Carti politiste nesortate pe categorii de autor

am intrezarit inceputul, si ...incepe gresit, evreul yeshua, devenit iisus, nu era nicidecum zelot, nu era un revolutionar....in fapt, nu era nimic special fata de mesajul altor "invatatori" specifici vremurilor in care traia....evreii au 1700 de oameni ce s-au auto-declarat Mesia,  nici aici nimic nou,  daca ar fi sa fie ceva.....dar nu specific lui, ci lui Ioan Botezatorul, si anume, ideea ca sfarsitul e aproape... iminent, in curand ! ...aceasta a fost capcana amagitoare a  crestinismului, i-a facut pe  natarai sa creada ca in curand se va intampla ....dar nu s-a intamplat nimic deosebit, si nici nu se va intampla.

Nu mă tratez şi nu m­-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori.

  I Ospăţul   Era la Megara, sub zidurile Cartaginei, în grădinile lui Hamilcar. Soldaţii care luptaseră sub porunca lui în Sicilia se întâlneau la un mare ospăţ, sărbătorind amintirea bătăliei de la Eryx; şi fiindcă erau mulţi, iar stăpânul lipsea de acasă, beau şi mâncau în deplina lor voie. Căpitanii, purtând coturni de bronz, se rânduiseră de-a lungul drumului din mijloc, sub un acoperământ de purpură cu ciucuri de aur, care se întindea de la zidul grajdurilor până la cea dintâi terasă a palatului. Gloata ostaşilor se răspândise printre copaci, în preajma şirului de clădiri cu acoperiş neted: cramele, pivniţele, hambarele, brutăriile şi arsenalul; mai departe erau gropile cu fiare sălbatice, curtea elefanţilor şi temniţele pentru sclavi. O perdea de smochini împrejmuia bucătăriile; dumbrava sicomorilor se prelungea până în desimea frunzişului, unde rodiile străluceau peste tufişurile albe de bumbac; coardele de viţă, încărcate cu ciorchini grei, se încolăceau pe braţele puternice ale pinilor înalţi; un câmp de trandafiri se întindea sub platani; crini în floare se legănau risipiţi pe pajişti; cărările erau presărate cu nisip negru şi pulbere de mărgean, iar de la un capăt la celălalt, chiparoşii se înălţau de-a lungul drumului despărţitor, ca două rânduri de obeliscuri verzi. În fundul grădinii, palatul zidit din marmură de Numidia cu pete galbene îşi înălţa pe temelii cuprinzătoare cele patru caturi ale lui, răspunzând pe tot atâtea terase. Cu scara lui largă şi dreaptă, tăiată în lemn de abanos, purtând de o parte şi de alta a fiecărei trepte prora unei corăbii cucerite, cu porţile lui roşii, însemnate cu o cruce neagră, cu împletitura de aramă care îl ferea, la pământ, de primejdia scorpionilor, şi cu auritele zăbrele care închideau sus locurile de trecere, palatul lui Hamilcar, în cumplita lui bogăţie, li se părea soldaţilor tot atât de măreţ şi de nepătruns ca şi chipul stăpânului. Aşa hotărâse Marele Sfat al Cartaginei, ca în acest loc să se ţină ospăţul. Răniţii adăpostiţi în templul lui Eşmun porniseră la drum o dată cu zorile, târându-se în cârji. În fiecare clipă soseau alte cete. Şirurile de ostaşi se scurgeau necontenit pe toate potecile, ca nişte şuvoaie pornite să se reverse în cuprinsul aceluiaşi lac. Sclavii de la bucătării forfoteau printre arbori, zăpăciţi şi pe jumătate goi; gazelele speriate goneau prin iarbă, behăind; soarele cobora spre asfinţit, iar mireasma lămâilor înfloriţi înteţea mirosul greu de sudoare pe care îl răspândea mulţimea înfierbântată. Se găseau adunaţi laolaltă oameni din toate neamurile: liguri, baleari, negri, luzitani şi fugari din cetatea Romei. Alături de rusticul grai doric, răsunau frânturile de cuvinte ale celţilor, rostogolindu-se ca uruitul carelor de luptă; silabele ionice se întretăiau cu consoanele deşertului, aspre ca un lătrat de şacal. Grecul se cunoştea după trupul lui zvelt; egipteanul după umerii lui înalţi; cantabrul după pulpele lui zdravene. Carienii îşi legănau cu trufie penele coifurilor; arcaşii din Capadochia purtau pe pielea lor flori mari, vopsite cu suc de ierburi; câţiva lidieni, fluturând cercei la urechi, se ospătau în papuci, înveşmântaţi femeieşte; unii erau boiţi ca de sărbătoare cu roşu, părând de departe statui cioplite în mărgean. Soldaţii stăteau răsturnaţi pe perne sau mâncau aşezaţi pe vine în jurul tăvilor mari; unii, culcaţi pe burtă, înşfăcau bucăţile de carne şi înfulecau sprijiniţi în coate, ca leii deşertului când au răgaz să-şi sfârtece prada pe îndelete. Noii-veniţi, rezemaţi de copaci, priveau mesele joase, pe jumătate ascunse sub perdelele roşii, aşteptându-şi rândul în picioare. Bucătăriile lui Hamilcar dovedindu-se neîndestulătoare, Sfatul Cartaginei trimisese un adaos de sclavi, de vase şi de paturi. Ca pe un câmp de luptă unde se ard morţii, se aprinseseră în mijlocul grădinii focuri mari, la flacăra limpede a cărora se rumeneau boi întregi. Pâini presărate cu praf de anason se perindau, laolaltă cu roţile mari de caş, mai grele decât discurile. Treceau vase pline cu vin şi amfore cu apă; grămezi de flori umpleau panerele lucrate în filigran de aur. În ochii tuturor strălucea plăcerea îndelung dorită de-a mânca şi de-a bea pe săturate. Apoi porniră să răsune cântecele. Ospăţul a început cu o risipă de păsări fripte, înotând în sos de verdeţuri pe talere roşii de lut, încondeiate cu desene negre; apoi felurite scoici, aduse de pe ţărmurile punice; grâu fiert, păsat de orz, terci de bob şi melci aromaţi cu chimen, pe tăvi de chilimbar auriu. În sfârşit, mesele s-au acoperit cu cărnuri de toate soiurile: antilope, cărora li se lăsase podoaba coarnelor, păuni dichisiţi cu evantaiul lor de pene, miei stropiţi în frigare cu vin dulce, pulpe de cămilă şi de bivol sălbatic, arici în saramură de peşte, greieri şi hârciogi prăjiţi în unsoare, iar în străchini mari de lemn de Tamrapani, halci de slănină dreasă cu afran. Toate înotau în prisos de sosuri, de trufe şi de assa-foetida. Mormane de fructe se revărsau peste plăcintele cu miere. N-a fost dată uitării nici acea mâncare, scârnavă pentru gustul altor neamuri, dar preţuită de cartaginezi: câini dolofani şi trandafirii, îngrăşaţi cu borhot de măsline. Fiecare fel nou de bucate aţâţa pofta pântecelor nesătule. Galii, cu părul adunat pe creştetul capului, zvântau harbujii şi ronţăiau lămâile cu coajă cu tot. Negrii nu văzuseră niciodată languste şi îşi însângerau gura muşcând din crusta lor stacojie. Grecii, bărbieriţi cu grijă, mai albi la trup decât marmura, aruncau peste umăr resturile de mâncare de pe talere; păstorii din Brutium, înfăşuraţi în piei de lup, hăpăiau tăcuţi, cu nasul în strachină. Se înserase. Sclavii strânseră velariul întins peste cărarea chiparoşilor şi aduseră facle. Flăcările tremurătoare ale smoalei care ardea în vasele de porfir au speriat în vârful cedrilor maimuţele juruite lunii. Ţipetele lor i-au înveselit pe soldaţi. Lumini piezişe tremurau pe platoşele de aramă; o puzderie de scântei sclipea pe tăvile încrustate cu pietre scumpe. Pe pântecul de oglindă al carafelor, chipurile se răsfrângeau mărite, iar soldaţii, îmbulzindu-se în jurul lor, îşi schimonoseau faţa, holbau ochii şi făceau haz. Azvârleau unii în alţii, pe deasupra meselor, cu scaune de fildeş şi spatule de aur. Beau pe nerăsuflate vinurile greceşti din burdufuri, vinurile de Campania din amfore, vinurile de Cantabria din butoaie, fără a dispreţui pe cele de zizif, de lotus şi de dafin. Pe pământul plin de băltoace, paşii lor alunecau. Aburul cărnurilor fripte se risipea printre ramurile înfrunzite, de-a valma cu duhul răsuflărilor de om. Clămpănitul fălcilor se împletea cu larma glasurilor, cu sunetul cântecelor, cu clinchetul cupelor, cu zgomotul amforelor sparte şi, din când în când, cu ecoul limpede al unei tăvi mari de argint. Pe măsură ce se ameţeau de băutură, soldaţii se gândeau tot mai stăruitor la nerecunoştinţa Cartaginei. Adevărul era că Republica, istovită de pe urma războiului, lăsase să se strângă în cetate toate legiunile înarmate, care se întorceau de pe câmpul de luptă. Generalul lor, Giscon, se arătase destul de prevăzător, dându-le drumul să plece pe rând, pentru a face mai lesnicioasă plata soldei ce li se datora; iar Sfatul Cartaginei nădăjduia că se vor învoi să primească şi mai puţin. Ajunsese să urască ostaşii pe care nu mai era în stare să-i plătească. Datoria aceasta i se părea poporului o povară tot atât de grea ca şi cei trei mii două sute de talanţi-cuboizi ceruţi de Lutaţiu. Mercenarii Cartaginei îi erau acum duşmani ca şi Roma. La rândul lor, ei au înţeles că sunt nedoriţi, şi revolta care îi cuprinsese izbucnea în porniri dezlănţuite şi cumplite ameninţări. În