Carti politiste nesortate pe categorii de autor

am intrezarit inceputul, si ...incepe gresit, evreul yeshua, devenit iisus, nu era nicidecum zelot, nu era un revolutionar....in fapt, nu era nimic special fata de mesajul altor "invatatori" specifici vremurilor in care traia....evreii au 1700 de oameni ce s-au auto-declarat Mesia,  nici aici nimic nou,  daca ar fi sa fie ceva.....dar nu specific lui, ci lui Ioan Botezatorul, si anume, ideea ca sfarsitul e aproape... iminent, in curand ! ...aceasta a fost capcana amagitoare a  crestinismului, i-a facut pe  natarai sa creada ca in curand se va intampla ....dar nu s-a intamplat nimic deosebit, si nici nu se va intampla.

Nu mă tratez şi nu m­-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori.

SCHIŢA A CINCEA  Fregata şi corabia fugară.     Privind în largul mării nesfârşite,  Văzui un mândru vas, care plutea  Voios pe valuri. Flamuri strălucite  La vergi şi sus pe gabie, avea.     Nu ne putem lua rămas bun de la Rodondo, înainte de a aminti că în 1813 fregata americană Essex, comandată de căpitanul David Porter, era cât pe ce să rămână în vecii vecilor aici. Într-o dimineaţă fără vânt, pe când nava era împinsă rapid spre stâncă, de un curent puternic, a fost zărită o corabie ciudată, ce părea să se zbuciume sub un vânt năpraznic, în timp ce fregata rămânea locului, ca vrăjită, fapt ce părea să confirme zvonurile despre natura fermecată a acestor meleaguri. Dar curând începu să sufle o briză uşoară şi atunci fregata porni cu toate pânzele sus, în urmărirea presupusului inamic, o balenieră engleză, pe cât se părea; curentul era însă atât de puternic, încât „inamicul” fu repede pierdut din vedere, iar la amiază fregata Essex se pomeni, în ciuda lestului ei, atât de aproape de stâncile biciuite de spumă ale turnului Rodondo, încât toţi cei de pe bord o crezură pierdută. În cele din urmă, însă, o briză prielnică o ajută să evite ciocnirea, în chip miraculos.   Rămânând astfel teafără, fregata se folosi de prilej pentru a încerca să nimicească vasul inamic. Pornind din nou pe urmele lui, în direcţia în care acesta dispăruse, cei de pe Essex îl zăriră a doua zi dimineaţă. Atunci corabia arboră drapelul american, dar se ţinu la distanţă de Essex. Pe mare se aşternu un calm plat; Porter, încredinţat mai departe că vasul urmărit era englez, trimise un cuter, nu pentru a-l aborda, ci pentru a-l sili să-şi retragă şalupele care-l remorcau. Cuterul îşi îndeplini misiunea. Atunci alte cutere fură trimise pentru a captura vasul inamic, căci într-adevăr acesta arborase între timp culorile engleze, în locul drapelului american. Când, însă, ambarcaţiunile fregatei ajunseră la câţiva paşi de prada mult râvnită, se stârni din nou briza, iar vasul străin o zbughi spre vest, cu toate pânzele sus, şi, până la căderea nopţii, se mistui la orizont, în timp ce Essex rămăsese pe loc.           Misterioasa corabie, care naviga cu toate pânzele sus pe o mare calmă, arborând dimineaţa pavilionul american iar seara cel englez, nu mai fu văzută niciodată. O corabie fermecată, de bună seamă! Cel puţin aşa jurau mateloţii.          Această expediţie a fregatei Essex în Pacific în timpul războiului din 1812 este, poate, cel mai straniu şi mai tulburător episod din istoria marinei americane. Essex a capturat nave pornite spre cele mai depărtare orizonturi, a vizitat cele mai exotice mări şi insule, a zăbovit îndelung în preajma arhipelagului fermecat, şi, în cele din urmă, şi-a dat vitejeşte duhul, bătându-se cu două fregate engleze în portul Valparaiso. Îl pomenim aici din acelaşi motiv ce ne va îndemna să vorbim despre corsari: aidoma acestora, Essex, navigând multă vreme printre insule, a vânat ţestoase pe ţărmurile lor, pe care le -a explorat cu osârdie; din acest motiv, şi din altele, fregata e strâns legată de Insulele Encantadas.         E locul să spunem aici că nu există decât trei martori oculari vrednici de a fi menţionaţi în legătură „cu Insulele Encantadas: Cowley, corsarul (1684); Colnett, exploratorul zonelor de vânătoare a balenei (1793) şi Porter comandantul de vas (1813). În afara mărturiilor lor, se pot găsi doar unele aluzii banale şi inutile, în relatările câtorva călători sau compilatori.     SCHIŢA A ŞASEA  Insula Barrington şi corsarii    „Dispreţuind robia de orice fel,  Noi, fiii acestei lumi atât de vaste,  Averea strămoşească s-o-mpărţim  Şi să ne cerem drepturile noastre  La zestrea care-i astăzi, precum ştim,  Pe mâna câtorva stăpâni pizmaşi… A noastră fiind lumea, vom umbla  Oriunde vom dori, cu slobozi paşi.”   „Ce viaţă straşnică şi veselă ducem acum, cât de aproape suntem de moştenirea noastră dintâi, ce liberi de spaime şi de necazuri mărunte! …”             Cu aproape două veacuri în urmă, Insula Barrington slujea drept adăpost acelei vestite flotile a corsarilor din Indiile de Vest care, alungată din apele cubane, a traversat Istmul lui Darien pentru a pustii litoralul Pacific al coloniilor spaniole, ieşind cu regularitatea şi precizia unui vas poştal modern, în calea corăbiilor trezoriere regale ce navigau între Manila şi Acapulco. După aceste obositoare lupte piratereşti, veneau aici să-şi spună rugăciunile „să petreacă în tihnă, să-şi numere pezmeţii din butoaie şi arginţii din casete şi să-şi măsoare mătăsurile orientale cu lungile lor săbii de Toledo. Pe vremea aceea nu se putea găsi refugiu mai sigur, ascunzătoare mai greu de descoperit. În mijlocul unei mări întinse, liniştite şi foarte puţin umblate, înconjuraţi de insule al căror aspect inospitalier îl putea pune pe fugă pe navigatorul în trecere pe acolo, şi totuşi la numai câteva zile distanţă de bogatele ţări pe care le jefuiau, aceşti corsari nepedepsiţi găseau aici liniştea pe care-o tăgăduiau cu cruzime tuturor porturilor civilizate din acea. Parte a lumii. Aici veneau să se ascundă aceşti bătrâni piraţi, când îi alunga vreo furtună, când erau vremelnic înfrânţi de duşmani, sau când trebuiau să fugă repede cu prada lor de aur. Refugiu sigur şi cuib liniştit, locul acesta era straşnic de folositor şi în alte privinţe.           Într-adevăr, insula Barrington este, din multe puncte de vedere, neobişnuit de prielnică pentru reparaţii, pentru carenaj şi pentru alte asemenea îndeletniciri marinăreşti. Pe lângă faptul că oferă apă bună şi loc bun de ancoraj, adăpostit de vânturi graţie înaltului scut al Albemarleului, această insulă este cea mai roditoare din întregul arhipelag. Abundă aici ţestoasele bune de mâncat, copacii buni de ars şi o iarbă înaltă, numai bună ca să-ţi faci culcuş în ea, pentru a nu mai pomeni de frumoasele promenade naturale şi de variatele privelişti de pe insula. Într-adevăr, deşi prin poziţia ei aparţine arhipelagului Encantadas, insula Barrington se deosebeşte într-atâta de majoritatea vecinelor ei, încât nici nu prea pare înrudită cu ele.            „Am debarcat o dată pe ţărmul ei apusean, în faţa căruia se ridică neagra fortăreaţă a insulei Albemarle, povesteşte un călător sentimental de odinioară. Am umblat pe sub pilcuri de copaci, nu prea înalţi ce-i drept, şi, fireşte, nu palmieri sau portocali sau piersici, dar cu toate astea, după o călătorie atât de lungă pe mare, era foarte plăcut să te plimbi sub crengile lor, chiar dacă nu erau încărcate de roade. Şi ce credeţi c-am văzut aici, la marginea liniştită a câte unui luminiş şi pe culmile umbroase ale unor povârnişuri ce dominau cele mai paşnice privelişti? Ei bine, am văzut jilţuri vrednice de un brahman sau de preşedintele vreunei ligi pentru promovarea păcii: aceste splendide ruine ale unor culcuşuri simetrice de piatră şi de iarbă, purtând toate semnele muncii omeneşti şi ale trecerii timpului, erau de bună seamă opera corsarilor. Una din ele, o canapea lungă, cu braţe şi spătar, era exact canapeaua pe care i-ar fi plăcut poetului Cray să se întindă, cu cartea lui Crebillon în mână. Cu toate că zăboveau uneori luni în şir pe insula asta, folosind-o ca depozit pentru catargele, pânzele şi butoaiele lor de rezervă, e foarte puţin probabil că piraţii şi-au durat vreodată case de locuit.   Ei nu rămâneau aici în lipsa corăbiilor lor, pe bordul cărora şi dormeau, mai mult ca; sigur. Subliniez acest lucru deoarece socot că întocmirea unor astfel de jilţuri romantice nu poate fi atribuită decât unei înclinaţii paşnice şi unei dorinţe sincere de. Comuniune cu natura. E foarte adevărat că aceşti corsari săvârşeau cele mai mari fărădelegi şi că unii dintre ei erau nişte ucigaşi de rând; dar se ştie că, ici colo, se ridica din mijlocul lor câte un Dampier, un Wafer sau un Cowley şi alţii aşijderea lor, oameni a căror ‘supremă fărădelege era starea lor deznădăjduită: şi pe care prigoana, vrăjmăşia soartei sau cine ştie ce samavolnicii cu neputinţă de răzbunat îi împinseseră să fugă de societatea creştinilor şi să-şi caute un refugiu solitar sau o viaţă aventuroasă pe mare. În orice caz, atâta timp cât vor rămâne pe insula Barrington aceste culcuşuri în ruină, aidoma unor monumente ciudate, vom avea dovada că nu toţi corsarii erau nişte monştri.          Dar în peregrinările mele prin insulă, am descoperit curând şi semne de sălbăticie, semne destui de conforme imaginii pe care „nu fără temei, oamenii şi-o fac, îndeobşte, despre tagma piraţilor.           Dacă aş fi dat peste catarge vechi şi doage ruginite, m-aş fi gândit doar la dulgherul şi la dogarul corăbiei. Dar am găsit vechi securi şi pumnale care, deşi rău mâncate acum de rugină, fără îndoială că se înfipseseră cândva între. Coastele unor spanioli. Iată ce semne rămăseseră de pe urma ucigaşilor şi tâiharilor! Dar şi beţivii îşi lăsaseră urmele: pe plajă, printre scoici, se vedeau ici colo hârburi de clondire, ale unor clondire de tipul folosit şi astăzi pe litoralul spaniol pentru îmbutelierea vinului şi a spirtului de Pişco.          Cu o bucată de pumnal ruginit într-o mână şi cu un ciob de clondir în cealaltă, m-am aşezat pe zdrenţuita canapea verde despre care-am vorbit, şi m-am gândit îndelung şi temeinic la corsarii aceia. Cum de erau în stare ca, într-o zi să jefuiască şi să ucidă, în altă zi să petreacă, iar în a treia zi să se odihnească, devenind nişte filosofi meditativi, poeţi bucolici şi constructori de jilţuri? La urma urmelor, nici n-ar fi de mirare dacă ne gândim la firea schimbăcioasă a omului. Dar oricât de ciudat ar părea, nu mă pot lepăda de gândul, mai pios, că printre aceşti aventurieri se rătăciseră şi câteva suflete nobile şi generoase, capabile să preţuiască adevărata virtute şi adevărata linişte.   

CAPITOLUL XVI   Sulina – după numele capului unei hoarde de cazaci – este poarta Dunărei. Pe aci iese grâul şi intră aur. Cheia de la poarta asta a trecut în cursul vremurilor dintr-un buzunar în altul, după necurmate lupte, prin arme şi prin intrigi. Europa, după războiul din Crimeea, a intrat în stăpânirea acestei chei, pe care o ţine strâns şi n-o mai lasă din mână – nici chiar portarului, care de drept trebuie s-o ţie, nu se hotărăşte să i-o încredinţeze. Sulina, ca şi Port-Saidul de la gura Suezului – un turn Babei în miniatură – găsindu-se la capătul unui drum mondial de apă, trăieşte numai din viaţa portului. Oraşul acesta, creat prin nevoile navigaţiei – fără industrie, fără agricultură – e condamnat să fie şters de pe harta ţării îndată ce o altă gură a fluviului va fi aleasă ca poartă principală a Dunărei. Până atunci, vremelnica aşezare omenească creşte şi scade după barometrul recoltei anuale. Populaţia se dublează în anii de belşug şi scade în timp de secetă. De unde vine această lume pestriţă? Marinari, negustori, meseriaşi hamali, escroci, haimanale şi femei, femei de toate speciile. Lacome păsări de pradă, însetate de câştig, se strâng aci ca lăcustele pe îngusta limbă de pământ dintre Dunăre şi mare. Ca prin minune apar: birouri, prăvălii, cafenele, cârciumi, bodegi, varieteuri, localuri de veselie şi desfrâu – răsar în câteva zile ca ciupercile din pământ. Toată noaptea duduie la lumina electrică elevatoarele prin care curge şuvoi grâul, ca nişte pilituri de aur, din şlepuri în vapoarele care duc peste mări, în alte ţări, pâinea cea de toate zilele. Comerţul de aventură, jocul de hazard sunt în floare, şi banii trec cu repeziciune dintr-o mână în alta. Timpuri ca în poveşti. Cântece, chiote, scandaluri, hoţii, înşelăciuni, o poftă furioasă de plăceri, o viaţă zgomotoasă, dezmăţată... până ce se închide robinetul exportului. Un an rău, o recoltă slabă, şi întregul bâlci maritim dispare ca prin farmec – ca potârnichile se răspândesc toţi într-o noapte. Şi mulţi, pe unde se găsesc, adesea în neagră mizerie, stau cu ochii la cer visând cele şapte vaci grase, aşteptând întoarcerea în pământul făgăduinţei, în care grâul creşte, în anii buni, udat de ploaia cerului şi în anii răi stropit de sudoarea ţăranului român. * Cartierul localurilor de noapte, unde marinarii debarcaţi după lungi călătorii găseau plăceri cumpărate ieftine, era discret plasat la marginea oraşului, spre balta de unde începeau pădurile de stuf din Deltă. Lumini roşii apăreau la distanţă ca nişte felinare de drum a unor vapoare în navigaţie de noapte. Şi pentru că prin partea locului nu era pavaj, ci numai un drum semănat cu dune de nisip, marinarii numeau mahalaua asta Sahara. Lumea bună petrecea în centru, la „Englitera” – varieteu cu şambriuri, unicul local familiar, după cum îl întitulase noul său patron, domnul Pericle Papadachi, zis şi Bibiul, om tăcut, grav ca un magistrat, foarte respectat, filantrop şi epitrop la biserică. El organizase pe baze moderne noul local european, graţie experienţei pe care o avea în acest gen de comerţ soţia sa legitimă. Patroana, Lola, de origină poloneză, de meserie artistă, scoasă la pensie înainte de a renunţa la viaţa de noapte, păstra urmele unei frumuseţi ruinate. Părul ei alb, pudrat ca peruca marchizei de Pompadour, făcea încă admiraţia întregii clientele. Decorativă, impunătoare şi severă, Lola trona cu autoritate la cassă, dirijând ca un capelmaistru întreaga mişcare a „Engliterei”, întreprindere socotită, pe drept, ca propria-i operă. Era o organizaţie ingenioasă şi bine studiată, care salva toate aparenţele. În faţa varieteului, unicul „local familiar”, c-o intrare pe din dos în altă stradă, era o casă misterioasă, cu perdele trase, cu odăi numerotate. Acolo locuiau artistele. Două case deosebite, două stabilimente cu administraţii aparte, dar cu acelaşi stăpân şi aceeaşi pungă. A doua casă era condusă cu discreţie şi tact de madam Simon, supranumită de ofiţeri: Enigma Roşie. Parcă îi scuturase cineva în faţă o bidinea de vopsea roşie, aşa de mulţi pistrui avea pe obraz. Văduva unui comisionar evreu din Canton, ucis pe timpul revoluţiei Boxerilor, primise, se spunea, o despăgubire frumoasă din partea guvernului chinez. Un bătrân englez, căpitan de vapor, care luase parte ca ofiţer la expediţia flotelor europene în China, susţinea că a cunoscut-o pe această femee îmbarcată pe faimosul pachebot, transformat în şantan flotant, care făcuse mare senzaţie pe atunci ancorând în mijlocul escadrelor aliate, în raza portului asediat Vei-hai-Vei. Se şoptea că Madam Simon, care anume îşi alesese ca sediu Sulina, la încrucişarea căilor mondiale, ar avea legături oculte c-un mare trust internaţional de comerţ proscris, dar tolerat de brigăzile de moravuri din toate ţările. Porturile româneşti au avut totdeauna un rol important în acest trafic ca punct de legătură pentru transportul pe apă de marfă vie, din Galiţia şi România pentru Turcia, Egipt şi Extremulorient. Cum ajunsese Evantia steaua „Engliterei?”. Într-o seară, pe când sta singură pe o bancă de pe chei, amărâtă, părăsită, neştiind încotro să apuce, îi apăru un înger salvator. O doamnă corect îmbrăcată în negru, pe care n-o mai văzuse până atunci, se aşeză lângă dânsa şi-i vorbi blajin şi dulce mângâind-o şi încurajând-o. „Eşti încă tânără şi frumoasă, fata mea, trebuie să trăieşti... ai toată încrederea... eu am să-ţi fiu mamă... vei trăi bine, fără griji... iubită de toţi...” Fata nu înţelegea totul, dar vedea că i se întinde o scândură de salvare de către o mână binevoitoare. „Cum? Se găseau pe lume şi suflete aşa de bune şi miloase, pe care nu le cunoscuse niciodată”. Doamna în negru, directoarea de la „Englitera”, pusese de mult ochii pe negresă, de când o văzuse odată jucând un dans exotic, învăţat din copilărie. O urmărise şi aştepta momentul oportun când să pună gheara pe ea. Directoarea, cu experienţă, îşi dăduse bine seama că fata asta poate să fie un număr apreciat în program, şi un mijloc de atracţie pentru întreprinderea ce conducea cu atâta competenţă. Şi nu se înşelase; în scurt timp Evantia fu proclamată steaua localului de noapte. „Ai să joci dansurile străine pe care numai tu le ştii. Atât şi nimic mai mult”, i-a spus directoarea la început. Apoi a deprins-o să nu fie aşa de sălbatică şi să consume şampanie cât mai multă. La urmă i-a cerut să fie gentilă ca să atragă clienţii şi să facă ce făceau colegele ei, sub etichetă de artiste la „Englitera”, „unicul local familiar”. Într-o seară localul era plin. Crucişătorul „Elisabeta”, venit de la Sevastopol, trebuia să încarce cărbuni. Ancorase în dreptul depozitelor. La bord nu era chip de stat; zgomotul căderii bulgărilor în magazii era asurzitor; praful negru, fin şi lipicios se filtra până în fundul cabinelor. Era un motiv serios ca ofiţerii liberi să doarmă în oraş. Fiecare unde poate. Unii mergeau la sigur, alţii la întâmplare. Toţi îşi făceau iluzii în căutarea culcuşului... pentru o noapte numai, la uscat. Plecau de obicei în grupe de la bord. Unii, cavaleri, curtezani, intrau în lumea bună, făceau vizite prin familii, petreceau la ceaiuri şi serate. Alţii, nesociabilii, fugeau de lume, vagabondau prin mahalale, ancorând prin berării şi cafenele. Aceştia erau cunoscuţi sub numele de slujnicarii. Şeful lor era un căpitan roşu, c-o bărbuţă frizată. Pe vremuri, amant al bucătăresei de pe vaporul „Orient”, se dezabonase de la popota ofiţerilor – trăia bine. Mai totdeauna ambele grupe se întâlneau, după miezul nopţii, în acelaşi local suspect, supranumit haremul public. După atâtea zile de post pe mare, hoinăreau în bandă pe uscat, până ce setoşi, se opreau instinctiv în faţa aceluiaşi local. — Tot aci fundarisim ancora? — Echivoc local... — Internaţional. — Interlop. — Suspect. — Infect. Dar tot la „Englitera” ancora întreaga bandă, că nu era local mai bun pentru o petrecere de marinari pe uscat. De câte ori debarca la „Englitera”, un nou transport de artiste, apăreau pe ziduri, afişe mari cu litere de-o şchioapă: „noi debuturi”. Un client chefliu, ştergea regulat pe de şi rămâneau buturi; la care adăuga de carne. Când inundau marinarii localul, sau când intrau pe uşă în monom, patronul, Pericle Papadachi, se încrunta la prima vedere. Apoi îşi îndulcea figura-i de satir bătrân cu-n surâs linguşitor; poftindu-i la mese, îi ruga frumos să nu întrerupă artistele pe scenă, să nu fluere, să respecte acest unic local familiar – cum îi plăcea patronului să-l numească întotdeauna. Cei mai proşti clienţi erau ofiţerii români: calici, pretenţioşi, scandalagii. La cel mai mare preţ erau cotaţi căpitanii englezi, care plăteau în şilingi şi lire, aruncând adesea aur la chetă. Iar când se întâmpla să cadă pradă vreun englez, beat turtă, era stors fără cruţare. Victima se trezea a doua zi fără un ban în pungă. Nici o reclamaţie, nici o revoltă. Era lucru firesc – uzul portului. Străinii de toate seminţiile, veneau de obicei aci călăuziţi de agenţii birourilor maritime, care nu cheltuiau mai nimic, sau dacă cheltuiau umflau conturile. Localnicii beau şi mâncau pe socoteala străinilor, care plăteau cu ochii închişi – după uzul portului. Artistele erau şi ele internaţionale. Toate ştiau câte o jumătate de duzină de cuvinte din fiecare limbă, pe care le repetau ca papagalii. Şi după naţionalităţi ştiau să schimbe băuturile favorite: whisky, bere, feslauer, vermut, coniac, mastică, sfârşind toate cu şampanie, intrată în ţară fără vamă. Masa Marinei era chiar lângă scenă. Artistele se perindau pe acolo, chicoteau, schimbau vorbe în treacăt, dar nu se hotărau la început să se aşeze la masă cu ofiţerii. Patroana, madam Lola, cu ochelarii pe nas, instalată la casă, ca pe-o catedră de şcoală, le supraveghea cu stricteţe, ca o directoare severă de pension. Nu putea să sufere intimitatea asta a fetelor cu marinarii. Le pretindea să fie serioase, să nu se încânte de fireturi strălucitoare, căci ea văzuse multe proaste sentimentale care s-au nenorocit, încurcându-se cu ofiţeri golani. Dar morala directoarei, spre miezul nopţii, îşi pierdea efectul regulat. Era destul ca o fată să se cuibărească printre ofiţeri şi toate o urmau ca oile. În capul mesei, în seara aceea, prezida căpitanul Don Tănase. O frumuseţe de bărbat. Puternic, marţial, c-o voce vibrantă de bariton. Venise din şcoala navală de la Brest, tobă de carte, marinar desăvârşit, profesor de manevre. Toată noaptea, pe uscat, bea şi chefuia de gât cu elevii lui. A doua zi, la bord, era cel mai exact şi mai sever şef. În coada mesei Klaps, bondocul satiric al Marinei, combina o strofă unei oacheşe Suzane, care făcea pe turcoaica schiţând un provocator dans de ventre: Şi Suzana baiadera Toate de la Englitera... Lângă Ionescu-Gulie, tip de rege asirian cu barba creaţă, se aşezase Marcela; grăsulie, rotundă, cu ochi dulci şi umezi de evreică arzătoare. Debarcase la Dunăre, venind din fundul Moldovei; cânta într-o românească stricată: „Mogor... mogorel... şezi ghinişor că te zic lui căpitanu”... Ţuşca era o blondină, cu freza băieţească; părea o inocentă şcolăriţă. Îi plăcea să apară deghizată în marinar, dar o trădau şoldurile şi crupa, umflate în pantalonii de împrumut. Tereza, zisă şi Bestia, demi-nudă, avea un chip de madonă, trup de statuie şi inimă de piatră. Vorbea perfect franţuzeşte şi nemţeşte. Mama ei, o poloneză, fostă artistă, o pregătise anume într-un pension din Cernăuţi. Mândră şi crudă, se fălea arătând nişte scrisori de la un amant ofiţer de administraţie, intrat în puşcărie pentru ea, şi care o iubea cu patimă şi umilinţă. Cel mai straniu tip din sală era Celina – Ţelina cum îi spunea căpitanul neamţ de la un vapor de salvare – o brunetă de o frumuseţe pură. Palidă, c-un zâmbet melancolic, avea nişte ochi adânci, măriţi de cearcăne negre. Sentimentală, lirică, visătoare, umbla c-un caiet de poezii zaharisite, pe care le cânta cu pasiune, dând ochii peste cap sau privind ţintă în vid. Toată lumea se întreba ce caută fata asta la un local ca „Englitera”. Unii o porecliseră Contesa Palidă, alţii Mimosa Pudica, iar colegele îi spuneau în bătaie de jos: Emineasca Nebuna. Artistele nu erau libere decât în zorii zilei, şi cei care voiau să fie siguri de ele puneau mâna pe cheile ascunse în poşete. Erau şi fete care singure înmânau în mod discret cheia camerei, ca un tacit angajament. La masa Marinei se făcea haz în jurul unei obişnuite farse. Un ofiţer îmbrăcat civil, cu pipa între dinţi, era prezentat de colegi drept căpitan englez. Artistele, lacome, îl linguşeau, îl giugiuleau, bătându-se de la el. Vorbeau fără jenă, convinse că englezul tâmpit nu ştie o boabă românească. Şi la un moment dat, englezul izbucnea ca un neaoş român: „Ho! gâştelor, vreţi să mă buzunăriţi.” Sala gemea de lume. Un aer de etuvă. Nori albăstrii de fum de tutun pluteau deasupra capetelor înfierbântate. Miros de alcool, parfum şi sudoare. Numerele se schimbau pe scenă în aplauze zgomotoase, într-o gălăgie infernală în care se amestecau toate limbile. După o romanţă duioasă, un cântec obscen, arii napolitane, cântece greceşti, imnuri naţionale, urmau într-o babilonie internaţională. Când deodată apăru pe scenă negresa – Eva cum îi spune lumea în sală. Tunete de aplauze o primeau de câte ori începea să joace. Dansurile ei exotice, necunoscute, erau vechi jocuri de negri, pe care ea le învăţase din copilărie în ţara în care se născuse. Avea un talent natural; nu juca numai cu picioarele, ci cu tot trupul şi cu sufletul. Artistele priveau cu invidie, şi unele se încercau s-o imite, dar nu ajungea nici una să facă mişcări aşa de repezi ca ea, care avea parcă picioarele de oţel şi un trup şerpuitor. Câţiva ofiţeri o recunoscură. — Asta-i Sirena Neagră. — E chiar ea, Prinţesa Dolarilor. — Iubita lui Neagu. — Pe care i-a suflat-o Deliu. — Ce-i cu negresa asta? întrebă Gulie pe Tereza, care se chinuia să-şi potrivească un monoclu. — E angajată de curând să lucreze şi ea la „Englitera”. Dar n-are să facă purici aici. E o proastă. Toţi bărbaţii o plac şi ea, ca o idioată, s-a încurcat cu Jak tapeorul. Ce-o fi găsit la burtosul ăla bătrân? Ţuşca auzise despre ce-i vorba şi sări înţepată: — Face pe contesa... nu vrea să consume ca celelalte... nu vrea să meargă cu nimeni... nu poate nici să cânte... tăria ei stă numai în picioare... e ca o pisică sălbatică, turbată, când o apucă pandaliile, face un scandal, că nu poate nimeni s-o potolească. Jos la marginea scenei, un vechi clavir cu o coadă lungă îşi arăta dinţii ştirbi, de fildeş îngălbenit. Taburetul turnant dispărea sub volumul enorm al tapeorului. Maestrul Jak, zis şi baron Trabuc, veşnic c-un muc de havană în colţul gurii, era un personaj ciudat şi enigmatic, debarcat de câţiva ani la gura Dunărei. Un atlet cu gâtul scurt, totdeauna congestionat, cu un nas mare violet; cioc de muschetar şi mustăţi cu sfârcuri ascuţite ca nişte codiţe de şoarece. Se purta c-o politeţă exagerată cu toată lumea. Un gentilom tapeor. Trecutul lui era un mister. Se şoptea că ar fi spion austriac. Un ofiţer român, care făcuse şcoala de marină în Pola, dezvăluise în parte misterul. Baronul Trabuc, dintr-o nobilă familie vieneză, fusese un distins ofiţer în marina austriacă. Un amor nenorocit şi patima cărţilor îl înglodaseră în datorii. Voind să dea o lovitură care să-l salveze, jucă la ruleta de la Monte-Carlo, unde pierduse banii vaporului şi se pierdu şi el în lume. Pâinea şi-o câştiga de câţiva ani aci cu muzica, pentru care avea talent şi şcoală. Cu demnitate şi discreţie ştia să-şi drapeze mizeria pe care o ducea pe ţărmul acesta, unde-l aruncase naufragiul unei vieţi nefericite. Cavaler şi filozof, se mulţumea cu puţin, trăia modest, ducându-şi viaţa între şantan şi biserică. Cânta Duminica la orga bisericii catolice. Cu aceeaşi admiraţie şi evlavie era ascultat de lumea din ambele localuri. Artistele îl iubeau şi-l respectau pe maestru care le ocrotea şi le învăţa să cânte. Clapele pianului său acopereau cu artă chixurile cântăreţelor. El nu le striga pe nume când le venea rândul după program pe scenă. Pentru fiecare anume făcuse câte un semnal; câteva note la piano însemna chemarea fiecăreia din ele. Pe Evantia o luase de la început sub protecţia lui. Se îngrijea de ea c-un devotament părintesc. O iubea c-un fel de nobilă patimă resemnată. Din cauza asta, toate fetele din local erau geloase pe negroaică. După miezul nopţii începu să apară răzleţi câţiva ofiţeri dintre cei care făcură vizite prin oraş. Erau primiţi cu glume şi ironii. — Voi ce căutaţi aci? Voi frecventaţi lumea bună, înalta societate, nu localuri de perdiţie. De ce v-aţi întors aci unde iubirea se plăteşte după tarif, cu bani peşin – argumenta foarte serios căpitanul Roşu. — În fond, desigur, e stupid că ne pierdem tinereţea în asemenea localuri infecte, zise cu gravitate un ofiţer pedant. — Nu ţi-e ruşine să faci pe grozavul? izbucni agresivă Tereza, scoţându-şi înainte pieptul ei bogat şi cinic... Vă cunoaştem noi... domni nobili, mondeni, manieraţi, care vă târâiţi prin saloane, faceţi sluj ca nişte căţei în faţa domnişoarelor sus puse... şi după ce vă îmbătaţi de parfumul lor şi vă încălziţi acolo pe gratis, veniţi să vă răcoriţi aici ca porcii în baltă... la noi, la femeile pierdute... şi mai faceţi mutre că localul e infect. Ce căutaţi aici? — Nu ştiu cine a zis că aceste localuri de plăcere sunt în fond nişte şcoli de filosofie; nu trebuiesc dispreţuite. Ce ar fi ajuns familia, societatea, omenirea, dacă n-ar fi existat asemenea supape de scăpare, din antichitate şi până azi? E un rău necesar, domnilor, vorbi solemn preşedintele din capul mesei. — Nu confundaţi vă rog poezia cu proza, se încercă un ofiţer cu pretenţii literare să facă teorii. Dar Klaps îl întrerupse cu o declaraţie zgomotoasă: Sunt sătul de poezie. Aş vrea şi ceva proză. Doctorul Barbă Roşie, care fusese mutat de pe „Mircea” pe „Elisabeta”, făcuse câteva vizite prin oraş. Era târziu când sosi la „Englitera”. Abia se aşezase la masă, când Ionescu-Gulie îl trase de mânecă. — Ştii pe cine am văzut aci în local ca dansatoare? Negresa, fata Americanului, Sirena Neagră cum îi spuneam noi. — Cum se poate? făcu doctorul mirat. — Biata fată. Unde-i? Aş vrea s-o văd. Doctorul ocoli sala plină fără s-o poată găsi. Tocmai când se întorcea să se aşeze din nou la masă îi ieşi înainte. — Evantia! Tu aici? De când? Fata se opri surprinsă. Ar fi voit să fugă, să se ascundă, dar nu mai avea cum. Doctorul o luă de mână, şi o trase într-un colţ, la o masă goală. — Ia spune-mi, ce-i cu tine? Cum ai ajuns aci? — Ce era să fac? Tata a murit. De nicăieri nici un sprijin. Mi s-a propus să intru aci ca dansatoare. — Pe Neagu nu l-ai mai văzut? Nu ţi-a scris nimic? — Nimic... răspunse fata cu lacrimile în ochi, zguduită de o tuse seacă. — Ai fost bolnavă? De ce ai slăbit aşa? Şi doctorul, cuprins de un sentiment de milă, începu s-o observe cu atenţie. Ofilită, ochii traşi, în pomeţii obrajilor două pete roşii. — La spital, la nenea Tomiţă ai fost? — E plecat de câteva luni în străinătate. — Să vii mâine la spital. Am să fiu şi eu acolo. Vreau să te examinez. Trebuie să te cauţi. Clima de aici, umezeala asta, îţi face rău la plămâni. Şi deodată Evantia tresări, îşi auzise semnalul la pian care o chema pe scenă. Îi venise rândul. Îşi şterse ochii de lacrimi şi plecă resemnată să-şi facă datoria. Doctorul se întoarse posomorit la masa Marinei. O altă masă, aproape de scenă, era rezervată unor agenţi de vapoare, oameni cu greutate în comerţul portului. Mulţi din ei o cunoşteau pe Evantia încă de la debarcarea ei în Sulina, fără să poată a se apropia de dânsa. Toţi o sorbeau din ochi. Unii, aţâţaţi de curiozitate, erau dispuşi să cheltuiască oricât pentru ea, tocmai fiindcă se arăta aşa de îndărătnică. Evantia evita cu dibăcie mesele la care vedea mutre cunoscute, căci odată cu banii aruncaţi în farfurioara de chetă, curgeau şi complemente grosolane, glume nesărate, cuvinte dulci sau mojicii îndrăzneţe. Se învăţase să nu răspundă la nimeni; trecea surâzând şi mulţumind fără să scoată o singură vorbă. În seara aceea abia coborâse de pe scenă, când simţi că o apucă cineva de braţ. Îşi întoarse capul. Spiru Karaianis, roşu, congestionat cu ochii lucitori, o atrăgea spre masa lui. — La mine nu vine Sirena Neagră? — Nul îi răspunse fata, căutând să scape din mâna lui. — Vezi! dacă erai gentilă, atunci când ai fost la mine, azi nu ajungeai aci la şantan. — Mă rog, ce vrei d-ta de la mine? întrebă fata furioasă, cătându-i drept în ochi. — Ştii bine ce vreau... şi o cascadă de râsete izbucni la masa agenţilor. Deodată ea se smuci, şi c-o iuţeală de fulger luă de pe masă o sticlă de sifon şi-l trăsni pe Karaianis drept în creştetul capului. Scandalul era gata. Toată sala în picioare. Evantia se zbătea în mijlocul agenţilor care se luptau să-i scoată sticla din mână. Ca de obicei, într-o clipă se formară cele două partide. „Afară cu ea... asta-i o nebună... turbată... o criminală”... strigau toţi la masa agenţilor. „Foarte bine i-a făcut... e o lecţie... să înveţe minte... de ce s-a legat de ea?...” strigau ofiţerii de la masa Marinei. Klaps sări în ajutorul fetei, în învălmăşeala care se produsese. Maestrul Jak venea din urmă; ca un uriaş înainta tăindu-şi drum cu braţele şi cu burta prin mulţimea gălăgioasă. Cu forţa lui atletică, voluminos turtea cu masa lui enormă pe toţi care-i ieşeau în cale. Ajunse până la Evantia, o ridică în sus ca pe un copil, pe deasupra capetelor, trecând cu ea printre mese, răzbind până la ieşire. Karaianis, ridicat de jos, fu scos afară plin de sânge. Jumătate din sala se goli. Scandalul se potolise, dar la casă erau încă discuţii aprinse. Directoarea, madam Lola, furioasă, bombănea mereu: „nu mai merge... negroaica asta... îşi face de cap... numai scandaluri ne face”. — Nu permit să se atingă nimeni de fata asta, hotărî sentenţios maestrul Jak, roşu-vânăt de mânie. — Asta-i culmea... dumneata eşti mai mare aici? Ce sunt fasoanele astea? Ce fac toate artistele trebuie să facă şi ea. Aici e local de consumaţie... trebuie să lucreze ca toate celelalte... Patronul, împăciuitor, linguşitor, îl apucă de braţ pe maestrul Jak, atrăgându-l spre clavir, unde îl aştepta o sticlă destupată de coniac veritabil: Martel trei stele. Maestrul, încă enervat, se aşeză greoi pe taburet, goli trei pahare de coniac, îşi aprinse trabucul şi începu să plimbe uşor mâinile pe clapele de fildeş. Îi era prea cald; îşi şterse sudoarea de pe frunte şi deschise la gât cămaşa care-l strângea. Începu din nou să cânte, dar după câteva note se opri. Scăpase trabucul dintre buze. Se aplecă greoi să-l ridice. Şi... nu se mai ridică nici el. Căzuse mototol cu taburetul pe o coastă. Un ofiţer sări să-l ajute, credea că-i beat şi nu se poate scula. — Hopa, maestre! ce cauţi pe jos? Ori ţi-ai pierdut luleaua... După ce se opinti odată ofiţerul se opri înfiorat: — Doctore, vino repede, vezi ce are, pare că i s-a făcut rău... Toţi se grămădiră în jurul lui. Cu mare greutate a putut fi ridicat corpul acela voluminos. Şi când l-au depus pe clavir, sonoritatea coardelor a vibrat lăuntric câteva clipe. Doctorul îi smulse gulerul de la gât şi începu să-l pipăie......„congestie cerebrală... nu vedeţi ce gât scurt are şi ce sanguin e...” Toţi priveau îngroziţi, cu răsuflarea pe buze. Chipurile bărbăteşte, vesele, care surâdeau de-o mulţumire egoistă, deodată îngheţară, atinse parcă de aripa morţii. Artistele scânceau, ţipau, urlau. Nu mai puteau fi potolite. Le apucase parcă un acces de isterie molipsitoare. Lola, care se certase cu el câteva minute mai înainte, se învârtea zăpăcită, frângându-şi mâinile cu disperare. Atletul, măreţ şi jovial, sta înţepenit, mut, cu faţa contractată, c-un slab suflu de viaţă în ochii reci de metal – o privire de plumb. I-a pus gheaţă la cap. De prisos. Două cute adânci, care-i prelungeau în jos colţurile gurii, îi făceau o grimasă stranie, dându-i o expresie de profund şi amar dispreţ... pentru lume?... pentru viaţă?... pentru moarte? Aşa a rămas, rigid, întins pe clavirul mut, cu masca de cadavru pe chipul lui de muschetar. În zori, când ziua şi-a deschis ochii, el i-a închis... şi pentru totdeauna.

Secte criminale de Traian Tandin Introducere   Prea multe tragedii au produs sectele în ultimii ani ca să nu se nască întrebarea firească asupra esenţei acestor grupuri de oameni debusolaţi, cu devieri comportamentale, stăpâniţi de nişte nebuloase doctrine mistico-ezoterice, unul cu rădăcini mergând până la începuturile religiilor monoteiste, dar şi cu încrucişări şi contagiuni cu religii orientale, cu practici tribale. Ne-am obişnuit să citim în presă despre secta templului Solar, unde un guru septuagenar, măcinat de o maladie incurabilă, dar şi înrâurit de istoria davidienilor[1] a provocat un incendiu catastrofal la un ranch din Waco (Texas). Sau despre acei disperaţi din Guyana, adepţi ai Templului Poporului, păstorit de Jim Jones care s-au sinucis în colectiv. Sau despre iniţiaţii din secta Poarta Cerului sau a Raiului, care au sfârşit printr-o sinucidere colectivă la ranchul San Diego din California. Sau secta lui Moon, cea care a comis şi asasinate. Desigur că un rol mare îl joacă şi conducătorii spirituali, aceşti guru moderni, persoane malefice charismatice ca Moon DiMambro, Jim Jones, David Koresh, Applewhite, ultimul protagonist al tragediei de la San Diego. Sunt şi secte care până acum n-au practicat sinuciderea, dar prozeliţii practică un fel de genocid spiritual şi fizic asupra copiilor, ca Ordinul Apostolic Tabitha's Place, răspândit în SUA (Vermont) şi în Franţa (Pirinei). Câte sinucideri colective prin otrăvire, împuşcare, drogare, incendiere mai poate suporta conştiinţa omului modern, după puseurile de moarte din Alpii Francezi, Elveţia, Canada şi zborul în nefiinţă către un OZN din spatele cometei Bopp-Hale? Un studiu, întocmit la Universitatea Santa Barbara - California de Melton, directorul unui for intitulat „Institute for the Study of American Religion” face o statistică a sectelor, consemnând o serie de cifre. Astfel, numai în SUA funcţionează peste 5000 de grupuri spirituale de sorginte creştină şi ezoterică. În Japonia sectele ce îngemănează şi constituenţi de sorginte budistă şi shintoistă se ridică la 1.500. Pe continentul african fiinţează zeci de mii de „biserici independente” cum sunt catalogate sectele, cifra variind între 15-30.000 de grupuri distincte. Iată că misionarismul a adus şi înrădăcinat nu numai credinţa, ci şi marasmul sectant, o viciere a religiei. Ziarul „Le Monde” consideră că numai în Franţa sunt 800 de asociaţii spiritualiste, în care intră şi grupări psihotehnice, cercuri yoga, varii secte creştine, grupuri „tolclonce”, satanice, iniţiatice, mistice. Iar această dereglare în plan spiritual are la origine carenţe ale realităţii în toate planurile, conducând la deznădejde, pesimism, blazare, dezabuzare, contestare. E o frondă după ce oamenii au suferit dezamăgiri în plan religios când principiul „homo homini lupus” a acţionat bestial în lagărele de concentrare, fie naziste, fie gulagurile comuniste, în plan ştiinţific după dezastrele nucleare de la Nagasaki şi Hiroşima, în plan ideologic, după destrămarea sistemului comunist, în plan medical-sanitar, după răspândirea virusului HIV şi înmulţirea cazurilor de SIDA. Şi, desigur, în plan social-politic, unde acumulările de nemulţumiri, fie privind calitatea vieţii, fie putreziciunea sistemului social, anchilozat ori corupt, lipsesc oamenii de perspectivă. Să ne mai mire atunci aderenţa indivizilor în „New Age”; a noilor ipostaze religioase? Pentru informarea dvs. e suficient să arătăm că Biserica Scientologică din SUA are opt milioane de adepţi. Un număr imens de oameni cât populaţia unei ţări, mieii Domnului, au plecat pe o cale greşită, care duce la asasinate, jafuri, desfrâu, demenţă, sinucidere. Deşi scopurile, ca şi modurile de acţiune ale unora dintre noile secte au, de cele mai multe ori, un caracter confidenţial, activitatea pe care o desfăşoară le dezminte făţărnicia religioasă, dovedindu-se a fi grupări criminale cu scopuri ascunse, dar bine definite de către şefii lor. Viaţa comunitară a unora dintre aceste «secte», în beciuri insalubre, case părăsite, ingerarea de droguri, practicarea unor ritualuri primitive până la «arderea pe rug» sau comiterea de aşa zise crime rituale sunt justificate de apologeţii noilor «religii» ca fiind cerinţe «divine». Şi cea mai periculoasă dintre sectele care propagă religia crimei este satanismul. Acesta este cultul cu rata de răspândire cea mai rapidă de pe mapamond. Este o sectă de un diabolism înfiorător, cu majoritatea membrilor depresivi, o capcană pentru tineri, inculţi şi răzvrătiţi, devenind un pericol mondial. Citind această carte, scrisă de un ofiţer de poliţie (în rezervă), expert în afaceri judiciare, poate că vă veţi îngrozi aflând de ce sunt în stare sectele criminale, dar, în acelaşi timp, ea trebuie să constituie pentru noi toţi un semnal de alarmă, întrucât unele din aceste secte şi în special satanismul au pătruns şi în România. Sectele criminale reprezintă un coşmar ce tulbură visul oamenilor dintotdeauna: binele semenilor, fericirea şi armonia universală.   AUTORUL                   PARTEA I SECTELE CRIMINALE ÎN LUME           Sectele, sursă de venituri pentru „mentorii spirituali”   Sectele atât de vestite în lumea întreagă, se pot caracteriza prin două cuvinte: bani şi sex. Sexul le ajută să-şi domine adepţii. Rapoartele parlamentare din multe ţări dovedesc că aceste organizaţii au o concepţie foarte largă asupra sexualităţii şi un mare apetit financiar. În Franţa încă se mai caută mijloace de luptă împotriva lor, în ciuda faptului că guvernul american pretinde, fără să aibă dovezi, că libertatea religioasă este primejduită în Europa.   Abuzuri făcute în numele ritualurilor „Sunt adevărate izvoare de bani” a fost caracterizarea făcută sectelor de către Jacques Guyard şi Jean-Pierre Brard, autorii anchetei parlamentare intitulate „Sectele şi banii”. Dat publicităţii, raportul a dovedit că mişcarea sectară a câştigat, în ultimii ani, în mercantilism, ceea ce a pierdut în spiritualism. Organizaţiile cele mai bogate sunt „Martorii lui Iehova” şi secta denumită „Scientologia”, prima dispunând în Franţa de un patrimoniu de un miliard de franci. Lor le urmează sectele „Seka, Sakkai, Biserica neo-apostolică, Antrosofia şi Dianova” (noua denumire a Sectei Patriarhiei). Având un parc imobiliar de 100 de miliarde de franci, Dianova este exemplul cel mai reprezentativ pentru structurile comerciale sectare. Lucien Engel-majer, fondatorul sectei, a construit un veritabil imperiu economic, cuprinzând, printre altele, o serie de construcţii camuflate într-un paradis fiscal: o casă în Elveţia, patru la Luxemburg şi două în Liechtenstein. Pentru a-şi mări resursele, liderii exploatează vulnerabilitatea adepţilor, cu ajutorul unei stabile manipulări mentale. Ei intră astfel în posesia unei averi lichide colosale. Anchetele au demonstrat, de exemplu, că una dintre secte a transferat 14,7 milioane de franci în Italia, prin bilete de bancă. Nemulţumindu-se doar cu banii, unii „maeştri” merg mai departe. Ei abuzează fizic de adepţii lor, ascunzându-şi nelegiuirile sub acoperirea unor ritualuri făcute în altare şi alcovuri secrete. Dar uneori scandalurile izbucnesc şi dezvăluie feţele acestor false divinităţi: Guy-Claude Burger, un papă cu barbă roşie, Iso, un iluminat lubric, Gilbert Bourdin, un „mesia cosmoplanetar”, David Berg, liderul „Copiilor lui Dumnezeu”, acuzat de incest, sau Lucien E., creatorul celei mai periculoase secte, cea a Patriarhiei. „Liturghiile” sexuale disimulează gustul lor pentru lux şi dorinţa de putere. Sectanţii au înţeles că, dacă reuşesc să treacă de cele mai intime frontiere ale individului, au acces, printr-un nivel superior de dominaţie, la toate datele ce îi interesează. Isabelle Sebagh, care şapte ani a făcut parte din secta Iso-Zen, îşi aminteşte discursul prin care „guru”-ul lor încerca să-i convingă: „energia voastră, centralizată la nivelul sexului, trebuie să se orienteze spre nivele superioare ale fiinţei voastre. Când veţi începe să simţiţi efluvii subtile, atunci veţi atinge orgasmul cosmic”. Iso, care pretindea că are legături cu extratereştrii, le cerea ca, în momentele în care se află în transă, să-şi lepede veşmintele, pentru a putea accede astfel la o altă dimensiune.   Extravaganţa sectanţilor - un mijloc de a se identifica „Sanctitatea” sa Hamsa Manarah, pe numele său adevărat Gilbert Bourdin, era cunoscut pentru extravaganţele sale. În reşedinţa sa din Mandarom (Provence), el îşi obliga adepţii să lupte pe cai, cu un pumnal într-o mână şi un clopot în cealaltă. Totul pentru a alunga demonii de pe alte planete. Îmbrăcat, la rândul său, în haină militară, el încerca astfel să salveze Pământul de Satana. Dar când dorea să-şi impună „divinitatea” asupra adepţilor, devenea mult mai prozaic. Florence Roncaglia povesteşte că: „guru”-ul a violat-o sălbatic când ea nu avea decât 14 ani. Fata şi-a acuzat mama că ar fi oferit virginitatea ei „guru”-ului pentru a obţine diferite favoruri. Florence, împreună cu alte trei femei, au depus plângere împotriva lui Bourdin, dar acesta a negat faptele. Cu puţin timp înainte de a ajunge în faţa judecătorului, acuzatul a decedat. O statuie de 33 metri şi 1.200 tone a fost înălţată de către adepţi, în memoria lui. Curtea de Apel din Aix-en Provence a ordonat însă distrugerea ei... Guy-Claude Burger, în schimb, nu a reuşit să scape de judecată. Încarcerat în iulie 1997 pentru viol şi corupere de minori, Burger mai suferise înainte o condamnare pentru practicarea ilegală a medicinii, pedeapsă pronunţată de Curtea de Apel din Paris. Pentru corupere de minori, 22 de adepţi ai sectei „Familia” - noua denumire a „Copiilor lui Dumnezeu” - au fost puşi sub acuzaţii în 1991. Fiindcă au fost găsiţi nevinovaţi, mama unui băiat, care a rămas cu traume în urma ritualurilor sexuale colective practicate de secetă, a făcut apel. În raportul comisiei de anchetă, mărturia fetei „guru”-ului David Berg, care afirmă că şi ea, a fost violată, a fost un punct de plecare. O altă mărturisire, a unui fost adept, prin care s-a aflat că într-adevăr copii erau obligaţi să se prostitueze, a ajutat la condamnarea vinovaţilor. La „Martorii lui Iehova” incestul nu este inclus între ritualurile de „deşteptare a copiilor”. Secta este atât de puritană şi reunită, încât, dacă un adept comite o astfel de faptă, afacerea este muşamalizată. O excepţie a fost atunci când Tribunalul din Dijon a condamnat doi iehovişti - dintre care unul era director de şcoală - pentru nedenunţarea unui adept care-şi violase fiica.   Exploatare, dominaţie fizică „Patriarhia” este o asociaţie a adepţilor toxicomani. Acest lucru, cunoscut de toţi, nu a putut fi totuşi dovedit. Lucien E. s-a născut la 27 noiembrie 1920, la Frankfurt, într-o familie de evrei originari din Polonia. În timpul războiului a fost, pe rând, soldat, prizonier, evadat. Membru al Organizaţiei Tineretului Comunist, el a abandonat militantismul politic în anii 50, absorbit de o nouă activitate, aceea de comerciant, pe care a desfăşurat-o în propriul său magazin. În 1963 şi-a lichidat afacerea şi a plecat într-un sat din Toulouse, pentru o „retragere spirituală”. În 1971 a pus bazele „Patriarhiei”, formată în mare parte din toxicomani. Trei ani mai târziu, organizaţia va fi înscrisă oficial, reuşind să-şi deschidă peste 250 de centre pe continentul european şi pe cel american. Prin rezultatele pe care le-a obţinut în tratarea toxicomanilor, asociaţia a câştigat repede notorietate şi sprijinul cetăţenilor. Totuşi, problemele şi suspiciunile nu au întârziat să apară. În cursul anilor 80, două anchete făcute de Inspectoratul general pentru probleme sociale au fost urmate de o inspecţie ministerială. Deşi rezultatele nu au fost făcute niciodată publice, în 1995, anchetatorii au cerut statului să retragă „Patriarhiei” sprijinul financiar. Dar era prea târziu pentru a lupta împotriva unei organizaţii devenite un adevărat imperiu şi redenumită „Organizaţia Internaţională Lucien Engelmajer”. Problemele cele mai importante nu veneau însă din exterior, ci din interior, din cauza conflictelor dintre şef şi adepţi. În februarie 1991, scandalul a luat o altă dimensiune. La nord de Miami Beach, în Florida, a fost organizată, în cel mai mare secret, o adunare a adepţilor. Sosiţi la reşedinţa imensă a lui Lucien Engelmajer, primii conjuraţi l-au căutat în zadar pe guru-ul de 77 de ani. L-au găsit, aparent fără suflare, într-un garaj. Pompierii şi Poliţia, sosiţi de urgenţă, au descoperit că totul fusese o patetică comedie, făcută cu un scop precis. Bătrânul Lucien ar fi trebuit să facă faţă celor 31 de „personalităţi” venite din toată lumea pentru a-l îndepărta de la putere. Foştii săi adepţi, dintre care unii încercaseră să-l înlăture exploatând gravele sale probleme de sănătate, au reuşit cu această ocazie să-i spună direct: „Dacă nu vei demisiona, împotriva ta vor fi depuse plângeri pentru corupere de minori”. Lucien a negat vehement aceste acuzaţii, dar charisma lui a scăzut tot mai mult. Susţinut doar de avocatul său, şeful a sfârşit prin a ceda. A semnat demisia şi a plecat în Brazilia având în buzunar 25 de milioane de franci, scoase din conturile sale personale. La câteva săptămâni de la plecarea lui, conspiratorii au dat publicităţii un comunicat în care se spunea că şeful lor s-a retras din motive de sănătate, cauzate de vârsta înaintată. Locul a fost luat de fiul acestuia, Bibi, principalul conspirator, între tată şi fiu fiind o concurenţă acerbă.   Asasinatele odioase ale „Fiului” lui Dumnezeu Liderul de culoare, charismatic al „Bisericii Iubirii” şi cei 16 membri ai săi au fost arestaţi pentru masacrarea a cel puţin 40 de oameni. Yahweh Ben Yahweh (Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu) s-a născut cu numele de Hulon Mitchell. El şi-a clădit un imperiu multimiliardar de afaceri prin crimă, asedii şi extorcare. Înainte de a fi arestat, liderul negru a participat cu onoare la Camera Comerţului sub imperiul zilei „Yahweh Day” inaugurată chiar de primarul oraşului Miami. Mica lui biserică, propovăduia ideea că negrii sunt evrei reîncarnaţi care acum trăiesc într-o lume a „diavolilor albi”. Membrii bisericii purtau haine albe şi ultimul lor nume a fost înlocuit cu Israel, ba chiar ţineau regim evreiesc. Secta mai este acuzată de decapitarea unui membru care a vrut să se retragă, de bombardarea plajei Delray, precum şi multe alte acte de violenţă. Plăcerea cea mai mare a liderului Bisericii Iubirii era să „fumeze oameni albi”. El sechestra ostatici albi pe care îi înfometa până aproape de moarte, după care îi incendia într-un ritual clasic. Câţiva dintre membrii sectei au povestit din închisoare că pe anumite persoane pe care le răpeau pentru a fi răscumpărate le ardeau în ulei încins în cazul în care nimeni nu le răscumpăra. Hulon Mitchell şi acoliţii săi însetaţi de sânge au răpit peste 80 de persoane şi au ucis 40 dintre ele, reuşind să se ascundă de anchetele poliţiei timp de patru ani, în care au devenit multimiliardari. Toţi membrii sectei au primit pedeapsa capitală prin injecţie letală, în afară de Mitchell care a fost electrocutat pe scaunul electric.   Secta „Move” şi tragedia de la Philadelphia Potrivit relatărilor presei americane, în mai multe rânduri autorităţile din Philadelphia au căutat să stăvilească activitatea sectei „Move”, pentru diversele fărădelegi comise de sectanţi: nouă dintre membrii sectei au fost condamnaţi la închisoare. Totul a culminat cu „incidentul” din luna mai 1985, când „raidul” poliţiei din Philadelphia împotriva sediului sectei „Move” s-a transformat într-o tragedie. Ziarele, revistele, posturile de radio şi televiziune americane au relatat pe larg despre „devastatoarea confruntare” dintre poliţie şi membrii sectei „Move”. „Time” scria într-un reportaj publicat pe mai multe pagini: „Totul arăta ca într-o zonă de război. Explozii, împuşcături, flăcări, distrugeri, morţi”. După cum relatează revistele „Newsweek” şi „Time”, secta „Move” a fost creată de Donald Glassey şi Vincent Leaphart, atrăgând câţiva adepţi în special din rândul negrilor şi portoricanilor, majoritatea fiind şomeri. În 1978, secta şi-a stabilit sediul în Powelton Village din zona de vest a oraşului Philadelphia. Ca urmare a unor „proteste împotriva diverselor măsuri ale administraţiei” - cum menţionează revista „Time” - „la 8 august 1978, circa 600 de poliţişti au încercuit sediul sectei din Powelton Village. A început o luptă adevărată, folosindu-se armele de foc. 12 membri ai sectei au fost arestaţi pentru crimă şi deţinere de arme. Clădirea unde secta îşi avea sediul a fost distrusă” - conchide „Time”, descriind episodul. De atunci, cei câţiva membri ai sectei care au rămas, au mai atras alţi prozeliţi, stabilindu-şi cartierul general într-o clădire de pe Osage Avenue, tot în zona de vest a oraşului Philadelphia. Aici avut loc confruntarea din mai 1985, care s-a încheiat în mod dramatic. Clădirea respectivă aparţinea sorei lui Leaphart, Louise James, unde, la început au fost aduşi copii membrilor sectei condamnaţi la închisoare după incidentul din 1978. Datorită faptului că membrii sectei zvârleau resturile de mâncare în jurul clădirii unde îşi aveau sediul, vecinii s-au plâns autorităţilor. Mai mult, sectanţii au început să fure, să ducă o viaţă „imorală”. Au avut loc certuri cu cetăţenii din cartier. Toate acestea au dus la intervenţia autorităţilor. Ce a urmat? Iată relatările revistelor „Time” şi „Newsweek”. Sediul sectei - al cărei efectiv nu a fost niciodată mai mare de 100 - se găsea la nr. 6221 pe Osage Avenue din cartierul Cobbs Creek, vestul Philadelphiei, într-o clădire de două etaje. Deasupra clădirii, sectanţii construiseră două bunkere de beton, ca adăpost pentru eventualele atacuri ale poliţiei. Ca şi în alte locuri în care se adună membrii acestor secte, prozeliţii lor duc o activitate care contravine tuturor normelor vieţii sociale: prostituţie, cerşetorie, violenţe, droguri, scandaluri, obscenităţi. În jurul clădirii respective se creaseră maldăre de gunoaie, care atrăseseră numeroşi şobolani. Desigur, vecinii sau plâns autorităţilor care, după incidentul din 1978, nu s-au grăbit să apeleze la poliţie, ci au încercat pe alte căi - fie tăindu-le curentul electric, fie întrerupând aprovizionarea cu apă. Dar sectanţii, partizani ai primitivismului şi, ca atare, adversari ai oricăror realizări ale ştiinţei şi tehnicii, n-au fost deranjaţi de aceste măsuri. În cele din urmă primarul oraşului Philadelphia, Wilson Goode, s-a adresat şefului poliţiei, comisarul Gregore Sambor, cerându-i să intervină pentru a-i evacua pe sectanţi, a opera câteva arestări şi a-i aduce pe vinovaţi în faţa justiţiei. Şi s-a trecut la acţiune. Întreaga operaţiune, care a început la ora 5,35 dimineaţa, a durat aproape 12 ore în şir. Mai întâi au fost evacuate toate persoanele din clădirile învecinate. Apoi, poliţia s-a adresat prin megafoane sectanţilor cerându-le să părăsească locuinţa întrucât aveau ordin de evacuare precum şi ordine de arestare împotriva a patru membri ai sectei: Frank James, Gonrad Hompton, Ramona şi Theresa Brooks. Răspunsul membrilor sectei au fost câteva împuşcături trase împotriva poliţiştilor. Atunci s-a recurs la tunurile de apă, încercându-se ca printr-un torent de apă să-i scoată afară din clădire. Acţiunea s-a dovedit fără rezultat după ce fuseseră introduse, prin ferestrele clădirii, 650.000 galoane de apă (un galon = 3.78 litri). Când s-a văzut că nimic nu-i poate determina să cedeze, sutele de poliţişti prezenţi la acţiune au deschis focul din toate părţile, trăgând timp de 90 de minute asupra clădirii înjur de 10.000 de cartuşe. Primarul Wilson Goode a auzit împuşcăturile din vila sa situată la o milă depărtare. El, împreună cu un grup de consilieri, beau cafea şi suc de portocale, aşteptând veşti de la faţa locului. Când au izbucnit împuşcăturile el s-a agitat spunând: „Parcă se trage cu mitralierele”. După care a adăugat: „Dar ce se va întâmpla cu copiii”? După o oră şi jumătate s-a văzut că şi împuşcăturile au fost în zadar. În aceste împrejurări, poliţia s-a gândit să recurgă la gaze lacrimogene. Dintr-o clădire alăturată, au făcut o spărtură în zid prin care vroiau să introducă furtunurile cu gaze. Dar, membrii sectei au început să tragă focuri de armă prin spărtura făcută, aşa încât şi această mişcare a eşuat. Era de-acum după amiază. Toţi participanţii la acţiune erau obosiţi. Poliţistul Edward Connors a fost lovit de un glonţ în spate, dar jacheta de protecţie l-a salvat. În aceste condiţii, comisarul Gregore J. Sambor şi directorul poliţiei Leo A. Brooks au hotărât să recurgă la un helicopter, din care să arunce o bombă de mic calibru, asupra acoperişului pe unde să poată apoi lansa grenade lacrimogene. În 20 de minute, primarul şi-a dat asentimentul pentru această tactică. Şi într-adevăr aşa s-a procedat. Ziarul „Inquirer” din Philadelphia a publicat un amplu raport în care se arată că în ultimele 18 luni poliţia a efectuat studii amănunţite asupra modului în care s-ar putea pătrunde în clădire. De săptămâni şi chiar de luni, în mod secret s-au folosit şi de diverse explozive, inclusiv explozivul denumit „Tovex TR-2” fabricat de firma Du Pont, exploziv care a şi fost folosit în această acţiune. Se menţionează de asemenea, opiniile companiei că explozibilul trebuie folosit în lucrări subterane, nu în aer liber, deoarece produce o temperatură ridicată şi poate provoca incendii. Şi, într-adevăr, din helicopterul pilotat de locotenentul Frank Powell, s-a aruncat o bombă asupra unuia din bunkărele de pe acoperiş. După explozie, cam o jumătate de minut a fost linişte. Apoi s-a ridicat o coloană de fum negru, după care au izbucnit flăcări. Organizatorii acţiunii au sperat că focul îi va obliga pe sectanţi să părăsească clădirea şi de aceea n-au utilizat de la început mecanismele de stingere a flăcărilor. Curând, însă incendiul s-a transformat într-un infern fantasmagoric. S-au auzit împuşcături din clădire şi poliţia a răspuns. Apoi, deodată, un copil a ieşit în fugă din casa în flăcări. El, cu Ramona Brooks sunt singurii supravieţuitori din ocupanţii clădirii sectei. Şi, în timp ce noaptea se lăsa, în jurul clădirii totul era în flăcări. Abia cu 13 minute înainte de miezul nopţii, brigăzile de pompieri au putut să spună că „incendiul este sub control”. În sediul sectei „Move” autorităţile au găsit unsprezece cadavre, dintre care patru de copii, mai toate calcinate. 61 de case au fost complet distruse. 250 de persoane au rămas fără adăpost. Totalul pierderilor materiale: 8 milioane de dolari. „Primarul Wilson Goode - scrie „Newsweek” - s-a găsit în situaţia unui arhitect care a dus un război ce aminteşte de tactica luptelor din Vietnam, când satele erau distruse pentru a fi salvate”. După cum s-a afirmat, incendiul a fost provocat de o serie de materiale inflamabile existente în clădire. Ziarul „Daily News” din Philadelphia a scris că „trei membri ai sectei ar fi fost ucişi în afara clădirii de către poliţie cu focuri de armă”. În Statele Unite au continuat dezbaterile asupra acestui grav incident de la Philadelphia. Indiferent de opiniile exprimate, această întâmplare tragică vine să pună încă o dată în lumină nocivitatea activităţii sectelor, astfel încât reviste ca „Time” şi „Newsweek” se pronunţă categoric pentru prevenirea efectelor degradante ale prozelitismului şi ale intoleranţei religioase, pentru combaterea acestei „hidre a sectelor”, cum este cazul sectei „Move”, care reprezintă un pericol serios pentru tineret.   [1] Liderul Cultului Davidian, Vernon Howell, şi-a schimbat numele în David Koresh pentru a simboliza faptul că el este Alesul lui Dumnezeu în aceste vremuri, aşa cum regele David a fost ales ca rege al Israelului. Falsul lider spiritual credea ca atunci când "străinii" de credinţa lui îl numesc David, înseamnă ca recunosc faptul că el este Alesul. Individul pretindea că ar fi Iisus Hristos, Mielul din revelaţiile biblice şi îngerul răzbunător al lui Dumnezeu. Originea cultului se plasează în 1929, când imigrantul bulgar Victor Houteff, nesatisfăcut de Biserica Adventistă a celei de-a Şasea Zi, din Los Angeles, s-a rupt de învăţăturile acesteia şi a plecat în Texas cu scopul de a-şi crea propria biserică.

