zgâlţâia cu asprimea lui prefăcută. — Ce-i cu tine, băiete? Ai căzut într-o melancolie cronică... nu vezi că te topeşti ca lumânarea... cât are să mai ţină febra asta sentimentală? Să ştii de la mine că morbul lui Cupidon, e cea mai păcătoasă boală microbiană, pentru-ca ataca în acelaşi timp inima, capul şi corpul. Criza ta e prea lungă. Aştept să intri în convalescenţă. — Dar n-am nimic, se încerca Neagu să protesteze, schiţând un zâmbet forţat. — Mă băiete! Eu n-am venit să-ţi dau bromură, nici să te consolez. Vreau numai să-ţi deschid ochii asupra vieţei; nu căuta absolutul, nu lua totul în tragic. E ridicol şi absurd să încerci marea cu degetul. Eşti prea tânăr, n-ai experienţă, nu cunoşti încă specia asta de mamifere numite femei. Să ştii de la mine că femeea este o piesă de schimb. Oricând poate fi înlocuită. Când îl lăsa doctorul, îl lua căpitanul Mincu la spovedit. — Neagule, băiete! te-afunzi într-o neagră mizerie sentimentală. Te-ai împotmolit de la prima decepţie; te-ai sfărâmat de primul colţ. de stâncă ce ţi-a ieşit în cale. Tu nu ştii că viaţa e o mare capricioasă, că are flux şi reflux. Dacă ai demnitate nu trebuie să te cramponezi de o fustă. În viaţa de marinar, în religia meseriei noastre este fatal vagabondajul, legăturile pasagere: „în fiecare port câte-o iubită”, zice un cântec napolitan: „ancorează, debarcă, iubeşte, şi iute ridică ancora şi du-te... Marinarii nu fac purici nicăieri. Fi bărbat, Neagule, nu copil...” C-o milă părintească pentru fiul adoptiv cum spuneau în glumă camarazii – Mincu vorbea fără convingere. Trecuse şi el prin aceleaşi crize sufleteşti. Cazul lui Neagu deschidea şi în inima lui o rană veche pe care o crezuse vindecată. Cabina doctorului era, în miniatură, o farmacie, laborator şi bibliotecă. — Ce-i de făcut cu băiatul nostru, doctore? întrebă Mincu închizând uşa şi deschizând ochiul de geam rotund al cabinei ca să intre aerul proaspăt al mării. — Dragul meu, eu combat mizeriile trupului, nu şi ale sufletului. Boala lui Neagu nu se vindecă prin droguri sau bisturiu. — Dar cum? Care-i terapeutica iubirii? — Cred că trebuie să-l faci să nu se mai gândească la trecut, să-i smulgi din minte icoana adoratei, chipul divinizat. Eu i-aşi prescrie în doze mari un extract de matematici superioare. — Asta am încercat-o. L-am forţat să facă o serie de calcule nautice şi astronomice, pe care altă dată le migălea cu plăcere. Acum nu-i în stare să meargă până la capăt, se poticneşte de la început. — Atunci nu ne rămâne decât omiopatia. Cui pe cui scoate – trebuie încurcat cu alta... — Un surogat? întrebă Mincu. Asta nu-l poate satisface pe Neagu. Figurantele amorului, relaţiile tarifate, proza nu poate înlocui poezia iubirii. El suferă din cauza poetizării, idealizării – e prima lui iubire... Suferă din cauză că are o concepţie deformată despre dragoste, zise doctorul cu tonul său ştiinţific şi gutural. Acest băiat, care-i într-o frământare sufletească excesivă, are o sexualitate neevoluată, are un suflet infantil; o timiditate paralizantă, îl face neadaptabil la mediu, incapabil de a se bucura armonic şi integral de viaţă şi de succese. Este cred o victimă a unei greşite educaţii morale, cu scrupule şi convenţii ipocrite. Tragedia sufletului omenesc începe tocmai din cauza acestor vagi rătăciri abstracte, mistice, faţă de simpla realitate a iubirii. Echilibrul sufletesc, armonia lăuntrică, nu se pot stabili comprimând instinctul vital... — Dar el suferă rănit de necredinţa acelei fete, poate o mică vicioasă, pe care el a iubit-o cu tot focul tinereţii... — Sunt sigur că şi ea l-a iubit la fel, şi că-l iubeşte încă. Fata era un fruct copt, gata să cadă din pom. Neagu s-a abţinut, credea că-i fruct oprit. A venit la timp altul şi l-a cules. E foarte simplu. De ce îţi închipui că fata asta e o înşelătoare vicioasă. Cel mult e o victimă dezarmată în faţa unui cuceritor de talia lui Deliu. Chiar căderea unor femei cu experienţă încă este un lucru fatal, o chestie de temperament şi împrejurări. Cum a stricat capul oamenilor literatura. Câte victime n-au făcut poeţii şi romancierii. Nu ştiu care filosof a propus ca poeţii romantici să facă un stagiu de studii pe lângă hergheliile de reproducţie a cailor de rasă. Numai aşa vor înţelege şi ei rolul instinctului vital în problema perpetuării speciei. Cum n-au ajuns să înţeleagă oamenii că amorul, cântat sub toate formele, nu-i decât o draperie de dantelă spumoasă care acoperă goliciunea instinctului sexual. O iluzie care te fură ca scena teatrului cu munţii de mucava şi marea de pânză. Numai când intri în culise descoperi sforile şi schelele decorului. Trebuie spartă odată carapacea asta de ipocrizie, în care etica şi arta ascund forţa vitală a naturei. Asupra amorului s-a făcut prea multă literatură şi prea puţină ştiinţă. Mincu, după ce-şi aruncă pe fereastră mucul de trabuc stins, începu a vorbi cu melancolie, lunecând fără să vrea în confidenţe la care doctorul nu se aştepta. Auzise şi el vorbindu-se în surdină de un amor nenorocit, pe care Mincu ştiuse, c-o pudoare bărbătească. să-l ascundă întotdeauna. — Ce bine îl înţeleg pe Neagu... şi eu am trecut prin aceleaşi chinuri sufleteşti. Când te gândeşti că sunt oameni care trec prin viaţă fără să aibă parte de a simţi fiorii iubirii adevărate... un lux care nu-i tuturor îngăduit... şi alţii la care prima iubire le devastează viaţa şi rămân cu rana de stilet în inimă. Niciodată nu ştii ce surprize îţi rezervă viaţa. Pe când mă aşteptam mai puţin, mi-a ieşit în cale o femee care, de la prima vedere, a fost pentru mine centrul universului. Există o lege de atracţie a sexelor? Nu ştiu. Oricum este un fenomen inexplicabil. O enigmă. De ce din miile de făpturi pe lângă care treci indiferent, numai una te opreşte în ioc? De ce dintre toate săgeţile care ţi se aruncă, numai una – cea otrăvită – te loveşte drept în inimă? De ce din întâlnirea a două priviri se produce scânteia ce electrizează două fiinţe care niciodată nu se cunoscuseră? Ce