aşteptare, ceruseră să se adune laolaltă pentru a sărbători una din biruinţele lor. Susţinătorii păcii cu Roma s-au învoit, ca o răzbunare împotriva lui Hamilcar, care dorise războiul cu atâta înverşunare. Lupta luase sfârşit împotriva tuturor străduinţelor lui, iar Hamilcar, nemaiavând nimic de aşteptat din partea Cartaginei, lăsase comanda armatei pe seama lui Giscon. Trimiţând pe soldaţi să-şi ţină ospăţul în palatul lui Hamilcar, cârmuitorii cetăţii abăteau asupra acestuia o parte din ura pe care o purtau mercenarilor. Cheltuielile erau mari şi aproape toate cădeau în sarcina gazdei care lipsea. Mândri de a fi impus voinţa lor Republicii, mercenarii nădăjduiau că se vor întoarce în sfârşit la casele lor, ducând în gluga mantalei preţul sângelui vărsat. Privind prin aburul beţiei încercările prin care trecuseră, li se păreau supraomeneşti şi prea puţin răsplătite. Îşi arătau unii altora rănile, povesteau bătăliile la care luaseră parte, înşirau drumurile pe care le străbătuseră şi îşi aminteau vânătorile din ţara lor. Săreau şi răcneau ca fiarele sălbatice. Veni apoi rândul celor mai dobitoceşti rămăşaguri; îşi vârau capul până peste urechi în pântecele amforelor şi beau în neştire ca nişte cămile însetate. Un uriaş din Luzitania se plimba printre mese, vărsând flăcări pe nări şi purtând câte un om în fiecare mână. Lacedemonienii săltau cu paşi grei, fără să mai scoată platoşele. Alţii se legănau pe şolduri cu umblet de femeie, îmbiindu-se cu mişcări neruşinate. Câţiva se dezbrăcaseră până la piele şi luptau goi ca gladiatorii printre cupele de vin, pe când o ceată de greci jucau împrejurul unui vas cu nimfe, iar un negru bătea cu un os de bou într-un scut de aramă. Apoi s-a pornit dintr-o dată un cântec plângător, puternic şi totuşi blând, care se înălţa în văzduh şi cobora, ca bătaia din aripi a unei păsări săgetate. Era oftarea sclavilor din temniţă. Câţiva soldaţi s-au smuls de la locul lor şi au plecat să-i scoată la lumină. S-au întors într-un nor de praf, strigând şi gonind din urmă o ceată de vreo douăzeci de bărbaţi, galbeni la faţă şi purtând pe creştetul lor ras o scufie de postav negru cu vârful ţuguiat. În picioare târau sandale de lemn, iar paşii lor sunau ca legăturile de fier ale unui car mergând pe pietre. Ajungând în drumul chiparoşilor, s-au răspândit în mulţime, întâmpinaţi cu o ploaie de întrebări. Unul din ei a rămas la o parte, în picioare. Sub tunica sfâşiată i se vedeau umerii goi, brăzdaţi de semnele adânci ale unor răni vechi. Proptindu-şi bărbia în piept, privea în jurul lui cu bănuială, iar lumina orbitoare a torţelor îl silea să închidă ochii pe jumătate. Văzând că nici unul din acei oameni înarmaţi nu-i voia răul, a scos un oftat din adâncul pieptului; a început să îngâne frânturi de cuvinte, râzând printre lacrimile care-i scăldau obrazul. Apoi, prinzând de toarte o amforă plină, a ridicat-o cu braţele lui, pe care atârnau lanţurile şi, îndreptându-şi ochii spre cer, a închinat: — Mărire ţie, Baal-Eşmun, dezrobitorul, pe care oamenii din ţara mea îl numesc Esculap! Mărire vouă, zeităţi ale izvoarelor, ale pădurilor şi ale luminii, duhuri ascunse în măruntaiele munţilor şi în peşterile de sub pământ! Mărire vouă, bărbaţi puternici în strălucite zale, care m-aţi redat vieţii! Lăsă jos amfora şi-şi spuse povestea. Îl chema Spendius. Cartaginezii îl prinseseră în lupta de la Egina. Vorbind pe rând limba greacă, ligură şi punică, a mulţumit încă o dată soldaţilor, sărutându-le mâinile şi făcându-le urări pentru plăcuta lor ospătare. Şi-a arătat apoi mirarea că nu zăreşte pe masă potirele Legiunii Sacre. Aceste potire, cizelate în chipul foilor de viţă şi încrustate cu smaralduri pe fiecare din cele şase feţe ale lor, aparţineau unui corp de oaste alcătuit din cei mai înalţi războinici, aleşi printre tinerii patricieni ai Cartaginei. Era un drept deosebit al lor şi o cinste aproape sacerdotală; de aceea, nici una din comorile Republicii nu era mai mult râvnită de mercenari. Urau din pricina lor Legiunea Sacră, şi mulţi şi-ar fi pus viaţa în primejdie pentru neasemănata plăcere de a bea din acele cupe. Au cerut să fie aduse. Potirele se aflau în păstrarea sisiţilor, a negustorilor care obişnuiau să prânzească împreună. Sclavii s-au întors cu mâinile goale. La acel ceas al zilei, sisiţii dormeau. — Să-i trezească! au strigat soldaţii. După o a doua încercare, a venit răspunsul că sisiţii erau închişi în templu. — Să deschidă! În cele din urmă, când sclavii au mărturisit, tremurând, că potirele sunt sub puterea generalului Giscon, mercenarii au răcnit: — Să le aducă! N-a trecut mult şi generalul se ivi din umbra grădinii însoţit de o pază a Legiunii Sacre. Purta pe cap o mitră de aur bătută cu pietre scumpe, şi până aproape de copitele calului era înfăşurat într-o lungă mantie neagră, care se pierdea în întunericul nopţii. Nu i se zăreau decât barba albă, strălucirea mitrei şi întreitul colan cu plăci albastre, săltându-i pe piept. Soldaţii zărindu-l venind, l-au întâmpinat cu o furtună de strigăte: — Potirele! Potirele! Giscon începu prin a spune că ţinând seama de vitejia lor, sunt cu adevărat vrednici să bea din ele. Mulţimea bătu din palme, izbucnind în urlete de bucurie. Nimeni nu ştia mai bine cu cât curaj luptaseră, decât generalul care îi comandase şi se întorsese în Cartagina cu ultima cohortă, pe cea din urmă galeră. — Adevărat! Adevărat! încuviinţau mercenarii. Republica, vorbi mai departe Giscon, a ţinut seama de credinţa şi de obiceiurile lor deosebite: erau liberi în Cartagina! Dar potirele Legiunii Sacre nu aparţin cetăţii, ci sunt bunuri numai ale unora. Abia rosti aceste cuvinte, când un gal se desprinse fără veste de lângă Spendius, sări peste mese şi se năpusti asupra lui Giscon, ameninţându-l cu tăişurile a două săbii. Fără a-şi pierde cumpătul, generalul îl izbi în creştet cu buzduganul său de fildeş. Barbarul se prăbuşi la pământ. Galii începură să urle, iar furia lor întinzându-se asupra celorlalţi, ameninţa pe legionari. Văzându-i pălind, Giscon ridică din umeri. Împotriva acelor fiare îndârjite, orice îndrăzneală ar fi fost zadarnică. Amânând pedeapsa pentru altă dată, o lăsă pe seama vicleniei. Făcu un semn soldaţilor care îl însoţeau şi se depărtă fără a arăta grabă. Ajuns sub poartă întoarse capul şi strigă mercenarilor că se vor căi de nesupunerea lor. Ospăţul reîncepu. Soldaţii se temeau, totuşi, că Giscon ar fi putut să se întoarcă şi, împresurându-i sub zidurile cetăţii, să-i zdrobească. Oricât erau de mulţi se simţeau singuri, şi îi cuprinse dintr-o dată îngrijorarea, privind în umbra nopţii marele oraş care dormea la picioarele lor, cu îngrămădirea lui de trepte, cu înaltele clădiri întunecate şi cu zeii plini de taină, mai cruzi decât oamenii. Deasupra portului, până departe, se legănau luciri de felinare, iar în templul lui Khamon se zăreau lumini aprinse. Barbarii îşi aduseră aminte de Hamilcar. Unde putea să se afle? De ce, după încheierea păcii, îi părăsise? Poate că neînţelegerile lui cu Sfatul Cartaginei nu fuseseră decât un joc viclean pentru a-i pierde. Ura lor îndârjită se întorcea acum asupra lui. Îl blestemau, întărâtându-se unii pe alţii cu propria lor mânie. Câţiva se strânseseră sub platani şi priveau un negru care se zvârcolea la pământ, zvâcnind din mâini şi din picioare, cu gâtul strâmb, cu ochii încremeniţi şi cu spume la gură. — E otrăvit! a strigat unul. Toţi se credeau otrăviţi. Se năpustiră asupra sclavilor, cu izbucniri de urlete înfricoşătoare, şi o pornire oarbă a distrugerii se abătu ca un vârtej asupra mulţimii ameţite de băutură. Izbeau în toate părţile, fără socoteală, spărgeau, sfărâmau, ucideau. Unii azvârleau torţe aprinse în frunzişul copacilor. Alţii, aplecându-se peste groapa leilor, îi sângerau cu lovituri de săgeţi; cei mai îndrăzneţi se repeziră asupra elefanţilor, să le reteze trompa şi să le ronţăie fildeşul. Între timp, câţiva baleari aruncători-cu-praştia, doritori de a jefui mai lesne, ocoliseră palatul şi se opriseră în faţa unei împrejmuiri împletite din trestie de India. Au tăiat cu jungherul curelele care legau încuietorile porţii şi au pătruns într-o grădină cu pomi tunşi, de unde se zărea în depărtare Cartagina. Straturi de flori albe, unduindu-se ca nişte risipiri de stele, brăzdau pământul în arcuri largi cu răsfrângeri de lumină. Tufişurile pline de umbră răspândeau în aer miresme încropite şi dulci ca mierea. Trunchiurile arborilor vopsiţi cu cinabru se înălţau ca nişte