 „Într-adevăr, viaţa lui a constituit şi primul dintre romanele sale, şi, într-un fel, materia tuturor celorlalte.”   Sainte-Beuve MĂRTURISIRE (în loc de prefaţă) Trainic înfipt pe treapta veşniciei ce-o datorez capricioasei mele Manon, fără de care nefiinţa m-ar fi cuprins demult, „ajuns la o vârstă la care raţiunea şi experienţa îndeamnă la cugetare”[1], gelos de gloria postumă cucerită de acel grăsan de Beyle, spre pildă, pe care criticii veacului al XX-lea nu mail contenesc să-l laude, m-am hotărât să alătur o mărturisire acestor două romane ale mele, pe neaşteptate dezgropate din depozitele capodoperelor necunoscute sau uitate pentru a renaşte în veşmânt românesc într-o epocă mai curând însetată de viziuni ale viitorului, de cuceriri ale cosmosului şi de complicate probleme sociale: istoria adevărată şi sinceră a propriei mele vieţi, cu nimic mai săracă în evenimente şi întâmplări decât cea’ a eroilor mei. Teamă mi-e însă ca mărturisirea pe care vreau s-o aşez în fruntea acestui volum să nu fi’e „de la bun început suspectă cititorului[2]… Căci „cine -să creadă în adevărul vorbelor mele”, în laudele pe care (mi) le voi aduce, cunoscând că  eroul acestei povestiri sunt chiar eu, pe care atâta m-am iubit şi preţuit? Dar contemporanii mei m-au defăimat sau slăvit în fel şi chip, urmaşii lor nu s-au lăsat mai prejos şi, pe măsură ce secolele s-au scurs, posteritatea, cu milei dar vrednice excepţii (uneori cam sofisticate), a reuşit să impună despre mine o viziune pe cât de lo- gica şi firească, pe atât de neadevărată în simplitatea ei schematică: a reţinut două aspecte zise „esenţiale”, unul despre viaţa, altul despre opera mea: că am fost abate (nu prea cucernic) şi că am scris o poveste de dragoste neasemuită (cu toate că snobul de Montesquileu era de părere – ca şi presa epocii, de altfel – că „Des Grieux este un escroc şi Manon o târfă”), aceea a frumoasei Manon Lescaut şi a Cavalerului Des Grieux, pe care mulţi m-au chiar învinuit că aş fi trăit-o ca atare eu-însumi.[3] Nu pot, desigur, infirma eu totul aceste două aserţiunii, dar, vai! cât sunt de strâmbe în descărnarea lor şi câte detalii, câte nuanţe, câte explicaţii ar mai trebui să li se adauge pentru a le face cu adevărat veridice! Căci întortocheate şi întunecate sunt căile sufletului omenesc, şi aparenţele adesea înşelătoare… Să începem cu primul aspect: ceea ce mă va obliga să-mi depăn, comentând-o, întreaga vilaţă. Însă, cum nu am memoria datelor şi cum am avut parte, totuşi, de câţiva oneşti cercetători care, înlăturând colbul arhivelor, au stabilit o mulţime de elemente ce numai cu greu ar putea fi tăgăduite sau dezminţite (chiar dacă. Uneori tare mi-ar fi convenit să le fi trecut măcar sub tăcere), mă voi bizui, în primul rând, pe ceea ce au afirmat despre mine „prietenii mei post-mortem, Henri Harrisse, Deloffre şi Sgard[4], pe care îi voi cita cu acurateţea cerută de erudiţii veacului al XX-lea, mulţumindu-mă doar cu interpretarea evenimentelor mai „delicate”, atunci când itţele se încurcă şi când ei ezită sau se contrazic. M-am născut în orăşelul Hesdin din ţinutul Artois în 1697, în ziua de I aprilie[5], ceea ce a avut pe semne o oarecare influenţă asupra vieţii mele, astfel pusă sub semnul unui lung şir de păcăleli şi de feste jucate mie de soartă sau de mine ei, contemporanilor şi posterităţii. Familia mea, cunoscută de generaţii pentru cilnstea şi probitatea ei, făcea parte din burghezia înstărită a oraşului, tata, Lievin Prevost, fiind procuror al regelui. Eram mulţi copii, cinci băieţi şi patru fete, dar surorile mele, înfricoşate fără îndoială de frivolitatea veacului sau neresemnându-se cu starea ancilară care le aştepta, emanciparea propriu-zisă a femeilor nefiind încă începută, au murit la o vârstă fragedă. Tânără a murit şi mama, Mărie Duclay, la 28 august 1711, când abia împliniserăm paisprezece ani. Doi din fraţii mei, Norbert şi Bernard-Joseph, şi-au închinat viaţa bisericii cu mai) multă evlavie decât mine. Jerome-Pierre şi Louis-Eustache (care fusese şi ofiţer) au fost magistraţi: fie-le ţărâna uşoară. Toţi au grut o purtare demnă şi au dus trai tihnit. Cât despre mine, Antoine-Francois, al doilea născut dintre băieţi, am dus o exiistenţă ceva mai zbuciumată, ca să nu-i spun zvăpăiată. Nehotărât, deopotrivă atras de plăcerile minţii şi de-ale trupului, sensibil în faţa gingăşiei feminine, iute la patimă ca şi la mânie, mi-am urmat întotdeauna simţămintele fără multă cugetare, lăsându-mă târât de inimă mai mult decât mânat de raţiune, ceea ce mi-a pricinuit destule necazuri. Învăţam bine, cu plăcere şi sârg, iar studiul mi-a fost întotdeauna un refugiu în clipele de amăcelentă**, aşa cum judecă de altfel întreaga muncă de cercetare a lui Harrisse: „Se poate aprecia că Harrisse, el singur, a scos la iveală mai multe documente despre Prevost decât au făcut-o toţi ceilalţi cercetători laolaltă**, „în ciuda unor precizări cronologice care nu sunt de fapt decât nişte simple ipoteze**. (Cum lucrările lui Harrisse nu ne-au stat la îndemână, îl vom cita fie după Deloffre, fie după Jean Sgard.) Frederic Deloffre şi Raymond Picard sunt autorii unei excelente ediţii a lui Manon Lescaut (Garnier, 1965), însoţită de o introducere, note, variante, bibliografie, glosar şi index, iar Jean Sgard a celei mai complete (până la data aceasta) lucrări despre romanele lui Prevost: Prevost romancier, J. Corti, Paris, 19U8, 692 pp. 4 Aşa cel puţin pretinde Roland Purnal, în Dicţionarul de autori Laffont-Bompiani; Roger Mathe, dimpotrivă, în studiul despre Manon Lescaut publicat la Hatier în 1970, indică drept certă data de 4 aprilie… Personal, sunt ispiitit să-i dau crezare lui Purnal… răciune. Nu doar că-mi însuşesc întru totul părerea contemporanului meu sus-pus, Montesquieu, că nu există necaz pe care un ceas de lectură să nu fi fost în stare să-l şteargă, mie mil-au trebuit întotdeauna mult mai multe, dar oricum, în mijlocul cărţilor sau cu pana în mână mai uitam de amar, şi încetul cu încetul îmi câştigam seninătatea… După moartea mamei (1711), tata m-a trimis la colegiul iezuiţilor din oraşul nostru (Hesdin) şi supraveghea îndeaproape felul în care mă achitam de obligaţiile mele şcolare. Ar fi trebuit să stau aici cinci ani, după tipic, pentru a putea fi admis la Universitatea din Douai să studilez filosofia. Dar era război5, clinchetul armelor şi frumuseţea uniformei mă atrăgeau: „Am părăsit colegiul la vârsta de şaisprezece ani şi am servit cu felurite îndatoriri, chiar şi ca voluntar, când posturile de ofiţeri erau ocupate (era sfârşitul războiului), înflăcărat de speranţa pe care o nutream, ca mulţi tineri, de a fi avansat cu prima ocazie. Aşteptarea prelungindu-se însă, m-am plictisit şi m-am întors la părinţii iezuiţi…” [6] Vai câtă cerneală a curs asupra acestor ani ai adolescenţei mele! şi mai ales din cauza penei muiate în otrava geloziei a doi confraţi de-ai meii, Lenglet-Dufresnoy şi Charles Colle! Primul a pretins că într-o zi, întorcându-mă de la şcoală, am dat peste o scenă mârşavă: tata ar fi lovit-o cu piciorul în pântec pe iubita mea, însărcinată în luna a treia… Eu, pasă-mi-te furios, m-aş fi repezit asupra-i şi l-aş fi făcut să se rostogolească până în josul scării unde ar fi rămas lat, pierzându-şi viaţa! Minciună sfruntată! S-a dovedit doar că douăzeci şi şase de ani după acest incildent închipuit tata mai trăia[7]. Dar Lenglet-Dufresnoy era supărat pe mine r După Deloffre, Prevost face aluzie la războiul pentru succesiunea Spaniei, sl’ârşit prin pacea de la Utrecht, în 1713. ” Apud Deloffre, op. Cât., p. XVI—XVII. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Sainte-Beuve, în articolul său din Portrete literare (1831) să amintească şi el evenimentul, într-o notă, deşi fără a-i da prea multă importanţă, căci mi-a fost îndeobşte destul de favorabil: „S-a publicat în nu mai ştiu ce culegere de anecdote (ana) că Prevost se îndrăgostise de o oarecare doamnă, probabil chiar la Hesdin, că tatăl lui, care privea cu nemulţumire această intrigă se duse într-o seară să bată la uşa acelei doamne pentru a-şi scărmăna puţin băiatul, şi că acesta, smuncindu-se ca să scape, îl lovi atât de tare pe tatăl său încât bătrânul muri de pe urma acelei lovituri. Dacă nu este o calomnie, apoi este cel puţin o scorneală, şi Prevost a cunoscut suficiente necazuri în viaţă ca să nu i se mai pună în cârcă şi pe aceasta”. (Vezi în Decada filosofică din 20 termidor, anul XI, o scrisoare a pentru că îndrăzniserăm să critic opusul pe care-l închinase poetului Marot, şi mai ales pentru că refuzaserăm să-l iau drept co-autor la traducerea Istoriei universale a preşedintelui de Thou. Cu ce bârfe josnice se pot îndeletnici scriitoraşii lipsiţi de har! Noroc de sita timpului care desparte făina de tărâţe! Vreţi să ştiţi exact cât şi cum am stat la iezuiţi? apoi întrebaţi-l pe Deloffre (op. Cât., pp. XVII—XIX). Eu nu ştiu mai multe decât v-am spus: am plecat de la ei când aveam şaisprezece ani şi, după ce m-am furlandisit prin diferite regimente, m-am întors, cam jumulit şi ruşinat, să le cer iertare, la Îl martie 1717 (credeţi-mă, de astă dată memoria nu mă înşală, şi-apoi am controlat-o cu cea dată de erudiţii care mî-au scormonit trecutul), dar nu la Hesdin, cil la Paris, pe strada Pot-de-Fer, şi au avut bunătatea să mă reprimească în calitate de novice. După şase luni, termen în care trebuia să dau dovada aptitudinilor mele (nu mi-a fost greu s-o fac mulţumită darurilor fireşti cu care m-a înzestrat natura!) m-au trimis la colegiul La Fleche – acest loc care va rămâne mereu „scump inimii mele” – să studiez filosofia. Deşi am iubit colegiul, nu am stat mult timp închis acolo. Dom Dupuis a explicat cu multă gingăşie cum s-au petrecut lucrurile şi cum am ajuns să plec în Olanda. Colegul meu, abatele Voisenon (1708—1775), nici el prea uşă de biserică, a fost ceva mai concis şi de dragul glumei a rezumat în câteva rânduri aventurile mele, întregindu-le cu un detaliu pe cât de imaginar pe atât de neverosimil pentru cine îmi cunoaşte firea generoasă şi neprefăcută: „Abatele Prevost… care a fost de două ori iezuilt şi de două ori militar. A locuit câtva timp în Olanda unde se spune că s-a căsătorit cu două femei. Le-a părăsit, s-a întors în Franţa şi s-a făcut benedictin, intrând în Congregaţia Saint-Maur.” [8] Aşadar, mă asemuia nici mai mult nicii mai puţin cu Casanova! Dar eu, dacă şi când am iubit, am iubit total, chiar dacă nu pentru veşnicie. De altfel, ceea ce m-a împins să intru la mănăstire a fost tocmai eşecul unei astfel de iubilri. Am mai povestit o dată cum s-au petrecut lucrurile: „Trecură câţiva ani. Vioi şi aplecat către plăceri … vă las să judecaţi singuri cum puteau fi, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, inima şi sentilmentele unei persoane care a compus Cleveland la treizeci şi cinci sau treizeci şi şase. Sfârşitul nefericit al unei legături preaduioase mă duse de-a dreptul la mormânt: este numele pe care-l dau tagmei monahale respectabile în mijlocul căreia aveam să mă îngrop şi unde stătui ascuns câtva timp, ca mort, atât de bine încât rudele şi prietenii mei nu ştiau ce se întâmplase cu mine”. Bineînţeles că le-am dat de ştire, încă înainte de a-mi depune U’Kfunântul pe care l-am scris cu mâna mea şi l-am iscălilt cum se cuvine, frater Antonius Fr. Prevost. Mai târziu, aveam să fiu acuzat e. I nil tot schimb numele şi semnătura, mai ales de când cu tărfişonin de în Londra şi chiar după aceea. Şi ce-i cu asta? Ce mi-e Marc-Antolne, ce mi-e Anloine-Frangoils, şi faptul că am mai adăugat când un articol înaintea numelui (Le Prevost), când un pseudonim pe care-l foloseam singur sau ca supliment la numele meu adevărat (de l’Islebourg, d’Exiles) t0, ce importanţă are? Oricum, în ziua rostirii legământului era de faţă şi tata, mulţumit că mă hotărâserăm în sfârşit să fac acest pas după ce atâta şovăiiserăm între biserică şi spadă, – între negru şi roşu, cum prea frumos avea s-o spună Beyle, – dar cam neîncrezător în temeinicia hotărârii mele. Dom Grenier mi-a raportat chiar că ar fi spus de faţă cu martori că de aveam vreodată „să-mi calc legământul pe care fuseserăm liber să-l fac sau să nu-l fac, avea să mă caute în lumea întreagă, ca să-mi zboare creierii”. Ce ştia tata? Avuseserăm grijă, cunoscându-mi sufletul, inima, acea „enigmă” pe care aveam să-mi petrec viaţa analizând-o, să rostesc pe tăcute, în minte, acele Reprodus în Anecdote literare, istorice şi critice despre autorii cei mai cunoscuţi, Paris, 1781, cât. Apud Deloffre, op. Cât „p. XXI! V. Deloffre, op. Cât., p. XXVI. restricţii care, la o adică, să-mi îngăduie să mă deszic fără a-mi primejdui viaţa veşnică u. Până una alta, cuminţit, m-am cufundat în studiul teologiei şi m-am străduit să duc o viaţă cucernică, fiiţnd hirotonisit în 1726 de către Monseniorul Sabathier (sau Sabbatier). Am început deîndată să rostesc în public, la Amiens, predici care au atras o mulţime mare de persoane din lumea bună: adevărată încântare pentru ochii unui nefericit, atâta vreme liţpsit de asemenea privelişti fermecătoare. Dar confraţii mei îmi pricinuiau numai necazuri. Acum vă pot mărturisi că eu, şi nu monahul Bernard Labadie din Congregaţia Saint-Maur, care s-a săvârşit diln viaţă rugind să i se ardă toate manuscrisele, am fost adevăratul autor al vestitelor Aventuri ale lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, apărută în 1724 n, dar pe care le-am scris prin 1722, ca să mă defulez, cum ar spune psihanaliştii de azi. Prietenul meu Frederic Deloffre despilcă firul în patru, după obiceiul luils şi mă socoate doar colaboratorul post-mortem al săvârşitului monah. De-l veţi crede pe el sau pe mine, de fapt mi-e tot una. Nu revendic decât rândurile prin care îmi descriu confraţii! „Unii nu au decât burtă; alţii, calităţile pentru care sexul frumos îi poate îndrăgi … trăiesc laolaltă fără a se iubi şi mor fără să le pară rău unii după alţii … nu cred în existenţa lui Dumnezeu, îşi închipuie că sufletele mor o dată cu trupurile; cred că totul le este îngăduit şi că doar scandalul le este interzis … toţi beau vin…” [9] Ţin totodată să amintesc cu acest prilej că nu am pomenit nicicând de mănăstiri în romanele mele, în afară doar de un singur ioc, pe care l-a reperat cu agerime H. Roddier, în Memoriile unui Bărbat de neam (voi. Îl), în care îi aprobam pe britanici că le-au transformat pe ale lor în spitale sau în aziluri de bătrâni… Cum vă spuneam, nu mă înţelegeam cu confraţii mei care nu ştiau să-mi apreciieze darurile fireşti şi se plângeau de aplecările mele lumeşti, astfel că m-am tot mutat dintr-uri loc într-altul, de la abaţia Saint-Ouen la abaţia Bec-Hellouin, apoi la Evreux, la Colegiul Saint-Germain şi la mănăstirea des Blanes-Manteaux, în sfârşit la cea de la Saitnt-Germain-des-Pres. Canoanele impuse de benedictini fiind însă din cale afară de straşnice, iar eu din ce în ce mai puţin aplecat să mă canonesc, am cerut să fiu strămutat la Cluny: nu mă căiam încă de hotărârea pe care o luaserăm să-mi petrec restul vieţii într-un cloaşter, dar îmi părea rău că nu aleseserăm alt ordin mai blând. O astfel de strămutare nu este lesne de obţinut, totuşi fuii la doi paşi de izbândă; pronia însă îmi era nefastă: un concurs nefericit de împrejurări, câteva greşeli minore pe care le-am făptuit, o clipă de mânie urmată de o rătăcire a minţii – pe scurt mi-am lepădat rasa la 18 octombrie 1728, şi ca la vreo lună după aceea am luat calea pribegiei, am trecut Mâneca şi am ajuns în Anglia, unde mi se oferi) deîndată o slujbă de preceptor al tânărului Francisc Eyles, fiu al lui John Eyles, fost director al Băncii Angliei şi sub-guvernator al South Sea Company-ei. Ah! tinereţe! Ah! inimă prea lesne înfierbântată! Nu am putut să mă împotrivesc nurilor frumoasei! Peggy (sau Mary), încântătoarea soră a tânărului meu elev. De dragul ei mă lepădai chiar şi de catolicism… Visam să ne căsătorim, căci mai bună potrivire despre partea obârşiei şi-a calităţilor alese nici că se putea, sitngurul impediment fiind doar lipsa mea de avere. Un suflet cu adevărat nobil nu ar fi stat în cumpănă cunoscându-mi valoarea, dar tatăl ei era negustor, deşi de rang înalt. M-a respins. M-a alungat. Şi-a măritat fiica cu unul dintre subalternii săi, promis unui viitor strălucit în lumea traficanţilor.[10] Cu inima zdrobită, am părăsit Anglia[11], m-am stabilit în Olanda, la Amsterdam. Aici mi-am început cu adevărat viaţa de om de litere; zic cu adevărat, căci după cum am mai spus, redactaserăm încă din 1722 deochiatul meu Pomponitis. Mai ajutaserăm prin 1727—1728 pe doi confraţi benedictini (despre care mă întreb dealtminteri cum s-ar fi descurcat ca să redacteze volumul V din Callia christiana fără mine!), rifmaserăm, cam la aceeaşi dată o Oclă către sfântul Franqois-Xavier şi mă porniserăm să aştern pe hârtie Memoriile unui Bărbat de neam, pe care le continuaserăm în Anglia. Acum, însă, începui să trăiesc din pana mea, să mă îngrijesc de publicarea operelor mele, şi maii ales de banii ce îi reprezentau[12], încât intrai în legătură cu diferiţi librari pentru care am efectuat şi-o mulţime de traduceri, într-un cuvânt începui să duc viaţa pe care o va duce un secol mai târziu Balzac Numai că el va fi căinat, iar eu doar ocărât. Ei! alte timpuri, alte obiceiuri, alte suflete! Oricum, atunci, la Amsterdam, prin 1730, am lucrat la Cleveland şi am terminat ultimul volum din Memorii, publicat cu un an mai târziu, în care apare duioasa poveste a lui Manon, care le încheie. Aveam treizeci şi patru de ani, floarea vârstei! o înfăţişare plăcută, o minte scânteietoare, zăcuserăm câţiva ani în spatele zidurilor unor mănăstiri. Eşecul recentei mele poveşti de dragoste îmi mai stătea pe suflet… „Hazardul mi-o scoase în cale pe o domnişoară demult merit şi de naştere bună”, Lenki Eckhardt (sau Eccard, alias Doamna de Chester), pe care binevoitorul Dom Dupuils o va desemna ş5 el drept „o domnişoară protestantă de nobilă obârşie”[13], „a cărei soartă şi avere fuseseră tulburate de diferite accidente care nu importă în această povestire. Un om de onoare, care locuia la Amsterdam îi trimitea regulat o pensie modestă, din simplă generozitate. Trăia cinstit din acest ajutor când binefăcătorul ei la rându-i, fu nevoit, dintr-o lovitură a soartei care-i periclită starea materială, să pună capăt întrucâtva libevalităţii sale. Aflai de această întâmplare care avea s-o ducă în culmea mizeriei. Mă înduioşă; îi oferii tot ceea   [1]               împlinesc în acest an de graţie, 1983, două sute optzeci şi şase de ani ! Smerit, cer scuze posterităţii pentru autocitare, procedeu de care mă voi folosi însă cît de des pentru a-mi mai scuti din oboseală, căci mi se pare cu totul inutilă transpunerea în alte cuvinte a cugetărilor pe care am apucat, în viaţă fiind, să le aştern odată pe hîrtie, şi certific autenticitatea lor, avînd drept martori pe toţi cei ce au binevoit a se îngriji de publicarea volumului de faţă ! [3]               între alţii Lescure (în prefaţa pe care o scrie la ediţia din 1879, Paris, A. Quantin)' : „Este o mărturisire prea puţin ascunsă sub ficţiunile- romanului. Este, fără îndoială, într-un cuvînt, povestea abatelui Prevost însuşi, în acelaşi timp erou şi victimă a uneia din acele pasiuni care nu se speriau de societatea îngăduitoare din timpul Regenţei, şi care, fugit din mănăstirea benedictină, cerea librarilor din Olanda, obişnuiţi cu asemenea solicitanţi, pîinea exilului plătită cu povestirea aventurilor care îl cauzaseră11. Sau Morillot (în Le Roman en France du XVIe sieele o nos jours : „Pentru a ne face o idee despre cine a fost abatele Louis Antoine Prevost d’Exiles, cel mai simplu este să recitim povestea bietului cavaler Des Grieux... Căci în viaţa autorului regăsim romanul său aproape în întregime**. Sau Joseph Aynard, in Journal des Debats din 2 nov. 1927 : „abatele Prevost este cavalerul Des Grieux** (»t. apud Eugene Lasserre, Manon Lescaut de l’Abbe Prevost, Paris, Societe Frangaise d’Editions Litteraires et Techniques, coli, „Les grands evenements litteraires“, 1930, p. 8). Sau chiar pe Harrisse după Deloffre, op. cit., pp. XXIV—XXV. [4]               Henri Harrisse, L’Abbe Prevost, Histoire de sa vie et de ses aeuvres d'apres des documents nouveaux, Paris, Calmann-Levy, Domnului L. Prevost d’Exiles, care dezminte şi respinge categoric această anecdotă despre ilustra sa rudă.) din cheltuieli. Trecu în Olanda. Înfăţişarea plăcută ce-i hărăzise natura, firea lui blajină, progresele pe care le făcuse în arta scriitoricească îi deschiseră uşile caselor celor mai de vază. Aici a do- [9]               Ibid., p. XXIX. [10]             Iată cum povesteşte întîmplarea Domnul Christian Melcher Holtzbecher, care a tălmăcit în 1732 volumele V, VI şi VII ale Memoriilor unui Bărbat de neam, şi căruia, deci, ar trebui să-i fiu recunoscător, dar care se arată cam aspru faţă de rătăcirile mele sufle teşti : „Un călugăr benedictin îşi lasă rasa şi se duce la Londra unde învaţă destulă engleză ca să se arate într-o casă distinsă. Părăsind haina călugărească, el şi-a părăsit şi religia, ca să o ia pe aceea care va fi pe placul stăpînilor ; îşi găseşte unul care îl scoate din marea sărăcie în care era. Neajungîndu-i să fie comeseanul binefăcătorului său, vrea să-i fie şi ginere : atîta îndrăzneală îl pune rău cu acea familie şi trebuie să-şi caute alt adăpost. Trece aşadar din nou peste mare..." (apud Deloffre, op. cit., pp. LI—LIV.) [13] Cit. apud E. Lasserre, op. cit., p. 32.  

După ce ne-am întâlnit de Anna Tood   PROLOG   Colegiul păruse dintotdeauna ceva de o importanţă capitală, o parte esenţială care descrie valoarea unei persoane și care îi modelează viitorul. Trăim vremuri în care oamenii te întreabă ce facultate ai terminat înainte să-ţi cunoască numele de familie. De la o vârstă fragedă am fost învăţată, mai degrabă dresată, să mă pregătesc pentru formarea profesională. Se transformase în acea necesitate care îmi cerea pregătire fără încetare şi care devenise aproape obsesie. Fiecare materie pe care am ales-o, fiecare temă pe care o duceam la bun sfârşit din prima zi de liceu gravita în jurul intrării la facultate. Şi nu la orice facultate; mama îşi băgase în cap să intru la Washington Central University, aceeaşi şcoală la care mersese şi ea, dar pe care nu o terminase niciodată. Nu aveam idee că la colegiu voi găsi mult mai mult decât învăţătură. Nu aveam idee că a-mi alege cursurile opţionale în primul semestru va părea, câteva luni mai târziu, ceva de-a dreptul trivial. Eram naivă pe atunci şi, în multe feluri, încă mai simt. Dar nu aveam de unde să ştiu ce mă aşteaptă. Întâlnirea cu a mea colegă de cameră a fost intensă şi ciudată de la bun început, iar aceea cu grupul ei de prieteni ţăcăniţi, şi mai şi. Erau atât de diferiţi de toată lumea pe care o cunoscusem înainte şi eram intimidată în prezenţa lor, nedumerită de lipsa de atenţie pe care o acordau naturii umane. Foarte repede mam integrat în nebunia lor, bucurându-mă de ea... Acela a fost momentul în care el mi-a pătruns în suflet. De la prima noastră întâlnire, Hardin mi-a schimbat viaţa într-un fel în care niciun curs de la nicio facultate şi niciun grup de lectură pentru tineret nu mi-ar fi putut-o schimba vreodată. Viaţa mea s-a transformat, iute, într-un film ca acelea pe care le vedeam în adolescenţă, iar replicile lor ridicole au devenit realitate. Aş fi făcut ceva diferit dacă aş fi ştiut ce va urma? Nu sunt sigură. Mi-ar plăcea să pot da un răspuns cinstit, dar nu sunt în stare. Uneori sunt recunoscătoare, atât sunt de absorbită de pasiunea momentului, încât judecata mi se întunecă şi nu îl văd decât pe el. În alte ocazii, mă gândesc la durerea pe care mi-a provocat-o, la faptul sfâşietor că m-am pierdut pe mine, aşa cum eram, la haosul acelor momente când simţeam că lumea mi se dă peste cap, şi răspunsul nu mai este, dintr-odată, atât de limpede ca la început. Dar sunt sigură că viaţa şi inima mea nu vor mai fi niciodată aceleaşi, nu după apariţia lui Hardin.               1   Alarma trebuie să sune în curând. Stătusem trează jumătate de noapte, foindu-mă pe toate părţile, numărând spaţiile dintre plăcile din tavan şi repetându-mi planul în minte. Unii obişnuiesc să numere oi; eu planific. Mintea mea nu-şi permite nicio pauză din a face planuri, iar ziua de azi, cea mai importantă din cei 18 ani ai vieţii mele, nu face excepţie.  Tessa! aud vocea mamei cum mă strigă de jos. Oftez înăbuşit cât să mă aud doar eu, mă dau jos din patul meu mic, dar confortabil. Pierd timpul îndesând colţurile cearşafului la capătul patului, pentru că aceasta este ultima dimineaţă care mai face parte din programul meu obişnuit. De azi înainte, acest dormitor nu va mai fi căminul meu. Tessa! strigă din nou. M-am trezit! strig şi eu. Zgomotul făcut de uşile dulapurilor care se deschid şi se închid la parter cu o izbitură îmi arată că şi ea este la fel de panicată ca şi mine. Am stomacul strâns ca un nod şi, în timp ce fac duş, mă rog ca neliniștea pe care o simt să se estompeze pe măsură ce va trece timpul. Toată viața mea a însemnat o serie de pregătiri pentru această zi, prima mea zi de facultate. Mi-am petrecut weekendurile învăţând şi pregătindu-mă pentru asta, în vreme ce colegii mei se distrau, beau şi făceau tot ce fac adolescenţii pentru a intra în bucluc. Nu era cazul meu. Eu eram fata care își petrecea nopţile învăţând cu picioarele încrucişate pe podeaua din sufragerie, alături de mama, care bârfea şi se uita cu orele la QVC, în căutarea unor noi metode de a-şi îmbunătăţi aspectul. În ziua în care a sosit scrisoarea de acceptare la Washington Central University nu puteam fi mai emoţionată, iar mama a plâns ore în şir. Nu pot să spun că nu m-am simţit mândră pentru faptul că munca mea asiduă dăduse roade. Intrasem la singura facultate la care făcusem cerere şi, pentru că nu aveam bani mulţi, obţinusem suficiente burse pentru a-mi menţine cheltuielile studenţeşti la minimum. A existat un moment când, pentru foarte scurt timp, m-am gândit să plec din Washington ca să studiez în altă parte. Dar am văzut cum chipul mamei păleşte şi cum se plimbă prin sufragerie timp de aproape o oră şi atunci i-am spus că nu am vorbit serios. În clipa în care intru sub duş, muşchii încordaţi mi se mai relaxează puţin. Stau aici, sub apa fierbinte, încercând să mă calmez, dar nu fac altceva decât să mă agit şi mai tare. Şi sunt atât de absentă încât, după ce într-un final mă spăl pe cap şi pe corp, de-abia mi-a mai rămas suficientă apă caldă pentru a mă rade pe picioare, de la genunchi în jos. Îmi înfăşor un prosop peste trupul ud şi aud vocea mamei strigându-mă din nou. Ştiind că este dominată de emoţii, o iert, dar rămân să-mi usuc părul. Ştiu că e îngrijorată de plecarea mea la colegiu, dar eu am plănuit această zi până la ultimul detaliu, timp de luni de zile. Numai una din noi îşi poate permite să fie dărâmată nervos şi trebuie să mă asigur că nu sunt eu aceea şi că pot să-mi urmez planul. Mâinile îmi tremură şi nu nimeresc fermoarul rochiei. Numi place deloc, dar mama a insistat să o port. În cele din urmă câștig bătălia cu fermoarul și îmi iau puloverul preferat ce stă agățat de ușa dulapului. Când mă văd îmbrăcată, simt că nervii mi s-au mai domolit, până observ o gaură micuţă pe mâneca puloverului. Îl arunc pe pat, apoi mă încalț, ştiind că mama devine din ce în ce mai nerăbdătoare cu fiecare secundă care trece. Iubitul meu, Noah, va apărea în curând pentru a ne însoţi. Este cu un an mai mic decât mine, dar şi el va împlini 18 ani în curând. Este un tip sclipitor şi are 10 pe linie, exact ca mine, şi – vai, cât de bucuroasă sunt – are de gând să mă urmeze la WCU anul viitor. Eu mi-aş dori să vină de pe acum, mai ales că nu cunosc pe absolut nimeni la colegiu, dar mă mulţumesc cu faptul că mi-a promis că mă va vizita cât va putea de des. Tot ce mai vreau este o colegă normală de cameră; este singurul lucru pentru care mă rog şi pe care nu-l pot controla, în pofida planurilor mele. Ther-e-saaaa! Mamă, vin acum. Te rog, nu mai ţipa după mine! strig eu coborând scările. Noah stă la masă vizavi de mama, holbându-se la ceasul de mână. Albastrul tricoului său polo i se potriveşte cu albastruldeschis al ochilor. Iar părul blond îi este pieptănat şi dat cu gel la perfecţie. Hei, studento. Zâmbeşte perfect şi strălucitor, ridicându-se în picioare. Mă trage către el într-o îmbrăţişare strânsă şi închid gura când îi simt mirosul exagerat al coloniei. Da, uneori exagerează cu asta. Hei. Îi întorc acelaşi zâmbet fericit, încercând să-mi ascund emoţiile în timp ce îmi strâng părul blond-cenuşiu într-o coadă. Iubito, putem aştepta câteva minute până îţi aranjezi părul, spune mama încetişor. Mă duc către oglindă şi dau din cap; are dreptate. Părul meu trebuie să fie impecabil astăzi şi, desigur, nu a ezitat să-mi reamintească acest lucru. Ar fi trebuit să-l ondulez cum îi place ei, aşa, ca dar de despărțire. Duc eu bagajele la maşină, se oferă Noah, întinzând o palmă în care mama pune cheile. Sărutăndu-mă repede pe obraz, iese din cameră, cu bagajele în mână şi cu mama pe urmele lui. A doua încercare de aranjare a părului se încheie cu un rezultat mult mai satisfăcător decât prima. Îmi trec o perie de haine peste rochia gri, ca ultim gest. Ies din casă şi merg către maşina plină ochi cu lucrurile mele, iar în acest timp fluturii din stomac dansează, făcândumă să mă simt puțin mai relaxată la gândul că mai am un drum de două ore şi jumătate la dispoziție pentru ai face să dispară. Habar nu am cum va fi la colegiu şi, dintr-odată, întrebarea care îmi pune stăpânire pe gânduri este: O să-mi fac vreun prieten?   carte integrala o descarcati de aici...

PARTEA ÎNTÂI CĂLĂTORIA ÎN LILLIPUT    CAPITOLUL I   Câteva cuvinte ale autorului despre el însuşi şi familia sa. Primele îndemnuri la călătorie. Naufragiază şi scapă cu viaţă, înotând. Ajunge cu bine la ţărmul Liliput-ului. E luat prizonier şi dus în interiorul ţării.   Tatăl meu avea o mică moşie în Nottinghamshire; eu eram al treilea din cei cinci fii ai săi. La vârsta de patrusprezece ani el m-a trimis la colegiul Emanuel din Cambridge, unde am stat trei ani, văzându-mi de învăţătură cu mare sârguinţă; cum însă întreţinerea mea - cu toate că mi se trimiteau foarte puţini bani - era prea costisitoare pentru bruma noastră de avere, am fost dat în ucenicie la domnul James Bates, un vestit chirurg din Londra, la care am lucrat patru ani. În acest răstimp, primind din când în când mici sume de bani de la tatăl meu, i-am cheltuit învăţând navigaţia şi alte părţi ale matematicii, folositoare celor ce-şi pun în gând să călătorească - lucru pe care nădăjduiam să-l realizez mai devreme sau mai târziu. După ce am plecat de la domnul Bates, m-am înapoiat în casa tatălui meu, unde, cu ajutorul lui, al unchiului John şi al altor câtorva rude, am obţinut patruzeci de lire şi totodată, făgăduiala că voi primi treizeci de lire pe an, necesare pentru întreţinerea mea la Leyda.   Acolo am studiat medicina vreme de doi ani şi şapte luni, ştiind cât de bine o să-mi prindă această ştiinţă în călătorii îndelungate. Curând după întoarcerea mea de la Leyda, bunul meu dascăl, domnul Bates, m-a recomandat în calitate de chirurg pe vasul Swallow, de sub comanda căpitanului Abraham Pannell. Cu el am lucrat trei ani şi jumătate, făcând câteva călătorii în Levant şi în alte ţinuturi. La înapoiere, m-am hotărât să mă stabilesc la Londra. Domnul Bates, profesorul meu, m-a sprijinit, recomandându-mă câtorva pacienţi. Am închiriat o aripă într-o casă modestă în vechiul cartier evreiesc, şi, fiind sfătuit să-mi schimb felul de viaţă, m-am căsătorit cu domnişoara Mary Burton, a doua fiică a domnului Edmund Burton, negustor de ciorapi din strada Newgate. Soţia mi-a adus o zestre de patru sute de lire.   Cum însă doi ani mai târziu iubitul meu profesor Bates muri şi cum, pe de altă parte, nu prea aveam prieteni, treburile începură să-mi meargă din ce în ce mai prost - deoarece conştiinţa nu mi-ar fi îngăduit să imit practicile ruşinoase ale unui număr, vai! prea mare de confraţi. Aşa se face că, după ce m-am sfătuit cu soţia mea şi cu cîtiva dintre cunoscuţii mei, am luat hotărârea de a pleca din nou pe mare. Am fost chirurg pe două corăbii la rând şi, în şase ani, am făcut mai multe călătorii în Indiile de Est şi de Vest şi astfel am mai agonisit câte ceva. Ceasurile de răgaz mi le petreceam citind operele celor mai buni scriitori antici sau moderni, căci aveam întotdeauna la îndemână un mare număr de cărţi, iar când mă aflam pe uscat, observam obiceiurile şi firea oamenilor şi, totodată, le învăţam limba; în privinţa aceasta dovedeam multă uşurinţă, datorită unei foarte bune memorii. Întrucât ultima din aceste călătorii n-a fost prea norocoasă, m-am săturat de mare şi m-am hotărât să rămân acasă alături de soţie şi copii. M-am mutat din vechiul cartier evreiesc în Fetter Lane şi de acolo în Wapping, în nădejdea să găsesc de lucru printre marinari; dar mi-a mers prost. După o aşteptare zadarnică de trei ani, sperând că doar-doar se vor îndrepta lucrurile, am primit o propunere avantajoasă din partea căpitanului William Prichard, proprietarul vasului Antelope, care urma să facă o călătorie în mările sudului. Am ridicat pânzele din portul Bristol, la 4 mai 1699, iar începutul călătoriei noastre a fost cât se poate de promiţător. N-ar fi potrivit, din anumite motive, să-l plictisesc pe cititor cu amănuntele peripeţiilor noastre în mările acelea; e de ajuns să-i spun că în timp ce ne îndreptam spre Indiile de Est, am fost împinşi de o furtună cumplită către coasta de nord-vest a Ţării Van-Diemen. În urma unei măsurători, am constatat că ne aflăm la 30 de grade şi 2 minute latitudine sudică.   Doisprezece oameni din echipaj muriseră din pricina muncii istovitoare şi a hranei proaste; ceilalţi erau peste măsură de slăbiţi. La 5 noiembrie (dată la care în ţinuturile acelea începe vara), pe o vreme foarte ceţoasă, marinarii descoperiră o stâncă la o jumătate de cablu depărtare de vas, dar vântul bătea cu atâta furie, încât ne-a mânat drept spre ea şi, ca urmare, vasul s-a sfărâmat. Şase oameni din echipaj, printre care şi eu, am coborât barca în mare şi am izbutit să ne îndepărtăm de corabie şi de stâncă. După socotelile mele, am vâslit cam vreo trei leghe, până când n-am mai putut trage la lopeţi, fiind şi aşa istoviţi de munca de pe corabie. Ne-am lăsat deci în voia valurilor, iar după vreo jumătate de oră, un vânt năprasnic dinspre miazănoapte ne-a răsturnat barca. Ce s-a întâmplat cu tovarăşii mei din barcă, precum şi cu cei care s-au adăpostit pe stâncă sau au rămas pe corabie, n-aş putea spune; presupun însă că au pierit cu toţii.   Cât despre mine, am înotat la voia întâmplării, împins de vânt şi de flux. De mai multe ori am încercat zadarnic să ating fundul cu picioarele; şi tocmai când eram cu desăvârşire sleit şi nu mai puteam lupta, am dat de fund; între timp, furtuna slăbise mult. Panta era atât de lină, încât am mers aproape o milă până să ajung la ţărm, ceea ce cred că s-a întâmplat pe la ora opt seara. Am înaintat după aceea vreo jumătate de milă, fără să descopăr urmă de aşezare omenească sau picior de locuitor - e adevărat, eram atât de slăbit, încât se poate să nu-i fi văzut. Din pricina oboselii, căldurii şi a vreo jumătate de pintă de brandy, pe care o băusem când am părăsit vasul, m-am pomenit picotind. M-am tolănit pe iarba foarte măruntă şi moale şi am adormit mai adânc decât îmi amintesc să mi se fi întâmplat vreodată, după socotelile mele cam la vreo nouă ceasuri, pentru că la deşteptare tocmai se crăpa de ziuă.   Am încercat să mă scol, dar nu m-am putut mişca, deoarece cum stam aşa culcat pe spate, mi-am simţit atât braţele cât şi picioarele legate zdravăn de pământ de o parte şi de alta, iar părul meu lung şi des, prins şi el în acelaşi fel. Am simţit de asemenea că tot trupul, de la subsuori până la coapse, e legat cu fire subţiri. Puteam privi numai în sus; soarele începea să dogorească, iar lumina îmi supăra ochii. Auzeam în jurul meu un zgomot nedesluşit, dar din poziţia în care mă găseam nu izbuteam să văd altceva decât cerul. N-a trecut mult şi am simţit ceva ca o vietate mişcându-se pe piciorul meu stâng, înaintând binişor pe piept şi oprindu-mi-se în dreptul bărbiei; plecându-mi ochii pe cât puteam, am desluşit o făptură omenească ce n-avea nici şase incii înălţime, cu un arc şi o săgeată în mâini şi cu o tolbă de săgeţi la spate. Între timp, am simţit cel puţin patruzeci de alte fiinţe asemănătoare (aşa am bănuit) urmând-o pe cea dintâi. Cuprins de o uimire fără margini, am răcnit atât de tare, încât au luat-o cu toţii la fugă înapoi, înfricoşaţi, iar câţiva dintre ei, după cum mi s-a spus mai târziu, au fost răniţi în urma căzăturilor, când au încercat să sară de pe mine jos, pe pământ. Aceasta nu i-a împiedicat, totuşi, să se întoarcă peste puţin timp, iar unul din ei care se avântase până într-un loc de unde putea să-mi vadă toată faţa, şi-a ridicat braţele şi ochii în semn de mirare şi a strigat cu o voce piţigăiată, dar desluşită: Hekinah degul! Ceilalţi au repetat aceste cuvinte de mai multe ori. dar atunci nu le-am putut pricepe înţelesul. Îşi poate lesne închipui cititorul că în tot acest timp eram într-o poziţie foarte neplăcută; în cele din urmă, zbătându-mă ca să mă eliberez, am avut norocul să rup legăturile şi să smulg ţăruşii ce-mi ţintuiau braţul stâng de pământ, pentru ca, ridicându-l până în dreptul ochilor, să descopăr metodele pe care le folosiseră ca să mă lege. Totodată, cu o smucitură violentă care îmi pricinui o durere cumplită, am desfăcut puţin firele ce-mi legau părul pe partea stângă, atât cât era nevoie ca să pot întoarce capul cu vreo două incii. Omuleţii o rupseră însă la fugă pentru a doua oară, înainte ca eu să-i pot prinde; apoi îndată începură să scoată nişte ţipete puternice şi foarte ascuţite, iar când acestea încetară, unul dintre ei strigă din răsputeri: Tolgo fonac.   O clipă mai târziu, am simţit mai mult de o sută de săgeţi înfigîndu-mi-se în mâna stângă şi înţepându-mă ca tot atâtea ace. Pe urmă, au tras o altă salvă în aer, aşa cum facem noi cu bombele în Europa. Multe din aceste săgeţi au căzut, cred, pe trupul meu (cu toate că nu le-am simţit), iar câteva pe faţă, pe care mi-am acoperit-o îndată cu mâna stângă. Când încetă această ploaie de săgeţi, am început să gem de necaz şi de durere şi când am încercat din nou să mă eliberez, au tras o altă salvă, mai puternică decât prima, în timp ce câţiva căutau să mă împungă cu suliţele în coaste: dar, din fericire, eram îmbrăcat cu o scurtă din piele de bivol, pe care nu au putut-o străpunge. Am socotit că lucrul cel mai cuminte este să stau nemişcat şi mă gîndeam să rămân aşa până la căderea nopţii, când aş fi putut să-mi desfac legăturile cu ajutorul mâinii stângi. Cit despre localnici, eram îndreptăţit să-mi închipui că voi putea face faţă celei mai mari oştiri pe care ar fi fost în stare să o aducă împotriva mea, dacă erau toţi de mărimea omuleţului pe care-l văzusem. Soarta însă voi altfel. Văzând că stau liniştit, omuleţii încetară să mai arunce săgeţi; totuşi, după zgomotul pe care îl auzeam, mi-am dat seama că numărul lor sporise, iar la o depărtare de vreo patru yarzi de mine, în dreptul urechii mele drepte, timp de o oră am auzit un ciocănit ca acela pe care îl fac oamenii când construiesc. Întorcând capul într-acolo, în măsura în care îmi îngăduiau ţăruşii şi firele, am văzut o estradă ridicată cam la un picior şi jumătate deasupra pământului, în stare să ţină patru localnici, precum şi câteva scări sprijinite de ea. De pe această estradă, unul dintre ei, după toate semnele o persoană cu vază, ţinu o cuvântare lungă din care n-am înţeles o iotă. Am uitat să amintesc că înainte de a-şi începe discursul, importantul personaj strigă de trei ori Langro dehul sân (atât aceste cuvinte cât şi primele mi-au fost mai apoi repetate şi explicate). După care, vreo cincizeci de omuleţi veniră îndată şi tăiară firele care-mi legau partea stângă a capului, ceea ce mi-a dat putinţa să-l întorc spre dreapta şi să cercetez înfăţişarea şi gesturile celui ce urma să vorbească. Părea de vârstă mijlocie şi era mai înalt decât ceilalţi trei care-l însoţeau: dintre aceştia, pajul care-i ţinea trena era ceva mai mare decât degetul meu mijlociu; ceilalţi doi stăteau de o parte şi de alta ca să-l ajute.   Ai fi zis că vorbitorul e un orator înnăscut; după câte am înţeles, recurgea când la ameninţări, când la făgăduieli, când la milă şi bunătate. Am răspuns prin câteva cuvinte, dar în modul cel mai umil cu putinţă, ridicându-mi mâna stângă şi amândoi ochii către soare, ca pentru a-l lua drept martor; şi cum eram hămesit de foame, căci ultima dată când îmbucasem ceva fusese cu câteva ore înainte de a părăsi vasul, natura îşi cerea drepturile atât de stăruitor, încât nu m-am putut stăpâni şi mi-am arătat nerăbdarea (poate împotriva regulilor stricte ale buneicuviinţe), ducându-mi de mai multe ori degetul la gură ca să-i fac să priceapă că mi-e foame. Hurgo (aşa-i spun ei unui mare dregător, după cum am aflat mai târziu) m-a înţeles numaidecât. El coborî de pe estradă şi porunci să se ridice mai multe scări de o parte şi de alta a trupului meu; peste o sută de localnici urcară treptele şi se îndreptară spre gura mea, încărcaţi cu coşuri pline de carne, trimise la porunca regelui de îndată ce acesta fusese înştiinţat de sosirea mea. Mi-am dat seama că era carnea unor animale felurite, dar nu le-am putut deosebi după gust; ciosvîrte, muşchi şi pulpe aducând cu cele de oaie, foarte bine pregătite, dar mai mici decât aripile unei ciocârlii. Înghiţeam câte două-trei dintr-o singură îmbucătură, precum şi câte trei pâini odată, mari cât nişte alice. Omuleţii mă îndopau de zor şi-şi arătau în fel şi chip mirarea şi uimirea faţă de un om atât de mare şi de mâncăcios.   Am făcut apoi un alt semn, ca să le arăt că mi-e sete. După felul cum mâncasem şi-au făcut socoteala că o cantitate mică nu va fi de ajuns; şi cum era un popor foarte ingenios, au ridicat cu ajutorul frânghiilor unul din cele mai mari poloboace de-ale lor, apoi l-au dat de-a dura spre mâna mea şi l-au desfundat; iar eu l-am băut dintr-o sorbitură - nimic mai lesne, pentru că nu conţinea mai mult de o jumătate de pintă şi aducea la gust cu un vin slab de Burgundia, dar mult mai plăcut. Mi-au adus şi al doilea butoi, pe care l-am sorbit în acelaşi fel; apoi le-am făcut semn să mai aducă, însă nu mai aveau, Săvârşind cu aceste minuni, au scos chiote de bucurie şi au încins un dans pe pieptul meu, repetând de mai multe ori cuvintele Hekinah degul. Mi-au dat să înţeleg prin semne că trebuie să arunc cele două butoaie, după ce mai întâi, prin strigăte de Boiach mevolah, îi preveniră pe oameni să se dea la o parte; iar când au văzut butoaiele rostogolindu-se prin aer, izbucniră toţi într-un singur glas: Hekinah degul. Mărturisesc că în timp ce omuleţii forfoteau încoace şi încolo pe trupul meu, tare mă simţeam ispitit să apuc vreo patruzeci-cincizeci dintre primii pe care i-aş fi putut ajunge şi să dau cu ei de pământ. Dar amintirea celor ce păţisem - şi nu era, de bună seamă, lucrul cel mai rău ce mi-l puteau face - precum şi făgăduiala prin care mă legasem în faţa lor - pentru că aşa îmi tălmăceam eu supunerea - izgoni curând aceste gânduri.   De altfel, mă socoteam acum legat prin legile ospitalităţii de un popor care mă omenise cu atâta cheltuială şi dărnicie. Şi totuşi, în sinea mea, nu mă puteam îndeajuns dumiri asupra curajului acestor muritori pricăjiţi, care cutezau să se caţăre şi să mişune pe trupul meu când aveam o mână liberă, şi care nu tremurau la vederea unei fiinţe atât de uriaşe, cum trebuie să le fi părut eu. Nu trecu mult şi văzând că nu le mai cer carne, înaintea mea se înfăţişă un dregător de seamă venind din partea Majestăţii Sale împăratul. Excelenţa sa mi se urcă pe partea mai subţire a pulpei piciorului drept, înainta spre faţa mea urmat de vreo doisprezece curteni şi, prezentându-mi o hârtie cu sigiliul regal pe care mi-o vârî sub nas, vorbi vreo zece minute fără să dea vreun semn de mânie, totuşi cu un fel de nestrămutată hotărâre, arătând adesea cu degetul drept înainte. După cum am aflat mai târziu, arăta spre capitala ţării, aşezată la vreo jumătate de milă mai departe, unde urma să fiu dus potrivit încuviinţării date de rege în Consiliu.   Am răspuns prin câteva cuvinte, rostite de-a surda, şi mi-am dus mâna liberă spre cealaltă, trecând-o peste capul Excelenţei Sale, ca nu cumva să-l rănesc pe el sau pe cineva din suită, apoi spre cap şi trup, ca să-l fac să priceapă că doresc să fiu liber. Mi s-a părut că m-a înţeles destul de bine, căci a dat din cap dezaprobator şi a făcut o mişcare cu mâna, ca să arate că trebuie să fiu dus ca prizonier. Mai făcu totuşi şi alte semne ca să înţeleg eu că mă aşteaptă destulă mâncare şi băutură, precum şi un tratament foarte bun. La acestea, m-am gândit iarăşi să încerc să-mi desfac legăturile, dar când am simţit din nou usturimea săgeţilor care îmi băşicaseră faţa şi mâinile, precum şi rănile în care unele din ele rămăseseră înfipte, şi când am observat de asemenea că numărul duşmanilor mei sporise, am încercat să le arăt prin semne că pot face cu mine ce vor. Hurgo şi suita lui s-au retras atunci, foarte curtenitori şi cu chipurile voioase. Puţin după aceea mulţimea scoase un strigăt şi cuvintele Peplom selan fură rostite de câteva ori în şir. Totodată, am simţit cum un mare număr de oameni îmi desfăceau legăturile de pe partea stângă, astfel încât am fost în stare să mă întorc pe partea dreaptă şi să mă uşurez de apă, spre marea uimire a oamenilor care, bănuind după mişcările mele ce aveam de gând să fac, au croit de îndată o pârtie, dându-se la dreapta şi la stângă ca să se ferească-de şuvoiul ce ieşea din mine cu zgomot şi putere.   Mai întâi, însă, mi-au uns faţa şi mâinile cu un fel de alifie foarte plăcută la miros şi care, după câteva minute, îndepărtă usturimea pricinuită de săgeţi. Toate acestea, precum şi mâncarea şi băutura lor întremătoare, m-au moleşit şi îmbiat la somn. După cum am fost încredinţat mai târziu, am dormit vreo opt ceasuri; şi nu e de mirare, pentru că doctorii, la porunca împăratului, amestecaseră o băutură adormitoare în butoaiele de vin. Se pare că din prima clipă când am fost descoperit dormind pe ţărm, după naufragiu, împăratul a şi fost înştiinţat printr-o ştafetă şi a hotărî în Consiliu să fiu legat în chipul arătat (lucru care s-a petrecut noaptea, în timp ce dormeam), să mi se aducă mâncare şi băutură din belşug şi să se construiască o maşină care să mă transporte în capitală.   Hotărârea aceasta poate să pară îndrăzneaţă şi primejdioasă şi sunt încredinţat că nici un cap încoronat din Europa, într-o situaţie asemănătoare, n-ar proceda în felul acesta. Totuşi, după părerea mea, a fost o hotărâre cât se poate de înţeleaptă şi mărinimoasă, deoarece, presupunând că oamenii aceştia ar fi încercat să mă omoare cu lăncile şi săgeţile lor în timp ce dormeam, eu m-aş fi trezit fără îndoială de la prima înţepătură şi m-aş fi înfuriat atât de rău, încât, cu puteri înzecite, aş fi rupt firele ce mă legau; şi cum ei nu ar fi fost în stare să se opună nu puteau s-aştepte milă şi îndurare din partea mea.   Oamenii aceştia sunt matematicieni neîntrecuţi şi au ajuns la o mare desăvârşire în domeniul mecanicii, datorită sprijinului şi încurajării împăratului, un vestit proteguitor al învăţăturii, împăratul are mai multe maşini, aşezate pe roţi, pentru transportul copacilor şi al altor obiecte grele. Cele mai mari vase de război ale sale, dintre care unele de nouă picioare lungime, şi le făureşte adesea în pădurile cu lemn bun de construcţii, apoi le transportă cu ajutorul acestor maşini, ce străbat o distanţă de trei-patru sute de yarzi până la mare. Cinci sute de dulgheri şi ingineri s-au pus imediat pe lucru, pentru a construi cel mai mare vehicul de până atunci. Era o construcţie de lemn, înaltă de trei incii, lungă de şapte picioare şi lată de patru, mişcându-se pe douăzeci şi două de roţi.   Strigătul pe care îl auzisem se datora sosirii acestei căruţe care, dacă nu greşesc, pornise la drum la vreo patru ore după naufragiul meu. Lucrul cel mai greu, după ce au adus căruţa şi au aşezat-o paralel cu mine (cum stăteam culcat), era să mă ridice pe ea. În acest scop, au fost bătuţi în pământ optzeci de stâlpi, fiecare înalt de un picior, şi odgoane foarte rezistente, de grosimea sforii de împachetat, au fost prinse cu cârlige de nenumărate benzi cu care lucrătorii îmi legaseră gâtul, mâinile, trunchiul şi picioarele. A fost nevoie de nouă sute de oameni dintre cei mai voinici, ca să tragă în sus aceste odgoane cu ajutorul a numeroase macarale fixate pe stâlpi; şi astfel, în mai puţin de trei ore, am fost ridicat şi aruncat în căruţă şi, acolo, legat fedeleş. Toate acestea mi s-au povestit mai târziu, pentru că în timpul cât au lucrat, eu zăceam cufundat într-un somn adânc, datorită licoarei aceleia adormitoare, turnată în băutură. O mie cinci sute dintre cei mai vânjoşi cai ai împăratului, fiecare înalt cam de patru incii şi jumătate, au fost înhămaţi, ca să tragă căruţa spre capitală, care, aşa cum am spus, se afla la o jumătate de milă depărtare.   La vreo patru ore după ce-am pornit, m-am deşteptat din pricina unei întâmplări din cale afară de caraghioase. Cum căruţa se oprise puţin, căci trebuia dreasă pe alocuri, doi sau trei locuitori mai tineri, împinşi de curiozitate, au vrut să vadă cum arăt când dorm. După ce s-au urcat în căruţă şi au înaintat tiptil înspre faţa mea, unul din ei, un ofiţer din gardă, vârî capătul ascuţit al suliţei sale destul de adânc în nara mea stângă, şi mă gâdilă de parcă mi-ar fi băgat un pai, făcându-mă să strănut violent; omuleţii au luat-o la goană şi s-au făcut nevăzuţi, iar eu abia trei săptămâni mai târziu am aflat de ce m-am trezit aşa de brusc. După drumul lung străbătut în a doua jumătate a zilei, am făcut un popas peste noapte, eu fiind păzit de fiecare parte de câte cinci sute de străji, jumătate cu torţe, jumătate cu arcuri şi săgeţi, gata să tragă în mine la cea mai mică mişcare. A doua zi, o dată cu răsăritul soarelui, ne-am reluat călătoria şi pe la amiază am ajuns la vreo două sute de yarzi de porţile oraşului.    Împăratul şi toată curtea veniră în întîmpinarea noastră, dar ofiţerii lui superiori nu voiau cu nici un chip să lase pe Majestatea Sa să-şi pună persoana în primejdie, urcându-se pe trupul meu. În locul unde se oprise căruţa, se ridica un vechi templu, socotit cel mai mare din întreaga împărăţie.Cu câţiva ani în urmă, fiind pângărit de un omor nefiresc, templul, datorită evlaviei oamenilor acelora, era socotit acum un lăcaş profanat şi de aceea fusese dat spre folosinţă, iar toate ornamentele şi mobila fuseseră scoase. Se hotărî ca eu să locuiesc în acest edificiu. Marea poartă dinspre miazănoapte avea o înălţime de vreo patru picioare şi o lăţime de aproape două picioare, aşa că mă puteam strecura cu uşurinţă. Fiecare canat al porţii avea câte o ferestruică, la o înălţime de mai mult de şase incii de la pământ; prin cea din stânga, fierarul regelui vârî nouăzeci şi unu de lanţuri, asemănătoare ca formă şi mărime cu acelea care atârnă la ceasul doamnelor din Europa, apoi le fixă de piciorul meu stâng cu treizeci şi şase de lacăte. În faţa templului, pe partea cealaltă a şoselei şi la o depărtare de douăzeci de picioare, era un turn de cel puţin cinci picioare înălţime. În acest turn se urcă împăratul şi mulţi dregători de frunte ai curţii sale, ca să mă poată vedea - lucru pe care l-am aflat mai târziu - pentru că eu nu-i puteam zări pe ei. După socotelile lor, mai mult de o sută de mii de locuitori ieşiseră din oraş în acelaşi scop; şi, în ciuda paznicilor, cred că nu mai puţin de zece mii de oameni s-au urcat cu ajutorul scărilor, în mai multe rânduri, pe trupul meu. În curând însă fu publicată o proclamaţie, interzicând aceasta sub pedeapsa cu moartea. Când lucrătorii şi-au făcut socoteala că eu nu mai pot scăpa, au tăiat toate sforile care mă ţineau legat, iar eu m-am sculat în picioare, abătut cum nu mai fusesem niciodată. Larma şi uimirea oamenilor când m-au văzut sculându-mă şi umblând nu pot fi zugrăvite. Lanţurile care îmi ferecau piciorul stâng, lungi de vreo doi yarzi, nu numai că-mi dădeau libertatea să mă mişc încoace şi încolo, ci, fiind fixate la patru incii de poartă, îmi îngăduiau să mă strecor înăuntru şi să mă întind cât eram de lung pe pardoseala templului.   descarcare carte integral....

TABLETA A DOUA   În care îl aflăm pe Enkidu la picioarele curtezanei. Ea îl învaţă să nu mai doarmă pe jos, să mănânce şi să bea la fel cu toţi oamenii. Enkidu îi urmează sfatul şi se simte bine. O pornesc apoi spre Uruk şi pe drum întâlnesc un plugar, care le vorbeşte despre truda omului silit să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii. Enkidu e tulburat de povestirea auzită. O dată ajuns în Uruk e înconjurat de uimirea tuturor. Se pare că din pricina curtezanei se încaieră cu Ghilgameş, chiar în clipa în care îl întâlneşte. Cu toată puterea lui, Enkidu e înfrânt, dar el se minunează de vitejia lui Ghilgameş şi din ziua aceea se leagă prietenia lor. Ghilgameş îi împărtăşeşte lui Enkidu nerăbdarea lui de a săvârşi o faptă măreaţă: vrea să se măsoare cu Humbaba, stăpânul Pădurii Cedrilor, şi Enkidu va merge cu el. Meşterii făurari ai Urukului le gătesc armele pentru luptă şi Bătrânii Cetăţii îi sfătuiesc să ia aminte la cumplita putere a duşmanului împotriva căruia pornesc. Ghilgameş nu se înspăimântă şi pleacă, în ciuda prevestirilor rele ale zeilor. Din acest al doilea Cânt n-au mai rămas - în versiunea asiriană urmărită până aici - decât fragmente neînsemnate. Cunoaştem cuprinsul său aproape în întregime prin două tablete babiloniene, mai vechi, din epoca lui Hamurabi. Numai că, în acele vremi îndepărtate, împărţirile poemului erau deosebite de cele pe care aveau să şi le însuşească scribii de mai târziu. Cântul al doilea începea pe atunci cu povestirea viselor lui Ghilgameş. Şi totuşi, din pricina lipsurilor prea mari ale versiunii asiriene, s-a recurs la varianta babiloniană, de veche tradiţie - mult deosebită de cealaltă, atât din punctul de vedere al concepţiei, cât şi al redactării şi al prozodiei. Sunt astfel redate întâmplări pe care le mai cunoaştem, dar înlănţuirea lor se deosebeşte şi explicarea psihologică a umanizării lui Enkidu apare într-o lumină nouă. Ghilgameş se ridică din patul său pentru a-şi povesti visul, i-l spune mamei sale: "Mamă, în noaptea asta, cuprins de înflăcărare, nu-mi găseam astâmpăr în mijlocul tovarăşilor mei; şi pe când răsăreau stelele pe cer, căzu lângă mine un bolovan din înălţimi. Am vrut să-l ridic, era prea greu pentru mine, am vrut să-l clintesc din loc, dar nu l-am putut urni. Tot Urukul s-a adunat în jurul lui, tinerii îl sărutau. Cum mă străduiam din toate puterile, începură să majute; şi când în sfârşit l-am ridicat, ţi l-am adus ţie." Mama lui Ghilgameş, atotştiutoarea, îi spuse lui Ghilgameş: "Fără-ndoială, Ghilgameş, cineva asemuitor ţie s-a născut în pustiu; locurile sălbatice l-au văzut crescând. Când îl vei vedea, şi tu te vei bucura: tinerii îi vor săruta picioarele. Iar tu îl vei îmbrăţişa, îl vei mângâia, şi-l vei aduce la mine." Pe când dormea iarăşi, avu al doilea vis şi-l povesti iarăşi mamei sale: "Mamă, am avut al doilea vis: parcă se făcea că pe uliţa din Urukul-cel-cu-Marea-Piaţă, zăcea la pământ o secure, şi în jur se adunase lumea. Era într-adevăr o secure, dar ciudată la înfăţişare, şi ce e mai ciudat, cum am văzut-o, m-am bucurat. Iată că o iubesc, şi ca pe o nevastă, cu mângâieri o acopăr. O ridic şi o aşez alături de mine." Mama lui Ghilgameş, atotştiutoarea, îi spuse lui Ghilgameş: "Securea pe care ai văzut-o este un bărbat: şi dacă l-ai acoperit cu mângâieri, e pentru ca eu să ţi-l fac deopotrivă." Ghilgameş tâlcul visului său astfel l-a aflat. Enkidu stătea în faţa curtezanei, amândoi erau singuri lângă adăpătoare. Enkidu îşi uitase de locurile unde se născuse; şase zile şi şapte nopţi o stăpâni Enkidu pe fiica plăcerii. Curtezana deschise gura, şi îi vorbi lui Enkidu: "Nu mă mai satur privindu-te, o, Enkidu, eşti ca un zeu! De ce rătăceşti cu fiarele prin pustiu? Vino, haide să te duc în Urukul-cel-cu-Marea-Piaţă, spre templul sfânt, lăcaş al zeului Anu. O, Enkidu, ridică-te, să te duc spre Eanna, lăcaş al zeului Anu, acolo unde sălăşluieşte Ghilgameş, neîntrecut în vitejie. Şi tu, care eşti cu totul asemeni lui, îl vei îndrăgi cape tine însuţi. Vino, ridică-te de jos, căci pământu-i culcuşul păstorului!" El îi auzi vorbele, înţelese ce-i spunea; cuvântul femeii îi pătrunse până-n adâncul inimii. Ea îşi scoase veşmintele şi îl acoperi cu unul din ele, în celălalt veşmânt pe sine se înfăşură. Ţinându-l de mână, ca pe un copil îl călăuzi, spre o colibă de păstori, unde era un ţarc de vite. În jurul lui se adunară-n ceată zgomotoasă păstorii. Enkidu, care se născuse în pustiu, păştea iarba cu gazelele, bea din adăpătoare cu turma de fiare sălbatice, laolaltă cu ele îşi potolea setea; obişnuia să sugă laptele animalelor. I se aduse dinainte hrană; o privi nedumerit şi o cercetă! El, Enkidu, nu ştia că pâinea se mănâncă; nu învăţase obiceiul de a bea bere. Curtezana deschise gura şi îi spuse lui Enkidu: - "Mănâncă pâinea, Enkidu, este ceea ce-i trebuie vieţii; şi bea bere, căci acestea sunt obiceiurile oamenilor.” Enkidu mancă pâine până se satură; iar bere, de şapte ori cuprinsul unui urcior bău. Se simţi potolit, trupul i se destinse: de mulţumirea inimii chipul i se lumină. Îşi spălă cu apă trupul pe care nicicând nu-l îngrijise, şi după ce se unse cu tot felul de oloiuri, semăna în sfârşit a om; îşi puse pe el îmbrăcăminte, şi iată-l asemeni unui tânăr mire! Apucă armele şi plecă să se bată cu leii, iar păstorii se odihniră peste noapte. Pe lupi îi măcelări, prinse leii, şi astfel bătrânii păstori dormiră liniştiţi - Enkidu era păzitorul lor, care stătea de veghe, şi-i apăra pe toţi!   *                O      lacună      de      aproape      paisprezece      rânduri. Povestirea şi reia firul cu începutul unei alte întâmplări, de-a lungul căreia Enkidu află de la un om pe care-l întâlneşte cât de greu apasă asupra Cetăţii Urukului tirania lui Ghilgameş. ........   IV   Ridicându-şi privirea, Enkidu zări un bărbat. Grăi către curtezană: "Fiică a plăcerii, cheamă omul acela să se apropie, ca să-mi spună de ce a venit aici; vreau să-l aud vorbind!" Curtezana chemă bărbatul. Când veni la el, Enkidu îi vorbi: "Omule, încotro te grăbeşti? Ce călătorie-ipricina ostenelii tale?" Bărbatul deschise gura şi îi spuse lui Enkidu: "Am să te duc până la casa nunţii, şi vei vedea că în Uruk Ghilgameş are acum dreptul s-o ia înaintea logodnicilor. Asupra locuitorilor îngrămădeşte corvezi; îndestularea cu merinde a oraşului cade în grija femeilor vesele. Pentru ca regele Urukului-celui-cu-Marea-Piaţă să aibă de unde alege, oamenii sunt prinşi în mreji! Pentru ca Ghilgameş, regele Urukului-celui-cu-MareaPiaţă, să aibă de unde alege, oamenii sunt prinşi în mreji! Femeilor hărăzite să fie soţii el cel dintâi le ia fecioria: doar după aceea vine la rând mirele! Aşa s-a hotărât prin voinţa zeilor: de cândi s-a tăiat buricul, aşa i-a fost hărăzit!" Auzind aceste vorbe, chipul lui Enkidu păli. .............................   O lacună de vreo zece versuri. Enkidu, mânios de cele auzite, arde de nerăbdare să ajungă o dată la Uruk şi să-l înveţe minte pe Ghilgameş: Enkidu merge înainte, şi curtezana în urma lui. Când pătrunse în Urukul-cel-cu-Marea-Piaţă, mulţimea se adună în jurul lui. Când se opri pe uliţa Urukului-celui-cu-MareaPiaţă, oamenii care se îmbulziseră începură să spună: -  "La statură seamănă cu Ghilgameş! Mijlocu-i mai subţire, dar oasele-i sunt mai mari. Acolo unde s-a născut, voinicul s-a hrănit cu ierburile primăverii şi-a supt întotdeauna laptele animalelor!" Jertfele se ţin lanţ în Uruk. Tinerii se purifică. "Un pocal stă pregătit pentru omul al cărui chip e fără cusur. Pentru Ghilgameş, asemeni unui zeu, tot ce-i trebuie este pregătit. Zeiţei Iştar patul i s-a aşternut, pentru ca în noaptea aceasta Ghilgameş cu ea să sentâlnească." Dar când sosi, Enkidu se proţăpi în uliţă şi-i tăie calea lui Ghilgameş către casa nunţii.   VI   Ghilgameş îşi măsură duşmanul; fiindcă se născuse în pustiu Enkidu strălucea de putere bărbătească. Se avântă şi ieşi în întâmpinare. Amândoi se înfruntară în marea piaţă. Enkidu se aşeză în uşă şi cu piciorul îl împiedică pe Ghilgameş să intre. Se încăierară şi, ca taurii, se opinteau. Dărâmară uşorul uşii, şi zidul se clătină! Ghilgameş şi Enkidu se încăierară şi, ca taurii, se opinteau. Dărâmară uşorul uşii, zidul se clătină! Când Ghilgameş îndoi genunchiul, cu piciorul înfipt în pământ, mânia i se potoli  şi îi dădu drumul. Când îi dădu drumul, Enkidu, vorbindu-i, îi spuse lui Ghilgameş: - "Cu adevărat, ca pe o fiinţă fără seamăn te-a adus pe lume maică-ta, junca din ţarc, zeiţa Ninsun. Pe bună dreptate îi întreci pe toţi soţii; şi cu adevărat ţie ţi-a hărăzit Enlil să domneşti asupra popoarelor!" ...............   Aici sfârşea tableta a doua a vechii versiuni. Cea a versiunii ninivite merge mai departe; totuşi nu poate fi folosită din pricina a numeroase lacune. Cea de a treia tabletă veche (tableta din Yale) ar fi putut umple aceste lacune, dar primele două coloane sunt sfărâmate şi cu neputinţă de folosit. Se poate ghici însă din ce a mai rămas că Ghilgameş l-a dus pe noul său prieten la mama sa, zeiţa Ninsun, şi i-a lăudat vitejia. De bună seamă, Ninsun le-a prezis strălucitele fapte pe care aveau să le săvârşească împreună. Pe când Ghilgameş se bucură auzind acestea, Enkidu, care ştie cât îl ţin puterile, cade pradă unei descurajări trecătoare: "Enkidu, deschizând gura, îi spuse lui Ghilgameş: - "Suspinele, prietene, mi se-nnoadă-n gât, braţele miatârnă fără vlagă, şi din toată puterea mea n-a mai rămas decât slăbiciune!" Ghilgameş, deschizând gura, îi spuse lui Enkidu: O nouă lacună de câteva versuri, în care Ghilgameş îşi îmbărbăta, desigur, prietenul, mărturisindu-şi nerăbdarea de a porni să se lupte cu un duşman pe măsura lor, cu uriaşul Humbaba, temutul stăpân al Pădurii Cedrilor: ,,Ochii i se umplură de lacrimi. într-atât îl duru inima că gemu îndurerat. Ochii lui Enkidu erau plini de lacrimi. Într-atât îl durea inima că gemea îndurerat. Lui Ghilgameş i se făcu milă de el şi îi spuse lui Enkidu: - "Prietene, de ce-ţi sunt ochii plini de lacrimi? De ce te doare inima într-atât că gemi îndurerat?" "În pădure locuieşte Humbaba, cel de neînvins, tu şi cu mine îl vom omorî, ca să izgonim din ţară orice pricină a relelor. Noi, în pădure, vom tăia cedri ! " (trei versuri sfărâmate) Enkidu, deschizând gura, îi spuse lui Ghilgameş: " Ştiu, prietene, ce-i în acest ţinut sălbatic, încă de pe vremea când rătăceam pe-aici cu turma de fiare sălbatice: pădurea se-ntinde pe zece mii de îndoite leghe, cine ar cuteza să se afunde-n adâncurile ei? Strigătele lui Humbaba sunt ca vuietul potopului, gura lui e însuşi Focul, răsuflarea-i moarte aduce! De ce-ai dorit o astfel de ispravă? Lăcaşul lui Humbaba nu-i un loc prielnic pentru luptă!" Ghilgameş, deschizând gura, îi spuse lui Enkidu: " Vreau să mă sui pe al cedrilor munte. Şi în inima nemărginitei păduri să dobor cedri! Dacă te codeşti samă urmezi, voi pleca singur către Pădurile Cedrilor, lăcaşul lui Humbaba; o secure îmi va fi de ajuns. Rămâi aici, dacă ţi-e teamă, singur voi merge să-l înfrunt pe Humbaba !" Enkidu, deschizând gura, îi spuse lui Ghilgameş: "Cum vom putea noi oare să mergem până la Pădurea Cedrilor? Ocrotitorul ei este zeul Wer; e cumplit şi nu doarme niciodată. Zeul Wer e cel care l-a ales pe Humbaba. Adadi-a dăruit glasul de tunet, şi el îl ocroteşte. Ca să vegheze la păstrarea Pădurii Cedrilor, Enlili-a încredinţat cele şapte Furii!" Ghilgameş, deschizând gura, îi spuse lui Enkidu: "Cine poate oare, prietene, să ajungă până la Cer? Doar zeii singuri şi soarele domnesc acolo-n veşnicie, dar zilele muritorilot rămân numărate! Orice ar face oamenii, totu-i ca suflarea vântului! Ţie, încă de pe acum, ţi-e frică de moarte: ce s-a ales oare din puterea vitejiei tale? Ţi-o voi lua-o înainte, să-mi strigi doar: "Dă-i înainte, nu-ţi fie teamă!" Dacă trebuie să pier, să ştiu cel puţin cămi-am statornicit faima; "Ghilgameş s-a bătut cu nebiruitul Humbaba" se va spune, atâta timp cât se va naşte un urmaş în casa mea... (mai multe versuri sfărâmate) Vorbindu-mi astfel, mi-ai mâhnit inima: şi totuşi n-o să mă las şi-o să mă apuc să tai cedrii, şi-n felul acesta îmi voi statornici o faimă veşnică. Chiar acum vreau să merg, prietene, la fierar să făurească armele în faţa noastră." Pe dată, se duseră la fierar. Stăpânii meşteşugului, adunându-se, se sfătuiră. Turnară securi uriaşe, turnară topoare, de câte trei talanţi' fiecare, turnară spade uriaşe, cu tăişul de doi talanţi fiecare, măciulia plăselei lor, de treizeci de mint 2 fiecare, teaca de la spade, de treizeci ctemine de aur fiecare. Ghilgameş şi Enkidu duc fiecare câte zece talanţi. La marea poartă a Urukului, cea cu înşeptit zăvor, auzindu-i, oamenii se adunară, plini de bucurie, pe uliţa Urukului-celui-cu-Marea-Piaţă, Văzându-i că se bucură, Ghilgameş, pe uliţa Urukului-celui-cu-Marea-Piaţă, unde se adunaseră dinaintea lui, cam aşa le vorbeşte oamenilor din Urukul-cel-cu-Marea-Piaţă: "Împotriva lui Humbaba, cel de nebiruit, vreau să mă duc, eu, Ghilgameş, vreau să-l văd pe acela despre care se vorbeşte atâta, şi căruia i s-a dus faima în toate ţările. Vreau să-l lovesc în Pădurea Cedrilor. Vreau ca oamenii să afle cât de puternic e un vlăstar al Urukului! Mă voi apuca să tai cedrii, şi-mi voi statornici o faimă veşnică!" Bătrânii din Urukul-cel-cu-Marea-Piaţă îi răspunseră lui Ghilgameş: "Eşti un copil, Ghilgameş, şi te laşi mânat de înflăcărare! Nu cunoşti nimic din cele ce te-aşteaptă. Am auzit spunându-se căHumbaba are o înfăţişare ciudată: cine e acel care ar putea să-i înfrunte puterea armelor? Pădurea se întinde pe zece mii de îndoite leghe: cine-i acelcare-ar cuteza sase afunde-n adâncurile ei? Strigătele lui Humbaba sunt ca vuetulpotopului, gura lui e însuşi Focul, răsuflarea-i, moarte! De ce te încumeţi la asemenea faptă? Nu-i deloc prielnic pentru luptă lăcaşul lui Humbaba !" Ghilgameş, auzind sfaturile Bătrânilor, începu să râdă şi spuse privindu-şi prietenul: "Acum, prietene, ar trebui să răspund aşa: "Mi-e frică de Humbaba, am să rămân aici!" Ei bine, nu! mă voi duce spre Pădurea Cedrilor să-l înfrunt pe Humbaba, cel de nebiruit!" O lacună de şapte versuri; văzând că nu pot învinge îndărătnicia viteazului, Bătrânii Cetăţii sfârşesc prin a-l binecuvânta, încredinţându-l îndurării zeilor: "Zeul tău să te însoţească, să vegheze să-ţi împlineşti călătoria teafăr, şi să te aducă apoi îndărăt până la Cheiul Urukului!" îngenunghind, Ghilgameş îşi ridică mâna către Soare: "Cu toate că vorbele lor sunt de rău augur, eu plec, Şamaş; îmi ridic mâinile către tine: de-aş putea să scap cu viaţă acolo; ajută-mă să mă întorc teafăr pe Cheiul Urukului: întinde asupra mea umbra-ţi ocrotitoare!" Ghilgameş îşi chemă prietenul ca împreună cu el să cumpănească prevestirea,............................................ .....   Sfârşitul coloanei este sfărâmat. Se pare însă că răspunsul zeului l-a dezamăgit, căci viteazul se întristează; totuşi nu renunţă la planul său: i le puseră în mână. El apucă securea, spada, teaca, şi arcul anzanitl (1 - Gest de rugăciune; semnificaţia este "îşi înalţă ruga") şi îşi petrecu spada la cingătoare. Pe uliţă o porniră la drum. Oamenii se înghesuie în jurul lui Ghilgameş: "Şi-acum, când te vei reîntoarce în oraş?"   VI   Lacrimile curgeau din ochii lui Ghilgameş: - "E, fără putinţă de-ndoială, o călătorie pe care n-am mai făcut-o niciodată, şi totul mi-e necunoscut pe calea ce-o am de străbătut, o, zeul meu! Dar dacă mă voi întoarce teafăr, te voi adora, cu inima plină de bucurie, şi-ntors acasă îţi voi cânta osanale, şi te voi înălţa pe tronuri!" I se aduseră cele de trebuinţă. Securile şi spadele uriaşe, şi arcul şi tolba cu săgeţi.    