banal şi ce misterios lucru. Ce lumină în domeniul acesta ne-a adus ştiinţa care trebuie să găsească legi asupra forţelor oarbe ale naturei? O putere străină, dominatoare, o afinitate de chimie sufletească, face apropierea şi fatala contopire. Ezitam anume să-i fac cunoştinţa; luptam cu mine însumi; presimţind parcă un pericol mă ţineam pe marginea unei prăpăstii – un pas şi eram pierdut. Pornirea, chemarea instinctivă era aşa de violentă încât – mi-a spus ea în urmă – era hotărâtă să vină singură la mine dacă mai întârziam! Ai remarcat deosebirea de atitudine în faţa adevăratului amor? Pe când femeea devine radioasă, bărbatul e grav, chinuit de o criză lăuntrică, simte că ceva nou a intrat în existenţa sa, stăpânindu-i gândirea şi simţirea. Lumea nu mai exista pentru noi. Nici o piedică în cale n-ar fi putut să ne oprească. Cu ce puteri necunoscute sunt încărcate privirile magnetice ale ochilor unor femei. În acea exaltare a simţurilor am înţeles lupta pentru cucerirea femeii; hotărârea bărbatului de a răzbate până la capăt, pe viaţă sau pe moarte... E sigur că la unii oameni dragostea devine nebunie. Bărbatul ei, un levantin abil – care nu ştia dacă se însurase din calcul sau din dragoste – încercase la început să lupte; dându-şi în urmă seama unde putea să ajungă, se resemnă cuminte. După trei luni s-a pronunţat divorţul. Era liberă. Ne-am căsătorit. Eram fericiţi. Am simţit atunci farmecul vieţei în doi. Nu mi-am închipuit niciodată că poate să existe o aşa contopire a simţurilor şi a spiritului. Parcă o făcuse anume natura pe femeea asta după acelaşi tipar. Aveam aceleaşi vederi despre lume şi despre viaţă, aceleaşi gusturi şi idei. Printr-o intuiţie ascuţită îmi ghicea gândurile. Spiritul critic şi cultura, care singură şi-o făcuse, mă uimea. Pe lângă simţul fin, artistic, înnăscut, avea un fel de a judeca bărbăteşte, deşi înfăţişarea ei graţioasă amintea chipul Giocondei. Armonia care o radia o simt şi acum în mine. Lumea ne invidia, ne da ca exemplu de pereche potrivită. Eram orbit de fericire. Nu ştiam că fericirea este un lucru de care trebuie totdeauna să te temi. Dar nu asta voiam să-ţi spun. Voiam să vorbesc de lucruri care nu se pot explica. Să-ţi arăt contrastul firii femeieşti la două epoci diferite. Nici până azi nu-mi dau seama cum o fiinţă se poate transforma total în câţiva ani. Prin ce fenomen biologic se face acea metamorfoză – din omidă fluture? Femeia ta, ajunsă transparentă, în sufletul căreia citeşti ca într-o carte deschisă, sub ochii tăi o vezi cum se transformă. Îşi schimbă gusturile, obiceiurile, părerile, credinţele, dispreţuieşte ce a respectat, urăşte ce a iubit, iubeşte ce a urât, îşi neagă trecutul – schimbată complet ajunge o străină, altă făptură pe care n-o mai recunoşti. — Cunoşti teoria, îl întrerupse doctorul, asupra reînnoirii continue a corpului omenesc? Preschimbarea completă se face în curs de câţiva ani. Materia cerebrală ca şi carnea trupului se preschimbă.... — Dar asta nu poate justifica schimbarea sufletească. Procesul tainic al gândirii rămâne acelaşi. Eu de când mă ţin minte, am rămas cu acelaşi fel de a simţi şi gândi, pe când ea... — Ea e femee. Nu trebuie să judecăm femeea după procesul vieţei sufleteşti a bărbatului. Astai greşeala pe care toţi o repetăm mereu. Diferenţierea absolută a sexelor este o lege fundamentală a universului. — Bine, dar în fond nu-i acelaşi conţinut sufletesc la bărbat ca şi la femee? — Da, însă trebuie să ştii că în mecanismul masculului piesele sunt articulate, pe când la femee gândirea şi simţirea nu sunt încă despărţite. Femeia trăieşte în inconştient. Bărbatul e conştient. Femeia nu poate fi constantă; prin firea ei este schimbătoare. E o persoană, dar n-are personalitate, căci îi lipseşte individualitatea. — Şi totuşi nu poţi nega că unele femei au o inteligenţă destul de... — Mă rog, să ne înţelegem, e un anumit fel de inteligenţă, concretă, practică, ce nu se poate ridica până la abstract. Ea observă, nu interpretează. Ca şi cameleonul femeea îşi schimbă culoarea sufletească după bărbatul de care s-a lipit ca iedera de arbore. N-ai observat că nevasta unui pictor vorbeşte ca un critic de artă despre tablouri, deşi nu avea la început nici o idee de pictură. Femeia care iubeşte un marinar vorbeşte cu pasiune, ca orice lup de mare, despre chestii navale, vapoare, furtuni şi naufragii. Şi pe aceeaşi femee, dacă trece în braţele unui călăreţ, o vei auzi discutând cu toată competenţa despre cai, iepe şi armăsari, de herghelii, curse şi hipodrom. Femeia nu-i decât un reflex al bărbatului. Ea se adaptează mai uşor la mediu tocmai pentru că nu are individualitatea. Şi Mincu, pentru că vedea bine că se încurcă în ipoteze şi teorii abstracte, trecu din nou la fapte. Să vezi cum a început transformarea. Loviturile destinului le-am primit printr-un ordin de serviciu. Eram detaşat la minister. Mă mut la Bucureşti. În atmosfera încărcată a Capitalei, în vârtejul acesta tulburător începem o viaţă nouă. Ca să-ţi descriu toate fazele metamorfozei ar trebui să fac un volum de analiză sufletească. Numai aşa ai putea să înţelegi adevărata criză sentimentală prin care am trecut. Intrasem într-un angrenaj distrugător, ale cărui roţi ne rupeau carnea bucată cu bucată. Zile şi nopţi pierdute în acest bâlci monden tocesc şi cele mai viguroase resorturi sufleteşti. Telefonul, care zbârnâia toată ziua, cred că are o mare vină în dizolvarea familiei moderne. Frânturi de conversaţii care mă enervau la culme, întâlniri, serate, ceaiuri, plimbări, atâtea ieftine plăceri ne pulverizează viaţa. Avidă de senzaţii, ahtiată de o lume uşuratică, femeea asta cuminte, înţeleaptă, ajungea frivolă, mincinoasă şi violentă. Niciodată nu spunea unde se duce şi ce face. Un fel de ruşine mă oprea să-i cer socoteală. îmi aluneca printre degete. Busola se deranjase; fără orientare, pierdusem – cum spun marinarii – capul la compas, scăpasem cârma din mână. Bătea un vânt de nebunie. Prin frumuseţea şi farmecele ei, prin