columne însângerate. În mijlocul grădinii, pe douăsprezece piedestaluri de aramă, străluceau tot atâtea globuri de sticlă, în golul cărora tremurau pâlpâiri de jăratec, ca luminile încă vii ale unor ochi de uriaş. Soldaţii, purtând făclii aprinse, coborâră pe un povârniş arat adânc, poticnindu-se la fiecare pas. Înaintea lor zăriră un lac, nu prea întins, împărţit în mai multe ochiuri de apă printr-o reţea de stăvilare albastre. Faţa lacului era atât de limpede, încât lumina tremurătoare a torţelor pătrundea până în adânc pe patul de pietriş alb, presărat cu pulbere de aur. În unda răscolită lunecau solzi sclipitori, şi peşti mari, purtând în gură pietre preţioase, se iviră deasupra apei. Soldaţii, făcând mare haz, le-au înfipt degetele în urechi, i-au scos afară din apă şi s-au întors cu ei la masă. Erau peştii sacri ai neamului lui Barca. Se înmulţiseră din prăsila celei dintâi lostriţe, în al cărei ou sfânt stătuse ascunsă Zeiţa. Plăcutul gând că săvârşiseră o nelegiuire stârni din nou pofta de mâncare a mercenarilor. Aşezară în grabă pe foc cratiţele de aramă şi se adunară să râdă cum peştii cei frumoşi se zbăteau în apa clocotită. Între timp, învălmăşeala soldaţilor creştea. Nu le mai era teamă. Începură din nou să bea. Miresmele care le curgeau de pe frunte cădeau în picuri mari pe tunicile lor zdrenţuite. Sprijinindu-se în pumni pe masa care li se părea că se clatină ca o corabie pe valuri, îşi roteau de jur împrejur ochii lor mari, înfierbântaţi de băutură, ca şi cum ar fi vrut să fure cu privirea tot ce nu puteau să apuce cu mâna. Alţii, călcând peste tipsiile împrăştiate pe învelitoarea de purpură, spărgeau cu piciorul scăunelele de fildeş şi cupele de sticlă feniciană. Cântecele se amestecau de-a valma cu horcăitul sclavilor care trăgeau să moară printre cioburile împrăştiate. Cereau vin, de mâncare şi aur. Toţi strigau să li se aducă femei. Răcneau în o sută de graiuri felurite. În boarea care-i înconjura, unii îşi închipuiau că sunt la baia de aburi; alţii, crezându-se la vânătoare, îşi fugăreau vecinii de masă, ca pe nişte fiare sălbatice. Focul se întindea de la un copac la altul, şi din tulpinele înalte se ridicau valuri de fum alb, ca de pe creasta unui vulcan aprins. Larma se înteţea, şi leii săgetaţi mugeau în întunericul nopţii. Terasa cea mai înaltă a palatului se lumină dintr-o dată şi poarta din mijloc se deschise. O femeie se ivi în prag, înveşmântată în negru. Era fiica lui Hamilcar. Coborî scara piezişă a catului de sus, apoi scara a doua, a treia, şi se opri pe terasa cea mai apropiată, în vârful treptelor împodobite cu boturi de corabie. Nemişcată, cu fruntea spre pământ, privea de sus mulţimea soldaţilor. În urma ei, de-o parte şi de alta a scării, se înşira alaiul a două rânduri de oameni palizi, înfăşuraţi în rochii albe, cu ciucuri roşii, care le atingeau călcâiele. N-aveau păr pe cap, nici barbă, nici sprâncene. În mâinile lor strălucind de inele ţineau câte o liră mare şi cântau toţi cu glas înalt un imn de slavă către zeiţa Cartaginei. Erau preoţii castraţi ai templului lui Tanit, pe care Salammbô îi chema adeseori la ea. Fiica lui Hamilcar coborî în cele din urmă scara corăbiilor. Preoţii o urmau. Se îndreptă spre drumul chiparoşilor, păşind încet printre mesele căpitanilor, iar aceştia se dădură la o parte ca s-o privească trecând. Părul ei presărat cu o pulbere viorie era împletit pe creştet în chip de turn, după vechiul port al fecioarelor din Canaan, făcând-o să pară mai înaltă. Şiraguri de perle îi îmbrăţişau tâmplele, coborând până la colţul gurii ei, roşie ca o rodie despicată în două. Pe piept îi strălucea o podoabă de pietre scumpe, într-un amestec de culori amintind solzii unei murene. Braţele ei goale, împodobite cu diamante, răsăreau dintr-o tunică neagră, fără mâneci, înstelată cu flori roşii. Gleznele amândouă îi erau prinse cu un lanţ subţire de aur, care-i măsura pasul, iar pe umeri îi flutura o mantie largă de purpură întunecată, croită dintr-o stofă neştiută, plutind în urma ei ca un val care o însoţea. Preoţii îşi înstruniră lirele, făcând să vibreze din când în când acorduri înăbuşite; în răstimpul de tăcere al cântecului, se auzea zăngănitul uşor al lanţului de aur, în ritmul egal al sandalelor de papirus. Nici unul din cei de faţă n-o cunoştea. Ştiau numai atât, că trăieşte singuratică în mijlocul rugăciunilor ei. Soldaţii o zăriseră de câteva ori, noaptea, pe treptele înalte ale palatului, stând în genunchi cu faţa la stele, învăluită în fumul jertfelor aprinse. Obrazul ei pălise la lumina lunii şi un abur abia văzut o împresura, ca şi cum zeii înşişi s-ar fi aflat în preajma ei. Părea că priveşte departe, dincolo de spaţiile pământeşti. Mergea purtând capul puţin înclinat şi ţinea în mâna ei dreaptă o liră mică, din lemn de abanos. Un murmur se desprinse de pe buzele ei: — Morţi… Toţi sunteţi morţi… Şi nu veţi mai răspunde glasului meu ca altădată, când veneam pe marginea lacului şi aruncam sâmburi de pepene gurilor voastre deschise. În adâncul ochilor voştri, taina necuprinsă a lui Tanit era mai limpede decât unda apei. (Îi chema pe numele lor, numele lunilor anului). Siv! Sivan! Tamuz! Elul! Tişri! Şebar! O, îndură-te, ai milă de mine, Zeiţă! Soldaţii, fără să priceapă cuvintele ce le rostea, se îngrămădiseră în jurul ei, tulburaţi de podoabele pe care le purta. Îndreptând asupra lor o privire înfricoşată şi stăruitoare, ea înălţă umerii, întinse braţele în lături şi şopti de mai multe ori: — Ce-aţi făcut? Ce-aţi făcut? Nu v-am dat, pentru a vă sătura, pâine, carne, ulei, şi tot malobatrul hambarelor noastre? Am adus, ca să vă hrănim, boi din Hecatompyle şi am trimis vânători până la nisipurile deşertului. (Glasul ei se înăspri şi obrajii i se aprinseră.) Unde socotiţi că vă aflaţi? Într-un oraş cucerit, sau în palatul unui stăpân? Şi ce stăpân! Tatăl meu Hamilcar, sufetul Cartaginei şi slujitorul lui Baa! Armele pe care voi le-aţi înroşit in sângele sclavilor lui, el n-a voit să le închine lui Lutaţiu. Aţi cunoscut vreodată, în ţara voastră, un războinic mai viteaz decât el? Priviţi! De pe fiecare treaptă a palatului nostru vorbeşte semnul unei biruinţe! Hai, sfârşiţi ce-aţi început: daţi-i foc! Voi lua cu mine zeul ocrotitor al casei noastre, şarpele negru care doarme acolo-sus pe frunze de lotus. Îi voi fluiera şi mă va însoţi; iar dacă va fi să pornim pe mare, va înota lunecând pe creasta valurilor în urma corăbiei mele. Nările ei subţiri tremurau. Îşi rupea unghiile, frământând nestematele ce-i scânteiau pe piept. Apoi, dintr-o dată, asprimea din privirile ei se domoli şi vorbi mai departe: — O, sărmană Cartagina! Cetate vrednică de plâns! Unde sunt, ca să te apere, bărbaţii tăi puternici de-odinioară, care străbăteau mările şi înălţau temple pe ţărmuri depărtate? Toate neamurile celelalte se osteneau pentru tine, iar apele brăzdate de lopeţile tale îţi legănau secerişul! Începu sa cânte isprăvile lui Melkarth, zeul Sidonului şi părintele neamului ei. Spunea cum a suit munţii Ersiphoniei si a ajuns la Tartessus; cum a luptat împotriva lui Masisabal, pentru a răzbuna pe regina şerpilor. — A mers prin pădure drum lung pe urma acelei zmeoaice. Râu de-argint, şerpuia coada fiarei pe patul de frunze-arămii. Târziu a ajuns la o pajişte, unde femei cu trup de balaur păzeau rezemate în coadă, de jur-împrejur, un foc cu văpăi uriaşe. Luna însângerată strălucea într-un cerc străveziu, iar limbile despicate-n două ale acelor zmeoaice se întindeau peste flăcăii ca nişte harpoane. Apoi, Salammbô, fără a se opri, spuse mai departe povestea, cum Melkarth, după ce l-a răpus pe Masisibal, i-a tăiat capul şi l-a legat la prora corăbiei. — La fiecare bătaie a valului, capul se scufunda sub spume. Arşiţa soarelui îl usca, întărindu-l ca aurul. Numai ochii lui plângeau necontenit, picurându-şi mereu lacrimile în mare… Cânta cuvintele în vechiul grai din Canaan, pe care nu-l înţelegeau barbarii. Se întrebau, uimiţi, ce putea să spună, şi ce rost aveau acele mişcări de spaimă ale braţelor cu care îşi însoţea vorbirea; îngrămădiţi de jur împrejur, pe mese, pe paturi, pe crengile sicomorilor, căscau gura şi întindeau gâturile, încercând să ghicească înţelesul acelei povestiri nelămurite, care se desprindea parcă din noaptea cea dintâi a zeilor, ca o stafie purtată de nori. Numai preoţii fără barbă o înţelegeau pe Salammbô. Mâinile lor zbârcite tremurau pe strunele lirei, şi din când în când dădeau glas unor acorduri îndurerate: mai