Milioanele lui Belami de Mircea Radina vol.1 1. FATA CU PĂRUL NEGRU   Locotenentul Soare ieşi din cantonament oarecum con­trariat. Agentul de legătură care-l anunţase să se pre­zinte de urgenţă la regiment nu putuse să-i dea nici o explicaţie în legătură cu acest ordin neaşteptat al lui Belami. Tînărul mergea cu pas egal, fără să ia seama în jur. Era seară, aerul proaspăt de primăvara exala miresme tari de zambile şi tămîioară, de zarzări şi corcoduşi în­floriţi. Ofiţerul, cufundat în gînduri, nu simţea nimic din farmecul serii. Auzul îi era captat de clinchetul lim­pede al duriţelor de la pinteni, două note muzicale care-i sunau ca un refren pe cît de vechi, pe atît de îndrăgit. Cu puţin înainte de începerea celui de-al doilea răz­boi mondial Cîmpina nu-i arăta trecătorului mare lu­cru: case micuţe, cu cîteva camere, expuneau cu zgîrcenie cîte o fereastră, două, iar acoperişurile abia răsă­reau dintre coroanele pomilor fructiferi şi ale salcîmilor. Şoselele în pantă erau de obicei circulate. Un miros vag de gudron se împrăştia uneori, mai ales seara, fără să aibă puterea de a risipi valurile de aer rece care coborau dinspre munţi. Ajunse în faţa casei în care se afla cartiruit colone­lul Belami pe timpul manevrelor. Îşi controlă ţinuta instinctiv şi bătu la poartă. Îi deschise gazda, o femeie scundă, morocănoasă. — Ce doriţi? — Vreau să merg la domnul colonel. — Toată ziua nu vă mai potoliţi. M-aţi înnebunit. Nu se opri la impoliteţea femeii. Îşi făcu loc pe lîngă ea şi se îndreptă spre camera lui Belami. Bătu în uşă nici prea tare, nici prea încet, şi cînd auzi glasul baritonal al comandantului său apăsă clanţa. Intră, salută şi rămase într-o impecabilă poziţie. Stătea ca pe un soclu, blestemînd în sinea lui rigorile care îl puneau de cele mai multe ori într-o confruntare penibilă cu el însuşi. Colonelul Belami citea ceva la masă. Se vede că era tare preocupat de lectură, pentru că abia după cîteva clipe îl învrednici cu o privire obosită. Îl măsură din tălpi pînă în creştet, zîmbi, apoi îi spuse pe un ton cald, aproape părintesc: — Dacă ai fi mai scund cu o palmă, dacă ai avea părul blond şi nu negru, ochii albaştri şi nu verzi şi dacă n-ai fi cîteodată atît de pansiv, aş jura că mă aflu în faţa mea însumi în urmă cu vreo douăzeci şi cinci de ani. Te avertizez, deci, să mă examinezi cu atenţie, ca să-ţi dai seama cum ai să arăţi peste un sfert de veac. Cu corecturile de rigoare, fireşte. Clar? — Foarte clar, domnule colonel. — Ar fi bine, băietele, să iei măsurile cuvenite: însoară-te! Să n-ajungi ca mine, solitar la vremea ghio­ceilor de toamnă. Înţeles? — Înţeles, domnule colonel. — Cît timp sîntem în doi, ai putea să nu mă mai „domneşti” atît. Zi-mi simplu, cum îmi spuneţi toţi într-ascuns, Belami. Nu-mi displace. Soare prinse o umbră uşoară care trecuse fulgerător peste fruntea înaltă, liniată ca un portativ, a coman­dantului său de regiment. — Dar nu pentru asta te-am chemat. — Sînt convins, domnule colonel. — Iar mă iei cu „domnule”? — Mă iertaţi! Obişnuinţa. — Ai citit fiţuica asta ordinară? Soare luă ziarul pe care i-l întindea Belami. — Vă referiţi la articolul care pomeneşte de mane­vrele noastre? — Evident. Înseamnă că ai citit. Nu ţi se pare că „domnii” ăştia cunosc foarte multe amănunte legate de locurile unde se desfăşoară manevrele? — M-a uluit şi pe mine într-un fel... — Şi ca ofiţer cu misiuni speciale ce crezi că este de făcut? — Să-i tragem la răspundere! — Dacă putem. Dacă nu, suflăm în buze. Ar merite să le aruncăm magherniţa în aer. Îndată ce vor lua sfîrşit manevrele, vom face un raport sus de tot, să-i potcovim puţin pe domnii ăştia neţesălaţi care cred că-şi pot vîrî nasul în treburile noastre milităreştl ca-n oalele lor cu ciorbă. Locotenentul înţelegea bine că se petrece ceva cu Belami. Prea era vorbăreţ. — Acum spune-mi ce ai mai aflat despre „cineaştii’’ tăi.. — Nu sînt „ai mei’” — Începi să-mi placi. Să ştii însă că nici ai mei nu sînt. Ascult! — S-au fîţîit chiar prin zona noastră, între Cîmpina şi Moreni, cîteva zile. Am refăcut cu uşurinţă ruta ma­şinii lor. De altfel, pe schiţa aceasta totul este indicat destul de precis — Destul? — Vreau să zic, precis... — Asta e cu totul altceva. Belami urmări, interesat, cu vîrful creionului linia şerpuitoare trasată de Soare cu tuş negru şi care unea un număr de localităţi din regiunea în care se aflau. — Ce zici, tinere, să fie numai o coincidenţă? Mai că n-aş crede. Ei cunosc destul de bine, din ziare, itine­rarele noastre. Nu eşti de părere că ar fi cazul să cerem răspuns la întrebarea aceasta legiunii de jandarmi? Întâmplarea face ca un regiment de-al lor se află în zonă, iar comandantul unităţii, un vechi amic şi coleg, poate fi găsit chiar aici în Cîmpina. — Nu v-am raportat încă totul. — Avem timp berechet. Ţin să plecăm neîntîrziat la Dobreanu, comandantul legiunii de jandarmi.   Cei doi ofiţeri mergeau de un sfert de oră, schimbau din cînd în cînd cîte o vorbă, dar mai mult tăceau. Colonelul Dobreanu, comandantul legiunii de jan­darmi, un om nu prea înalt, cu gîtul puternic clădit pe umeri viguroşi, cu părul, sprîncenele şi mustaţa cînepii, îi primi jovial: — Belami, afurisitule, ce bucurie! Nu văd nici un fir de păr alb... — Îl cănesc, ce crezi! — Ascultă, Belami, dă-i ordin locotenentului tău să iasă două secunde din cameră. Am să-ţi spun ceva între patru ochi. — Haide, lasă prostiile... Poţi să-mi dai şi faţă de el pumnul cu care mă ameninţi încă de pe cînd eram co­legi la liceul militar. Numai că pe urmă... ai să-ţi înca­sezi şi tu porţia. Cu supliment, să ştii. — Bine, ne răfuim altă dată... sau poate că ai venit chiar pentru asta.. — Nu, Dobrene — vocea lui Belami deveni brusc gravă — altceva m-a mînat încoace. O afacere cu nişte... cineaşti. — Ei, imberbule, nu cumva te-au invitat să joci rolul lui Belami? Vrei să-l concurezi pe Charles Boyer? — Ai auzit de o anumită caravană care bate dru­murile Prahovei de cîteva zile? — Tu ce crezi? — Cred că da. — Atunci... n-ai vrea să discutăm despre altceva? Apropo, am găsit o fotografie veche... Amândoi, la Mărăşti, înainte de atac. Îţi aminteşti de ziua aceea de apocalips? — Să ştii că păstrez şi eu poza. Dar mai mult mă interesează acum cineaştii... Nu schimba vorba! — Ce ai cu ei, frate! Au actele-n regulă. — Ce fel de acte? — Toarnă exterioarele pentru un film care se va chema „Fata cu părul negru” sau cam aşa ceva. — Şi ce hram poartă? De unde vin? — Habar n-am. Pare să fie o companie particulară, „Excelsior”, creată ad-hoc nu ştiu unde. Un american, un englez şi... chiar un român... — Ofiţerul meu, aici de faţă, ştie mai multe despre această companie „ad-hoc”... — Zău? Hm! S-auzim! Belami scoase harta cu traseele însemnate de Soare. — Crezi că are vreo legătură cu manevrele voastre? Mă-ndoiesc. — Atunci ce vor indivizii ăştia? Ce părere ai? Îţi închipui că i-a apucat aşa, din senin, dragostea de România? — Nu ţi-am spus? E vorba de nişte exterioare şi atît. Unde mai găsesc ei peisajele noastre? Dumneata, locotenente, ce zici? — Eu, dacă-mi permiteţi, am alte păreri. Soare scoase din buzunar o hîrtie mototolită şi o despături pe masa din faţa lui Dobreanu. — O hîrtie de ambalaj! se miră colonelul de jan­darmi. Unde naiba ai găsit-o? — Citiţi reclama magazinului care a imprimat-o. Dobreanu citi rar: — „Vinurile Rhein peste tot... Hermann şi Robert, Calea Rahovei”. Nu înţeleg mare lucru. Tu, Belami, pricepi ceva? — Ceva, ceva... Firma asta... Cazul cu spionul prins nu de mult chiar în acest magazin... Ziarele au relatat acest fapt. — Să mă ia naiba, române... cît pe-aci să uit, zău aşa... Ai dreptate. Ei, locotenente, am impresia că ai stofă. Unde ai găsit-o? — Într-unul din locurile unde-şi parcaseră maşina cei cu... compania. — Ce ai de gînd, Dobrene? întrebă Belami — Nimic. Absolut nimic. — Nu-i pui sub urmărire? Dobreanu oftă lung: — Mă, române, în cîte sîntem azi? În 12 aprilie, nu? Am să-ţi dau să citeşti un document secret. Scoase dintr-un dosar o foaie dactilografiată. Belami citi cu glas tare: — „În ziua de 10 aprilie 193... se aflau în Valea Prahovei circa 1000 de turişti veniţi unii cu maşini pro­prii, alţii cu trenul. Majoritatea, după datele pe care le deţinem, se recomandă drept specialişti în diverse probleme industriale, în special în cele privind extrac­ţia şi prelucrarea ţiţeiului. Mulţi au aparate de foto­grafiat...” — Ajunge, dă-mi hîrtia! Ce crezi, dispun de o mie de oameni care să ia urma tuturor acestor plim­băreţi, dintre care, sînt sigur, cel puţin zeee-douăzeci au venit cu nişte „intenţii” clare? Domnii de la sigu­ranţă au alte... preocupări. — Am înţeles. Deci nu te interesează treaba pentru care am venit. Bună seara! — Stai, omule, stai! Pentru ce îţi închipui că mă aflu în seara aceasta aici? — Atunci? — Am să văd ce pot face în problema cu „cineaştii” tăi. Am să văd... Deci v-aş ruga să credeţi că misiunea voastră se încheie aici. Mulţumesc pentru sesizare! Mai departe nu vă dau voie să acţionaţi. E teritoriul meu. — Şi al meu, şi al tuturor... daca vrei să afli şi opi­nia mea. Bună seara! Hai, Soare! — Stai, Belami... Crezi că te las să pleci aşa? Dobreanu fu convins că lucrurile au luat o întorsă­tură pe care el n-o dorea, de aceea socoti că este mai potrivit să bată în retragere. — Ai rămas la fel de încăpăţînat, române! De asta-mi placi, lua-te-ar naiba! Hai, mai bine, să stropim revederea noastră cu un păhărel. Am ceva de soi. — Mirosisem eu ceva, zîmbi oarecum maliţios Belami. Nu-ţi dezminţi vechile preferinţe... — Preferinţele mele sînt şi ale tale, afurisitule! Belami îl cuprinse pe negîndite peste umeri, rîzînd în hohote. Soare, care asistase la ultimul schimb de cuvinte cu obişnuita-i impasibilitate, dădu un pas înapoi: — Îmi permiteţi să mă retrag? — Nu! spuse Dobreanu. — Unde vrei să pleci, mînzule? Sări şi Belami. Dobreanu îi apucă de epoleţi şi-i trase pe âmîndoi în camera alăturată.   Filtrate prin cristalul auriu al ţuicii de Văleni, amin­tirile celor doi foşti colegi de liceu, de şcoală militară şi de front curgeau ca un rîu lin şi adînc. Se despăr­ţiră tîrziu, după miezul nopţii. Locotenentul îl conduse pe comandantul său de re­giment, care îşi risipise toată voia bună, iar acum părea sărăcit de cuvinte, coborît ca prin farmec pe o scară neluminată, într-un tărîm la fel de întunecat. La despărţire nu uită însă să-i recomande locotenentului: Du-te şi dormi zdravăn! Pînă la 9 să dormi, auzi? După aceea, iei lucrurile în serios cu „cineaştii”. — Dar domnul colonel Dobreanu spunea... — Lasă-l tu pe „românul” meu... Asta mă priveşte personal. El cu ale lui, noi cu ale noastre... Noapte bună! — Să trăiţi!

CAPITOLUL I „DEGRABĂ LA NUNTĂ”   „Peţită şi nuntită cum se cuvine.”   — EDITH! ZISE MARGARET în şoaptă. Edith! Dar, după cum bănuia Margaret, Edith adormise. Ghemuită pe canapeaua din salonul retras al casei din strada Harley, arăta foarte drăgălaşă în rochia de muselină albă cu panglicuţe albastre. Dacă Titania ar fi fost îmbrăcată în muselină albă. Cu panglicuţe albastre şi dacă ar fi adormit pe o canapea de damasc roşu într-un salonaş retras, fără îndoială că Edith ar fi putut fi confundată cu ea. Din nou, Margaret fu izbită de frumuseţea verişoarei ei. Crescuseră laolaltă încă din copilărie şi Edith stârnise mereu admiraţia tuturor prin drăgălăşenia ei – a tuturor în afară de Margaret; dar era ceva la care Margaret nici nu se gândise până acum câteva zile, când perspectiva de a o pierde în curând păru să accentueze toate însuşirile şi farmecul lui Edith. Vorbiseră până acum despre rochiile de nuntă şi despre ceremoniile de la nuntă; despre căpitanul Lennox şi ce anume îi povestise lui Edith în legătură cu viaţa pe care o vor duce în insula Corfu, unde era staţionat regimentul lui; şi despre dificultatea de a avea un pian bine acordat (dificultate socotită de Edith printre cele mai cumplite care i se puteau întâmpla în căsnicie) şi despre toaletele trebuincioase în vizitele pe care le va face în Scoţia, imediat după căsătorie; dar glasul ei şoptit devenise în cele din urmă somnoros; şi Margaret, după un răstimp de câteva minute, îşi dădu seama, că, aşa cum îşi închipuise, în ciuda murmurului din odaia alăturată, Edith se încolăcise într-un ghem pufos de Muselină, dantelă şi bucle mătăsoase, furată de dulcea moţăială de după-amiază. Margaret tocmai se pregătea să îi împărtăşească verişoarei sale câteva din planurile şi gândurile în legătură cu existenţa ce o aştepta în parohia de ţară unde trăiau tatăl şi mama ei şi unde îşi petrecuse toate vacanţele minunate, deşi în ultimii zece ani în casa mătuşii se socotise de fapt „acasă”. Dar neavând cu cine discuta, se văzu nevoită să mediteze ca şi până acum, în tăcere, asupra cotiturii ce survenise în viaţa ei. Era o reverie plăcută, deşi umbrită de regretul de a se despărţi pentru nu se ştie câtă vreme de mătuşa-i atât de blândă şi de verişoara ei dragă. Şi pe când se gândea cât de plăcut va fi rolul important de unică fiică în parohia din Helstone, îi ajunseră la ureche crâmpeie de conversaţie din odaia alăturată. Mătuşa ei tăifăsuia cu cele cinci sau şase doamne ce fuseseră invitate la masă şi ai căror soţi se mai aflau încă în sufragerie. Erau cunoştinţe apropiate ale familiei; vecini pe care doamna Shaw îi numea prieteni, pentru motivul că prânzeau împreună mai des decât cu alţii şi dacă li se întâmpla să aibă nevoie de ceva, nu şovăiau să îşi facă o vizită chiar în cursul dimineţii. Aşadar, ca prieteni ai casei, aceste doamne şi soţii lor fuseseră invitaţi la o masă de rămas bun în cinstea apropiatei căsătorii a lui Edith. Lui Edith nu îi surâdea prea mult ideea, întrucât îl aştepta pe căpitanul Lennox să sosească cu trenul chiar în seara aceasta; dar, deşi destul de răsfăţată, era prea nepăsătoare şi leneşă ca să aibă o voinţă puternică, aşa încât a cedat văzând că mama ei pur şi simplu comandase toate delicatesele şi bunătăţile îndeobşte socotite că uşurează suferinţa prea mare a despărţirilor. S-a mulţumit să stea rezemată în scaun, cu o înfăţişare gravă, jucându-se absentă cu mâncarea din farfurie, în timp ce toţi în jur savurau vorbele de duh ale domnului Grey – cel care avea totdeauna locul din coada mesei la dineurile doamnei Shaw – rugând-o la sfârşit pe Edith să le ofere puţină muzică în salon. Domnul Grey se purtă deosebit de drăguţ la acest dejun de rămas bun şi domnii rămaseră jos mai mult ca de obicei. Şi foarte bine făcuseră – judecând după frânturile de conversaţie care ajungeau până la urechile lui Margaret. — … Cât despre mine, am suferit prea mult; nu că n-aş fi fost foarte fericită cu sărmanul general, dar diferenţa de vârstă e totuşi un mare neajuns; aşa că m-am hotărât ca Edith să n-aibă parte de el. Fireşte, nu că aş fi subiectivă ca mamă, dar am fost sigură că draga de ea se va mărita de tânără; am spus chiar, nu o dată, că se va mărita înainte de a împlini nouăsprezece ani. Am avut parcă un presentiment când căpitanul Lennox… – aici glasul îi coborî într-o şoaptă, dar Margaret putea să umple cu uşurinţă golul. Drumul adevăratei iubiri se desfăşurase nespus de neted în cazul lui Edith. Doamna Shaw cedase presentimentului, după cum spunea; chiar grăbise într-o oarecare măsură căsătoria, deşi mulţi dintre cunoscuţi socoteau că era sub aşteptările lor în ce-o privea pe Edith, o moştenitoare tânără şi drăguţă. Dar doamna Shaw declară că singura ei copilă se va mărita din dragoste – şi suspină cu înţeles, vrând parcă să spună că nu dragostea fusese motivul căsătoriei ei cu generalul. Doamna Shaw gusta farmecul logodnei de acum, aproape mai mult decât fiica ei. Ceea ce nu însemna că Edith nu ar fi fost îndrăgostită cu adevărat; dar era neîndoielnic că ar fi preferat o casă frumoasă în cartierul Belgravia pitorescului vieţii în Corfu, aşa cum i-o descria căpitanul Lennox. Iar acele aspecte care o făceau pe Margaret să se entuziasmeze, tocmai la ele se prefăcea Edith că se înfioară şi se cutremură; în parte pentru plăcerea de a fi dezmierdată şi liniştită de logodnicul ei iubitor şi în parte pentru că nu îi plăcea câtuşi de puţin viaţa boemă improvizată. Realitatea e că, dacă ar fi apărut un pretendent cu o casă frumoasă, o avere frumoasă şi un titlu frumos pe deasupra, Edith tot nu l-ar fi lăsat pe căpitanul Lennox, deşi ispita ar fi fost puternică; şi mai târziu s-ar fi putut să aibă mici remuşcări şi regrete, cu greu înăbuşite, că Lennox nu întrunise în persoana sa toate calităţile. Aici semăna cu maică-sa, care după ce, nesilită de nimeni, se căsătorise cu generalul Shaw, fără alt sentiment decât respectul pentru caracterul şi poziţia lui, se văita mereu, deşi discret, căindu-şi soarta crudă ce-o legase de un bărbat pe care nu îl iubea. — … N-am precupeţit nicio cheltuială cu trusoul ei, au fost următoarele cuvinte pe care le prinse Margaret. Are toate şalurile şi eşarfele minunate de caşmir pe care mi le-a dăruit generalul, dar pe care n-am să le mai port niciodată. — E o fată cu noroc, se auzi un alt glas şi Margaret îşi dădu seama că era doamna Gibson, o cucoană îndoit interesată de conversaţie, întrucât una din fiicele ei abia se măritase, în urmă cu câteva săptămâni. Helen a ţinut grozav să aibă un şal de caşmir, dar când am aflat cât de mult costă am fost nevoită s-o refuz. O să moară de necaz când o să afle că Edith are şaluri de caşmir. Din care sunt? Din Delhi? Cele cu borduri mici şi adorabile? Margaret auzi din nou glasul mătuşii ei, dar de astădată de parcă şi-ar fi înălţat trupul în scaun, privind spre salonaşul întunecos din fund. — Edith! Edith! strigă ea; şi apoi se rezemă iarăşi, istovită de efort. Margaret se duse într-acolo. — Edith a adormit, mătuşă. Aveţi nevoie de ceva? Toate cucoanele exclamară „Biata copilă!” când auziră dezolanta informaţie; iar căţeluşa minusculă din braţele doamnei Shaw începu să latre, aţâţată parcă de mila cucoanelor. — Taci, Tiny! obrăznicuţă ce eşti! Ai s-o trezeşti pe stăpâna ta. Vroiam doar s-o rog pe Edith să-i spună lui Newton să vină jos cu şalurile; ai vrea să te duci tu, dragă Margaret? Margaret urcă până în fosta odaie a copiilor, de la ultimul etaj al casei, unde Newton aranja dantelele necesare pentru nuntă. În timp ce Newton se apucă (nu fără a bombăni şi a bodogăni) să despacheteze şalurile, care mai fuseseră arătate de vreo patru sau cinci ori în ziua aceea, Margaret  îşi plimbă privirea prin odaie; prima încăpere din casa asta pe care o cunoscuse cu nouă ani în urmă, când fusese adusă aici – o mică sălbăticiune a pădurii, în căminul verişoarei ei Edith, să la parte la jocurile şi lecţiile acesteia. Îşi aminti cât de mohorâtă şi de întunecoasă i se păruse odaia de copii din Londra, dominată de o doică sobră şi distantă, cumplit de pretenţioasă când era vorba de mâini murdare şi rochiţe rupte. Îşi aminti de primul ceai pe care îl luase acolo sus – despărţită de tatăl şi de mătuşa ei care cinau undeva jos, dincolo de prăpastia unei infinităţi de trepte; căci, numai dacă ea nu se afla sus în cer (după cum gândea pe atunci), ei trebuiau să fie jos de tot, în măruntaiele pământului. Acasă – înainte de a veni să stea în strada Harley – iatacul mamei era şi odaia ei; şi întrucât la parohie obişnuiau să se scoale şi să se culce devreme, Margaret mânca întotdeauna cu tatăl şi cu mama ei. Ah, cât de bine îşi amintea acum fata de optsprezece ani, înaltă şi mândră, de lacrimile pătimaşe vărsate în acea primă noapte, cu atâta durere dezlănţuită, de fetiţa de nouă ani, cu faţa îngropată în pernă; şi cum o rugase doica să nu mai plângă, ca să n-o trezească pe domnişoara Edith; şi cum plânsese apoi, la fel de amar, dar mai potolit, până când eleganta şi drăguţa mătuşă pe care abia o cunoscuse urcase domol scările, împreună cu domnul Hale, ca să i-o arate pe fetiţa adormită. Atunci mica Margaret îşi înăbuşise suspinele şi încercase să stea liniştită, prefăcându-se că doarme, ca să nu-şi întristeze tatăl cu durerea ei, pe care nu îndrăznea s-o mărturisească de faţă cu mătuşa; de fapt, îşi dădea seama că nici n-ar fi trebuit s-o simtă după cât nădăjduiseră şi plănuiseră şi ticluiseră acasă, până când îi fuseseră pregătite hăinuţele pe măsura noii ei situaţii, iar tatăl izbutise să-şi părăsească pentru câteva zile parohia, ca să meargă la Londra. Acum ajunsese să îndrăgească vechea cameră a copiilor, deşi nu mai era decât o paragină; şi privi în jur cu regret, gândindu-se că, peste trei zile, o va părăsi pentru totdeauna. — Oh, Newton! exclamă ea. Cred că ne va părea rău tuturor să părăsim cămăruţa asta veche. — Să ştiţi, domnişoară, că mie n-o să-mi pară rău. Nu mai văd aşa de bine şi lumina de aici e atât de slabă încât nu mai pot să cârpesc dantelele decât dacă stau lângă fereastră, unde trage cumplit – ai putea să şi mori de frig. — Ei, am impresia că o să ai parte şi de lumină şi, de căldură destulă la Neapole. Ar trebui să ţii tot ce ai de cârpit până atunci… Lasă, Newton, o să le duc eu jos – ai şi aşa destulă treabă. Aşa că Margaret coborî încărcată cu şaluri, simţindu-le parfumul oriental ameţitor, întrucât Edith tot mai dormea, mătuşa ei o rugă să stea ca un fel de manechin, ca să le poată desfăşura în toată splendoarea lor. Nimeni nu observă însă că trupul înalt şi bine făcut al lui Margaret, în rochia de mătase neagră pusă în semn de doliu pentru pierderea unei rude îndepărtate din partea tatălui, scotea în evidenţă faldurile lungi şi frumoase ale şalurilor fastuoase, care aproape că ar fi sufocat-o pe Edith. Margaret stătea chiar sub candelabru, tăcută şi senină, în timp ce mătuşa ei potrivea pliurile. Din când în când, răsucindu-se, îşi zărea imaginea în oglinda de deasupra căminului şi zâmbea propriei sale înfăţişări – trăsăturile atât de familiare în veşminte de prinţesă. Atingea uşor şalurile în care era înfăşurată, bucurându-se de ţesătura lor mătăsoasă şi de culorile strălucitoare, ca şi de prilejul de a fi înveşmântată în asemenea splendori – fericită ca un copil, cu un zâmbet calm şi plin de încântare pe buze. Chiar în clipa aceea uşa se deschise şi, pe neaşteptate, fu anunţat domnul Henry Lennox. Câteva doamne tresăriră şi se îndreptară, ca şi cum s-ar fi jenat că fuseseră surprinse în preocuparea lor pentru toalete. Doamna Shaw îi întinse mâna noului venit; Margaret rămase locului, zicându-şi că ar mai putea fi nevoie de ea, ca un fel de cuier pentru şaluri; dar, în acelaşi timp, uitându-se la domnul Lennox cu o privire veselă, amuzată ca şi cum ar fi fost sigură de simpatia lui pentru situaţia ridicolă în care fusese surprinsă. Mătuşa ei era atât de preocupată să-l tot întrebe pe domnul Henry Lennox – care nu reuşise să vină la masă – despre fratele lui, mirele, despre sora lui, domnişoara de onoare (aşteptată să sosească pentru această ocazie din Scoţia, împreună cu căpitanul Lennox) şi despre tot felul de alţi membri ai familiei Lennox, încât Margaret înţelese că nu mai avea rost să stea cu şalurile pe ea – aşa încât se ocupă de ceilalţi oaspeţi, pe care mătuşa ei deocamdată îi uitase. Edith îşi făcu aproape imediat apariţia din salonul retras, clipind des din cauza luminii mai puternice, scuturându-şi buclele cam ciufulite şi arătând aproape ca Frumoasa-din-Pădurea-Adormită trezită din vise. Simţise chiar şi prin somn că merită să se trezească pentru un membru al familiei Lennox şi avea de pus o mulţime de întrebări despre draga de Janet, viitoarea cumnată necunoscută, revărsând atâta afecţiune încât, dacă nu ar fi fost foarte mândră, Margaret s-ar fi putut simţi aproape geloasă pe nou-apăruta rivală. Iar când mătuşa ei reveni în mijlocul oaspeţilor şi Margaret se retrase şi mai mult de pe primul plan, îl văzu pe Henry Lennox îndreptându-şi privirile spre un scaun liber de lângă ea; şi înţelese limpede că, de îndată ce Edith o să epuizeze întrebările, el va ocupa acel scaun. Ţinând seama de afirmaţiile destul de neclare ale mătuşii ei în legătură cu obligaţiile lui Henry Lennox, nu fusese prea sigură că va veni în seara aceea; era aproape o surpriză să-l vadă; iar acum avea convingerea că va petrece o seară plăcută. Îi plăceau şi lui aproape aceleaşi lucruri ca şi ei. Pe faţa lui Margaret se răspândi o strălucire vie, neîngrădită. Şi iată-l, apropiindu-se. Ea îl primi cu un surâs lipsit de orice urmă de timiditate sau de stinghereală. — Ei, bănuiesc că aveţi treabă până peste cap – treabă femeiască, vreau să spun. Cu totul altfel decât treburile mele, care sunt treburi adevărate, avocăţeşti. Joaca cu şalurile e altceva decât redactarea unor tranzacţii. — Ah, ştiam că o să te amuzi găsindu-ne pe toate atât de ocupate cu nişte găteli. Dar şalurile indiene autentice sunt într-adevăr perfecte în felul lor. — Nu mă îndoiesc că şunt. Şi preţurile lor sunt tot aşa de perfecte. Fără cusur. Unul câte unul, domnii începură să apară, mărind zumzetul şi zgomotele. — E ultima masă pe care o daţi, nu-i aşa? Nu vor mai fi şi altele până joi? — Nu. Cred că după seara aceasta, vom simţi cu toţii nevoia să ne odihnim, ceea ce sunt sigură că nu am mai făcut de multe săptămâni; măcar odihna de care ai parte când mâinile nu mai au nimic de făcut şi totul e gata pentru un eveniment ce-ţi va absorbi şi mintea şi inima. Ce bine o să fie când o să am timp să gândesc şi sunt sigură că şi Edith simte la fel. — Nu sunt chiar atât de sigur în privinţa ei; dar pot să-mi închipui că dumneata vei fi bucuroasă. De câte ori te-am văzut în ultima vreme, erai mereu într-un vârtej de treburi, întotdeauna ale altcuiva. — Da, încuviinţă Margaret cu puţină tristeţe în glas, amintindu-şi de zarva nesfârşită, stârnită de mai bine de o lună încoace pentru orice fleac. Mă întreb dacă toate căsătoriile trebuie să fie precedate de ceea ce dumneata numeşti vârtej, sau dacă uneori nu poate exista şi o perioadă de linişte şi pace, măcar înainte de căsătorie. — Ei da, dacă naşa Cenuşăresei ar comanda trusoul şi micul-dejun din ziua nunţii şi ar scrie invitaţiile, spuse domnul Lennox râzând. — Dar toate acestea sunt care atât de necesare? întrebă Margaret, aşteptând de la el un răspuns direct. Se simţi deodată plictisită cumplit de toate aranjamentele acestea care urmăreau un efect frumos, – în care Edith jucase în ultimele şase săptămâni rolul de autoritate supremă; şi dorea cu adevărat să-i înşire cineva câteva lucruri plăcute şi liniştite legate de o căsătorie.

Alphonse Daudet PICIUL  PARTEA ÎNTÎI I. FABRICA   M-am născut la 13 mai 18, într-un oraş din Languedoc unde, ca în toate oraşele din sud, găseşti mult soare, destul colb, o mănăstire de carmelite şi două sau trei monumente romane. Tatăl meu, domnul Eyssette, care pe vremea aceea făcea negoţ cu fulare, avea la marginea oraşului o fabrică mare, cu o aripă în care-şi întocmise o locuinţă tihnită, adumbrită de platani şi despărţită de ateliere printr-o grădină foarte întinsă. Acolo am văzut lumina zilei şi mi-am petrecut cei dintîi ani din viaţa mea. Aşa că, memoria mea, recunoscătoare, a păstrat grădinii, fabricii şi platanilor, o nepieritoare amintire, iar cînd părinţii mei şi-au pierdut averea şi a trebuit să mă despart de lucrurile acestea, mi-a părut rău după ele întocmai ca după nişte fiinţe. Trebuie să spun de la început că naşteriea mea n-a adus noroc casei Eyssette. Bătrîna Annou, bucătăreasa noastră, mi-a povestit adesea, mai tîrziu, cum tata, plecat pe atunci într-o călătorie, a primit în acelaşi timp vestea apariţiei mele pe lume şi a dispariţiei unuia dintre clienţii lui din Marsilia, care-l păgubea cu mai mult de patruzeci de mii de franci. Încît domnul Eyssette, fericit si totodată foarte mîhnit, se întreba, vorba ceea, dacă trebuia să plîngă fuga clientului din Marsilia sau să se bucure de sosirea micului Daniel... Trebuia să plîngi, bunul meu domn Eyssette, trebuia să plîngi pentru amîndouă. Adevărul e, c-am fost piaza rea a părinţilor mei. Din ziua eînd m-am născut, nenorociri de necrezut i-au lovit din toate părţile. Aşadar, mai întîi clientul din Marsilia, apoi două focuri în acelaşi an, apoi cearta cu unchiul Baptiste, apoi un proces foarte costisitor cu negustorii noştri de vopsele. De atunci fabrica începu să şchiopăteze; încetul cu încetul, atelierele se goliră: în fiecare săptămînă cîte un război desfiinţat, în fiecare lună o masă de imprimare mai puţin. Ţi-era mai mare mila să vezi cum se, scurgea viaţa din casa noastră, ca dintr-un trup bolnav, pe îndelete, în fiecare zi cîte puţin. De la o vreme nu mai intră nimeni în sălile de la catul al doilea. Apoi curtea din fund se închise. Aşa b ţinu doi ani; doi ani fabrica trase să moară. în sfîrşit, într-o zi lucrătorii nu mai veniră, clopotul atelierelor nu mai sună, roata fîntînii încetă să mai scîrţîie, apa din bazinele  mari, în care se spălau ţesăturile, încremeni şi, curînd, în toată fabrica nu mai rămaseră decît domnul şi doamna Eyssette, bâtrîna Annou, frate-meu Jacques şi cu mine; iar colo, înfund, casă păzească atelierele, portarul Colombe şi fiul său, micul Rouget. Se isprăvise, eram ruinaţi. Aveam pe atunci şase sau şapte ani. Cum eram foarte plăpînd şi bolnăvicios, părinţii înei nu voiseră să mă trimită la şcoală. Mama mă învăţase numai să citesc şi să scriu şi, pe deasupra, cîtevai cuvinte spanioleşti şi două sau trei melodii la chitară, cu ijutorul cărora treceam în familie drept  copil minune. Datorită acestui sistem de educaţie, nu lipseam niciodată de acasă şi am putut fi de faţă la agonia casei Eyssette, în toate amănuntele ei. Mărturisesc că spectacolul acesta mă lăsa rece, ba chiar găseam că ruina noastră avea o parte îoarte plăcută: puteam să zburd în voie prin toată fabrica, ceea ce, pe vremea cînd erau lucrători, nu-mi era îngăduit decît duminica. Spuneam foarte grav micului Rouget: „Acuma, fabrica-i a mea; mi-au dat-o să mă joc în ea”.Şi micul Rouget mă credea. Credea tot ce-i spuneam nătărăul ăsta. Dar acasă, ceilalţi nu priveau cu atîta vesete prăbuşirea noastră. Deodată, domnul Eyssette acum îngrozitor; era de obicei o fire înflăcărată, violentă, exagerată, şi-i plăcea să răcnească, să spargă ce-i cădea sub mînă, să tune şi să fulgere; de fapt, un om foarte bun, numai că te cîrpea îndată, vorbea de sus şi simţea neapărată nevoie să- i facă pe toţi din jur să tremure de frica lui. în loc să-l doboare, nenorocirea îl întărită şi mai rău. De dimineaţă pînă seara era cuprins de o mînie grozavă şi, neştiind asupra cui să se năpustească, se lega de toate: de soare, de mistral, de Jacques, de bătrîna Annou. Pe vremea despre care vă vorbesc, domnul Eyssette nu suferea încă de gută, şi durerea de a se vedea ruinat făcuse din el un om îngrozitor, de care nimeni nu se putea apropia. A fost nevoie să i se ia sînge de două ori în două săpiămîni. în jurul lui, toţi tăceau; le era frică. La masă, ceream paine în şoapta. în faţa lui nu îndrăzneam nici măcar să plîngem. Aşa că, îndată de pleca, nu se auzea decît un singur hohot de plîns, de la un capăt la celălalt al casei; mama, bătrîna Annou, frate-meu Jacques şi fratele meu mai mare, abatele, cînd venea să ne vadă, toată lumea se punea pe plîns. Mama, se-nţelege, plîngea văzîndu-l pe domnul Eyssette aşa de nenorocit; abatele şi bătrîna Annou plîngeau văzînd-o pe doamna Eyssette plîngînd; cît despre Jacques, încă prea mic pentru a pricepe nenorocirea noastră, era numai cu doi ani înarmare decît mine, simţea nevoia să plîngă, de plăcere. Ce copil neobişnuit era frate-meu Jacques! Ştiu că avea darul prinsului! De cînd îl ţin minte, îl văd cu ochii roşii şi obrazul scăldat în lacrimi. Seara, dimineaţa, ziua, noaptea, la şcoală, acasă, la plimbare, ilîngea întruna, plîngea pretutindeni. Cînd îl întrebai: ,Ce ai?”, răspundea sughiţînd: „î?- am nimic”. Şi lucru ciudat e că n-avea nimic. Plîngea cum îţi ştergi nasul, dar mult mai des, atîta tot. Uneori, domnul Eyssette, scos din fire, spunea mamei:,,Copilul ăsta-i caraghios, ia te uită la el! E un fluviu!”Iar doamna Eyssette îi răspundea cu glasu-i blînd: „Ce vrei, dragul meu! Lasă, asta-i va trece cînd o să mai crească; aşa eram şi eu la vîrsta lui”. Deocamdată Jacques creştea, creştea chiar foarte mult şi asta tot nu-i trecea. Ba dimpotrivă, neobişnuita aplecare a băiatului acesta ciudat de a vărsa fără nici un rost şiroaie de lacrimi sporea zi cu zi. Aşa că deznădejdea părinţilor noştri a fost un mare noroc pentru el. Acum putea să plîngă în voie, zile întregi, fără  ca nimeni să-l mai întrebe: „Ce ai?” Pe scurt, ruina noastră avea pentru Jacques, ca şi pentru mine, şi partea ei frumoasă. Cît mă priveşte, eram foarte fericit. Nimeni nu mai avea grija mea. Foloseam faptul ăsta ca să mă joc toată ziua cu Rouget prin atelierele pustii, unde paşii noştri răsunau ca într- o biserică, şi prin curţile mari, părăsite, pe care le şi năpădea iarba, Micul Rouget, fiul portarului Colombe, era un bondoc de vreo doisprezece anî, puternic ca un taur, credincios, ca un cîine, şi se deosebea mai ales prin păru-i roşu, din care pricină fusese poreclit Rouget. Isfumai c-o să vă spun ceva: pentru mine, Rouget nu era Rouget. Era rînd pe rînd devotatul meu Vineri, un trib de sălbatici, nişte marinari răzvrătiţi pe o corabie, tot ce vreţi. Pe vremea aceea, eu însumi nu mă numeam Daniel Eyssette: eram omul acela ciudat, îmbrăcat în piei de animale, ale cărui aventuri tocmai le căpătasem, eram însuşi maşter Crusoe. Dulce nebunie! Seara, după masă, îl citeam şi-l reciteam pe Robinson al meu, îl învăţam pe de rost; ziua, îl jucam, îl jucam cu furie, şi în piesa mea băgăm tot ce mă înconjura. Fabrica nu mai era fabrică; era insula mea pustie, ah! ce pustie! Bazinele reprezentau oceanul, grădina era o pădure virgină. Printre platani mişunau greieri care, fără s-o ştie, făceau parte din piesă. Rouget habar n-avea nici el de însemnătatea rolului său. Dacă l-ai fi întrebat cine era Robinson, l-ai fi încurcat grozav; totuşi, trebuie să spun că-şi îndeplinea însărcinarea cu cea mai mare convingere şi că n-avea pereche ca să imite răcnetul sălbaticilor.  Unde învăţase? Nu ştiu. Vorba-i că răcnet ele acelea grozave pe care le scotea din fundul gîtlejului, fluturîndu-şi coama deasă, roşie, i-ar fi înfiorat şi pe cei mai viteji. Eu însumi, Robinson, eram nevoit să-i şoptesc uneori, cu inima cît un purice: „Mai încet, Rouget, că mă sperii!” Din nenorocire, dacă Rouget imita foarte bine strigătul sălbaticilor, ştia şi mai bine să, înjure, întocmai ca băieţii de pe stradă, şi să ia numele Domnului în deşert. în timp ce ne jucam, m-am obişnuit să vorbesc şi eu ca dînsul şi, într-o zi, la masă, nu ştiu nici eu cum, mi-a scăpat o înjurătură grozavă. Au încremenit cu toţii. „Cine te-a învăţat? De unde-ai auzit una ca asta?” A fost un eveniment. Domnul Eyssette zise îndată c-o să mă dea la o casă de corecţie; fratele meu cel mai mare, abatele, fu de părere că, înainte de toate, trebuia să mă spovedesc, fiindcă aveam vîrsta cînd puteam judeca singur. M-am dus la spovedanie. Greu lucru! Trebuia s-adun din toate colţurile conştiinţei mele o sumedenie de păcate vechi, care zăceau acolo de şapte ani. N-am dormit- două nopţi; că doar era cogeamite coş pliu de păcate afurisite; le pusesem pe cele mai mici deasupra, dar, oricum, se vedeau şi celelalte, şi cînd, îngenunchind în micul dulap de stejar, a trebuit să le arăt pe toate preotului din Recollets, am crezut că mor de frică şi de ruşine. S-a isprăvit. N-am vrut să mă mai joc cu Rouget; ştiam acuma vorbele sfîntului Paul, şi preotul di n Recollets mi le repetase, cum că diavolul dă veşnic tîreoale în jurul nostru ca un leu, quaerens quem devoret. O! acest quaerens quem devoret ce impresie mi-a făcut! Ştiam de asemenea că intrigantul de Lucifer poate lua orice'înfăţişare ca să ne ducă în ispită; şi nu mî-aţi fi scos din minte că se ascunsese în pielea hu Rouget, ca să mă- nveţe să înjur de Dumnezeu. Aşa că, îndată ce mam întors la fabrică, cea dinţii grijă mi-a fost să-l vestesc pe Vineri că, de azi înainte, trebuia să rămînă la el acasă. Nenorocitul Vineri! Necazul ăsta îi sfîşie inima, dar se supuse fără să murmure. Cîteodată îl zăream în pragul uşii portarului dinspre ateliere; sta în picioare acolo, trist, şi cînd. vedea că-l privesc, nenorocitul, vrînd să mă înduioşeze, scotea cele mai înspăimântătoare răcnete, fluturîndu-şi coama aprinsă; dar cu cît mugea mai tare, cu atîta mă ţineam mai departe. Mi se părea că seamănă cu faimosul leu quaerens. îi strigam: „Pleacă! Mi-e groază de tine!” Rouget se încăpăţînă să urle astfel cîteva zile; apoi, într-o dimineaţă, taică-su, plictisit de răcnetele lui de acasă, îl trimise la ucenicie, să mai răcnească şi acolo, şi nu l-am mai văzut. Entuziasmul meu pentru Robinson nu se răci însă nici o clipă. Tocmai pe atunci, unchiul Baptiste se dezgustă deodată de papagalul lui şi mi-l dădu mie. Papagalul ăsta îl înlocui pe Vineri. L-am aşezat într-o cuşcă frumoasă, la capătul reşedinţei mele de iarnă, şi iată-mă mai Crusoe decît oricînd, petreeîndu-mi zilele între patru ochi cu această interesantă pasăre, străduindu-mă s-o învăţ a spune: „Robinson, sărmanul meu Robinson!” înţelegeţi asta? Papagalul pe care unchiul Baptiste mi-l dăduse ca să scape de limbuţia lui se încăpăţînă să tacă, de cum a fost al meu. Zici tu „sărmanul meu Robinson” şi nici altceva; niciodată n-am putut să-i scot o vorbă. Totuşi îl iubeam mult şi aveam cea mai mare grijă de el. Aşa trăiam, papagalul şi cu mine, în cea mai mare singurătate, cînd, într-o dimineaţă, mi se întîmplă ceva într-adevăr neobişnuit. în ziua aceea ieşisem din colibă devreme şi, înarmat pmă-n dinţi, îmi cercetam eu de-amănuntul insula  Deodată am văzut venind spre mine un grup de trei sau patru inşi care vorbeau foarte tare şi dădeau din mîini cu aprindere. Doamne sfinte! Oameni în insula mea! Abia am avut cînd să m-arunc după un tufiş de leandri, pe burtă, mă rog Oamenii trecură pe lingă mine, fără să mă' vadă. Mi s-a părut că desluşesc glasul portarului Colombe, ceea ce mă mai linişti puţin; dar, oricum, îndată ce se îndepărtară, am ieşit din ascunzătoare şi i-am urmărit de la distanţă, ca să văd ce-o să se mai întîmple  Străinii ăştia rămaseră multă vreme în insula mea. O cercetară cu de-amănuntul, de la un capăt la celălalt. I-am văzut cum intrau în peşterile mele şi sondau cu bastoanele adîncimea oceanelor. Din cînd în cînd se opreau şi clătinau din cap. Mă temeam grozav să nu-mi descopere cumva reşedinţele... Ce m-aş fi făcut atunci, sfinte Dumnezeule! Din fericire, nu s-a întîmplat una ca asta şi, după o jumătate de ceas, oamenii se retraseră fără să. bănuiască măcar că insula era locuită. De cum plecară, ara alergat să mă-nchid într-una din colibele mele şi am stat acolo toată ziua întrebîndu-mă cine erau oamenii aceia şi de ce veniseră. Aveam s-o aflu curînd. Seara, la masă, domnul Eyssette ne vesti solemn că vînduse fabrica şi că, peste o lună, vom pleca cu toţii la Lyon, unde vom locui de-acum înainte. A fost o lovitură grozavă. Mi s-a părut că se năruie tot cerul peste mine. Fabrica vîndută! Ei bine, dar insula mea, peşterile şi colibele mele'? Vai! Insula, peşterile, colibele, domnul Eyssette vînduse tot; trebuia să părăsesc tot. Doamne, ce-am mai plîns!  Timp de o lună, pe cînd acasă se împachetau oglinzile, vasele, eu mă plimbam, trist şi singur prin scum pa mea fabrică. Vă închipuiţi că nu-mi mai ardea de joacă, a nu. Mă aşezam prin toate ungherele şi, privind lucrurile din jurul meu, le vorbeam ca unor oameni. Spuneam platanilor: „Rărnîneţi cu bine, dragii mei prieteni!”, iar bazinelor: „S-a isprăvit, n-o să ne mai vedem!” în fundul grădinii era un rodiu mare, ale cărui flori frumoase, roşii, se răsfăţau la soare. I-am zis plîngmd:,,Dă-mi o floare”. Şi mi-o dădu. Am băgat-o în sîn, ca pe o amintire de la el. Eram tare nenorocit. Totuşi, în durerea asta mare, două lucruri mă făceau să zîmbesc: mai întîi, gîndul că voi călători cu vaporul, şi apoi mi se îngăduise să-mi iau papagalul cu mine. îmi ziceam că Robinson îşi părăsise insula aproape în aceleaşi împrejurări, şi asta-mi dădea curaj. În sfîrşit sosi şi ziua plecării. Domnul eyssette era de o săptămînă la lyon. Ne-o luase înainte cu mobilele. Am plecat, aşadar, împreună cu Jacques, cu mama şi cu bătrîna Annou. Fratele meu cel mare, abatele, nu pleca, dar ne însoţi pînă la diligenta din Beaueaire, de asemenea şi portarul Colombe ne însoţi. Mergea înainte împingînd o roabă foarte mare, încărcată cu cufere. După el venea frate-meu, abatele, la braţ cu doamna Eyssette. Bietul meu abate, pe care n-aveam să-l mai văd! Urma apoi bătrîna Annou, cu o uriaşă umbrelă de ploaie, albastră, şi lîrigă ea Jacques, tare bucuros că pleacă la Lyon, clar care totuşi plîngea  în sfîrşit, în coada coloanei păşea Daniel Eyssette, ducînd foarte grav cuşca papagalului şi uitîndu-se îndărăt, la fiecare pas, spre scumpa lui fabrică. Pe măsură ce caravana se îndepărta, pomul cu rodii se înălţa cît putea peste zidurile grădinii, ca să ne mai vadă o dată Platanii îşi legănau crengile în semn de rămas bun Daniel Eyssette, foarte mişcat, le trimitea tuturor sărutări pe furiş, cu vîrful degetelor. Mi-am părăsit insula la 30 septembrie 18 II. GÎNDACII Ca ieri a fost călătoria pe Ron. Mai văd vaporul, călătorii şi tot echipajul, aud zgomotul roţilor şi fluierul maşinii. Căpitanul se numea Genies, iar bucătarul şef Montelimart. Lucrurile astea nu se  uită. Călătoria a ţinut trei zile. Şi toate aceste zile mi le-am petrecut pe punte, coborînd în sală numai ca să mănînc şi să dorm. Restul timpului şedeam la! capătul vasului, aproape de ancoră. Acolo era un clopot mare, pe care-l trăgeau marinarii cînd intrau în oraşe. Mă aşezam lingă clopotul ăsta, printre mormane de funii; îmi ţineam cuşca papagalului între genunchi şi priveam. Ronul era aşa de întins, cal abia i se vedeau malurile. Eu aş fi vrut să fie şi mai larg şi să se numească marea! Cerul rîdea, valurile erau verzi. Bărci mari coborau pe firul apei. Luntraşi călare pe catâri treceau vadul cîntînd, pe lingă noi. Uneori, vaporul mergea de-a lungul vreunei insule stufoase, acoperită cu papură şi cu sălcii ,,Ali! o insulă pustie!” îmi ziceam în gînd şi o sorbeam din ochi... Către sfîrşitul zilei a treia am crezut c-o să se stîr-nească o vijelie. Cerul se întunecase deodată; o pîclă deasă se învolbura peste fluviu; la prora vaporului se aprinsese un felinar mare şi zău că în faţa tuturor acestor semne prevestitoare de furtună începeam să fiu emoţionat în clipa aceea, cineva de lîngă mine zise: „Iată Lyonul!” în acelaşi timp, clopotul cel mare începu să sune. Era Lyonul. Prin ceaţă am văzut nedesluşit nişte lumini care străluceau pe amîndouă malurile; am trecut pe sub un pod, apoi pe sub altul. De fiecare dată, uriaşul coş al maşinii se pleca şi scuipa şuvoaie de fum negru care te făcea să tuşeşti Pe vapor era o harababură înspăimîntătoare. Călătorii îşi căutau cuierele; marinarii înjurau, rostogolind butoaie pe întuneric. Ploua... M-am grăbit s-ajung pe mama, pe Jacques şi pe bătrîna Annou, care erau la celălalt capăt al vaporului, si iată-ne tuspatru, strînşi unul în altul, sub umbrela cea mare a lui Annou, în timp ce vaporul trăgea de-a lungul cheiului şi debarcarea începea. Intr-adevăr, dacă domnul Eyssette n-ar fi venit să ne scoată de acolo, cred că n-am mai fi ieşit niciodată. Se apropie de noi pe dibuite şi strigînd:,,Cine-i acolo? Cine-i acolo?”. La vorbele acestea binecunoscute am răspuns: „Prieteni!”, toţi patru într-un  singur glas, nespus de fericiţi şi de uşuraţi Domnul Eyssette ne sărută în treacăt, îl luă pe frate-meu de-o mînă, pe mine de cealaltă, zise femeilor: „Urmaţi-mă!”, şi la drum A! ce mai om era! înaintam anevoie; se înnoptase, puntea era alunecoasă. La fiecare pas ne împiedicam de lăzi Deodată, din capătul vasului, un glas strident, jalnic ajunge pînă la noi: „Robinson! Robinson!” zicea glasul.  — Aii! Dumnezeule! am strigat eu, încercînd să-mi trag mîna dintr-a tatii; el crezu că lunecasem şi mi-o strînse mai tare. Glasul reluă şi mai strident, şi mai jalnic: „Robinson! Sărmanul meu Robinson!” Am făcut o nouă sforţare să-mi trag mîna. — Papagalul meu, strigam, papagalul meu! — Da' ce, acum vorbeşte? mă întrebă Jacques. Cred şi eu că vorbea; îl auzeai de la o poştă în tulburarea mea îl uitasem tocmai pe celălal capăt al vasului, lingă ancoră, şi de acolo mă chema, ţipînd din răsputeri: „Robinson! Robinson! Sărmanul meu Robinson!” Din nenorocire eram departe. Căpitanul striga: „Grăbiţi-vă!” — Venim să-l luăm mîine, zise domnul Eyssette pe vapoarenu se rătăceşte nimic. Cu vorbele acestea, şi fără a ţine seamă de lacrimile mele, mă trase după el. Vai! A doua zi au trimis după el, dar nu l-au mai găsit... închipuiţi-vă deznădejdea mea: nici tu Vineri, nici tu papagal! Robinson nu mai era cu putinţă. De altfel, cu cea mai mare bunăvoinţă din lume, cum să-ţi înfiripi o insulă pustie la etajul al patrulea într-o casă murdară şi umedă de pe strada Felinarului? Ah, ce casă îngrozitoare! Toată viaţa am s-o văd: scara era cleioasă; curtea semăna cu un puţ; portarul, un cizmar, îşi avea magherniţa lîngă pompă... Era înfiorător. în seara sosirii noastre, bătrîna Annou, dereticînd prin bucătărie, scoase un ţipăt deznădăjduit: — Gîndaci! Gîndaci! Am venit în goana mare. Ce privelişte! Bucătăria era plină de gîngăniile astea scîrboase; foiau pe poliţa de vase, de-a lungul pereţilor, în sertare, pe cămin, în bufet, pretutindeni. Le striveai fără voie. Ptiu! Annou omorîse o sumedenie; dar cu cit le omora, cu atît mai multe veneau. Ieşeau pe gura canalului; s-a astupat gura canalului, dar în seara următoare se întoarseră iar, prin altă parte, nu se ştie pe unde. A trebuit să ţinem o pisică anume ca să le stîrpească, şi în fiecare noapte era un măcel îngrozitor la bucătărie. Gîndacii mă făcură să urăsc Lyonul chiar din prima seară. A doua zi a fost şi mai rău. Trebuia să ne schimbăm obiceiurile; erau alte ore pentru mese... Pîinile n-aveau aceeaşi formă ca la noi. Li se zicea „cununi”. Ce mai nume! La măcelărie, cînd bătrîna Annou cerea o carbo-nadă x, vînzătorul îi rîdea în nas; nu ştia ce-i o,,car-bonadă” sălbaticul acela! Vai! m-am plictisit grozav! Ca să ne mai înveselim, duminica ne luam umbrelele şi porneam cu toţii la plimbare pe cheiurile Ronului. Fără să ne dăm seama, ne îndreptam totdeauna spre miazăzi, înspre Perrache. „Mi se pare că aşa ne mai apropiem de meleagurile noastre”, zicea mama, care tînjea şi mai mult decît mine. Plimbările astea în familie erau jalnice. Domnul Eyssette” bombănea, Jacques plîngea întruna, eu rămînearr totdeauna în urmă; nu ştiu de ce, mi-era ruşine pe stradă Peste o lună, bătrîna Annou se îmbolnăvi. Ceaţa o ucidea. A trebuit s-o trimitem înapoi în sud. Biata femeie, care o iubea pe mama cu patimă, nu se putea hotărî să ne părăsească. Se ruga fierbinte s-o mai ţinem şi ne făgăduia că n-o să moară. Am fost nevoiţi s-o îmbarcăm cu sila. Cînd ajunse acasă, se mărită de deznădejde. După ce plecă Annou, n-am mai luat altă servitoare, ceea ce mi se păru culmea mizeriei. Nevasta portarului urca să ne facă treburile mai grele; la maşina de gătit mama îşi ardea frumoasele mîini albe, pe care îmi plăcea atîta să le sărut. Tîrguielile le făcea Jacques. Mama-i punea sub braţ un coş mare şi-i zicea:,,O să cumperi asta şi asta”, şi el cumpăra foarte bine de toate, dar totdeauna plîngînd, bineînţeles. Bietul Jacques! Nici el nu era fericit. Domnul Eyssette, văzîndu-l veşnic cu ochii în lacrimi, prinsese ciudă pe el şi-i dădea mereu cîte una peste cap... Toată ziulica auzeai: „Jacques, eşti un nătîng! Jacques, eşti un măgar!” Ce-i drept, cînd tata era de faţă, nenorocitul de Jacques se prostea. Silinţa pe care şi-o dădea ca să nu plîngăîl sluţea. Domnul Eyssette era piaza lui rea. Ascultaţi întîmplarea cu ulciorul. Într-o seară, cînd să ne aşezăm la masă, băgăm de seamă că nu mai este nici o picătură de apă în toată casa. — Dacă vreţi, aduc eu, zice Jacques, bunul copil. Şi numai ce apucă ulciorul, un ulcior mare de porţelan. Domnul Eyssette dă din umeri: — Dacă se duce Jacques, spune el, cu siguranţă că sparge ulciorul.  — Auzi, Jacques, vorbeşte doamna Eyssette, cu glasu-i liniştit, auzi, bagă bine de seamă să nu-l spargi. Domnul Eyssette urmează: — O! degeaba-i spui să nu-l spargă, că tot o să-l spargă. Aici, glasul plîngător al lui Jacques: — Dar, în sfîrşit, de ce vrei numaidecit să-l sparg? — Eu nu vreau să-l spargi, dar îţi spun c-o să-l spargi, răspunde domnul Eyssette pe un ton care nu îngăduie să-i răspunzi. Jacques nu răspunde; ia ulciorul cu o mînă înfrigurată şi iese repede, parc-ar spune: „Aha, am să-l sparg? Ei bine, să vedem!” Trec cinci minute, trec zece; Jacques nu se mai întoarce. Doamna Eyssette începe să se neliniştească: — Numai să nu i se fi întâmplat ceva! — Ei, asta-i! Ce vrei să i se întâmple? zice domnul Eyssette, morocănos. A spart ulciorul şi nu îndrăzneşte să se mai întoarcă. Dar spunînd acestea, cu toată înfăţişarea lui morocănoasă era omul cel mai bun din lume, se scoală şi deschide uşa, să vadă ce-i cu Jacques. N-are mult de mers; Jacques stă în picioare pe sală, în-faţa uşii, cu mîinile goale, tăcut, împietrit. Văzîndu-l pe domnul Eyssette, se îngălbeneşte şi,cu glas sfîşietor şi slab, o, atît de slab: „L-am spart”, zice el. Îl spărsese! In arhivele casei Eyssette, numim asta „întâmplarea cu ulciorul”.' Eram de vreo două luni la Lyon, cînd părinţii noştri se gîndiră să ne dea la învăţătură. Tata ar fi vrut să ne înscrie la liceu, dar costa prea scump. „Ce-ar fi dacă i-am trimite la o manecanterie? zice doamna Eyssette. Pare-se că băieţii o duc bine acolo”. Gîndul ăsta îi surise tatii, şi cum Saint-Nizier era biserica cea mai apropiată, am fost trimişi la manecanteria de la Saint-Nizier. Era tare plăcut la manecanterie! în loc să ne împuieze capul cu greacă şi cu latină, ca în celelalte institute, ne învăţau să slujim la liturghie de o parte şi de alta a altarului, să cântăm imnuri, să îngenunchem, să cădelniţăm cu eleganţă, ceea ce-i foarte greu. Mai erau pe ici pe colo şi cîteva ore pe zi menite declinărilor şi Epitomului, dar asta era numai accesoriu, înainte de toate eram acolo pentru slujba bisericească. Cel puţin o dată pe săptămînă, abatele Micou ne spunea, între două prize de tabac şi cu un aer solemn: „Domnilor, mîine dimineaţă nu se învaţă! Avem o înmormîntare!” Avem o înmormmtare. Ce fericire! Apoi mai erau şi botezuri, nunţi, o vizită a monseniorului sau sfînta împărtăşanie pe care o duceam vreunui bolnav. O! sfînta împărtăşanie! Ce mîndri eram cînd puteam s-o însoţim!... Preotul păşea, sub un polog de catifea roşie, ţinînd ostia  şi sfîntul mir. Doi copii din cor susţineau prologul, alţi doi umblau pe lîngă preot cu felinare mari, aurite. Al cincilea mergea înainte! cădelniţînd. De obicei, eu îndeplineam funcţia aceasta. Cînd trecea sfîntul maslu, bărbaţii se descopereau, femeile îşi făceau cruce. Dacă întîlneam în cale vreun post, santinela striga: „Drepţi!” Soldaţii alergau şi se aşezau în rînd. „Prezentaţi... arm'! comanda ofiţerul Puştile răsunau, tobele dădeau onorul. Eu cădelniţam de trei ori, ca pentru Sanctus, şi treceam înainte. Era tare plăcut la manecanterie! Fiecare dintre noi avea într-un dulăpior un întreg echipament preoţesc: o sutană neagră cu pulpană lungă, un stihar, un veşmînt cu mîneci largi, scrobite, ciorapi de mătase neagră, două chitii, una de postav, alta de catifea, gulere ce cădeau pe piept tivite cu mărgeluţe albe, într-un cuvînt, tot ce ne trebuia. Pare-se că costumul ăsta-mi venea foarte bine.,,Să-l mănînci, nu alta”, spunea doamna Eyssette. Din nenorocire eram tare mic, şi asta mă deznădăj-duia. închipuiţi-vă că, chiar ridicîndu-mă învîrful picioarelor, nu ajungeam mai sus de ciorapii albi ai d-lui Caduffe, uşierul nostru, şi apoi eram mai şi aşa de plăpînd! Odată, la liturghie, mutînd evangheliile din loc, cartea cea mare era atît de grea, încît m-a tîrît cu ea. Am căzut cît eram de lung pe treptele altarului. Pupitrul se sfărîmă, slujba se întrerupse. Era în ziua de Rusalii. Ce scandal! Afară de micile neajunsuri ale staturii mele mărunte, eram tare mulţumit de soarta mea, şi adeseori seara, la culcare, eu şi cu Jacques ne spuneam: „De fapt, e tare plăcut la manecanterie”. Din nenorocire n-am rămas multă vreme acolo. Un prieten al familiei, rector la o universitate din sud, scrise într-o zi tatii că, dac-ar dori o bursă de extern la liceul din Lyon pentru unul din fiii lui, ar putea să-i obţină una. — O să fie pentru Daniel—zise domnul Eyssette. — Dar Jacques? întrebă mama. — Ei, pe Jacques îl ţin lîngă mine; o să-mi fie de mare folos. De altfel am băgat de seamă că-i place negoţul. O să-l facem negustor. La drept vorbind, nu ştiu, zău, cum de putuse domnul Eyssette să-şi dea seama că Jacques avea aplecare pentru negoţ. Pe vremea aceea, bietul băiat n-avea aplecare decît pentru lacrimi şi, dacă l-ai fi întrebat Dar nu l-a întrebat nimeni nici pe el, nici pe mine. Ceea ce mă izbi mai întîi, de cum am intrat la liceu, este că numai eu eram cu bluză. La Lyon, fiii oamenilor avuţi nu poartă bluze, ci numai copiii străzii, haimanalele, cum li se zice. Eu aveam o bluziţă în pătrăţele, încă de pe vremea fabricii; aveam o bluză, aşa că arătam ca un copil al străzii... Cînd am intrat în clasă, elevii începură să rîdă în batjocură:,,Ia te uită! Are bluză!” ziceau ei. Profesorul se strîmbă şi el, şi îndată prinse ură pe mine. De atunci îmi vorbea numai din vîrful buzelor şi cu dispreţ. Niciodată nu mă chema pe nume, ci totdeauna: „Hei, tu cel de colo, cum îţi zice, piciule!” Totuşi îi spusesem de peste douăzeci de ori că mă numesc Daniel Eyssette... Pînă la urmă, colegii mei mă porecliră „Piciul”, şi porecla îmi rămase.  Nu numai bluza mă deosebea de ceilalţi copii. Ceilalţi aveau ghiozdane frumoase de piele galbenă, călimări de merişor care miroseau frumos, caiete cartonate, cărţi noi; pe cînd ale mele erau nişte vechituri cumpărate pe cheiuri, mucegăite, ponosite, si cu miros rînced; coperţile erau totdeauna ferfeniţă, uneori mai lipseau şi foi. Jacques îşi dădea toată silinţa să mi le lege în carton gros şi cu clei; dar punea totdeauna prea mult clei şi puţeau. îmi făcuse şi o mapă de carton cu o mulţime de buzunare, foarte bună, dar tot cu prea mult clei. Nevoia de a lipi şi de a cartona ajunsese pentru Jacques o patimă, ca şi nevoia de a plînge. Veşnic avea înaintea focului o grămadă de ibricele cu clei şi, îndată ce putea să fugă o clipă de la prăvălie, lipea, cartona, lega. llestul zilei ducea pachete în oraş, scria după dictare, făcea cumpărături, în sfîrşit, tot ce priveşte negoţul. Cît despre mine, înţelesesem că, dacă eşti bursier, porţi bluză şi te cheamă „Piciul”, trebuie să munceşti de două ori mai mult decît ceilalţi ca să fii egalul lor şi, pe cinstea mea, Piciul se puse pe lucru cu tot curajul. Ce Pici inimos! Parcă-l văd iarna, în odaia lui fără foc, stînd la masa de lucru, cu picioarele învelite într-o pătură. Afară, vîntul biciuia geamurile. în prăvălie îl auzeai pe domnul Eyssette care dicta: — Am primit stimata dumneavoastră scrisoare din 8 curent. Iar glasul plîngăreţ al lui Jacques repeta: — Am primit stimata dumneavoastră scrisoare din 8 curent. Din cînd în cînd, uşa odăii se deschidea domol; doamna Eyssette intră. Se apropia de Pici în vîrful picioarelor. Sst!.. — Lucrezi? îi zicea ea încetişor. — Da, mamă. — Ti-e frig? — A, nu! Piciul minţea. Dimpotrivă, îi era tare frig. Atunci doamna Eyssette se aşeza lîngă el, cu împletitura; sta acolo ceasuri întregi, număiindu-şi ochiurile în şoaptă, şi ofta lung din cînd în cînd. Biată doamna Eyssette! Se gîndea întruna la meleagurile acelea scumpe, pe care nu nădăjduia să le mai vadă Vai! Spre nenorocirea ei, spre nenorocirea noastră, a tuturor, avea să le revadă curând. III. „A MURIT, RUGAŢI-VĂ PENTRU EL!” Era într-o luni din luna iulie. In ziua aceea, ieşind de la liceu, cîţiva colegi mă luaseră eu ei la o partidă de bare, şi cînd m-am hotă-rît să mă întorc acasă, era mult mai tîrziu decît aş fi vrut. Din piaţa Terreaux pînă în strada Felinarului am alergat fără să mă opresc, cu cărţile la cingătoare şi cu şapca-n dinţi. Totuşi, fiindcă mă temeam grozav de tata, am stat o clipă pe scări să mai răsuflu, numai cit îmi trebuia ca să născocesc o poveste spre a-mi îndreptăţi întârzierea. Apoi am sunat vitejeşte. Însuşi domnul Eyssette îmi deschise. „Ce tîrziu vii!”, zise el. Am început să-mi îndrug minciuna tremurînd, dar dragul de el nu-mi dădu răgaz să isprăvesc şi, strîngîndu-mă la pieptul lui, mă sărută lung şi tăcut. Eu, care mă aşteptam cel puţin la un perdaf.straşnic, am rămas uimit de primirea aceasta. M-am gîndit îndată că poate-l aveam la masă pe preotul de la Saint-Nizier. Ştiam din experienţă că atunci nu eram dojeniţi niciodată. Dar, de cum am intrat în sufragerie, am şi văzut că mă înşelasem. Pe masă nu erau decît două tacîmuri, al tatii şi al meu. — Dar mama? Dar Jacques? am întrebat eu, cu mirare.                  Domnul Eyssette îmi răspunse cu un glas neobişnuit de blînd:         — Maică-ta şi cu Jacques au plecat. Daniel dragă, fratele tău, abatele, e greu bolnav. Apoi, văzînd ce tare mă îngălbenisem, adăugă aproape vesel, ca să mă liniştească. Şi cînd spun greu bolnav e ixn fel de a vorbi: ni s-a scris că abatele a căzut la pat. Ştii cum e maică-ta: a vrut să plece şi i l-am dat pe Jacques s-o însoţească. Las' că n-o să fie nimic! Şi acum, şezi colo şi să mîncăm. Mor de foame. M-am aşezat la masă fără să spun nimic, dar eram foarte mîhnit şi mă străduiam din răsputeri să nu izbucnesc în lacrimi cînd mă gîndeam că frate-meu cel mare, abatele, era greu bolnav. Am stat la masă trişti, unul în faţa celuilalt, fără să scoatem o vorbă. Domnul Eyssette mînca repede, trăgea cîte o duşcă, apoi se oprea deodată şi cădea pe gînduri... Iar eu, nemişcat încapul mesei, ca încremenit, îmi aduceam aminte de frumoasele poveşti pe care abatele mi le spunea cînd venea la fabrică. îl vedeam cum îşi sumeca vitejeşte sutan a ca să treacă peste bazine. îmi amintesc şi de ziua cînd a slujit cea dintîi liturghie, la care a fost de faţă toată familia. Ce frumos era cînd se întorcea spre noi, cu braţele deschise, zicînd Dominus vobiscum, cu glas aşa de blînd, încît doamna Eyssette plmgea de bucurie!  Acuma mi-l închipuiam acolo, în pat, bolnav (o! tare bolnav; mi-o spunea ceva), şi ceea ce-mi sporea mîhnirea de a şti în starea aceasta era un glas pe care-l auzeam strigîndu-mi din adîncul inimii: „Dumnezeu te pedepseşte, e vina ta! Trebuia să te întorci de-a dreptul acasă! Nu trebuia să minţi!” Şi copleşit de gîndul înspăimîntător că Dumnezeu, pentru a-l pedepsi, îl lăsa pe frate-su să moară. Piciul pierdea orice nădejde, zicîndu-şi: „Nu, niciodată! Niciodată n-am să mai joc bare cînd o să ies de la liceu” După ce,am isprăvit de mîncat, am aprins lampa şi am stat de veghe. Pe faţa de masă, printre firimiturile desertului, domnul Eyssette îşi pusese registrele comerciale groase şi socotea cu glas tare. Finet, motanul gîndacilor, mieuna trist, dînd târcoale în jurul mesei... Eu deschisesem fereastra şi mă rezemasem cu coatele pe ea  Se înnoptase, era zăpuşeală Se auzea cum oamenii de jos rîdeau şi vorbeau în faţa uşilor lor, în timp ce tobele de la fortul L'oyasse băteau în depărtare  Şedeam acolo de vreo cîteva clipe, gîndindu- mă la lucruri triste şi privind fără ţintă în noapte, cînd clopoţelul de la uşă sună putermc şi mă smulse pe neaşteptate de la fereastră. M-am uitat la tata cu frică şi mi s-a părut că şi pe faţa lui trecea fiorul de spaimă şi de groază care mă cuprinsese pe mine. Clopotul ăsta îl speriase şi pe dînsul. — A sunat! făcu el aproape în şoaptă. — Lasă, tată! Mă duc eu. Şi m-am repezit la uşă. Un om era în prag. L-am zărit în limbră că-mi întinde ceva, iar eu stăm la îndoială dacă trebuie să primesc. — E o telegramă, zise el. — O telegramă, doamne sfinte! Pentru ce? Am luat-o înfiorat, şi chiar împingeam uşa, dar omul o ţinu cu piciorul şi-mi spuse cu răceală: — Trebuie să iscăleşti! Trebuie să iscălesc! Nu ştiam; era cea dintîi telegramă pe care o primeam. — Cine-i acolo, Daniel! îmi strigă domnul Eyssette. Glasul îi tremura. I-am răspuns. — Nu-i nimic! E un sărac. Şi, făcînd semn omului să mă aştepte, am alergat în odaia mea, am muiat condeiul în cerneală, dibuind, şi apoi m-am întors. Omul zise: — Iscăleşte aici. Piciul iscăli cu o mînă tremurătoare, la lumina slabă a lămpilor de pe scară; pe urma închise uşa şi se întoarse, ţinînd telegrama ascunsă sub bluză. O! da, te ţineam ascunsă sub bluză, telegramă aducătoare de nenorociri! Nu voiam ca domnul Eyssette să te vadă, fiindcă ştiam dinainte că ne vesteai ceva îngrozitor, şi cînd te-am deschis, nu mi-ai spus nimic nou, înţelegi tu, telegramă! Nu mi-ai spus nimic alta decît ceea ce inima mea ghicise îndată. — Era un cerşetor? mă întrebă tata, uitîndu-se la mine. I-am răspuns fără să roşesc: „Era un cerşetor”. Şi pentru a-i spulbera bănuielile, mi-am reluat locul la fereastră. Am mai stat acolo cîtva timp, nemişcat şi tăcut, strîngînd la piept hîrtia care mă ardea. Din cînd în cînd încercam să judec, să-mi fac curaj, şi-mi ziceam:,,Ce ştii tu? Poate că-i o veste bună. Poate ni se scrie că s- a-însănătoşit!” Dar de fapt simţeam bine că nu era adevărat, că mă minţeam pe mine însumi, că telegrama n-o să spună că s-a vindecat. In sfîrşit m-am hotărît să trec în odaia mea ca să ştiu odată adevărul. Am ieşit din sufragerie, încet, ca din întîmplare; dar cînd am ajuns în odaia mea, cu ce iuţeală înfrigurată am aprins lampa! Şi cum mi tremurau mîinile cînd am deschis telegrama aceea aducătoare de moarte! Şi cu ce laftimi fierbinţi am- stropit-o, după ce-am deschis-o!... Am recitit-o de douăzeci de ori, nădăjduind mereu că m-am înşelat. Dar, bietul de mine, degeaba o citeam şi o reciteam, şi o învîrteam pe toate părţile, n-am putut s-o fac să spună altceva decît ceea ce spusese la început, ceea ce ştiam bine c-avea să spună: „A murit! Rugaţi-vă pentru el!” Nu ştiu cîtă vreme am rămas acolo, în picioare, plîngînd în faţa telegramei deschise. îmi aduc aminte numai că ochii mă usturau tare şi că, înainte de a ieşi din odaia mea, mi-am clătit faţa îndelung. Apoi m-am întors în sufragerie, ţinînd în mîna mea mică şi înţepenită telegrama de trei ori blestemată. Şi acuma, ce era să fac? Cum să-i spun tatii groaznica veste, şi ce caraghioasă copilărie mă împinsese s-o păstrez numai pentru mine? Mai devreme sau mai tîrziu, parcă nu tot avea s-o afle? Ce nebunie! Cel puţin dacă m-aş fi dus de-a dreptul la el cînd sosise telegrama, am fi deschis-o împreună. în clipa aceasta n-aş mai avea nimic de spus. Dar în timp ce mă gîndeam astfel, m-am apropiat de masă şi m-am aşezat lîngă domnul Eyssette, chiar lîngă el. Bietul om îşi închisese registrele şi, cu vîrful peniţei, se juca gîdilînd botul alb al lui Finet. Mi se rupea inima că se juca astfel. Vedeam cum faţa lui bună, pe care lampa o lumina pe jumătate, se însufleţea şi rîdea din cînd în cînd, şi-mi venea să-i spun:,,O, nu rîde, nu rîde, te rog!” Şi cum mă uitam trist la el, cu telegrama în mînă, domnul Eyssette înălţă capul. Privirile noastre se întîlniră şi nu ştiu ce văzu el în ochii mei, dar ştiu că faţa  i se descompuse deodată, că un strigăt puternic îi ţîşni din piept şi că-mi zise cu un.glas ce-ţi rupea inima: „A murit, nui aşai” Ştiu că telegrama îmi lunecă din mînă, că am căzut în braţele lui plîngînd în hohote şi c-am plîns îndelung, pierduţi şi îmbrăţişaţi în timp ce la picioarele noastre, Finet se juca cu telegrama groaznica telegramă vestitoare de moarte, pricina tuturor lacrimilor noastre. Credeţi-mă, nu mint: a trecut atîta vreme de cînd s-au petrecut lucrurile acestea, atîta vreme de cînd doarme în pămînt scumpul meu abate, pe care-l iubeam aşa de mult; ei bine, chiar astăzi, cînd primesc o telegramă, nu pot s-o deschid fără un fior de groază. Mi se pare că voi citi c-a murit şi că trebuie să ne rugăm pentru el! IV. CAIETUL ROŞU In cărţile vechi de rugăciuni se găsesc ilustraţii naive, unde maica celor şapte dureri e înfăţişată cu amîndoi obrajii brăzdaţi de cîte o zbîrcitură adîncă, cicatrice dumnezeiască, pe care artistul a pus-o acolo ca să ne spună:,,Uitaţi-vă cît a plîns!”