vioiciunea spiritului, fusese întotdeauna seducătoare, acum cocheta, flirta fără jenă în mijlocul unei bande dubioase de snobi, bărbaţi şi femei, care-şi schimbau amanţii şi nevestele între ei, imitând un fel de iubire ca o parodie a dragostei redusă la un singur gest. Simţul pudorii dispăruse. „Femeia modernă are drept la aceeaşi viaţă senzuală ca şi bărbatul”, era cuvântul de ordine al bandei. Ea, care ştia să judece solid, începuse a privi lumea ca orice femeiuşcă – un cap de păsărică. Oamenii pe care îi cunoscuse bine şi-i ironiza înainte, acum îi admira. O prăpastie se adâncea între noi, deşi avusesem o identitate perfectă în felul de a gândi şi privi viaţa şi lumea în care trăiam. Ce trebuia să fac? Concesii? Compromisuri? Sau să reacţionez? Evitam explicări penibile. Mă închideam în mine, sufeream în taină. Aşteptam. Nu ştiu ce aşteptam. Stam mut zile întregi. Şi asta o irita până la furie. Gioconda, cu surâsul ei angelic, devenise aspră, dură şi crudă. Tăceri bosumflate, izbucniri violente, cuvinte înverşunate care se încrucişau ca săbiile ascuţite. Cele mai urâte zile, de care şi azi roşesc, au fost acele în care chinuit de demonul geloziei, şedeam la pândă, spionând orice mişcare, să aflu, să surprind, să mă încredinţez. Dacă era la mijloc un sentiment nobil, adânc, de iubire adevărată, mă pregăteam să iert, să mă înving, să sufăr resemnat. Dar m-am convins în scurt că nu era decât un capriciu, o legătură efemeră, o întâmplare neprevăzută, un simplu accident de cale ferată. Unde ajunsese îmi era indiferent. Destul că a putut să facă primul pas. Legătura era ruptă. Stima, credinţa reciprocă dispăruseră. Totul era pierdut... ireparabil. Mă durea gândul trecutului. Visasem o legătură ideală întemeiată numai pe iubire, nu pe calcule şi compromisuri. Era tovarăşa vieţei, jumătatea mea, soţie nu amantă. Puteam să iert, dar nu puteam să uit. Într-o zi, din întâmplare, dau de o carte cu dedicaţie: „Celei mai bune prietene – prietenia este anticamera amorului”. Am cunoscut scrisul. Un junghi dureros mi-a oprit răsuflarea. Să intru în pământ de ruşine. Totdeauna am avut groază de ridicol. Întunecat, dar stăpânit, am întrebat-o: „Ce găseşti tu în tipul ăsta pe care acum trei luni îl ironizai, socotindu-l o perfectă secătură?” — Mă amuză. E un om interesant când îl cunoşti mai bine, îmi răspunse ea înţepată. Şi deodată se încorda, îşi dădu capul pe spate şi adaogă, şuierând cuvintele: — Tu, care vezi totul în negru şi iei viaţa în tragic, rămâi un burghez fatalist. Eu ştiu să mă ridic... să-mi trăiesc viaţa... să mă descătuşez –... fiecare pentru sine... — A! ha! zic, am înţeles, aceleaşi banale vorbe late pe care femeea modernă le repetă ca un papagal când vrea să iasă din jugul căsniciei. Să nu-ţi închipui că o să mă cramponez de fustele tale... eşti liberă... ne despărţim. În fine, ce să-ţi mai înşir, ne-am despărţit. O uram şi o iubeam încă. Una îmi spunea mintea şi alta inima. Mă zbăteam între demnitate şi umilinţă. Mă învinuiam singur. Aşteptam un cuvânt, un gest. Nimic. Eram doi nenorociţi care pierduserăm ceea ce niciodată nu mai puteam găsi. Atunci am putut vedea că memoria durerei e mai intensă decât a plăcerei. Ce luptă cu tine însuţi ca să alungi din minte imaginea care te obsedează. Simţi că s-a rupt o parte din sufletul tău, rămâi între viaţă şi moarte, vrei să sfârşeşti odată, să scapi într-un fel de tortura şi amărăciunea care te apasă veşnic. Convalescenţa a fost lungă. Am suferit grozav până m-am regăsit. Dar nu eram acelaşi. Rana o cred azi vindecată, dar cicatricea e aşa de sensibilă că uneori se deschide şi supurează încă. Trebuie să ştii, doctore, că unele regrete sunt mai dureroase decât remuşcările, sfârşi Mincu tremurător, cu vocea stinsă, înecată de un nod care i se oprise în gât. Şovăind, căutând un sprijin, îşi rezemă greoi capul pe mână. Doctorul, ascunzându-şi emoţia, îşi freca fruntea privind pieziş. După câteva minute de tăcere, Mincu îşi reveni. C-un gest mângâitor îşi trecu mâna prin păr şi începu cu glas schimbat, rar, domol: — În fond, toată istoria asta e prea puţin interesantă; un caz banal, una din miile de căsnicii desfăcute azi cu atâta uşurinţă. De ce aş pretinde vieţei mai mult decât îmi poate da? Ca să visezi iubire şi fericire eternă ar fi o absurditate, totuşi mă uit în urmă cu regret; spectator rece, obosit, mă judec azi ca pe un străin. Caut în zadar factorii necunoscuţi în problema vieţei în doi. Mă întreb de ce femeea pe care am iubit-o şi-a distrus singură cu mâna ei cuibul, c-o brutalitate şi cruzime pe care nu pot să mi-o explic. Pe ce drumuri ascunse ne poartă viaţa... Cele mai intense plăceri şi cele mai cumplite dureri îţi vin din partea aceleiaşi fiinţe. Ca o tragică ironie a căsniciei, vezi adesea două făpturi de aceeaşi calitate, pe care natura anume parcă le-a făcut pereche, şi totuşi nu ajung să se înţeleagă, nu pot trăi împreună şi se despart. Ea, o femee distinsă, se împacă bine cu un imbecil; el, om superior, se înţelege perfect c-o cocotă sau trăieşte fericit cu propria-i bucătăreasă. — Pe mine, zise doctorul, mă chinuieşte mereu această metafizică a amorului, misterul naturei care deosebeşte sufletul masculin de cel feminin. Nu ştiu dacă ai observat la femei lipsa de memorie a sentimentelor? În structura gândirii, logica este condiţionată de memoria adevărată a faptelor trăite, care este în legătură cu voinţa. Memoria bărbatului e continuă, impresia primită se imprimă şi rămâne. Femeia nu are memorie continuă, ea se opreşte numai asupra unor momente, nu reţine nimic. Femeia e o coardă care zbârnâie când o atingi. Bărbatul e o placă de patefon care poate reproduce o operă celebră. Femeia nu are Eu. Spune cu uşurinţă minciuni, nu are remuşcări, pentru-că nu are memorie şi logică, nici pentru trecutul ei, şi nu poate vedea în depărtare. Demostene, mi se pare, a zis că o femee poate prăbuşi într-o clipă ceea ce un bărbat a zidit cu gândul ani întregi. Femeia nu poate fi geniu. Dovadă că omenirea