bicisnici decât femeile bătrâne, îi înfiorau deopotrivă patima credinţei şi teama de puterea bărbătească. Barbarii nu-i băgau de seamă: ascultau cântarea tinerei fecioare. Nici unul n-o privea cu atâta încordare ca un prinţ din Numidia, care stătea la masa căpitanilor printre războinicii de-acelaşi neam cu el. Purta atât de multe săgeţi la cingătoare, încât mantia lui, prinsă de tâmple cu legături de curele, părea, în jurul mijlocului, umflată de vânt. Aripile veşmântului căzând pe umeri îi umbreau faţa, lăsând să se vadă numai flacăra ochilor lui pătrunzători. Venise la ospăţ din întâmplare. Se afla de mai multă vreme în casa lui Barca, trimis de tatăl său, după obiceiul regilor care ţineau să întărească prin ostatici din sângele lor legătura de prietenie cu marii dregători ai Republicii. De şase luni de când Narr’Havas venise în Cartagina, n-o văzuse pe Salammbô niciodată. Înfipt în călcâie, cu bărbia rezemată de mânerul suliţei, o privea cu nesaţ, umflându-şi nările ca un leopard la pândă în desişul trestiilor de bambu. De cealaltă parte a meselor îşi făcuse loc un libian de o statură uriaşă, cu păr negru, scurt şi inelat. Nu păstrase pe umerii lui decât tunica de soldat, ale cărei zale de aramă sfâşiaseră învelitoarea de purpură a patului. În părul care-i umbrea pieptul se întrezărea un colan, închipuind o lună de argint. Picături de sânge îi stropiseră faţa. Stătea sprijinit în cotul stâng şi surâdea cu gura larg deschisă. Salammbô sfârşise stihurile ei sacre. Cunoştea graiul tuturor seminţiilor barbare şi, pentru a potoli pornirea soldaţilor, cu o femeiască gingăşie, le vorbi pe înţelesul lor. Grecii, ligurii, campanienii, negrii o ascultau în tăcere, regăsind parcă în cuvântul ei frumuseţile patriei. Întru preamărirea trecutului, Salammbô cânta acum războaiele Cartaginei împotriva Romei; soldaţii băteau din palme. Scânteierile tăişurilor de spadă o înflăcărară pe Salammbô; ridicând braţele spre cer, dădu glasului ei o putere sporită. Apoi, lăsând să-i cadă lira din mână, tăcu, şi apăsându-şi inima cu amândouă mâinile, rămase câteva clipe cu pleoapele închise, gustând din plin frământarea acelei mulţimi de bărbaţi. Mâtho, ostaşul din Libia, a întors capul s-o privească. Fără să-şi dea seama, Salammbô s-a apropiat de el, şi ascultând poate îndemnul unei mândrii măgulite, îi turnă vin într-o cupă de aur, drept semn al împăcării ei cu armata. — Bea! Libianul prinse cupa în mâini şi o duse la gură, când acelaşi gal care îl ameninţase pe Giscon îi bătu vesel pe umăr, azvârlindu-i o glumă în limba ţării sale. Spendius, care se afla pe aproape, se arătă gata s-o tălmăcească. — Spune! îi porunci Mâtho. — Zeii să te ocrotească, ai să ajungi om bogat. Pe când nunta? — Care nuntă? — A ta. La noi, spuse galul, când o femeie îi dă să bea unui soldat, înseamnă că doreşte să-şi împartă aşternutul cu el. Nu sfârşi vorba bine, şi Narr’Havas, sărind de la locul lui, smulse o lance din cingătoare şi, sprijinindu-şi piciorul drept pe marginea mesei, o azvârli asupra lui Mâtho. Lancea şuieră printre cupe si, străpungând braţul libianului, i-l pironi pe masă cu atâta putere, încât mânerul armei începu să tremure. Cu o mişcare repede, Mâtho îşi smulse fierul din braţ. N-avea asupra lui nici un fel de armă. Era gol. Smulse cu amândouă mâinile masa încărcată, şi o aruncă în pieptul lui Narr’Havas, peste mulţimea care se îngrămădise între ei. Învălmăşiţi cum erau, numizii şi ceilalţi ostaşi nu izbuteau să tragă săbiile. Mâtho se năpusti lovind cu capul, dar când ridică privirea, Narr’Havas se făcuse nevăzut. Şi nici Salammbô nu mai era. Îşi îndreptă ochii spre palat şi văzu porţile roşii ale catului de sus închizându-şi crucile negre. Urcând în fugă treptele între cele două rânduri de galere, ajunse până la a treia terasă, apoi, oprindu-se în faţa porţii închise, o izbi cu toată greutatea trupului. Abia mai suflând, se rezemă de zid să nu cadă. Un om mersese pe urma lui. Luminile ospăţului nu se mai zăreau de după colţul palatului. În umbra nopţii, Mâtho îl recunoscu pe Spendius. — Pleacă! îi porunci. Sclavul, fără să răspundă, începu să-şi destrame tunica, sfâşiind-o cu dinţii. Apoi, îngenunchind alături de libian, îi prinse uşor braţul însângerat, încercând pe întuneric să dibuiască rana. La lumina lunii care luneca printre nori, Spendius zări o tăietură adâncă în mijlocul braţului. Legă rana cu o fâşie de pânză, în vreme ce Mâtho, întărâtat îi striga: “Lasă-mă! Lasă-mă!” — Nu! răspunse sclavul. Tu m-ai scos din temniţă, sunt al tău. Îmi eşti stăpân. Porunceşte. Mâtho se strecură de-a lungul zidurilor, dând ocol terasei. Pândea zvonul fiecărui pas şi privea departe, printre trestiile aurii, spre odăile cufundate în întuneric şi tăcere. Copleşit de descurajare, se opri. — Ascultă, îi spuse sclavul. Nu mă dispreţui, văzându-mă atât de firav. Am trăit în acest palat şi ştiu să mă strecor pe lângă ziduri ca o năpârcă. Vino! Sub fiecare lespede din Odaia Străbunilor se află ascuns un drug de aur. Cunosc drumul care duce pe sub pământ până la mormintele lor. — Nu-mi pasă! spuse Mâtho. Spendius tăcu. Se aflau deasupra terasei. O împletire de umbre uriaşe se întindea în faţa lor, asemeni valurilor încremenite ale unui ocean de întuneric. O singură geană de lumină pe întrezărea spre răsărit. La stânga lor, pe câmpie, canalurile Megarei însemnau şerpuiri albe pe verdele grădinilor. În lumina străvezie a zorilor, începeau să se desluşească acoperişurile conice ale templelor în şapte unghiuri, terasele şi meterezele cetăţii; iar de jur împrejurul limbii de pământ pe care era zidită Cartagina, plutea un brâu de spumă albă. Marea, cu răsfrângerile ei de smarald, împietrise parcă în răcoarea dimineţii. Apoi, pe măsură ce bolta trandafirie a cerului îşi lărgea cuprinsul, casele semănate pe povârnişul ţărmului se adunau laolaltă, ca o turmă de capre negre care ar fi coborât din munte. Străzile pustii se prelungeau. În palmierii care străjuiau crestele zidurilor nu tremura nici o frunză. Cisternele pline păreau scuturi de argint aruncate în mijlocul curţilor. Farul de pe ţărmul Hermaeumului începuse să pălească. În pădurea de chiparoşi, pe culmea Acropolei, caii lui Eşmun, simţind apropierea zorilor, pipăiau lespezile de marmură cu copitele lor şi nechezau spre zarea de unde avea să răsară soarele. Soarele răsări. Spendius ridică braţele şi un strigăt izbucni din pieptul lui.  

N O U A Spiritul şi Geometria Sacră Al treilea Sistem Informaţional Conţinut în Fructul Vieţii ceea ce urmează să citiţi tratează un subiect la care majoritatea fiinţelor umane nu se gândesc aproape niciodată. Vă cer să citiţi cu încredere ceea ce urmează şi să începeţi, cu prudenţă, să priviţi totul dintr-o altă perspectivă. S-ar putea ca la început subiectul să nu aibă nici un sens pentru voi, durează doar până îl veţi aprofunda. Totul se mişcă înjurai ideii că tot ceea ce înseamnă conştiinţă, înţelegând aici şi fiinţele umane, se bazează în întregime pe geometria sacră. Lucrurile stând astfel, putem încerca să vedem şi să înţelegem de unde venim, unde ne aflăm în acest moment şi spre ce ne îndreptăm.   Amintiţi-vă că Fructul Vieţii este sursa primordială a celor treisprezece sisteme de informaţii şi că acestea se dezvăluie treptat în Fructul Vieţii prin suprapunerea într-o manieră unică a liniilor drepte, masculine peste cercurile feminine. în primele opt capitole noi am studiat două dintre aceste sisteme. Am văzut că primul sistem creat a fost cubul Metatron, cel ce antrenează formarea celor cinci corpuri platonice. Aceste forme stau la originea tuturor structurilor care se găsesc în univers.   Al doilea sistem pe care l-am studiat foarte succint, a fost creat prin linii drepte născute din central Fructului Vieţii şi din cercuri concentrice, formând astfel o diagramă bipolară. Aceasta creează la rândul său tetraedral stelat înscris într-o sferă, care constituie baza inter-relaţionării vibraţiilor, sunetelor, armonicilor, muzicii şi materiei în întreaga creaţie.   Cercurile şi Pătratele Conştiinţei Umane Vom aborda indirect cel de-al treilea sistem informaţional. Sursa sa, Fructul Vieţii, se va releva el însuşi pe măsură ce vom avansa. Vom numi acest nou sistem - cercurile şi pătratele conştiinţei umane. Este ceea ce chinezii numeau circumscrierea pătratului şi cuadratura cercului.   