... Această zbîrcitură, zbîrcitură lacrimilor, jur e-am văzut-o pe faţa sjăbită a doamnei Eyssette, cînd se întoarse la Lyon, după ce-şi înmormîntase fiul. Sărmana mamă! Din ziua aceea nu mai voi să zîmbească. Purta numai rochii negre şi faţa-i era totdeauna adînc mîhnită. Veşmintele, ca şi inima ef, rămaseră cernite pentru vecie. De altfel, nimic nu se schimbă în casa Eyssette. Era doar ceva mai lugubru, atîta tot. Preotul de la Saint-îfizier făcu cîteva slujbe pentru odihna sufletului abatelui. Dintr-o bluză de lucru veche a tatii se croiră două hăinuţe negre pentru copii, şi viaţa, trista viaţă, reîncepu. Trecuse cîtva timp de la moartea scumpului nostru abate, cînd, într-o seară, înainte de a ne culca, am rămas uimit văzîndu-l pe Jacques că încuie odaia noastră, răsucind cheia de două ori, astupă cui grijă crăpăturile uşii şi apoi vine spre mine, cu un aer solemn şi tainic. Trebuie să vă spun că, de la întoarcerea lui din sud, se produsese o ciudată schimbare în obiceiurile amicului Jacques. Mai întîi, şi puţini o vor crede, Jacque-nu mai plîngea deloc sau aproape deloc; apoi, patima lui nebună pentru cartonat mai că-i trecuse. Ibricele cu clei se mai arătau din cînd în cînd pe plită, dar nu cu aceeaşi rîvnă; acum, dacă aveai nevoie de o mapă de carton, trebuia să- i cazi în genunchi să ţi-o facă... Lucruri de necrezut! O cutie de pălării, pe care i-o comandase d-na Eyssette, sta începută de opt zile... Ceilalţi nu băgau de seamă nimic, dar eu vedeam bine că Jacques avea ceva. De cîteva ori îl surprinsesem în prăvălie că vorbea singur, dînd din mîini. Noaptea nu dormea; îl auzeam mormăind printre dinţi, şi apoi deodată sărea ars din pat şi umbla cu paşi mari prin odaie...Toate acestea nu erau fireşti şi mă speriam cînd mă gîndeam la ele. Mi se părea că Jacques o să înnebunească. In seara aceea, văzîndu-l că întoarce de două ori cheia în uşa odăii noastre, gîndul cu nebunia' mi-a venit iar în minte şi am făcut o mişcare de spaimă. Bietul meu Jacques nu băgă de seamă nimic şi, luîndu-mi grav o mînă într-ale lui, îmi zise: — Daniel, am să- ţi încredinţez o taină, dar trebuie să-mi juri că nu vei spune nimănui nimic. Am înţeles îndată că Jacques nu era nebun. Şi, fără să mai stau la gîtuluri, i-am răspuns: —Iţi jur, Jacques! —Ei bine, nu ştii?... 'Sst!... Fac un poem, un poem mare! — Un poem, Jacques?! Faci un poem, tu?! Drept orice răspuns, Jacques scoase de sub vestă un caiet mare, roşu, cartonat de el, la.începutul căruia scrisese cît  putuse mai frumos: RELIGIE! RELIGIE.! Poem în douăsprezece cînturi de Eyssette (Jacques) Era ceva aşa de măreţ, îneît mi-a venit ameţeală. Inţelegeţi?...Jacques, frate-meu Jacques, un copil de treisprezece ani, Jacques cel plîngăreţ şi cu ibricelele de clei scria Religiei Religiei, poem în douăsprezece cînturi! Şi nimeni nu bănum nimic! Şi nu încetau să-l trimită după zarzavat,, cu coşul sub braţ! Şi tata îi striga mai mult ca oricînd: „Jacques, eşti un măgar!...” A! bunul meu Eyssette (Jacques!) cum ţi-aş fi sărit de gît cu dragă inimă, dac-aş fi îndrăznit! Dar n-am îndrăznit. Ia gîndiţi-vă!... Religie! Religie? Totuşi, adevărul mă sileşte să spun că poemul acesta în douăsprezece cînturi era încă departe de a fi isprăvit. Ba chiar cred că nu scrisese decît cele dintîi patru versuri din primul cînt: dar ştiţi, în lucrările  de felul ăsta, începutul e totdeauna partea cea mai grea, iar cum spunea, pe bună dreptate, si Eyssette (Jaeques): „Acum, că am cele dintîi patru versuri, restu-i o nimica toată; e numai chestie de timp”. Bestul ista care nu era decît chestie de timp niciodată Eyssette (Jaeques) nu izbuti să-l isprăvească  Ce vreţi? Şi poemele au soarta lor; pare-se că soarta poemului Religie! Religie! era să nu fie nicidecum în douăsprezece cînturi. Zadarnic se strădui poetul, niciodată nu trecu de cele dintîi patru versuri. Era o fatalitate. Pînă la urmă, bietul băiat, scos din răbdări, lăsă dracului poemul şi dădu drumul Muzei (pe atunci, se mai spunea Muză). Chiar în ziua aceea însă începu iar să plîngă şi ibricelele cu clei se iviră din nou înaintea focului Dări caietul roşu? O! şi caietul roşu îşi avea soarta| lui. Jacques îmi zise: „Ţi-l dau ţie, scrie într-însul ce vrei”. Şi ştiţi ce-am scris eu în el? Poeziile ml zău! Poeziile Piciului. Mă molipsisem de la Jacques. Şi acum, dacă cititorul mi-o îngăduie, si în timp ce Piciul îşi culege rimele, să trecem dintr-un salt peste patru sau cinci ani din viaţa lui. Mă grăbesc s-ajung în primăvara anului 18..., pe care familia Eyssette n-a uitat-o nici pînă astăzi. Orice familie. Iată-le, aceste patrii versuri. Iată-le aşa cum le-am văzut In seara aceea, turnate într-o frumoasă caligrafie rondă, pe prima pagină a caietului roşu: Religie! Religie! Cuvin! sublim! Sublim mister! Glas mişcător, venit din. cer. Sfintă mizericordie! Nu rîdeți, că se necăjise mult cu ele.  După cît ţin minte, era un tînăr tare pretenţios, care se credea filozof şi poet. De altfel nu era mai înalt de-o şchioapă şi nu-i mijea nici un fir de barbă. Dar într-o dimineaţă, pe cînd acest mare filozof de Pici se pregătea să meargă la şcoală, domnul Eyssette-tatăl îl cheamă în prăvălie şi de cum îl văzu intrînd, îi spuse cu glasul aspru: — Daniel, aruncă-ţi cărţile, nu te mai duci la liceu! Acestea zise, domnul Eyssette-tatăl începu să umble cu paşi mari prin prăvălie, fără să mai scoată o vorbă. Părea foarte mişcat, şi Piciul de asemenea, vă asigur. După o lungă tăcere, domnul Eyssette reluă: — Băiete dragă, făcu el, trebuie să-ţi dau o veste rea, o! foarte rea.”.. vom fi nevoiţi să ne despărţim cu toţii, şi uite de ce. în clipa aceea, de după uşa întredeschisă răsună un hohot de plîns, un hohot sfîşietor. Jacques, eşti un măgar! strigă domnul Eyssette, fără să se întoarcă,.apoi urmă: Acum şase ani, cînd am venit ruinaţi la” Lyon, nădăjduiam că, muncind din greu, voi putea să refac averea noastră, dar diavolul şi-a vuit coada! N-am izbutit decît să ne înfundăm pînă-n gît în datorii si-n mizerie Astăzi s-a isprăvit, sîntem înglodaţi în datorii. Ca să scăpăm, acum că sînteţi băieţi mari, n-avem decît singură ieşire: să vindem puţinul ce ne-a mai rămas şi să ne căutăm pîinea, fiecare în altă parte. Alt hohot de plîns al nevăzutului Jacques curmă iar vorba domnului Eyssette. Dar el însuşi era atîtde mişcat, incit nu se mai supără. Făcu numai semn lui Daniel să închidă uşa şi pe urmă reluă:. — Aşa că uite ce-am hotărîţ: deocamdată, maică-ta se va duce în sud, să stea la fratele ei, unchiul Baptiste. Jacques va rămîne la Lyon; şi-a găsit o mică slujbă la Muntele de pietate. Eu intru voiajor comercial la societatea vinicolă Cît despre tine, bietul meu copil, va trebui să-ţi cîştigi şi tu existenţa Chiar acum am primit o scrisoare de la rector, care-i propune un loc de pedagog. Uite, citeşte! Piciul luă scrisoarea. — După cît văd, zise el, citind, n-am vreme de pierdut. — Ar trebui să pleci mîine. — Bine, voi pleca Piciul împături apoi scrisoarea şi o înapoie tatălui său, şi mîna nu-i tremura. După cum vedeţi, era un mare filozof. În aceeaşi clipă, doamna Eyssette intră în prăvălie, apoi şi Jacques, sfios, în urma ei. Amîndoi se apropiau de Pici şi-l sărutară în tăcere. Încă din ajun știau tot ce se petrecea. — Pregătiţi-i cufărul! făcu pe neaşteptate domnul Eyssette. Pleacă mîine dimineaţă cu vaporul. Doamna Eyssette oftă adînc; Jacques îşi înăbuşi plînsul, fără să mai spună nimic. începeau să se deprindă cu nenorocirile în casa aceea. După ziua aceasta de pomină, în dimineaţa următoare toată familia îl însoţi pe Piciu la vapor. Printr-o ciudată coincidenţă era acelaşi vapor care-i adusese la Lyon acum şase ani. Căpitanul Genies şi bucătarul-şef Montelimart! Bineînţeles, îşi amintiră eu toţii de umbrela lui Annou, de papagalul lui Robinson şi de alte cîteva întîmplări de la debarcare. Amintirile acestea mai înveseliră puţin plecarea asta tristă, şi aduseră umbra unui zîmbet pe buzele doamnei Eyssette. Deodată, clopotul sună. Trebuiau să se despartă... Smulgîndu-se din îmbrăţişările dragilor lui, Piciu trecu vitejeşte puntea. — Să fii serios! îi. strigă taică-su. — Vezi să nu te-mbolnăveşti! zise doamna Eyssette. Jacques voi să-i vorbească, dar nu putu. Plîngea prea tare. Piciul nu plîngea. După cum am avut cinstea să vă spun, era un mare filozof, şi fireşte că filozofii au trebuie să se înduioşeze şi totuşi, numai Dumnezeu ştie cît le iubea pe fiinţele acestea dragi, care rămîneau în urma lui, în ceaţă. Numai Dumnezeu ştie că si-ar fi dat bucuros pentru ele tot sîngele şi toată făptura. Dar ce vreţi? Bucuria de a părăsi Lyonul, mişcarea vaporului, beţia călătoriei, mîndria de a se simţi bărbat, om liber, om în toată firea, călătorind singur si cîştigîndu-şi existenţa, toate aceste îl ameţeau pe Piciu şi-l împiedicau să se gîndească, aşa cum ar fi trebuit, la cele trei fiinţe scumpe care plîngeau acolo, în picioare, pe cheiurile Ronului... A! cei trei nu erau deloc filozofi. Cu ochi îngrijoraţi şi plini de dragoste urmăreau mersul astmatic al vaporului, şi creasta lui de fum nu era mai mare decît o rîndunieă in zare, că ei tot mai strigau: „Adio, adio!”, făcînd semne. In vremea aceasta, domnul filozof se plimba în lung şi-n lat pe punte, cu mîinile în buzunar şi nasul în vînt. Fluiera, scuipa foarte departe, privea doamnele drept în faţă, cerceta maşinăria vaporului, îşi umfla pieptul ca un bărbat voinic, se găsea fermecător, înainte să fi ajuns măcar la Vienne, spusese bucătarului-şef Montelimart şi celor doi ucenici ai lui că intrase la universitate, unde-şi cîştiga foarte bine existenţa. Domnii ăştia îl felicitară, şi atunci se mîndri grozav. Odată, plimbîndu-se de la un capăt la celălalt al vaporului, filozoful nostru se împiedică la proră, lîngă clopotul cel mare, de un colac de funii pe care, eu şase ani în urmă, Robinson Crusoe şezuse ceasuri întregi, cu papagalul său între genunchi. Colacul acesta de funii îl făcu să rîdă mult şi să roşească puţin. ,,Ce caraghios trebuie să fi fost, gîndea el cînd îmi tîram pretutindeni după mine cuşca aceea mare, vopsită în albastru, şi papagalul acela fantastic”  Săramanul filozof! îfu bănuia că era osîndit pe viaţă să-şi tîrîie caraghios cuşca asta vopsită în albastru, culoarea iluziei, şi papagalul ăsta verde, culoarea speranţei. Vai! La ora cînd scriu aceste rînduri, nenorocitul băiat îşi mai duce cuşca cea mare vopsită în albastru. Numai că, din păcate, azurul vergelelor se, tot cojeşte zi cu zi, iar papagalul Verde e pe trei sferturi jumulit! Cea dintîi grijă a Piciului, cînd ajunse în oraşul lui natal, fu să se ducă la Academie, xinde locuia domnul rector. Rectorul ăsta, prieten cu Eyssette-tatăl, era un bătrîn frumos, înalt, sprinten şi uscăţiv, care nu era cîtuşi de puţin pedant, nici-altceva asemănător. îl primi cu multă bunăvoinţă pe Eyssette-fiul. Totuşi, cînd fu introdus în cancelarie, bietul on nu-şi putu stăpîni o mişcare de uimire: — Ah, Dumnezeule! făcu el. Cît e de mic! Ce-i drept, Piciul era caraghios de mic. Apoi mai părea şi atît de tînăr, atît de plăpînd! Exclamaţia rectorului îi dădu o lovitră îngrozitoare. '„N-au să mă primească!” îşi zise el. Şi începu să tremure ca varga. Din fericire, ca şi cum ar fi ghicit ce se petrecea în acest biet căpsor, rectorul urmă: — Apropie- te, băiete Aşadar, o să scoatem din tine un pedagog La vîrsta ta, cu statura şi cu faţa asta, profesiunea o să fie mai grea pentru tine decît pentru oricare altul Dar, în sfîrşit, scumpul meu copil, fiindcă trebuie, fiindcă trebuie să-ţi cîştigi existenta, o să facem şi noi cum o fi mai bine La început n-o să fii numit într-o şcoală mare O să te trimit la un liceu comunal, la cîţiva kilometri de aici, la Sarlande, în munţi. Acolo-ţi vei face ucenicia de bărbat, vei deprinde meseria, vei creşte, îţi vei lăsa barbă, şi atunci vom mai vedea!  In timp ce vorbea, domnul rector scria directorului liceului din Sarlande, recomandînduşi protejatul. După ce isprăvi scrisoarea, i-o înmînă Piciului şi-l îndemnă să plece chiar în ziua aceea. Apoi mai adăugă câteva sfaturi înţelepte şi-i dădu drumul, bătîndu-l prieteneşte peste obraz şi făgăduindu-i să nu-l piardă din vedere. Iată-l pe Piciul meu foarte mulţumit. în goana mare coboară scara cea veche de la Academie şi s duce, într-un suflet să-şi oprească locul pentru Sarlande. Diligenta pleacă abia după-amiază. încă patr ore de aşteptare! Piciul foloseşte prilejul ca să se plimbe fudul la soare, prin piaţă, şi să se arate compatrioţilor săi. După ce-si îndeplineşte această primă îndatorire, se gîndeşte să mănînce ceva şi începe să caute o crîşmă după punga lui Drept în faţa cazărmilor ocheşte una curăică, strălucitoarei cu o firmă frumoasă, nou-nouţă: LA HANUL CALFELOR, ,,Ăsta-i de niine!” îşi zice el. Şi după ce nu şovăie cîteva minute, Piciul' intră pentru întîi^ oară într-un restaurant, împinge uşa cu hotă rîre. Deocamdată crîşma-i pustie. Pereţi văruiţi cîteva mese de stejar... într-un colţ, nişte bastoane lungi de drumeţi, cu.vîrfurile de aramă, împodobite cu panglici de toate culorile  La tejghea, un bărbat voinic care sforăie cu nasul într-un ziar. — Hei! Să vie cineva! zice Piciul, bătînd cu pumnul în masă, ca un obişnuit al crîşmelor. Grăsanul de la tejghea nu se deşteaptă numai dintr-atîta, dar din odaia din fund vine în grabă crîşmăriţa Cînd dă cu ochii de noul client, pe care îngerul întîmplării i-l aduce, scoate un strigăt puternic: — Dumnezeule, domnul Daniel! — Annou, bătrîna mea Annou! răspunde Piciul. Şi iată-i unul în braţele celuilalt. Ei, Doamne, da, e Annou, bătrîna Annou, odinioară femeie la toate în casa Eyssette, acuma c rîşmăriţă, mama calfelor, măritată cu Jean Peyrol, grăsanul care sforăie colo la tejghea Şi dac-aţi şti ce fericită-i buna Annou, ce fericită-i că-l revede pe domnul Daniel! Ce-l mai sărută! Ce-l mai strînge în braţe! Ce-l mai înăbuşă! In mijlocul acestor îmbrăţişări, omul de la tejghea se trezeşte. La început se cam miră de primirea călduroasă, pe care nevastă-sa o face acestui tînăr necunoscut, dar cînd află că tînărul necunoscut e domnul Daniel Eyssette în persoană, Jean Peyrol se înroşeşte de plăcere şi-şi dă şi el toată osteneala faţă de ilustrul vizitator. — Ai luat dejunul, domnule Daniel? — Drept să spun, nu, bunul meu Peyrol  şi tocmai de aceea am intrat aici. — Dumnezeule! Domnul Daniel n-a luat încă dejunul!... Bătrîna Annou aleargă la bucătărie; Jean Peyrol se repede în pivniţă, o pivniţă grozavă, după spu sele calfelor. Cît ai bate din palme, masa-i pusă şi bucatele aduse. Piciul n-are decît să se aşeze şi să înceapă a mînca. La stingă lui, Annou îi taie bucăţele lungi de  pîine pentru oua, oua proaspete, din dimineaţa aceea, albe şi spumoase. La dreapta, Jean Peyrol îi toarnă un vin vechi, Ohâteau-Neuf al papilor, ce pare un pumn de rubine aruncat în fundul paharului... Piciul e foarte fericit, bea ca un templier l, mănîncă mai bine decît un arhondar, ba mai şi povesteşte, între două îmbucături, c-a intrat în învăţămînt, aşa că poate să-şi cîştige cinstit existenţa. Şi să-l fi văzut cu ce ifos spune: să-şi cîştige cinstit existenţa! Bătrîna Annou se topeşte de admiraţie.  Entuziasmul lui Jean Peyrol e mai puţin viu. Găseşte foarte firesc ca domnul Daniel să-şi cîştige existenţa, dacă-i în stare să şi-o cîştige. La vîrsta domnului Daniel, el, Jean Peyrol, cutreiera lumea de vreo patru sau cinci ani, şi cei de acasă nu mai cheltuiau nici o lăscaie pentru ei, ba dimpotrivă Bineînţeles, vrednicul crîşmar îşi păstrează gîn-durile pentru sine. Să îndrăznească a-l asemui pe Jean Peyrol cu Daniel Eyssette!... Annou s-ar face foc! Pînă una alta, Piciul îşi vede de treabă. Vorbeşte,, bea, mănîncă, se însufleţeşte. Ochii încep să-i sticlească, obrajii îi ard. Hei! jupîne Peyrol să se aducă pahare! Piciul vrea să ciocnească..; Jean Peyrol aduce pahare şi beau cu toţii... întîi în sănătatea doamnei Eyssette, apoi a domnului Eyssette, pe urmă a lui Jacques, a lui Daniel, a bătrînei Annou, a bărbatului lui Annou, a universităţii.'.. a mai ştiu eu cui?... Şi uite c-au trecut două ceasuri de cînd beau şi stau la taifas. Vorbesc de trecutul cernit, de viitorul trandafiriu. îşi aduc aminte de fabrică, de Lyon, de strada Felinarului, de bietul abate pe care-l iubeau atîta... Deodată, Piciul se ridică să plece. — Ah! oftează bătrîna Annou, aşa de repede? Piciul îşi cere iertare; trebuie să vadă pe cineva în oraş înainte de a pleca, o vizită foarte însemnată... Ce păcat! Se simţea aşa de bine!.. Mai aveau să-şi povestească atîtea lucruri!... în sfîrşit, dacă-i nevoie, dacă domnul Daniel trebuie să vadă pe cineva în oraş, prietenii lui de la Hanul calfelor nu vor să-l oprească mai mult... „Dram bun, domnule Daniel! Dumnezeu să te păzească!” Şi Jean Peyrol si nevas-tă-sa îl însoţesc pînă în mijlocul străzii cu binecu-vîntările lor. Ei, dar ştiţi cine-i acel cineva din oraş pe care Piciul vrea să-l vadă înainte de a pleca? E fabrica, iubita lui fabrică, după care a plîns atîta!... E grădina, apoi atelierele, platanii cei mari, toţi prietenii din copilărie, toate primele lui bucurii Ce vreţi? Inima omului are astfel de slăbiciuni; iubeşte ce poate, fie chiar o bucată de lemn, chiar nişte pietre, chiar o fabrică... De altfel, şi istoria vă poate spune că, la bătrîneţe, Robinson, reîntors în Anglia, s-a îmbarcat iar şi a făcut nu ştiu cîte mii de leghe,  pentru a-şi revedea insula pustie. Nu-i dar de mirare dacă, pentru a şi-o revedea pe-a lui, Piciul face cîţiva paşi. Platanii cei mari, ale căror capete stufoase pri-' vesc pe deasupra caselor, l-au şi recunoscut pe vechiul lor prieten, care vine în goana mare spre el. îi fac semn. de departe şi se pleacă unul către altul,, parcă şi-ar spune: „Uite-l pe Daniel Eyssette!' Daniel Eyssette s-a întors!” Iar el se grăbeşte, se grăbeşte, dar cînd ajunge în faţa fabricii, se opreşte încremenit. Nişte ziduri înalte, cenuşii, peste care nu mai trecel nici un căpeţel de leandru sau de rodiu.,. Nu mail sînt fereşti, ci ferestrui. Nu mai sînt ateliere, ci o capelă. Deasupra porţii, o cruce mare de gresie roşie cu putină latinească în  jur! O, ce durere! Fabrica nu mai e fabrică. E o mănăstire de earmelite, unde bărbaţii nu intră niciodata. V. CÎSTIGĂ-TI PÎINEA! • Oarlande e un orăşel în Ceveni, clădit în fundul unei văi înguste şi pe care muntele îl înconjoară din toate părţile ca un zid înalt. Cînd bate soarele acolo, oraşul e un adevărat cuptor încins, iar cînd suflă vîntul de miazănoapte, e o gheţărie, în seara sosirii mele, vîntul se dezlănţuise cu furie încă de dimineaţă; şi, deşi era primăvară, Piciul, cocoţat sus pe diligentă, simţi, de cum intră în oraş, că-l pătrunde frigul pînă-n măduva oaselor. Străzile erau întunecoase şi pustii... în Piaţa Armelor, cîţeva persoane aşteptau diligenta, plim-bîndu-se în lung şi-n lat în faţa biroului prost luminat. Abia coborîsem din diligentă şi, fără să mai pierd o clipă,'am luat un om să mă ducă pînă la liceu. Eram grăbit să intru în serviciu. Liceul nu era departe de piaţă; după ce am trecut prin vreo două sau trei străzi tăcute, omul care-mi ducea cufărul se opri în faţa unei case mari, unde totul părea mort de ani de zile. — Am ajuns, zise el, ridicînd ciocanul cel mare de la poartă... Ciocanul căzu iar, greoi, greoi.. Poarta se deschise de la sine.. Am intrat. O clipă, am aşteptat în umbra portalului. Omul îmi lăsă cufărul jos, îl plătii şi plecă numaidecît... în urma lui, uriaşa poartă se închise la loc, greoi, greoi,.. Peste puţin, un portar somnoros, cu un felinar mare în mînă, se apropie de mine. — Eşti, fără îndoială, unu nou? îmi zise el, cu o înfăţişare adormită.  Mă lua drept un elev... — Ea nu-s nicidecum un elev, vin aici ca pedagog Du-m-ă la director Portarul păru foarte mirat. îşi ridică puţin şapca şi mă îndemnă să intru un pic îifc odaia lui. Domnul director era cu copiii la biserică. O să mă însoţească la el îndată ce rugăciunea de seară se va fi isprăvit. In odaie, masa era e sfîrşite. Un băietan înalt şi frumos, cu mustaţa bălaie, sorbea pe îndelete un pahar de rachiu, lingă o femeiuşcă slabă, bolnăvicioasă, galbenă ca o gutuie şi încotoşmănata pînă peste urechi într-un şal ponosit. — Ce este, domnule Cassagne? întrebă omul cu mustăţi. — E noul pedagog, răspunse portarul, arătîndu-mă Domnul e aşa de mic, încît la început l-am luat drept un elev.  — Intr-adevăr, făcu omul cu mustăţi, privin- du-mă pe deasupra paharului său, avem aici elevi mult mai înalţi si chiar mai în vîrstă decît domnul... Veillon cel mare, de pildă. — Şi Couzat, adăugă portarul. — Şi Soubeyrol, făcu femeia. Apoi începură să vorbească între ei cu glas căzut, cu nasul în scîrbosul lor rachiu şi pîndindu-mă cu coada ochiului Afară se auzea vîjîitul vînţului şi glasurile piţigăiate ale elevilor care spuneau rugăciuni în capelă. Deodată sună un clopot; un zgomot mare de paşi răsună pe sală. — S-a isprăvit rugăciunea, îmi zise domnul Cassa-gne, ridicîndu-se. Să mergem sus la director! îşi luă felinarul şi eu l-am urmat. Clădirea mi s-a părut uriaşă Coridoare nesfîr-şite, portaluri înalte, scări largi cu balustrade de fier fasonat... toate vechi, negre, afumate... Portarul îmi spuse că înainte de '89, casa era o şcoală de marină fcare număra pînă la opt sute de elevi, toţi din cea mai înaltă nobilime. Tocmai cînd isprăvea să-mi dea desluşirile acestea de preţ, am ajuns in faţa cancelariei directorului:.-Domnul Cassagne împinse încetişor o uşă dublă, capitonată, si bătu de două ori în lemnărie. — Intră! rosti un glas. Şi am intrat. Era un cabinet de lucru foarte înare, cu un tapet verde. Drept în fund, în faţa unei mese lungi, directorul scria la lumina slabă a unei lămpi cu abajurul lăsat, în jos. — Domnule director, zise, portarul,, împingîndu-mă înaintea lui, iată nouă pedagog, care vine în locul domnului Serrieres.,, — Bine, făcu directorul,, fără să se, oprească din lucru. Portarul se înclină şi ieşi. Am rămas în picioare, în mijlocul încăperii, răsucindu-mi pălăria între degete. Cînd sfîrşi descris, directorul se întoarse spre mine şi am putut să-i cercetez în voie faţa îngustă, gălbuie şi uscată, luminată de doi ochi reci, fără culoare. Iar el, ca să mă vadă mai bine, ridică abajurul lămpii şi-şi puse ochelarii pe nas. — Bar e un copil! exclamă directorul, sărind în sus pe jilţ. Ce să fac cu un copil? De astă dată, Piciul trase o spaimă grozavă. Se şi vedea pe stradă, lipsit de mijloace... Abia avu puterea să îngăime două-trei cuvinte şi să înmîneze directorului scrisoarea pe care o avea pentru el. Directorul luă scrisoarea, o citi. o reciti, o împături, o desfăcu, o mai citi o dată şi, pînă la urmă, îmi spuse că numai datorită recomandării cu totul deosebite a rectorului şi cinstei familiei mele se învoia săi mă primească la el, deşi  tinereţea mea îl speria. Apoi începu să-mi vorbească declamator despre însemnătatea noilor mele îndatoriri, dar nu-l mai ascultam. Pentru mine, lucrul de căpetenie era că nu mă dădea afară... Mă primea! Eram fericit, nebun de fericire! Aş fi vrut ca domnul director să aibă o mie de mîini şi să i le sărut pe toate. Un zgomot grozav de fiare vechi îmi opri gîndurile de recunoştinţă. M-am întors repede şi m-am găsit în faţa unui personaj înalt, cu favoriţi roşcaţi, care tocmai intrase pe nesimţite în cancelarie; era supraveghetorul general.   Cu capul aplecat pe umăr, în felul lui Ecce homo se uita la mine cu zîmbetul cel mai dulce, jucîndu-se cu o legătură de chei de toate mărimile, ce-i atîrna în degetul arătător. Zîmbetul m-ar fi atras spre el, dar cheile zăngăneau cu un zgomot îngrozitor, cline! cline! cline! ce mă înfricoşa. — Domnule Viot, zise directorul, iată, ne-a sosit înlocuitorul domnului Serrieres. Domnul Viot se înclină şi-mi zîmbi cum nu se poate mai dulce. Cheile lui, dimpotrivă, sefrămîntară într-un chip batjocoritor şi răutăcios, ca pentru a spune: „Omuleţul ăsta să-l înlocuiască pe domnul Serrieres?! Haida-de!” Directorul înţelese tot atît de bine ca şi mine ceea ce spuseseră cheile şi adăugă oftînd: — Ştiu că plecarea domnului Serrieres este o pierdere aproape de neînlocuit pentru noi (aici cheile scoaseră un adevărat geamăt), dar sînt sigur că dacă domnul Viot binevoieşte să-l ia pe noul pedagog sub deosebita lui ocrotire si să-i întipărească bine în minte preţioasele lui idei asupra învăţămîntului, ordinea şi disciplina casei nu vor suferi prea mult de pe urma plecării domnului Serrieres. Tot blînd şi zîmbitor, domnul Viot răspunse că bunăvoinţa luî mi-era asigurată şi c-o să m-ajute bucuros cu sfaturile lui; dar cheile nu'erai binevoitoare. Să le fi auzit cum se frămîntau şî scrîşneau nebune: „Dacă te mişti, secătură, vai de tine!”.  — Domnule Eyssette, incneie directorul, poţi să te retragi. Astă-seară va mai trebui să dormi la hotel Mîine dimineaţa, la ora opt, să fii aici. Poţi pleca. Şi-mi dădu drumul cu un gest demn. Domnul Viot, mai zîmbitor şi mai dulce ca oricînd, măî nsoţi pînă la uşă dar, înainte de a mă părăsi, îmi strecură în mînă un caieţel: — E regulamentul casei, zise el. Citeşte şi meditează... Apoi deschise uşa şi o închise în urma mea, vînturîndu-şi cheile într-un chip... Cline! cline! cline! Domnii ăştia uitaseră să-mi lumineze calea... O clipă am rătăcit prin coridoarele lungi şi cu totul întunecoase, pipăind pereţii pentru a încerca să-mi regăsesc drumul. Din cînd în cînd, un strop de lună intra printre zăbrelele vreunei ferestre înalte şi-mi ajuta să mă orientez. Deodată, în noaptea galeriilor străluci un punct luminos, Aenind spre mine... Am mai făcut cîţiva paşi. Lumina se mări, se apropie de mine, trecu în preajma mea, se îndepărtă, pieri. A fost ca o vedenie, dar, oricît de scurtă ar fi fost, am putut să-i prind cele mai mici amănunte. închipuiţi-vă două femei, nu, două umbre Una bătrînă, zbîrcită, sfrijită, încovoiată,, cu nişte ochelari foarte mari eare-i ascundeau o jumătate de faţă; alta, tînără, subţirică, cam slăbuţă, ca toate nălucile, avea însă, ceea ce nălucile n-au îndeobşte, o pereche de ochi negri, foarte mari, şi atît de negri, atît de negri Bătrîna ţinea în mînă o  lampă mică de aramă; ochii negri, ei, nu duceau nimic... Cele două umbre trecură pe lîngă mine, grăbite, tăcute, fără să mă vadă, şi pieriseră demult dar eu tot mai stăm în picioare, în acelaşi loc, sub o îndoită impresie de farmec şi de groază. Mi-am reluat drumul bîjbîind, dar inima-mi bătea tare şi vedeam mereu înaintea mea, în umbră, pe cumplita ursitoare cu ochelari, păşind.lingă ochii negri... Totuşi trebuia să-mi găsesc un adăpost pentru noapte. Nu era lucru uşor. Din fericire, omul cu mustăţi, pe care l-am gasit fumîndu-şi luleaua în faţa odăii portarului, se puse îndată la dispoziţia mea şi-mi propuse să mă ducă la un mic hotel, bunişor, şi nu prea scump, unde voi fi servit ca un.prinţ. Vă închipuiţi ce bucuros am primit. Omul ăsta cu mustăţi părea foarte de treabă. Pe drum am aflat că-l chema Roger, că era maestru de dans, de călărie, de scrimă şi de gimnastică la liceul din Sarlande, şi că slujise multă vreme în regimentele de vînători din Africa. Asta, mai ales, mi-l făcu simpatic. Copiii sînt totdeauna gata să iubească soldaţii. La uşa hotelului ne-am despărţit, strîngîndu-ne de mai multe ori mîna, şi ne-am făgăduit solemn să ne împrietenim. Şi acuma, cititorule, trebuie să-ţi fac o mărtu risire. Cînd Piciul rămase singur în camera aceea rece, în faţa patului de han, necunoscut şi banal, departe de cei pe care-i iubea, i se frînse inima, şi acest mare filozof plînse ca un copil. Acum viaţa îl înspăi-mînta. Se simţea slab şi neînarmat în faţa ei, şi plîngea, plîngea Deodată, printre lacrimi, îi trecu pe dinaintea ochilor chipul celor de acasă, văzu locuinţa pustie, familia risipită, mama într-o parte, tatăl într-alta  Nu mai aveau nici un acoperămînt! Nu mai aveau cămin! Şi atunci, uitînd de durerea lui, pentru a nu se mai gîndi decît la nenorocire comună, Piciul luă o mare şi frumoasă hotărîre: să refacă familia Eyssette şi să reclădească el singur căminul. Apoi, mîndru de a fi găsit ţelul ăsta nobil pentru viaţa lui, îşi şterse lacrimile, nedemne de un bărbat, de un reconstructor al căminului, şi, fără a pierde o clipă, începu să citească regulamentul domnului Viot, pentru a lua cunoştinţă de noile sale îndaroriri. Regulamentul ăsta, recopiat cu dragoste de însăşi mîna autorului, domnul Viot, era un adevărat tratat, împărţit metodic în trei părţi: 1), Datoriile pedagogului faţă de superiorii lui; 2), Datoriile pedagogului fată de colegi; 3) Datoriile pedagogului faţă de elevi. Toate cazurile erau prevăzute, de la geamul spart pînă la cele două mîini care se ridică în acelaşi timp în clasă; toate amănuntele vieţii pedagogilor erau hisenmate, de la cifra lefuiilor lor pînă la jumătatea de sticlă de vin la care aveau dreptul la fiecare masă. Regulamentul se isprăvea cu o frumoasă bucata de retorică, un discurs asupra” foloaselor aduse de acest regulament. Dar, cu tot respectul lui pentru opera domnului Viot, Piciul n- avu puterea s-o citească pînă la sfîrşit şi, tocmai la partea cea mai frumoasă a discursului, adormi în noaptea aceea am dormit foarte rău. Mii de visuri fantastice îmi tulburară somnul... Uneori mi se părea că aud îngrozitoarele chei ale domnului Viot, cling! cling! eling! sau că ursitoarea cu ochelari se aşeza la căpătîiul meu şi mă deştepta brusc. Alteori, şi ochii negri  o, ce negri mai erau! şe-deau la picioarele patului meu, privindu-mă cu o ciudată îndărătnicie  A deua zi, la ora opt, am sosit la liceu. Domnul Viot, în picioare, la poartă, cu cheile în mînă, supraveghea intrarea externilor. Mă primi cu zîmbetul cel mai dulce. — Aşteptă în vestibul, îmi zise el. După ce elevii vor fi intrat, o să te prezint colegilor dumitale. Am aşteptat în vestibul, plimbîndu-mă în lung şi-n lat şi salutînd pînă la pămînt pe domnii profesori, care se grăbeau gîfîind. îsumai unuldin domnii ăştia îmi răspunse la salut: era un preot, profesorul de filozofie, „un om ciudat”, îmi zise domnul Viot... Mie mi-a fost drag îndată omul ăsta ciudat. Clopotul sunfă. Clasele se umplură.  Patru sau cinci tineri între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, prost îmbrăcaţi, veneau ţopăind şi se opriră buimăciţi la vederea domnului Viot. — Domnilor, le zise supraveghetorul general, arătînd spre mine — iată-l pe domnul Daniel Eyssette noul dumneavoastră coleg. După ce vorbi, făcu o lungă plecăciune şi se retrase tot zîmbitor, tot cu capul lăsat pe umăr şi tot zornăindu-şi îngrozitoarele chei. Colegii mei şi cu mine ne-am privit o clipă în tăcere. Cel mai înalt şi mai gros dintre ei luă cel dinţii cuvîntul. Era domnul Serrieres, faimosul Serrieres, pe care aveam să-l înlocuiesc. — Zău! strigă el, cu glas voios, acum pot spune, într-adevăr, că pedagogii se perindă, dar mr se aseamănă. Era o aluzie la uimitoarea deosebire de statură dintre noi. Toţi rîseră mult, foarte mult, şi eu cel dintai, dar vă asigur că în clipa aceea Piciul şi-ar fi vîndut bucuros sufletul diavolului,' ca să fie măcar de-un lat de palmă mai înalt. — Nu-i nimic, adăugă grăsunul Serrieres, întinzîndu-mi mîna deşi nu sîntem de aceeaşi măsură, putem totuşi bea cîteva sticle împreună. Vreau să fii şi dumneata printre noi o să facem cunoştinţă ciocnind. Fără să-mi dea răgaz să-i răspund, mă luă de braţ, şi mă trase după el afară. Cafeneaua Barbette, unde mă duseră noii mei colegi, se afla în Piaţa Armelor. Veneau acolo subofiţerii din garnizoană, şi ceea ce te izbea cînd intrai era mulţimea de chipie şi de centiroane atîrnate în cuiere. In ziua acea, plecarea lui Serrieres şi punciul lui de rămas bun îi atrăseseră pe toţi clienţii obişnuiţi... Subofiţerii, cărora Serrieres mă prezentă la sosire, mă primiră cu multă prietenie. Dar, la drept vorbind, sosirea Piciului nu făcu mare vîlvă şi am fost repede uitat în colţul sălii, unde mă refugiasem sfios  în timp ce paharele se umpleau, grăsanul Serrieres se aşeză lîngă mine. îşi scoase haina şi ţinea între dinţi o lulea lungă tle lut, pe care numele lui era scris cu litere de porţelan. La-cafeneaua Barbette toţi pedagogii aveau o lulea ca asta. — Ei bine, colega, îmi zise grăsanul Serrieres, vezi că mai sînt şi clipe plăcute în meseria noastră De altfel, ai nimerit-o bine venind pentru început la Sarlande. Mai întîi, absintul de la cafeneaua Barbette e minunat, şi apoi, acolo, in şandramaua aceea, n-o să te simţi prea rău. Şandramaua era liceul.   — O să ai meditaţia celor mici, nişte băieţai pe care-i mini din spate cu nuiaua. Să vezi cum i-am dresat! Directorul nu-i răutăcios. Colegii îs băieţi buni, numai bărîna şi tata Viot  — Care bătrînă? am întrebat eu, tresărind. — O! Ai s-o cunoşti curînd. La orice oră din zi şi din noapte o întîlneşti învirtindu-se încoace şi-ncolo plin liceu, cu o pereche de ochelari foarte mari pe nas  E o mătuşă de-a directorului, şi-i econoamă aici. Ah! ticăloasa! Dacă nu murim de foame, nu-i din vina ei. In timpul ăsta, punciul circula, paharele goale umpleau, cele pline se goleau; se auzeau urări, excla maţii, ho! ho! şi ha! ha! tacuri de biliard ridicate în sus, şi ce înghesuială, ce rîsete zgomotoase, ce jocuri de cuvinte, ce mărturisiri! Incetul cu încetul, Piciul se simţi mai puţin sfios. îşi părăsise ungherul şi se plimba prin cafenea, vorbind tare, cu paharul în mînă. In clipa aceea, subofiţerii erau prietenii lui; povesti cu un aer obraznic unuia dintrei că făcea parte dintr-o familie tare bogată şi că, în urma nebuniilor tinereţii, fusese alungat din casa părintească. Se făcuse pedagog ca să poată trăi, dar nu credea să rămînă multă vreme la liceu  înţelegi, cu o familie aşa de bogată! A! dacă cei din Lyon ar fi putut să-l audă în clipa aceea. Totuşi, ce ţî-e şi cu noi! Cînd cei din cafeneaua Barbette aflarăi că eram un băiat de familie, alungat de acasă, un nemernic, un stricat, şi nu cum s-ar fi putut crede, un biet băiat pe care mizeria îl osîndise să fie pedagog, toţi mă priviră cu ochi buni. Cei mai vechi subofiţeri catadicsiră să-mi vorbească; ba merseră chiar mai departe: în clipa plecării, Roger, maestrul de scrimă, prietenul meu din ajun, se ridică şi închină în sănătatea lui Daniel Eyssette. Vă închipuiţi ce mîndru era Piciul. Urarea în cinstea lui Daniel Eyssette dădu semnalul plecării. Era zece fără un sfert, adică ora la care trebuia să ne întoarcem la liceu. Omul cu cheile ne aştepta la poartă. — Domnule Serrieres, zise el grăsunului meu coleg, pe care puneiul de rămas bun îl făcea să se clatine pe picioare. —O să-ţi duci pentru ultima oară elevii în sala de meditaţie. îndată ce vor fi intrat, domnul director şi cu mine vom veni să-l instalăm pe nouă pedagog. Intr-adevăr, dupăcîteva minute, directorul, domnul Viot şi noul pedagog îşi făceau intrarea solemnă în sală. Toţi se ridicară în picioare. Directorul mă prezintă elevilor într-o ouvîntare cam lungă, dar plină de demnitate; apoi se retrase urmat de grăsunul Serrieres, pe care puneiul de rămas bun îl ameţea tot mai rău. Domnul Viot rămase cel din urmă. Nu rosti nici o cuvîntare, dar cheile lui, clinic! cline! cline! vorbiră pentra el într-un chip atît de groaznic, cline! cline! cline!  atît de ameninţător, îneît toate capetele se ascunseră după capacele pupitrelor, şi însuşi noul pedagog nu se simţea la largul lui.  Indată ce îngrozitoarele chei plecară, o mulţime de feţe şirete ieşiră de după pupitre. Toate vîrfurile peniţelor se îndreptară spre buze, toţi ochişorii aceia strălucitori, speriaţi, batjocoritori se aţintiră asupra mea, în timp ce un lung şuşotit trecea din bancă în bancă. Cam tulburat, am urcat încet.treptele catedrei. Am încercat să-rai plimb o privire cruntă în jurul meu, apoij îngroşîndu-mi glasul, am strigat între două puternice si scurte bătăi în masă: — Să lucrăm, domnilor, să lucrăm! Astfel şi-a început Piciul cea dintîi meditaţie. VI. CEI MICI Ei nu erau răi, ci ceilalţi. Ei nu mi-au făcut niciodată Areun rău, şi eu îi iubeam, fiindcă nu miroseau încă a liceu şi le citeai tot sufletul în ochi. Nu-i pedepseam niciodată. La ce bun? Pedepseşti oare păsărelele?  Cînd piuiau prea tare, n-aveam decît să strig: „linişte!” Şi îndată toată colivia tăcea măcar cinci minute. Cel mai mare din sala de meditaţie avea unsprezece ani. Ce vreţi, unsprezece ani! Şi grăsunul Serrieres se lăuda că-i mîna cu nuiaua!  Eu nu-i minam cu nuiaua. Am încercat să fiu totdeauna bun, asta-i tot. Uneori, cînd fuseseră tare cuminţi, le spuneam o poveste  0 poveste! Ce fericire! Repede, repede îşi strîngeau caietele, închideau cărţile, călimări, rigle, condeie, aruncau tot alandala în  fundul pupitrelor; apoi, cu braţele încrucişate pe bancă, deschideau ochii mari şi ascultau. Născocisem înadins pentru ei cinci sau şase basme fantastice: Debuturile unui greier, Nenorocirile lui Ionică-Iepuraşul etc. Pe atunci, ca şi astăzi, bunul La Fontaine mi-era sfîntul cel mâi drag din calendarul literar, şi romanele mele nu erau decît povestirea fabulelor lui; dar mai strecura ui în ele şi ceva din propria-mi istorioară. Totdeauna era cîte un biet greier, nevoit să-şi cîştige existenţa ca Piciul, sau o vaca-domnului ce cartona plîngînd ca Eyssette (Jacques). Asta-i făcea să petreacă pe micuţii mei, ba chiar şi pe mine. Din păcate, domnul Viot nu înţelegea să petreci în felul ăsta. De trei sau patru ori pe săptămînă, îngrozitorul om cu chei făcea o inspecţie prin liceu, să vadă dacă toate se desfăşoară după regulament....Or, într-una din zilele acelea  intră în sala noastră de meditaţie chiar în clipa cea mai mişcătoare a poveştii lui Iomcă-Iepuraşul. Văzîndu-l pe domnul Viot, toată sala tresări. Copiii se priviră înspăimînţaţi. Povestitorul se opri dintr-o dată. Ionică-Iepuraşul, buimăcit, rămase cu o lăbuţă în aer, ciulindu-şi de spaimă urechile mari. În picioare, în faţa catedrei, zîmbitoiul domn Viot îşi plimbă o privire lungă şi mirată asupra pupitrelor goale. Nu scotea o vorbă, dar cheile lui zornăiau crîncen: „Clinc! clinc! clinc! neisprăviţilor! Ce? aici nu se mai lucrează?” Tremurînd tot, am încercat să potolesc îngrozitoarele chei.  — Băieţii au lucrat mult zilele astea, am îngăimat eu Şi am vrut să-i răsplătesc spunîndule o mică poveste. Domnul Viot nu-mi răspunse. Se înclină zîmbind, îşi mai zăngăni o dată cheile şi ieşi. Seara, în recreaţia de la patru, veni spre mine şi, mereu zîmbitor, mereu mut, îmi înmînă regulamentul deschis la pag. 12: Datoriile pedagogului faţă de elevi. Am înţeles că nu trebuie să mai spun poveşti şi n-am mai spus niciodată. Cîteva zile, micuţii mei fură nemîngîiaţi. Le lipsea Ionică-Iepuraşul, şi mi se rupea inima că nu puteam să li-l dau înapoi. Dac-aţi şti ce dragi mi-erau băieţii aceia! Nu ne despărţeam niciodată  Liceul era împărţit în trei grupe foarte deosebite: cei mari, mijlocii şi cei mici; fiecare grupă îşi avea curtea, dormitorul şi sala ei de meditaţie. Micuţii mai erau aşa'dar, ai mei, numai ai mei. Mi se părea că am treizeci şi cinci de copii. Afară de aceştia, nici un prieten. Zadarnic îmi zîmbea domnul Viot, mă lua de braţ în recreaţii şi-mi.dădea sfaturi cu privire la regulament, nu mi-era drag, nu putea să-mi fie drag; prea mă înspăimîntau cheile lui. Pe director nu-l vedeam niciodată. Profesorii îl dispreţuiau pe Pici şi-l priveau de sus. Cît despre colegii mei, îi îndepărtase de mine bunăvoinţa pe care omul cu cheile păxea că mi-o arată; de altfel, din ziua cînd am fost prezentat subofiţerilor nu in-am mai dus la cafeneaua Barbette, şi asta nu mi-o iertau oamenii aceia. Pînă şi portarul Cassagne şi Roger, maestrul de scrimă, erau împotriva mea. Mai ales maestrul de scrimă părea foarte supărat pe mine. Cînd treceam pe lîngă el, îşi răsucea mustaţa încruntat şi holba nişte ochi, de parc-ar fi vrut să spintece cu sabia pe o sută de arabi. Odată îi zise în gura mare lui Cassagne, uitîndu-se la mine, că nu-i plac spionii. Cassagne nu răspunse, dar am văzut pe chipul său că nici lui nu-i plac..'. Despre care spioni era vorba. Asta-mi dădu mult de gîndit. în faţa acestei antipatii generale m-am resemnat de nevoie. Pedagogul mijlociilor împărţea cu mine odăiţa lui de la etajul al treilea, sub pod; acolo-mi găseam scăparea în timpul orelor de clasă. Şi cum colegul meu îşi petrecea tot timpul liber la cafeneaua Barbette, odaia îmi aparţinea de fapt mie; era odaia mea, căminul meu. De cum intram, mă încuiam, întorcînd cheia de două ori, îmi trăgeam cufărul, nu era nici un scaun în odaie, în faţa unui birou vechi, plin de pete de cerneală şi de inscripţii scrijelite cu briceagul, îmi înşiram deasupra toate cărţile şi la lucru! Pe atunci era primăvară  Cînd ridicam fruntea, vedeam cerul tare albastru şi copacii cei mari din curte, care şi înverziseră. Afară, nici un zgomot. Din cînd în cînd, glasul monoton al unui elev care-şi spunea lecţia, exclamaţia unui profesor mînios, o ceartă între vrăbii, sub frunziş apoi totul se liniştea, liceul parcă dormea. Piciul nu dormea. Sici măcar nu visa, ceea ce-i un încîntător fel de a dormi. Lucra, lucra fără întrerupere, îndopîndu-se cu greacă şi cu latină, de-i plesnea capul. Uneori, în toiul muncii lui grele, un deget tainic bătea la usă. — Cine-i?  — Eu sînt, Muza, vechea ta prietenă, femeia din caietul roşu, deschide-mi repede, Piciule! Dar Piciul se ferea să-i deschidă. De Muză-i ardea lui!... La dracu' caietul roşu! în clipa de faţă, lucrul de căpetenie era să facă multe teme de greacă, să-şi ia licenţa, să fie numit profesor şi să reclădească cit mai repede un frumos cămin, nou-nouţ, pentru familia Byssette. Gîndul că lucram pentru familie îmi dădea mult curaj şimi făcea viaţa mai plăcută. Ba-mi înfrumuseţa pînă şi odaia O! mansardă, scumpă mansardă, cîte ceasuri frumoase am petrecut între cei patru pereţi ai tăi! Ce bine mai lucram acolo! Ce vrednic mă simţeam!... Dacă aveam cîteva.ceasuri bune, mai aveam şi destule rele. De două ori pe săptămînă, duminica şi joia, trebuia să duc copiii la plimbare. Plimbarea asta era un chin pentru mine. De obicei mergeam la Poiană, o pajişte mare ce se întindea ca un covor la picioarele muntelui, la o jumătate de leghe de oraş. Cîţiva castani înalţi trei sau patru cîrciumioare vopsite în galben, un izvor sprinten ce alerga prin iarbă făceau din locul acela o privelişte fermecătoare şi veselă Cele trei grupe veneau pe drumuri deosebite; dar, odată acolo, se adunau sub supravegherea unui singur pedagog, şi totdeauna eu eram acela. Cei doi colegi ai mei se duceau prin cîrciu mioarele vecine, unde băieţii cei mari le făceau cinste, dar, cum pe mine nu mă pofteau niciodată, rămîneam să păzesc elevii Grea meserie în locurile acelea frumoase! Ar fi fost aşa de plăcut să te întinzi pe iarba verde, la umbra castanilor, şi să te” îmbeţi de mirosul cimbrului, ascultînd cîntecul izvorului! în loc de asta, trebuia să supraveghez elevii în Poiană şi să trec prin tot oraşul cu grupa mea, grupa celor mici. Celelalte grupe mergeau de minune păstrînd rîiîdul şi băteau talpa ca nişte soldaţi încercaţi. Se simţea disciplina şi toba. Micuţii mei nu pricepeau nimic din toate lucrurile acestea frumoase. Ei mergeau în rînd, se ţineau de mină şi trăncăneau tot drumul. Zadarnic le strigam: „Păstraţi distanţa!”, că nu mă înţelegeau şi umblau alandala. Eram destul de mulţumit de capul coloanei. Puneam acolo pe cei mai mărişori, cei mai serioşi, cei care purtau tunică. Dar în coadă, ce harababură ce neorînduială! O ceată nebună de copii, capete zbîr-lite, mîini murdare, pantaloni numai zdrenţe. Nici nu îndrăneam să mă uit la ei. Desinit in piscem, îmi spunea în privinţa aceasta zîmbitorul domn Viot, om de duh uneori. Ce-i drept, coada coloanei avea o înfăţişare jalnică. Înţelegeţi, dar, deznădejdea mea de a mă arăta pe străzile din Sarlande cu asemenea alai, şi mai ales duminica! Clopotele dăngăneau, străzile erau pline de lume. întîlneai pensioane de fete care se duceau la biserică, modiste eu bonete trandafirii, bărbaţi fercheşi, cu pantaloni cenuşiu-deschis. Trebuia să treci pe lîngă toţi aceştia, cu o haină jerpelită şi cu o grupă caraghioasă. 'Ce ruşine!  Printre toţi drăcuşorii ăştia zbîrliţi pe eare-i plimbam de două ori pe săptămînă prin Oraş, unul, mai ales, un semiintern, mă scotea din fire. Închipuiţi-vă un copil pipernicit, aşa de mie incit era şi caraghios; afară de asta, stângaci, murdar, nepieptănat, scos ca din mocirlă şi, pentru ca nimic să nu-i lipsească, mai avea şi picioare îngrozitor de strîmbe. Niciodată un astfel de elev dacă totuşi e îngăduit să dai unuia ca ăsta numele de elev n-a mai figurat pe îoile de înscriere ale şcolii. Făcea de rîs un liceu întreg. Cît despre mine, prinsesem ciudă pe el; şi în zilele de plimbare, cînd îl vedeam că merge legănîndu-se în coada coloanei, cu graţia unui mic răţoi, îmi venea o poftă nebună să-i dau un picior şi să-l azvîrl cît colo, spre cinstea grupei mele. Il porecliserăm Bamban din pricina mersului său mai mult decît nedisciplinat. Toţi puştii din Sarlande erau prietenii săi. Datorită lui, cînd ieşeam la plimbare eram totdeauna urmăriţi de o ceată de ştrengari care făceau pe grozavii în spatele nostru, îl chemau pe Bamban pe nume, îl arătau cu degetul, îi aruncau coji de castane, şi mii de alte maimuţăreli. Micuţii mei petreceau grozav, dar eu nu rîdeam deloc, şi în fiecare săptămînă înaintam directorului un raport amănunţit asupra elevului Bamban şi a numeroaselor neorînduieli pe care prezenţa lui le pricinuia. Din nenorocire, rapoartele mele rămîneau fără răspuns şi eram silit totdeauna să m-arăt pe străzi în tovărăşia domnului Bamban, mai murdar şi mai crăcănat ca ori cînd, într-o duminică între altele o frumoasă duminică sărbătorească şi cu mult soare îmi sosi pentru plimbare într-un asemenea hal, încît ne-am speriat cu toţii. Niciodată n-aţi visat aşa ceva. Mîine negre, pantofi fără şireturi, noroi pînă şi-n păr, aproape că nu mai avea pantaloni o dihanie. Mai caraghios era faptul că în ziua aceea se cunoştea că-l făcuseră tare frumos' înainte de.a mi-l trimite. Părul, mai bine pieptănat decît de obicei, era încă lins depomadă, iar nodul cravatei avea un nu ştiu ce în care simţeai degetele maniei. Dar sînt atîtea mocirle pînă sajungi la liceu! Şi Bamban se tăvălise prin toate. Cînd l-am A'ăzut că trece în rînd alături de ceilalţi, liniştit si zîmbitor ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, am făcut o mişcare de scîrbă şi de indignare. — Pleacă de aici! i-am strigat. Bamban gîndi că glumesc şi nu încetă să zîm-bească. Se credea tare frumos în ziua aceea! I-am strigat”din nou: „Pleacă! Pleacă de aici!” El mă privi trist şi supus, ochii lui se rugau fierbinte, dar am rămas neînduplecat şi grupa se puse în mişcare, lăsîndu-l singur, neclintit în mijlocul străzii. Credeam c-am scăpat de el pentru toată ziua, cînd, la ieşirea din oraş, rîsetele şi şoaptele de la ariergardă mă făcură să întorc capul. La patru sau cinci paşi în urma noastră, Bamban venea grav după coloană. — Măriţi pasul! am zis celor doi din faţă. Elevii înţeleseră că era vorba de a-i face o şotie, lui Bamban, şi grupa o porni într-o goană nebună. Din cînd în cînd, băieţii se întorceau să vada dacă Bamban putea să-i urmeze si rîdeau zărindu-i acolo, tare departe, mic cît pumnul, alergînd prin colbul drumului, printre vînzătorii de prăjituri şi de limonada. Şi turbatul ăsta ajunse la Poiană aproape odată cu noi. Numai că era galben la faţă de oboseală şi-şi tîra picioarele de ţi se făcea milă. Mi-a părut rău şi, cam ruşinat de cruzimea mea, l-am chemat cu biîndeţe lingă mine. Purta o bluzişoară spălăcită, în pătrăţele roşii, bluza Piciului la liceul din Lyon. Am recunoscut-o îndată bluza aceea, şi-mi spuneam: ,,Nu ţi-e ruşine, ticălosule? Chiar pe tine, pe Pici te joci să-l chinuieşti astfel”. Şi, cu lacrimi în suflet, am început să-l iubesc sincer pe acest biet dezmoştenit. Bamban se aşezase jos, că-l dureau picioarele. M-am aşezat lîngă el. I-am vorbit... I-am cumpărat o portocală Aş fi vrut să-i spăl picioarele. Din ziua aceea, Bamban ajunse prietenul meu. Am aflat despre el lucruri înduioşătoare  Era fiul unui potcovar care, auzind că se laudă pretutindeni binefacerile învăţătairii, muncea de se rupea, bietul om! să-şi trimită copilul semiintern la liceu. Dar, vai! Nimic nu se prindea de Bamban. In ziua cînd a intrat la şcoală, i s-a dat un model de beţe, zicîndu-i-se: „Să faci beţe!” Şi de un an de zile, Bamban făcea beţe. Şi ce beţe, Dumnezeule!... Strîmbe, murdare, şchioape, beţe de-ale lui Bamban. Nimeni n-avea grija lui. Nu făcea parte din nici o clasă; de obicei intra în cea pe care o vedea deschisă. într-o zi a fost găsit făcîndu-şi beţele în clasa şaptea Ciudat elev şi Bamban ăsta! Uneori îl priveam în sala de meditaţie cum sta încovoiat peste caiet, năduşind, suflînd, cu limba scoasă, ţinîndu-şi strîns condeiul în mînă şi apă-sîndu-l din răsputeri, ca şi cum ar fi vrut să treacă prin masă La fiecare băţ muia tocul în cerneală şi, la sfîrşitul fiecărui rînd, închidea gura şi se odihnea frecîndu-şi mîinile. Bamban lucra cu mai multă tragere de inimă de cînd eram prieteni... După ce isprăvea o pagină, se grăbea să urce pe brînci la catedră şi-şi punea capodopera în faţa mea, fără să scoată o vorbă. Il băteam drăgăstos peste obraz, zicîndu-i: „Foarte bine!” Era groaznic, dar nu voiam să-l descurajez. De fapt, încetul cu încetul, beţele începeau să meargă mai drept, peniţa nu mai scuipa atîta şi caietele erau mai puţin pătate cu cerneală Cred c-aş fi izbutit să-l învăţ ceva; din nenorocire soarta ne-a despărţit. Pedagogul elevilor mijlocii părăsea liceul. Cum eram aproape de sfîrşitul anului, directorul nu voi să mai ia un nou pedagog. Un elev cu barbă din clasa şaptea fu trecut la grupa celor mici, iar eu am fost însărcinat cu sala de meditaţie a celor mijlocii. Am socotit-o drept o catastrofă. Mai întîi, mijlociii mă înspăimîntau. îi,văzusem la treabă în zilele de plimbare la.Poiană, şi mi se strîngea inima la gîndul că voi trăi neîncetat în mijlocul lor. Apoi trebuia să-mi părăsesc micuţii, dragii mei micuţi, pe care-i iubeam atîta Cum se va purta cu ei elevul cu barbă?  Ce-o să se facă Bamban? Eram într-adevăr nenorocit. Şi micuţii mei fură deznădăjduiţi că plecam. în cea din urmă zi de meditaţie a fost o clipă de emoţie cind sună clopotul Toţi voiră să mă sărute. Ba chiar eîţiva, vă asigur, au găsit să-mi spună lucruri încîntătoare. Şi Bamban? Bamban nu vorbi. Dar cind ieşeam, se apropie de mine, roşu la faţă, şi-mi puse cu solemnitate in mînă un minunat caiet de beţe pe caro le făcuse anume pentru mine. Bietul Bamban! VII. PEDAGOGUL Aşadar, am luat in primire sala de meditaţie a elevilor mijlocii. Am găsit acolo vreo cincizeci de golani, băieţi de la munte, bucălaţi, între doisprezece şi paisprezece ani, fii de gospodari îmbogăţiţi, pe care părinţii lor îi trimiteau la liceu să facă din ei mici burghezi, cu preţul de o suta douăzeci de franci pe trimestru. Grosolani, obraznici, trufaşi, vorbind între ei un aspru dialect din Ceveni, pe care nu-l înţelegeam deloc, aveau mai toţi acea anumită sluţenie a copilăriei ce-şi schimbă vocea, mîini mari şi roşii, cu degeraturi, glasuri de cocoşei răguşiţi, privirea tîmpită şi, pe deasupra, un iz de liceu  Mă urîră îndată, înainte de a mă cunoaşte. Eram pentru ei inamicul, pedagogul; şi din ziua cînd m-am aşezat la catedră, războiul a început între noi, un război înverşunat, fără nici o clipă de răgaz. Ah! ce copii cruzi şi cît m-au făcut să sufăr! Aş vrea să vorbesc de ei fără duşmănie, durerile acestea sînt doar aşa de departe de noi! Ei bine, nu, nu pot; şi uite, chiar în ceasul cînd scriu rîndurile acestea simt că-mi tremură mîna de friguri şi de tulburare. Mi se pare că mai sînt acolo. Imi închipui că ei nu se mai gîndesc la mine. Nu-şi mai aduc aminte de Piciul şi nici de frumosul monoclu pe care şi-l cumpărase, ca să pară mai grav. Foştii mei elevi sînt acum bărbaţi, bărbaţi în toată firea. Soubeyrol trebuie să fie notar pe undeva, sus, prin Ceveni; Veillon (mezinul), grefier la tri bunal; Loupi, farmacist, şi Bonzanquet, veterinar. Au situaţie, burtă, tot ce le trebuie. Totuşi, uneori cînd se întîlnesc la club sau în piaţa bisericii, îşi amintesc de timpurile fericite de la liceu, şi poate că atunci vorbesc şi de mine. — Ia spune, grefiere, îl mai ţii minte pe micul Eyssette, calul nostru de bătaie din Sarlande, cu părul lung şi faţa gălbejită? Ce de feste i-am mai jucat! E adevărat, domnilor. I-aţi jucat multe feste, şi fostul vostru pedagog nu le-a uitat nici pînă astăzi... Ah! Nenorocitul pedagog! Ce v-a mai făcut să rîdeţi! Ce l-aţi mai făcut să plîngă! Da, să plîngă! L-aţi făcut să plîngă, şi de aceea festele voastre păreau şi mai straşnice  De cîte ori, la sfîrşitul unei zile de chin, bietul om, ghemuindu-se în patu-imic, nu şi-a muşcat pătura ca să nu-i auziţi hohotele de plîns!  E aşa de îngrozitor să trăieşti înconjurat de rea-voinţă, să te temi totdeauna, să fii totdeauna cu ochii în patru, totdeauna rău, totdeauna înarmat, e aşa de îngrozitor să pedepseşti, eşti nedrept fără să vrei, e aşa de îngrozitor sa te îndoieşti, sa vezi pretutindeni numai curse, să nu mănînci în tihnă, să nu dormi liniştit, să-ţi spui totdeauna, chiar în clipele de răgaz: „Ah! Doamne!... Ce-or să-mi mai facă acuma?” Si, de-ar trăi o sută de ani, pedagogul Daniel Eyssette nu va uita niciodată»'tot ce-a suferit la liceul din Sarlande, din trista zi cînd a intrat în sala de meditaţie a elevilor mijlocii. Şi totuşi, nu vreau să mint, schimbînd meditaţia, cîştigasem ceva: acum vedeam ochii negri. De două ori pe zi, în orele de recreaţie, îi zăream de departe, lucrînd la o fereastră de la etajul întîi, care dădea în curtea mijlociilor,.. Erau acolo, mai negri, mai mari ca oricînd, aplecaţi de dimineaţă pînă seara asupra unei cusături fără de sfîrşit; căci ochii negri coseau, nu se mai saturau de cusut. Ca să coasă, numai ca să coasă, bătrîna ursitoare cu ochelari îi adusese de la copiii găsiţi  ochii negri nu-şi cunoşteau nici tatăl, nici mama şi, de la un capăt la celălalt al anului, coseau, coseau fără încetare, sub privirea neînduplecată a cumplitei ursitoare cu ochelari, care torcea în preajma lor. Eu mă uitam la ei. Recreaţiile mi se păreau prea scurte. Mi-aş fi petrecut viaţa sub fereastra aceea binecuvîntată, la care lucrau ochii negri. Şi ei ştiau că eram acolo. Din cînd în cînd se ridicau de pe cusătură, şi atunci ne vorbeam din ochi, fără cuvinte. — Eşti tare nenorocit, domnule Eyssette? — Şi voi de asemenea, sărmani ochi negri? — Noi n-avem nici tată, nici mamă. — Cît despre mine, părinţii mei sînt departe... — Ursitoarea cu ochelari e îngrozitoare, o, dac-ai şti — Pe mine copiii mă fac sa sufăr foarte mult. — Curaj, domnule Eyssette! — Curaj, frumoşii mei Ochi negri! Niciodată nu ne spuneam mai multe. Mă temeam totdeauna să nu-l văd pe domnul Viot că se iveşte cu cheile lui  cline! cline! cline!  iar colo sus, dincolo de fereastră, ochii negri aveau şi ei pe domnul Viot al lor. După un dialog de o clipă se plecau repede şi începeau iar să coasă, sub privirea cruntă a ochelarilor mari, cu rama de oţel. Scumpii mei ochi negri! Nu ne vorbeam decît de la mare depărtare si numai privindu-ne pe furiş, şi totuşi îi iubeam din tot sufletul. Mai era şi abatele Germane, care mi-era tare drag Abatele acesta era profesorul de filozofie. Trecea drept nn om ciudat şi, la liceu, toţi se temeau de el,. pînă şi directorul, pînă şi domnul Viot. Vorbea puţin, cu glas scurt şi tăios, ne tutuia pe toţi, umbla cu paşi mari, cu capul pe spate, cu sutana ridicată şi, ca un dragon, bătea talpa pantofilor lui cu cataramă. Era înalt şi puternic. Multă vreme l-am crezut foarte frumos, dar într-o zi, privindu-l mai de aproape, am băgat de seamă că faţa asta nobilă de leu fusese groaznic desfigurată de vărsat. Nici un locşor care să nu fi fost ciopîrţit, tăiat, plin de semne. Abatele trăia posomorit şi singur într-o odăiţă de la capătul clădirii, în aşa-numitul Liceu Vechi. Nimeni nu intra la el vreodată, afară de cei doi fraţi ai lui, doi netrebnici din grupa mea, pentru învăţătura cărora plătea el Seara, cînd treceam prin curţi să ne urcăm la dormitor, zăream acolo sus, în clădirile negre şi dărîmate ale Liceului Vechi, o luminiţă slabă care veghea: era lampa abatelui  Germane. Adeseori şi dimineaţa, cînd coboram pentru meditaţia de la şase, vedeam prin ceaţă lampa care mai ardea; abatele Germane nu se culcase. Se spunea că scrie o mare lucrare de filozofie. Cît despre mine, chiar înainte de a-l cunoaşte, simţeam o mare simpatie pentru acest ciudat abate. Mă atrăgea îngrozitorul şi frumosul lui chip, strălucitor de inteligenţă. Numai că atîta mă speriaseră ceilalţi, povestind ciudăţeniile şi brutalităţile lui, încît nu îndrăzneam să mă duc la el. Totuşi m-am dus, şi spre fericirea mea. Iată în ce împrejurare... Trebuie să vă spun că pe vremea aceea mă cufundasem pînă-n gît în istoria filozofiei. Grea muncă pentru Piciu. Aşadar, într- o zi mi-a venit chef să-l citesc pe Condillac. între noi fie vorba, unchiaşul nu merită nici măcar să-ţi dai osteneala de a-l citi. Nu- i un filozof serios, şi tot bagajul lui filozofic ar încăpea în căsuţa pietrei unui inel de un franc. Dar, ştiţi, cînd eşti tînăr, ai păreri anapoda despre lucruri şi despre oameni  Voiam deci să-l citesc pe Condillac. Cu orice preţ îmi trebuia un Condillac. Din nenorocire nu se găsea, la biblioteca liceului, iar librarii din Sarlande nu ţineau astfel de cărţi. M-am hotărît să mă adresez abatelui Germane. Fraţii lui îmi spuseseră că odaia sa cuprindea peste două mii de volume şi nu mă îndoiam că voi descoperi la el cartea visurilor mele. Dar omul ăsta afurisit mă înspăimînta, şi pentru a mă hotărî să urc în cotlonul lui, trebuia întradevăr să ţin grozav la domnul de Condillac. Cînd am ajuns în faţa uşii, picioarele-mi tremurau de frică”... Am bătut de două ori foarte încet. — Intră! răspunse un glas de titan. Cumplitul abate Germane sta călare pe un scaun scund, cu picioarele întinse, cu sutana sumecată şi dezvăluind muşchi puternici ce ieşeau mult în relief prin ciorapii de mătase neagră. Rezemat de speteaza scaunului, citea un in folio cu muchiile roşii şi fuma zgomotos o lulea scurtă şi cafenie, o aşa-zisă ciubeică. — Tu eşti! făcu el, abia ridicîndu-şi ochii de pe infolio. Bună ziua! Ce mai faci... Ce vrei? Glasul lui tăios, înfăţişarea aspră a odăii acesteia îmbrăcată cu cărţi, felul semeţ cum şedea, luleaua scurtă pe care o ţinea între dinţi, totul mă intimida grozav. Totuşi am izbutit să-i lămuresc, de bine de rău, scopul vizitei mele şi să-i cer faimosul Condillac. — Condillac! Vrei să-l citeşti pe Condillac! îmi răspunse abatele Germane, zîmbind. Ce idee ciudată!... Nu ţi-ar plăcea mai, bine să fumezi o lulea cu mine? Ia scoate din cui luleaua cea mare şi frumosă care atîrnă acolo în perete, şi aprinde-o  ai să vezi că-i mult mai bună decît toţi Condillaeii din lume. Mi-am cerut iertare printr-un gest, înroşindu-mă. — Nu vrei?..., Cum doreşti, băiete.., Condillac-ul tău e colo sus, pe raftul al treilea, la stînga  Poţi să-l iei. Ţi-l împrumut. Nu cumva să-l strici, că-ţi rup urechile. L-am luat pe Condillae de pe raftul al treilea, la stînga, şi mă pregăteam să plec, dar abatele mă opri. — Va să zică, te, ocupi cu filozofia? îmi zise el, uitîndu-se drept în ochii mei Te pomeneşti că mai şi crezi în ea?  