n-a dat până azi nici un geniu feminin. — Poate să dea în viitor, întrucât încep să aibă şi ele aceleaşi preocupări intelectuale. — Toată activitatea socială şi culturală a femeii moderne nu-i decât o imitaţie masculină. Ştiinţa nu priveşte femeea decât sub aspectul unei maşini de perpetuare a speciei. Aceasta este crudul adevăr ştiinţific. Natura a înzestrat-o cu trupul şi sufletul propriu acestui scop. Arta, literatura, religia, cultura, nu servă în fond decât ca nişte accesorii de toaletă pentru femei. Femeia este sau maşină de copii, sau obiect de plăcere. Soţie sau amantă. Bărbaţii, în egoismul lor, vor să aibă pe amândouă în aceeaşi făptură. Se întâmplă, cum e şi natural ca amanta ideală să fie o soţie detestabilă. Femeia pe care ai iubit-o voia să-ţi fie amantă şi nu soţie. După o formulă strict ştiinţifică, femeea nu este decât sexualitatea pură. — Cum? făcu Mincu scandalizat, nu există un ideal de femee... — Ha! ha! îl întrerupse doctorul cu râsul lui sarcastic. Idealul acesta e creat de erotismul bărbatului. Instinctul sexual se mulţumeşte cu orice femee, dovadă relaţiile tarifate. Numai erotismul face ca bărbatul să-şi aleagă ca obiect de cult o femee pe care o împodobeşte cu toate frumuseţile idealului. Vezi cum păşim din biologie în estetică. De aceea s-a şi zis odată că frumosul nu-i decât o declaraţie de dragoste făcută naturei. E de la sine înţeles că amorul nu poate să aibă decât început. Proiectarea asta a frumosului asupra altei fiinţe este iluzorie. De aceea se repetă mereu, deşi nimeni nu crede, că amorul nu-i decât o iluzie. — Dar din toate iluziile de pe pământ, singura adevărată; setea de viaţă, puterea creatoare, cum zice poetul, unica iluzie care încântă sufletul omenirei de la facerea lumei şi până azi. Nu-i o cruzime ca s-o distrugeţi? — Himera a fost totdeauna mai frumoasă decât realitatea. Dar eu fac ştiinţă nu literatură. — Se cunoaşte, doctore, că n-ai iubit niciodată. Teoriile şi speculaţiile filozofice care le faci te duc la paradoxuri. În schimb rămâi un misogin înăcrit... — Şi tu, care ţi-ai ars aripile odată, rămâi acelaşi romantic, fără să poţi zbura. O bătaie în uşa cabinei curmă discuţia. Timonierul de serviciu aducea caietul de ordine cu însemnările comandantului. „Astăzi, până la ora 5, toată provizia de rezervă, pe 7 zile, să fie îmbarcată. Să se umple depozitele de apă dulce. Toată lumea la bord. La ora 6 să stea la posturile de plecare”. * Seara de toamnă cădea mohorâtă, jilavă de umezeala sărată a mării. Ude, negre, luceau cheiurile de piatră de-a lungul portului aproape gol. Două bărci de pescari cu pânzele umflate, se întorceau gonind spre adăpost. Stoluri de goelanzi, veneau grăbiţi din larg atingând crestele valurilor cu vârful aripilor. Şi ţipetele lor stridente anunţau în port furtuna care venea din urmă. Evantia, de câteva zile, sta în casă. Singură, abătută, bolnavă. De două ori luase condeiul în mână să-i scrie lui Neagu, dar n-avea curajul să înceapă. Parcă anume o înţelegere mută făcea să nu se vadă unul pe altul. Amâna, aştepta ceasul ce trebuia să vie, să aducă o dezlegare pentru iertarea ei, pentru împăcarea lui. În casă o umezeală rece. Fata sta culcată, învelită în nişte şaluri vechi. Încerca să citească o carte de călătorii rămasă de la Neagu. Deodată tresări. Trei fluierături scurte. Ea cunoştea semnalul. Un vapor făcea manevră mergând înapoi cu pupa în curent. Sări în picioare. Se repezi la fereastră. Un vas cu pânze luneca domol spre gura Dunărei. Recunoscu silueta. Şi scoţând un răcnet răguşit începu să vorbească singură ca o nebună: „e Mircea, pleacă... pleacă Mircea... se duce... Neagu... Îl pierd pentru totdeauna...” La repezeală îşi puse o broboadă pe cap şi o luă la goană pe chei după vapor. Pe drum îşi reveni. În minte îi încolţea o vagă speranţă: „poate nu pleacă, îşi schimbă numai locul de ancoraj”. Bricul-şcoală „Mircea”, acostase la capătul cheiului, în faţa palatului C. E. D. în locul rezervat anume vapoarelor pentru manevra de plecare. Deşi întunericul se lăsa grabnic şi vremea era urâtă, lumea ca de obicei, se strângea pe chei ca să privească manevra vaporului care pleca. În clipa supremă a despărţirii, la vasele militare n-au loc acele scene de îmbrăţişări, lacrimi, strigăte şi gălăgie, care se petrec la plecarea vaselor de pasageri. Disciplina militară impune o rezervă ambilor părţi. Pe mal, fără de larmă, apar batiste fluturând, pe bord câteva şepci se ridică discret, şi nimeni parcă n-ar vrea să ştie cu cine a schimbat salutul despărţirii. Capul-pilot, Barba Spiro, vechi marinar de rasă din tată în fiu, venit din Trebizonda, servea Comisia Europeană la Dunăre de jumătate de secol. De pe mal conducea manevra de ieşire a vaselor la mare. Bătrânul, cu pipa stinsă între dinţi, îşi îndesă şapca pe urechi, îşi încheie mantaua de ploaie făcută din pânză cernită, şi după ce mirosi aerul îşi scarpină ciuful de barbă albă: „Cade barometru... să schimbă vremea... o să-i dea tava urât la mare, zice privind spre puntea lui „Mircea”. Echipajul la posturile de manevră, gata să înceapă „rondoul”. Corpul vasului, urmând să se învârtească în loc cu prova spre ieşire, se leagă de la uscat cu o parâmă enormă, cât braţul de groasă, frânghie de sârmă împletită, fixată de o puternică baba făcută dintr-o coloană de fontă îngropată adânc în pământ. Vase încărcate până la zece mii de tone girează în jurul acestui solid punct fix. Numai ochiul sigur al Capului-pilot ştie să prindă clipa în care trebuie să strige: „Mola!”