Conform celor spuse de Thot, toate nivelele de conştiinţă aflate în univers sunt integrate unei singure imagini, cea pe care o relevă geometria sacră. Este cheia timpului, a spaţiului şi a dimensiunii. Tot el spune că însuşi emoţiile şi gândurile se bazează pe geometria sacră. Fiecărui nivel de conştiinţă îi corespunde o geometrie, care defineşte complet modul după care se va interpreta realitatea. Oricare nivel este o imagine geometrică prin care spiritul observă realitatea. Rezultatul este o experienţă absolut unică. însăşi ierarhia spirituală a universului deţine o structură geometrică, copiind astfel natura.   Thot spune că sub Sfinx se află nouă sfere de cristal îmbinate unele în altele. Arheologii, împreună cu alţi oameni de ştiinţă le-au căutat mult timp. Legenda acestor sfere este foarte veche. De asemenea, se ştie că aceste nouă sfere de cristal sunt conectate la conştiinţa acestei planete, iar omenirea experimentează acum primele trei nivele de conştiinţă. Mulţi cercetători au încercat să găsească cele nouă sfere, ceea ce i-a costat mult timp şi bani, dar Thot susţine că nu avem nevoie de aceste bile de cristal. Tot ceea ce trebuie să facem este să desenăm nouă cercuri concentrice pe o foaie de hârtie, iar aceasta va fi suficient de relevant. Dacă aceşti cercetători ar fi ştiut să înveţe mai multă geometrie, iar obiectivul lor ar fi fost nivelele de conştiinţă, ei ar fi aflat că nu au nevoie de un obiect, iar cunoaşterea ar fi obţinut-o mai uşor.   Conform spuselor lui Thot, dacă vreţi să vă apropiaţi de o planetă pe care nu aţi mai fost niciodată şi doriţi să cunoaşteţi nivelele de conştiinţă experimentate pe acea planetă, va trebui să luaţi nişte fiinţe mici de pe acea planetă şi să le măsuraţi. Plecând de la aceste măsurători puteţi determina - raporturile sacre dintre pătrat şi cercul corespunzător, iar această informaţie arată exact nivelul lor de conştiinţă.   Alte raporturi, care întotdeauna derivă din cub, sunt folosite pentru a afla nivelul de conştiinţă a diferitelor specii, cum sunt animalele, insectele sau chiar extraterestrii. In cazul oamenilor însă, aceasta implică întotdeauna pătratul şi cercul. Dacă pătratul înscris în jurul corpului este mai mare sau mai mic decât cercul pe care-1 circumscrie acest corp, atunci este posibil, dacă se ştie exact, să se determine cum interpretează realitatea aceste fiinţe şi la ce nivel de conştiinţă au ajuns. Există de altfel o altă manieră, mult mai rapidă, dar această metodă este fundamentală pentru existenţă. Thot mi-a cerut să trasez nouă cercuri concentrice şi să desenez un pătrat perfect în jurul fiecăruia (fiecare latură a pătratului va fi egală cu diametrul cercului circumscris lui) la fel ca în figura 9-1. Astfel, energiile masculine (liniile care alcătuiesc pătratele) sunt egale cu energiile feminine (cercurile). Observaţi apoi cum pătratele interacţionează cu cercurile - adică cum energia masculină interacţionează cu energia feminină. După Thot soluţia este valoarea raportului dintre perimetrul pătratului şi circumferinţa cercului care se apropie de phi (1,618...). Aceasta este cheia vieţii umane. Fig. 9-1. Cercuri concentrice şi pătrate. Cercurile şi pătratele mai îngroşate sunt perechi care ajung prin aproximare la Rapoarte phi Aproape Perfecte raportul phi. De semenea, arată primul şi al treilea nivel de conştiinţă al fiinţei Se observă primul pătrat, cel mai mic dintre toate, chiar în centrul figurii umane. 9-1. El nu este traversat de nici un cerc; acelaşi lucru este valabil şi pentru al doilea pătrat, care este de două ori mai mare ca primul. Al treilea pătrat începe să pătrundă în al patrulea cerc, când încă nu avem un raport phi. Al patrulea pătrat pătrunde în al cincilea cerc, iar aici pare a fi un raport phi aproape perfect. Urmează al cincilea şi al şaselea pătrat, care se îndepărtează din nou de acest raport. Apoi, în mod neaşteptat, al şaptelea pătrat pătrunde în al nouălea cerc, părând a fi din nou un raport phi aproape perfect; nu este nici un cerc acolo ca în cazul celui de al patrulea pătrat cu al cincilea cerc, ci sunt două cercuri peste ele, iar în acest caz valoarea raportului este mult mai aproape de numărul de aur, adică phi deci 1,6180339...., decât în primul caz.   Este începutul unei progresii geometrice care ar putea continua la infinit, o progresie în care noi, oamenii, am ajuns doar la al doilea nivel (având o părere atât de bună despre noi înşine!). Dacă am reţine totalitatea unei vieţi umane într-un fel de măsură, de la concepţie până la moarte, noi ne-am afla acum la nivelul de conştiinţă reprezentat de zigotul uman, de la fecundarea ovulului, la prima celulă. Viaţa în univers se desfăşoară dincolo de ceea ce ne putem noi imagina Noi suntem încă un grăunte care conţine atât începutul cât şi sfârşitul a tot ceea ce este.   Revenind la latura practică, care constă în măsurarea acestor rapoarte, luând ca unitate de măsură diametrul cercului celui mai mic situat în centrul desenului 9-1 (această unitate de măsură implicând prezenţa unei structuri mai largi, pe care o numim încă diagramă sau reţea). Atunci când vă extindeţi la cel de al patrulea pătrat, veţi avea opt diametre. Pentru a şti câte diametre sunt implicate în cele patru laturi ale celui de al patrulea pătrat, înmulţiţi opt cu patru pentru a vedea că 32 constituie valoarea numerică a perimetrului celui de al patrulea pătrat. Avem nevoie de perimetru, pentru că atunci când valoarea acestuia este egală sau foarte apropiată cu circumferinţa cercului, de fapt avem un raport phi (revedeţi ilustraţia 7-23, volumul I, capitolul 7).   Vrem să vedem dacă circumferinţa celui de al cincilea cerc din ilustraţia 9-1 este egală cu perimetrul celui de al patrulea pătrat (care are 32 de diametre). Astfel, calculăm circumferinţa cercului, înmulţind diametrul cu numărul 3,1416...) deoarece al cincilea cerc are o valoare de 10 unităţi (sau diametre); dacă înmulţiţi aceasta cu phi, obţineţi, circumferinţa de 3,14. Valoarea perimetrului pătratului este exact 32, fiind astfel foarte apropiat de ceea ce am arătat mai sus. Deci cercul este puţin mai mic decât pătratul, dar valorile lor sunt foarte apropiate. După spusele lui Thot, acesta reprezintă primul moment în care fiinţa umană devine conştientă de ea însăşi. Facem acum acelaşi calcul pentru al şaptelea pătrat şi al nouălea cerc. Lungimea celui de al şaptelea pătrat are o valoare de 14 diametre. Dacă înmulţim valoarea 14 cu cele patru laturi ale celui de al şaptelea pătrat, obţinem cifra 56 care corespunde celui de al şaptelea pătrat, al nouălea cerc are o valoare de 18 unităţi ca diametru, iar dacă înmulţim această valoare cu phi vom obţine 56,52. în acest caz, cercul este puţin mai mare decât pătratul, faţă de primul caz, unde situaţia era exact invers. Dacă veţi continua să trasaţi cercuri, de la primele nouă, în sus, veţi vedea că valorile alternează între puţin mai mare şi puţin mai mic - apropiindu-se din ce în ce mai mult unele de altele şi de phi (= 1,618) care simbolizează perfecţiunea, la fel cum am notat în cadrul secvenţei lui Fibonacci, care se apropie din ce în ce mai mult de raportul phi (revedeţi capitolul 8).   Primul şi al Treilea Nivel de Conştiinţă In figura 9-2 asistăm la naşterea conştiinţei umane, reprezentată prin primele două locuri sau rapoarte phi manifestate. Aceasta înseamnă că, conştiinţa continuă probabil să se extindă la infinit apropiindu-se de perfecţiunea raportului pi, care se mai numeşte şi numărul de aur. Astfel al patrulea pătrat, legat de al cincilea cerc împreună cu al şaptelea pătrat, legat de al nouălea cerc formează rapoarte pi aproape perfecte. Thot afirmă că la fiinţele umane ele corespund primului şi celui de al treilea nivel de conştiinţă. Aceste nivele sunt foarte apropiate de stadiul de conştiinţă armonică, ceea ce duce la propria lor conştientizare. Amintiţi-vă de micul nautilus din volumul   I. La începutul dezvoltării sale, progresia este departe de a fi armonioasă dacă se compară cu cei câţiva paşi făcuţi în dezvoltarea geometriei sale. Ei bine, în acest caz are loc acelaşi proces. Dar ce se întâmplă la cel de al doilea nivel de conştiinţă umană?   Conform celor spuse de Thot, nimeni nu a găsit vreo cale de a ajunge direct de la primul nivel de conştiinţă, care este cel al aborigenilor, la al treilea nivel, care este cel al conştiinţei eristice sau a unităţii. Avem nevoie de un bloc de stâncă sau de un pod între cele două; iar aceştia suntem noi, al doilea nivel de conştiinţă. întrebarea care se cere este: unde se află nivelul de conştiinţă în care suntem?   continuare de aici...