Poveşti, dragul meu, numai poveşti deşarte! Şi cînd te gîndeşti c-au vrut să facă din mine un profesor de filozofie! Spune si dumneata!  Ce să le predai, mă rog! Zero, nimicnicie... Ar fi putut tot atît de bine, pe cînd aveau grija asta, să mă numească inspector general al stelelor sau controlor al fumului de lulea Ah! sărmanul de mine! Ciudate meserii trebuie să mai ai uneori ca să-ţi cîştigi pîinea  Cunoşti şi tu cîte ceva din toate acestea, nu-i aşa?  O! nu-i nevoie să roşeşti. Ştiu că nu eşti fericit, bietul meu pedagog, şi că băieţii îţi fac viaţă amară. Aici, abatele Germane se opri o clipă. Părea foarte mînios si-şi scutura cu furie luleaua pe unghie. Eu, auzindu-l pe omul ăsta de treabă că se înduioşează astfel de soarta mea, mă simţeam tare mişcat şi-l ţineam pe Condillae în faţa ochilor, ca să-mi ascund lacrimile ce-i umpleau. Aproape îndată, abatele urmă: Pentru marile suferinţe ale vieţii nu cunosc decît trei leacuri: munca, rugăciunea şi luleaua luleaua de lut, foarte scurtă, să nu uiţi... Cît despre filozofi, nu te bizui pe ei; n-au să-ţi aducă niciodată nici cea mai mică mîngîiere. Am trecut şi eu pe acolo, poţi să mă crezi. — Vă cred, domnule abate. — Acuma, du-te, că mă oboseşti... Cînd vei voi cărţi, n-ai decît să vii să-ţi iei. Cheia odăii mele e totdeauna în uşă, iar filozofii totdeauna pe raftul al treilea, la stînga Nu-mi mai vorbi Adio! Apoi începu iar sa citească şi ma lăsă să plec fără să se uite măcar la mine. Din ziua aceea, toţi filozofii universului mi-au stat la în'demînă; intram la abatele Germane fără să mai bat la uşă, ea la mine acasă. De cele mai multe ori, la orele cînd veneam, abatele îşi ţinea lecţiile, iar odaia era goală. Luleaua cea mică dormea pe colţul mesei, lingă infoliile cu margini roşii şi nenumăratele hîrtii acoperite eu un scris subţire şi neciteţ... Cîteodată era şi abatele 'Germane acolo. îl găseam citind, scriind sau plimbîn-du-se în lung şin lat cu paşi mari. Cînd intram, ziceam cu glas sfios: — Bună ziua, domnule abate! De cele mai multe ori nu-mi răspundea Eu îmi luam filozoful de pe raftul al treilea, la stingă, şi plecam fără ca abatele să pară cel puţin că-mi bănuieşte prezenţa  Pînă la sfîrşitul anului n-am schimbat nici douăzeci de vorbe. Dar nu-i nimic! Ceva din mine însumi îmi spunea că eram buni prieteni  în răstimp se apiopia vacanţa. Toată ziua îi auzeai pe elevii de la muzică repetînd în sala de desen polci şi marşuri pentru împărţirea premiilor. Polcile acestea fi înveseleau pe toţi. Seara, la ultima meditaţie, vedeai cum ies din pupitre o mulţime de calen-dăraşe, iar fiecare copil ştergea dinir-al lui ziua care se isprăvise:,,A mai trecut una!'' Curţile erau pline de scînduri pentru tribună; se scuturau jilţurile, se băteau covoarele... nu se mai lucra, nu mai era nic' o disciplină. îuimai ura de totdeauna împotriva pedagogului şi festele, îngiozitoarele feste, dăinuiră pînă la urmă.  In sfîrşit sosi şi ziua cea mare. Era şi timpul. Nu mai puteam îndura. Premiile se împărţiră în curtea mea, curtea mijlociilor... Parc-o văd şi acuma, cu cortul ei bălţat, cu zidurile acoperite cu draperii albe, cu copacii mari şi verzi, plini de steaguri, şi sub ei, un talmeş-bal-meş de pălării, de chipie, de şepci, de căşti, de bonete cu flori, de jobene brodate, de pene, de panglici, de pompoane, de penaje în fund, o tribună lungă, unde se aşezaseră autorităţile liceului în jilţuri de catifea roşu-îneliis O! tribuna aceea! Ce mic te simţeai în faţa ei! Ce aer de dispreţ şi de superioritate dădea ea celor care se aflau în ea! îîici unul din domnii aceia nu mai avea îniăţişarea lui obişnuită. Abatele Germane era şi el, în tribună, dar ai fi zis că nu-şi dă seama de lucrul acesta. Lungit în jilţ, eu capul lăsat pe spate, asculta pe vecinii lui, cu gîndul aiurea, şi parcă urmărea cu ochii, prin frunziş, fumul unei lulele închipuite. La picioarele tribunei, orchestra, tromboane şi oficleiăex strălucind la soare; cele trei grupe, îngrămădite pe bănci, cu pedagogii în spatele lor; iar la urmă, mulţimea părinţilor, profesorul de la a doua oferind braţul doamenelor şi strigînd: „Faceţi loc! Faceţi loc!” în siîrşit, pierdute în mijlocul mulţimii, cheile domnului Viot ce alergau de la un capăt la celălalt al curţii şi pe care le auzeai—cline! cline! cline!  la dreapta, la stînga, aici, pretutindeni în acelaşi timp..'. Ceremonia începu. Era cald.!Nici un pic de aer sub cort Doamnele grase, stacojii la faţă, moţă-l Instrument de alamă care are, In orchestră, rolul de bas profund, iar la umbra pălăriilor lor, iar domnii cu chelie îşi ştergeau capul cu basmale roşu- aprins. Totul era roşu: feţele, covoarele, jilţurile... Au fost trei discursuri, mult aplaudate, dar eu nu le-am auzit. Colo sus, la fereastra de la primul etaj, ochii negri coseau la locul lor obişnuit, şi sufletul meu zbura spre ei Sărmanii mei ochi negri! îsici chiar în ziua aceasta ursitoarea cu ochelari nu-i lăsa să se odihnească. Cîjnd s-a strigat şi ultimul nume al ultimei menţiuni din ultima clasă, muzica izbucni într-un marş triumfal şi toţi se risipiră. Harababură generală. Profesorii coborau din tribună; elevii săreau peste bănci să-şi ajungă familiile. Toţi se sărutau, se chemau: „Pe aici! Pe aici!” Surorile premianţilor plecau mîndre cu cununile fraţilor lor. Eochiile de mătase foşneau printre scaune Nemişcat după un copac, Piciul, plăpînd şi tare ruşinat în haina-i jerpelită, se uita cum trec frumoasele doamne. încetul cu încetul, curtea se goli. La poartă, directorul şi domnul Viot, în picioare, mîngîiau copiii în treacăt şi salutau părinţii pînă la părhînt. — La anul, cu bine! zicea directorul, cu un zîmbet îmbietor... Cheile domnului Viot sunau ca o dezmierdare: „Cline! Cline! Cline! Veniţi la anul, micii mei prieteni, veniţi la anui!” Copiii se lăsau sărutaţi cu nepăsare şi treceau, pragul dintr-o săritură. Unii se suiau în trăsuri frumoase cu blazonul familiei, în care mamele şi surorile îşi strîngeau fustele largi ca să le facă loc: clic! clic! La drum spre castel! O să ne revedem parcurile, pajiştile., scrînciobul de sub salcîm, cuştile spaţioase din curte, pline de păsări rare, heleşteul cu cele două lebede şi terasa cea mare cu stîlpişori la balustradă, unde seara luăm şerbetul. Alţii se căţărau în brecuri, lingă nişte fete drăguţe, care rîdeau arătîndu-şi dinţii frumoşi sub bonetele lor albe. Gospodina, cu lanţ de aur la gît,mîna caii... Hii, Maturino! îse întoarcem la fermă, mîn-căm iar pîine cu unt, bem vin tămîios, vînăm toată ziua păsări cu ţivlitoarea şi ne rostogolim în fînul înmiresmat! Fericiţi copii! Se duceau, plecau cu toţii Ah! de-aş fi putut să plec şi eu. VIII. OCHII NEGRI Liceul e pustiu. Toată lumea a plecat... De la un capăt la celălalt al dormitoarelor, escadroane de cogeamite şobolani tac şarje de cavalerie ziua-n amiaza mare. Călimările se usucă în fundul pupi-trelor. în copacii din curte, divizia vrăbiilor e în plină sărbătoare; aceste doamne şi-au poftit toate tovarăşele din oraş, de la episcopie, de la subprefec- tură, şi, de dimineaţă pînă seara, e un piuit asurzitor, în odaia lui de la mansardă, Piciul lucrează si le ascultă. A fost ţinut de milă la şcoală, în timpul vacanţei. Foloseşte timpul ca să studieze pe ruptele filozofii greci, turnai că odaia-i prea călduroasă şi tavanul prea scund. Te înăbuşi aici Isus obloane la ferestre. Soarele intră ca o făclie şi dă foc pretutindeni. Varul de pe grinzi crapă, se desprinde. Muşte mari, toropite de căldură, dorm lipite de geamuri Piciul se străduieşte din răsputeri să n-adoarmă, îşi simte capul greu ca plumbul. Pleoapele-i clipesc Lucrează, Daniel Eyssette! Trebuie doar să reclădeşti căminul... Dar nu, nu poate... Literele cărţii îi joacă pe dinaintea ochilor apoi se învîrte şi cartea, şi masa, şi toată odaia. Ca să scape de această ciudată aţipeală, Piciul se ridică, face cîţiva paş*i, dar cînd ajunge în faţa uşii, se clatină şi cade grămadă la pămînt, trăsnit de somn. Afară, vrăbiile piuie, greierii cîntă cît îi ţine gura; platanii, albi de colb, se cojesc la soare, întinzîndu-şi miile de ramuri. Piciul visează ceva ciudat. I se pare că bate cineva la uşa odăii lui şi că un glas răsunător îl cheamă pe nume:,,Daniel! Daniel!” Eecunoaşte glasul ăsta. Tot aşa striga odinioară: „Jacques, eşti un măgar!” Bătăile în uşă se înteţesc: „Daniel, băiete, eu sînt, taică-tu, deschide repede!” O! ce vis groaznic! Piciul vrea să răspundă, să deschidă uşa. Se ridică într-un cot, dar capu-i e prea greu, cade iar, pierzîndu-şi cunoştinţa... Cînd Piciul îşi revine în simţiri, e foarte mirat că se găseşte într-un pătuc alb de tot, înconjurat de perdele mari, albastre, care fac umbră de'jur-împrejur... Lumină dulce, odaie tihnită. ISTici un zgomot afară de tic-tacul unui ceasornic şi.ţăcănitul unei linguriţe într-o ceaşcă de porţelan... Piciul nu ştie unde se află, dar se simte foarte bine. Perdelele se întredeschid. Domnul Eyssette-tatăl, cu o ceaşcă în mînă, se pleacă spre el, zîmbindu-i blînd şi cu ochii plini de lacrimi. Piciul crede că mai visează. — Tu eşti, tată? Chiar tu eşti? — Da, dragă Danie, da, scumpul meu copil, eu sînt. — Oare unde mă aflu? — La infirmerie, de opt zile... acum eşti bine sănătos, ai fost insă tare bolnav — Dar tu, tată, cum de eşti, aici? Mai, săru-tă-mă! Ah! uite! Cînd te văd, mi se pare că tot mai visez. Domnul Eyssette-tatăl îl, sărută:, — Haide, acoperă-te, fii, cuminte, Doctorul nu-ţi dă voie să vorbeşti. Şi ca să nu-l lase pe copil să vorbească, bietul om vorbeşte întruna. închipuie ş-te-ţi că acum opt zile, societatea vinicolă mă trimite într-o călătorie în'Ce veni. îţi dai seama ce bucuros eram: un prilej să-l vad pe Daniel al meu! Sosesc la liceu... Cei ăe aici te cheamă, te caută... Daniel nicăieri! Cer să mă ducă, la odaia ta: cheia era înăuntru..., Bat: nimeni! Tranc! Sparg uşa, cu piciorul şi te găsesc acolo, pe jos, cu o fierbinţeală grozavă. Vai, bietul meu copil, ce, bolnav ai mai fost! Cinci zile ai aiurat! Nici o clipă nu te-am părăsit, Băteai cîmpii întruna. Vorbeai, mereu, să reclădeşti căminul. Care, cămin? Spune!.,. Strigai: „îshi ne trebuie chei, scoateţi cheile din broaşte!” Eîzi ? îţi jur că eu nu rîdeam de loc, Dumnezeule! Ce nopţi m-ai făcut să petrec lîngă tine!... înţelegi tu una ca asta? Domnul Viot parcă domnul Viot îi zice, nu-i aşa? nu voia să mă lase să dorm la liceu! îi dădea întruna cu regulamentul  Ei, poftim, regulamentul! De unde să-i cunosc eu regulamentul! Pedantul acela credea că mă sperie zornăindu-şi cheile sub nasul meu. Dar las' că mi ţi l-am pus eu la locul lui! Piciul se înfioară de îndrăzneala domnului Eyssette. Apoi, uitînd repede cheile domnului Viot: — Dar mama? întreabă el, întinzîndu-şi braţele, ca şi cum maică-sa ar fi fost acolo, s-o poată dez-mierda. — Dacă te dezveleşti, n-ai să atli nimic, răspunde domnul Eyssette, supărat. Haide, acoperă-te Mama-i bine, e la unchiul Baptiste. — Şi Jacques? — Jacques? E un măgar! Cînd zic un măgar, înţelegi, e un fel de-a vorbi Dimpotrivă, Jacques e un băiat tare bun... Da' nu te mai dezveli, ce dracu'!... Are o situaţie foarte frumoasă. Tot mai plînge, uita aşa. Dar altminteri e tare mulţumit. Directorul lui l-a luat ca secretar n-are altceva de făcut decît să scrie după dictare O situaţie foarte plăcută. — Bietul. Jacques! Oare o să fie osîndit toată viaţa lui să scrie după dictare? Spunînd aceasta, Piciul începe să rîdă din toată inima şi domnul Eyssette rîde că-l vede rîzînd, deşi îl ceartă din pricina blestematei celeia de pături care lunecă întruna. O! preafericită, infirmerie! Ce ore încîntătoare a petrecut Piciul între perdelele albastre ale pătucului său! Domnul Eyssette nu-l părăseşte. Stă toată ziua la căpătîiullui, şi Piciul ar vrea ca domnul Eyssette să nu mai plece niciodată Vai! Asta nu se poate. Societatea vinicolă are nevoie de agentul ei. Trebuie s-o pornească iar în Cevennes. După plecarea tatălui său, copilul rămîne singur-singurel în infirmeria tăcută. îşi petrece zilele citind în fundul unui jilţ mare, tras îîngă fereastră. Dimineaţa şi seara, galbena doamnă Cassagne îi aduce masa.  Piciul îşi bea ceaşca de supă, suge aripa de pui şi zice: „Mulţumesc, doamnă!” Nimic mai mult. Femeia asta miroase a friguri şi nu-i place. Nici măcar nu se uită la ea. Dar într-o dimineaţă, după ce spune: „Mulţumesc, doamna!” nepăsător ca de obicei, fără să-şi ia ochii de pe carte, e tare mirat s-audă un glas toarte blînd care-i zice: „Cum te simţi astăzi, domnule Daniel?'„ Piciul ridică fruntea şi... ghiciţi ce vede? Ochii negri, ochii negri în persoană, neclintiţi şi zîmbitori, în faţa lui! Ochii negri îşi vestesc prietenul că femeia cea galbenă e bolnavă şi că ei au însărcinarea să-l servească. Mai adaugă, lăsîndu-se în jos, că simt o mare bucurie văzîndu-l pe domnul Daniel restabilit; apoi se retrag cu o reverenţă adîncă, spunînd c-au să mai vină şi seara. într- adevăr, spre seară, ochii negri s-au reîntors: de asemenea şi a doua zi dimineaţă şi seara. Piciul e încîntat. îşi binecuvîntează boala, boala femeii galbene, toate bolile din lume; dacă nimeni nu s-ar ii îmbolnăvit, niciodată n-ar fi rămas singur cu ochii negri. O! preafericită infirmerie! Ce ore încîntătoare petrece Piciul în jilţul lui de convalescent,traslîngă fereastră!... Dimineaţa, ochii negri au sub genele lor lungi o mulţime de firişoare de aur, pe care soarele le face să strălucească; seara, lucesc blînd şi răspîndesc în umbra din jurul lor o lumină de stea în fiecare noapte, Piciul visează ochii negii şi nu mai poate dormi. Din zori, iată-l în picioare pentru a se pregăti să-i primească; are să le tacă atîtea mărturisiri. Dar cînd ochii negri sosesc, nu le spuae nimic. Ochii negri par foarte miraţi de tăcerea aceasta. Umblă de colo pînă colo prin infirmerie şi găsesc mii de pricini să stea lînga bolnav, nădăjduind mereu c-o să se hotărască a vorbi; dar afurisitul de Pici nu se mai hotărăşte. Totuşi, uneori îşi ia inima-n dinţi şi începe astfel vitejeşte: „Domnişoară!...” îndată ochii negri se aprind şi se uită la el, zîm- bind. Dar cînd îi vede zîmbind aşa, nenorocitul îşi pierde capul şi, cu glas tremurător, adaugă: „îţi mulţumesc că eşti atît de bună eu mine”. Sau încă: „Supa-i minunată astăzi!” Atunci ochii negri fac o mutrişoară drăgălaşă care înseamnă: „Ce, numai' atît?” Şi se duc oftînd. Dar după plecarea lor, Piciul e deznădăjduit: „O, chiar mîine, negreşit mîine, o să le vorbesc!” Iar a doua zi trebuie s-o ia de la capăt. în stîrşit, nemaiavînd încotro şi simţind bine că niciodată n-o să aibă curajul să spună ochilor negri tot ce gîndeşte, Piciul se hotărăşte'^ă le scrie într-o seară cere cerneală şi hîrtie pentru o scrisoare însemnată, o! foarte însemnată  Ochii negri au ghicit fără îndoială despre ce scrisoare-i vorba. Sînt aşa de şireţi ochii negri!... Eepede-repede aleargă să aducă cerneală şi hîitie, le aşază în faţa bolnavului şi pleacă rîzînd singuri. Piciul începe să scrie. Scrie toată noaptea, dar cînd s- a luminat de 'zi, bagă de seamă că ace? nestîrşită scrisoare nu cuprinde decît două cuvinte, mă înţelegeţi! numai că aceste două cuvinte sînt cele mai elocvente din lume şi el socoate că vor face foarte mare impresie. Şi acuma, fiţi atenţi!... Ochii negri au să vină Piciul e tare emoţionat. Şi-a pregătit scrisoarea de mai înainte şi se jură să le-o dea de cum vor sosi... Iată cum se vor petrece lucrurile. Ochii negri vor intra, vor aşeza supa şi puiul pe masă: „Bună ziua, domnule Daniel! „ Atunci le va spune îndată, cu mult curaj: „Drăgălaşii mei ochi negri, uite o scrisoare pentru voi!” Dar, sst! Un pas de păsărică pe sală Ochii negri se apropie Piciul ţine scrisoarea în mînă. Inima-i bate. O să moară . Uşa se deschide Grozăvie!... În locul ochilor negri se iveşte bătrîna ursitoare, cumplita ursitoare cu ochelari. Piciul nu îndrăzneşte să ceară lămuriri, dar rămîne încremenit. Oare de ce nu s-au mai întor? Aşteaptă seara cu nerăbdare Vai! Nici seara ochii negri nu mai vin, nici a doua zi, nici în zilele următoare, niciodată! Ochii negri au fost alungaţi. Au fost trimişi înapoi la copiii găsiţi,- unde vor sta închişi patru ani, pînă la majorat... Ochii negri furau zahăr!  Adio, frumoase zile de la infirmerie! Ochii negri au plecat şi, culmea nenorocirii! iată că se-ntorc elevii cum se şi deschide şcoala O, ce scurtă a mai fost vacanţa asta! Pentru întîia oară, de şase săptămîni, Piciul coboară în curte, palid, slab, mai Pici ca niciodată... Tot liceul se deşteaptă. E spălat de sus pînă jos. Coridoarele şiroiesc de apă. Ca totdeauna, cheile domnului Viot se frămîntă sălbatic. Cumplitul domn Viot a folosit vacanţa ca să mai adauge cîteva articole la regulament şi cîteva chei la legătură. Piciul n-are decît să se ţină bine. În fiecare zi sosesc elevi. Plici! Iar vezi la poartă brecurile şi trăsurile de la împărţirea premiilor. Cîţiva din cei vechi lipsesc la apel, dar alţii noi îi înlocuiesc. Grupele se alcătuiesc din nou. Şi anul acesta, ca şi anul trecut, Piciul o să aibă sala de meditaţie a elevilor mijlocii. Bietul pedagog tremură de pe acum. Dar, cine ştie... Poate că anul ăsta, copiii să fie mai puţin răutăcioşi. In dimineaţa celei dintîi zile de şcoală, mare slujbă la capelă. E liturghia sfîntului duh... Veni, creator Spiritus!... Iată-l pe domnul director cutrumoasalui haină neagră şi mica rozetă de argint la butonieră, în urma lui se află statul-major al profesorilor în togă de ceremonie: ştiinţele au hermină portocalie; literele, hermină albă. Profesorul din clasa a doua, un fluşturatic, şi-a îngăduit mănuşi de culoare deschisă şi o tocă nereglementară; domnul Viot nu pare mulţumit. Veni, creator Spiritus!... în fundul bisericii, laolaltă cu elevii îngrămădiţi, Piciul se uită cu invidie în ochi la togele maiestuoase şi la decoraţiile de argint Cînd va fi şi el profesor? Cînd va putea reclădi căminul? Vai! Pînă să-şi ajungă ţinta, cîtă vreme va mai trece şi ce de chinuri încă! Veni, creator Spiritus! Piciul îşi simte inima grea; îi vine a plînge cînd aude orga Deodată, colo, într-un colţ al corului, zăreşte un chip frumos, răvăşit, care-i zîmbeşte Zîmbetul acela-i face bine şi, fiindcă l-a revăzut pe abatele Germane, Piciul e plin de curaj şi cu totul înviorat! Veni, creator Spiritus!... Două zile dopa slujba simţului duh, alte solemnităţi. Era ziua directorului... Din timpuri străvechi tot liceul sărbătoreşte ziua sfîntului Teofil la iarbă verde, cu multe fripturi reci şi vinuri de Limoux. Şi de data aceasta, ca de obicei, domnul director nu economisi nimic pentru a da cît mai multă strălucire acestei petreceri de îamilie, care-i satisface sentimentele mărinimoase ale inimii lui, fără a dăuna totuşi intereselor liceului său. încă din zori, ne înghesuim cu toţii profesori şi elevi în tramcare mari, împodobite cu stindarde, şi convoiul porneşte la galop, ducînd după el, în două furgoane uriaşe, coşuri cu vin spumos şi cu mîncare în primul car se află cei cu vază şi muzica. Se dă ordin trompetelor să cînte cît'mai tare. Bicele pocnesc, zurgălăii sună, A-rafurile de farfurii se ciocnesc de gamelele de tinichea Tot orăşelul Sarlande, în scufii de noapte, iese la ferestre, să vadă trecînd alaiul directorului. Strălucitul ospăţ are loc la Poiană. De cum ajungem acolo, se întind feţele de masă pe iarbă, iar copiii se strică de rîs văzîndu-i pe domnii profesori că stau jos, la umbră, printre toporaşi, ca nişte simpli liceeni... Feliile de pateu trec din mînă în mînă. Sar dopurile. Ochii strălucesc. Se vorbeşte mult în mijlocul însmleţirii generale, singur Piciul pare preocu pat. Deodată se înroşeşte... Domnul director s-a ridicat cu o hîrtie în mînă: — Domnilor, chiar în clipa aceasta mi s-au înmînat cîteva versuri pe care mi le dedică un poet anonim. Pare-se că domnul Viot, pindarul nostru obişnuit, are un rival anul acesta. Deşi versurile sînt cam prea măgulitoare pentru mine, vă cer totuşi voie să vi le citesc... — Da, da... citiţi-le... citiţi-le!... Şi, cu frumosu-i glas de la împărţirea premiilor, domnul director începe a citi... E o felicitare destul de bine ticluită, plină de rime amabile la adresa directorului şi a tuturor celor de faţă. Cîte o floare pentru tiecare. Pînă şi ursitoarea cu ochelari n-a fost uitată. Poetul o numeşte „îngerul retectorului”, ceea ce-i încântător. Se aplaudă îndelung. Cîteva glasuri strigă: „Autorul!” Piciul, roşu ca un sîmbure de rodie, se ridică modest. Aclamaţii generale. Piciul ajunge eroul serbării. Directorul vrea să-l-sărute. Profesorii bătrîni îi strîng mina, cu înţeles. Dirigintele clasei a doua îi cere versurile să le publice la gazetă. Piciul e tare mulţumit. Toate laudele acestea i se suie la cap, odată cu vinul de Limoux. Numai că şi asta-l mai dezmeticeşte i se pare că-l aude pe abatele Germane murmurînd: „Nătărăul!” şi cheile rivalului său zornăind sălbatic. Cînd cel dintîi entuziasm se mai potoleşte, domnul director bate din palme să se facă linişte: — Acum, Viot, e rîndul dumitale! După Muza glumeaţă., Muza severă. Domnul Viot scoate grav din buzunar un caiet legat, doldora de făgăduieli, şi începe a citi, aruncînd Piciului o privire piezişă. Opera domnului Viot e o idilă, o idilă virgiliană în cinstea regulamentului. Elevul Menalc şi elevul Dorilas îşi răspund pe rînd, în versuri. Elevul Menalc face parte dintr-un liceu în care regulamentul e în floare; Dorilas din alt liceu, de unde regulamentul e surghiunit... Menalc vorbeşte despre plăcerile austere ale unei discipline aspre, iar Dorilas despre bucuriile sterpe ale unei libertăţi nebune. Pînă la urmă, Dorilas e răpus. Depune în mîinile învingătorului său premiul luptei, şi amîndoi, îm preunîndu-şi glasurile, intonează un cîntec voios de slavă regulamentului. Poemul s-a isprăvit... Linişte de moarte!. în timpul citirii, copiii şi-au luat farfuriile şi s-au dus în celălalt capăt al poienii, unde-şi mănîncă pateu-rile în tihnă, departe, tare departe de elevul Menalc şi de elevul Dorilas. De la locul lui, domnul Viot îi priveşte cu un zîmbet amar... Profesorii s-au ţinut tari, dar nici unul n-are curajul să aplaude... Nenorocitul domn Viot! E o adevăratăînfrîngere. Directorul încearcă să-l mîngîie: — Subiectul era arid. domnilor, dar poetul a scos-o bine la capăt. — Eu socot c-a fost tare frumos, zice cu obrăznicie Piciul, pe care triumful său începe să-l sperie. Zadarnică laşitate '.Domnul Viot nu vrea să fie mîn-gîiat. Se înclină, fără să răspundă, păstrîndu-şi zîmbetul amar îl păstrează toată ziua, iar seara, la întoarcere, în mijlocul cîntecelor elevilor, a notelor false ale muzicii şi a huruitului tramcarelor pe caldarîmul oraşului adormit, Piciul aude în umbră, lingă'el, cheile rivalului său mîrîind cu răutate:,,Cline! cline! cline! domnule poet, o să ţi-o plătim noi!” IX. AFACEREA BOUCOYRAN La sfîntul Teofil, iată şi vacanţa înmormîntată! Zilele care urmară fură triste; adevăratele zile. de după lăsata secului. Nimeni nu lucra cu tragere de inimă, nici profesorii, nici elevii. Toţi se instalau  După două luni şi mai bine de odihnă, liceul îşi relua  anevoie obişnuitul du-te-vino. Maşinăria funcţiona prost, ca cea a unui ceasornic vechi pe care ai uitat demult să-l mai întorci. Totuşi, puţin cîte puţin, datorită străduinţei domnului Viot, totul reintră în ordine. în fiecare zi, la acelaşi ore, în sunetul aceluiaşi clopot, vedeai că se deschid uşiţele dinspre curţi, şi cîrduri de copii, ţepeni ca nişte soldaţi de lemn, defilau doi cîte doi pe sub copaci; apoi clopotul mai suna, ding! ding! şi aceiaşi copii treceau din nou pragul aceloraşi uşiţe! Ding! Dang! Sculaţi! Ding! Dang! Culcaţi! Ding! Dang! învăţaţi! Ding! Dang! Jucaţi-vă! şi asta tot timpul anului. O, triumf al regulamentului! Ce fericit ar fi fost elevul Menalc să trăiască sub nuiaua domnului Viot, în liceul model din Sarlande!.. Numai eu întunecam acest gingaş tablou. Sala mea de meditaţie nu mergea îngrozitorii mijlocii mi se întoarseseră din munţii lor, mai sluţi, mai aprigi, mai sălbatici ca oricînd. Iar eu eram înăcrit; boala mă făcuse nervos şi mă supăram uşor, nu mai puteam îngădui nimic Prea blînd anul trecut, am fost prea aspru anul acesta... Nădăjduiam astfel să-i stăpînesc pe golanii ăştia şi, pentru cel mai mic lucru, le trînteam pedepse scrise şi-i băgăm pe toţi la arest. Sistemul acesta nu-mi izbuti. Pedepsele pe care le împărţisem cu prea mare dărnicie îşi pierduseră valoarea şi căzură tot atît de jos ea asignatele x din anul IV... într-o zi m-am simţit copleşit. Sala mea de meditaţii era în plină răscoală şi nu mai aveam muniţii ca să ţin piept revoltei. Parcă mă văd şi astăzi pe catedră, zbătîndu-mă ca un drac, în mijlocul strigătelor, al plînsetelor, al mîrîielilor, al fluierăturilor: „Afară!... Cucurigu!... Cîsss! Cîsss!... Jos tiranii!... E o nedreptate!...” Şi ploua cu călimări, şi cocoloaşele de hîrtie cădeau pe pupitrul meu, şi toţi aceşti mici monştri, sub cuvînt că vor să mi se jeluiască, se atîrnau ciorchine de catedră, urlînd ca nişte maimuţe. Uneori, nemaiavînd încotro, îl chemam în ajutor pe domnul Viot. închipuiţi-vă ce umilinţă! De la sfîntul Teofil, omul cu cheile îmi purta sîmbetele şi simţeam că este fericit de chinul meu... Cînd intra fără veste în sală, cu cheile în mînă, era ca o piatră aruncată într-un iaz cu broaşte: cît ai clipi, toţi băieţii treceau la locurile lor, cu nasul în carte. Ai fi auzit zburînd musca. Domnul Viot se plimba un pic în lung şi-n lat, zornăindu-şi legăturica de fiare vechi, în mijlocul unei tăceri desăvîrşite; apoi mă privea batjocoritor şi se retrăgea fără a scoate o vorbă.. Eram tare nenorocit. Pedagogii, colegii mei,rîdeau de mine. Directorul, de cîte ori îl întâlneam, era foarte rece; fără îndoială că mă lucrase domnul Viot...Şi, colac peste pupăză, ca să mă dea gata, izbucni pe neaşteptate afacerea Boucoyran. O! afacerea Boucoyran! Sînt sigur c- a rămas în analele liceului şi că sarlandezii mai vorbesc şi astăzi de ea Şi eu vreau să vorbesc de această groaznică afacere. E timpul ca lumea să ştie adevărul... Cincisprezece ani, picioare groase, ochi holbaţi, mîini mari, fără frunte: aşa era domnul marchiz de Boucoyran, groaza curţii celor mijlocii şi singură mostră a boierimii din Ceveni la liceul din Sarlande. Directorul ţinea mult la elevul ăsta, dat fiind lustrul aristocratic pe care prezenţa lui îl dădea instituţiei. La liceu nu i se zicea decît „marchizul”. Toţi se temeau de el; eu însumi mă supuneam înrîuririi,generale şi nu-i vorbeam decît cu multă bunăvoinţă. O bucată de vreme am trăit destul de bine. Din cînd în cînd, domnul marchiz mai avea un fel obraznic de a mă privi sau de a- mi răspunde, care amintea cam prea mult vechiul regim, dar mă, făceam că nu bag de seamă, simţind că am de-a face eu un adversar puternic. Totuşi, într-o zi, puşlamaua asta de marchiz îşi îngădui să-mi răspundă în plină clasă cu atîta obrăznicie, încît mi-am pierdut orice răbdare. — Domnule de Boucoyran, i-am spus, încercând să-mi păstrez sîngele rece, ia-ţi cărţile şi ieşi afară numaidecît! Era un act de autoritate nemaipomenit pentru  neobrăzatul ăsta. Rămase încremenit şi se uita la mine cu ochii holbaţi, fără să se mişte de la locul lui. Am înţeles că mă viram în belea, dar mersesem prea departe ca să mai pot da îndărăt. — Ieşi afară, domnule de Boucoyran!... i-am poruncit iar. Elevii aşteptau foarte îngrijoraţi... Pentru întîia oară aveam şi eu linişte în sală. La a doua poruncă, marchizul, reVenindu-şi din surprindere, îmi răspunse (să fi văzut cu ce ifos!): — N-am să ies! Prin toată clasa trecu un murmur de admiraţie. M-am ridicat de pe catedră, indignat. — N-ai să ieşi domnule? Vom vedea. Şi m-am dat jos. Dumnezeu mi-e martor că în clipa aceea n-aveam nici un gînd rău. Voiam numai să-l sperii cu atitudinea mea hotărîtă. Dar, văzînd că mă cobor de pe catedră, marchizul începu să rînjească cu atîta dispreţ, incît am făcut gestul de a-l apuca de guler ca să-i scot din bancă. Ticălosul ţinea ascunsă sub tunică o linie mare de fier. Abia ridicasem mîna, că-mi şi dădu o lovitură îngrozitore peste braţ. De durere am scos un strigăt. Toată clasa bătu din plame: — Bravo, marchizule! De astă dată mi-am pierdut capul. Dintr-o săritură am fost la bancă, dintr-alta asupra marchizului; şi atunci, înhăţîndu-l de gît, am dat aşa de bine din picioare, din mîini, din dinţi, din toate, încît l-am smuls de la locul lui de s-a rostogolit afară din clasă pînă în mijlocul curţii  A fost treabă de o secundă. Niciodată n-aş fi crezut că am atîta putere. Elevii încremeniseră. Nu mai strigau:,,Bravo, marchizule!” Se temeau. Boucoyran, voinicul între voinici, pus la punct de prichindelul de pedagog! Ce mai întâmplare! Gîştigasem în autoritate ceea ce pierduse marchizul din prestigiu. Cînd m-am suit iar pe catedră, încă palid şi tremurînd de emoţie, toate capetele se plecară repede asupra pupitrelor. Clasa era înfrîntă. Dar directorul, domnul Viot, ce aveau să gîndească ei de fapta mea? Cum? îndrăznisem să ridic mîna asupra unui elev, asupra marchizului de Boucoyran, asupra nobilului din liceu! Voiam oare să. fiu dat afară? Gîndurile acestea, care-mi veneau cam târziu, îmi tulburară triumful. La rîndul meu, mam temut. îmi ziceam: „Sigur că marchizul s-a dus să se plîngă”. Şi dintr-o clipă într-alta mă aşteptam să-l văd intrînd pe director. Am tremurat pînă la sfîr-şitul meditaţiei. Totuşi n-a venit nimeni. în recreaţie m-am mirat foarte mult văzîndu-l pe Bouc&yran că rîde şi se joacă cu ceilalţi. Asta mă mai linişti puţin. Şi cum toată ziua trecu fără neplăceri, mi-am închipuit că şoltieul meu o să tacă chitic şi c-o să scap numai cu spaima. Din nenorocire, joia următoare era zi de ieşire. Seara, domnul marchiz nu se mai întoarse în dormitor. Am avut ca o presimţire şi n-am dormit toată noaptea. A doua zi, la prima meditaţie, elevii şuşoteau, uitîndu-se la locul lui Boucoyran, care rămînea gol. Fără să par, muream de îngrijorare. Pe la orele şapte, uşa se deschise dintr-o dată. Toţi copiii se sculară în picioare. Eram pierdut  Directorul intră cel dintîi, domnul Viot venea în urma lui, apoi, în sfîrşit, un bătrîn deşirat, încheiat pînă la bărbie într-o redingotă lungă şi cu un guler tare, înalt de patru degete. Pe acesta nu-l cunoşteam, dar am înţeles îndată că era domnul de Boucoyran-tatăl. îşi răsucea mustaţa lungă şi bombănea printre dinţi. N-am avut nici măcar curajul să mă cobor de pe catedră ca să fac onorurile cuvenite acestor domni, dar nici ei nu mă salutară intrînd. Se înfipseră tustrei în mijlocul clasei şi, pînă la plecare nu se uitară nici o singură dată înspre mine. Directorul deschise focul.  — Domnilor, zise el, adresîndu-se elevilor, venim aici să ne îndeplinim o misiune dureroasă, foarte dureroasă. Unul din pedagogii noştri s-a făcut vinovat de o faptă atît de gravă, încît sîntem nevoiţi să-i facem o mustrare ţmblică. Apoi, iată-l că începe a-mi face mustrarea, care ţinu mai bine de un sfert de ceas. Denatura toate faptele: marchizul era cel mai bun elev din şcoală; eu îl brutalizasem pe nedrept, fără nici o pricină. în sfîrşit, îmi eălcasem toate îndatoririle. Ce să răspunzi la astfel de acuzaţii? Din cînd în cînd încercam să mă apăr, „Daţi-mi voie, domnule director! „ Dar directorul nu mă asculta şi-mi făcu mustrarea pînă la sfîrşit. După el, domnul de Boucoyran-tatăl luă cuvîntul, si în ce chip!  Un adevărat rechizitoriu. Nenorocitul tată! N-a lipsit mult să i se asasineze copilul. Asupra acestei biete mici fiinţe fără apărare, cineni se năpustise ca un...  ca un... cum să-i spună?  ca un bivol, ca un bivol sălbatic. Copilul zăcea la pat de două zile. De două zile îl veghea maică-sa, cu ochii în lacrimi  A! dac-ar fi avut de-a face cu un bărbat, chiar el, domnul de Boucoyran-tatăl ar fi luat asupra lui să-şi răzbune copilul! Dar era vorba numai de un băiat obraznic, care-i stîrnea mila. Numai că să-şi bage minţile în cap: dacă se mai atinge vreodată măcar de un singur fir de păr al fiului său, îi rupe urechile, fară multă vorbă. In timpul acestui frumos discurs, elevii rîdeau pe înfundate, iar cheile domnului Viot nu mai aveau ast îm-păr de plăcere. în picioare, la catedră, galben de mînie, băiatul asculta toate injuriile acestea, înghiţea toate umilinţele şi se ferea să răspundă. Dac-ar fi răspuns, ar fi fost dat afara din liceu. $î atunci, unde să se ducă? În sfîrşit, după un ceas, cînd le secă elocvenţa, cei trei domni se retraseră. În urma lor se iscă mare larmă în sală. Am încercat, dar în zadar, să fac puţină linişte; copiii îmi rîdeau în nas. Afacerea Boucoyran îmi ucisese şi puţina autoritate pe care o mai aveam. O, a fost o afacere îngrozitoare! Tot oraşul se puse în mişcare La Clubul-Mic, la Clubul-Mare, prin cafenele, la concerte, nu se mai vorbea de altceva. Oamenii bine informaţi dădeau amănunte de ţi se ridica părul măciucă. Pare-se că pedagogul ăsta era un monstru, un căpcăun. Schin-giuise copilul cu o nemaipomeită cruzime. Cînd se vorbea de el, nu i se mai spunea decît „călăul”. După ce tînărul Boucoyran se plictisi de stat în pat, părinţii îl aşezară pe o canapea, la locul cel mai frumos din salon, şi o săptămînă întreagă lumea se perindă la nesfîrşit prin salonul ăsta. Nu ştiau cum s-o mai răsfeţe pe interesanta victimă. De douăzeci de ori la rînd îi cereau să-şi spună povestea, şi de fiecare dată ticălosul născocea cîte un amănunt nou. Mamele se înfiorau, fetele bătrîne îl compătimeau: „Bietul îngeraş!” şi-i dădeau bomboane. Ziarul opoziţiei folosi întîmplarea pentru a tuna şi fulgera împotriva liceului într-un articol groaznic, în folosul unui aşezămînt religios de prin împrejurimi  Directorul era furios şi, dacă nu mă dădu afară, am datorat-o numai ocrotirii rectorului Vai! ar fi fost mai bine pentru mine să mă fi dat afară îndată. Viaţa mea la liceu ajunsese de nesuferit. Copiii nu mă mai ascultau. La cea mai mică observaţie mă ameninţau că vor face si ei ca Boucoyran şi şi se vor plînge părinţilor. Pînă la urmă nu mi-am mai dat nici o osteneală cu ei. Pe lingă toate, mai aveam şi o idee fixă: să mă răzbun pe aceşti Boucoyran. Vedeam întruna chipul obraznic al bătrînului marchiz şi urechile-mi rămăseseră roşii de ameninţarea ce li se făcuse. De altfel, chiar de-aş fi vrut să uit ruşinea aceasta, n-aş fi izbutit: de două ori pe săptămînă, în zilele de plimbare, cînd grupele treceau pe dinaintea cafenelei Episcopiei, eram sigur că-l găsesc pe domnul de Boucoyran-tatăl, înfipt în faţa uşii, în mijlocul unui grup de ofiţeri din garnizoană, toţi cu capetele descoperite şi cu tacurile de biliard în mînă. Eîzînd în batjocură, ne priveau cum veneam de departe; apoi, cînd grupa se mai apropia, de se putea auzi glasul, marchizul striga foarte tare, măsurîndu-mă din cap pînă-n picioare, cu un aer provocator: — Bună ziua, Boucoyran! — Bună ziua tată! chelalăia îngrozitorul copil, din mijlocul rîndurilor. Şi ofiţeri, elevi, chelneri, toată lumea rîdea. Acel „bună ziua, Boucoyran!” ajunsese un adevărat chin pentru mine şi n-aveam cum să scap de el. Ca să mergem la Poiană, trebuia numaidecît să trecem prin faţa catenelei Episcopiei, şi niciodată persecutorul meu nu lipsea de la întîlnire. Uneori îmi venea o poftă nebună să mă duc drept la el şi să-l provoc, dar mă opreau două. motive: întîi, tot frica de a fi dat afară, apoi spada marchizului, o îndrăcită de sabie, lată sus, şi îngustă jos, care făcuse atîtea victime pe cînd acesta era la corpul de gardă! Totuşi, într-o zi, scos din fire, m-am dus la Roger, maestrul de scrimă, şi, pe negîndire, iam declarat hotărîrea mea de a mă măsura cu marchizul. Boger, cu care nu mai vorbisem de multă vreme, mă ascultă la început cu oarecare rezervă, dar cînd am isprăvit, avu un gest pornit din inimă şi-mi strînse călduros amîndouă mîinile: — Bravo, domnule Daniel! Ştiam eu bine; cu înfăţişarea asta nu puteai fi un spion. Dar ce dracu'te tot vîrai şi dumneata în domnul Viat? însfîrsit, te regăsesc; totul e uitat! Dă-mi mina! Ai o inimă nobilă! Acum să trecem la afacerea dumitale. Ai fost insultat? Bine! Vrei să capeţi satisfacţie. Foarte bine! Nu ştii nici măcar cum să ţii o armă în mînă? Bine! Bine! Foarte bine! Foarte bine! Vrei să-ţi ajut ca să nu te străpungă nătărăul ăsta bătrîn? Minunat! Vino la lecţii, şi peste şase luni, dumneata o să-l străpungi pe el! Cînd l-am auzit pe bunul Roger că-mi ia partea ou atîta înfocare, m-am înroşit de plăcere., Ne-am înţeles asupra lecţiilor: trei ore pe săptămînă; ne-am învoit şi asupra preţului: avea să facă o excepţie (o excepţie, într-adevăr! Am aflat mai tîrziu că-mi ceruse de două ori mai mult decît celorlalţi). După ce le-am hotărît pe toate, Roger mă luă prieteneşte de braţ. — Domnule Daniel, îmi spuse el, e prea tîrziu ca să mai începem astăzi lecţiile, dar totuşi putem merge să încheiem tîrgul la cafeneaua Barbette Haide! haide! Lasă copilăriile! Nu cumva ţi-e frică de cafeneaua Barbette?  Dar vino odată, ce naiba! Mai ieşi puţin din vizuina aceea de belferi caraghioşi. O să găseşti acolo prieteni, băieţi buni, drace, inimi nobile, şi o să-ţi mai pierzi, pe lîngă ei, apucăturile astea femeieşti, care nu-ţi stau bine deloc. Vai, m-am lăsat ispitit! Ne-am dus la cafeneaua Barbette. Era tot aceeaşi, plină de strigăte, de fum, de pantaloni cărămizii; aceleaşi chipie, aceleaşi centiroane atîrnaii de aceleaşi cuiere. Prietenii lui Roger mă primiră cu braţele deschise. Avea mare dreptate, toţi erau inimi nobile! Cînd află povestea mea cu marchizul şi hotărîrea pe care o luasem, veniră u-nul după altul să-mi strîngă mina: „Bravo, tinere! Foarte bine!” Şi eu eram o inimă nobilă. Am comandat un punci, s-a băut pentru biruinţa mea, şi inimile nobile hotărîră că-l voi ucide pe marchizul de Boucoran la sfîrşitul anului şcolar. X. ZILELE GEELE V enise iarna, o iarnă uscată, îngrozitare şi întunecoasă, cum se întîmplă prin locurile acestea muntoase. Ou copacii lor mari, desfrunziţi, şi pămîntul îngheţat mai tare decît piatra, curţile liceului aveau o înfăţişare tristă. Ne sculam înainte de a se face ziuă, cu lumina aprinsă; era frig; apa îngheţa în lavoare... Elevii mai zăboveau; clopotul era nevoit să-i cheme de mai multe ori. „Mai repede, domnilor!”, strigau pedagogii, plimbîndu-se în lung şi-n lat, să se mai încălzească... De bine, de, rău rîndurile se formau în tăcere şi coborau pe scara cea mare, abia luminată, treceam prin coridoarele lungi, unde sufla vîntul rece, de iarnă. Grrea iarnă pentru Piciu! Nu mai lucram. în sala de meditaţie, căldura nesănătoasă a sobei mă adormea. în timpul orelor, de clasă, găsindu-mi mansarda prea rece, alergam să mă închid la cafeneaua Barbette şi nu ieşeam decît în ultima clipă. Acolo-mi dădea Roger lecţiile lui; asprimea vremii ne alungase din sala de arme şi făceam scrimă în mijlocul cafenelei, cu tacurile de biliard şi bîndu-ne punciul. Subofiţerii judecau loviturile; toate aceste inimi nobile mă primiseră întradevăr în intimitatea lor şi în fiecare zi mă învăţau cîte o nouă lovitură care nu dă greş niciodată, ca s'ă-l pot ucide pe bietul marchiz (le Boucoy-ran. Mă mai învăţau şi cum se îndulceşte un absint, şi cînd domnii ăştia jucau biliard, euînsemnam punctele. Grea iarnă pentru Piciu! într-o dimineaţă din iarna asta tristă, cum intram la cafeneaua Barbette, aud şi acuma zgomotul biliardului şi duduitul sobei mari de faianţă, Roger veni foarte grăbit la mine: „Două cuvinte, domnule Daniel!” şi mă duse în sala din fund, cu un aer tainic. Era vorba de o mărturisire de dragoste Vă închipuiţi ce mîndru eram să primesc destăinuirile unui om de statura lui. Oricum, asta mă mai înălţa un pic şi pe mine. Tată povestea. Ştrengarul ăsta de maestru de scrimă întîlnise în oraş, într-un loc pe care nu-l putea numi, pe o oarecare persoană de care se îndrăgostise nebun. Persoana aceea avea la Sarlande o situaţie atît de înaltă, hm! hm! mă-nţelegeţi! atît de extraordinară, încît maestrul de scrimă se minuna cum de îndrăznise să-şi ridice ochii atît de sus. Şi totuşi, cu toată situaţia persoanei, situaţie atît de înaltă, atît de, etc., nu pierdea nădejdea să se facă iubit; ba chiar credea c-a sosit clipa de-a da drumul cîtorva declaraţii, epistolare. Din nenorocire,, maeştrii, de scrimă nu-s prea iscusiţi la, mîniurea condeiului. Treacă-meârgă,, dac-ar fi; fost vorba numai, de vreo, grizetă, dar pentru o [ persoană cu o situaţie atît de  etc.  nu merge un stil de cantină, ba chiar şi un poet cunoscut n-ar fi de prisos.,  — Văd eu ce vrei, zise Piciul, cu înţeles-, ai nevoie să-ţi ticluiască cineva vreo- eîteva bileţele; dulci, ca să le trimiţi persoanei în chestie, şi te-ai gîndit la mine. — Intocmai, răspunse maestrul de scrimă. — Ei bine! Ţi-ai găsit, omul şi putem începe.! cînd vrei. Dar, pentru ca scrisorile noastre să nu pară a fî luate din Desăvîrşitul secretar, va trebui să-mi dai eîteva informaţii asupra acestei persoane Maestrul de scrimă se, uită cu neîncredere, în, jurul lui, apoi îmi zise foarte încet, băgîndu-şi mustăţile în urechea mea. — E o blondă din Paris, înmiresmată ca o floare, şi o cheamă Cecilia. Nu putea să-mi destăinuiască mai multe, din pricina situaţiei persoanei, situaţie atîţ de etc.  dar şi informaţiile acestea-mi ajungeau, şi chiar în seara aceea, în timpul meditaţiei, am scris cea dintîi scrisoare blondei Cecilia.,.. Această neobişnuită corespondenţă între Pieiu şi persoana aceea misterioasă ţinu aproape o lună. Timp de o lună am scris cam cîte două scrisori de, dragoste pe zi. Era una care începea cu vorbele: O, Cecilia, cîteodată, de o stîncă sălbatică...” şi se isprăvea cu: Se zice că mori din dragoste să încercăm!”. Apoi, din cînd in cînd, Se mai amesteca şi Muza: O! buzele, buzele-ţi înfocate! Dă-mi-le! Dă-mi-le! Astăzi, vorbesc de lucrurile acestea rîzînd, dar pe vremea aceea, Piciul nu rîdea, v-o jur, şi lua totul în serios. După ce isprăveam o scrisoare, i-o dădeam lui Roger s-o copieze cu scrisul lui frumos de subofiţer; iar el, de cum primea răspunsul (căci răspundea, nenorocita!), mi le aducea îndată şi pe ele îmi întemeiam operaţiile. Intr-un cuvînt, jocul îmi plăcea, ba poate-mi plăcea chiar prea mult. Blonda! asta, pe care n-o puteam vedea, înmiresmată ca un liliac alb, nu-mi mai ieşea din minte. Uneori îmi închipuiam că scriu pentru mine; îmi umpleam scrisorile cu destăinuiri cu totul personale, cu blesteme împotriva soartei, împotriva fiinţelor acelora josnice şi rele în mijlocul cărora eram silit să trăiesc:,,O, Cecilia, dac-ai şti ce nevoie am de iubirea ta!” Şi câteodată, cînd Roger cel înalt venea să-mi spună, răsucindu-şi mustaţa!'„Merge! merge!  Dă- i înainte! „, aveam tainice răbufneli de ciudă şi-mi ziceam: „Cum poate să creadă că grăsanul ăsta vesel îi scrie asemenea capodopere de pasiune şi de melancolie?” Şi totuşi ea credea; credea aşa de bine, încît într-o zi, maestrul de scrimă, triumfător, îmi aduse răspunsul ăsta, pe care abia-l primise: „Deseară, la nouă, în spatele subprefeeturii!” Oare succesul acesta Roger îl datora. scrisorilor mele elocvente sau mustăţilor lui lungi? Vă las, doamnelor, grija de a hotărî. Tot ce ştiu este ca, în noaptea aceea, în odaia lui tristă, Piciul avu un somn foarte zbuciumat. Visa că. era înalt şi cu mustaţi, iar doamna din Paris, avînd situaţii cu totul  extraordinare, îi dădea întîlniri în sparele subprefecturilor . Mai caraghios este că, a doua zi, a trebuit să ticluiesc o scrisoare de recunoştinţă şi să-i mulţumesc Ceciliei pentru toată fericirea pe care mi-o dăruise: „înger, care ai primit să-ţi petreci o noapte pe pămînt!”  Epistola aceasta, mărturisesc, Piciul o scrisese spumegînd de mînie. Spre norocul meu, corespondenţa se opri aici şi cîtva timp n-am auzit vorbindu-se de Cecilia, nici de înalta ei situaţie. XI. BUNUL MEU PRIETEN, MAESTEUL DE SCEIMĂ A. In ziua aceea, la 18 februarie, cum ninsese mult peste noapte, copiii nu se puteau juca prin curţi, îndată ce se isprăvise meditaţia de dimineaţă, fuseseră încazarmaţi cu toţii, claie peste grămadă, în sală, ca să-şi petreacă recreaţia la adăpost de vremea rea, în aşteptarea orelor de clasă. Eu îi supravegheam. Ceea ce se numea sala era vechea sală de gimnastică a şcolii de marină. închipuiţi-vă patru ziduri mari,. goale, cu ferestrui zăbrelite; ici-colo, nişte cîrlige pe jumătate smulse, urmete încă vădite ale scărilor, şi, legănîndu-se de grinda cea mare a tavanului, un inel de fier uriaş, la capătul unei Mnghii. Copiii păreau că petrec tare bine, uitîndu-se la zăpada ce acoperea străzile şi la oamenii înarmaţi cu lopeţi care o încarcau în cărucioare. Dar toată gălăgia asta eu n-o auzeam. Singur, într-un colţ, cu ochii în lacrimi, citeam o scrisoare, şi în clipa aceea, de-ar f i dărîmat copiii liceul din temelie, eu tot n-aş fi băgat de seamă. Era o scrisoare de la Jacques pe care abia o primisem; purta ştampila poştei din Paris. Dumnezeule! Da, chiar din Paris, şi iată ce spunea: „Dragă Daniel, Scrisoarea mea o să te uimească. Nu bănuiai, nu-i aşa, c-aş fi la Paris de două săptămîni? Am părăsit Lyonul fără să spun nimănui nimic O trăsnaie... Ce vrei? Mă plictiseam prea mult în oraşul acela îngrozitor, mai ales după plecarea ta. Am ajuns aici cu treizeci de franci şi cinci sau şase scrisori de recomandaţie din partea preotului de la Saint-Nizier. Din fericire, providenţa m-a ocrotit îndată şi m-a făcut să întâlnesc un bătrîn marchiz, la care am intrat ca secretar. Facem rîn-'duială în memoriile lui, iar eu n-am altă treabă decît să scriu ce-mi dictează, şi cu asta cîştig o sută de franci pe lună. Nu-i strălucit, după cum vezi, dar, pînă la urmă, nădăjduiesc să pot trimite din cînd în cînd cîte ceva acasă din economiile mele. Ah! dragul meu Daniel ce frumos oraş mai e Parisul ăsta! Aici, cel puţin, nu-i totdeauna ceaţă; mai plouă uneori, dar e o ploiţă veselă, cu soare, cum n-am mai văzut niciodată aiurea. încît şi eu m-am schimbat cu desăvîrşire. Dac-ai şti! Nu mai plîng deloc, e de necrezut...” Ajunsesem aici cu cititul scrisorii, cînd, deodată, sub ferestre, răsună zgomotul înăbuşit al unei trăsuri care trecea prin zăpadă. Trăsura se opri la poarta liceului şi am auzit copiii strigînd cît îi ţinea gura: „Subprefectul! Subprefectul!” O vizită a d-lui subprefect prevestea ceva neobişnuit. La liceul din Sarlande venea doar o dată sau de două ori pe an, şi atunci era un eveniment. Dar în clipa de faţă, ceea ce mă interesa înainte de toate, ceea ce mă atrăgea mai mult decît subprefectul din Sarlande şi mai mult decît întregul Sarlande; era scrisoarea fratelui meu Jacques. Aşa că, în timp ce elevii înveseliţi se înghesuiau pe la ferestre să-l vadă pe domnul subprefect coborînd din trăsură, mam întors în colţişorul meu şi am început iar să citesc: Vei şti, dragul meu Daniel, că tata-i în Bretania, unde face negoţ cu cidru, pe socoteala unei societăţi. Aflînd că sînt secretar la un marchiz, a vrut să-i desfac vreo cîteva butoaie de cidru. Din nenorocire însă, marchizul nu bea decît vin, şi încă vin de Spania! I-am scris tatii. Ştii ce mi-a răspuns: „Jacques, eşti un măgar!” Ca totdeauna! Dar, oricum, dragul meu Daniel, cred că de fapt ţine mult la mine. Cît despre mama, ştii că acuma-i singură. Ar trebui să-i scrii, se plînge de tăcerea ta. Uitasem să-ţi spun un lucru, care, desigur, îţi va face cea mai mare plăcere. Odaia mea-i în Cartierul Latin  în Cartierul Latin l Ia gîndeşte şi tu O adevărată odaie de poetT ca în romane, cu o ferestruie şi acoperişuri cît vezi cu ochii. Patul nu-i larg, dar la nevoie încăpem noi amîndoi. Apoi, într-un colţ mai este şi o masă de lucru la care te-ai simţi foarte bine să faci versuri. Sînt sigur că dacă le- ai vedea pe toate, ai vrea să vii cît mai repede la mine. Şi eu aş vrea să te am alături şi nu ştiu, zău, dacă într-o bună zi n-o să-ţi fac semn să vii. Pînă atunci, să mă iubeşti mereu din toată inima” şi nu munci prea mult la liceul tău, ca nu cumva să te îmbolnăveşti. Te sărut. Al tăii frate, Jacques.” Dragul meu Jacques, ce dulce rău îmi făcuse cu scrisoarea luii Eîdeam şi plîngeam în acelaşi timp. Toata viaţa mea din ultimele luni punciul, biliardul, cafeneaua Barbette mi se părea un vis urît şi mă gîndeam: „Haide s-a isprăvit! Acum o să m-apuc de lucru; o să fiu curajos ca Jacques”. în clipa aceea sună clopotul. Elevii mei se aşezară în rînd, vorbeau mult de subprefect, arătînd din mers trăsura lui ce aştepta la poartă. I-am predat în mîinile profesorilor, iar cînd am scăpat de ei, m-am repezit alergând spre scară. Ardeam de nerăbdare să fiu singur în odaia mea, cu scrisoarea fratelui meu Jacques! — Domnule Daniel, sînteţi aşteptat la domnul director! La director?  Oare ce avea să-mi spună directorul?... Portarul se uita ciudat la mine. Deodată mi-am adus aminte de subprefect. — Domnul subprefect e sus l-am întebat eu. Şi cu inima plină de nădejde, am început să urc treptele în goană mare.  Sînt zile cînd eşti ca nebun. Auzind că subprefectul mă aştepta, ştiţi ce mi-am închipuit? Mi-am închipuit că băgase de seamă ţinuta mea la împărţirea premiilor şi că venea la liceu anume ca sa-mi propună să fiu secretarul lui. Mi se părea lucrul cel mai firesc din lume. Scrisoarea lui Jacques, cu poveştile lui despre bătrînul marchiz, îmi tulburase mintea, fără îndoială. Orice-ar f i fost, pe măsură ce urcam scara, siguranţa mea sporea: secretarul subprefectului! Nu mai puteam de bucurie... Cotind pe coridor, l-am întîlnit pe Roger. Era foarte palid. Se uită la mine ca şi cum ar fi vrut să-mi vorbească, dar nu m-ara oprit: subprefectul n-avea timp s-aştepte. Cînd am ajuns în faţa cancelariei directorului, vă jur că inima-mi bătea foarte tare. Secretarul domnului subprefect! A trebuit să mă opresc o clipă, ca să mai răsuflu. Mi-am îndreptat cravata, mi-am netezit părul cu mîna şi am întors încetişor butonul uşii. De-aş fi ştiut ce m-aştepta! Domnul subprefect era în picioare, rezemat cu nepăsare de marmura căminului şi zîmbind în favoriţii lui blonzi. Domnul director, în halat de casă, sta smerit lîngă el, cu tichia de catifea în mînă, iar domnul Viot, chemat în grabă, se pitea într-un colţ, îndată ce-am intrat, subprefectul luă cuvîntul: — Va să zică domnul, zise el, arătîndu-mă îşi trece vremea seducîndu-ne fetele din casă? Rostise fraza aceasta cu glas limpede, batjocoritor şi surîzînd mereu. Am crezut întîi că vrea să glumească şi n-am răspuns nimic, dar subprefectul nu glumea. După o clipă de tăcere, reluă tot zîmbind: Oare n-am onoarea să vorbesc cu domnul DanielEys-ette, care a sedus pe fata din casă a nevestei mele? Nu pricepeam despre ce era vorba, dar auzind cuvin tul ăsta „fată din casă”, pe care mi-l arunca astfel pentru a doua oară în obraz, am simţit că mă înroşesc de ruşine şi, cu adevărată indignare, am strigat: — O fată din casă, eu?!  N-am sedus niciodată fete din casă! La răspunsul ăsta, am văzut o sclipire de dispreţ ţîşnind din ochelarii directorului şi am auzit cheile murmurînd în colţul lor:,,Ce neruşinare!” Subprefectul zîmbea mereu; luă de pe cămin un pacheţel de hîrtii, pe care nu le zărisem la început, apoi, întorcîndu-se spre mine şi fluturîndu-le cu nepăsare: — Domnule, zise el, iată dovezi foarte grave, care te acuză. Sînt scrisorile care au fost găsite la „domnişoara în cauză. Ce-i drept, nu-s iscălite şi, pe de altă parte, fata în casă n-a vrut să numească pe nimeni. Numai că în scrisorile acestea se vorbeşte adesea despre liceu şi, din nenorocire pentru dumneata, domnul Viot ţi-a recunoscut scrisul şi stilul... Aici, cheile scîrţîiră sălbatic, iar subprefectul, tot zîmbitor, adăugă: Nu oricine-i poet la liceul din Sarlande. La vorbele acestea, un gînd fugar îmi trecu prin minte. Am vrut să văd de aproape hîrtiile acelea. M-am repezit. Directorul se temu de un scandal şi făcu o mişcare să mă oprească. Dar subprefectul îmi întinse liniştit dosarul. — Priveşte! îmi zise el. Doamne, Dumnezeule! Corespondenţa mea cu Cecilia!  Erau toate, toate! De la cea care începea: „0, Cecilia, cîteoăată pe o stîncă sălbatică „ pînă la cîntarea de recunoştinţă: „înger, care ai primit să-ţi petreci o noapte pe pămînt...” Vă puteţi închipui furia, ruşinea mea. — Ei bine, ce zici de asta, signor don Juan? rînji subprefectul, după o clipă de tăcere. Dumneata ai scris epistsolele acestea, da sau nu? în loc să răspund, am lăsat capul în jos. O vorbă putea să mă dezvinovăţească, dar vorba aceea n-am rostit-o. Eram gata să sufăr orice, decît să-l denunţ pe Roger Căci, băgaţi bine de seamă, în toiul acestei catastrofe Piciul nu se îndoise nici o clipă de buna credinţă a prietenului său.. Eecunos-cîndu-şi scrisorile, îşi zisese îndată: „Lui Roger i-o fi fost lene să le mai recopieze; a făcut mai bucuros încă o partidă de biliard şi le-a trimis pe ale mele”. Mare naiv, Piciul ăsta! Cînd subprefectul văzu că nu voiam să răspund, băgă iar scrisorile în buzunar şi, întorcîndu-se spre director şi ajutorul său: — Şi acum, domnilor, ştiţi ce vă ramîne de făcut Atunci cheile domnului Viot zăngăniră jalnic, iar directorul răspunse, plecîndu-se pînă la pămînt,' „că domnul Eyssette ar merita să fie dat afară numaidecît, dar că, pentru a înlătura orice scandal, îl mai ţine la liceu o săptămînă” Tocmai cît trebuia ca să se aducă un nou pedagog. La groaznicele cuvinte „dat afară”, tot curajul mă părăsi. Am salutat fără la scoate o vorbă şi am ieşit în grabă. Abia afară mă podidiră lacrimile Am alergat într-o goană pînă la odaia mea, înăbu-şindu-mi plînsul în batistă... Roger mă aştepta. Părea foarte îngrijorat şi se plimba cu paşi mari, în lung şi-n lat. Cînd mă văzu intrînd, veni spre mine: — Domnule Daniel! îmi zise el, şi ochii lui mă întrebau. M-am prăbuşit pe un scaun, fără să-i răspund. — Plînsete, copilării! reluă maestrul de scrimă, cu glas brutal. Asta nu dovedeşte nimic. Haide! Eepede!... Ce s-a întîmplat? Atunci i-am istorisit de-a fir-a-păr toată cumplita scenă din cancelarie. Pe măsură ce vorbeam, vedeam cum Bpger se lumina la faţă. Nu se mai uita semeţ la mine şi, la sfîrşit, cînd află cum, ca să nu-l trădez, lăsasem să mă dea afară din liceu, îmi întinse amîndouă mîinile şi-mi zise foarte simplu: — Daniel, ai o inimă nobilă. în clipa aceea auzirăm în stradă huruitul unei trăsuri: pleca subprefectul. — Ai o inimă nobilă, reluă bunul meu prieten, maestrul de scrimă, strîngîndu-mi mîinile să mi le frîngă, ai o inimă nobilă, atîta-ţi spun... Dar trebuie să înţelegi că nu voi îngădui nimănui să se jertfească pentru mine. Tot vorbind, se apropiase de uşă: Nu plînge, domnule Daniel, mă duc la director şi-ţi jur că nu dumneata vei fi dat afară! Mai făcu un pas să iasă, apoi, întorcîndu-se iar spre mine, ca şi cum ar fi uitat ceva: Numai , adăugă, el încet  ascultă bine ce-ţi spun înainte de a pleca Voinicul Roger nu-i singur pe lume. Are undeva o mamă infirmă O mamă!...sărmană, sfîntă femeie! Făgăduieşte-mi c-o să-i scrii cînd totul se va sfîrşi. Vorbise grav, liniştit, cu un glas care mă înspăi-rnîntă. — Dar ce vrei să facă? am strigat eu. Roger nu răspunse nimic, dar îşi desfăcu puţin vesta şi-mi arătă în buzunar ţeava lucioasă a unui pistol. M-am repezit spre el, adine mişcat: — Să te omori nenorocitule? Vrei să te omori? Iar el, foarte rece: — Dragul meu, cînd eram în armată, mi-am jurat că, dacă vreodată, din pricina uşurinţei mele, aş fi degradat, n-aş supravieţui dezonoarei. A sosit clipa să-mi ţin cuvîntul... Peste cinci minute voi fi dat afară din liceu, adică degradat. Un ceas mai tîrziu, bună seara! îmi trag un glonte. Auzind acestea, m-am înfipt hotărît în faţa uşii: — Ei bine nu! Roger, n-ai să ieşi!.. Mai degrabă-mi pierd postul, decît să fiu cauza morţii dumi-tale. — Lasă-mă să-mi fac datoria! îmi zise el, într-un chip sălbatic şi, cu toată strădania mea, izbuti să întredeschidă uşa. Atunci mi-a venit în minte să-i vorbesc de mai-că-sa, de sărmana mamă, pe care-o avea într-un colţ de lume. I-am dovedit că trebuia să trăiască pentru ea, că eu eram în stare să-mi găsesc uşor alt post, că, de altfel, mai aveam în orice caz o săptă-mînă în faţa noastră şi ca trebuia cel puţin să aştep-,tăm pînă în ultima clipă, înainte de,a lua o hotărîre atît de îngrozitoare. Gîndul din urmă parcă-l mişcă. Se învoi să amîne cu cîteva ore vizita lui la director şi ceea ce avea să urmeze de aici. In vremea aceasta, clopotul sună; ne-am îmbrăţişat şi am coborît în şcoală. Ce ţi-e şi cu noi! Intrasem deznădăjduit în odaia mea şi am ieşit aproape voios... Piciul era aşa de mîndru că scăpase viaţa bunului său prieten, maestrul de scrimă! Totuşi, trebuie să vă spun că, odată pe catedră, şi după ce-mi trecu cel dinţii entuziasm, am căzut pe gînduri. Roger se învoia să trăiască — foarte bine; dar eu însumi ce aveam să mă fac după ce admirabilul meu devotament mă va fi dat afară din liceu”? Situţia nu era deloc plăcută; parcă şi vedeam căminul în primejdie, pe mama plîngînd şi pe domnul Eyssette foarte mînios. Din fericire m-am gîndit la Jacques. Ce bună idee avusese scrisoarea lui să sosească tocmai azi-dimineaţă! La urma urmei era foarte simplu. Istu-mi scria el că în patul lui era loc pentru doi? De altfel, la Paris găseşti totdeauna cu ce trăi... Aici mă opri un gînd cumplit: ca să plec, îmi trebuiau bani. Mai întîi pentru tren, apoi cincizeci şi opt de franci pe care-i datoram portarului, apoi zece, franci împrumutaţi de la un elev dintre cei mari apoi sume grozav de mari trecute pe numele mei în condica de socoteli a cafenelii Barbette. Cum să găsesc toţi banii ăştia? ,,Haida-de! mi-am zis apoi. Mare prost mai sînt să mă neliniştesc pentru atîta lucru. Nu-l ain pe Roger? Roger e bogat, dă'lecţii în oraş şi-o să fie prea fericit să-mi împrumute cîteva sute de franci, mie, care i-am scăpat viaţa,” După ce mi-am orînduit astfel treburile, am uitat toate catastrofele de peste zi, ca să nu mă mai gîndesc decît la marea mea călătorie la Paris. Eram tare vesel, nu mai aveam astîmpâr, şi domnul Viot, care coborîse în sala de meditaţie să se bucure de deznădejdea mea, păru foarte dezamăgit văzîndu-mi înfăţişarea voioasă. La masă am mîncat repede şi mult. în curte am iertat aresturile elevilor. în sfîrşit sună şi ora de clasă. Inainte de toate trebuia să-l văd pe Roger. într-o fugă am fost în odaia lui. Acolo, nimeni, „Bine!” mi-am zis. „S-o fi duş să dea o raită la cafeneaua Barbette”, şi lucrul nu mă miră în împrejurări atît de dramatice. La cafeneaua Barbette nu era însă nimeni. Roger, mi s-a spus, se dusese la Poiană cu subofiţerii. Ce dracu' puteau să facă ei acolo pe o vreme ca asta? începeam să fiu foarte îngrijorat, aşa că n-am primit să joc partida de biliard ce mi se propunea, mi-am suflecat pantalonii şi m-am repezit prin zăpadă înspre Poiană, în căutarea bunului meu prieten, maestrul de scrimă. XII. INELUL DE FIEE Lle la bariera orăşelului Sarland şipînăla Poiană e o bună jumătate de leghe, dar cum în ziua aceea mergeam în goana mare, trebuie să fi făcut drumul în mai puţin de un sfert de oră. Tremuram pentru Roger. Mă temeam ca bietul băiat, neţinînd seamă de făgăduiala dată, să nu fi istorisit tot directorului în timpul meditaţiei. Mi se părea că mai văd lucind ţeava pistolului său. Gîndul ăsta jalnic îmi dădea aripi. Totuşi, din loc în loc, zăream prin zăpadă urmele multor paşi ce se îndreptau spre Poiană. Zicîndu-mi că maestrul de scrimă nu era singur, mă mai linişteam puţin. Atunci încetineam mersul şi mă gîn-deam la Paris, la Jacques, la plecarea mea Dar după o clipă m-apuca iar groaza. „Fără îndoială, Roger o să se sinucidă. Altfel ce-ar fi căutat în locul ăsta pustiu, afară din oraş? Dacă şi-a luat cu el prietenii de la cafeneaua Barbette, înseamnă că vrea să-şi ia rămas bun, bînd paharul de adio, cum zic ei... Ah! militarii ăştia!... Şi iată-mă alergînd iar, de-mi ieşea sufletul. Din fericire, mă apropiam de Poiană şi chiar zăream copacii mari, plini de zăpadă. „Sărmanul meu prieten, îmi ziceam, numai de-aş ajunge la timp!” Urmele paşilor mă duseră astfel pînă la crîşma lui Esperon. Crîşma asta era un loc deocheat şi cu nume rău, unde făceau chefuri stricaţii din Sarlande. Venisem aici de mai multe ori, în tovărăşia inimilor nobile, dar niciodată nu mi se păruse atît de moho-rîtă ca în ziua aceea. Galbenă şi murdară, în mijlocul albului neprihănit al cîmpiei, sta pitită, cu uşa-i scundă, pereţii dărăpănaţi şi ferestrele cu geamuri nespălate, după un pîlc de ulmi tineri. Căsuţa parcă se ruşina de urîta ei îndeletnicire. Cum mă apropiam, am auzit o larmă voioasă de glasuri de rîsete şi de pahare ciocnite. — Dumnezeule! mi-am zis, înfiorîndu-mă. Ăsta-i cheful, de adio. Şi m-am oprit să mai răsuflu. Mă aflam în spatele crîşmei. Am împins o portiţă cu ostreţe şi am intrat în grădină. Ce mai grădină! Un gard viu despuiat, desişuri de liliac desfrunzite, grămezi de gunoaie adunate cu mătura pe zăpadă, chioşcuri albe de tot ce semănau a înosi, totul era trist. — Inţelegeţi voi, puişorilor, zicea el, cu glasu-i batjocoritor, că n-am jucat degeaba comedie timp de trei ani, la teatrul zuavilor. Zău, cum te văd şi cum mă vezi! O clipă am crezut partida pierdută şi mi-am zis că n- o să mai pot bea cu voi vin bun la taica Esperon... Micul Eyssette nu spusese nimic, ce-i drept, dar mai avea vreme să vorbească. Şi, rămîne între noi, cred că voia numai să-mi lase cinstea de a mă denunţa singur. Atunci mi-am zis: „Deschide ochii, Boger şi dă-i înainte cu scena cea mare!” Pe urmă, bunul meu prieten, maestrul de scrimă, începu să joace ceea ce numea scena cea mare, adică ceea ce se petrecuse dimineaţa în odaia mea, între mine şi el, Ah! ticălosul! Nu uită nimc . Striga: „Mama! Sărmana mea mamă!”cu intonaţii teatrale. Apoi imita glasul meu: „Nu, Boger! Nu, n-ai să ieşi.  