... Un moment de emoţie. Dacă s-ar da drumul prea devreme parâmei care zbârnâie întinsă, vasul s-ar pune pe uscat, dacă ar întârzia, vasul s-ar zdrobi de chei. Cu toate că Evantia venise în goană, ajunse când manevra lui „Mircea” era pe sfârşite. Se opri gâfâind înfierbântată. Sprijinită de un felinar de pe chei, sfredelea cu ochii mari pâcla ce se lăsa încet. Ca într-un joc de umbre se vedeau nedesluşit oameni, care umblau pe punte. „Unde era Neagu? O va recunoaşte el? îşi va arunca ochii spre dânsa? Dacă vaporul ar mai sta câteva zile?... Poate s-ar împăca...” După statură i se părea că recunoaşte silueta lui Neagu care se profila în provă. Îşi amintea că îi spuse odată că la ancoră e locul lui la postul de plecare. Vaporul se dezlipi uşor de chei şi începu cu încetul să gireze; apoi din ce în ce mai iute până ce se auzi tunând vocea de bas a omului de mare: „Mola peste tot”. La comanda lui Barba Spiro toţi ochii se aţintiră asupra parâmei care vibra metalic, până ce scăpă încolăcită în inele ca un şarpe uriaş rănit de moarte – „Mircea” plutea liber, fără nici o legătură cu uscatul; părăsea fluviul, tăind cu pieptul apa mărei. O comandă scurtă, urmată de triluri de filiere prelungite, răsuna pe puntea navei înghiţită de noaptea neagră, care cădea învăluind şi marea şi pământul. Apa Dunărei plumburie; marea un vid negru, nelămurit. Din cerul opac se desfăceau, ca dintrun sul ascuns, perdele de pânze cenuşei din ce în ce mai dese. Sub biciuirea vântului din larg norii negri veneau goniţi, aşa de jos încât păreau turme de monştri marini care se încălecau târându-se pe faţa apei. „Mircea” îşi întindea velele. Proiectat în văzduh lua forme bizare – Vasul fantomă – o pasăre gigantică gata să zboare. Se simţea în aer că vine furtuna. O grijă înfiora mulţimea, căci pe deasupra capetelor plana ca un mister eterna groază de elementele naturei. Evantia, zdrobită, stingherită, îşi trăgea broboada pe faţă ca să nu fie recunoscută. În jurul ei erau mai multe femei decât bărbaţi. Unele triste, cu ochii în lacrimi, se stăpâneau să nu izbucnească în plâns; altele vesele, zglobii, se agitau chicotind, cătându-şi cu ochii sclipitori amanţii de care abia se despărţiseră. Pătrunsă până la oase de frig şi umezeală, Evantia sta cu ochii aţintiţi în beznă. „Mircea” în larg schimbând direcţia, ca să-şi ia capul de compas, îşi arătă încă odată felinarele de drum, doi ochi – unul verde, altul roşu – licăreau ca două candele în noaptea glacială. Nava se depărta făcându-se din ce în ce mai mică – o umbră... o pată... un punct... nimic. Şi când nimic nu se mai desluşi în zare, o apucă pe fată un plâns sfâşietor. Ca să nu fie observată o luă repede înapoi spre casă. Dar vijelia izbucnise. O răpăială de picături de ploaie îngheţată ca nişte sfârcuri de bice, cădeau în vârtejurile vântului de Nord. Lumea îngrozită fugea la adăpost prin cârciumi şi cafenele. Evantia singură, ca o nălucă, mergea înfruntând ploaia. Sufla greu, înăbuşită, trăgând până în fundul pieptului aerul rece, îngheţat. Dinţii îi clănţăneau de frig. Din uşa unei taverne un marinar chefliu întinse mâna s-o tragă înăuntru: „Încotro, fetiţo, alergi aşa turburată?... Nu-i timp de randevouri... Vino la interes aici...” Ea se smuci şi iuţi pasul. Ajunse acasă istovită, tremurând, cu trupul ud până la piele, cu inima strânsă de o cumplită presimţire care o înăbuşea de spaimă: un glas de undeva îi şoptea în taină că n-o să-l mai revadă pe Neagu niciodată. Căzu bolnavă la pat.

Expresul de noapte de Constantin Barbuceanu I   ÎNTUNERICUL era atât de copleşitor, încât abia se zărea om cu om. Doar undeva, spre răsărit, răbufneau din coşul locomotivei steluţe de un roşu aprins, ori de câte ori fochistul arunca în gura nesăţioasă a cazanului o nouă lopată de cărbuni. Trenul sta încremenit, aşteptând semnalul de plecare, mărginit în stânga de o sfoară de pădure lată de numai câţiva metri, iar în dreapta de lanuri nesfârşite de grâu, întretăiate pe alocuri de verdele crud al tarlalelor de porumb abia răsărit. Noaptea era călduţă şi mirosea a proaspăt, a iarbă şi a flori de câmp. O dată cu primul „stai!” strigat într-o limbă străină acelor locuri domoale şi liniştite, ţiuiră şi primele rafale de pistol automat. Focul părea să fi pornit de pe scara ultimului vagon, dar îndată începură să fulgere scurt împuşcături trase besmetic şi de către celelalte santinele. Alarmaţi, din vagonul însoţitor al trenului, săriră mai mulţi soldaţi, printre ei şi un locotenent şi doi subofiţeri, alergând şi răcnind înnebuniţi în lungul vagoanelor. Primul care se dezmetici fu un Oberleutnant SS, Karl Schönbach, comandantul eşalonului. După ce izbuti să-şi liniştească subalternii, ţipă la pâlcul de soldaţi din jur: — De ce-aţi tras?! De ce?! Niciun răspuns. Linişte desăvârşită. — De ce-aţi tras, am întrebat!? Ce-aţi văzut şi cine a tras primele focuri?! repetă el întrebarea. — Heil Hitler! Eu, Herr Oberleutnant! Eu am tras. Şi făcu un pas înainte soldatul care avea în pază ultimul vagon, un vlăjgan uscăţiv, cu un cap mai înalt decât cei din jur. — De ce, de ce-ai tras?! Ce-ai văzut, de te-ai speriat?! Pe cine muma pădurii sau mama dracului ai văzut, ia spune? răcnea locotenentul. Cu pumnul ridicat, gata să lovească, se apropie de soldat: — Zi, vorbeşte, că de nu, te fac una cu pământul! De ce-ai tras? Spune! SS-istul era necăjit nu atât pentru că fusese trezit din toropeala dulce în care căzuse după ce trenul părăsise gara, şi nici fiindcă apăruse în faţa subalternilor doar în pantaloni. Altceva îl făcuse să-şi piardă cumpătul. Când sărise din vagon, se împiedicase şi căzuse, cât era de lung, în piatra colţuroasă a terasamentului, zdrelindu-şi podul palmei stângi, şi sângele cald i se prelingea lipicios printre degete. Neamţul care stârnise zarva continua să privească în pământ, în vreme ce gândea cu înfrigurare la răspunsul cerut de comandant. — Sakrament! şi pumnul ofiţerului se abătu asupra soldatului. — Domnule locotenent, colo, am zărit colo! – şi ostaşul întoarse capul, arătând pădurea – lângă... acolo, o... ceva, o... mogâldeaţă, ceva, cred că era un om. Am somat şi, dacă am văzut că dispare, am tras! — Ai tras! Dar voi?! şi privirea ofiţerului se roti spre cei din jur, o dată cu lanterna din mână. Voi de cedaţi tras, imbecililor?! Niciunul nu scoase o vorbă. — Nătărăilor! rânji locotenentul, împroşcându-i cu o înjurătură. Cu toţii la vagoane! Fiecare la postul său! Schnell! Schnell!... Tu rămâi aici! adăugă ofiţerul prinzându-l de veston pe adjunctul său, plutonierul Schneider. În câteva clipe, în jurul celor doi, se făcu pustiu. Soldaţii îşi ocupară posturile, pe scări sau în ghereta fiecărui vagon. Cei ce nu erau de pază se adunară în faţa vagonului-personal, ataşat între tender şi primul vagon încărcat cu armament, aşteptând ordinele comandantului. — Schneider! se adresă Schönbach plutonierului. Ia spune, de ce s-au speriat dobitocii ăştia? Ce-a văzut imbecilul care a tras primele focuri? — Nu ştiu, domnule locotenent, răspunse subofiţerul cu un glas ce se voia plăcut şi supus, fiindcă, de la primele cuvinte, îşi dăduse seama că superiorul său era beat criţă. Într-adevăr, SS-istul cu ochi sticloşi, cu părul blond şi rar căzut pe frunte, cu automatul agăţat de gât şi mâinile înfipte în buzunarele pantalonilor strimţi de ţipau pe pulpe, era beat.   