SCHIŢA A NOUA   Insula lui Hood şi schivnicul Oberlus     Intrând în valea neagră, l-au zărit  Pe ticălos: stând ghemuit pe vine,  Părea de gânduri triste copleşit,  Iar păru-i sur îi atârna, ciorchine,  Pe umeri, ascunzându-i faţa bine. Goi, ochii lui încremeniţi păreau; Obrajii, supţi de chinuri şi de foame,  Pe fălcile-i osoase se lăsau.  Era-mbrăcat în zdrenţe şi în scame  Cu câte-un spin legate între ele,  Ce-i atârnau pe coapse, peste piele.     La sud-est de insula lui Crossman se întinde insula lui Hood, numită şi „Insula înnorată a lui Mecain”; pe latura ei sudică se cască un golf sticlos tivit cu o fâşie lată de lavă neagră fărâmiţată, „Plaja neagră” sau „Debarcaderul lui Oberlus”, cum se mai spune, deşi „Debarcaderul lui Charon” ar fi fost un nume mult mai potrivit. Numele de Oberlus îi venea de la un barbar alb, care petrecuse mulţi ani pe insulă, un european care adusese în această regiune sălbatică nişte însuşiri mai diavoleşti decât cele ale canibalilor din împrejurimi.           Cu vreo jumătate de veac în urmă, Oberlus dezertase pe insula mai sus pomenită, care, atunci, ca şi acum, era pustie. El îşi înjghebase, la vreo milă depărtare de locul de debarcare ce avea să-i poarte numele, un bârlog de lavă şi de zgură, într-o vale sau mai bine zis o râpă, ce adăpostea printre stânci vreo doi acri de pământ oarecum cultivabil, singurul colţişor din insulă care nu era prea pârjolit pentru acest scop. Izbutise să cultive în râpa aceea un soi de cartofi şi de dovleci degeneraţi, pe care-i schimba din când în când pentru alcool sau pentru dolari, cu marinarii flămânzi de pe balenierele în trecere pe-acolo.   Potrivit mărturiilor tuturor, individul părea a fi victima unei vrăjitoare malefice: s-ar fi zis că băuse din cupa vrăjitoarei Circe.   Îmbrăcat în zdrenţe prea sumare ca să-i ascundă goliciunea, semăna cu o sălbăticiune; pielea lui era plină de pete şi de băşici din pricina soarelui la care era necontenit expusă; avea un nas turtit şi o faţă pământie, masivă şi contorsionată; părul şi barba, netunse, erau de un roşu aprins. Străinilor le făcea impresia unei creaturi vulcanice, ţâşnită din aceeaşi erupţie care dăduse naştere şi insulei. Când dormea, ghemuit în singuratecu-i bârlog de lavă ascuns între munţi, semăna, zice-se, cu un maldăr de frunze veştede, smulse din copaci, toamna, şi părăsite o clipă într-un ungner de vreun năprasnic vârtej nocturn, care, după acest scurt popas, şi-ar fi urmat necruţător drumul, pentru a-şi repeta şi aiurea jocul capricios. Şi se mai spunea că Oberlus oferea un spectacol cât se poate de straniu în unele dimineţi noroase şi înăbuşitoare, când săpa la cartofi, sub monstruoasa şi urâta lui pălărie de pânză neagră. Atât de strâmbă şi de sucită i-era firea, încât până şi coada sapei părea să se fi strâmbat şi chircit în mâna lui, devenind un biet ciomag îndoit mai degrabă ca o coasă primitivă decât ca un mâner de sapă civilizată.   Ori de câte ori întâlnea pentru prima oară un străin, Oberlus avea ciudatul obicei de a-i întoarce spatele, socotit pesemne partea lui cea mai bună, pentru că îl trăda în mai mică măsură. Dacă întâlnirea avea loc în grădina lui, aşa cum se întâmpla uneori, căci străinii proaspăt debarcaţi se duceau de obicei de pe piajă direct la ascunzătoarea dintre munţi a bizarului precupeţ, Oberlus continua, câtva timp, să sape, fără a se sinchisi de saluturile exuberante sau sobre ale străinului; iar când acesta, curios, încerca să-i iasă în faţă, schivnicul se ferea cu dibăcie, nelăsând sapa din mână: cu spinarea îndoită, se învârtea, morocănos, în jurul moviliţei de cartofi. Asta când săpa.   Când semăna, însă, întreaga lui înfăţişare şi toate gesturile lui erau atât de sinistre şi inutil duşmănoase şi misterioase, încât n-ai fi zis că seamănă cartofi, ci că toarnă otravă într-o fântână. Dar una din ciudăţeniile lui mai mărunte şi mai inofensive, era ideea fixă că vizitatorii nu veneau numai din dorinţa de a căpăta cartofi sau de a întâlni vreun locuitor oarecare al acestei insule pustii, ci şi cu intenţia de a-l vedea pe vajnicul schivnic Oberlus în regeasca lui solitudine. Pare de necrezut că o astfel de făptură era stăpânită de o asemenea vanitate, că un mizantrop ca el putea fi atât de înfumurat; dar avea, totuşi, această idee fixă, iar în virtutea ei îşi dădea adesea nişte aere care-i amuzau la culme pe căpitanii de vase. La urma urmelor, cam tot aşa se comportau şi unii ocnaşi celebri, care se mândreau tocmai cu ticăloşia care le adusese faimă.         Se întâmpla uneori ca, pradă vreunei alte toane, Oberlus să se ferească îndelungă vreme din calea vizitatorilor, ascunzându-se îndărătul colţurilor de zgură ale colibei sale; alteori se furişa, ca un urs, prin desişurile veştede, până sus în munţi, ca să nu mai vadă vreo faţă omenească.          În afară de musafirii ocazionali veniţi de pe mare, singurele fiinţe ce-i ţineau tovărăşie lui Oberlus erau ţestoasele târâtoare; într-o vreme, el părea să se fi coborât de-a bineiea la nivelul lor, neavând alte dorinţe decât ele, afară, poate, de dorinţa de a-şi procura, prin beţie, o inconştientă beatitudine. Dar oricât de decăzut putea să pară, ascundea într-însul vocaţia unei şi mai adânci decăderi, vocaţie ce abia aştepta un prilej să se manifeste. Într-adevăr, singurul lucru pe care-l avea în plus faţă de ţestoase, era tocmai această capacitate superioară de degradare şi, legată de ea, o anumită voinţă de a şi-o afirma. Mai mult încă, faptele pe care le vom relata, vor demonstra, poate, că ambiţia egoistă, sau setea de putere pentru putere, departe de a fi o infirmitate proprie minţilor alese, caracterizează chiar şi fiinţele ce n-au pic de minte. Nu există creaturi mai tiranic egoiste ca unele brute primitive, precum îşi poate da seama oricine observă cu luare aminte comportarea anumitor crescători de vite.           Contemplându-şi sălbaticul domeniu, Oberlus îşi va fi spus în sinea lui: „Această insulă-i a mea de la maică-mea Sycorax…” Prin vreun mijloc oarecare, troc sau jaf, (căci pe vremea aceea corăbiile se mai opreau din când în când la debarcader), el îşi făcuse rost de-o flintă veche, de puţină pulbere, precum şi de câteva gloanţe. Posesiunea acestui armament stârni într-însul dorul de aventură, întocmai cum un pui de tigru devine agresiv când simte că-i cresc ghearele. Îndelunga obişnuinţă de a stăpâni exclusiv toate obiectele din jur, singurătatea lui aproape deplină, faptul că nu avea cu oamenii decât relaţii bazate pe o independenţă mizantropică sau pe şiretenia negustorească, deşi chiar şi asemenea întâlniri erau destul de puţin numeroase, toate aceste împrejurări nutriseră în el, treptat, ideea propriei lui importanţe, precum şi un soi de dispreţ animalic faţă de tot restul lumii.           Poate că nefericitul creol, care a domnit scurtă vreme pe insula lui Charles, a fost animat într-o oarecare măsură de imbolduri vrednice de laudă, ca acelea care-i îndeamnă pe alţi aventurieri să trimită colonişti la capătul lumii şi să-şi asume controlul politic asupra lor. Execuţia sumară a multora dintre peruvienii săi i se poate trece oarecum cu vederea dacă ne gândim la nelegiuiţii cu care avea de-a face; iar bătălia canină pe care-a dus-o împotriva rebelilor coalizaţi, pare pe deplin justificată în împrejurările respective.          Dar pentru acest rege Oberlus şi pentru faptele pe care je vom relata de îndată, nu s-ar putea in. Voca nici o scuză. El a acţionat din plăcerea de a-şi exercita cruzimea şi tirania, în virtutea unei însuşiri moştenite de la maică- sa, Sycorax. Înarmat cu flinta aceea fioroasă, şi încredinţat că e stăpânuî acelei insule îngrozitoare, aştepta nerăbdător un prilej de a-şi dovedi puterea asupra primului exemplar uman ce i-ar fi căzut în mână.          Prilejul nu întârzie să se ivească. Într-o bună zi, el zări pe plajă o barcă, lângă care stătea un negru. La o oarecare distanţă se zărea o corabie, iar Oberlus pricepu numaidecât situaţia: corabia ancorase lângă insulă pentru a se aproviziona cu lemne, iar echipajul bărcii se dusese după ele, în desişuri. Dintr-un loc prielnic, el continuă să observe barca, până-n clipa când îşi făcură apariţia nişte oameni încărcaţi cu butuci; după ce-i azvârliră pe plajă, oamenii merseră din nou în pădure, în timp ce negrul aşeza butucii în barcă.          Iată-l aşadar pe Oberlus apropiindu-se de negru, în cea mai mare grabă. Neaşteptându-se să vadă, într-o asemenea pustietate, o fiinţă vie, şi încă una atât de înspăimântătoare, negrul fu cuprins de o panică, pe care suavitatea de urs cu care Oberlus îi cerea favoarea de a-l ajuta în muncă, nu i-o putea domoli. Negrul, care purta pe umeri câţiva butuci, se pregătea tocmai să mai ia vreo câţiva, când Oberlus îi ridică încetişor cu ajutorul unui capăt de frânghie ascuns la sân. Procedând astfel, el rămăsese în spatele negrului, care, devenind pe bună dreptate bănuitor, încercă zadarnic să-i iasă în faţă: Oberlus era mai viclean decât el ! în cele din urmă, obosit de manevrele-i zadarnice, sau temându-se să nu fie surprins de restul echipajului, Oberlus se repezi într-un tufiş din apropiere şi, apucându-şi flinta, îi porunci cu glas aprig negrului să lase lucrul şi să-l urmeze. Negrul refuză. Atunci, scoţând la iveală arma, Oberlus trase. Din fericire, arma nu luă foc, dar negrul se speriase tare, aşa că, la a doua somaţie, scăpă din mâini butucii şi se predă, gata să-l urmeze pe agresor.         Oberlus se depărta grabnic de ţărm, printr-un defileu îngust, pe care-l cunoştea numai el.          