Scena cea mare era într-adevăr foarte caraghioasă şi tot auditoriul se prăpădea de rîs. Eu simţeam că-mi curg lacrimi mari de-a lungul obrajilor, tremuram tot, urechile-mi ţiuiau, ghiceam toată mîrşava comedie de dimineaţă, înţelegeam nedesluşit că Roger trimisese înadins scrisorile mele, ca să se pună la adăpost de orice neplăceri, că de douăzeci de ani, maică-sa, sărmana lui mamă, murise şi că luasem tociil lulelei lui drept ţeava unui pistol. — Şi frumoasa Cecilia? întrebă o inimă nobilă. — Cecilia n-a vorbit, şi-a strîns lucrurile şi a plecat. E o fată bună. — Dar micul Daniel? Ce-o să se facă? — Treaba lui! răspunse Roger.  Aici, un gest care stîrni rîsul tuturor. Hohotul f Ista de rîs mă scoase din sărite. Mi-a venit să ies din chioşc şi sa mă ivesc pe neaşteptate în mijlocul lor, ca un spectru. Dar m-am stăpînit. Şi pînă acum fusesem destul de caraghios. Sosea friptura, paharele se ciocniră: — în sănătatea lui Roger! în sănătatea lui Roger! strigau cu toţii. Nu mai puteam sta locului, sufeream prea mult. Fără să-mi pese c-ar putea să mă vadă cineva, am luat-o razna de-a curmezişul grădinii. Dintr-o săritură am trecut pe portiţa cu ostreţe şi am început să alerg tot înainte, ca un nebun. Noaptea se lăsa tăcută. Şi cîmpul ăsta nemărginit de zăpadă lua, în semiîntunericul amurgului, nu ştiu ce înfăţişare de adîncă melancolie. Am alergat aşa o bucată de vreme, ca un ied rănit. Şi dacă inimile zdrobite care sîngerează n-ar fi decît un fel de a vorbi, folosit de poeţi, vă jur că s-ar fi putut găsi în urma mea, pe şesul alb, o dîră lungă de sînge. Mă simţeam pierdut. De unde să iau bani? Cum să plec? Cum s-ajung la frate- meu Jacques? Sa-l denunţ pe Roger? Nici măcar nu mi-ar fi folosit la nimic Putea să tăgăduiască, acum că Cecilia plecase. In sfîrşit, doborît, istovit de oboseală şi de durere, m- am lăsat pe zăpadă, la picioarele unui castan. Şi poate c-aş fi rămas acolo pînă a doua zi, plîn^înd şi fără să-mi pot aduna gîndurile, cînd d eodată, departe, tare departe, dinspre Sarlande, am auzit sunînd un clopot. Era clopotul liceului. Uitasem de toate. Clopotul ăsta mă rechemă la viaţă: trebuia să mă întorc şi să supraveghez recreaţia elevilor în sală:.. Gîndindu-mă la sală îmi veni o idee neaşteptată. Numaidecît lacrimile mele se opriră. M-am simţit mai tare, mai liniştit. M-am ridicat şi, cu pasul sigur al omului care a luat o nestrămutată hotărîre, am pornit-o înapoi, spre Sarlande. Dacă vreţi să ştiţi ce nestrămutată hotărîre a luat Piciul ţineţi-vă după el pînă la Sarlande, de-a «urme- zisul cîmpiei întinse şi albe; urmăriţi-l pe străzile întunecoase şi pline de noroi ale oraşului; urmăriţi-l sub portarul liceului; urmăriţi-l în sală, în timpul recreaţiei, şi băgaţi de seamă cu ce ciudată stăruinţă se uită la marele inel de fier care se leagănă în mijloc. După recreaţie, mai urmăriţi-l pînă la sala de meditaţie, suiţi-vă cu el pe catedră şi citiţi peste umărul lui aceste dureroase rînduri pe care le scrie în mjlocul tărăboiului şi al copiilor îndîrjiţi: „Domnului Jacques Eyssette, strada Bonaparte, la Paris Iartă-mi mult iubitul meu Jacques, durerea pe care ţi-o pricinuiesc. Pe tine, care. nu mai plîngeai, te voi face să mai plîngi o dată. Va fi ultima, într-adevăr  Cînd vei primi scrisoarea aceasta, sărmanul tău Daniel va fi mort „ Aici tărăboiul din sala de meditaţie se înteţeşte. Piciul se opreşte şi împarte cîteya pedepse la dreapta şi la stînga, dar cu gravitate, fără mînie. Apoi urmează: „Vezi tu, Jacques, eram prea nenorocit. Nu puteam face altceva decît să mă omor. Viitorul meu e pierdut: m-au dat afară de la liceu pentru o istorie cu o femeie, prea lungă ca să ţi-o povestesc. Apoi am făcut datorii, nu ştiu să mai lucrez, mi-e ruşine, mă plictisesc, mi-e silă, „viaţa mă-înspăimîntă Mai bine mă duc „ Piciul e silit să se opreaseă din nou. „Cinci sute de vei'Ruri elevului Soubeyrol! Fouques şi Loupi la arest duminică!” Acestea zise, îşi isprăveşte ' scrisoarea: „Adio, Jacques! Aş mai avea multe să-ţi spun, dar simt c-o să plîng, şi elevii se uită la mine. Spune mamei c-arn lunecat din vîrful unei stînei, la plimbare, sau că m-am înecat paţinînd. în sfîrşit, născoceşte şi tu o poveste, dar sărmana femeie să nu ştie niciodată adevărul! Sărut- o mult pentru mine pe scumpa noastră mama, sărută-l şi pe tata şi caută să le reclădeşti repede un cămin frumos Adio! te iubesc, Adu-ţi aminte de Daniel.” După ce isprăveşte scrisoarea aceasta, începe îndată alta, astfel ticluită: Piciul „Domnule abate, vă rog să trimiteţi fratelui meu Jacques scrisoarea pe care-o las pentru el. în acelaşi timp vă rog să tăiaţi o şuviţă din părul meu şi să faceţi un pacheţel pentru maicămea. Vă cer iertare pentru necazul pe care vi-l pricinuiesc. M-am omorît fiindcă eram prea nenorocit aici. Numai dumneavoastră, domnule abate, v-aţi arătat totdeauna foarte bim cu mine. Vă mulţumesc. Daniel Eyssette.” După care, Piciul pune scrisoarea aceasta cît şi pe cea a lui Jacques în acelaşi plic mare, cu adresa:  „Persoana care va găsi cea dintîi cadavrul meu e rugată să predea plicul acesta în mîna abatelui Germane”. Apoi, isprăvindu-şi treburile, aşteaptă liniştit sfîrşitul meditaţiei. Meditaţia s-a sfîrşit. Se ia masa, se face rugăciunea şi toţi urcă în dormitor. Elevii se culcă. Piciul se plimbă în lung şi-n lat, aşteptînd ca ei s-adoarmă. Iată-l acuma pe domnul Viot, care-şi face rondul de noapte; se audezăngă-nitul tainic al cheilor si zgomotul înăbuşit al cipicilor I lui pe podea. — Bună seara, domnule Viot, murmură Piciul. — Bună seara, domnule! răspunde cu glas scăzut supraveghetorul. Apoi se îndepărtează, paşii i se pierd pe coridor. Piciul e singur. Deschide uşa încetişor şi se opreşte o clipă în capul scării, să vadă dacă elevii nu se deşteaptă, dar în dormitor e linişte. Atunci coboară, se strecoară cu paşi mărunţi în umbra zidurilor. Vîntul de miazănoapte suflă trist pe sub uşi. în josul scării, trecînd prin faţa peristilului, zăreşte curtea albă de zăpadă, între cele patru clădiri mari şi întunecate. Colo sus, lingă acoperişuri, veghează o lumină; abatele Germane lucrează la marea lui operă.,,Din adîncul inimii, Piciul trimite bunului abate un ultim adio, foarte sincer; apoi intră în sală  Vechea sală de gimnastică a şcolii de marină e cufundată într-o beznă rece şi înfiorătoare. Printre zăbrelele unei ferestre, coboară un pic de lună şi cade, în plin, pe marele inel de fier o! inelul ăsta, la el se gîndeşte Piciul de ceasuri întregi, cade pe marele inel de fier care străluceşte ca argintul  într-un colţ al sălii dormea un scăunel vechi de lemn. Piciul se duce săl ia, îl aşază sub inel şi se suie pe el. ISPu s-a înşelat, e drept la înălţimea care trebuie. Atunci îşi scoate cravata, o cravată lungă, de mătase viorie, pe care- o poartă mototolită în jurul gîtuhii, ca pe o panglică. Leagă cravata de inel şi face un juvăţ Un orologiu bate. Haide, trebuie să moară Cu mîini tremurătoare, Piciul deschide juvăţul. Un fel de friguri îl scot din minţi. Adio. Jacques! Adio, doamnă Eyssette!... Deodată, un pumn de fier se abate asupra lui. Simte că-l înhaţă cineva de mijloc şi-l pune pe picioare lîngă scăunel. In acelaşi timp, un glas aspru şi batjocoritor pe care-l cunoaşte bine îi zice.: — Da' ce ţi-a venit să lucrezi la trapez la ora asta? Piciul se întoarce năucit. B abatele Germane, abatele Germane fără sutană, cu pantaloni scurţi şi o bărbiţă ce-i flutură pe jiletcă. Frumoasa lui faţă urîtă zîmbeşte cu tristeţe, pe jumătate luminată de lună. O singură mină i-a fost de ajuns ca să-l dea jos pe sinucigaş. în cealaltă mînă mai ţine sticla pe care-a umplut-o la cişmeaua din curte. Văzand chipul înspăimîntat şi ochii plini de lacrimi ai Piciului, abatele Germane nu mai zîmbeşte şi repetă, dar de data aceasta cu glas blînd şi aproape înduioşat: — Ce ţi-a venit dragul meu Daniel, să lucrezi la trapez la ora asta? Piciul e foarte roşu, cu totul buimac. — Nu lucrez la trapez, domnule abate, vreau să mor. — Cum sa mori f!  Ai dar un necaz aşa de mare? — Ah! răspunde Piciul, cu lacrimi mari, fierbinţi, ce i se preling pe obraji. — Daniel, ai să vii cu mine, zice abatele. Micul Daniel face semn ca nu, şi arată inelul de fier cu cravata. Abatele Germane îl ia de mînă: — Haide, urcă în odaia mea; dacă vrei numaidecît să te omori, ei bine! o să te omori sus; e cald şi-i bine. Dar Piciul se împotriveşte: — Lăsaţi-mă să mor, domnule abate. N-aveţi dreptul de-a mă împiedica să mor! Un fulger de mînie trece prin ochii preotului: — Ei, aşa ţi-e vorba! zice el. Şi, deodată apu-cîndu-l de cingătoare, duce Piciul la subsuoară ca pe un pachet, cu toată împotrivirea şi rugăminţile lui. Iată-ne acum la abatele Germane. Un foc vesel arde în cămin; lîngă foc e o masă cu o lampă aprinsă, cu lulele şi cu teancuri de hîrtii acoperite eu un scris mărunt. Piciul sade în colţul căminului. E foarte tulburat, vorbeşte mult, îşi povesteşte viaţa, nenorocirile şi de ce a vrut s-o sfîrşească. Abatele îl ascultă zîmbind. Apoi, după ce copilul a vorbit destul, a plîns destul şi-a descărcat cum trebuie biata lui inimă bolnavă, omul ăsta de treabă îi ia mîinile şi-i zice foarte liniştit:. — Toate acestea-s fleacuri, băiete, şi-ai fi fost un mare prost să te omori pentru atîta lucru. Povestea ta e foarte simplă; te-au dat afară din liceu, ceea ce, în paranteză, e o mare fericire pentru tine Ei bine, trebuie să pleci, să pleci îndată, fără să mai aştepţi cele opt zile.. Ce naiba, doar nu eşti o bucătăreasă! Nu te mai îngrijora de călătorie şi de datoriile tale! Mă însărcinez eu cu toate acestea. Banii pe care voiai să-i împrumuţi de la ticălosul acela ţi-i voi împrumuta eu. O să socotim totul mîine. Acum, nici o vorbă mai mult! Eu trebuie să lucrez, şi tu să dormi. Numai că nu vreau să te întorci în groaznica ta cameră: ţi-ar fi frig şi te-ai teme; o să te culci în patul meu, cu cearşafuri albe şi frumoase, schimbate azi-dimineaţă! Am de scris toată noaptea, şi dacă mă fură somnul, o să mă întind pe canapea.  Bună seara! Nu-mi mai vorbi. Piciul se culcă, nu se mai împotriveşte Tot ce i se întîmplă i se pare un vig. Ce de evenimente într-o singură zi! Să fi fost atît de aproape de moarte, şi să te găseşti în fundul unui pat moale, în odaia asta tihnită şi caldă!  Ce bine se simte Piciul! Din cînd în cînd, deschizînd ochii, îl vede sub lumina dulce a abajurului pe bunul abate Germane, care, tot fumînd, mînuieşte condeiul cu scîrţîit uşor, de sus în jos, pe foile albe. ...A doua zi dimineaţă m-a trezit abatele, care mă bătea pe umăr. Uitasem tot în timp ce dormeam... Salvatorul meu rîse atunci cu poftă. — Haide, măi băiete, îmi zise el, clopotul sună, grăbeşte-te! N-o fi băgat nimeni de seamă, du-te şi-ţi ia elevii ca de obicei. în recreaţia de la prînz te voi aştepta aici, să stăm de vorbă. Memoria îmi reveni dintr-o dată. Voiam să-i mulţumesc, dar bunul abate chiar că mă dădu afară. Nu-i nevoie să vă mai spun că meditaţia mi se păru nesfîrşit de lungă  Elevii nu ajunseseră încă bine în curte, că eu şi băteam la uşa abatelui Germane. L-am găsit la birou, cu sertarele larg desch ise, numărînd de zor nişte monede de aur, pe care le aşeza cu grijă la rînd, în grămăjoare. La zgomotul pe care l-am făcut intrînd, întoarse capul, apoi îşi văzu iar de treabă, fără sămi spună nimic; după ce isprăvi, închise sertarele şi-mi făcu semn cu mîna, zîmbindu-mi blînd; — Toţi banii ăştia-s pentru tine, îmi zise el. Ţi-am făcut socoteala, Iată pentru drum, iată pentru portar, iată pentru cafeneaua Barbette, iată pentru elevul care ţi-a împrumutat zece franci. Pusesem banii ăştia deoparte să-i plătesc un locţiitor mezinului, dar mezinul nu trage la sorţi decît peste şase ani, şi pînă atunci ne mai vedem noi. Voiam să. vorbesc, dar omul ăsta dat dracului nu-mi dădea răgaz. Şi acum, băiete, ia- ţi rămas bun de la mine  uite că sună de intrare în clasă, şi cînd roi ieşi nu vreau să te mai găsesc aici. Aerul acestei Bastilii nu-ţi prieşte de loc. Şterge-o mai repede la Paris, lucrează mult, roagă-te lui Dumnezeu, fumează lulele şi caută să fii om! M-auzi? Caută să fii om! Fiindcă, vezi tu, micul meu Daniel, tu nu eşti încă decît un copil, şi chiar tare mă tem să nu rămîi un copil toată viaţa ta. Apoi îmi deschise braţele, cu un zîmbet dumnezeiesc, dar.eu m-am aruncat la picioarele lui, plîngînd. Mă ndică şi mă sărută pe amîndoi obrajii. Clopotul isprăvea de sunat. — Ei, poftim! Uite c-am întîrziat, zise el, strîngîndu-şi în grabă cărţile şi caietele. Cînd să iasă, se mai întoarse o dată spre mine: Am şi eu un frate  la Paris, un preot de treabă, la care ai putea să te duci uneori Dar lasă, pe jumătate nebun cum eştr, i-ai uita adresa . Şi, fără să mai spună nimic, începu să coboare scările cu paşi mari. Sutana fîlfîia în urma lui. în mîna dreaptă îşi ţinea tichia, iar sub braţul stîng ducea un pachet mare de hîrtii şi de cărţi Bunul abate Germane! înainte de a pleca, mi-am aruncat o ultimă privire prin odaia lui. Pentru ultima oară m-am uitat îndelung la biblioteca cea mare, la măsuţă, la focul pe jumătate stins, la jilţul unde plînsesem atîta, la patul în care dormisem aşa de bine. Şi, gîndindu-mă la această viaţă tainică, în care ghiceam atîta curaj, atîta bunătate ascunsă, atîta devotament şi resemnare, nu m-am putut împiedica să nu roşesc de laşitatea mea şi mi-am jurat să-mi amintesc totdeauna de abatele Germane. Dar timpul trecea Mai trebuia să-mi fac cufărul, să-mi plătesc datoriile, să-mi opresc locul la diligentă în clipa cînd ieşeam, am zărit pe-un colţ al cămi nului mai murljp lulele vechi, înnegrite. Am luat-o pe cea mai veche, pe cea mai neagră şi mai scurtă şi am băgat-o în buzunar câ pe o relicvă; apoi am coborît. Jos, uşa vechii săli de gimnastică mai era întredeschisă, nu m-am putut stăpîni să nu-i arunc în treacăt o privire înăuntru, şi ceea ce am văzut mă înfiora. Am văzut sala cea mare, întunecoasă şi rece, inelul de fier ce strălucea şi cravata mea viorie, în juvăţul ei, ce se legăna în curent deasupra scăunelului răsturnat. XIII CHEILE DOMNULUI VIOT  Cum ieşeam cu paşi mari de la liceu, încă foarte tulburat de îngrozitoarea privelişte pe care o văzusem, uşa portarului se deschise pe neaşteptate şi am auzit că mă chema cineva: — Domnule Eyssette! Domnule Eyssette! Erau stăpînul cafenelei Barbette şi vrednicul său prieten, domnul Cassagne, cu o înfăţişare speriată, aproape obraznică. Cafegiul vorbi cel dintîi: — E adevărat că pleci, doimnule Eyssette? — Da, domnule Barbette, i-am răspuns eu, liniştit, plec chiar astăzi. Domnul Barbette sări în sus, domnul Cassagne sări şi el, dar săritura domnului Barbette fu mult mai mare decît a domnului Cassagne, fiindcă-i datoram mai mulţi bani. — Cum?! Chiar astăzi? — Chiar astăzi, şi alerg în grabă să-mi opresc loc în diligentă. Am crezut c-au să m-apuce de gît. — Dar banii mei? întreabă domnul Barbette.  — Dar ai mei? urlă domnul Cassagne. Fără să le răspund, am intrat în odaie şi, scoţînd grav, cu mîinile pline, frumoasele monede de aur ale abatelui Germane, am început să le număr pe un colţ de masă ceea ce le datoram la amîndoi. A fost o lovitură de teatru. Cele două feţe încruntate se înseninară ca prin farmec. După ce-şi băgară banii în buzunar, cam ruşinaţi de teama pe care mi-o arătaseră şi bucuroşi că le plătisem, nu mai conteneau cu vorbe de mîngîiere şi cu asigurări de prietenie. — Ne părăsiţi într-adevăr, domnule Eyssette? Ce păcat! Ce pierdere pentru casa noastră! Şi apoi, ce de o! ah! vai!, ce de suspine, de strîngeri de mînă, de lacrimi înăbuşite. Chiar în ajun aş fi putut să mă mai las amăgit de aparenţele acestea de prietenie, dar acum eram oţelit în privinţa chestiilor de sentiment. Sfertul de ceas petrecut în chioşc mă învăţase să cunosc oamenii, cel puţin aşa credeam, şi cu cît groaznicii birtaşi se arătau mai binevoitori, cu atîta mi-era mai scîrbă de ei. Aşa că, punînd capăt acestor manifestări caraghioase, am ieşit de la liceu şi am pornit-o în grabă sămi opresc loc în binecuvmtata diligentă ce avea să mă ducă departe de toţi monştrii ăştia. Intorcîndu-mă de la mesagerie, am trecut prin faţa cafenelei Barbette, dar n-am intrat. Mi-era groază de locul acela. Totuşi, împins de nu ştiu ce curiozitate bolnăvicioasă, m-am uitat pe geam Cafeneaua gemea de lume. Era zi de miză la biliard. Prin fumul lulelelor vedeai scînteind pompoanele chipielor şi centiroanele care străluceau aninate în cuier. Inimile nobile erau toate în păr, nu lipsea decît maestrul de scrimă. O clipă am privit aceste feţe mari şi roşii, pe care oglinzile le răsfrîngeau, înmulţindu-le, absintul ce juca în pahare, micile sticle de rachiu ştirbite la gură; şi la gîndul că trăisem în cloaca asta, am simţit că roşesc... L-am revăzut pe Piciu învîrtindu-se în jurul biliardului, însemnînd punctele, plătind punciul, umilit,” dispreţuit, depravîndu-se din zi în zi şi molfăind fără încetare între dinţi o lulea sau un refren soldăţesc nălucirea aceasta mă înspăimantă şi mai mult decît cea pe care-o avusesem în sala de gimnastică, văzînd cum flutură cravata viorie. Am fugit. Dar pe cînd mă îndreptam spre liceu, urmat de un om de la diligentă, care venea să-mi ia cufărul, l-am zărit în piaţă pe maestrul de scrimă, vioi, cu o nuia mlădioasă în mină, cu pălăria pe o ureche, oglindin-du-şi mustaţa subţire în lueiul frumoaselor lui cizme.. De departe mă uitam la el cu admiraţie, zieîndu-mi:,,Ce păcat că un bărbat atît de frumos are un suflet atît de mîrşav!”  La rîndul lui mă văzuse şi el şi venea spre mine cu un zîmbet sincer şi cu braţele larg deschise... Ah, chioşcul! — Te căutam, îmi zise . Deodată se opri. Privirea mea îi ţintui pe buze frazele mincinoase. Şi în privirea aceasta pironită cu îndrăzneală drept pe faţa lui, ticălosul trebuie să fi citit multe lucruri, fiindcă l-am văzut că se îngălbeneşte brusc, se bîlbîie, pierzîndu-şi cumpătul. Dar asta nu ţinu decît o clipă. îndată îşi reluă înfăţişarea semeaţă, aţintindu-şi în ochii mei doi ochi reci şi strălucitori ca oţelul şi, vîrlndu-şi mîmile în fundul buzunarelor, cu un aer hotărît, se îndepărtă, mormăind că cei care nu-s mulţumiţi, n-au decît să i-o spună...  Haida-de, banditule! Cînd m-am întors la liceu, elevii erau în clase. Ne-am suit în mansarda mea. Omul luă cufărul pe umeri şi coborî. Eu am mai rămas cîteva clipe în odaia asta îngheţată, privind pereţii goi şi murdari,' pupitrul negru scrijelit tot şi, pe fereastra îngustă, platanii din curţi, care-şi arătau capetele acoperite de zăpadă. In gînd îmi luam rămas bun de la toata lumea aceasta. In aceeaşi clipă am auzit o voce tunătoare care-i dojenea pe elevi: era vocea abatelui Germane. Ea-mi încălzi inima şi-mi aduse boabe de lacrimi pe marginea genelor. Pe urmă am coborît încet, uitîndu-mă cu băgare de seama. în jurul meu, ca pentru a-mi întipări în ochi imaginea, toată imaginea acestor locuri pe care n-aveam să le mai văd niciodată. Aşa am trecut prin coridoarele lungi, cu ferestre înalte, zăbrelite, unde ochii negri mi se arătaseră pentru întîia dată. Dumnezeu să vă aibă în paza lui, dragii mei ochi negri! Am trecut şi prin faţa cancelariei directorului, cu tainica- i uşă dublă. Apoi, la cîţiva paşi, prin faţa cancelariei domnului Viot... Acolo m-am oprit deodată  O, ce bucurie, o, ce desfătare! Cheile, îngrozitoarele chei erau în uşă, iar vîntul le făcea să zăngănească încetişor. Am privit o clipă cheile acestea groaznice, le-am privit cu un fel de spaimă mistică; apoi, deodată, un gînd de răzbunare,îmi trecu prin minte. Ca un trădător, cu o mînă nelegiuită le-am scos din broască şi, ascunzîndu-le sub haină, am coborît scara în goana mare. In fundul curţii elevilor mijlocii era o fîntînă foarte adîncă. Am alergat acolo într-un suflet. La ora aceea curtea era pustie. Ursitoarea cu ochelari încă nu-şi ridicase perdeaua. Totul îmi înlesnea crima. Atunci, scoţînd cheile de sub haină, ticăloasele acelea de chei care mă făcuseră să sufăr atîta, le-am aruncat din răsputeri în fîntînă.... Cline! cline! cline! Am auzit cum se rostogoleau, lovindu-se de pereţii fîntînii, şi cum cădeau greoi în apa care se închise din nou deasupra lor. Nelegiuirea fiind savîr-şită, m-am îndepărtat zîmbind. La poartă, cînd ieşeam din liceu, cea din urmă persoană pe care am întîlnit-o a fost domnul Viot, dar un domn Viot fără chei, rătăcit, înspăimîntat, alergînd în dreapta şi-n stingă. Cînd trecu pe lîngă mine, mă privi îngrozit. Nenorocitul voia să mă întrebe dacă nu le văzusem. Dar nu îndrăzni... Tocmai atunci portarul îi striga din capul scărilor, aplecîndu-se: — Domnule Viot, nu le găsesc! L-am auzit pe omul cu cheile şoptind: — Ah! Dumnezeule! Şi se duse ca un nebun în căutarea lor. Aş fi fost fericit să mă pot bucura mai multă vreme de spectacolul ăsta, dar goarna diligentei suna în Piaţa Armelor şi nu voiam să plece fără mine. Şi acum, adio pentru totdeauna, mare liceu afumat, clădit cu fiare vechi şi cu pietre înnegrite! Adio, copii răi! Adio, regulament sălbatic! Piciul îşi ia zborul şi n-o să se mai întoarcă. Şi dumneata, marchize de Boucoyran, te poţi socoti fericit. Mă duc fără să-ţi fi dat acea faimoasă lovitură de spadă, plănuită atîta vreme împreună cu inimile nobile de la cafeneaua Barbette Mînă, vizitiu! Sună, trîmbiţă! Veche diligentă, aleargă să duduie pămîntul şi du-l pe Piciu în galopul celor trei trăpaşi ai tăi Du-l repede în oraşul lui de baştină, să-şi sărute mama la unchiul Baptiste, şi pe urmă să se îndrepte spre Paris, şi cît mai repede s-ajungă la Eyssette (Jacques), în odaia lui din Cartierul Latin!...  XIV. UNCHIUL BAPTISTE om mai era şi unchiul Baptiste, fratele doamnei Eyssette! Nici bun, nici rău,însurat de timpuriu cu un zdrahon de femeie zgîrcită şi slabă, de care se temea, copilul ăsta bătrîn navea decît o patimă pe lume: patima coloratului. De vreo patruzeci de ani trăia înconjurat de borcanele, de pensule, de vopsele, şi-şi trecea timpul colorînd figuri din revistele ilustrate. Casa era plină de numere vechi din ISIllustration , de vechi Charivari , de vechi Ma-gasins pittofesques , de hărţi geografice, toate viu colorate. Pînă şi în zilele de sărăcie, cînd mătuşa nu-i dădea bani să-şi cumpere reviste ilustrate, unchiu-meu se apuca să coloreze cărţi. E un fapt istoric: mi-a căzut în mînă o gramatică spaniolă pe care unchiul o colorase din scoarţă în scoarţă: adjectivele în albastru, substantivele ' în trandafiriu etc. între bătrînul ăsta maniac şi apriga lui jumătate, doamna Eyssette era nevoită să trăiască de şase luni. Nenorocita  femeie îşi petrecea zilele în odaia fratelui ei, stînd lîngă el şi căutînd să-i fie de folos. Spăla pensulele, umplea borcănelele cu apă... Mai trist era că, de la ruina noastră, unchiul Baptiste avea un adînc dispreţ pentru domnul Eyssette, si de dimineaţă pînă seara, biata mamă era osîndită să-l audă zicînd: „Eyssette nu-i serios! Eyssette  nu-i serios!” Ah, bătrînul nătărău! Să-l fi văzut cu ce aer hotărît şi convins o spunea, colorîndu-şi gramatica spaniolă. De atunci, am mai întîlnit adeseori în viaţă oameni, chipurile foarte gravi, care-şi treceau vremea colorînd gramatici spaniole si găseau că ceilalţi nu sînt serioşi. Toate amănuntele acestea asupra unchiului Baptiste şi a vieţii jalnice pe care doamna Eyssette o ducea la el nu le-am cunoscut decît mai tîrziu. Totuşi, de cum am intrat în casă, am înţeles că, orice-ar fi spus ea, mama nu era fericită... Cînd am sosit, tocmai se aşezaseră la masa de seară. Doamna Eyssette sări în sus de bucurie văzîndti-mă şi, după cum vă închipuiţi, îşi sărută Piciul din toată inima. Totuşi, sărmana mea mamă părea stingherită. Vorbea puţin, cu acelaşi glăscior dulce şi tremurător, cu ochii în farfurie. Ţi-era mai mare mila s-o vezi cu rochia ei strimtă şi neagră toată. Primirea pe care mi-o făcură unchiul şi mătuşa fu foarte rece. Mătuşa- mea mă întrebă speriată dacă mîncasem. M-am grăbit să-i răspund că da... Mătuşa răsuflă uşurată. Tremurase o clipă pentru masa ei. Halal masă de seară! Năut şi peşte. Unchiul Baptiste mă întrebă dacă eram în vacanţă  I-am răspuns c-am părăsit şcoala şi că mă duceam la Paris, la frate-meu Jacques, care-mi găsise un loc bun. Am născocit minciuna asta, ca s-o mai liniştesc pe biata doamnă Eyssette asupra viitorului meu şi ca să mai par şi un om serios în ochii unchiului meu. Auzind că Piciul avea un loc bun, mătuşa Baptiste făcu ochi mari. — Daniel, zise ea, va trebui s-o aduci,şi pe maică-ta la Paris... Biata femeie se plictiseşte departe de copiii ei, şi pe urmă, înţelegi tu, e o povară pentru noi, iar unchiu-tău nu poate fi totdeauna vaca de muls a familiei. — Ce-i drept — zise unchiul Baptiste, cu gura plină, sînt vaca de muls . Expresia aceasta vacă de muls îl încîntase şi o repetă de mai multe ori, cu aceeaşi gravitate Masa ţinu mult, ca la oameni bătrîni. Mama mînca puţin, îmi spunea cîteva cuvinte şi se uita la mine pe furiş. Mătuşa-mea o supraveghea. — Ia te uită la soră-ta! zise ea bărbatului ei. Bucuria de a-l revedea pe Daniel îi taie pofta de mîn-care. Ieri a luat de două ori pîine, şi astăzi numai o dată! Ah! dragă doamnă Eyssette, cum aş fi vrut să te iau cu mine în seara aceea, cum aş fi vrut să te smulg de la această neînduplecată vacă de muls şi de la soţia lui, dar vai, eu însumi plecam la voia întîmplării, neavînd decît cu ce-mi plăti drumul, şi mă gîndeam că odaia lui Jacques nu era destul de mare ca să încăpem tustrei în ea. Cel puţin de-aş fi putut să-ţi vorbesc, să te.sărut în voie! Dar nu, nu ne- au lăsat singuri nici o clipă... Adu-ţi aminte: îndată după masă, unchiul s-a apucat iar de gramatica lui spaniolă, mătuşa îşi ştergea argintăria, şi amîndoi ne pîndeau cu coada ochiului... Ora plecării sosi, fără să ne fi putut spune nimic. Aşa că Piciul era tare mîhnit cînd ieşi de la unchiul Baptiste. Şi mergînd singur, în umbra de pe aleea cea mare care ducea la gară, îşi jură foarte solemn, de două sau de trei ori, să se poarte de azi înainte ca un bărbat şi să nu se mai gîrtdească decît la reclădirea căminului. PARTEA A DOUA I. GALOŞII MEI De-aş trăi cît unchiu-meu Baptiste, care acum trebuie să fie tot atît de bătrîn ca un bătrîn baobab din Africa Centrală, niciodată nu voi uita prima mea călătorie la Paris, într-un vagon de clasa a treia. Era pe la sfîrŞitul lui februatie şi era tare frig. Afară, un cer cenuşiu, vînt, lapoviţă, dîmburi pleşuve, livezi inundate, şiruri lungi de viţă de vie uscată; înăuntru, marinari beţi care cîntau, ţărani greoi care dormeau cu gura deschisă ca nişte morţi, bătrînele cu coşniţele lor, copii, pureci, doici, toate dichisurile vagonului celor săraci, cu duhoarea lui de lulea, de rachiu, de cîrnaţi cu usturoi şi de paie mucegăite. Parcă mai sînt acolo. La plecare mă aşezasem într-un colţ, lîngă fereastră, ca să văd cerul, dar după două leghe, un infirmier militar îmi luă locul, sub cuvînt că vrea să stea în faţa nevesti-si, şi iată-l pe Piciu, prea sfios pentru a îndrăzni să se plîngă, osîndit să facă două sute de leghe întje grăsanul acela urîcios, care mirosea a sămînţă de in, şi o matahală de femeie din Chainpagne, care toată vremea sforăi pe umărul lui. Călătoria ţinu două zile. Mi-am. petrecut aceste două. zile pe acelaşi loc, nemişcat între cei doi călăi a mei, cu capul ţeapăn şi dinţii încleştaţi. Cum n-aveam nici bani, nici merinde, n-am mîncat nimic tot drumul. Două zile fără să mănînci e cam mult! îmi mai rămăsese, nu-i vorba, o moneda de doi franci, dar o păstram cu sfinţenie pentru cazul cînd, sosind la Paris, nu l-aş fi găsit pe amicul Jacques la gară si, cu toată foamea, am avut tăria să nu m-ating de ea. Al dracului era însă că în jurul meu toţi călătorii din vagon mîncau mult. Sub picioarele mele era un afurisit de coş, mare şi foarte greu, de unde vecinul meu, infirmierul, scotea întruna tot felul de mezeluri, pe care le împărţea cu cucoana lui. Vecinătatea acestui coş mă chinui, mai ales a doua zi. Totuşi nu de foame am suferit mai mult în călătoria aceasta îngrozitoare. Plecasem din Sarlande fără pantofi, numai cu nişte galoşi subţirei cu care-mi făceam acolo inspecţia prin dormitor. Foarte frumos cauciucul! Dar iarna, în clasa a treia Doamne, ce frig mi-a mai fost! îmi venea să plîng. Noaptea, eînd toată lumea dormea, îmi luam binişor picioarele în mîini şi le ţineam ceasuri întregi, încercînd să mi le încălzesc.'Ah, de m-ar fi văzut doamna Eyssette!  Ei bine, cu toată foamea care-i sfîşia burta, cu tot frigul cumplit care-i storcea lacrimi, Piciul era tare fericit, şi pentru nimic în lume nu şi-ar fi dat locul, jumătatea asta de loc pe care şedea între femeia din Champagne şi infirmier. La capătul acestor suferinţe era Jacques, era Parisul. în noaptea zilei a doua, pe la trei dimineaţa, am fost trezit brusc. Trenul se oprise. Tot vagonul era îngrijorat. L-am auzit pe infirmier zicînd nevesti-si: — Am ajuns. — Unde oare? am întrebat eu, frecîndu-mi ochii. — La Paris, vezi bine! M-am repezit la fereastră. Nu erau case. Numai un cîmp sterp, cîteva becuri de gaz, şi icieolo grămezi mari de cărbuni. Apoi, în depărtare, o lumină mare, roşie, şi o larmă nedesluşită ca vuietul mării. Din uşă în uşă trecea un om cu un mic felinar, strigînd: „Paris! Paris! Biletele!” Fără voie mi-am tras capul înăuntru cu o mişcare de groază. Era Parisul. Ah, oraş mare şi crîncen, cîtă dreptate avea Piciul să se teamă de tine! Peste cinci minute intrau în gară. Jacques era acolo de un ceas. L-am zărit de departe, cu statura lui înaltă, cam adus din spate, cu braţele-i lungi ca nişte stilpi de telegraf, care-mi făceau semne de după grilaj. Dintr-o săritură am fost lîngă el. — Jacques, frate! — Ah, copil scump! Şi sufletele noastre se îmbrăţişară cu toată puterea braţelor. Din nenorocire, gările nu-s făcute pentru aceste frumoase îmbrăţişări. Există sala călătorilor, sala bagajelor, dar nu există sala efuziunilor sentimentale, nu există sala sufletelor. Ne îmbrînceau, ne călcau pe picioare. — Circulaţi! Circulaţi! ne strigau slujbaşii de la acciz. Jacques îmi zise încetişor: -- Să mergem. Mîine o să trimit după cufărul tău. Şi, braţ la braţ, uşori ca şi pungile noastre, am pornit-o spre Cartierul Latin. De atunci am încercat adeseori să-mi amintesc impresia exactă pe care mi-a făcut-o Parisul în noaptea aceea, dar lucrurile, ca şi oamenii, iau, cînd le vedem pentru întîia oară, o înfăţişare cu totul deosebită, pe care apoi nu le-o mai găsim. Parisul din seara sosirii mele nam mai putut niciodată să mi-l reconstitui. E ca un oraş plin de ceaţă, prin care aş ii trecut cind eram copil mic, cu ani în urmă, şi unde nu m-aş mai fi întors de atunci. îmi aduc aminte de un pod de lemn peste o apă neagră de tot, apoi de un chei mare şi pustiu şi de o grădină nemărginită de-a lungul acestui chei. Ne- am oprit o clipă în faţa grădinii. Prin grilajul care-o înconjura se vedeau nelămurit colibe, pajişti, băltoace, copaci lucind de promoroacă. — E Grădina Plantelor, îmi zise Jacques. Sînt acolo o mulţime de urşi albi, de maimuţe, de boa, de hipopot ami într-adevăr, mirosea a sălbăticiune şi, uneori, un ţipăt ascuţit, un muget aspru răzbăteau din umbra aceea. Eu, strîns lipit de frate-meu, mă uitam cu multă luare-aminte prin grilaj şi, amestecând în acelaşi simţămînt de groază Paiisul ăsta necunoscut, în care soseam noaptea, şi această grădină tainică, mi se părea că poposisem într-o peşteră mare întunecoasă, plină de fiare ce aveau să se năpustească asupra mea. îforoc că nu eram singur: îl aveam pe Jacques să mă apere Ah! Jacques! Jacques! De ce nu te-am avut totdeauna? Am mai mers multă, multă vreme, pe străzi nesfîrşite şi întunecoase; apoi, deqdată, Jacques se opri într-o piaţă mică unde era o biserică. — lată-ne ajxmşi la Saint-Germain-des-Pres, îmi zise el. Odaia noastră-i colo sus. — Cum, Jacques? în clopotniţă?!.. — Chiar în clopotniţă!... E tare placat ca să ştii cît e ceasul. Jacques exagera un pic. Locuia în casa de lîngă biserică, într-o mică mansardă, la al cincilea sau al şaselea etaj, şi fereastra ei dădea spre clopotniţa bisericii Saint-Germain, tocmai la înălţimea cadranului. Cînd am intrat înăuntru, am scos un strigăt de bucurie: — Ai făcut foc! Ce fericire! Şi îndată am alergat la cămin, să-mi încălzesc picioarele la flacără,” chiar de mi s-ar fi topit galoşii. Abia atunci Jacques băgă de seamă ce ciudate încălţări aveam. Asta-l*făcu să rîdă cu poftă. — Dragul meii, îmi zise el, o mulţime de oameni celebri au sosit la Paris în saboţi şi se laudă cu asta. Tu vei putea spune c-ai sosit în galoşi. E mult mai original. Deocamdată, pune-ţi papucii ăştia şi să începem a mînca pateul. Zicînd acestea, bunul Jacques împingea în faţa focului o măsuţă ce aştepta într-un colţ, gata pusă. II. DIN PARTEA PREOTULUI DE LA SAINT-IZIER Doamne, că bine mai era în noaptea aceea în odaia lui Jacques! Ce voioase răsfrîngeri de lumină aruncau flăcările pe faţa noastră de masă! Şi vinul cel vechi înfundat cum mai mirosea a toporaşi! D-apoi pateul  ce coajă frumoasă, arămie mai avea! Ah, pateuri de acelea nu se mai fac acum! Şi nici asemenea vinuri n-o să mai bei niciodată, sărmanul meu Eyssette! De cealaltă parte a mesei, in faţă, chiar în faţa mea, Jacques îmi turna, de băut. Şi de cîte ori ridicam ochii, îi vedeam privirea iubitoare ca de mamă, zîm-bindu- mi cu blîndeţe. Eu eram atît de fericit că mă aflam acolo, încît aveam cu siguranţă fierbinţeală. Vorbeam, vorbeam! — Da mănîncă odată! îmi zicea Jacques, um-plîndu-mi farfuria. Eu însă vorbeam înainte şi nu mîncam. Atunci, ca să mă facă să tac, începu să pălăvrăgească şi el şi-mi povesti de-a fir-a-păr, pe nerăsuflate, tot ce făcuse de mai bine de un an de cînd nu ne mai văzuserăm. — După ce ai plecat, îmi zicea el (şi lucrurile cele mai triste le povestea tot cu zîmbetul lui dumnezeiesc, resemnat), după ce-ai plecat, casa ajunsese cît se poate de lugubră. Tata nu mai lucra. îşi petrecea toată vremea în prăvălie, strigîndu-mi că-s un măgar, ceea ce nu făcea să meargă mai bine afacerile. în fiecare dimineaţă, poliţe protestate din două-n două zile, percheziţiile portăreilor! De cîte ori suna, ne sărea inima din loc. Ah, te-ai dus la vreme! După o lună de aşa trai groaznic, tata plecă în Bretania pe socoteala Societăţii vinicole, iar doamna Eyssette, la unchiul Baptiste. I-ani îmbarcat pe amîndoi. îţi închipui cîte lacrimi am vărsat în urma lor, sărmanele noastre mobile au fost vîndute,  da, dragul meu, vîndute în stradă, sub ochii mei, în faţa uşii noastre. Şi-i tare dureros, crede-mă, să vezi cum ţi se iroseşte căminul, aşa, bucată cu bucată. în ici nu ne dăm seama cît de mult fac parte din fiinţă noastră toate lucrurile acestea de lemn sau de stofă  pe care le avem în casă. Uite, cînd au ridicat dulapul de rufe, ştii, cel care avea pe tăblii nişte amoraşi trandafirii cu viori, mi-a venit s-alerg după cumpărător şi să strig în gura mare: „Puneţi mîna pe el!” Mă înţelegi, nu-i aşa? Din toată mobila noastră nu mi-am păstrat decît un scaun, o saltea şi o mătură. Mătura ini-a fost de mare folos, ai să vezi. Am aşezat comorile acestea într-un colţ al casei noastre din strada Felinarului, a cărei chirie era plătită pe două luni înainte, şi iată-mă locuind numai eu în apartamentul ăsta mare, gol, rece, fără perdele. Ah, dragul meu, ce tristeţe! în fiecare seară cînd mă întorceam de la birou era pentru mine o nouă durere şi ca o surpriză că mâ găseam singur între cei patru pereţi. Treceam dintr-o odaie într-alta, trîntind uşile ca să fac zgomot. Uneori mi se părea că mă cheamă cineva din prăvălie şi strigam: „Iaca vin!” Cînd intram la mama, credeam totdeauna c-am s-o găsesc acolo, împletind mîhnită în jilţul ei de lîngă fereastră  Şi, culmea nenorocirii, gîndacii se iviră din nou. Gîngăniile astea groaznice, pe care le stîrpiserăm cu atîta chin la sosirea noastră la Lyon, aflară fără îndoială de plecarea voastră şi încercară o nouă năvălire, cu mult mai grozavă decît cea dintîi. La început am căutat să le ţin piept. îmi petreceam serile în bucătărie, cu o luminare într-o mînă şi cu mătura în cealaltă, luptîndu-mă cu un leu, dar totdeauna cu ochii în lacrimi. Din nenorocire eram singur, şi zadarnic alergam pretutindeni, că nu mai era ca pe vremea lui Annou. De altfel, şi gîndacii soseau în număr tot mai mare. Sînt sigur că toţi cei din Lyon, şi numai Dumnezeu ştie caţi sînt în oraşul ăsta mare şi umed se ridicaseră grămadă, să năpădească biata noastră casă. Bucătăria era neagră toată de gîndaci, şi am fost nevoit să le-o las pradă. Uneori îi priveam cu groază pe gaura cheii. Erau mii şi mii Şi poate crezui că blestematele acelea de gîngănii se opriră acolo! Ehei! se vede că nu cunoşti făpturile astea din nord. îs cotropitoare, nevoie mare! Din bucătărie, cu toate uşile şi zăvoarele, trecură în su-fragerie, unde-mi pusesem patul. L-am mutat în prăvălie, apoi în salon. Rîzi! Aş fi vrut să te văd în locul meu. Din odaie în odaie, afurisiţii de gîndaci mă alungară în vechea noastră odăiţă din fundul coridorului. Acolo îmi dădură două-trei zile de răgaz; apoi, într-o dimineaţă, cînd m- am deşteptat, am zărit vreo sută ce se căţărau în tăcere de-a lungul mătfurii, în timp ce alt corp de armată se îndrepta în bună rînduială spre patul meu. Fără arme, fugărit pînă la ultimele mele întărituri, nu- mi rămînea decît să fug. Aşa am şi făcut. Le-am lăsat gmdacilor salteaua, scaunul, mătura şi am plecat din casa aceea îngrozitoare de pe strada Felinarului, ca să nu mă mai întorc. Am mai stat la Lyon vreo cîteva luni, foarte lungi, foarte posomorite, foarte plîngăreţe. La birou nu-mi mai ziceau decît sfînta Magdalena. Nu mă duceam nicăieri. îf-aveam nici un prieten. Singura mea distracţie erau scrisorile tale ! Ah! dragul meu Daniel, ce frumos ştii tu să povesteşti! Sînt sigur că, dac-ai vrea, ai putea să scrii la ziare. Tu nu eşti ca mine! înehipuieşte-ţi că, scriind mereu după dictare, am ajuns să fiu aproape tot atît de deştept ca o maşină de cusut. Ou neputinţă să mai găsesc singur ceva. Domnul Eyssette avea dreptate sămi spună: „ Jacques, eşti un măgar!”. La urma urmei, nu-i  aşa de rău să fii măgar. Măgarii sînt dobitoace de treabă, răbdătoare, puternice, muncitoare, cu inimă bună şi cu spinare zdravănă... Dar să ne întoarcem la povestea mea. In toate scrisorile îmi vorbeai de reclădirea căminului şi, datorită elocvenţei tale, gîndul ăsta mă înflăcărase şi pe mine. Din nenorocire, ceea ce cîştigam la Lyon abia-mi ajungea ca să pot trăi. Atunci m i-a venit în minte să plec la Paris. Mi se părea că acolo aş fi mai în măsură să-mi ajut familia şi c-aş putea găsi toate materialele trebuitoare pentru faimoasa noastră reclădire. Călătoria mea fu, aşadar, hotărîtă. Mi-am luat însă unele măsuri. Nu voiam să pic pe străzile Parisului ca un pui de bogdaproste. Asta mai merge pentru tine, Daniel dragă, băieţii frumoşi au totdeauna trecere, dar eu, un mare bocitor! Aşa că m-am dus să cer cîteva scrisori de recomandare prietenului nostru, preotul de la Saint-îsizier. B un om tare bine văzut în cartierul Saint-Germain. îmi dădu două scrisori, una pentru un conte, alta pentru un duce. După cum vezi, mă pregăteam bine. De acolo m-am dus la un croitor, care, după felul cum mă prezentam se învoi să-mi dea pe datorie o frumoasă haină neagră, cu toate cîte mai trebuiau pe de lături: jiletcă, pantaloni etc- Mi-am pus scrisorile de recomandare în haină, haina în geantă şi iată-mă „plecat cu trei ludovici în buzunar: 35 de franci pentru călătorie şi 25, pînă mi-oi găsi ceva. A. doua zi după sosirea mea la Paris, de la şapte dimineaţa eram pe străzi în haină neagră şi mănuşi galbene. Să ştii şi tu, dragă Daniel, că ceea ce făceam era foarte caraghios. La şapte dimineaţa, la Paris, toate hainele negre dorm sau trebuie să doarmă. Eu habar n-aveam de asta şi eram grozav de mîndru  să mi-o plimb pe a mea pe străzile astea mari, bocănind cu pantofii noi. De asemenea, credeam că, ieşind dis-de-dimineaţă, voi putea să mă întîlnesc mai uşor cu Norocul. încă o greşeală. La Paris, Norocul nu se scoală devreme. Iată-mă, dar, umblînd prin cartierul Saint-Ger-main, cu scrisorile de recomandare în bunzunar. M-am dus întîi la conte, pe strada Lille, apoi la duce, pe strada Saint-Guillaume. în amîndouă casele i- am găsit pe oamenii de serviciu spălînd curţile şi frecînd clopoţelele de aramă. Cînd le-am spus acestor puşlamale că veneam din partea preotului de la Saint-Nizier să vorbesc cu stăpînii lor, mi-au rîs în nas, azvîrlind cu găleţile de apă spre picioarele mele. Ce vrei, dragul meu, era şi vina mea: numai pedichiuristii vin la ora aceea. Am ţinut minte. Aşa cum te cunosc, sînt sigur că, în locul meu, tu n-ai fi îndrăznit niciodată să te mai întorci în casele acelea şi să înfrunţi privirile batjocoritoare ale servitorilor. Ei bine, eu m- am întors cu îndrăzneală, chiar în aceeaşi zi, după-amiază, şi, ca şi dimineaţa, am cerut oamenilor de serviciu să mă introducă la stă-pînii lor, tot ca venind din partea preotului de la Saint-Nizier. Şi bine mi-a prins c-am fost curajos. Amîndoi domnii erafcu acasă şi am fost primit îndată. Am găsit doi oameni şi două primiri cu totul deosebite. Contele din strada Lille mă primi foarte.rece. Faţa lui lungă şi slabă, serioasă pînă la solemnitate, mă intimida grozav şi n-am putut să leg nici două cuvinte. Cit despre el  abia-mi vorbi. Se uită la scrisoarea preotului de la Saint-Nizier, o puse în buzunar, îmi ceru să-i las adresa mea şi-mi făcu semn cu răceală că pot pleca, zicîndu-mi:,,O să am grijă de dumneata. Nu-i nevoie să mai vii. Dacă-ţi găsesc ceva, îţi voi scrie”. Lua-l-ar dracu'! Am ieşit de la el îngheţat pînă în măduva oaselor. Din fericire, primirea care mi se făcu în strada Saint-Guillaume îmi încălzi inima. Am găsit ducele cel mai vesel, cel mai deschis, cel mai rotofei, cel mai binevoitor din lume. Şi cum îl mai iubea pe scumpul lui preot de la Saint-Nizier! Şi cum oricine care venea de acolo putea fi sigur că va fi bine primit în strada Saint-Guillaume!... Ce om bun! Şi de treabă! Ne-am împrietenit numaidecât, îmi oferi o priză de tabac bergamotă, mă trase de vîrful urechii şi se despărţi de mine, bătîndu-mă peste obraz şi cu  vorbe minunate:,,Ia”u asupră-mi chestia dumitale. Peste puţin voi găsi ce-ţi trebuie. Pînă atunci, vino să mă vezi oricît de des vei voi”. Am plecat încîntat. Din bună-cuviinţă am lăsat să treacă două zile» fără să mă întorc acolo. Abia a treia zi am mers pînă la casa din strada Saint-Guillaume. Un lungan deşălat, îmbrăcat în albastru şi cu fireturi, mă întrebă cum mă cheamă. I-am răspuns cu înfumurare: „Spuneţi că vin din partea preotului de la Saint-Nizier”. Se întoarse numaidecît: „Domnul duce e foarte ocupat şi roagă pe domnul să-l „ierte şi să binevoiască a trece în altă zi”. Iţi închipui că.l-am iertat pe bietul duce! A doua zi am revenit la aceeaşi oră. L-am găsit iar pe lunganul în albastru din ajun, cocoţat ca un papagal pe treptele de la intrare. Cum mă zări de departe, îmi zise grav:,,Domnul duce a ieşit”.,;A! foarte bine, am răspuns eu, o să mai trec. Vă rog să-i spuneţi ca fost persoana din partea preotului de la Saint-ISfizier”. A doua zi am venit din nou; de asemenea şi în zilele următoare, dar mereu zadarnic. Ducele era o dată la baie, altă dată la biserică, într-o zi la un joc cu mingea, într-alta avea oaspeţi. Ce mai vorbă! Bine, dar eu nu-s şi eu oaspete? Ptnă la urmă, mă găseam aşa de caraghios cu veşnicul meu: „Din partea preotului de la Saint-Nizier”', încît nu mai îndrăzneam să spun din partea cui-veneam. Dar papagalul în albastru de pe trepte nu mă lăsa niciodată să plec, fără a-mi striga cu o neclintită gravitate: „Domnul e, fără îndoială, persoana care vine din partea preotului de la Saint-îsizier!” Şi asta-i făcea să rîdă cu poftă pe ceilalţi papagali albaştri care umblau agale prin curte. Neruşinaţii! De-aş fi.putut să le trag vreo cîteva ciomege din partea mea, şi,nu dintr-a preotului de la Samt-Sizier! Eram de vreo zece zile la Paris, cînd într-o seară, întorcîndu- mă plouat de la una din vizitele acestea în strada Saint-Guillaume, jurasem să mă duc acolo pînă m-o da afară, am găsit la portarul meu o serisorică. Ghici de la cine!  O scrisoare de la conte, dragul meu, contele din strada Lille, care mă înştiinţa să mă înfăţişez fără întîrziere la prietenul său, marchizul d'Hacqueville. Se căuta un secretar... îţi închipui ce bucurie pe mine! Şi totodată, ce lecţie! Omul acela rece şi nepăsător, pe care mă bizuiam atît de puţin, tocmai el se ocupase de mine, pe cînd celălalt, atît de primitor, mă făcea s-aştept de o săptămînă la seara lui, expus, ca şi preotul de la Saint-Nizier, la rîsetele obraznice ale papagalilor în albastru şi cu fireturi... Aşa-i viaţa dragul meu, şi la Paris o înveţi repede. Fără să pierd o clipă, am alergat la marchizul d'Hacqueville. Am găsit un bătrînel neastîmpărat, uscăţiv, numai nervi, sprinten şi vesel ca o eiocîrîîe. Să vezi ce figură frumoasă. Un cap fin şi palid, părul drept ca nişte ţepi, şi numai un singur ochi; pe celălalt l-a pierdut de multă vreme, dintr-o lovitură de spadă. Dar cel care i-a rămas e atît de strălucitor, atît de viu, atît de grăitor şi atît de pătrunzător, încît nu poţi spune că marchizul e chior. Are doi ochi într-unui singur, atîta tot. Cînd m-am găsit în faţa acestui bătrînel ciudat, am început prin a-i spune cîteva banalităţi de circumstanţă, dar mi- o tăie scurt: «Fără fraze! îmi zise el. Nu-mi plac. Să trecem la fapte. Uite. M-am apucat să-mi scriu memoriile. Din nenorocire am început cam tîrziu şi nu mai am vreme de pierdut, c- am ajuns tare bătrîn. Mi-am făcut socoteala că, folosindu- mi toate clipele, îmi mai trebuie trei ani de muncă pentru a-mi isprăvi opera. Am şaptezeci de ani, picioarele abia mă ţin, dar capu-i teafăr. Aşa că pot nădăjdui să mai trăiesc trei ani şi sămi duc memoriile la bun sfîrşit. Numai că nu pot pierde nici”un minut. Asta n-a înţeles-o secretarul meu. Nătărăul acela, un băiat foarte deştept, pe legea mea, de care eram încîntat, şi-a pus în minte să se îndrăgostească şi să vrea să se însoare. Nimic rău pînă aici. Dar iată că azi-dimineaţă, caraghiosul meu, mi-a cerut un concediu de două zile, ca să facă nunta. Ei poftim! Două zile concediu! „Nici un minut” „Dar, domnule marchiz „ „Nici un „dar, domnule marchiz”... Dacă pleci pe două zile, pleci de tot”. „Plec, domnule marchiz”. „Drum bun!” Şi dus a fost ştrengarul meu Pe dumneata, dragă băiete, mă bizui acum ca să-l înlocuieşti. Asteas condiţiile: secretarul vine la mine la opt dimineaţa; îşi aduce prînzul. Eu îi dictez pînă la amiază. La amiază, secretarul mănîncă singur, îiindcâ eu nu. dejunez niciodată. După dejunul secretarului, care trebuie să fie foarte scurt, ne apucăm iar de lucru. Dacă ies în oraş, secretarul mă însoţeşte; îşi ia creion şi hîrtie. Dictez mereu: în trăsură, la plimbare, în vizită, pretutindeni! Seara, secretarul ia cina cu mine. După cină, recitim ce am dictat peste zi. Mă culc la opt şi secretarul e liber pînă a doua zi dimineaţa. Dau o sută de franci pe lună şi masa de seară. îfu-i cine ştie ce mare pricopseală; dar peste trei ani, cînd memoriile vor fi isprăvite, o să mai fie şi un dar, ba chiar un dar regesc, pe cuvîntul unui Hacqusville! Cer secretarului să fie punctual, să nu se însoare şi să scrie foarte repede după dictare. Ştii să scrii după dictare?»,,O! la perfecţie, domnule marchiz!” i-am răspuns eu şi-mi venea grozav să rîd. întradevăr, era atît de caraghioasă înverşunarea asta a soartei de a mă face să scriu după dictare toată viaţa mea! « Ei bine, atunci aşază-te acolo, relua marchizul. Iată kîrtie şi cerneală. începem numai-decît să lucrăm. Am ajuns la capitolul XXIV: „Neînţelegerile mele cu domnul de Villele”. Scrie » Şi numai ce prinde să-mi dicteze cu un glas piţigăiat de greier, ţopăind de la un capăt la celălalt al încăperii. Uite aşa am intrat, dragul meu Daniel, la omul ăsta ciudat, care, de fapt, e un om foarte bun. Pînă acuma sîntem tare mulţumiţi unul de altul; aseară, auzind că vii, mi-a spus să iau pentru tine sticla asta de vin vechi. Ni se serveşte cîte una la fel în fiecare zi la” cină; ca să vezi ce bine se mănîncă. în schimb, dimineaţa îmi aduc prmzul: ce-ai mai rîde să mă vezi mîncînd de doi gologani brînză de Italia, într-o farfurie fină de Moutier, pe o faţă de masă cu blazon! Şi unchiaşul n-o face din zgîrcenie, ci doar ca sa nu-l mai obosească pe bătrînul său bucătar, domnul Pilois, cu gătitul prînzului meii... într-un cuvînt, nu duc o viaţă neplăcută. Memoriile marchizului sînt foarte instructive. Aflu despre domnul Decazes şi domnul de Villele o mulţime de lucruri, care pot să-mi fie de folos cîndva. La opt seara sînt liber. Mă duc să citesc ziarele într-un cabinet de lectură sau să-i dau bună seara prietenului nostru Pierrotte îţi mai aduci aminte de prietenul Pierrotte? Ştii? Pierrotte din Ceveni, fratele de lapte al mamei. Astăzi Pierrotte nu mai e Pierrotte: e domnul Pierrotte, cu litere de şchioapă. Are o frumoasă prăvălie de porţelanuri în pasajul Saumon. Şi cum ţinea mult la doamna Eyssette, casa lui mi-a fost larg deschisă, în serile de iarnă era o distracţie Dar acuma, c-ai venit, nu mai duc grija serilor mele Şi nici tu, frăţioare, nu-i aşa? O, Daniel, dragul meu Daniel, ce mulţumit sînt Ce fericiţi o să fim noi amîndoi!... III. MAICĂ-MEA JACQUBS Jacques şi-a isprăvit odiseea, acuma-i rîndul meu să i-o povestesc pe a mea. Zadarnic ne face semn focul ce moare: „Duceţi-vă la culcare, copii!” Zadarnic strigă luminările:,,în pat! în pat! Am ars pînă la capăt!”,,Nu vă ascultăm!” le zice Jacques, rîzînd, şi veghea noastră se prelungeşte. Doar înţelegeţi! Ceea ce-i povestesc fratelui meu îl interesează foarte mult. E viaţa Piciului la liceul din Saflande: viaţa acea tristă, de care cititorul îşi aminteşte, fără îndoială. Copiii cruzi, persecuţiile, urile, umilinţele, cheile domnului Viot totdeauna inimoase, odăiţa de sub acoperiş în care te înăbuşeai, trădările, nopţile de lacrimi. Apoi, Jacques e aşa de bun că poţi să-i spui tot, şi chefurile de la cafeneaua Barbette, absintul cu caporalii, datoriile, nepăsarea de sine, deznădejdea, în sfîrşit tot, pînă la sinucidere şi la îngrozitoarea prezicere a abatelui Germane: „Vei fi un copil toată viaţa ta”. Cu coatele pe masă şi cu capul în mîini, Jacques ascultă pînă la capăt spovedania mea, fără să-mi curme vorba Din cînd în cînd îl văd că se-nfioară şi-l aud zicînd: „Sărăcuţul! Sărăcuţul!” După ce am isprăvit, se ridică, îmi ia mîinile şi-mi zice cu glas blînd, tremurător: — Abatele Germane avea dreptate. Vezi tu, Daniel, eşti un copil, un copilaş care nu poate să se descurce singur în viaţă, şi bine ai făcut c-ai venit să te adăposteşti lingă mine. De azi înainte nu eşti numai fratele meu, mai eşti şi fiul meu, şi fiindcă mama noas-tră-i departe, eu am s-o înlocuiesc. Vrei? Spune, Daniel! Vrei să fiu maică-ta Jacques. N-am să te plictisesc mult, ai să vezi. Nu-ţi cer decît să mă laşi să merg totdeauna lîngă tine şi să te ţin de mînă. Şi aşa, poţi fi liniştit şi să priveşti viaţa în faţă, ca un bărbat; doar n-o să te mănînce! Drept orice răspuns, i-am sărit de gît. — O, maică-mea Jacques, ce bun eşti! Şi iată-mă plîngînd cu lacrimi fierbinţi, fără să mă pot opri, întocmai ca Jacques, cel de odinioară, la Lyon. Jacques cel de astăzi nu mai plînge. S-a golit cisterna, cum zice el. Orice sar întîmpla n-o să mai plîngă niciodată. In clipa aceea sună ora şapte. Geamurile se luminează. O licăreală intră în odaie tremurînd. — S-a făcut ziuă, Daniel, zice Jacques. E timpul să dormi. Culcă-te repede ai nevoie de odihnă.  — Dar tu, Jacques? — O, mie nu mi-au înţepenit şalele două zile în tren De altfel, înainte de a mă duce la marchiz, trebuie să înapoiez eîteva cărţi la cabinetul de lectură şi n-am vreme de pierdut... ştii că d'Hacqu-eville nu glumeşte... Mă întorc desear la opt... Tu, după ce te vei fi odihnit bine,, să ieşi puţin. Şi mai ales te sfătuiesc. Aici, maică-mea Jacques, începu să-mi dea o mulţime de îndrumări foarte însemnate pentru un nou-sosit ca mine; din nenorocire, în timpul ăsta m-am întins pe pat şi deşi nu adorm de-a binelea, gîndurile mi se învălmăşesc. Oboseala, pateul, lacrimile. Sînt pe trei sferturi adormit. Aud nedesluşit cum cineva îmi vorbeşte de un restaurant din apropiere, de banii din jiletca mea, de poduri pe care să le trec, de bulevarde pe unde să merg, de sergenţii cărora să le cer lămuriri şi de clopotniţa de la Saint-t3er-main-des-Pres, ca loc de regăsire. în toropeala mea mă impresionează mai ales clopotniţa asta de la Saint-Germain. Văd două, cinci, zece clopotniţe Saint-Germain înşirate în jurul patului meu ca nişte stîlpi indicatori. Printre toate clopotniţele acestea, cineva umblă de colo pînă colo prin odaie, aţîţă focul, lasă perdelele de la ferestre, apoi se apropie de mine, îmi pune un palton pe picioare mă sărută pe frunte şi-l aud cum iese încetişor pe uşă. Dormeam de eîteva ceasuri, şi cred c-aş fi dormit pînă la întoarcerea maică-mi Jacques, cînd sunetul unui clopot mă trezi pe neaşteptate. Era clopotul din Sarlande, îngrozitorul clopot de fier ce suna ca odinioară:,,Ding, dang! Sculaţi-vă! Ding, dang! îmbrăcaţi-vă”! Dintro săritură am fost în mijlocul odăii gata să strig ca în dormitor: „Haideţi, domnilor!” Apoi, cînd nai-am dat seama că eram la Jacques m-a pufnit rîsul şi am început să zburd ca un nebun prin odaie. Ceea ce luasem drept clopotul din Sarlande era clopotul unui atelier din vecinătate, care suna dogit şi fioros ca cel de acolo. Totuşi, clopotul de la liceu avea ceva şi mai cumplit, mai infernal. Din fericire era la două sute de leghe. Şi, oricît ar fi sunat de tare, nu mai eram în primejdie să-l aud. M-am dus la fereastră şi am deschis-o. Parcă mă aşteptam să văd jos curtea celor maji, cu copacii ei melancolici, şi omul cu cheile trecînd pe lîngă ziduri. In clipa cînd deschideam, bătea pretutindeni de amiază. Turnul cel mare de la SaintGermain îşi sună primul cele douăsprezece bătăi la rîndul pentru Angelus, aproape în urechile mele. Pe fereastra deschisă, notele umflate şi grele cădeau în odaia lui Jacques, trei cîte trei, se spărgeau ca nişte băşici sonore şi umpleau de zgomot toată încăperea. Angelus-ului de la Saint-Germain, celelalte Angelus din Paris îi răspunseră cu sunete deosebite Jos, Parisul vuia nevăzut... O clipă am rămas acolo, privind cum luceau în lumină domurile, săgeţile, turnurile. Apoi, deodată, vuietul oraşului urcîndu-se pînă la mine, mi-a venit nu ştiu ce poftă nebună de a mă afunda, de-a umbla prin vuietul ăsta, prin mulţimea aceasta, prin viaţa, prin patimile acestea, şi mi-am zis ameţit: „Hai să vedem Parisul!”. IV. DISCUŢIA BUGETULUI In ziua aceea mulţi parizieni şi- or fi zis, întorcîn-' du- se acasă seara, la cină:,,Ce omuleţ ciudat am în- tîlnit astăzi'.” Ce-i drept, cu păru-i prea lung, pantalonii prea scurţi, galoşii, ciorapii albaştri, cu izul lui de provincial şi cu mersu-i falnic, obişnuit tuturor oamenilor prea mici, Piciul trebuie să fi fost grozav de caraghios. Era tocmai o zi de la sfîrşitul iernii, una din zilele călduţe şi luminoase care, la Paris, sînt adesea mai primăvăratice decît însăşi primăvara. Pe străzi era multă lume. Cam buimăcit de înghesuiala zgomotoasă, mergeam înainte, sfios şi de-a lungul zidurilor. Mă îmbrînceau, spuneam „pardon”! şi mă înroşeam pînă în vîrful urechilor. De asemenea, mă feream să mă opresc în faţa magazinelor şi pentru nimic în lume n-aş fi întrebat în cotro s-apuc. O luam pe o stradă, apoi pe alta, totdeauna drept înainte. Mulţi mă priveau şi asta mă stingherea grozav. Erau oameni care întorceau capul în urma mea şi ochi ce rîdeau cînd treceau pe lîngă mine. Odată am auzit cum o femeie spunea alteia: „Ia te uită la ăsta!” M-am poticnit. De asemenea, mă zăpăcea mult şi ochiul cercetător al sergenţilor. La fiecare colţ de stradă, afurisitul acela de ochi tăcut se aţintea plin de curiozitate asupra mea şi, după ce trecusem de el, îl mai simţeam cum mă urmărea de departe şi mă ardea-n spate. De fapt eram cam neliniştit. Am mers aşa cam vreun ceas, pînă la un bulevard mare, mărginit de copaci piperniciţi. Era atîta zgomot, atîta lume, atîtea trăsuri, încît m-am oprit aproape mspăimîntat.  „Cum să ies de aici? mă gîndeam eu. Cum să mă mai întorc acasă? Dacă întreb de clopotniţa Saint-brermain-des-Pres au să rîdă de mine. O să par un clopot rătăcit care se întoarce de la Eoma în ziua de Paşti. Atunci, ca să am cînd lua o hotărîre, m-am oprit în faţa afişelor de teatru, cu înfăţişarea grijulie a omului care-şi alege un spectacol pentru seară. Din nenorocire, afişele, de altfel foarte interesante, nu dădeau nici cea mai mică lămurire asupra clopotniţei de la SaintGermain şi eram în primejdie să rămîn acolo pînă ce-o răsuna zgomotos trîmbiţa judecăţii de apoi, cînd deodată, maică-mea Jacques se ivi lingă mine. Era tot atît de uimit ca şi mine. — Cum, tu eşti, Daniel”? Ce faci aici, Dumnezeule?  Am răspuns cu un aer nepăsător: — Vezi bine, mă plimb. Bunul Jacques mă privea cu admiraţie: — Nu zău, ai zice că de pe acuma-i im adevărat parizian. La drept vorbind, eram tare fericit că-l aveam lîngă mine, şi m-am agăţat de braţul lui cu bucuria unui copil, ca la- Lyon, cînd domnul Eyssette-tatăl venise să ne ia de pe vapor. — Ce noroc că ne-am întîlnit! îmi zise Jacques. Marchizul meu a răguşit de şi-a pierdut glasul, şi cum, din fericire, nu se poate dicta cu gesturi, mi-a dat concediu pînă mîine-.. O să-l folosim pentru a face o plimbare frumoasă  Apoi mă ia de braţ şi iată-ne umblînd prin Paris, strîns lipiţi unul de altul şi muidri grozav de a merge împreună. Acum, cînd frate-meu e lingă mine, strada nu mă mai sperie. Merg cu capul sus, cu siguranţa unui gornist de zuavi, şi vai de (Cel care o îndrăzni să rîdă! Totuşi, un lucru mă nelinişteşte. Pe drum, Jacques se uită de mai multe ori cu milă la mine. Nu îndrăzneam să-l întreb de ce. — Ştii că-s tare drăguţi galoşii tăi! îmi zise el după un timp. — Nu-i aşa, Jacques? — Da, zău, tare drăguţi. Pe urmă adăugă zîmbind: Oricum, cînd voi fi bogat, o să-ţi cumpăr o pereche de pantofi ca sări pui în galoşi. Sărmanul Jacques! A spus-o fără nici o răutate, dar a fost deajuns ca să-mi pierd toată buna dispoziţie. Iată că mă copleşeşte iar ruşinea, Pe bulevardul ăsta mare, scăldat de un soare luminos, mă simt caraghios cu galoşii mei şi, cu toate vorbele binevoitoare pe care mi le spune Jacques despre încălţămintea mea, vreau să mă-ntorc îndată acasă. Ne întoarcem. Ne aşezăm lîngă foc, şi restul zilei îl petrecem pălăvrăgind voios ca două vrăbii pe o streaşină. Spre seară, cineva bate la uşa noastră. E un servitor de-al marchizului cu cufărul meu. — Foarte bine! zice maică-mea Jacques. Hai să-ţi inspectăm puţin garderoba! Vai de garderoba mea!... Inspecţia începe. Să fi văzut mutrele noastre jalnic de carachioase cînd făceam inventarul acela sărăcăcios. Jacques în genunchi în faţa cufărului, scoate lucrurile unele după altele şi le numeşte pe lînd: — Un dicţionar o cravată alt dicţionar  Ce, o lulea?  Aşadar, fumezi! încă o lulea  Doamne, Dumnezeule! Ce de lulele! Dac-ai avea cel puţin atîţia-ciorapi Şi cartea asta, groasă oare ce-i? O o! Caiet de pedepse... Boucoyran, 500 de rînduri ,Souieyrol, 400 de rînduri... Boucoyran, 500 de rînduri... Boucoyran... Bou-coyran La naiba! ]STu-l cruţai de loc pe numitul Boucoyran  Oricum, două sau trei duzini de cămăşi ne-ar prinde mult mai bine. Ajungînd aici cu inventarul maică-mea Jacques scoate un strigăt de surprindere: Pentru Dumnezeu, Daniel!... Ce văd? Versuri! Sînt versuri. Va să zică tot te mai ţii de versuri. Ei lasă, misteriosule! De ce nu mi-ai vorbit niciodată de ele în scrisorile tale? Doar ştii bine că nu-s profan Am făcut şi eu poeme pe vremuri... Adu-ţi aminte, de Religie! Religie! — A, nu, Jacques, te rog! Nu,face. — Toţi la fel, poeţii ăştia, zice Jacques, rîzînd. Haide! Şezi colo şi citeşte-mi versurile tale! De nu, le citesc eu, şi doar ştii ce prost citesc! Ameninţarea asta mă hotărăşte şi încep a citi. Sînt versuri pe care le-am făcut la liceul din Sar-lande, sub castanii din Poiană, supraveghind elevii Bune sau rele? Nu-mi mai amintesc, dar cu cîtă emoţie le citeam! Gîndiţivă! Poezii pe care nu le-ai arătat niciodată nimănui Şi apoi, autorul poemului Religie! Religie! nu-i un judecător obişnuit. Dacă o să-şi bată joc de mine „I Totuşi, pe măsură ce citesc, muzica rimelor mă ameţeşte şi glasul mi-e mai sigur. Aşezat în faţa ferestrei, Jacques mascultă neclintit. în spatele lui, la orizont, apune un soare mare, roşu, care ne aprinde geamurile. Pe marginea acoperişului, o pisică slăbănoagă se întinde şi cască privindu-ne; e posomorită ca un societar al Comediei Franceze ascultînd o tragedie. Le văd pe toate cu coada ochiului, fără să mă opresc din citit. Triumf neaşteptat! Abia am isprăvit, şi Jacques, entuziasmat, îşi părăseşte locul şi-mi sare de gît: — O Daniei, ce frumos e! Ce frumos e! Mă uit la el cam cu bănuială. — Adevărat, Jacques, găseşti?... — Minunat, dragul meu, minunat! Şi cînd te gîndeşti, că aveai toate bogăţiile astea în cufăr şi nu-mi spuneai nimic! E de necrezut! Şi iată că maică-mea Jacques umblă cu paşi mari prin odaie, vorbind singur si dînd din mîini. Deodată se opreşte, luînd un aer solemn. Nu mai rămîne nici o îndoială, Daniel, eşti poet, trebuie să rămîi poet şi să lucrezi în direcţia asta. — O Jacques, e aşa de greu Mai ales la început. Se cîştigă atît de puţin!  — Haida-de! Am să cîştig eu pentru doi, nu te teme. — Şi căminul, Jacques, căminul pe care vrem să-l reclădim? — Căminul îl iau asupră-mi. Mă simt în stare să-l reclădesc numai eu singur. Tu o să-i aduci faimă, şi gîndeşte-te ce mîndri vor fi părinţii noştri să aibă un cămin celebru!  încerc să mai fac unele obiecţii, dar Jacques are răspuns la toate. De altfel, trebuie s-o spun, nu mă apăr decît slab. Entuziasmul fratelui începe să mă cuprindă şi pe mine. încrederea în harul meu poetic creşte văzînd cu ochii, şi chiar simt în toată fiinţa mea o mîncărime lamartiniană... Dar este un punct, într-adevăr, asupra căruia Jacques şi cu mine nu ne înţelegem deloc. Jacques vrea ca la treizeci şi cinci de ani să intru la Academia Franceză. Eu refuz cu energie. La naiba cu Academia! E ceva vechi, demodat, o adevărată piramidă egipteană. — Cu atît mai mult trebiiie să intri acolo, îmi zice Jacques. O să le treci un pic de sînge tînar în vine tuturor bătrînilor din Palatul Mazarin x... Şi apoi, doamna Eyssette va fi atît de fericită, ia gîndeşte!  Ce să-i mai răspunzi? Numele doamnei Eyssette e un argument fără replică n-am încotro, mă resemnez să îmbrac fracul verde. Fie, dar, şi Academia! Iar dacă or să mă plictisească prea mult colegii, o să fac şi eu ca Mrimee, n-o să mă duc niciodată la şedinţe. In timp ce vorbeam, s-a lăsat noaptea, clopotele de la Samt-Germain sună voios ca pentru a sărbători intrarea lui Daniel Eyssette la Adademia Franceză. —Să mergem la masă! zice maică-mea Jacques şi, foarte mîndru de a se arăta ca un academician, mă duce la o lăptărie din strada Saint-Benoît. E un mic restaurant pentru oameni săraci, cu o masă-pensiune în fund, rezervată clienţilor obişnuiţi. ISToi mîncăm în sala întîi, în mijlocul unor oameni foarte jerpeliţi, foarte hămesiţi, care-şi rîcîie farfuriile în tăcere. — Mai toţi sînt literaţi, îmi zice încet Jacques. Nu mă pot stăpîni să nu fac în gînd cîteva observaţii melancolice în această privinţă, dar mă feresc să i le spun cumva lui Jaeques, de frică sa nu-i răcesc entuziasmul. Masa-i foarte veselă. Domnul Daniel Eyssette (membru al Academiei Franceze) dă dovadă de multă vioiciune şi de şi mai multă poftă de mmeare. Cînd isprăvesc de mîncat, amîndoi se grăbesc să urce iar în clopotniţă. Şi, pe cînd domnul academician îşi fumează luleaua călare pe fereastră, Jacques, stînd la masa lui, se adînceşte într-un lung şir de cifre, care par a-l nelinişti mult. îşi roade unghiile, se răsuceşte cu înfrigurare pe scaun, numără pe degete, apoi, deodată, se scoală cu un strigăt de triumf: — Bravo! Am izbutit!  Ce Jacques? — Să stabilesc bugetul nostru, dragul meu. Şi te asigur că nu era treabă uşoară. Ia gîndeşte-te! Şaizeci de franci pe lună ca să trăim amîndoi!.... — Cum, şaizeci?... Credeam că ai o sută de franci la marchiz. — Da, dar patruzeci de franci pe lună trebuie să-i trimitem doamnei Eyssette pentru reclădirea căminului  Aşa că rămîn şaizeci de franci. Chiria cincisprezece franci, după cum vezi, nu-i scump; numai că trebuie să-mi fac singur patul. — O să-l fac şi eu, Jacques. — Nu, nu! Pentru un viitor academician nu se cade. Dar să ne întoarcem la buget Aşadar, 15 franci pentru odaie; 5 franci pentru cărbuni, numai 5 franci, fiindcă-i aduc singur de la uzină în fiecare lună. Eămîn 40 de franci. Pentru hrana ta să punem 30 de franci. O să mănînci seara la lăptăria unde am fost astăzi; seara costă 75 de centime, fără desert, şi ai văzut că nu-i prea rău. Eămîn 25 de centime pentru dejun. îţi ajunge? — Cred şi eu. — Mai avem zece franci. Socotesc 7 franci spălatul rufelor Ce păcat că n-am timp! M-aş duce chiar eu cu ele la apă... Ram în trei franci, pe care-i întrebuinţez astfel: 1,50 pentru dejunurile mele... Mă-nţelegi! Eu mănînc bine în fiecare seară la marchiz, aşa că n-am nevoie de un dejun atît de hrănitor ca al tău. Restul de 1,50 e pentru cheltuieli mărunte: tabac, timbre şi alte cheltuieli neprevăzute. în total face tocmai 60 de franci ai noştri Ei? Ce zici de aşa socoteală? Şi Jacques, entuziasmat, începe să zburde prin odaie. Apoi, deodată se opreşte cu o înfăţişare grozav de mîhnită: — Na-ţi-o bună! Trebuie să refac bugetul Am uitat ceva. — Oare ce? — Luminările! Cum ai să lucrezi tu seara dacă n-ai luminare % E o cheltuială de care nu ne putem lipsi, şi o cheltuială, de cel puţin 5 franci pe lună  De unde naiba să rupem aceşti 5 franci?... Banul căminului e bun sfînt, şi sub nici un cuvînt... Ehei, zău c-am găsit ce ne trebuie! Iată, vine luna martie, şi cu ea primăvara, căldura, soarele. — Ei bine, Jacques”? — Ei bine, Daniel, cînd e cald afară, nu-i nevoie de cărbuni: cei 5 franci pentru cărbuni îi prefacem în 5 franci pentru luminări şi problema-i rezolvată Hotărît, sînt născut să fiu ministru de finanţe Ce zici  De data aceasta, bugetul stă în picioare, şi cred că n-am uitat nimic... Mai este, într-adevăr, şi chestiunea pantofilor şi a îmbrăcămintei, dar ştiu eu ce-am să fac. în fiecare seară, sînt liber de la opt, aşa e-o să-mi caut un loc de contabil la vreun  mic negustor. Sigur că amicul Pierrotte o să mi-l găsească uşor. — Ei, asta-i! Jacques, sînteţi, dar, buni prieteni tu şi amicul Pierrotte?... Şi te duci des pe la el? — Da foarte des. Seara se face muzică. — Ia te uită! Pierrotte e muzician! — Nu, nu el. Fata lui. — Fata lui?  Va să zică are o fată?  Hei, hei, Jacques... Şi-i frumoasă domnişoara Pierrotte? — A! Mă întrebi prea multe deodată, dragul meu Daniel!... O să-ţi răspund în altă zi. Acuma-i tîrziu, hai la culcare. Şi, ca să-şi ascundă tulburarea pe care i-o prici-nuesc întrebările mele, Jacques, începe să facă de zor patul cu o grijă de fată bătrînă. E un pat de fier, de o persoană, la fel cu acela în care dormeam amîndoi la Lyon, pe strada Felinarului. — Ţi-aduci aminte, Jacques, de pătucul nostru din strada Felinarului, cînd citeam romane pe furiş, iar domnul Eyssette ne striga din fundul patului, cu glasu-i cel mai răstit: „Stingeţi repede, că de nu, mă scol!”? Jacques îşi aminteşte de lucrul ăsta şi încă de multe altele-.. Din amintire-n amintire, miezul nopţii bate la Saint-Germain şi tot nu ni-e gîndul să dormim. — Haide... noapte bună! îmi zice hotărît Ja-ques. Dar după cinci minute îl aud că pufneşte de rîs sub plapumă. — De ce rîzi, Jacques ... — Eîd de abatele Micou, ştii abatele Micou de la manecanterie. Ţi-l aminteşti!... — Cum să nu! Şi iar ne punem pe rîs şi pe vorbă. Şi rizi, şi vorbeşte! De data aceasta, eu sînt cel cuminte şi zic:  — Hai să dormim! După o clipă însă încep şi mai dihai: Da' Rouget, Jacques *? îl mai ţii minte?... Ş iar alte hohote de rîs şi altă flecăreală, de nu se mai isprăvea... Deodată, o puternică lovitură cu pumnul zguduie peretele lingă care mă aflam eu. Am încremenit amîndoi. — E Cuc-Alb  îmi şopteşte Jacques la ureche. — Cuc-Alb?...Ce-i asta? — Sst.,. mai încet Cuc-Alb e vecina noastră Se plînge, fără îndoială, că n-o lăsăm să doarmă. — Ia ascultă, Jacques! Ce nume caraghios mai are şi vecina noastră Cuc-Alb! Şi-i tînără % — Vei putea judeca singur, dragul meu. într-una din zile o să vă întîlniţi pe scară Dar, deocamdată, hai să.dormim repede că de nu, Cuc-Alb ar putea cu adevărat să se mai supere. Apoi Jacques suflă în luminare şi domnul Daniel Eyssette (membru al Academiei Franceze) adoarme pe umărul fratelui său, ca pe vremea cînd avea zece ani. V. CUC-ALB şi DOAMNA DE LA ETAJUL ÎNTÎI In piaţa Saint-Germain-des-Pres, spre colţul bisericii la stînga şi drept sub acoperişuri, este o feres-tiuie, la care de cîte ori mă uit mi se strînge inima. E fereastra fostei noastre odăi; chiar şi astăzi, cînd trec pe acolo, îmi închipui că Daniel cel de odinioară e tot acolo sus, la masa lui de lîngă geam, şi că zîmbeşte cu milă, văzîndu-l pe stradă pe Daniel cel de azi, trist şi cam încovoiat. Ah, vechi orologiu de la Saint-Germain, cîte ceasuri frumoase mi-ai sunat cînd locuiam acolo sus cu maică-mea Jacques!... Oare n-ai put ea să-mi mai suni vreo cîteva din orele acelea, pline de curaj şi de tinereţe? Eram atît de fericit pe vremea aceea! Lucram cu atîta drag!... Dimineaţa ne sculam odată cu ziua. Jacques se apuca îndată de gospodărie. Se ducea după apă, mătura odaia, făcea rînduială pe masa mea. Eu n-aveam dreptul să pun mîna pe nimic. Dacă-i ziceam:.”Jacques, vrei să-ţi ajut ?”, Jacques începea să rîdă: „Ce-ţi mai trece prin minte, Daniel! Dar doamna de la etajul întîii” Cu aceste vorbe pline de subînţeles îmi închidea gura. Iată de ce: în cele dintîi zile ale vieţii noastre în doi, eu aveam însărcinarea de a coborî s-aduc apă din curte. La altă oră din zi, poate că n-aş fi îndrăznit. Dar dimineaţa toată casa mai dormea, şi vanitatea mea nu era în primejdie să fie întîlnită pe iscări, cu un urcior în mînă. De cum mă trezeam, mă şi coboram, abia îmbrăcat. La ora aceea, curtea era pustie. Uneori, un grăjdar cu halat roşu îşi curăţa hamurile lîngă pompă. Era vizitiul doamnei de la etajul întîi, o tînăra creolă foarte elegantă, despre care toată casă vorbea mult. Era de ajuns ca omul ăsta să fie acolo, ca să mă sfiesc, mi-era ruşine pompam repede şi mă suiam cu urciorul pe jumătate, gol. Odată sus, vedeam cît sînt de caiaghios ceea ce nu mă împiedica să fiu tot atît de stingherit a doua zi, dacă-i zăream haina roşie în curte Dar într-o dimineaţă, cînd avusesem norocul să scap de îngrozitoarea haină, mă suiam voios şi cu urciorul plin ochi, cînd, la etajul întîi, m-am găsit faţă-n faţă cu o doamnă care cobora. Era doamna de la etajul întîi Dreaptă şi mîndră, cu ochii plecaţi pe o carte, mergea încet, într-un val de mătăsuri. La prima vedere mi se păru frumoasă, deşi cam palidă; mai ales îmi rămase în minte o mică cicatrice albă pe care-o avea sub colţul buzei. Trecînd pe dinaintea mea, doamna ridică ochii. Eram în picioare, lingă perete, cu urciorul în mînă, foarte roşu la faţă şi foarte ruşinat. Gîndiţi-vă! Să fii surprins astfel, cu părul vîlvoi, plin de apă, cu gîtul gol, cu cămaşa descheiată.  Ce umilinţă! Aş fi vrut să intru în zid  Doamna mă privi o clipă drept în faţă, cu un aer de regină îngăduitoare, abia zîmbind, apoi trecu Cînd m-am urcat sus, eram furios. I-am istoristit păţania lui Jacques, care-şi bătu joc de vanitatea mea, dar a doua zi luă urciorul, fără să scoată o vorbă, şi coborî. De atunci se duse astfel în fiecare dimineaţă, iar eu în ciuda remuşcărilor mele, îl lăsam: prea mă temeam să n-o mai întâlnesc pe doamna de la etajul întîi. După ce isprăvea cu gospodăria, Jacques se ducea la marchizul lui şi nu-l mai vedeam decît seara. îmi petreceam zilele singur-singurel între patru ochi, cu Muza sau cu ceea ce numeam eu Muza. De dimineaţă pînă seara fereastra rărmnea deschisă cu masa mea în faţa ti, şi pe masa aceasta de meşteşugar, de dimineaţă pînă seara înşiram la rime. Din cînd în cînd, o vrabie venea săbealauluculmeu;mă privea o clipă obraznic, apoi se ducea să spună şi celorlalte  ce făceam, şi auzeam pe ardezie pocănitul gheruţelor lor  Şi clopotele de la SaintGermain mă vizitau de mai multe ori pe zi. îmi plăcea foarte mult cînd veneau să mă vadă. Intrau zgomotos pe fereastră şi-mi umpleau odaia de muzică. Uneori, clopote voioase şi nebunatice îşi aruncau de sus notele grăbite; alteori veneau clopot c mohoi îte, jalnice, ale ' căror sunete cădeau, unul cit e unul, ţa nişte lacrimi. Pe urmă aveam Angelus-ul: Angehis-ul de amiază, un arhanghel cu veşminte însorite, care intra la mine strălucind de lumină: Angelus-ul de seară, un serafim melancolic ce cobora pe o rază de lună şi-mi umplea toată odaia de o boare umedă, cînd îşi scutura aripile-i mari. Muza, vrăbiile, clopotele  nu primeam niciodată alte vizite. Cine ar fi venit să mă vadă'? Nimeni nu mă cunoştea.  La lăptăria din strada Saint-Benoît aveam totdeauna grijă să m-aşez la o măsuţă mai la o parte; mîncam repede, cu ochii în farfurie; apoi după ce-mi isprăveam prînzul, îmi luam pălăria pe furiş şi mă întorceam într-o goană acasă. N-aveam nici o distracţie, nu mergeam niciodată la plimbare; nici măcar muzica din grădina Luxemburg nu mă duceam s-o ascult. Timiditatea aceasta bolnăvicioasă, pe care-o moştenisem de la doamna Eyssette, mai era sporită şi de hainele mele ponosite şi de păcătoşii ceia de galoşi pe care nu-i putusem înlocui. Strada mă înspăimînta, mă făcea ruşinos. N-aş fi vrut să mai cobor niciodată din clopotniţa mea. Totuşi, uneoii, în frumoasele seri jilave ale primăverilor pariziene, întîlneam, întoreîndu-mă de la lăp-tărie,.stoluri de studenţi cu chef, şi cînd îi vedeam mcrgînd aşa, la braţ, cu pălăriile lor.mari, cu lulelele şi iubitele lor, îmi veneau tot felul de gîndiui...   Atunci urcam repede cele cinci etaje, îmi aprindeam luminarea şi mă puneam cu furie pe lucru rână la sosirea lui Jaques. Oînd se-ntorcea Jacques, odaia lua altă înfăţişare. Era toată numai veselie, zgomot, mişcare. Cîntam, rîdeam, ne, întrebam ce mai e nou. „Cum ai lucrat? îmi zicea Jacques. Merge bine poemul tău? „Apei îmi istorisea cîte o nouă născocire a ciudatului său marchiz, scotea din buzunar dulciuri de la destrt, pvise deoparte pentru mine, şi se înveselea vă And că le ronţăiam cu poftă. După care, mă aşezam iar la masa rimelor. Jacqti.es se-nvîrtea de douătrei oii* plin odaie şi, cînd credea că mă pornisem pe scris, o ştergea spunîndu-mi: „De vreme ce lucrezi, mă re-. ped o clipă acolo”. Acolo însemna la Pierrotte; şi dacă n-aţi şi ghicit de.ce se ducea Jacques aşa de des pe acolo, se cheamă că nu sînteţi prea iscusiţi. Eu am înţeles tot din prima zi, numai văzîndu-l cum îşi potrivea părul în faţa oglinzii înainte de a pleca şi-şi lega de cîte trei sau patru ori nodul cravatei. Dar, ca să nu-l stingheresc, mă lăceam că nu bănuiesc nimic şi mă mulţumeam să rid în mine, gîndindu-mă la multe  După ce pleca Jacques, eu îi dădeam înainte cu rimele! La ora aceea nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot: vrăbiile, Angelus-ul, toţi prietenii mei se culcaseră. Eram singur între patru ochi numai cu Muza  Pe la nouă auzeam că se suie cineva pe scară — o scăriţă de lemn, în prelungirea celei mari. Cuc-Alb, vecina noastră, se întorcea acasă. Din clipa aceea nu mai lucram. Mintea-mi pribegea cu obrăznicie la 'vecină si nu se mai dădea dusă.. Cine putea fi această misterioasă Cuc-Alb?  Cu neputinţă să capăt cea mai mică desluşire în privinţa ei  Cînd îi vorbeam de ea lui Jacques, se făcea că nu ştie nimic şi-mi spunea: „Cum!... încă n- ai întîlnit-o pe vecina mjastjă!” Dar niciodată nu mă lămurea mai mult. Eu îmi ziceam:,,îui vrea s-o cunosc... Fără îndoială că-i o grizetă din Caiticrul Latin”. Şi gîndul ăsta îmi înfierbânta minţile, îmi închipti-iani ceva fraged, tînăr, vesel, o grizetă, ce mai! Pînă şi numele ăsla de Cuc-Alb mi se părea plin de haz, o frumoasă poreclă de dragoste. în tot cazul, cuminte şi aşezată Musette mai era vecina mea, o Musette din îs antene, caie se întoi'cta în fiecare seară la aceeaşi oră, şi totdeauna singură. Ştiam asta, fiindcă mai multe zile la rînd, la era cînd soseam, îmi lipisem urechea de peretele subţire dinspre odaia ei Iată ce auzeam întotdeauna: mai întâi, ca un zgomot de sticlă pe care o destupi şi-o astupi de mai nmlte ori. Apoi, dispă o clipă  buf! căderea unui trup foarte. greu pe podea, şi aproape îndată, un glas piţigăiat şi foaite ascuţit, un glas de greier bolnav, intonând nu ştiu ce melodie pe trei note, tristă de-ţi venea să plîngi. Melodia avea şi cuvinte, dar nu le desluşeam, afară doar de aceste trei silabe, de neînţeles: Tolocototinian l... Tolocototinian!... ce se 'repetau din cînd în cînd în cîntec, ca un refren mai apăsat decît restul. Muzica aceasta ciudată ţinea cam un ceas; apoi, după un ultim tolocototinian, glasul Musette şi Mirai Pinson prima, personaj din romanul „Scene din viaţa boemei” (Scenes de la Vie de boheme) al scriitorului francez Henri Murger (1822—1861); a doua, personaj din povestirea „Mimi Pinson” a scriitorulu francez Alfrcd de Musset (1810 — 1857). Ambele, tip de femeie cochetă şi uşurati se oprea şi nu mai auzeam decît o răsuflare înceată şi greoaie. Toate acestea mă făceau grozav de curios, într-o dimineaţă, maică-mea Jaecmes, care se întorcea cu apa, intră repede în odaia noastră cu o înfăţişare tainică şi, apropiindu-se de mine, îmi zise încetişor: — Dacă vrei s-o vezi pe vecina noastră  sşt!  e acolo. Dmtv- o săritură am fost pe sală... Jacques nu mă minţise... Cuc-Alb era în odaia ei, eu uşa larg deschisă şi, în sfîrşit, am putut s-o plivesc... Dumnezeule?  Si a fost decît o vedenie, dar ce vedenie!  înehipuiţi-vă, o mansardă mică, goală de tot, pe jos cu un mindir, pe cămin o sticlă de rachiu, deasupra mindirului o potcoavă uriaşă şi tainică atîrnată în perete, ca un talisinan. Acum, în mijlocul acestei cocine, închipuiţi-vă o negresă, îmlnăeată numai cu un capotei spălăcit şi cu o crinolină veche, roşie, fără nimic pe dedesubt... Aşa mi se arătă pentru întîia oară vecina mea Cuc-Alb, Cuc-Alb a visurilor mele, sora lui Mi mi Pinson şi a Beriierettei  O, provincie romanţioasă, asta să-ţi îie o lecţie .... — Ei? făcu Jacques, văzînd că mă-ntorc. Ei, cum o găseşti'?... Nu-şi isprăvi fraza şi, în faţa mutrei mele dezamăgite, izbucni într-un hohot de vis. Am avut atîta duh să lac şi eu ca el, şi iată-ne rîzînd din toată inima, unul în faţa altuia, tară să mai putem vorbi. Cînd veselia noastră se mai potoli, Jacques îmi zise că negresa Cuc-Alb era în slujba doamnei de la etajul întii , în casă, lumea vorbea c-ar fi puţin vrăjitoare. Ca dovadă, potcoava, simbolul cultului voău , ce atîrna deasupra mindirului ei. Se mai spunea că în fiecare seară, stăpînă-sa pleca de acasă, Cuc-Alb se închidea în mansarda ei, bea rachiu de cădea beată moartă şi eînta.emtece de-ale negrilor pînă noaptea tîrziu. Acum înţelegeam toate zgomotele tainice care veneau de la vecina mea: sticla destupată, căderea pe podea şi melodia monotonă pe trei note. Cit despre tolocototinian, pare-se că-i un fel de onomatopee”, ceva cam ca ira-la-la al nostru. Din ziua aceea, e nevoie s-o mai spun? vecinătatea lui Cuc-Alb nu mă mai tulbura atîta. Seara, cînd urca, inima nu-mi mai bătea aşa de repede. Niciodată nu mă mai ridicam să-mi lipesc urechea de perete... Totuşi, uneori, în tăcerea nopţii, jalnicele tolocototinian veneau pînă la masa mea şi simţeam nu ştiu ce nelinişte nedesluşită, auzind tristul refren. Parcă presimţeam rolul pe care avea să-l joace în viaţa mea... în vremea aceasta, maică-mea Jacques găsi un post de contabil cu cincizeci de franci pe lună, la un mic negustor de fierărie, la care trebuia să se ducă în fiecare seară cînd ieşea de la marchiz. Bietul băiat îmi dădu vestea asta bună, pe jtmyătate mulţumit, pe jumătate supărat. „Cum o să mai poţi merge acolo V l-am întrebat eu îndată. îmi răspunse cu ochii plini de lacrimi: „Duminica”. Şi de atunci, după cum spusese, nu se mai duse acolo decît duminica, dar asta-l costa, cu siguranţă. Cum era oare acel acolo, aşa de ademenitor, la care ţinea atîta maică-mea Jacques?..«. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc. Din nenorocire nu-mi propunea niciodată să mă ia cu el, iar eu eram prea mîndru ea s& i-o cer. De altfel, cum puteam să mă duc undeva cu galoşii mei?  într-o duminică, toluşi, cînd să plece la Pierrotte, Jaequc s îmi zise cam încurcat: — N-ai vrea să vii şi tu cu mine acolo, micul meu Daniel? Le-ai face desigur mare plăcere. — Glumeşti, dragul meu... — Da, ştiu bine... Salonul lui Pieirotte nu-i un loc prea potrivit pentru un poet... Aeolo-s o grămadă de ramoliţi — A, nu de asta, Jaequ.es! îsumai din pricina hainelor mele — Ei da, ce-i drept... nu ni-am gîndit, zise Jacques. Şi plecă, parcă încântat că avea un motiv serios de a nu mă lua şi pe mine. Dar abia ajuns în josul scării, şi iată-l că urcă din nou şi vine spre mine, gîfîind de oboseală. — Daniel, îmi zise el, dac-ai fi avut pantofi şi o jachetă mai arătoasă, m-ai fi însoţit la Pierrotte? — De ce nu? — Ei bine, atunci vino... am să-ţi cumpăr tot ce-ţi trebuie şi-o să mergem acolo. M-am uitat la el, încremenit. „Sîntem la sfîrşitul lunii şi mai am bani” — adăugă fratemeu, ca să mă convingă. Eram aşa de mulţumit la gîndul că voi avea haine noi, încît n- am băgat de seamă tulburarea lui Jacques, nici glasul ciudat cu care-mi vorbea. Abia mai tîrziu m-am gîndit la toate acestea. în clipa aceea i-am sărit de gît si am plecat amîndoi la Pierrotte trecînd pe la „Palatui Eegal”, unde m-am îmbrăcat cu haine noi, la un negustor de” vechituri. VI. ROMANUL LUI PIERROTTE Dacă i-ar fi prezis cineva lui Pierrotte, cînd era de douăzeci de ani, că într-o zi va fi succesorul domnului Lalouette în negoţul de porţelanuri, că va avea două sute de mii de franci la notarul lui Pierrotte, un notar!  şi o minunată prăvălie la colţul pasajului Saumon, ar fi rămas foaite uimit. Fină la douăzeci de ani, Pierrotte nu ieşise niciodată din satul lui, purta galenţi de brad din Ceveni, nu ştia o boabă franţuzeşte şi cîşitiga o sută de taleri pe an cu creşterea viermilor de mătase. Om de viaţă, de altfel, juca bine, îi plăcea să rîdă şi să cînte, dar totdeauna cu măsură şi fără să iacă vreo pagubă cîr-ciumarilor. Ca toţi flăcăii la vîrsta lui, Pierrotte avea o drăguţă, pe care-o aştepta duminica la ieşirea de la vecernie şi apoi se duceau amîndoi să joace gavota x sub duzi. Drăguţa lui Pierrotte se chema Roberta, Roberta cea voinică. Era o frumoasă crescătoare de viermi de mătase, avea optsprezece ani, orfană ca şi el, săracă şi ea, dar ştia foarte bine să scrie şi să citească, ceea ce îh satele din Ceveni e şi mâi rar decît o zestre. Foarte mîndru de Roberta lui, Pierrotte socotea s-o poată lua de nevastă îndată ce va fi tras la sorţi; cînd sosi însă şi ziua tragerii, bietul cevenol, cu toate că-şi uriaşe de trei ori mina în aghiasmă înainte de a porni la urne, trase nr. 4  Trebuia dar să plece. Ce deznădejde!... Din fericire, doamna Eyssette, care fusese alăptată, aproape crescută de mama lui Pierrotte, veni în ajutorul fratelui ei de lapte şi-i împrumută două mii de franci  ca să-şi poată plăti un om în loc. Erau bogaţi pe atunci soţii Eyssette! Aşa că fericitul Pierrotte nu mai plecă şi putu să se însoare cu Eoberta lui. Cum însă oamenii ăştia cinstiţi ţineau, înainte de toate, să înapoieze banii doamnei Eyssette, şi cum, rămî-nînd pe loc la ţară, n-ar fi izbutit niciodată, avură, curajul să-şi părăsească satul şi porniră la Paris, să-şi caute norocul. Timp de un an nu se mai auzi vorbindu-ae de muntenii noştri, apoi, într-o bună dimineaţă, doamna Eyssette primi o scrisoare înduioşătoare, iscălită „Pierrotte şi nevasta lui”, care conţinea 300 de franci, primul rod al economiilor lor. Anul al doilea, altă scrisoare de la,,Pierrotte şi nevasta lui”, prin care trimiteau 500 de franci. Anul al treilea, nimic. Fără îndoială că nu mergeau afacerile. Anul al patrulea a treia scrisoare de la Pierrotte şi nevasta lui”, cu cei din urmă 1.200 de franci şi binecuvintări pentru întreaga familie Eyssette. Din nenorocire, cînd scrisoarea aceasta ajunse la noi, eram în plină prăbuşire: vînduse fabrica şi aveam să ne părăsim şi noi căminul  în durerea ei, doamna Eyssette uită să mai răspundă lui „Pierrotte şi nevestei lui”. De atunci n-am mai ştiut nimic de ei, pînă în ziua cînd Jacques, sosind la Paris, îl găsi pe bunul Pierrotte, dar vai, Pierrotte fără nevasta lui, aşezat la tejgheaua fostei case  Lalouette. Nimic mai puţin poetic, nimic mai înduioşător decît povestea acestei bunăstări. Sosind la Paris, nevasta lui Pierrotte începu cu bărbăţie să lucreze ca femeie cu ziua. Cea dintîi casă i-a fost tocmai casa Lalouette. Soţii Lalouette erau negustori bogaţi, zgîrciţi şi maniaci, care nu voiseră niciodată să ţină nici un băiat în prăvălie, nici o servitoare sub  cuvînt ca singur trebuie sa le faci pe toate („Domnule, pînă la cincizeci de ani singur mi-am curăţat pantalonii!” zicea cu mîndrie moş Lalouette). Numai la bătrmeţe îşi plăteau luxul nemaipomenit de a lua o femeie cîteya ceasuri pe zi, cu doisprezece franci pe lună. Dumnezeii ştie că munca ei făcea cu prisosinţă doisprezece franci! Prăvălia, odaia din fundul prăvăliei, un apartament la etajul al patrulea, două cofe cu apă.pentru bucătărie de umplut în fiecare dimineaţă  trebuia să vii din Ceveni ca să primeşti asemenea condiţii. Dar, de! Cevenola era tînără, sprintenă, neobosită la muncă şi plină de putere ca un tăuraş. Cit ai bate din palme isprăvea toată treaba asta grea şi, pe deasupra, mai arăta mereu celor doi băţrîni rîsul ei frumos, care numai el singura făcea mai mult de doisprezece franci  Cu vrednicia şi voia ei bună, munteanca asta curajoasă îşi cuceri pînă la urmă stăpînii. Se interesară de ea. O descusură, apoi, într-o bună zi, aşa, dintr-o dată, şi-n inimile cele mai reci răsar uneori pe negîndite asemenea flori de bunătate, bătrînul Lalouette îi propuse lui Pierrotte să-l împrumute cu ceva bani ca să-şi poată înjgheba un negoţ pe placul lui. Iată la ce se gîndi Pierrotte: îşi găsi o măgăriţă bătrînă, un cărucior, şi-o porni de la un capăt la celălalt al Parisului, strigînd cît îl ţinea gura: „Descotorosiţi-vă de tot ce vă încurcă!” Şmecherul nostru cevenol nu vindea, ci cumpăra  Ce?  De toate.... Oale sparte, fiare vechi, hîrtii, cioburi de sticlă, mobile ce nu se mai întrebuinţează şi nu fac să fie duse la vînzare, galoane vechi pe care negustorii nu le mai luau, lucruri fără preţ, păstrate în casă din obişnuinţă, din neglijenţă, fiindcă nu ştii ce să faci cu el e, tot ce te încurcă! PierroUe nu dispreţuia nimic, cumpăra orice, sau ma bine zis primea tot, fiindcă de cele mai multe ori nu i se vindea, i se dădea. Oamenii i-e descotoroseau.,,Descotorosiţi-vă de tot ce vă încurcă  în cartierul Mont martie, ctvenolul a foarte popular. Ga toţi micii negusotri ambulanţi care vor să acopere cu glasul lor larma străzii, îşi alesese o melopce personală şi ciudată, binecunoscută gospodinelor... Mai întîi era, din adîneul plămînilor, acel grozav: „Descotorosiţi-vă, de tot ce vă încurcă!” Apoi, cu glas rar şi plîngător, lungi discursuri ţinute măgăriţei, Anastagia lui, cum o chema el. Credea că zice Anastasia. „Haide, vino, Anastagia, haide! Vino, copila mea!”.. Şi buna Anastasia venea după eă, cu capul plecat, luînd-o melancolic de-a lungul trotuarelor. Şi din toate casele strigau:,, Pst! Pst! Anastagia!”....Să fi văzut, cum se umplea căruţa! Cînd era plină ochi, Anastagia şi Pierrotte se duceau la Montmartre să-şi depună încărcătura la un negustor angrosist de vechituri, care plătea cu bani grei aceste,,descotorosiţi-vă de tot ce vă încurcă!” luate pe nimic sau aproape pe nimic. Cu meseria asta ciudată, Pierrotte nu făcu avere, dar îşi cîştigă existenţa, şi încă din plin. Chiar în primul an înapoiară banii soţilor Lalouette şi trimi-seră 300 de franci domnişoarei, aşa-i zicea Pierrotte doamnei Eyssette, de pe vremea cînd era fată, si de atunci nu se putuse hotărî niciodată s-o numească altfel. Al treilea an însă n-a iost norocos. Era în 1830. Pierrotte striga zadarnic: „Descotorosiţi-vă de tot ce vă încurcă!” Parizienii, pe cale de a se descotorosi de un bătrîn care-i încurca, rămîneau surzi si strigătele lui Pierrotte şi-l lăsau pe cevenol să răguşească în stradă şi, în fiecare seară, căruciorul se-ntorcea gol. Culmea nenorocirii, Anastagia muri. Atunci, bătrînii.Lalouette, care nu mai puteau să le iacă singuri pe toate, propuseră lui Pierrotte să intre la ei ca băiat de prăvălie. Pierrotte primi, dar nu rămase multă vreme în slujba asta modestă. De la.sosirea lor la Paris, nevastă-sa îl învăţa „în toate serile să scrie şi să citească acum ajunsese să poată scrie o scrisoare şi să se'exprime într-o franţuzească destul de limpede. Intrînd la Lalouette, îşi 'dădu şi mai multă silinţă, se duse la o Şcoală de adulţi să înveţe a socoti şi se descurcă atît de bine, îneît după eîteva luni putea să-l înlocuiască la casă pe domnul Lalouette, care ajunsese aproape orb, şi la vînzare. pe inimoasa doamnr Lalouette, că n-o mai ţineau picioarele bătrîne. în.vremea aceasta domnişoara Pieirotte veni pe lume şi, de atunci, norocul ceveno-lului crescu mereu. La început părtaş la negoţul soţilor Lalouette, ajunse mai tîrziu asociatul lor. Apoi, într-o bună zi, moş Lalouette, pierzîndu-şi cu desăvârşire vederea, se retrase din comerţ şi vîndu prăvălia lui Pierrotte, care i-o plăti în rate anuale.”Odată singur, cevenolul dădu atîta extindere afacerilor, incit plăti în trei ani goţilor Lalouette şi, ecăpînd de toate datoriile, ajunse proprietarul unei frumoase prăvălii, cu o minunată clientelă. Tocmai atunci, ca si cum ar fi aşteplijt ca omul ei să nu mai aibă nevoie de dinsa, voinica Roberta se îmbolnăvi şi muri istovită. Iată romanul lui Pierrotte, aşa cum mi l-a povestit Jacques în seara cînd ne duceam în pasajul Saumon. Şi cum drumul era lung, apucasem pe cel mai lung, ca să arătăm parizienilor jacheta mea cea nouă, îl cunoaşteam bine pe cevenolul meu, înainte de-a ajunge acasă la el. Ştiam că bunul Pierrotte avea doi idoli de care nu trebuia să te atingi: tiică-sa şi domnul Lalouette. Mai ştiam că era cam vorbăreţ şi oboseai ascultîndu-l, fiindcă vorbea rar, îşi căuta trazele, se bîlbîia şi nu putea spune trei cuvinte-n şir, fără să adauge: „Cum s-ar zice”  Şi asta din pricină că cevenolul nu se putuse obişnui cu limba noastră. Tot ce gîndea, venindu-i pe buze in dialectali din Languedoc, era nevoit să traducă în iranţuzeşte pe măsură ce vorbea, şi acel „Cum s-ar zice” cu carc-şi împestriţa discursurile îi dădea răgazul să facă în gînd această mica operaţie. După cum spunea Jacques, Pierroite nu vorbea, ci traducea. Cit despre domnişoara Pierrotte, n-am putut aii a de cit numai că avea şaisprezce ani şi că o chema Camille. Nimic mai mult. Asupra acestui capitol, Jacques al meu tăcea ca un peşte. Era aproape nouă cînd ne-ara făcut intrarea în fosta casă Lalouette. Tocmai se pregăteau să închidă. Şuruburi, obloane, drugi de fier, un aparat grozav de închidere zăcea grămadă pe trotuar, în faţa uşii întredeschise  Gazul era-stins si toată prăvălia în umbră, afară de tejghea, pe care se afla o lampă de porţelan, luminînd grămăjoase de taleri şi o faţă. mare, roşie ce rîdea. în fund, în odaia din dosul prăvăliei, cineva cînta din flaut. — Bună seara, Pierrotte! strigă Jacques, înfigîn-du-se în faţa tejghelei... (Eram lingă el, în lumina lămpii...) Bună seara, Pierrotte! Pierrotte, care-şi tăcea casa, ridică ochii la glasul lui Jaeques apoi, zărindu-mă şi pe mine, scoase un strigăt, îşi împreună mîinile şi încremeni năucit, cu gura deschisă, privindu-mă. — Ei bine! făcu Jacques, triumfător. Ce ţi-am spus? — Ah, Dumnezeule, Dumnezeule! nnumură bunul Pierrotte. Mi se pare că... cum s-ar zice... mi se pare c-o văd. — Mai ales ochii, reluă Jacques, uită-te la ochi, Pierrotte. — Şi bărbia, domnule Jacques, bărbia cu gropiţă, răspunse Pierrotte, care, pentru a mă vedea mai bine, ridicase abajurul lămpii. Eu nu înţelegeam nimic. Mă priveau amîndoi, fă-cîndu-şi cu ochiul şi dînd din miiui Deodată, Pierrotte se ridică, ieşi de după tejghea şi veni la mine cu braţele deschise: — Cu voia dumitale, domnule Daniel, trebuie să te îmbrăţişez... Cum s-ar zice... am să cred c-o îmbrăţişez pe domnişoara. Cuvîntul din urmă îmi lămuri tot. La vusta aceea semănăm mult cu doamna Eyssette, şi pentru Pierrotte, care n-o mai văzuse pe domnişoara, de vreo douăzeci şi cinci de ani, asemănarea aceasta era şi mai izbitoare. Biciul om nu se putea sătura să-mi seringă mîinile, să mă sărufe, să mă privească rîzîrd, cu ochii lui bulbucaţi plini de lacrimi. Apoi începu să ne vorbească de mama, de cele două mii de iranci, de Eoberta lui, de Camille, de Anastagia lui şi toate cu atîtea lungimi, cu atîtea fraze, c-am mai fi stat multă vreme, cum s-ar zice, în picioare, în prăvălie, tot ascultîndu-l, dacă Jacques nu i-ar fi spus cu nerăbdare: — Dar casa dumitale 'Pierrotte! Pierrotte se opri deodată. Era cam ruşinat că vorbise atîta. — Ai dreptate, domnule Jacques, îlecăresc... flecăresc  şi pe urmă mititica  cum s-ar zice... mititica o să mă certe că ra-am suit aşa de tîrziu.                — Camille e sus? întrebă Jacques, cu nepăsare în glas.        .    - — Da  da, domnule Jacques  mititica-i sus.”.... doreşte... acuma, cum s-ar zice... doreşte foarte mult să-l cunoască pe domnul Daniel. Suiţi-vă, aşadar, s-o vedeţi... îmi fac casa şi vă ajung din urma... cum s-ar zice. Fără să-l mai asculte, Jacques mă luă de braţ şi mă duse repede în fund, unde se cînta din flaut. Prăvălia lui Pierrotte era mare şi bine asortată. în umbră luceau carafele pîntecoase, globurile de opal, aurul roşcat al paharelor de Boeinia, cupele mari de cristal, castroanele de supă bine rotunjite, apoi, la dreapta şi la stînga, vrafuri înalte de farfurii se ridicau pînă-n tavan. Palatul zînei Porţelanului văzut noaptea. în odaia din dosul prăvăliei, un bec de gaz, descins pe jumătate, veghea' încă, scoţîndu-şi plictisit un căpeţel de limbă... Am trecut numai pe acolo. Pe marginea unei canapele-pat şedea un tînăr înalt, bălai, care cinta cu melancolie din flaut. Jacques-îi zise în treacăt un „bună ziua” foarte rece, la care tînărul bălai răspunse cu două sunete de liant, tot atît de reci: se vede că aşa îşi zic bună ziua flautele care se duşmănesc. — E băiatul de prăvălie, hui zise Jaeques pe cînd suiam scările. Se omoară lunganul ăsta bălai, cu cântecul lui din flaut . Ţie-ţi place flautul, Daniel? Mi-a venit să-l întreb „Dar mititicăi îi place?” Dar m-ani temut să nu-l supăr şi i-am răspuns foarte serios: — Nu, Jaeques, nu-mi place flautul. Apartamentul lui Pieirotte era la etajul al patrulea, în aceeaşi clădire cu prăvălia. Domnişoara Camille, prea aristocrată ca să se arate în prăvălie, şedea sus şi nu-şi vedea tatăl decît la ora mesei. — O, ai să vezi, îmi zicea Jaeques pe cînd urcam, trăiesc într-adevăr pe picior mare. Camille are o doamnă de companie, doamna văduvă. Tribou, care n-o părăseşte niciodată  Nu prea ştiu cine o fi această doamnă Tribou, dăr Pierrotte o cunoaşte şi susţine că-i o doamnă de ispravă... Sună, Daniel, am ajuns! Am sunat. O cevenolă cu bonetă mare veni să ne deschidă, îi zîmbi lui Jaeques ca unei vechi cunoştinţe şi ne introduse în salon.  Cînd am intrat, domnişoara Pierrotte era la pian. Două doamne bălrîne, cam grase, doamna Lalouette şi văduva Tribou, doamna de ispravă, jucau cărţi într-un colţ. Văzîndu-ne, se ridicară în picioare. A fost o clipă de tulburare şi de zgomot, apoi, după ce se schimbară saluturile obişnuite şi se făcură prezentările, Jaeques o pofti pe Camille, îi spunea scurt Camille, să se aşeze iar la pian; şi doamna de ispravă folosi invitaţia, pentru a-şi urma partida cu domna Lalouette. Jaeques şi cu mine am luat loc, fiecare de o parte şi de alta a domnişoarei Pierrotte, care deşi-i alergau degeţelele pe clapele pianului, vorbea şi rîdea eu noi. Mă uitam la ea. Nu era frumoasă. Albă, trandafirie, cu urechile mici, cu părul fin, dar prea bucălată la faţă, prea sănătoasă şi, pe deasupra, avea manile roşii şi farmecul cam rece al unei fete de pension în vacanţă. Era cu adevărat fiica lui Pierrotte, o floare de munte crescută în vitrina din pasajul Saumon; Cel puţin asta mi-a fost prima impresie; dar de odată, la un cuvînt al meu, dmmnişoara Pierrotte, ai cărei ochi rămăseseră plecaţi pînă atunci, şi-i ridică încet asupra mea şi, ca prin farmec mica burgheză pieri. S-am mai văzut decît ochii aceia, doi ochi mari, negri, ameţitori, pe care i-am recunoscut  numaidecît. O, minune! Erau aceiaşi ochi negri care-mi luciseră atît de dulce acolo, între zidurile reci ale vechiului liceu, ochii negri de lîngă ursitoarea cu ochelari, ochii negri, în sfîrşit  Credeam că visez. îmi venea, sale strig:,,frumoşii mei ochi negri, voi sînteţi? Pe voi vă regăsesc pe alt chip? Şi dac-aţi şti cum, într-adevăr, chiar ei erau! Cu neputinţă să te înşeli. Aceleaşi gene, aceeaşi strălucire, acelaşi toc negru şi stăpînit. Ce nebunie să-ţi închipui c-ar putea să mai tie o pereche de ochi ca ăştia pe lume! Şi, de altfel, dovadă, că erau într-adevăr ochii negri, şi nu alţi ochi negri ce le-ar fi semănat, este că şi ei mă re'cunoscuseră, şi am ii reluat tară îndoială unul din frumoasele noastre dialoguii mute de altădată, cînd am auzit lîngă mine, aproape de urechea mea, nişte dinţi sori de şoarece care ronţăiau. La zgomotul acesta am întors capul şi am zărit într-un jilţ, lingă colţul pianului, un personaj pe care nu-l băgasem de seamă... Era un bătrîn înalt, uscăţiv si foarte palid, cu cap de pasăre, fruntea teşită, nasul ascuţit, ochi rotunzi şi fără viaţă, prea depărtaţi de nas, aproape de tîmple... De n-ar fi fost bucăţica de zahăr pe care unchiaşul o ţinea în mînă şi o ciugulea din cînd în cînd, ai fi putut crede că doarme. Cam tulburat de arătarea aceasta, i-am făcut bătrînei stafii o plecăciune adîncă, la care nu mi-a răspuns... „El nu te vede — îmi zise Jacques... E orb... moş Lalouette”. ,,I se potriveşte numele”... mi-am zis în gînd. Şi ca să nu-l, mai văd pe groaznicul bătrîn cu capul de pasăre, m-am întors foarte repede spre ochii negri. Dar vai! farmecul se spulberase. Ochii negri pieriseră. În locul lor nu mai rămăsese decît o mică burgheză, ţeapănă pe taburetul ei în faţa pianului. În clipa aceea, uşa salonului se deschise şi Pierrotte intră zgomotos. Tînărul ce cînta din flaut venea în urma lui, cu flautul subsuoară. Jacques, văzîndu-l, îi aruncă o privire fulgerătoare ce-ar fi putut omorî un bivol, dar nu-l nimeri, pesemne, fiindcă flautistul nici nu se clinti. — Ei, fetiţo, zise cevenolul, sărutîndu-şi fiica pe amîndoi obrajii, eşti mulţumită? Va să zică ţi l-a adus pe Daniel al tău... Cum îl găseşti? E tare drăguţ, nu-i aşa? Cum s-ar zice... leit domnişoara. Şi iată-l pe bunul Pierrotte că începe din nou scena din prăvălie şi mă duce cu sila în mijlocul salonului ca să poată vedea cu toţii ochii domnişoarei... nasul domnişoarei... bărbia cu gropiţă a domnişoarei... Prezentarea aceasta mă stingherea mult. Doamna Lalouette si doamna de ispravă îşi întrerupseră partida şi, răsturnate în jilţurile lor, mă cercetau cu cel mai mare sînge rece, defăimînd sau lăudînd cu glas tare o parte sau alta a persoanei mele, parc-aş fi fost un pui numai bun de tăiat, de vînzare în Piaţa Văii. Între noi fie zis, doamna de ispravă părea că se pricepe destul de bine la păsări tinere. Din fericire Jacques puse capăt chinului meu, cerînd domnişoarei Pierrotte să ne cînte ceva. — Chiar aşa, să cîntăm ceve, zise cu vioiciune flautistul, care se şi repezi cu flautul înainte. Jacques strigă: — Nu e niciun duo, fără flaut! La vorbele acestea, flautistul îi aruncă o privire albastră, înveninată ca o săgeată de caraib, dar celălalt nici nu clipi şi strigă mai departe: „Fără flaut!” Pînă la urmă, Jacques ieşi învingător, şi domnişoara. Pierrotte ne cîntă, fără nici un sunet de flaut, una din binecunoscutele melodii numite Visări de Rosellen... în timp ce cînta, Pierrotte plîngea de admiraţie, Jacques plutea în extaz tăcut dar cu flautul la buze, flautistul bătea tactul cu umerii şi cînta din flaut în gînd. După ce isprăvi bucata de Eosellen, domnişoara Pierrotte se întoarse către mine: — Dar pe dumneata, domnule Daniel, îmi zise ea, lăsînd ochii în jos, oare n-o să te auzim?... Ştiu că eşti poet. — Şi încă bun poet, făcu Jacques, indiscretul Jacques.  Vă închipuiţi că nu mă ispitea deloc să spun versuri în faţa acestor amaleciţi. Cel puţin să-ti fost de faţă ochii negri! Dar nu, de un ceas, ochii negri se stinseră şi zadarnic îi căutam în jurul meu... Aşa că să ti văzut cu ce nepăsare i-am răspuns tinerei Pierrotte: — Iartă-mă în astă-seară, domnişoară, nu mi-am adus lira. — Nu uita să ţi-o aduci data viitoare, îmi zise bunul Pkrrotte, care nu pricepuse metafora. Bietul om credea foarte sincer că aveam o liră din care cîn-tam, aşa cum băiatul lui de prăvălie cînta din flaut.  Ah! Jacques îmi spusese doar de mai înainte că mă ducea într-o lume ciudată! Pe la unsprezece se servi ceaiul. Domnişoara Pierotte umbla încoace şi încolo prin salon, oferind zahăr, turnind lapte cu zîmbctul pe buze şi ţinîndu-şi degetul cel mic în sus. în clipa aceea ani văzut din nou ochii negri. Se iviră deodată în faţa mea, luminoşi şi simpatiei, apoi pieriră iar, înainte să le fi putut vorbi... Abia atunci mi-am dat seama că în domnişoara Pierotte erau două fiinţe foarte deosebite: întîi domnişoara Pierrotte, o mică burgheză pieptănată cu cărare la mijloc, parcă anume făcută să domnească în fosta casă Lalouette şi apoi ochii negri, ochii aceia mari, poetici, care se deschideau ca două flori de catifea, şi abia se arătaţi, că fie şi schimba tata acelei locuinţe de marchitani caraghioşi. Pe domnişoara Pkrrotte n-aş îi vrut-o pentru nimic în lume, dar ochii negri... a! ochii negri!... In sfarşit sosi ora plecării. Doamna Lalouette dădu semnalul. îşi înfăşură bărbatul într-un şal mare şi-l duse de braţ, ca pe o mumie străveche, învălătucită în teşe. în urma lor, Pierrote ne mai opri încă multă vreme în capul scării, ţinîndu-ne discursuri nesfîrsîte: — Ei, domnule Daniel, acum că ne cunoşti casa, nădăjduiesc să te vedem la soi. îf-aveni niciodată mulţi musafiri, dar numai musafiri aleşi... cum s-ar zice... Mai întîi domnul şi doamna Lalouetie, foştii mei patroni, apoi domna Tribou, o doamnă de ispravă, cu care vei putea sta de vorbă: apoi băiatul meu de prăvălie, un băiat bun, care ne cîntă uneori din flaut... cum s-ar zice... Veţi tace duete anvîn-doi. O să fie tare plăcut. l-am răspuns cu sfială că eram foarte prins cu treburile şi că s-ar putea să nu vin atît de des pe cît aş dori. Asta-l făcu să rîdă: — Haida-de! Prins cu treburile, domnule Daniel..... Cunoaştem noi treburile dumneavoastră în Cartierul Latin, cum s-ar zice  trebuie să ai acolo vreo grizetă. — Ce-i drept, zise Jacqucs rîzînd şi el, domnişoara Cuc-Alb îhmnele ăsta Cuc-Alb puse vîrf veseliei lui Pierrotte. — Cum ai spus, domnule Jacques?... Cuc-Alb? O cheamă Cuc-Alb? Ha-ha-ha! Ia te uită flăcăul ăsta...la Vîrsta lui... Se opri deodată, băgînd de seamă oă-l asculta fiică-sa, dar noi ajunsesem în josul scării şi tot mai auzeam rîsul lui zgomotos ce tăcea să se cutremure parmalîcul... — Ei, cum îi găseşti? mă întrebă Jacques, îndată ce am ajuns în stradă. — Dragul meu, domnul Lalouette e taie slut, dar domnişoara Pieri'otte e încîntătoare. — Nu-i aşa? făcu bietul îndrăgostit, cu atîta vioiciune, îneît nu m-am putut opri să nu rîd. — Hait, Jacques, te-ai trădat! i-am zis Luîndu-i mina. în seara aceea ne-am plimbat pînă tîrziu de-a lungul cheiurilor. La picioarele noastre, apa liniştită şi neagră rostogolea mii de steluţe ca pe nişte mărgăritare. Odgoanele luntrilor mari scîrţîiau. Era o plăcere să mergi încet în umbră si să-l auzi, pe Jacques vorbind de dragoste... Iubea din tot urletul, dar nu era iubit, ştia bine că nu era-iubit. —'Atunci, Jacques, fără îndoială că iubeşte pe altul. — îsu, Daniel, nu cred ca pînă astă-seară să mai fi iubit, pe cineva. — Pînă astă-seară?! Jacques, ce vrei să spui”? — Vezi, toată lumea te iubeşte pe tine, Daniel... şi ar putea să le iubească si ea. Bietul Jacques! Să-l fi văzut cu ce înfăţişare tristă şi resemnată vorbea. Eu, că să-l liniştesc, am început să rîd zgomotos, chiar mai zgomotos decît aveam chef: — Drace! Dragul meu, o iei razna... Sînt oare grozav de irezistibil, sau domnişoara Pierrotte se aprinde prea uşor!... Dar nu, linişteşte-te, maică  Jacques! Domnişoara Pierrotte e tot atît de departe| de inima mea pe cît sînt şi eu de-a ei; nu de mine trebuie să-ţi tie frică, nai grijă. Eram sincer, spunînd acestea. Domnişoara Pierrotte nu exista pentru mine... Ochii negii, într-adevăr, âsta-i cu totul altceva.  VII. TEANDAFIBUL ROŞU Şi OCHII NEGEI Dupa această primă vizită la fosta casă Lalouette, nv m-am mai întors cîtva timp acolo. Cît despre Jac ques, el îşi urma cu credinţă pelerinajele de duminică, si de fiecare dată născocea cîte'un alt nod de cravată, tot mai ademenitor. Cravata lui Jacques era un adevărat poem de dragoste un poem de dragoste înflăcărată şi stăpînită, ceva ca un selam oriental, ca unul din acele buchete de flori simbolice pe care başagiii le dan iubitelor lor, ştiind să le facă a exprima toate nuanţele patimei. De-aş fi fost femeie, cravata lui Jacques, cu miile ei de noduri pe care le schimba la nesfirşit, m-ar fi mişcat mai mult decît o declaraţie. Dar vreţi să vă spun! Femeile riu înţeleg nimic din toate acestea. în fiecare duminică, înainte de a pleca, bietul-îndrăgostit nu uita sămi spună: „Mă duc acolo, Daniel nu vii şi tu?” Iar eu răspundeam totdeauna: „Nu, Jacques, am de lucru”  Atunci pleca grăbit, şi eu rămîneam singur, singurel, aplecat la masa rimelor. Luasem o hotărîre, şi o luasem foarte Serios, sâ nu mai merg la Pierrotte. Mă temeam de ochii negri. îmi zisesem:,,Dacă-i mai vezi, eşti pierdut” şi nu mă lăsam, nu voiam să-i mai văd. Fiindcă nu-mi mai ieşeau din minte diavolii aceia de ochi negri. îi regăseam pretutindeni. Mă gîndeam întruna la ei, cînd lucram şi cînd dormeam. în toate caietele mele aţi fi văzut nişte ochi mari, desenaţi în peniţă, cu gene uite aşa de lungi. Era o adevărată obsesie. A, cînd maică-mea Jacques, cu ochi strălucitori de plăcere, pleca zburind spre pasajul Saumon, cu un nod de cravată cu totul nou, numai Dumnezeu ştie ce dorinţă nebună îmi venea să mă cobor repede pe seară după el şi să-i strig: „Aşteaptă-mă!” Dar nu! Ceva în adîncul sufletului meu îmi spunea c- ar fi rău să mă duc acoto. şi aveam totuşi curajul şa rămîn la masa mea şi sa răspund: „Su, mulţumesc, Jacques! Am de lucru”. Asta ţinu cîtva timp. Pînă la urmă, cu ajutorul Muzei, aş fi izbutit, fără îndoială, să-mi scot din minte ochii negri. Din nenorocire am avut nesocotinţa sâ-i mai văd odată. Atunci s-a isprăvit! Capul, inima, mi-am pierdut tot. Iată în ce-împrejurări. De cînd îmi făcuse mărturisiri pe malul apei, maică-mea Jacques nu-mi vorbise de dragostea lui, dar vedeam bine, după înfăţişarea sa, că lucrurile nu mergeau cum ar fi vrut Cînd se întorcea duminicile de la Pierrotte, era totdeauna trist. Noaptea îl auzeam oftînd, oftînd... Dacă-l întrebam: „Ce ai, Jacques!” îmi răspundea cu^asprime: „IST-am nimic”. Dar înţelegeam că avea ceva, numai după glasul cu care-mi răspundea. El, atît de bun, atît de răbdător, acum mă mai repezea. Uneori se uita la mine ca şi cum am fi fost supăraţi. Bănuiam eu, vă închipuiţi, că la mijloc era o mare durere de dragoste. Dar Cum Jacques se încăpăţîna să nu-mi spună nimic, nu îndrăzneam nici eu să-i vorbesc. Totuşi, într-o duminică, în care mi se întorsese mai posomorit ca de obicei, am vrut să aflu cum stau lucrurile. — Haide, Jacques, ce ai? i-am zis, luîndu-i mîi-nile Oare nu merge acolo? — Ei bine, nu! îîu merge răspunse bietul băiat, cu descurajare. — Dar, în sfîrşit, ce s-a întâmplat? îîu cumva Pierrotte o fi băgat de seamă? Se împotriveşte el iubirii voastre? — A nu, Daniel! Pierrote nu se împotriveşte. Dar ea nu mă iubeşte şi n-o să mă iubească niciodată. — Ce nebunie, Jacques! Cum poţi tu să ăfcii că n-o să te iubească niciodată”?  I-ai spus cel putin c-o iubeşti ? Nu, nu-i aşa?  Ei bine, atunci... — Cel pe care-l iubeşte n-a vorbit; n-a avut nevoie să vorbească pentru a fi iubit — Su zău, Jacques, crezi că flautistul?  Jacques păru că n-aude întrebarea mea. — Cel pe care-l iubeşte n-a vorbit, zise el pentru a doua oară. Şi n-am putut să aflu nimic mai mult. în noaptea aceea amîndoi n-am dormit deloc în clopotniţa de la Saint-Germain. Jacques îşi petrecea aproape toată vremea la fereastră, oftînd cu ochii la stele. Eu mă gîndeam: „Dacă m-aş duce acolo, să vădlucrurile de aproape La urma urmei, poate că Jacques se înşală. Fără îndoială, domnişoara Pierrotte n-a înţeles cîtă dragoste se ascunde în cutele acelei cravate Şi fiindcă Jacques nu îndrăzneşte să vorbească de pasiunea lui, poate c-aş face bine să vorbesc eu pentru el Da, chiar aşa! Mă duc, vorbesc cu tînăra filistină, şi pe urmă vedem noi”. A doua zi, fără să înştiinţez pe maică-mea Jacques, mi-am îndeplinit frumosul plan. Dumnezeu mi-e martor că, ducîndu-mă acolo, n-aveam nici un gînd ascuns. Mă duceam pentru Jacques, numai pentru Jac-ques Totuşi, cînd am zărit în colţul pasajului Saumon fosta casă Lalouette, cu zugrăveala ei verde, şi acel Porţelanuri şi Cristale de pe geamul vitrinei, am simţit o uşoară bătaie de inimă, care ar fi trebuit să-mi dea de ştire  Am intrat. Prăvălia era pustie. în fund, omul-flaut mînca. Şi chiar cînd mînca, îsi ţinea instrumentul pe faţa de masă, lîngă el. „E cu neputinţă ca domnişoara Camille să şovăie între flautul ăsta ambulant şi maicămea Jacques” , îmi ziceam, urcînd scara. „în sfîrşit vom vedea „ L-am găsit pe Pierrotte la masă cu fiică-sa şi cu doamna de ispravă. Din fericire, ochii negri nu erau acolo. Cînd am intrat, a fost un strigăt de mirare, „în sfîrşit, iată-l! exclamă bunul Pierrotte, cu glasu-i tunător Cum s-ar zice O să ia cafeaua cu noi”. Mi-au făcut loc. Doamna de ispravă se duse să-mi caute o ceaşcă frumoasă, cu flori de aur, şi m-am aşezat lîngă domnişoara Pierrotte Era foarte drăguţă în ziua aceea domnişoara Pierrotte. în păr, ceva mai sus de ureche, astăzi nu se mai poartă aşa. — Işi prinsese un mic trandafir roşu, dar atît de roşu, atît de roşu între noi fie vorba, cred că micul trandafir roşu era fermecat, atît de mult ce-o înfrumuseţa pe mica filistină. „Şi zi aşa, domnule Daniel, făcu Pierrotte, rîzînd tare şi prietenos, va să zică s-a isprăvit, nu vrei să mai vii pe la noi!”... Am încercat să mă scuz şi să vor besc de lucrările mele literare. „Da, da, ştiu eu ce-i Cartierul Latin”   zise cevenolul. Şi se porni şi mai tare pe rîs, uitîndu- se la doamna de ispravă, care tuşea, hm! hm  cu înţeles şi-mi dădea cu piciorul pe sub masă. Pentru oamenii ăştia de treabă, Cartier Latin însemna orgii, viori, măşti, artificii, oale sparte, nopţi de pomină şi toate celelalte. Ah! Dacă le- aş ii povestit viaţa mea de călugăr în clopotniţa de la SaintGermain, ce s-ar mai fi mirat! Da ştiţi! Cînd eşti tînăr, nu te superi să treci drept un mare ştrengar. în faţa învinuirilor lui Pierrotte, luam un aer modest şi nu mă apăram decît foarte slab: „Ba nu, ba nu! Vă asigur  Nu-i ceea ce credeţi”. Ce-ar mai fi rîs Jacques, să mă fi văzut! în timp ce ne isprăveam cafeaua, un cîntecel din flaut răsună în curte. Pierrotte era chemat la prăvălie. Abia plecase, că doamna de ispravă se duse şi ea la oficiu să facă un şaizeci şi şase cu bucătăreasa. Eămîne între noi, cred că cea mai mare ispravă a doamnei acesteia era să învîrte cărţile cu mare dibăcie. Cînd am vărAit că mă lăsau singur cu micul trandafir roşu, m-am gîndit: „Acuma-i momentul!” Şi chiar aveam numele lui Jacques pe buze, dar domnişoara Pierrotte nu-mi dădu răgaz să vorbesc. încet, fără să se uite la mine, îmi zise deodată: „Domnişoara Cuc-Alb te împiedică să vii la prietenii dumi-tale?” La început am crezut că glumeşte, dar nu, mi glumea. Ba chiar părea foarte emoţionată, dat fiind roşeaţa obrajilor şi mişcările dantelei ce i se ridica repede pe piept. Fără îndoială că se vorbise de Cuc-Alb în faţa ei, şi acum îsi închipuia nelămurit lucruri care nu erau adevărate. Aş fi putut s-o liniştesc cu un singur cuvînt, dar nu ştiu ce prostească mîndrie mă opri... Atunci văzînd că nu-i răspund, domnişoara Pierrotte se întoarse către mine şi, ridi-cîndu-şi genele lungi pe care le ţinuse plecate pînă în clipa aceea, mă privi... Mint! Nu mă privi ea, ci ochii negri, plini de lacrimi şi de o duioasă dojana. Ah, dragi ochi negri, desfătarea sufletului meu! N-a-fost decît o apariţie. Qenele lungi se plecară aproape îndată, ochii negii pieriră şi nam mai avut-o lîngă mine decît pe domnişoara Pierrotte. Eepede-repede, fără să mai aştept o nouă apariţie, am prins a-i vorbi de Jacques. Am început prin a-i spune cît e de bun, de sincer, de cumsecade şi de mărinimos. I-âm vorbit de devotamentul lui neobosit, de acel sentiment matern, pururea treaz, de care putea fi geloasă şi o adevărată mamă. Jacques mă hrănea, mă îmbrăca, îmi asigura toată existenţa, Dumnezeu ştie cu preţul cărei munci şi a cîtor lipsuri. Fără el, aş mai fi acolo, în temniţa aceea întunecoasă din Saflande, unde suferisem atît de mult, atît de mult La partea aceasta a discursului meu, domnişoara Pierrotte păru că se înduioşează şi am văzut o lacrimă mare lunecîndu-i de-a lungul obrazului. Eu, se înţelege, am crezut că era pentru Jacques şi mi-am 'zis: „Haide, totul merge strună!” Atunci am fost şi mai elocvent. Am vorbit de melancolia lui Jacques şi de iubirea adîncă, tainică ce-i mistuia inima. A, de trei şi de patru ori fericită femeia care  Aioi, trandafirul roşu din părul domnişoarei Pierrotte lunecă nu ştiu cum şi căzu la picioarele mele. Tocmai în clipa aceea căutam un mijloc-delicat de a o face să înţeleagă pe tînăra Camille că ea era femeia  aceea de trei şi de patru ori fericita de care se îndri gostise Jacques. Trandafirul roşu, căzînd, îmi dădi mijlocul ăsta cînd vă spuneam că trandâfiraşul ăsta roşu era fermecat! L-am ridicat repede, dar nici nu mi-a trecut prin minte să i-l dau înapoi. „Va fi pentru Jacques din partea dumitale”, i-am zis domnişoarei Pierrotte, cu zîmbetul cel mai şiret. „Pentru Jacques, dacă vrei”  răspunse domnişoara Pierrotte, oftând. Dar în aceeaşi clipă  ochii negri se iviră şi se- uitară la mine cu duioşie, parcă 'mi-ar fi spus: „îsu, nu-i pentru Jacques, e pentru tine!” Şi să fi văzut ce desluşit o spuneau, cu ce nevinovăţie înflăcărată, cu ce pudică pasiune, căreia nu i te puteai împotrivi! Totuşi mai şovăiam şi ei fură nevoiţi să-mi repete de două sau trei ori la rînd: „Da  pentru tine  pentru tine!”. Atunci am sărutat trandafirul roşu şi l-am pus în sîn. în seara aceea, cînd Jacqiies se întoarse acasă, mă găsi ca de obicei la masa rimelor şi lam lăsat să creadă că nu ieşisem „toată ziua. Din nenorocire, în timp ce mă dezbrăcăm, trandafirul roşu, pe care-l păstram în sîn, se rostogoli jos la picioarele patului: toţi trundafiraşii fermecaţi sînt plini de şiretenie. Jacques îl văzu, îl ridică şi-l privi lung. ISÎu ştiu cine era acum mai roşu: eu, sau trandafirul îl recunosc, îmi zise el, e o floare din trandafirul de acolo, de la fereastra din salon. Apoi adăugă, mapoindu-mi-l: Mie nu mi-a dat niciodată un trandafir. Vorbise cu atîta tristeţe, că mă podidiră lacrimile. Jacques, prietene Jacques, îţi jur că pînă astă-seară mă opri cu blîndeţe: — Nu te apăra, Daniel, sînt sigur că n-ai făcut nimic ca să mă trădezi Ştiam, ştiam că pe tine te iubeşte. Adu-ţi aminte ce ţi-am spus: „Cel pe care-l iubeşte n-a vorbit, n-a avut nevoie să vorbească pentru a ii iubit”. Apoi bietul băiat începu să umble prin odaie în lung şi-n lat. Eu mă uitam la el, neclintit, cu trandafirul roşu în mînă. Ceea ce se întîmplă trebuia să se întîmple, reluă el după o clipă. De mult prevăzusem toate acestea. Ştiam că, dacă te vede, n-o să se mai uite niciodată la mine... Iată de ce am întîrziat atîta să te duc acolo. Eram gelos pe tine încă dinainte. Iartă-mă, o iubeam atît de mult! în sfîrşit, într-o zi am vrut să fac o încercare şi te-am lăsat să vii. în ziua aceea, dragul meu, am înţeles că se isprăvise. După cinci minute s-a uitat la tine cum nu se mai uitase niciodată la nimeni. Şi tu ai băgat de seamă. O, nu minţi, ai băgat de seamă! Dovadă că mai bine de o lună, n-ai mai dat pe acolo. Dar vai, nu mi-a folosit la nimic  Pentru suflete ca al ei, cei care nu-s de faţă nu-s niciodată vinovaţi, dimpotrivă  De cîte ori mă duceam la ei, nu-mi vorbeau decît de tine, şi cu atîta naivitate, cu atîta încredere şi dragoste Era un adevărat chin. Acum s-a sfîrşit Aşa-i mai bine. Jacques îmi vorbi astfel vreme îndelungată, cu aceeaşi blîndeţe, cu acelaşi zîmbet resemnat. Tot ce spunea îmi făcea rău şi plăcere totodată. Rău, fiindcă-l simţeam nenorocit; plăcere, fiindcă vedeam în fiecare vorbă de-a lui ochii negri care străluceau plini de mine. Cînd isprăvi, m-am apropiat de el, cam ruşinat, dar fără să las din mînă trandafirul roşu: „Jacques, de-acuma n-o să mă mai iubeşti?” Jacques îmi zîmbi şi, strîngîndu-mă la pieptul lui: „Eşti un prost, am să te iubesc şi mai mult”. Intr-adevăr, povestea trandafirului roşu nu schimbă întru nimic dragostea maică-mi Jacques, ba nici chiar firea lui. Cred c-a suferit mult, dar niciodată n-a lăsat să se vadă. Sici un, suspin, nici o tânguire, nimic. Ca-n trecut, se ducea acolo în fiecare duminică şi era drăguţ cu toată lumea. Numai nodurile de cravată fură desfiinţate. De altfel, totdeauna liniştit şi niîn-dru, muncea de se omora şi păşea cu bărbăţie în viaţă, cu ochii îndreptaţi asupra unei singure ştinţe: reclădirea căminului O Jacques, maică Jacques! Cit despre mine, din ziua cînd am putut iubi ochii negri, fără remuşcări, m-am lăsat orbeşte pradă pati-mei mele. Niţ mă mai mişcăm de la Pierrotte. Cîşti-gasem acolo toate inimile, cu preţul căror laşităţi, Dumnezeule! Aduceam zahăr domnului Lalouette, jucam cărţi cu doamna de ispravă, nu mă dădeam în lături de la njmic... Mă numeau în casă Dorinţă de-a plăcea... De obicei, Dorinţă-de-a plăcea venea pe la amiază. La ora aceea Pierrotte era la prăvălie şi domnişoara Oamille singurică sus, în salon, cu doamna de ispravă. De cum soseam, ochii negri se arătau foarte repede, şi aproape îndată doamna de ispravă ne lăsa singuri. Această nobilă doamnă, pe care cevenolul o dăduse fiicei lui ca doamnă de companie, se credea scutită de orice îndatorire cînd mă vedea acolo. Eepede-repede, la oficiu cu bucătăreasa şi dă-i cu cărţile. Şu mă plîngeam. Gîndiţi-vă doar! între patru ochi eu ochii negri! Doamne, ce ore fericite am petrecut în salonaşul galben! Mai totdeauna aduceam o carte, unul din poeţii care-mi plăceau mai mult, şi citeam pasaje ochilor negri, care se umpleau de lacrimi minunate ori aruncau fulgere, după cum  erau şi paginile. în vremea aceasta, domnişoara Pierrotte broda lingă noi papuci pentru taieă-su ori ne cînta veşnicele Visări de Bosellen, dar vă asigur că noi o lăsam în pace. Totuşi, uneori, la partea cea mai patetică a lecturilor noastre, această mică burgheză spunea cu glas tare cile ceva nepoirivit, ca: „Trebuie să chem acordorul”... Sau: „Am făcut două puncte prea mult la papuc”. De necaz, închideam atunci cartea şi nu voiam să mai citesc, dar ochii negri mă priveau nu ştiu cum, de mă îmbunau îndată şi-mi „reluam cititul. Fără îndoială, era o mare nesocotinţă să ne lase totdeauna singuri în salonaşul galben. Gîndiţi-vă că amîndoi împreună. Ochii negri şi Dorinţă-de-a plăcea, n-aveam treizeci şi patru de ani... Noroc că domnişoara Pierrotte nu ne părăsea niciodată şi era o supraveghetoare foarte înţeleaptă, foarte prevăzătoare, foarte ageră, aşa cum e nevoie pentru paza pulberăriilor... Odată, îmi amintesc, şedeam, ochii negri şi cu mine, pe o canapea din salon, într-o caldă după-amiază de mai, cu fereastra întredeschisă şi perdelele grele lăsate pînă la pămînt. Citeam Faust în ziua aceea... După ce-am sfîrşit, cartea-mi lunecă din mîini; am mai rămas o clipă unul lîngă altul, fără să mai vorbim, în tăcere şi în semiîntTineric... Ea îşi rezemase capul de umărul meu. Prin dantela întredeschisă vedeam mici medalii de argint care luceau în i fundul guleraşului... Pe neaşteptate, domnişoara Pierrotte se ivi în mijlocul nostru. Să fi văzut ce repede m-a trimis la celălalt capăt al canapelei, şi ce mai predică! „Su-i bine ce faceţi, dragi copii, ne zise ea înşelaţi încrederea ce vi se arată Trebuie să-i vorbiţi tatii de gîndurile voastre Haide, Daniel, cînd o să-i vorbeşti?” Am făgăduit să vorbesc cu Pierrotte foarte curînd, îndată ce-mi voi fi isprăvit marele poem. Făgăduiala aceasta o mai potoli pe supraveghetoarea noastră, dar, oricum, din ziua aceea ochii negri n-au mai avut voie să se aşeze pe canapea lîngă Dorinţă-de-a plăcea. A! Era o fiinţă foarte aspră domnişoara Pierrotte asta! închipuiţi-vă ca la început nu îngăduia ochilor negri să-mi scrie; totuşi, pînă la urmă, se învoi, numai că trebuia neapărat să i se arate toate scrisorile. Din nenorocire, domnişoara Pierrotte nu se mulţumea să citească încîntătoarele scr isori, pline de pasiune, pe care mi le trimiteau ochii negri, ci mai strecura adeseori şi fraze de-ale ei, ca de pildă: „ Azi dimineaţa sînt tare tristă. Am găsit un păianjen în dulapul meu. Păianjen la amiaz' necaz”. Sau alta:,,într-o căsnicie nu trăieşti din vînt”  Şi apoi, veşnicul refren: „Trebuie să vorbeşti cu tata despre gîndurile dumitale” La care-i răspundeam totdeauna la fel: „Cînd îmi voi fi isprăvit poemul”  VIII. O LECTURĂ ÎN PASAJUL SAUMON In sfîrşit am terminat şi faimosul poem! I-am venit de hac, după patru luni de lucru, şimi aduc aminte că, ajungînd la ultimele versuri, nu mai puteam scrie, atît de tare ce-mi tremurau mîinile: de friguri, de trufie, de plăcere, de nerăbdare. în clopotniţa de la Saint-Germain a fost un eveniment. Cu prilejul ăsta, Jacques redeveni pentru o zi Jaeques cel de odinioară, Jacques al cartonatului şi al ibricelelor cu clei. îmi legă un minunat caiet, în care vru să-mi copieze poemul chiar cu mina lui; şi la fiecare vers scotea strigăte de admiraţie, tropăia din picioare de, entuziasm Eu eram mai puţin sigur de opera mea. Jacques mă iubea prea mult; n-aveam încredere în el. Aş fi vrut să-mi citească poemul cineva nepărtinitor si priceput. Ei,drăcie, vorba-i că nu cunoşteam pe nimeni. Totuşi, la lăptărie, aş fi putut face cunoştinţe. De cînd eram bogaţi, eu mîncam la masa clienţilor obişnuiţi, în sala din fund. Erau acolo vreo douăzeci de tineri, scriitori, pictori, arhitecţi, sau mai bine zis, în germene. Astăzi, sămînţa a rodit; cîţiva din tinerii aceia au ajuns celebri, şi cînd le văd numele prin ziare, mi se rupe inima că eu nu-s nimic. Cînd am venit la masa aceea, tot tineretul mă primi cu braţele deschise, dar cum eram prea sfios ca să mă amestec în discuţii, mă uitară repede si eram tot atît de singur în mijlocul lor, pe cît eram şi la măsuţa mea din sala comună.  