După ce trenul părăsise gara, în drum spre front, locotenentul se retrase în compartimentul său. Dintr-o valijoară scoase la iveală o sticlă cu rom, iar dintr-un portvizit fotografia unei fete blonde. Tot uitându-se în ochii nemţoaicei, pe care îi ştia albaştri şi nespus de frumoşi, aproape că terminase romul din sticlă, când fu cuprins de un fel de toropeală provocată nu numai de alcool, ci şi de uşoara legănare a vagonului. Din visare aveau să-l trezească rafalele de pistol. Mai întâi scăpă sticla din mână, apoi sări să vadă ce s-a întâmplat. Şi cu toate că nu părea să existe nicio cauză serioasă pentru spaima soldatului care trăsese prima rafală, experienţa anilor de război îl învăţase să fie prudent. — Ascultă, Schneider, poate că nu s-o fi speriat degeaba. O fi văzut el ceva, de-a tras. Aşa că ia câţiva soldaţi şi cercetează partea de pădure unde spunea că a zărit mogâldeaţa. Grăbeşte-te, însă. Din clipă în clipă ne poate da cale liberă! Locotenentul puse apoi o cizmă pe prima treaptă a scării, se apucă cu mâna de bară şi se săltă în vagon, împleticindu-se uşor, se îndreptă spre compartiment, unde găsi sticla cu rom aşa cum o lăsase. Nu se spărsese. Abia dacă se scurseseră câteva picături. Abătut, o ridică şi o duse la gură. Dintr-un colţ, fotografia iubitei îl privea parcă mustrător. Zâmbindu-i cu dragoste, se aplecă, o ridică, o mai privi o dată cu ochi tulburi, apoi o ascunse în portvizit. Cu o privire inexpresivă, se lăsă greoi pe canapea şi dădu pe gât şi restul de rom. Sughiţă de câteva ori, trase o înjurătură – nici el nu ştia cui – şi, când să-l cuprindă somnul, îşi aminti de palma rănită în colţul de piatră. Atunci zvâcni nervos spre fereastră. — Hei, nu s-aude?! — Ordonaţi, domnule locotenent! îi răspunse careva. — Sanitarul, să vină sanitarul! Schnell! Schnell!   În dimineaţa aceleiaşi zile, o dimineaţă însorită de sfârşit de mai, pe poarta uzinelor Concordia ieşea, grăbind spre casă, Anghel Marin – Angheluţă, cum îi spuneau tovarăşii de lucru. Angheluţă era strungar. O noapte întreagă nu făcuse altceva decât să strunjească bolţuri pentru unităţile de pompare, cu ajutorul cărora se extrăgea ţiţeiul din adâncuri. Deşi strungarul n-avea decât 28 de ani şi în armată fusese sergent, conducerea uzinelor îl trecuse pe tabelul celor mobilizaţi pentru lucru. Angheluţă se folosea însă de priceperea sa altfel de cum socoteau patronii: mai toate piesele ieşeau din strungul său cu o „bubă”. Lucitoare şi frumoase, ca de argint, ascundeau un defect care le făcea inutilizabile după câteva zile de funcţionare: şanţul de ungere avea undeva o gâtuire, abia vizibilă, să nu poată pătrunde unsoarea dintr-o parte în alta. O zi, două, poate trei, şi bolţul se gripa în lagăr. Ajungând în dreptul căsuţei sale, pe strada Cometei, la numărul 22, Angheluţă îşi aruncă ochii peste gard, în curte. Nu-i încântă deloc privirea cele câteva răzoare semănate din vreme cu salată, ceapă, usturoi şi ceva răsad de roşii şi ardei. Brazdele erau strâmbe, pământul bolovănos şi, o dată cu căldurile, începuseră şi buruienile să acopere răsadul. „Să mănânc, să dorm câteva ore, şi-am să mă apuc de ele, să le mai scot la lumină”, socoti el. Nevastă-sa născuse de curând, şi omul n-ar fi lăsat femeia să se obosească plivind şi săpând grădina, deşi Rădiţa era voinică, poate prea voinică pentru anii ei, cu sânii mari plini de sevă, sănătoasă şi niciodată încruntată. Cine o vedea – şi nu ştia – n-ar fi crezut în ruptul capului că se născuse în urmă cu douăzeci şi unu de ani. Prietenii lui Angheluţă, mai în glumă, mai în serios, îl pizmuiau pentru norocul care dăduse peste el însurându-se cu o asemenea femeie, frumoasă şi vrednică. Nimeni, nici chiar vecinele, n-ar fi putut s-o vorbească de rău. Carte n-avea prea multă, doar trei clase de gimnaziu. Taxele, cărţile şi internatul costau bani – o treime din leafa lui taică-său, sondor la Bana de lângă Moreni – şi copiii, după Rădiţa, veneau la rând, unii după alţii. Şase cu toţii. Mai apoi, la nici şaptesprezece ani, maică-sa o mărită, să scape de-o gură la masă. Numai că Rădiţa, dată după Angheluţă cam din fugă, avusese norocul ei şi nu nimerise pe mâini rele, strungarul fiind om de nădejde. Amintindu-şi de cei doi – familia mea! cum îi plăcea lui să-i numească – Angheluţă oftă. Avea de-acum în grijă două suflete, pe Rădiţa şi pe Vlăduţ, şi pe amândoi i-ar fi vrut cât mai departe de oraş. Din discuţiile purtate în cadrul celulei de partid şi din ce mai auzea şi el vorbindu-se la posturile de radio – străine sau de-ale patrioţilor români – aflase că, aşa după cum mergeau lucrurile pe front, după înfrângerea nemţilor pe Volga, n-o să mai treacă mult şi hitleriştii vor fi definitiv zdrobiţi. Tânărul strungar cunoştea importanţa oraşului înconjurat de rafinării şi nu-şi făcea multe iluzii. Fără îndoială că, dacă nu se va găsi cine să-i împiedice, Vernichtungskommandos[1]-urile vor întra în acţiune şi nu vor lăsa în urma lor nimic altceva decât ruine. Unde să-şi ducă familia, cât mai departe de uzine şi rafinării? Şi-ai lui, şi-ai ei, toţi erau sau ploieşteni, sau de prin satele din jur, din imediata apropiere a oraşului. Cu