În drum spre munţi, Oberlus îi comunică, încântat, negrului că de aci înainte va trebui să muncească pentru el, ca un sclav, şi că va fi tratat după felul cum se va comporta. Amăgit de capitularea laşă a negrului, Oberlus făcu însă greşeala de a-şi slăbi la un moment dat vigilenţa. Profitând de neatenţia lui, tocmai când treceau pe o cărare îngustă, negrul, o namilă de om, il apucă deodată în braţe şi-l trânti la pământ, apoi îi smulse arma, îi legă mâinile cu propria-i frânghie şi, luându-l în cârcă, se întoarse cu el spre barcă. Sosiră în curând şi ceilalţi membri ai echipajului, care-l transportară pe Oberlus pe corabie, o corabie de contrabandişti englezi, oameni nu prea miloşi din fire, Oberlus fu biciuit zdravăn, apoi dus înapoi pe ţărm, cu mâinile încătuşate, şi silit să-şi arate bârlogul şi agoniseala. Ţestoasele, dovlecii şi cartofii lui fură rechiziţionaţi pe loc, împreună cu toţi dolarii puşi deoparte in urma tranzacţiilor lui comerciale. Dar în vreme ce contrabandiştii, din cale-afară de răzbunători, îi distrugeau coliba şi grădina, Oberlus izbuti să fugă în munţi şi să se ascundă într-o văgăună accesibilă numai lui, unde aşteptă până la plecarea corăbiei. Abia atunci se întoarse şi, cu ajutorul unei pile pe care-o înfipse într-un copac, reuşi să-şi taie cătuşele de la mâini.         Meditând printre ruinele colibei saie, în dezolantul peisaj de zgură şi de vulcani stinşi al acestei insule blestemate, jignitul mizantrop plănuia o răzbunare cruntă împotriva omenirii. El nu-şi dădu, însă, gândurile în vileag. Nu peste multă vreme, avu din nou posibilitatea de a furniza niscaiva legume corăbiilor care continuau să poposească, din când în când, la debarcaderul său.         Conştient de eşecul primei sale încercări de răpire, Oberlus adoptă de data asta cu totul altă tactică;         Ori de câte ori venea pe ţărm vreun marinar, el îl întâmpina prieteneşte, poftindu-l în coliba lui, unde, cu întreaga politeţe de care era în stare pocitania asta roşcată, îi oferea ceva de băut, ca să se veselească. De altfel, oaspeţii săi nu trebuiau să fie prea mult rugaţi; de îndată ce-şi pierdeau cunoştinţa, gazda îi lega de mâini şi de picioare şi-i arunca printre movilele de zgură, unde rămâneau ascunşi până la plecarea corăbiei; atunci, găsindu-se cu totul la cheremul lui Oberlus, care nu mai era de loc prietenos, ci, dimpotrivă, îi speria cu ameninţările lui cumplite şi mai ales cu flinta lui fioroasă, ei acceptau să devină sclavii supuşi ai acestui tiran nemaipomenit. Doi-trei dintre ei aveau să şi piară în cursul acestui penibil proces de iniţiere. Pe ceilalţi, patru la număr, Oberlus îi puse sa sfarme pământul pietros şi să care în spinare grămezi de lut scoase din crăpăturile jilave ale munţilor. Supunându- i unui regim de înfometare, tiranul îşi arăta arma la cea mai vagă bănuială de revoltă şi nu se lăsă până nu-i transformă în nişte reptile ce se târau la picioarele lui, năpârci plebee în slujba acestui balaur aristocratic.          În cele din urmă, Oberlus izbuti să-şi înzestreze arsenalul cu patru cuţite ruginite şi cu o provizie suplimentară de gloanţe şi praf de puşcă pentru arma lui. Reducând în bună măsură munca sclavilor săi, el se dovedi a fi un om, mai bine zis un demon, foarte priceput în arta de a-i convinge sau a-i sili pe ceilalţi să-i aprobe planurile, oricât de îngrozitoare le-ar fi părut acestea la început. Predispuşi la orice rele, prin însăşi viaţa lor trecută, de cow-boys ai mării, care distrusese în ei pe de-a-ntregul omul moral, făcându-i să se supună orbeşte primului ticălos întâlnit în cale; lipsiţi de orice bărbăţie din pricina deznădăjduitei mizerii îndurate pe insulă; deprinşi să-l slugărească în orice împrejurare pe stăpânul lor, el însuşi ultimul dintre sclavi, aceşti nenorociţi ajunseră pe de-a-ntregul corupţi în mâinile lui.   Îi folosea ca pe nişte fiinţe de neam inferior, ca pe nişte animale. Dresându-i bine, făcu din aceşti patru laşi patru asasini curajoşi. Dar, fie că e vorba de spadă sau de pumnal, armele omului nu sunt decât nişte colţi sau gheare artificiale, ca pintenii falşi agăţaţi de labele unui cocoş de luptă. Iată-l aşadar pe Oberlus, ţarul insulei, înarmându-şi cei patru supuşi dresaţi, cu patru securi ruginite. Ca orice autocrat setos de glorie, avea acum o armată vajnică. S-ar putea crede că o răscoală a sclavilor era iminentă. Arme în mâinile unor robi oropsiţi? Ce imprudenţă din partea împăratului Oberlus! Dar ei n-aveau decât nişte biete securi, patru coase nenorocite, pe când el poseda o armă în stare să azvârle orbeşte pietre, bucăţi de zgură şi alte proiectile, care i-ar fi nimicit pe cei patru răsculaţi, ca pe nişte porumbei. Şi apoi, Oberlus nici nu mai dormea în coliba lui: de câtăva vreme putea fi văzut zilnic, în lumina lugubră a amurgului, luând calea munţilor, pentru a se ascunde până a doua zi în zori în vreo văgăună puturoasă, cunoscută numai lui; în cele din urmă, însă, renunţă la acest efort penibil, şi, legându-şi sclavii de mâini şi de picioare, începu să-i închidă, seară de seară, în coliba lui, după ce le ascundea securile; cât despre el, se culca în faţa colibei, sub un fel de şopron primitiv, de curând construit, şi dormea acolo, cu arma în mână.          Nemulţumindu-se, pesemne, să-şi conducă zilnic vajnica oaste prin deşertul de zgură al insulei, Oberlus se gândea acum ia o acţiune tenebroasă; urmărea, probabil, să atace prin surprindere vreo corabie în trecere pe acolo, să-i masacreze echipajul şi să se îmbarce pe bordul ei spre un tărâm necunoscut. În vreme ce aceste planuri îi colcăiau în minte, iată că două corăbii poposiră, laolaltă, la celălat capăt al insulei. Drept care, Oberlus îşi schimbă subit planurile.          El se oferi să furnizeze o cantitate mare de legume corăbiilor, care duceau lipsă de aşa ceva, cu condiţia ca ele să trimită câteva bărci la debarcaderul său, aşa fel încât marinarii să poată transporta mai uşor legumele din grădină; el le comunică în acelaşi timp comandanţilor celor două corăbii că sclavii lui deveniseră de la o vreme atât de trândavi şi bicisnici, încât mijloacele-i de convingere obişnuite nu mai erau deajuns pentru a-i face să muncească, dar că nu-l răbda inima să fie prea aspru cu ei. După ce comandanţii se învoiră, ei îşi trimiseră bărcile. Trăgându-le pe plajă, marinarii merseră la coliba de lavă, dar, spre uimirea lor, nu găsiră pe nimeni acolo. Aşteptară până-şi pierdură răbdarea, şi se întoarseră la ţărm, unde rămaseră cu gura căscată; între timp trecuse pe-acolo un străin, şi nu Bunul Samaritean! şi sfărâmase în bucăţi trei dintre cele patru bărci, răpind-o pe a patra. Croindu-şi anevoie drum peste munţi, prin văile de zgură, câţiva dintre marinari izbutiră să ajungă pe celălalt ţărm al insulei, unde trăseseră corăbiile; alte bărci fură trimise în ajutorul supravieţuitorilor nefericitei expediţii.           Comandanţii celor două vase, luaţi prin surprindere de mişelia lui Oberlus şi temându-se de noi atrocităţi pe care le puneau, parţial, în seama naturii misterioase a acestei insule fermecate, hotărâră să fugă numaidecât, ca să scape de primejdie. Îi lăsară aşadar pe Oberlus şi pe ostaşii săi în posesia bărcii pe care-o furaseră.            Înainte de a ridica ancora, ticluiră o scrisoare şi o vârâră într-un butoiaş, pe care-l ancorară în golfuleţ, pentru a da oceanului Pacific prilejul de a cunoaşte cele petrecute. Câtăva vreme mai târziu, butoiaşul fu deschis de către căpitanul unei alte corăbii în trecere pe-acolo, nu însă înainte ca el să fi trimis o şalupă spre debarcaderul lui Oberlus. Ne putem lesne imagina neliniştea ce-l stăpâni pe acest căpitan până la întoarcerea şalupei, când primi o altă misivă, ce cuprindea versiunea lui Oberlus asupra celor întâmplate pe insulă. Acest document preţios, deşi pe jumătate mucegăit, fusese găsit pe peretele de zgură al colibei părăsite, şi glăsuia astfel (ceea ce dovedea că Oberlus nu era un mitocan de rând, ci un scriitor iscusit, capabil chiar de cea mai mişcătoare elocinţă): „Domnule, sunt cel mai nefericit şi mai urgisit om de pe această lume. Sunt un patriot pe care braţul hapsânei tiranii l-a exilat din propria-i patrie.   Surghiunit pe aceste insule fermecate, i-am rugat în repetate rânduri pe comandanţii de corăbii să-mi vândă o barcă, dar ei m-au refuzat de fiecare dată, cu toate că le ofeream cel mai bun preţ, în dolari mexicani. În cele din urmă s-a ivit prilejul de a-mi procura o barcă; şi n-am lăsat să-mi scape acest prilej.          M-am străduit îndelungă vreme să strâng, prin trudă grea şi prin mari suferinţe răbdate în singurătate, o oarecare agoniseală menită a-mi asigura o bătrâneţe tihnită şi plină de virtute, dacă nu şi de fericire; dar am fost în repetate rânduri jefuit şi maltratat de către nişte oameni ce se pretindeau creştini.          Astăzi părăsesc arhipelagul Encantadas pe bordul straşnicei ambarcaţiuni Charily, cu destinaţia insulelor Fiji.   OBERLUS, Orfanul.   P. S. Dincolo de peretele de zgură, lângă cuptor, veţi găsi cloşca cea bătrână. N-o omorâţi, aveţi răbdare, am lăsat-o să clocească; dacă va avea pui, vi-i las moştenire, oricine-aţi fi. Dar să nu număraţi puii înainte de a ieşi din găoace!”         Cloşca se dovedi a fi un cocoş flămând, care nu se mai putea ţine pe picioare de prăpădit ce era.  Oberlus declara, aşadar, că pleacă spre insulele Fiji, dar făcea acest lucru numai pentru a-i pune pe o pistă greşită pe urmăritorii săi. Multă vreme după aceea, el ajunse, singur în barca lui, la Guayaquil. Întrucât păgânii din suita lui n-au mai fost niciodată văzuţi pe insula lui Hood, se presupune că ei au murit de sete în timpul călătoriei spre Guayaquil, sau, ceea ce e la fel de probabil, că au fost azvârliţi peste bord de Oberlus, în clipa când acesta şi-a dat seama că apa se împuţinează.         De la Guayaquil, Oberlus a plecat la Payta, iar acolo a reuşit, mulţumită acelei stranii puteri de seducţie caracteristice unora dintre cele mai scârboase animale, să intre în graţiile unei demoazele cu pielea tuciurie, pe care o convinse să-l urmeze pe insula lui fermecată, descriindu-i-o, desigur, ca pe un paradis al florilor, nu ca pe un iad de zgură.         