mâna pe clanţa uşii, până s-o deschidă şi să intre, mai aruncă o privire spre grădină, curţilor şi caselor din vecinătate, în lungul străzilor pustii. Bărbaţii munceau sau dormeau, femeile, câte nu părăsiseră oraşul, ori aşteptau la vreo coadă să primească raţia zilnică de alimente, ori se chinuiau să pregătească ceva pentru prânz. Cât despre copii... Ţâncii fuseseră trimişi pe la vreo bunică uitată de Dumnezeu pe lume, în vreun sat pierdut printre dealurile Prahovei, unde, de bine de rău, se mai găsea câte ceva de-ale gurii. Obosit, dar şi întunecat ca de o presimţire neagră, Angheluţă trecu pragul, din antreu, în camera unde dormeau cu toţii. Rădiţa îl aştepta, dereticând cu grijă să nu trezească copilul. Anghel o sărută grăbit, zâmbi şi mormolocului din leagăn, apoi trecu la bucătărie, să se spele şi să mănânce. — Anghele, îi zise Rădiţa în vreme ce îi turna apă, a venit cineva de cu noapte şi ţi-a lăsat un bilet. De două ori mi-a spus să nu uit cumva să ţi-l dau îndată ce vii. — Unde-i? Şi de ce nu mi l-ai dat până acum? o cam mustră el. — Păi... abia ce-ai venit, căută femeia să se scuze. — Lasă, nu mai turna, ajunge. Dă-mi, te rog, biletul. Rădiţa trase sertarul mesei şi luă, dintre două foi de ziar, o hârtie albă împăturită în două. Bărbatul despături fila desprinsă dintr-un blocnotes şi citi câteva cuvinte: „Vino îndată la numărul 27. Grăbeşte-te.” Nicio semnătură, nicio dată, nimic, dar Angheluţă ştia al cui e scrisul şi ce are de făcut. — Rădiţo, iartă-mă, trebuie să plec îndată într-un anume loc. Am să mănânc la înapoiere. N-o să stau prea mult. Haide, zău, înţelege-mă, tot nu mi-e foame! mai adăugă el, să curme încercările femeii de a-l opri la masă. Se apropie de maşina de gătit, pe plita căreia îl aştepta mâncarea, ridică un ochi şi lăsă să cadă biletul. Privi o clipă la hârtia cuprinsă de flăcări cum e mistuită şi cum se face scrum. Scăpat de-o grijă, nu cea mai mare, aşeză la loc ochiul de plită şi-şi luă din cuier şapca abia agăţată la locul ei obişnuit. — Dacă pleci, cine ştie când ai să te înapoiezi! Cel puţin, ţine, ia la tine pacheţelul ăsta, să nu ţi se facă foame pe acolo pe unde te duci, mai zise femeia pe jumătate supărată, îndesându-i într-unul din buzunarele de la haină două felii de pâine unse cu untură, învelite într-o hârtie de ziar. Dacă ar fi ştiut, atunci, cât o să pătimească şi prin câte o să treacă în următoarele zile şi nopţi din pricina acelor două felii de pâine! Cum o să-i ardă obrajii loviţi de palme şi pumni, cum întreaga ei fiinţă, batjocorită şi chinuită până aproape de moarte, o să zacă pe ciment rece, trezită la viaţă cu găleţi de apă, şi din nou biciuită şi lovită cu ce aveau călăii la-ndemână! Dar n-avea cum să ştie. Dacă ar fi ştiut, ar fi aruncat pachetul din buzunarul hainei pe foc, oriunde, şi şi-ar fi îmbrăţişat bărbatul cât pentru o viaţă întreagă, să le ajungă la amândoi, şi abia apoi i-ar fi dat voie să plece... Angheluţă, însă, potrivi mai bine pachetul în buzunar, îşi sărută nevasta şi copilul, uşurel, pe frunte, şi plecă. Rădiţa îl însoţi până la poartă. În stradă, mai privi o dată în ochii nevesti-si şi-şi iuţi pasul. Era ora nouă, şi până la numărul 27 avea de mers. Trebuia să traverseze întreg oraşul. Mai întâi să parcurgă bulevardul, apoi Calea Câmpinei şi, în sfârşit, undeva aproape de barieră, se făcea o stradă la stânga. Acolo, la numărul 27, îl aştepta tovarăşul Enache. Care îi era numele adevărat nu ştia nici el, şi poate nici alţii. Şi nici nu avea un domiciliu stabil, ca tot omul, să ai de unde-l lua: azi într-o parte a Ploieştiului, mâine în alta, poimâine undeva pe la Moreni, pe la Băicoi sau Câmpina, unde-l mânau treburile şi pe unde avea prieteni de nădejde. De altfel, nici nu erau mulţi cei care cunoşteau cum arată la faţă „tovarăşul Enache”. Doar câţiva, cei mai de încredere, şi printre ei şi Anghel Marin, strungarul de la Concordia. Mai ştia Angheluţă că acolo, pe strada aceea liniştită, se luau hotărâri din cele mai importante, care dădeau multe ore de insomnie mai-marilor oraşului. Proprietarul căsuţei, Petre Mitea, un om greoi, deşi abia trecuse de 45 de ani, era acar la Gara de Vest şi se bucura de încrederea deplină a celor ce-i foloseau locuinţa ca loc de întâlnire. Grăbind pasul pe sub umbra castanilor care mărgineau bulevardul, Angheluţă respira adânc aerul curat al dimineţii. Copacii, şiruri nesfârşite şi drepte, încă neciuntiţi de bombe, îmbrăcaseră haina lor primăvăratecă, de un verde crud. Când ajunse în dreptul prefecturii, aproape de capătul bulevardului, strungarul ciuli urechile. Dinspre Calea Câmpinei răzbeau până la el frânturi dintr-o melodie auzită şi altă dată, un soi de marş soldăţesc. Tot grăbit, traversă piaţa dintre Bancă şi Baia municipală, urcă pe trotuar şi se îndreptă spre Tribunal. În faţa magazinului „Trei cărbuni” se întâlni cu o companie de infanterişti echipată de război, mărşăluind spre gară. Soldaţii, toţi mărunţi şi îndesaţi, mai mult vârstnici decât tineri, poate ultimele rămăşiţe adunate de prin cine ştie ce sătucuri prahovene. În faţa companiei bătea pasul un sublocotenent tinerel, aproape copil – să tot fi avut douăzeci de ani – ţanţoş şi deosebit de mândru. O parte din ostaşi, îndeosebi gradaţii, cântau mai cu inimă. Alţii abia mormăiau, acolo, ceva, să nu se spună că nu cântă. Ceilalţi, câţi mai rămăseseră, tăceau, cu privirile în caldarâm, gândind poate la rostul cuvintelor puse pe note:   Al armelor zăngănit, răsună necontenit Căci duşmanu-n luptă a pornit...   