Dar din păcate pentru insula lui Flood, care-ar fi putut să fie colonizată cu o aleasă specie de animale, aspectul bizar, diavolesc al lui Oberlus îl făcu să fie privit cu multă suspiciune la Payta; iar într-o noapte, fiind găsit ascuns, cu nişte chibrituri în buzunar, sub chila unei mici ambarcaţiuni pe cale de a fi lansată la apă, el fu prins şi azvârlit în închisoare.         Mai toate oraşele din America de Sud sunt dotate cu închisori dintre cele mai insalubre. Construite din bucăţi enorme de chirpici, uscate la soare, şi cuprinzând câte o unică sală, fără ferestre, şi cu o singură uşă zăbrelită cu gratii groase de lemn, ele au un aspect cât se poate de sinistru, atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru, mai aâes că sunt lipsite de orice curţi interioare. Aceste edificii publice se înalţă la vedere în câte o „Plaza” încinsă şi colbăită, oferind privitorului, printre gratii, imaginea locatarilor lor ticăloşiţi şi deznădăjduiţi, cufundaţi în tot felul de mocirle tragice. Într-o astfel de închisoare a putut fi văzut, multă vreme, şi Oberlus, figură centrală a unei bande răufăcători şi asasini, creatură pe care, dacă ai evlavie, trebuie s-o deteşti, tot astfel cum, dacă vrei să fii un adevărat filantrop, trebuie să-i urăşti pe mizantropi.     SCHIŢA A ZECEA Fugari, exilaţi, sihaştri, pietre de mormânt etc.   …Şi printre cioturi şi butuci, lipsiţi în veci de poame şi de frunze, iată Şi crengile, de care altădată Au spânzurat atâţi nenorociţi… Câteva rămăşiţe din coliba lui Oberlus s-au păstrat până-n zilele noastre, la capătul văii de zgură. Iar străinul care cutreieră insulele Encantadas va da negreşit peste alte aşezări singuratice, de mult abandonate ţestoasei şi şopârlei.   Probabil că puţine locuri din lume au adăpostit, în epoca modernă, atâţia sihaştri. Cauza este că insulele acestea sunt situate pe o mare foarte depărtată, iar majoritatea corăbiilor care le vizitează ocazional sunt fie baleniere, fie vase pornite la un drum lung şi plicticos, ce le scuteşte în bună măsură de cenzura şi chiar de amintirea legilor omeneşti. Unii comandanţi şi mateloţi sunt aşa fel făcuţi, încât e aproape cu neputinţă ca, în aceste împrejurări neprielnice, să nu izbucnească între ei certuri şi scandaluri. Marinarul ajunge să nutrească o ură surdă împotriva corăbiei tiranice, pe care o va schimba bucuros pe o insulă, fie ea bătută de vânturile cele mai arzătoare, căci în labirintul din interiorul ei tot va găsi un refugiu unde nu va putea fi prins niciodată. Cel ce fuge de pe o corabie în vreun port peruvian sau chilian, fie el cât de mic şi de rustic, se expune primejdiei de a fi prins; ca să nu mai pomenim de primejdia jaguarilor. O recompensă de cinci pesos îndeamnă câte cincizeci de spanioli fricoşi, înarmaţi cu pumnale, să cutreiere zi şi noapte pădurile, în speranţa de a pune mâna pe fugar. Nici în insulele Polineziei nu e prea uşor să scapi de urmărire: acelea dintre ele care au cunoscut o oarecare influenţă a civilizaţiei, ridică în calea evadatului piedici întru totul asemănătoare celor întâlnite în porturile peruviene, indigenii „avansaţi” fiind la fel de mercenari şi de pricepuţi în mânuirea pumnalului şi în adulmecarea unei urme, ca şi spaniolii „înapoiaţi”. Iar proasta reputaţie de care se bucură toţi europenii la acei dintre băştinaşi care au auzit întâmplător despre existenţa lor, face ca o evadare pe insulele polineziene să fie lipsită de speranţă. Iată de ce insulele Encantadas au devenit refugiul preferat al fugarilor de tot felul, dintre care unii ajung să descopere, cu amărăciune, adevărul că fuga de tiranie nu-ţi oferă implicit un adăpost sigur, şi cu atât mai puţin un cămin fericit.   Nu rareori s-a întâmplat să se sihăstrească pe aceste insule şi câte unii dintre cei ce veneau să vâneze ţestoase. Mai toate insulele fiind acoperite de păduri încâlcite, accesul spre interiorul lor e nespus de impracticabil; aerul e fierbinte, înăbuşitor şi provoacă o sete insuportabilă, pe care n-o alină nici un izvor. Vai de omul care se rătăceşte pe insulele Encantadas! Câteva ore petrecute sub soarele lor ecuatorial, sunt de-ajuns pentru a-l slei de puteri! Pentru a explora cum se cuvine aceste insule e nevoie de săptămâni întregi, căci sunt destul de întinse. Corabia aşteaptă o zi-două întoarcerea celui plecat în explorare; văzând că nu mai vine, nerăbdătorul comandant înfige pe plajă un ţăruş, cu o scrisoare în care-şi exprimă regretele, şi după ce-i lasă o lădiţă cu pesmeţi şi un butoiaş cu apă, îi întoarce spatele pentru totdeauna! S-au văzut şi cazuri când unii comandanţi neomenoşi n-au pregetat să se răzbune, fără riscuri, pe nişte marinari care cutezaseră să le înfrunte firea orgolioasă ori capricioasă. Bieţii marinari, azvârliţi pe plaja fierbinte, ar fi pierit cu siguranţă, dacă n-ar fi ajuns, printr-o trudă amarnică, să descopere câteva picături de apă mustind în vreo stâncă sau pe fundul vreunui fost lac de munte.   Am cunoscut îndeaproape un om care, pierdut pe insula Narborough, a fost împins de sete la o asemenea deznădejde, încât nu şi-a putut salva viaţa decât curmând viaţa altei fiinţe, a unei foci mari, care se căţărase pe plajă; s-a repezit asupra ei, i-a înfipt în grumaz un cuţit şi, trântindu-se peste trupul ei fremătător, a început să-i soarbă sângeie din rana deschisă: palpitaţiile inimii animalului muribund i-au insuflat viaţă! Un alt marinar, azvârlit cu o barcă peţărmul unei insule răzleţe, la care nu poposise niciodată vreun vas, din pricina sterilităţii ei absolute şi a stâncilor ce-o înconjurau, a omorât două foci şi umflându-le pieile, îşi întocmi din ele o plută, cu care porni spre insula lui Charles, pentru a se alătura republicii instaurate acolo, căci simţea că-l aşteaptă o moarte sigură dacă-ar mai rărriâne în acest iad, şi că, părăsindu-l, nu se expune la nimic mai îngrozitor decât moartea.   Dar oamenii care nu-s însufleţiţi de curajul necesar pentru asemenea încercări deznădăjduite, n-au altă scăpare decât să pornească grabnic în căutarea unui ochi de apă, fie el cât de mic, să-şi înjghebeze o colibă şi să vâneze ţestoase şi păsări; pregătindu-se pentru o viaţă de schivnici, ei aşteaptă ca timpul, fluxul sau vreo corabie în trecere pe-acolo să vină să-i salveze. La poalele prăpăstioaselor povârnişuri ale multora dintre aceste insule se găsesc nişte mici jgheaburi rudimentare, parţial năpădite de ierburi sau tufe putrede, uneori jilave. La o cercetare atentă, aceste jgheaburi dezvăluie urmele uneltelor cu care au fost săpate în stâncă, de către vreun marinar părăsit sau de către vreun fugar încă şi mai nenorocit: le săpaseră în locurile unde credeau că s-ar putea să se scurgă în ele, de sus, măcar câteva picături de rouă.   Rămăşiţele sihăstriilor şi ale jgheaburilor de piatră nu sunt singurele urme omeneşti ce se pot găsi pe insule. Lucru curios, locul care, de-obicei, e cel mai însufleţit într-o aşezare omenească stabilă, prezintă, în insulele Encantadas, un aspect cât se poate de mohorât. Deşi poate să pară extrem de ciudat să vorbeşti de oficii poştale într-o asemenea pustietate, totuşi ele se pot întâlrii din loc în loc, sub forma unor ţăruşi în care sunt înfipte nişte sticle, conţinând scrisori. Acestea nu sunt numai sigilate, ci şi astupate cu un dop. Ele sunt depuse în sticle mai ales de către căpitanii balenierelor din Nantucket, care ţin să-i informeze pe pescarii în trecere pe-acolo despre rezultatele obţinute în vânătoarea de balene şi ţestoase. Se întâmpla, însă, adesea să treacă luni şi chiar ani întregi, fără să se ivească vreun destinatar. Ţăruşul putrezeşte şi cade, oferind o privelişte nu tocmai veselă. Dacă adăugăm că pe unele insule se pot găsi şi pietre funerare, sau mai bine zis scânduri funerare, tabloul va fi complet.   Pe plaja insulei lui James s-a putut vedea, timp de mulţi ani, un grosolan stâlp indicator, îndreptat spre interior. Luându-l drept un indiciu de posibilă ospitalitate, din partea vreunui pustnic inimos care s-ar fi hrănit cu scoarţă de copaci pe aceste meleaguri altminteri pustii, te puteai duce pe cărarea astfel indicată, dar la capătul ei nu te întâmpina, în liniştita sihăstrie, decât un mort, iar în loc de bun venit găseai o inscripţie gravată pe un mormânt: „Aici în zorii unei zile din anul 1813 a căzut într-un duel, cutare locotenent de pe fregata americană Essex, în vârstă de 21 de ani”. Îşi atinsese majoratul în moarte…   E normal ca, după pilda acelor vechi instituţii monastice din Europa, care nu-şi îngroapă morţii în afara propriei lor incinte, ci chiar acolo unde sau săvârşit din viaţă, insulele Encantadas să procedeze la fel cu morţii lor, aşa cum procedează de altfel şi pământul, această mare mânăstire obştească. Se ştie că aruncarea cadavrelor în mare este doar o necesitate a vieţii marinăreşti, necesitate căreia oamenii i se supun numai atunci când uscatul se află foarte departe la pupa, şi nu se zăreşte limpede la prova. Iată de ce insulele Encantadas oferă un cimitir comod corăbiilor care navighează în preajma lor. După terminarea înmormântării, vreun inimos matroz cu suflet de poet sau de artist îşi scoate penelul şi scrie un epitaf burlesc. Multă vreme după aceea, când alţi marinari inimoşi se nimeresc pe-acolo, movila funerară devine pentru ei o masă, în jurul căreia se strâng ca să închine un păhărel pentru odihna sărmanului suflet răposat. Iată un asemenea epitaf, găsit într-o sinistră văgăună de pe insula lui Chatham:           „O, frate care treci pe drum,  Eram şi eu cum eşti acum,  Tot pus pe chef şi veselie,  Dar nu mai am nici o simbrie. Zac fără văz şi fără gură,  Cu oasele-ngropate-n zgură!”