Angheluţă întoarse capul şi privi lung în urma lor, zâmbi trist, o clipă, apoi porni grăbit mai departe. Când se apropie de strada Ghiocei, trase cu coada ochiului de mai multe ori în urmă şi, neobservând nimic deosebit, dădu colţul. Cu paşi domoli trecu pe cealaltă parte a străzii, până ajunse în dreptul casei cu numărul 27. Îşi aruncă privirea în grădina din fundul curţii, în balconaşul de la intrare, şi nu observă nimic deosebit care să-l pună pe gânduri. Doar un colţ al perdelei de la o anumită fereastră, îndoit în sus, era semnul că putea să intre fără grijă, fiind aşteptat de tovarăşi de încredere. După ce mai controlă o dată, să se convingă de nu are cumva vreo „codiţă”, se îndreptă spre poartă. O împinse şi intră în curte, apropiindu-se de casă. Fără să ciocăne, apăsă clanţa. În antreul ce despărţea două cămăruţe îl aştepta Radu Stoiculeţ, cel care îi lăsase Rădiţei biletul. — Noroc, Angheluţă! îl primi el pe strungar. Haide, că te aşteptăm de vreo oră şi mai bine. Din antreu intrară în camera din stânga, cea din mijloc. Aici erau adunaţi alţi trei tovarăşi, şi printre ei Angheluţă îl recunoscu îndată pe Enache. Oacheş, de înălţime potrivită şi numărând 40 de ani, avea o fizionomie care nu spunea nimic. Un om ca toţi oamenii. Abia mai apoi felul său deschis de a te privi, vioiciunea, ochii neastâmpăraţi, trădau pe omul curajos, sănătos, clădit din fier şi beton, dominat de o energie molipsitoare. Trecuse în ultimii zece-doisprezece ani prin nenumărate încercări, înnoptând pe unde-l mânau treburile şi mâncând ce se găsea, fără să pună vreo clipă la îndoială justeţea cauzei pentru care lupta, având însă întotdeauna grijă să nu fie subestimată forţa duşmanului. Doar Radu Stoiculeţ, uneori, călca acest consemn. Dintre toţi, el era cel mai înverşunat duşman al războiului. De ce? Ştiau doar câţiva.   Era în prima iarnă de război, în decembrie 1941. Cei doi fraţi ai lui Stoiculeţ, mai mari, plecaseră pe front încă de la început. Cel mijlociu se prăpădise în primele lupte, în iulie, iar cel mare – nenea – căzuse grav rănit câteva luni mai târziu şi fusese adus în ţară şi internat într-un spital din nordul Moldovei, cu ambele picioare amputate. Familia – câţi mai rămăseseră: el, taică-su şi o soră mai mică – hotărâse să plece careva dintre ei la cel rănit, să-l mângâie şi să-i ducă de-ale gurii. Ar fi plecat el, Radu, însă şefii săi de la Unirea n-au vrut să-i învoiască. Soră-sa, Ioana, n-avea decât 17 ani, şi noaptea, pe tren, cu nemţii în ţară... Atunci se hotărî bătrânul să plece. Era mărunţel şi uscăţiv, dar sănătos. Se duse împreună cu Radu la Gara de Sud, să se suie în vreun personal ce se îndrepta spre Moldova. Trenurile, toate, erau ciorchine de călători şi bagaje, iar de cele militare nu te puteai lipi. La cea de-a treia categorie, nici nu făcea să te gândeşti; acestea erau permisionare germane, la dispoziţia exclusivă a armatei. Stătu moşul cât stătu, încercând să se agaţe când de un vagon, când de altul, şi aşa trecu ziua şi-l apucă noaptea. — Să mergem acasă, tată, şi-o să încercăm şi mâine. De, război, ce să-i faci! zise Stoiculeţ ridicând din umeri cu ciudă. Pe urmă, tată, n-ai să poţi călători pe scări. Nu vezi ce frig s-a lăsat? — Ba nu. Am plecat, sunt bun plecat! Acasă nu mă mai întorc până nu dau ochii cu Lixandru. Tu du-te la serviciu, să nu păţeşti ceva. Şi lasă gerul, cu el sunt învăţat. Stoiculeţ stătea ca pe ghimpi. Să încerce încă o dată să-l înduplece pe taică-su, ştia că n-are rost. Dacă îi intrase bătrânului în cap să plece, nimic n-avea să-l facă să se întoarcă din drum. Aproape de 11, de undeva dinspre Brazi, se auzi un fluierat prelung, după care namila de locomotivă a unui permisionar german năvăli în noaptea abia spartă, ici sau colo, de câteva felinare chioare. Compartimentele trenului, mai toate, în întuneric. Nemţii se culcaseră. De la Ploieşti se suiră doar câţiva. Locomotiva, după un minut sau două, fluieră din nou, anunţându-şi plecarea. — Mă sui în ăsta! zise deodată moşul. Stau pe scară! — Fugi de-acolo, tată! N-ai voie, ce, nu ştii?! — Ba ştiu, dar ce-o să-mi facă? O să mă dea jos mai încolo, şi tot e bine, la Buzău, la Râmnic. Şi poate că de-acolo prind un tren mai altfel. N-o fi gloată, ca aici. Până să apuce Stoiculeţ să mai spună ceva, bătrânul se şi apucase cu o mână de bara scării unuia dintre vagoane, tocmai când locomotiva se urnea din loc. „Aşa! O să mă adăpostesc colea, lângă uşă!” atât apucă să gândească Ghiţă Stoiculeţ, până să fie zărit de santinela vagonului. Neamţul, ca să scape de gerul pişcător al nopţii de decembrie, intrase pe culoar, unde era cald. Deschizând uşa, scoase doar capul afară: — Jos! Jos! Asta-i vagon pentru domnii ofiţeri! Jos! — Doar până la Buzău, atâta vă rog! îl imploră bătrânul în limba sa, privind, cum stătea aplecat, cu mâna pe desagă, în sus, spre vlăjganul în uniformă cu faţa pe jumătate ascunsă de streaşină căştii de fier. — Jos, coboară, tu n-auzi?! strigă neamţul scos din sărite. Fusese nevoit să închidă uşa în urma lui, să nu-i deranjeze pe domnii ofiţeri cu zbieretele sale, şi acum sta şi el în bătaia vântului ce-şi învăluia palele printre vagoane, că trenul începuse să prindă viteză. Trecuseră de Crucea Roşie, unde se împărţea ceai îndulcit cu zaharină ostaşilor în tranzit, şi se apropiau de ace. — Mă duc la copil, crede-mă! continuă bătrânul să se roage, deşi bănuia că neamţul nu pricepe o iotă din ce-i spunea. Uite, are picioarele tăiate de-aici, pe front. A luptat alături de dumneavoastră. Pe amândouă! şi Ghiţă Stoiculeţ, cu baiera traistei petrecută pe după gât, se aplecă să-i arate cam de unde fuseseră retezate picioarele băiatului său cel mare: cam de-o palmă deasupra genunchilor. O înjurătură şi cizma hitleristului se propti în spatele bătrânului, proiectându-l cu putere. Un strigăt, şi omul pieri în noapte, cu mâna stângă lipită de corp, să nu scape cumva traista cu bunătăţi: pâine, brânză, scovergi şi-o pasăre friptă. Cu dreapta se apucase instinctiv de băţul de lemn de corn, luat de acasă, de parcă s-ar fi putut prinde de el, să nu cadă, când simţise cizma neamţului. Radu Stoiculeţ, care de la bun început o rupsese la fugă pe lângă tren, neştiind nici el prea bine de ce, cu tot zgomotul fiarelor în mişcare, auzise limpede ţipătul de moarte scos de taică-su. Pe întuneric, printre şine, descoperi pe bătrân zăcând între zecile de bifurcări dintre gară şi podul din apropierea uzinelor Concordia.   [1] Unităţi speciale fasciste de distrugere.