Ascultam, nu vorbeam... O dată pe săptămînă lua masa cu' noi un poet faimos, al cărui nume nu mi-l amintesc, dar domnii ăştia îi ziceau Baghavat, după titlul unuia dintre poemele lui. în zilele acelea beam „Bordeaux” de un franc litrul, apoi, la desert, marele Baghavat recita un poem indian. Poemele indiene erau specialitatea lui. Avea unul intitulat Laksamana, altul Dasaratlia, altul Kalatsala, altul Bhagiratia, şi  Cunocepa, Vicsvamitra dar cel mai frumos dintre ele era tot Baghavat. Ah, cînd poetul recita Baghavat, toată sala din fund se prăbuşea! Urlau, tropăiau, se suiau pe mese. La dreapta mea aveam un mic arhitect cu nasul roşu, care plîngea de la cel dintîi vers şi tot timpul îşi ştergea nasul cu şervetul meu Eu, prins de înflăcărarea generală, strigam mai tare decît toţi. Dar, la drept vorbind, nu mă înnebuneam după Baghavat. îndeobşte, «poemele acestea indiene se asemănau toate între ele. Era totdeauna vorba de un lotus, de un condor, de un elefant şi de un bivol; uneori, pentru a mai schimba, lotusul se numea lotos; dar, afară de această variantă, toate rapsodiile astea erau la fel: lipsite de pasiune, de adevăr şi de fantezie. Eime peste rime. O. înşelătorie. Iată ce gîndeam în mine despre marele Bagha-vat. Poate că l-aşi fi judecat cu mai puţină asprime dacă mi s-ar fi cerut şi mie cîteva versuri, dar nu-mi cerea nimerii, şi asta mă făcea neînduplecat De altfel n-aveam numai eu această părere despre poezia indiană. Vecinul meu din stînga n-o înghiţea nici el... Ciudat om şi vecinul meu din stînga! Unsuros, cu haine jerpelite şi lucioase, avea o frunte mare, cheală, şi o barbă lungă, prin care alergau totdeauna cîteva fire de fidea. Era cel mai în vîrstă de la masă şi cu mult mai deştept decît ceilalţi. Ca toate spiritele mari, vorbea puţin, se cruţa. Toţi îl respectau. Se zicea despre el:,,E foarte tare... e un gîrictitor”. Eu, văzînd rînjetul ironic ce- i strîmba gura cînd asculta versurile marelui Baghavat, îmi făcusem cea mai înaltă părere despre vecinul meu din stînga. Mă gîndeam: „Uite un om de gust Ce-ar fi dacă i-aş citi poemul meu?” Intr-o seară, cum toţi se ridicau de la masă, am comandat o sticlă de rachiu şi l-am poftit pe gînditor să bea un păhăruţ cu mine. Primi. îi cunoşteam eu viciul. Tot bînd, am adus vorba despre marele Baghavat şi am început prin a spune mult rău despre lotuşi, despre condori, despre elefanţi şi despre bivoli. Era o mare îndrăzneală, elefanţii sînt atît de răzbunători!... în timp ce vorbeam, gînditorul îşi turna rachiu, fără să zică nimic. Din cînd în cînd zîmbea şi încuviinţa din cap, făcînd: „Daa... daa...” încurajat de această primă izbîndă, i-am mărturisit că şi eu scrisesem un poem mare şi că doream să-i supun aprecierii lui. „Daa, daa mai făcu gînditorul fără să clipească. Vazîndu-mi omul aşa de bine dispus, mi-am zis: „Acuma-i momentul!” Şi mi-am scos poemul din buzunar. Fără să se tulbure, gînditorui îşi turnă al cincilea păhăruţ şi se uită liniştit cum Îmi desfăceam manuscrisul, dar în clipa hotărîtoare îşi puse mina de beţiv bătrîn pe mîneca mea: — Un cuvînt, tinere, înainte de a începe... Care ţi-e criteriul? M-am uitat la el cu îngrijorare. — Criteriul dumitale! făcu grozavul gînditor ridicînd glasul. Care ţi-e criteriul? Vai, criteriul meu!... N-aveam nici unul, niciodată nu mă gîndisem să am vreunul; şi, de altfel, se cunoştea după ochii mei miraţi, după roşeaţă, după încurcătura mea. Gînditorul se ridică indignat: — Cum, tinere nenorocit, n-ai nici un criteriu! E de prisos atunci să-mi mai citeşti poemul dumitale . Ştiu de mai înainte cît face!  Apoi îşi turnă, unul după altul, două-trei păhărele, care' mai rămăseseră pe fundul sticlei, îşi luă pălăria şi ieşi, rotindu-şi ocliii furioşi. Seara, cînd am istorisit păţania mea amicului Jacques, el se mînie grozav. — Gînditorul tău e un neghiob, îmi zise el. Ce-ţi trebuie un criteriu?... Oare piţigoii din Bengal au vreunul?... Un criteriu! Ce-ai asta?... Unde se fabrică aşa ceva? S-a mai pomenit vreodată? Ei, lasă, negustoriile de criterii!... Bunul meu Jacques! îi dăduseră lacrimile de ruşinea pe care o suferisem atît eu, cît şi capodopera mea. Ascultă, Daniel, reluă el după o clipă, am o idee. Fiindcă vrei să-ţi citeşti poemul, ce-ar fi dacă l-ai citi la Pierrotte, într-o duminică? — La Pierrotte? O, Jacques! — De ce-nu? Vezi bine! Pierrotte nu-i cine ştie ce inteligenţă, dar nici nu-i un prost. Are,o minte foarte limpede, foarte dreaptă Camille, ea, ar fi un judecător minunat, deşi cam prea binevoitor Doamna de ispravă, e foarte citită Şi chiar pasărea aceea bătrînă de Lalouette, nici el nu-i atît de mărginit pe cît pare De altfel, Pierrotte cunoaşte la Paris persoane foarte distinse, pe care le- ar putea pofti în seara aceea. Ce zici? „Vrei să-i vorbesc? Gîndul de a căuta judecători în pasajul Saumon nu-mi prea surîdea: totuşi ardeam de nerăbdare să-mi citesc versurile, încît, după ce-am strîmbat un pic din nas, am primit propunerea lui Jacques. Chiar a  doua zi el vorbi cu Pierrotte. Dacă bunul Pierrotte a priceput bine despre ce era vorba, astai foarte îndoielnic, dar cum vedea aici un prilej de-a fi pe  placul copiilor domnişoarei, omul ăsta cumsecade-zise,,da”, fără să mai stea la gînduri,. şi îndată s-au-trimis şi invitaţiile... Niciodată salonaşul galben nu mai văzuse asemenea serbare. Ca să- mi facă cinste, Pierrotte poftise tot ce era mai ales în-lumea porţelanului. în seara lecturii erau de faţă, afară de cei din casă, domnul şi doamna Passajon, cu fiul lor, veterinarul, unul din cei mai străluciţi elevi ai şcolii din Alfort; Ferrouillet, mezinul, un bun vorbitor; apoi soţii Fougeroux, cu cele şase domnişoare ale lor, aşezate la rînd ca tuburile unei orge, şi, în sfîrşit, Ferouillet cel mai vîrstnie, membru în Caveau, omul serii. Cînd m-am văzut în faţa acestui însemnat areopag, vă închipuiţi cît eram de emoţionat. Cum li se spusese că erau acolo pentru a judeca o lucrare în versuri, toţi oamenii ăştia de treabă crezuseră de datoria lor să-şi ia o expresie potrivită cu împrejurarea: rece, stinsă, fără nici un zîmbet. Vorbeau între ei încet şi grav, dînd din cap ca nişte magistraţi. Pierrotte, care nu se purta aşa de misterios, se uita foarte mirat la ei.  Cînd toată lumea sosi, ne-am aşezat. Şedeam cu spatele la pian. Auditoriul, în semicerc, în jurul meu, afară de bătrînul Lalouette, care-şi ronţăia zahărul la locul obişnuit. După o clipă de zarvă se făcu linişte şi am început să-mi citesc poemul cu glas emoţionat.  Era un poem dramatic, intitulat pompos Comedia pastorală în cele dintîi zile ale captivităţii lui la liceul din Sarlande, Piciul povestea bucuros elevilor săi istorioare fantastice, pline de greieri, de fluturi, şi de alte gîngămi. Cu trei din basmele acelea mici dialogate şi versificate, făcusem Comedia pastorală. Poemul meu era împărţit în trei părţi, dar în seara aceea, la Pierrotie, nu le-am citit decît partea întîi. Vă cer voie să transcriu aici fragmentul ăsta din Comedia pastorală, nu ca o bucată aleasă de literatură, ci numai ca piesă justificativă de anexat la Povestea Piciuhti. închipuiţi-vă pentru o clipă, dragii mei cititori, că smteţi aşezaţi în cerc,in salonaşul galben, şi că Daniel Eyssette citeşte tremurînd înaintea dumneavoastră: PĂŢANIILE UNUI FLUTURE ALBASTRU Scena înfăţişează o cîmpie. E ora şase seara, soarele apune. La ridicarea cortinei, un Fluture albastru şi o Vaca-Domnului stau de vorbă călare pe un fir de ferigă. S-au intîlnil de dimineaţă şi au petrecut toată ziua împreună. S-a făcut tîrziu. Vaca-Domnului vrea să plece. FLUTURELE  Cum, te şi duci? VACA-DOMNULUI Trebuie, zău aşa. Gîndeşte: e tîrziu! FLUTURELE  Eli lasă, nu pleca! nicicînd nu-i prea tîrziu s-ajungi acas' la tine. Acasă mi-e urît; păţeşti şi tu ca mine? O uşă, un perete, un ochi de geam  prostie, Cînd soarele-i afară şi rouă te îmbie, Şi macii, şi văzduhul, şi toate cîte sînt. De cumva nu-ţi plac macii cu-al lor mîndru veşmînt Spune-mi deschis  VACA-DOMNUI.UI Vai, domnule, mă-mbată! FLUTURELE  Atunci mai stai, prostuţo, şi nu pleca îndată. Rămîi cu mine. Uite! Văzduhul e ca mierea! VACA-DOMNULUI Da, numai că  FLUTURELE (impingind-o in iarbă) A noastră-i iarba toată, hai, zbenguie-te-n ea! VACA-DOMNULUI (zbătindu-se) Nu, lasă-mă, dă-mi pace, nu pot să zăbovesc. FLUTURELE Sst! N-auzi? VACA-DOMNULUI (speriată), Ce? FLUTURELE Un tril sărbătoresc, Un pitpalac ce cîntă cu foc dincolo-n vie. Ah! tandru mai răsună în seară-a lui solie! Şi ce frumos s-aude de-aici unde stăm noi!   VACA-DOMNULUI Fireşte, dar FLUTURELE  Ia taci! VACA-DOMNULUI Ce e? FLUTURELE (Trec cîţiva oameni) VACA-DOMNULUI (şoptit, după un răstimp de'tăcere) Omul e hain tare, aşa FLUTURELE  Hain de tot, surată. VACA-DOMNULUI Tremur mereu de teamă că m-o strivi vreo gheată. Ei au nişte lăboaie, si eu-s plăpîndă foarte. Tu, de nu eşti voinic, ai  aripi să te poarte. Asta-i ceva! . FLUTURELE Eh, de te-nfricoşează Aste făpturi greoaie, în spate mi te-aşază Şi dă uitării teama: eu n-am aripi de seamă. Cu biata libelulă n-am fost nicicînd de-o seamă. O să te duc oriunde, zburînd ca o săgeată, Şi-oricît pofteşti de mult VACA-DOMNULUI  N-aş fi-ndrăznit vreodată, îţi mulţumesc din suflet FLUTURELE Oare-i atît de greu Să-mi sari sus în spinare? VACA-DOMNULUI  dar... FLUTURELE Ascultă ce-ţi spun eu! VACA-DOMNULUI Ai să mă duci acasă, se-nţelege Altfel ... FLUTURELE într-o clipită-ajungem, asta-i lege! VACA-DOMNULUI Ştii, seara spun o rugă cu-ai mei şi mă închin. Pricepi? FLUTURELE  Pricep, fireşte .. Ascultă, mai înapoi puţin.  Aşa Acum tăcere! Fii gata, am pornit! (Frit! îşi iau zborul, dialogul urmează în aer) Un fulg eşti, draga mea, cum nici n-am bănuit.    VACA-DOMNULUI (speriată) Ah, domnule FLUTURELE. Ce este? VACA-DOMNULUI Nu văd nimic năpastă Mi se învîrte capul Vreu să cobor FLUTURELE  Eşti proastă? Cînd ameţeşti, surată, ochii închişi îi ţine. Ei, i-ai închis? VACA-DOMNULUI (inchiztnd ochii)  Da FLUTURELE Şi cum te simţi? VACA-DOMNULUI (cu o sforţare) Mai bine FLUTURELE (rizlnd pe Înfundate) Ce mai la deal, la vale, tu şi tot neamul tău nu prea îndrăgiţi zborul VACA-DOMNULUI Drept spui  FLUTURELE Dar n-aveţi vină, zău, Că nimeni pînă azi balonul n-a scornit. VACA-DOMNULUI O, nu.. FLUTURELE Aşa, cinstită doamnă, ai sosit! (Se aşază pe un Mărgăritei) VACA-DOMNULUI (deschizînd ochii) Mă iartă, dumneata... nu-i asta casa mea! FLUTURELE Ştiu, e devreme încă mai poţi întîrzia. Sîntem la un bun prieten, te adusei cu mine Să bem o duşcă-două, că doar ni se cuvine. VACA-DOMNULUI Vai, eu nu pot, n-am timp... FLUTURELE Nu stăm decît un pic. VACA-DOMNULUI  Şi-apoi, nici nu-i primită în lume, ce să zic. FLUTURELE Voi spune că tu eşti copila mea din flori. O să te simţi rău, haide   VACA-DOMNULUI E tîrziu, vreau să, zbori! FLUTURELE De unde, nu-i tîrziu; i-auzi scripcarul greier  VACA-DOMNULUI Şi n-am o para chioară FLUTURELE, (trăgind-o după el) Haide, Mărgăritărel e gazdă astă-seară. (Intră la Mărgăritărel). Cortina cade. In actul al doilea, la ridicarea cortinei e aproape noapte îi vedem pe amîndoi ieşind de la Mărgăritărel... Vaca-Domnului e cam ameţită. FLUTURELE (întinzînd spalele spre ea)  Şi-acum, la drum! VACA-OOMNULUI (ţinîndu-se de el vitejeşte ) La drum! FLUTURELE Ce zici de Mărgăritărel? Ia să aud! VACA-DOMNULUI  Incîntător! Nu-i nimenea ca el! îţi dă bucate, vin, şi-abia te ştie care, cum, ce hram.  FLUTURELE (ridiclnd ochii spre cer)  Te uită! Phebe stă cu nasu-n geam. Să ne grăbim... VACA-DOMNULUI Să ne grăbim?Nu-mi pasă! FLUTURELE Păi unde-i zorul tău s-ajungi acasă? VACA-DOMNULUI  La rugă ţin s-ajung, te rog frumos. De altfel stau aproape, colo-n dos. FLUTURELE De-ai dat uitării graba, eu nu-s deloc grăbit. VACA-f)OMNULUI (cu căldură) Eşti tare cumsecade!... Zău, sînt nedumerită Că nu e toată lumea prietenă cu tine „Ăsta-i boem”, se spune.,,Un  cusurgiu, vecine” „Un poet, un sprinţar” FLUTURELE I-auzi! Şi cine spune? VACA-DOMNULUI O, Doamne, Cărăbuşul. FLUTURELE  Alia, să se răzbune. Eu sînt sprinţar, fireşte, burtosul nu mă place. VAC A-DOMNULUI  Nu-i singurul, şi alţii vorbesc pe seama ta.. FLUTURELE Oh, drace! VACA-DOMNULUI Melcul, mă crede, nu te poate suferi, iar scorpionul, chiar furnica şi mai şi   Adevărat? FLUTURELE VACA-DOMNULUI (tainic)  Păienjeniţei să nu-i faci ochi dulci, Ea te găseşte slut din calea-afară. FLUTURELE Astea sînt vorbe de ocară. VACA-DOMNULUI Hm! Omizile bîrfesc cam tot asa FLUTURELE  nu-i de mirare. Dar în lumea ta Că nu-ţi duci viaţa doar printre omizi Sînt tot atît de rău văzut? VACA-DOMNULUI Depinde, zău Cei tineri îţi ţin parte. Bătrînii toţi, în general, Spun că n-ai destul simţ moral. Fluturele (cu tristeţe) Văd limpede acum, nu sînt prea îndrăgit, Ce mai încolo-ncoace..-. VACA-DOMNULUI Aşa e, ai ghicit. Urzica-i foc pe tine. Broscoiul te urăşte, Iară jupînul greier chiar te batjocoreşte. FLUTURELE Şi ura ăstor oameni o-mpărtăşeşti şi tu? VACA-DOMNULUI Eu te iubesc nespus I Mă porţi în circa straşnic, Şi-apoi mă iei cu tine la Mărgăritarel. Petrecem de minune De-ai ostenit şi vrei, Mai facem un popas mai stăm şi undeva. Spune-mi, ai obosit? Nu cred aşa ceva! FLUTURELE Eşti niţeluş cam grea, dar asta nu-i nimic. VACA-DOMNULUI (arătind spre nişte Mărgărităfei) Hai să intrăm aici, te odihneşti un pic. FLUTURELE Iar Mărgăritărei nu, foarte mulţumesc! Alături mi-ar mai place  VACA-DOMNULUI (împurpurlndu-se toată) La Eoză vrei să mergem?  FLUTUREtE (trăgînd-o după el)  Hai, nu ne vede nimeni.. (Intră amîndoi furiş la Roză).  Cortina cade. în actul al treilea Dar n-aş vrea, dragii mei cititori, să vă pun răbdarea la prea grea încercare. în ziua de astăzi versurile, nu mai au darul de a plăcea, o ştiu. De aceea mă opresc aici cu citatele şi mă voi mulţumi să povestesc pe scurt restul poemului meu. In actul al treilea s-a înnoptat de-a binelea Cei doi tovarăşi ies împreună de la Eoza... Fluturele vrea s-o ducă pe Vaca-Domnului la părinţii ei, dar ea nu primeşte. E beată turtă, zburdă prin iarbă şi scoate strigăte de răzvrătire  Fluturele e nevoit s-o tîrască acasă la ea. Se despart la uşă, făgăduindu-şi •să se revadă curînd Şi atunci, Fluturele pleacă singur în noapte. E cam ameţit şi el, dar beţia lui e tristă. îşi aminteşte de mărturisirile Vacii-Domnului şi se întreabă cu amărăciune de ce atita lume îl urăşte pe el, care niciodată n-a făcut rău nimănui Cer fără lună, vîntul suflă, cîmpia e neagră de tot. Fluturele se teme şi-i e frig, se mîngîie însă la gîndul că tovarăşul lui e în siguranţă, într-un culcuş cald... în răstimp se zăresc în umbră păsări mari de noapte care străbat scena în zbor tăcut; Fulgerele sclipesc. Animale răutăcioase stau la pîndă pe sub pietre şi rînjesc arătîndu-şi Fluturele. „L-am prins!” zic ele'. Şi pe cînd nenorocitul zboară încoace şi încolo îngrozit, un Spin din calea lui îl străpunge cu o puternică lovitură de spadă, o Scorpie îi spintecă burta cu cleştele ei, un Păianjen mare şi pâros îi smulge 0 bucată- din poala mantiei de satin albastru, iar la urmă, un Liliac îl zdrobeşte, izbindu-l cu aripa. Fluturele cade, rănit de moarte în timp ce horcăie pe iarbă, Urzicile se bucură, iar Broaştele zic: „Aşa-i trebuie!” în zori, Furnicile, ducîndu-se la lucru, cu traistele şi ploştile lor, găsesc leşul la marginea drumului. Abia-l privesc şi se îndepărtează fără a vrea să-l îngroape. Furnicile nu muncesc pe degeaba... Din fericire, trece pe acolo o ceată de Necrofori . După cum ştiţi, acestea-s mici gîngănii negre, care au făcut legămînt să îngroape morţii. Se înhamă cu evlavie la răposatul Fluture şi-l tîrăsc spre cimitir O mulţime curioasă se îmbulzeşte în calea lor, şi toţi îşi spun gîndurile cu glas tare... Greieruşii cafenii stau în prag la soare, zicînd grav: „Prea iubea florile!” „Prea umbla noaptea!”  adaugă Melcii, iar Cărăbuşii burtoşi se fîţîie în veşmintele lor de aur, bombănind: „Prea boem! Prea boem!” Şi, în toată mulţimea asta, nici o vorbă de părere de rău pentru bietul mort! îsumai în cîmpiile de primprejur, crinii cei mari s-au închis şi greierii nu mai cîntă. Ultima scenă se petrece la cimitirul Fluturilor. După ce Necroforii şi-au îndeplinit opera, un Cărăbuş falnic, ce a urmat convoiul, se apropie de groapă şi, aşezîndu-se pe spate, începe cuvîntul de laudă al răposatului. Din nenorocire, memoria nu-l ajută: rămîne acolo cu lăbuţele în aer, zbătîndu-se timp de un ceas şi îneurcîndu-se în fraze.. Cînd oratorul a isprăvit, se retrag cu toţii, şi atunci, în cimitirul pustiu o vedem pe Vaca-Domnului din primele scene că iese de după un mormînt. Scăldată-n lacrimi, îngenunchează pe pămîntul afinat al gropii şi spune o rugăciune înduioşătoare pentru bietul ei mic tovarăş care zace acolo. IX. O SĂ VINZI PORŢELAN La cel din urmă vers al poemului meu, Jacques, entuziasmat, se ridică să strige bravo; dar se opri deodată, văzînd înfăţişarea speriată ce-o aveau oamenii ăştia de treabă. Intr-adevăr, cred că armăsarul de foc al Apocalipsului să fi năvălit în salonaşul galben nar fi stîrnit mai multă înfricoşată nedumerire decît fluturele meu albastru. Şi aceşti Passajon, Fougeroux, zbîrliţi grozav de tot ce auziseră, se uitau la mine cu ochi holbaţi; cei doi Ferrouillet îşi făceau semne. Nimeni nu scotea o vorbă. Vă închipuiţi ce bine mă simţeam  Pe neaşteptate, în mijlocul tăcerii şi a consternării generale, un glas, şi ce glas! stins, rece, tulbure, fără timbru, un glas de fantomă, ieşi de după pian şi mă făcu să tresar pe scaun. Pentru întîia oară, de zece 'ani, vorbea omul cu cap de pasăre, venerabilul Lalouette: — Sînt foarte mulţumit c-au omorît fluturele, zise ciudatul moşneag, ronţăindu-şi zahărul cu sălbăticie, mie nu-mi plac fluturii!  Toţi începură să rîdă şi se porni discuţia asupra poemului meu. Membrul în Caveau găsea că opera-i cam prea lungă şi mă îndemnă stăruitor s-o reduc la una sau două „şansonete” —Gen specific francez. Elevul de la Alfort, savant naturalist, îmi atrase atenţia că VacaDomnului are aripi, aşa că toată acţiunea nu mai părea adevărată. Ferouillet-mezinul susţinea că mai citise undeva toate acestea. — Nu-i asculta, îmi şopti Jacques, e o capodoperă! Pierrotte nu spunea nimic; părea foarte ocupat. Poate că bietul om, stînd lîngă fiică-sa tot timpul lecturii, simţise tremurînd în mîinile lui o mînuţă prea simţitoare sau surprinsese în treacăt o prrvire prea neagră şi înflăcărată; oricum, în ziua aceea Pierrotte avea, cum s-ar zice, o înfăţişare foarte ciudată, şi toată seara se ţinu de fusta domnişoarei lui, încît n-am putut spune nici măcar un cuvînt ochilor negri şi m-am retras tare devreme, fără să mai ascult o nouă,,şansonetă” a membrului în Caveau, care nu mi-o iertă niciodată. Am fost cam tulburat, vă mărturisesc, de vestea asta mare. De două zile alergam pe la editori cu manuscrisul şi aveam mai mult grija poemului meu decît a ochilor negri. Şi apoi, gîndul de-a avea o expli- caţie cu voinicul cevenol Pierrotte nu-mi surîdea deloc  încît toată grabnica chemare a ochilor  negri, n-am mai dat cîtăva vreme pe acolo, zicîndu-mi,  pentru a mă linişti asupra intenţiilor mele: „Cînd' îmi voi.fi vîndut poemul.” Din nenorocire nu l-am vîndut. Pe vremea aceea, nu ştiu dacă şi astăzi e acelaşi lucru, domnii editori erau nişte oameni foarte blînzi, foarte politicoşi, foarte mărinimoşi, foarte primitori, dar aveau un mare cusur: nu-i găseai niciodată acasă. Ca unele stele prea mărunte care nu se arată decît puternicelor ocheane ale Observatorului, domnii aceştia nu puteau fi văzuţi de mulţime. La orice oră ai fi sosit, ţi se spunea totdeauna să mai treci . Doamne, pe la cîte prăvălii din astea n-am alergat! Cîte uşi cu gemuleţe n-am deschis! De cîte ori nu m-am oprit îndelung la vitrinele librăriilor; îmi bătea inima şi mă întrebam: „Să intru? Să nu intru înăuntru era cald. Mirosea a carte nouă. Mişunau oameni mici, cu chelie, copleşiţi de treburi, care- ţi răspundeau de după o tejghea, din vîrful unei scări duble. Cît despre editor, nu era de văzut în fiecare seaiă mă întorceam acasă trist, obosit, enervat. „Curaj! îmi zicea Jacques. Mîine o să ai mai mult noroc.” si a doua zi porneam iar, înarmat cu manuscrisul! Din zi în zi îl simţeam tot mai greu, tot mai supărător. La început îl ţineam subsuoară, cu mîndrie, ca pe o umbrelă nouă; dar la urmă mi-era ruşine de el şi-l puneam în sîn, sub haina bine încheiată. Aşa trecură opt zile. Veni şi duminica Jacques, după obiceiul lui, se duse la masă la Pierrotte, dar se duse singur. Eram atît de istovit de goana mea după stelele cu neputinţă de văzut, încît am stat culcat toată ziua Seara, la întoarcere, el se aşeză pe marginea patului meu şi mă dojeni cu blîndeţe: — Ascultă, Daniel! Rău faci că nu te duci acolo. Ochii negri plîng, sînt din cale-afară de mîhniţi şi mor de dorul tău  Toată seara am vorbit de tine  Ah, banditule, ce mult te iubeşte! Biata maică Jacques avea lacrimi în ocM spunîn-du-mi asta. — Dar Pierrotte? l'am întrebat eu, cu sfială.  Pierrotte ce zice? — Nimic S-a arătat numai foarte mirat că nu te vede Trebuie să te duci, dragul meu Daniel! O să te duci, nu-i aşa? — Chiar mîine, Jacques, îţi făgăduiesc . Pe cînd vorbeam, Cuc-Alb, care se întorsese la ea, îşi începu cîntecul fără sfîrşit Tolocototinian! Tolocototinian!.. Jacques izbucni în rîs. — Nii ştii, îmi zise el încet, ochii negri slnt geloşi pe vecina noastră. Ei cred că-i rivala lor în zadar i-am spus ce-i cu ea, că nici nu au vrut să audă  Ochii negri, geloşi pe Cuc-Alb! E caraghios, nu-i aşa? M-am făcut că rîd şi eu, dar în mine însumi mă ruşinam grozav că numai din vina mea ochii negri erau geloşi pe Cuc-Alb. A doua zi, după-amiază, m-am dus în pasajul Sau-mon. Aş fi vrut să urc de-a dreptul sus şi să vorbesc cu ochii negri, înainte de a-l vedea pe Pierrotte; dar cevenolul mă pîndea la uşa pasajului şi nu l-am putut ocoli. A trebuit să intru în prăvălie şi să mă aşez lîngă dînsul, după tejghea. Din cînd în cînd, un cintecel de flaut ajungea domol pînă la noi, din dosul prăvăliei. — Domnule Daniel, îmi zise cevenolul, cu o siguranţă în grai şi cu o uşurinţă de exprimare pe care nu i le mai cunoscusem niciodată, ceea ce vreau să ştiu de la dumneata e foarte simplu şi n-am s-o iau pe ocolite. Cum s-ar zice  mititica te iubeşte cu adevărat Oare o iubeşti şi dumneata? — Din tot sufletul, domnule Pierrotte! — Atunci, totu-i bine. Uite ce-am să-ţi propun. Eşti prea tînăr şi mititica de asemenea, pentru ca să vă căsătoriţi înainte de trei ani. Aşadar, ai trei ani înaintea dumitale ca să-şi faci o situaţie!Nu ştiu dacă ai de gînd să vinzi mai departe fluturi albaştri; dar ştiu bine ce-aş face eu în locul dumitale Cum s-ar zice, aş lăsa baltă istorioarele mele, aş  intra în fosta casă Lalouette, m-aş pune la curent cu mersul porţelanului şi m-aş pregăti ca, pînă în trei ani, Pierrotte, care îmbătrîneşte, să găsească în mine un asociat şi-n acelaşi timp un ginere. Hai? Ce zici de asta, băiete? Apoi Pierrotte îmi dădu una zdravănă cu cotul şi se porni pe rîs, dar ce rîs... Desigur, bietul ora credea că mă umplu de bucurie propunîndu-mi să vînd porţelanuri alături de el. Nam avut curajul să mă supăr şi nici măcar să-i răspund. Eram doborît Farfuriile, paharele pictate, globurile de alabastru, toate se-nvîrteau în jurul meu. Pe o poliţă, în faţa tejghelei, păstori şi păstoriţe de porţelan mat, de culori deschise, mă priveau cu;un aer şiret şi parcă-mi spuneau, ameninţîndu-mă cu bîtele: „O să vinzi porţelan!” Ceva mai departe, figurinele chinezeşti în halate viorii dădeau din căpăţînile lor venerabile, ca pentru a încuviinţa ceea ce spuseseră păstorii:,,Da... da o să vinzi porţelan!”  Şi acolo, în fund, flautul ironic şi viclean fluiera încet: „O să vinzi porţelan  o să vinzi porţelan...” Să înnebuneşti, nu alta! Pierrotte crezu că de emoţie şi bucurie îmi pierise graiul. — Mai vorbim noi deseară, îmi zise el, pentru a-mi da răgaz să-mi vin în fire. Acuma, urcă la mititica  cum s-ar zice i s-o fi urît de cînd tot aşteaptă. M-am urcat la mititica, pe care am găsit-o în salonul galben, brodîndu-şi veşnicii papuci, în tovărăşia doamnei de ispravă. Să mă ierte scuma mea Camille! Niciodată domnişoara Pierrotte nu mi s- a părut atît de Pierrotte ca în ziua aceea; niciodată felul ei aşezat de a împunge cu acul şi de a-şi număra punctele cu glas tare nu mă întărită atîta. Ou degeţelele-i roşii, bujorii din obraji şi înfăţişarea-i liniştită, semăna cu una din păstoriţele de porţelan colorat care-mi strigaseră cu atîta obrăznicie:O să vinzi porţelan!” Din fericire, ochii negri erau şi ei de faţă, cam împăienjeniţi, cam melancolici, dar se bucurau cu atîta naivitate că mă revăd, încît m-am simţit foarte mişcat. Asta nu ţinu mult. Aproape îndată după mine se ivi şi Pierrotte. Fără îndoială că nu mai avea atîta încredere în doamna de ispravă. Din clipa aceea, ochii negri pieriră şi porţelanul triumfă pe toată linia. Pierrotte era foarte vesel, foarte vorbăreţ, nesuferit; ploua cu obişnu itul lui „cum s-ar zice”. Masă de seară zgomotoasă, mult prea lungă Cînd ne-am ridicat, Pierrotte mă luă la o parte săl-mi reamintească propunerea lui. Avusesem cînd să mă reculeg şi i-am spus cu destul sînge rece că trebuie sâ mă mai gîndesc şi c-o să-i răspund peste o lună. Cevenolul fu desigur foarte mirat că nu mă grăbeam să-i primesc propunerile, dar avu bunul simţ să n-arate nimic. — Se-am înţeles, îmi zise el, peste o lună! Şi cu, asta se isprăvi Oricum! primisem lovitura. Toată seara, înfiorătorul şi fatalul,,O să vinzi porţelan!” îmi sună în urechi. îl auzeam în ronţăitul capului de pasăre, care tocmai intrase cu doamna Lalouette şi se aşezase la colţul.pianului, îl auzeam în trilurile flautistului, în Visarea de Boselen, pe care domnişoara Pierrotte ne-o cînta ca de obicei; îl citeam în gesturile tuturor acestor marionete burgheze, în croiala veşmintelor lor, în desenul tapetului, în alegoria pendulei, Venus culegînd un trandafir din care-şi ia zborul un amoraş cu poleiala ştearsă, în forma mobilelor, în cele mai mici amănunte ale acestui groaznic salon galben, unde aceiaşi oameni spuneau în fiecare seară aceleaşi lucruri, unde aceaşi pian cînta în fiecare seară aceeaşi visare, şi pe care uniformitatea serilor lui îl făcea să semene cu un tablou cu muzică. Salonul galben, un tablou cu muzică! Oare unde vă ascundeaţi, frumoşii mei ochi negri?  Cînd m-am întors acasă, după seara asta plictisitoare, şi i-am istorisit maică-mi Jacques propunerile lui Pierrotte, el se indignă şi mai tare decît mine:Daniel Eyssette, negustor de porţelan! Nu zău, aş vrea s-o văd şi pe asta zicea bunul băiat, roşu de mînie... Parcă i-ai propune lui Lamartine să vîndă pachete de chibrituri sau lui Saint-Jieuve? să facă negoţ cu măturiţe de păr de cal Pierrotte, dobitoc bătrin! La urma urmei, nici nu trebuie să ne supărăm pe el. îsu se pricepe, bietul om! Cînd o să vadă succesul cărţii tale şi ziarele pline de numele tău, atunci o să vorbească şi el cu totulaltfel. — Fără îndoială, Jacques, dar pentru ca ziarele să vorbească de mine, trebuie să-mi apară cartea, şi văd bine că n-o să apară... De ce?  Dragul meu, fiindcă nu pot pune mîna pe nici un editor şi pentru că oamenii ăştia nu-i niciodată acasă pentru poeţi. Chiar marele Bagliavat e nevoit să-ţi tipărească versurile pe socoteala lui. — Ei bine! O să facem şi noi ca el, zise Jacques, bătînd cu pumnul în masă. O să tipărim pe socoteala noastră. îl privesc încremenit: — Pe socoteala noastră?! — Da, dragul meu, pe socoteala noastră.. Tocmai acum îşi tipăreşte marchizul primul'volum din memoriile lui îl văd pe tipograf în fiecare zi E un ) alsacian 'cu nasul roşu, care pare un om de treabă. Sînt sigur c-o să ne crediteze Ce Dumnezeu! O să-l plătim pe măsură ce se va vinde volumul tău... Haide, ne-am înţeles! Chiar mîine o să-mi văd omul întradevăr, Jacques se duce a doua zi la tipograf şi se întoarce încîntat. — S-a făcut, îmi zise el, triumfător, mîine îţi intră cartea la tipar. Ne va costa nouă sute de franci, un fleac! Voi da poliţe de cîte trei sute de franci, plătibile din trei în trei luni. Şi acum, urmăreşte-mă cu atenţie. Vindem cartea cu trei franci, scoatem o mie de exemplare; aşa că volumul tău trebuie să ne aducă trei mii de franci m-auzi, trei mii de franci! Din ei plătim tipograful, plus remiza de un franc pentru fiecare exemplar librarilor care vor vinde lucrarea, precum şi volumele ce se trimit ziariştilor O să ne rămînă, limpede ca lumina zilei, un cîştig de o mie o sută de franci. Hei! E frumos pentru început... Cred şi eu că era frumos! Nu mai trebuia s-alerg după stele de nevăzut, moi să mă mai umilesc pe la uşile librarilor şi, pe deasupra, mai picau şi o mie o sută de franci de pus la o parte pentru reclădirea căminului Ce mai buc arie în ziua aceea în clopotniţa bisericii SaintGermain! Ce de planuri, ce de visuri! Şi-apoi, în zilele următoare, cîte fericiri mărunte sorbite picătură cu picătură: drumurile la tipografie, corecturile şpalturilor, discuţia asupra culorii copertei, priveliştea hîrtiei ce iese umedă de sub tipar cu gîndurile tale imprimate pe ea, alergătura d« două-trei ori la legător şi, în sfîrşit, întoarcerea acasă cu cel dintîi exemplar, pe care-l deschizi tremurînd cu vîrful degetelor Ia spuneţi! Este oare ceva mai îneîntător pe lume'? Vă închipuiţi că cel dintîi exemplar din Comedia pastorală se cuvenea de drept ochilor negri. Şi l-am dus chiar în seara aceea, însoţit de maică-mea, care voia să se bucure de triumful meu. Mîndri şi voioşi, am intrat în salonul galben. Toată lumea era acolo. — Domnule Pierrotte, i-am zis eu cevenolului, dă-mi voie să ofer prima mea operă drăgălaşei Camille. Şi-am pus volumul meu într-o mînuţă scumpă, ce tremura de plăcere. O! dae-aţi fi Arăzut ce frumos mi-au mulţumit ochii negii şi cum străluceau de tare, citindu-mi numele pe copertă! Cît despre Pierrotte, el era mai puţin  entuziasmat. L-am auzit întrebmdu-l pe Jacques cît putea să- mi aducă un volum ca ăsta. — O mie o sută de franci, răspunse Jacques. eu siguranţă. Apoi începură a vorbi îndelung şi încet dar n-.an mai stat să-i ascult. Nu mai puteam de bucurie văzînd cum ochii negri îşi plecau genele lungi de mătase pe paginile cărţii mele, şi apoi le ridicau spre mine cu admiraţie... Cartea mea! Ochii negri! Două fericiri, pe care i le datoram maică-mi Jaeques în seara aceea, înainte de a ne întoarce acasă am dat tîrcoale prin galeriile Odeonului, ca să vedem cum arată Comedia pastorală printre cărţile expuse de librari. — Aşteaptă-mă  îmi zise Jacques, mă duc să văd cîte s-au vîndut. L- am aşteptat plimbîndu-mă în lung şi-n lat şi tot trăgînd cu coada ochilor la o oarecare copertă verde cu dimgi negre ce parcă se răsfăţa în mijlocul vitrinei. După o clipă, Jacques veni spre mine; era palid de emoţie. — Dragul meu, făcu el, s-a şi vîndut unul. I-am strîns mîna în tăcere. Eram prea tulburat ea să pot vorbi, dar îmi ziceam: „Este cineva la Paris care a scos trei franci din pungă pentru a cumpăra acest rod al minţii tale, cineva care te citeşte, care te judecă... Oare cine să fie? Tare aş vrea să-l cunosc”... Vai, spre nenorocirea mea aveam să-l cunosc în curînd pe acest groaznic cineva! A doua zi după apariţia volumului meu, tocmai luam dejunul la masa cea mare din fund, alături de crudul gînditor, cînd Jacques dădu buzna în sală, gîfîind. — Veste mare! îmi zise, trăgîndu-mă afară după el. Plec deseară la şapte cu marchizul... îse ducem la Msa s-o vedem pe soră-sa, care-i pe moarte.. Poate să stăm mult acolo... Nu te îngrijora pentru viaţa ta Marchizul îmi dă salariul îndoit. Voi putea să-ţi trimit o sută de franci pe lună... Ei, dar ce-i cu tine? Te-ai îngălbenit la faţă. Haide, Daniel ce-s copilăriile astea! întoarce-te înăuntru, ispraveşte-ţi masa şi bea o jumătate de Bordeaux, să mai prinzi curaj. Eu alerg să-mi iau rămas bun de la Pierrotte, să înştiinţez tipograful, să las vorbă să se trimită exemplarele ziariştilor... Nu pot pierde nici o clipă... Ne întâlnim acasă la ora cinci. M-am uitat după el cum cobora strada Saint-Benoît cu paşi mari, apoi m-am întors în restaurant, dar n-am mai putut să mănînc, nici să beau nimic, şi gînditorul goli el jumătatea de Bordeaux. Mi se rupea inima cînd îmi ziceam că peste cîteva ceasuri maică-mea Jacques va fi departe. în zadar mă gîndeam la cartea mea, la ochii negri, nimic nu putea să-mi scoată din minte că Jacques avea să plece şi că voi rămîne singur-singurel la Paris, stăpîn pe mine şi răspunzător de toate faptele mele. Te-am regăsit la ora hotărîtă. Deşi foarte mişcat el însuşi, se strădui pînă-n ultima clipă să pară foarte vesel. Şi tot pînă-n ultima clipă îmi arătă mărinimia sufletului său şi minunata dragoste ce mi-o purta. Nu se gîndea decît la mine, la bunul meii trai, la viaţa mea. Sub cuvînt că-şi face cufărul, îmi cerceta rufăria, hainele. — Cămăşile sînt în colţul ăsta, vezi, Daniel batistele alături, după cravate. Şi-i spuneam: — Nu-ţi faci cufărul, Jacques; faci rînduială în dulapul meu Dulap şi cufăr, cînd totul fu gata, am trimis după o trăsură şi am plecat la gară. Pe drum, Jacques îmi dădea sfaturi. Tot felul de sfaturi: — Să-mi scrii des...Să-mi trimiţi toate articolele care vor apare cu privire la volumul tău, mai ales articolul lui Gustave Planche. O să fac un caiet cartonat şi-o să le lipesc pe toate întrinsul. Va fi cartea de aur a familiei Eyssette. Să nu uiţi, spălătoreasă vine marţea... Dar, mai ales, nu te lăsa ameţit de succes.,. E limpede c-o să ai mare succes, şi-s tare primejdioase succesele pariziene. Din fericire, Camille va fi acolo pentru a te feri de ispite... înainte de toate, Daniel, dragul meu, îţi cer să te duci des acolo şi să nu faci să plîngă ochii negri. în clipa aceea treceam prin faţa Grădinii Plantelor. Jacques începu să rîdă: Ţiaduci aminte — îmi zise el, c-am trecut pe aici într-o noapte, acum vreo patru sau cinci luni?... Hei!.. Ce deosebire între Daniel de atunci şi cel de astăzi... A! frumoasă cale ţi-ai mai croitj în aste patra luni de zile!... Vorba-i că bunul Jacques credea într-adevăr că-mi croisem bine calea, şi eu, prostul de mine, eram convins de lucrai ăsta. Am ajuns la gară. Marchizul era acolo. De departe l-am văzut pe omuleţul ăsta ciudat, cu. capu-i ţepos de arici alb, ţopăind în lung şl-n lat într-o sală de aşteptare. — Eepede! Eepede! Rămîi cn bine! îmi zise Jacques. Şi, luîndu-mi capul în mîinile lui mari, mă sărută de trei patru ori din răspunderi, apoi alergă şă-şi ajungă iute călăul. Văzîndu-l că piere, am încercat o senzaţie deosebită. Deodată mi s-a părut că-s mai mic, mai plăpînd, mai.sfios, mai copil, ca şi cum^fratemeu, plecînd, mi-ar fi luat măduva oaselor, puterea, îndrăzneala şi jumătate din statura mea. Mulţimea din jurul meu mă înspăimînta. Eram iar Piciul. Se lăsa noaptea. încet, pe drumul cel mai lung, pe cheiurile cele mai pustii, Piciul se întorcea în clopotniţa lui. Gîndul de a se regăsi în odaia aceea deşartă îl mîhnea cumplit. Ar fi vrut să rămînă afară pînă dimineaţa. Totuşi trebuia să se ducă acasă. Cînd trecu prin faţa uşii portarului, acesta-i strigă: — Domnule Eyssette, o scrisoare! Era un bileţel elegant, parfumat, mătăsos; un soris de femeie, mai subţire, mai felin decît al ochilor negri Oare de la cine să fie! Rupse repede pecetea şi citi pe scări, Ia lumina slabă a gazului: „Domnule vecin, Comedia pastorală e de ieri pe masa mea, dar îi lipseşte o dedicaţie. Ar fi foarte amabil să vii deseară s-o scrii, luînd o ceaşcă de ceai Ştii, ca între artişti. Irma Borel”. Şi mai jos: „Doamnade la etajul întîi”. Doamna de la etajul întîi!  Cînd Piciul citi iscălitura aceasta, îl trecu un fior prin tot trupul. O revăzu aşa cum i se arătase într-o dimineaţă, coborînd seara într-un vîrtej de catifea, frumoasă, rece, impunătoare, cii micul ei semn alb în colţul buzei. Şi la gîndul că o femeie ca asta îi cumpărase volumul, inima-i sălta de trufie. O clipă rămase pe scări, cu scrisoarea în' mînă, întrebîndu-se dacă va urca la el sau se va opri la etajul întîi; apoi, deodată, îi veni în minte sfatul lui Jacques: „Şi, mai ales, Daniel, nu fă să plingă ochii negri”. O presimţire tainică îi spunea că dacă se duce la doamna de la etajul întîi, ochii negri vor plînge, iar Jacques.se va mîhni. Atunci Piciul băgă hotărît scrisoarea în buzunar, zicîndu-şi: „N-o să mă duc!” X. IRMA BOREL V-uc-Alb veni să-i deschidă. Căci, mai e nevoie să v-o spun!, cinci minute după ce-şi jurase că n-o să se ducă, înfumuratul de Piciul suna la uşă Irmei Borel. Cînd îl văzu, negresa zîmbi în silă şi- i făcu un semn cu mîna-i mare, lucioasă şi neagră:,,Veniţi!” După ce trecură prin două sau trei saloane pompoase, se opriră în faţa unei uşiţe tainice, prin care se auzeau, pe trei sferturi înăbuşite de grosimea draperiilor, strigăte răguşite, hohote de plîns, blesteme, rîsete convulsive. Negresa bătu şi, fără să mai aştepte răspuns, îi introduse pe Piciu. Singură într-un budoar bogat, tapetat cu mătase liliachie şi scăldat în lumină, Irma Borel umbla cu paşi mari, declamînd. O rochie largă de casă, albastră ca cerul, acoperită cu dantele, flutura In jurul ei ca un nor. O mînecă ridicată pînă la umăr dezvăluia un braţ alb ea zăpada, de o neasemuită puritate, ce învîrtea, în loc de pumnal, un cuţit de sidef pentru tăiat hîrtia. Cealaltă mînă, învăluită în dantele, ţinea o carte deschisă Piciul se opri înmărmurit. Niciodată doamna de la etajul întîi nu i se păruse atît de frumoasă. Acum, era mai puţin palidă decît la prima lor întîlnire. Dimpotrivă, fragedă şi trandafirie, dar de un trandafiriu mat, semăna în ziua aceea cu o frumoasă floare de migdal, şi micul semn alb din colţul buzei părea cu atît mai alb. Apoi părul, pe care nu-l putuse vedea prima dată, o înfrumuseţa şi mai mult, îndulcind tot ce era cam mîndru şi aproape aspru în chipul ei. Avea un păr blond, de un blond cenuşiudeschis, blond ca pulberea şi era des şi subţire, o ceaţă de aur în jurul capului. Văzîndu-l pe Piciu, doamna îşi curmă pe loc declamaţia. Aruncă pe divanul din spatele ei cuţitul de sidef şi cartea, apoi cu o mişcare fermecătoare îşi îşi trase mîneca rochiei şi se îndreptă spre noul venit cu mîna bărbăteşte întinsă: — Bună ziua, vecine! îi zise ea, zîmbindu-i drăgălaş. Mă găseşti, în toiul furiilor tragice! învăţ rolul Clytemnestrei E zguduitor, nu-i aşa? îl pofti să stea pe un divan lingă ea şi conversaţia începu: — Vă ocupaţi cu arta dramatică, doamnă! (îfu îndrăzni să-i zică „vecină”.) — O, ştii, o fantezie cum-m-am ocupat şi de sculptură, şi de muzică Totuşi, de data aceasta cred c-am prins gust de-a binelea O să debutez la Teatrul Francez în clipa aceea, o pasăre uriaşă, cu moţ galben zbură, bătînd tare din aripi, şi se lăsă pe capul creţ al Piciului. — Nu te teme, făcu doamna, rîzînd de mutra lui speriată, e papagalul meu o pasăre de treabă pe care am adus-o din Insulele Marchize.  Luă pasărea, o dezmierdă, îi spuse vreo două vorbe spanioleşti şi o duse înapoi, pe o stinghie aurită, în celălalt capăt al salonului Piciul căsca ochii. Negresa, papagalul, Teatrul Francez, Insulele Marchize  „Ce femeie ciudată!  gîndea el, cu admiraţie. Doamna se aşeză iar lîngă dînsul şi conversaţia urmă. La început vorbiră numai de Comedia pastorală. Doamna o citise şi o recitise de mai multe ori din ajun , ştia multe versuri pe dinafară şi le declama cu entuziasm. Niciodată vanitatea Piciului nu mai fusese atît de măgulită. Doamna voia să-i ştie vîrsta, de unde era, cum trăia, dacă ieşea în lume, dacă era îndrăgostit La toate întrebările acestea, el răspundea cu cea mai mare nevinovăţie; aşa că, după un ceas, doamna de la etajul întîi cunoştea bine pe maica Jacques, povestea casei Eyssette şi a bietului cămin pe care copiii juraseră să-l reclădească. Hei, dar nici un cuvînt despre domnişoara Pierrotte. S-a vorbit numai de o tînără fată din lumea mare, îndrăgostită moartă de Piciu, şi de un tată barbar, bietul Pierrotte!  care se împotrivea patimei lor. In mijlocul acestor destăinuiri intră cineva în salon. Era un sculptor bătrîn, cu coamă albă, care dăduse lecţii doamnei pe vremea cînd ea sculpta. — Fac prinsoare, îi zise el, cu glas scăzut, uitîndu-se la Piciu cu ochi plini de şiretenie, fac prinsoare că-i pescuitorul de mărgean napolitan al dumitale. — Intocmai, răspunse ea, rîzînd. Şi, întorcîndu-se către pescuitorul de mărgean, care părea foarte uimit că-l numea aşa: Nu-ţi mai aminteşti, îi zise ea, de dimineaţă cînd ne-am întîlnit?  Erai cu gîtul gol, pieptul descoperit, părul răvăşit şi cu urciorul de gresie în mînă Mi s-a părut că revăd pe unul din micii pescuitori de mărgean, pe care-i întîlneşti în golful Neâpole Şi seara le-am spus-o prietenilor mei, dar nici nu bănuiam atunci că micul pescuitor de mărgean era un mare poet şi că în fundul urciorului de gresie se găsea Comedia pastorală. Vă închipuiţi ce încîntat era Piciul să audă vorbindu-se despre el cu respectuoasă admiraţie. în timp ce se înclina şi zîmbea cu modestie, Cuc- Alb introduse un nou vizitator, care nu era altul decît marele Baghavat, poetul indian de la masa din fund. Baghavat, intrînd merse drept spre doamnă şi-i întinse o carte cu copertă verde: — Iţi aduc înapoi fluturii, zise el. Ce literatură ciudată î Un gest al doamnei îl opri numaidecît. înţelese că autorul era acolo şi se uită spre el cu un zîmbet silit. Urmă o clipă de tăcere şi de stinghereală, pe care sosirea unui al treilea personaj o curmă fericit. Era profesorul de declamaţie; un, gheboşel îngrozitor, cu faţa foarte palidă, perucă roşcată şi dinţi stricaţi. Pare- se că, fără gheb, ghebosul ăsta ar fi fost cel mai mare actor al vremii; dar infirmitatea lui, neîngăduindu-i să se suie pe scenă, se mîngîia formînd elevi şi bîrfind pe toţi actorii timpului. De cum se ivi, doamna îi strigă: — Ai văzut-o pe izraelită. Cum a mers astă-searăi Izraelita era marea tragediană Raehel, pe atunci în cuhnea gloriei. — Merge din ce în ce mai rău, zise profesorul, dînd din umeri. Fata asta n-are nimic... E o stricată, o adevărată stricată. — O adevărată stricată, adăugă eleva; şi în spatele ei, ceilalţi doi repetară cu convingere: „O adevărată stricată „ După o clipă cerură doamnei să recite ceva. Fără a se lăsa rugată, se sculă, luă cuţitul de sidef, îşi ridică mîneca rochiei şi începu să declame. Bine sau rău? Piciul n-ar fi putut spune. Ameţit de frumosul braţ de nea, fermecat de părul de aur, care unduia frenetic, privea şi nu asculta. Cînd doamna isprăvi, aplaudă mai tare decît toţi şi declară la rîndul lui că Bachel nu era decît o stricată, o adevărată stricată. Toată noaptea visă braţul de zăpadă şi ceaţa de aur. Apoi, cînd se făcu ziuă şi vru să se aşeze la masa rimelor, braţul fermecat veni să-l tragă de mînecă. Atunci, cum nu era în stare să facă versuri şi nici nu voia să iasă, începu să-i scrie lui Jacques şi să-i vorbească despre doamna de la etajul întîi. ,,Ah, dragul meu, ce femeie! Ştie tot, cunoaşte tot. A făcut sonete, a făcut tablouri. Are pe cămin o frumoasă Colombiană de pămînt ars, care-i opera ei. De trei luni joacă tragedie, şi de pe acum joacă mult mai bine decît faimoasa Bachel. Pare-se, într-adevăr, că Eachel asta nu-i decît o stricată. în sfîrşit, dragul meu, o femeie cum nici n-ai visat. A văzut tot, a fost pretutindeni. Deodată îţi spune: „Cînd eram la Petersburg”..., apoi, după o clipă, îţi declară că-i place mai mult rada din Eio decît cea din Neapole. Are un papagal pe care l-a adus din Insule Marchize, o negresă pe care a luat-o, trecînd prin Portul Principelui... Dar, de fapt, o cunoşti pe negresa ei, e vecina noastră Cuc-Alb. Cu toată înfăţişarea ei lipsită de farmec, CucAlb e o fată  foarte bună, liniştită, discretă, credincioasă şi nu. vorbeşte decît în proverbe, ca bunul Sancho. Cînd servitorii vor s-o descoasă dacă stăprna ei e măritată, dacă există vreun domn Borel pe undeva, dacă-i atît de bogată pe cît se spune, Ouc-Alb răspunde în limba ei păsărească: Treaba ieău, nu treaba berbecii (treburile iedului nu-l privesc pe berbec); sau încă: Pantof şti dacă ruptuli ciarapu (pantoful ştie dacă ciorapii sînt rupţi). Are vreo sută din astea, iar indiscreţii n-au niciodată ultimul cuvînt cu ea Şi fiindcă veni vorba de oameni, ştii pe cine am în-tîlnit la doamna de la etajul întîi? . Pe poetul indian de Ia masa noastră din fund, pe marele Baghaval în persoană Pare să fie tare îndrăgostit de ea şi-i face poeme frumoase, în care o compară pe rînd cu un condor, un lotus sau un bivol; dar doamna mi face mare caz de omagiile lui. De altfel trebuie să fie obişnuită: toţi artiştii care vin la ea, şi te asigur că-s mulţi şi din cei mai renumiţi. sînt amorezaţi de dînsa. E atît de frumoasă! O frumuseţe atît de ciudată!... într-adevăr m-aş fi temut pentru inima mea dacă n-ar fi fost dată. Din fericire, ochii negri sînt aici ca să mă apere... Scumpi oehi negri! Astăzi mă duc să-mi petrec seara cu ei şi vom vorbi toată vremea de tine, maică Jacques”. Cînd Piciul îşi isprăvea scrisoarea, cineva bătu încet la uşă. Prin Cuc-Alb, doamna de la etajul întîi îl poftea în loja ei, la Teatrul Francez, s-o audă pe stricată. Ar fi primit cu dragă inimă, dar se gîndi că n-avea haine potrivite şi fu nevoit să zisă nu. Asta-l necăji grozav. „Jacques ar fi trebuit să-mi facă o haină, îşi zicea el Am neapărată nevoie Cînd vor apărea articolele, va trebui să merg pe la ziarişti, să le mulţumesc... Ce mă fac fără haina „... Seara se duse în pasajul Saumon, dar vizita asta nu-l înveseli. Cevenolul rîdea zgomotos, domnişoara Pierrotte era prea brună. Ochii negri îi făceau zadarnic semn şi-i spuneau încetişor: „Iubeşte- mă!” tn limba mistică a stelelor; ingratul nu voia să audă nimic. După masă, cînd sosiră soţii Lalouette, se aşeză trist şi posac într-un colţ şi, în timp ce tabloul cu muzică îşi cînta micile melodii, şi-o închipuia pe Irma Borel tronînd într-o lojă descoperită, braţul de zăpadă făcîndu-i vînt cu evantaiul, ceaţa de aur sclipind sub luminile sălii. „Ce ruşine mi-ar fi dacă m-ar vedea aici!” — gîndea el. Trecură mai multe zile, fără se se mai întîmple nimic nou. Irma Borel nu mai dădea semn de viaţă. Eelaţiile între primul şi al cincilea etaj păreau întrerupte, în fiecare noapte, Piciul, stînd la masa lui de lucru, auzea cum intra caleaşca doamnei şi, fără să bage de seamă, huruitul ei înăbuşit şi acel „Poarta, vă rog” al vizitiului îl făceau să tresară. Nu putea s-o audă fără emoţie nici pe negresă, cînd se urca la ea; dac-ar fi îndrăznit, s-ar fi dus s-o întrebe ce face stăpînă-sa... Cu toate acestea, ochii negri mai erau stăpîni pe situaţie. Piciul îşi petrecea ceasuri întregi lîngă ei. Eestul timpului se închidea în odaia lui şi căuta rime, spre marea mirare a vrăbiilor ce veneau să-l vadă de pe toate acoperişurile dimprejur, căci vrăbiile din Cartierul Latin sînt ca doamna de ispravă şi-şi fac păreri ciudate despre mansardele studenţilor. în schimb, clopotele de la Saint-Germain, sărmanele clopote închinate Domnului şi închise toată viaţa lor ca nişte  carmelite!  se bucurau văzîndu-l pe prietenul lor Piciul veşnic la masa lui. Şi, ca să-l îmbărbăteze, îi cîntau mereu. în vremea aceasta sosiră veşti de la Jacques. Era la Msa şi dădea multe amănunte asupra stabilirii lui „Ce locuri frumoase, dragul meu Daniel, şi cum te-ar mai inspira marea, care-i colo, sub ferestrele mele! Eu mă bucur prea puţin de ea; nu ies niciodată. Marchizul dictează toată ziua. Al dracului om! Uneori, între două fraze, ridic fruntea, văd o mică pînză roşie la orizont, apoi repede iar cu nasul în Jhîrtii Domnişoara d'Haequeville e tot foarte bolnavă O aud deasupra noastră cum tuşeşte, tuşeşte Eu însumi, abia sosit, am căpătat un guturai zdravăn, care nu se mai sfîrşeşte...” Ceva mai departe, vorbind despre doamna de la etajul întîi, Jacques zicea: „... Dacă vrei să m-asculţi, n-o să te mai duci la femeia asta. E prea complicată pentru tine; ba chiar, oare să ţi- o spun % Simt că-i o aventurieră... Uite! Am văzut ieri în port un bric olandez, care tocmai făcuse o călătorie în jurul lumii şi se întorcea cu catarge japoneze, prăjini lungi din Chili, un echipaj împestriţat ca o hartă geografică. Ei bine, dragul meu, găsesc că Irma Borel a ta seamănă cu aceasta. Foarte frumos pentru un bric să fi călătorit mult, dar pentru o femeie nu-i acelaşi lucru. îndeobşte cele care au văzut atîtea ţări îi fac pe ceilalţi să vadă pe naiba Să n-ai încredere, Daniel, să n-ai încredere! Şi, mai ales, te conjur, nu fă să plîngă ochii negri „ Cuvintele de la urmă îi merseră drept la inimă Piciului. Statornicia lui Jacques de a veghea asupra fericirii aceleia care nu voise să-l iubească i se păru minunată. „O, nu Jacques, nu te teme, n-am s-o fac să plîngă”,  îşi zise el, şi îndată luă neclintita hotărâre de a nu se mai întoarce la doamna de la etajul întîi  încredeţi-vă în Piciul cînd e vorba de neclintite hotarîri. In seara aceea, abia băgă de seamă cînd trăsura hunii sub portal. Şi nici cîntecul negresei nu-i mai abătu gîndurile de la lucru. Era o noapte de septembrie înăbuşitoare, prevestind furtună Lucra cu uşa întredeschisă. Deodată i se păru că aude trosnind scara de lemn ce ducea la odaia lui. Curînd desluşi un zgomot uşor de paşi şi foşnetul unei rochii. Urca cineva, desigur... dar cine? Cuc-Alb se întorsese demult... Poate că doamna de la etajul întîi venea să-i vorbească negresei La gîndul ăsta, Piciul simţi că inima-i bate puternic, dar avu curajul să rămînă în faţa mesei Paşii se tot apropiau. Ajunşi pe scară, se opriră O clipă se făcu tăcere, apoi o uşoară bătaie în uşa negresei, care nu răspunse. „Ea este!” îşi zise el, fără să se mişte de la locul lui! Deodată, o lumină parfumată se răspîndi în odaie.,, Uşa scîrţii, cineva intra.,,, Atunci, fără a întoarce capul, Piciul întrebă tremurînd:, — Cine-i ? XI. INIMA DE ZAHĂR Iată două luni de cînd a plecat Jacques, şi încă, nu-i vorba să se mtoarcă acasă. Domnişoara d'Hacqueville a murit.  Marchizul, însoţit de secretarul său, îşi plimbă doliul prin toată Italia, fără să-şi întrerupă o singură zi neînduplecata dictare a memoriilor lui. Jacques, peste măsură de obosit, abia găseşte vreme să- i scrie fratelui său eîteva rînduri, datate din Roma, din IsTeapole, din Pisa, din Palermo. Dar dacă ştampila poştei de pe aceste scrisori se schimbă adesea, cuprinsul lor e aproape acelaşi „Lucrezi?.. Ce fac ochii negri?  A apărut articolul' lui Gusta ve Planche?.  Te-ai mai dus pe la Irma Borel?” La aceste în trebări, totdeauna aceleaşi, Piciul răspunde neclintit că lucrează mult, că vînzarea cărţii merge foarte bine, ochii negri de asemenea, că na mai văzut-o pe Irma Borel şi nici de Gustave Planche n-a auzit vorbindu-se. Ce-i adevărat din toate acestea? Ne-o va spune o ultimă scrisoare, pe care Piciul o scrisese într-o noapte de friguri şi de zbucium. Domnului Jacques Egssette, la Pisa Duminică seara, ora 10. Jacques, te-am minţit. De două luni nu fac decît să te mint. îţi scriu că lucrez, şi de două luni călimara mea n-are cerneală. îţi scriu eă vînzarea cărţii merge bine, şi de două luni nu s-a vîndut nici un exemplar. îţi scriu căf n-o mai văd pe Irma Borel, şi de două luni nu m-am despărţit nici o clipă de ea. Cît despre ochii negri, vai!... O, Jacques, Jacques, de ce nti te-am ascultat? De ce m-am întors la femeia asta? Aveai dreptate, e o aventurieră şi nimic mai mult. La început o credeam deşteaptă. Nu-i adevărat, tot ce spune, repetă după alţii. S-are nici cap, nici inimă. E mîrşavă, e cinică, e răutăcioasă. Cînd o apucă mînia, am văzut cum îşi bătea negresa cu cravaşa, cum o trîntea la pămînt şi- o călca în picioare. Pe lîngă toate, e o femeie dîrză, nu se teme nici de Dumnezeu, nici de dracu', dar crede orbeşte în prezicerile somnambulilor şi-n drojdia de cafea. Cît despre talentul ei de tragediană, zadarnic ia lecţii cu o stîrpitură cu gheb şi stă toată ziua acasă cu cocoloaşe de gumă în gură, sînt sigur că nici un teatru n-o v-a primi. în viaţa privată însă e, într-adevăr, o actriţă grozavă. Nu ştiu, zău cum de- am căzut în ghearele acestei creaturi, eu care ţin atîta la ce-i bun şi la ce-i simplu, bietul meu Jacques, far pot să-ţi jur că i-am scăpat şi că acum totul s-a sfîrşit, sfîrşit, sfîrşit Dac-ai şti ce laş eram şi ce făceam din mine!... îi spusesem toată povestea mea; îi vorbeam de tine, de mama, de ochii negri. Să mori de ruşine, nu alta îi dădusem toată inima mea, îi destăinuisem toată viaţa mea, dar din viaţa ei nu voise niciodată să-mi istorisească nimic. Î5u ştiu cine-i, nu ştiu de unde vine. într-o zi am întrebat-o dacă a fost măritată şi a început să rîdă. Ştii, semnul acela din colţul buzei e o lovitură de cuţit pe care a primit-o acolo, în ţara ei. Am vrut să ştiu cine i-l făcuse. Mi-a răspuns foarte simplu: „Un spaniol, îl chema Pacheeo”, nici un cuvînt mai mult. Ce prostie, nu-i aşa! Parcă-l cunosc eu pe Pacheco acela? N-ar fi trebuit să-mi dea cîteva lămuriri? O lovitură de cuţit mi-i lucru firesc, ce dracu! Dar uite artiştii care- o înconjoară i-au făcut o faimă de femeie ciudată, şi ţine la renumele ei... Ah, artiştii ăştia, dragul meu, îi urăsc! Dac-ai şti, oamenii aceştia, trăind printre statui şi picturi, ajung să creadă că nu mai este altceva pe lume. îţi vorbesc întruna de formă, de linie, de culoare, de artă greacă, de Parthenon, de planuri, de mastoizi, îţi privesc nasul, braţele, bărbia. Cercetează dacă ai un tip oarecare, trăsături, caracter; dar de ceea ce bate în pieptul nostru, de patimile, de lacrimile, de suf erinţele noastre, nu le pasă nici cît negru sub unghie. Oamenii ăştia au găsit că faţa mea are caracter, dar poezia mea deloc. Halal încurajare, n-am ce zice! La începutul legăturii noastre, femeia asta crezuse că pune mîna pe un copil minune, un.mare poet de mansardă. M-a înnebunit cu mansarda! Mai tîrziu, cînd cenaclul ei i-a dovedit că nu eram decît un prost, m-a păstrat pentru-caracterul capului meu. Caracterul ăsta, trebuie să-ţi spun, se schimba după oameni. Unul din pictorii ei, care găsea că am tipul italian, m-a pus să-i pozez pentru un cim-poier; altul, pentru un algerian vînzător de violete, altul . Parcă mai ştiu? De cele mai multe „ori pozam la ea şi, ca să-i fac plăcere, trebuia să rămîn toată ziua cu zorzoanele pe umeri şi să figurez în salonul ei, alături de papagal. Multe ceasuri ne-am petrecut aşa, eu îmbrăcat în turc, fumînd lulele  lungi, pe un colţ al canapelei, ea la celălalt p declamînd cu cocoloşii, de gumă în gură şi oprindu-s din cînd în cînd ca să-mi spună: „Ce cap caracteristic ai tu dragul meu Dani-Dan!” Cînd eram îmbrăcat în turc, îmi zicea Dani-Dan; cînd eram italian,. Danielo; niciodată Daniel De altfel, voi avea cinstea să figurez sub aceste două chipuri la viitoarea expoziţie de pictură. Se va vedea în catalog: „Tînăr eimpoier italian, aparţinînd d-nei Inna Bqrel”, „Tînăr felah, aparţinînd d-nei Irma Borel”. Şi eu voi fi acela ce ruşine! Mă opresc o clipă, Jacques. Mă duc să deschid fereastra şi să sorb un pic aerul nopţii. Mă înăbuş... nu mai văd”. „Ora unsprezece Aerul mi-a făcut bine. Cu fereastra deschisă, pot-să-ţi scriu mai departe. Plouă, e întuneric clopotele sună. Ce tristă-i odaia asta! Scumpă odăiţă Ce dragă-mi era odinioară. Acum mă plictisesc într-însa. Ea mi-a stricat-o. A venit aici prea des. înţelegi, m-avea la îndemînă, în casă. Era comod. O, nu mai era odaia de lucru . De eram sau nu acasă, intra la orice oră şi cotrobăia pretutindeni. într-o seară am găsit-o seotocind într-un sertar în care păstrez tot ce am mai scump pe lume: scrisorile mamei, ale tale, ale ochilor negri; aceasta, într-o cutie aurită, pe care trebuie s-o cunoşti, în clipa cînd am intrat, Irma Borel ţinea cutia şi era gata s-o deschidă. Abia am avut cînd să mă reped şi să i-o smulg din mîini. — „Ce faci acolo”? am răcnit indignat îşi luă aerul cel mai tragic: — „Am respectat scrisorile mamei tale, rlar aa-tea-mi aparţin, le vreau Dă-mi cutia înapoi!” — „Ce yrei să faci cu ea?” — „Să citesc scrisorile dintr-însa.. — „Niciodată, i-am zis. Nu ştiu nimic din viaţa dumitale, iar pe a mea o cunoşti toată”. — „O! Dani-Dan, era ziua turcului, Dani-Dan, cum se poate să-mi spui aşa ceva! Nu intri tu cînd yrei în casa mea? Nu-i cunoşti pe toţi cei care vin la mine?” Tot vorbind, şi cu glasul cel mai dulce, încerca să-mi ia cutia. — „Ei bine, i-am zis, dacă-i aşa, îţi dau voie s-o deschizi, dar cu o condiţie. — „Care anume?” — „Ai să-mi spui unde te duci în fiecare dimineaţă de la opt la zece.” Se îngălbeni la faţă şi mă privi drept în ochi... Nu-i vorbisem niciodată de asta, deşi ardeam să ştiu. Această ieşire tainică din fiecare dimineaţă mă făcea curios, mă neliniştea, ca şi semnul din colţul buzei, ca şi Pacheco şi ca toată viaţa ciudată pe care o ducea. Aş fi vrut să ştiu, dar în acelaşi timp mi-era frică să aflu. Simţeam că era la mijloc o taină ticăloasă care mar fi silit să fug... Totuşi, în ziua aceea am îndrăznit s-o întreb, după cum vezi. Rămase uimită. Şovăi o clipă, apoi îmi zise anevoie şi cu voce înăbuşită: — „Dă-mi cutia şi o să ştii tot”. Atunci i-am dat cutia. Jacques, e o nemernicie, nu-i aşa? O deschise înfiorîndu-se de plăcere şi începu să citească toate scrisorile, erau vreo douăzeci, rar, cu glas scăzut, fără să sară un rînd. Povestea asta de dragoste, curată şi sfioasă, părea c-o interesează mult. I-o mai istorisisem, dar în felul meu. îi spusesem că ochii negri erau o fată din înalta aristocraţie, pe care părinţii nu voiau s-o mărite cu un biet plebeu ca Daniel Eyssette.Eecunoşti aici caraghioasa mea vanitate. Din cînd în cînd se oprea din citit, zicînd: „Uite! Asta-i drăguţ!” Sau încă:,,O, o, pentru o fată de neam mare „ Apoi, pe măsură ce le citea, le apropia de luminare şi privea cum ardeau, rîzînd cu răutate. Eu o lăsam. „Voiam să ştiu unde se ducea în fiecare dimineaţă de la opt la zece... Dar printre scrisorile acestea era una scrisă pe hîrtia casei Pierrotte, hîrtie cu „antet”: trei far furioare verzi sus, iar dedesubt: Porţelanuri şi cristaluri. Pierrotte, succesorul lui Lalouette... Sărmani ochi negri! Fără îndoială că într-o zi, fiind în prăvălie, simţiseră nevoia să-mi scrie şi luaseră cea dinţii hîrtie ce le căzuse în mînă îţi închipui ce descoperire pentru tragediană! Pînă atunci crezuse povestea mea cu fata nobilă şi părinţii de neam mare, dar cînd ajunse la scrisoarea asta, înţelese tot şi izbucni într-un hohot de rîs: — „Iat-o, dar, pe tînăra patriciană, perla cartierului aristocratic o cheamă Pierrotte şi vinde porţelanuri în pasajul Saumon... A! înţeleg acum de ce nu voiai să-mi dai cutia”. Şi rîdea, rîdea... Dragul meu, nu ştiu ce m-a apucat: ruşine», ciuda, furia Nu mai vedeam înaintea ochilor. M-am aruncat asupra ei să-i smulg scrisorile. Ea se tema, se trase un pas îndărăt şi, încurcîndu-se în  trena rochiei, căzu, ţipînd în gura mare. Negresa o SbMzi din odaia de alături şi alergă în grabă. Am vrut b-o împiedic să intre, dar cu dosul mîinii ei mari şi unsuroase mă ţintui de perete şi se înfipse între mine şi stăpînă ei. în timpul ăsta, cealaltă se ridicase şi plîngea, sau numai se prefăcea. Plîngînd, scotocea mai departe în cutie: — „Nu ştii, zicea ea negresei, nu ştii de ce a vrut să mă bată. Fiindcă am descoperit că domnişoara lui cea nobilă nu-i nicidecum nobilă şi vinde farfurii într-un pasaj”. — „Nu tot cine port pinten, geambaş” (nu oricine poartă pinteni e geambaş), îşi rosti bătrîna cuvenita zicală. —,,Uite, făcu tragediana, uite ce dovezi de dragoste îi dădea negustoreasa lui Patru fire de păr din cocul ei şi un bucheţel de violete de cinci bani Apropie-ţi lampa, Cuc-Alb!” Negresa apropie lampa. Părul şi florile luară foc pîlpîind Eu o lăsam. Eram zdrobit. —,,O, dar asta ce-o mai fi? urmă tragediana, desfăcmd o hîrtie de mătase Un dinte!  Nu! parc-ar fi de zahăr Zău, aşa-i.. e o zaharicală alegorică o inimioară de zahăr!”  Vai! într-o zi la iarmarocul de la Preş Saint-Ger-vais, ochii negri cumpăraseră inimioara asta de zahăr şi mi-o dăduseră, zicînd: — „îţi dau inima mea!” Negresa o privea cu ochi pofticioşi. — „O vrei, Cucuie?  îi strigă stăpînă-sa. Ei bine, prinde-o „ Şi i-o azvîrli în gură, ca unui cîine... Poate-i caraghios, dar cînd am auzit zahărul şcrîşnind între dinţii negresei, m-am înfiorat din cap pînă-n picioare. Mi se părea că sfîşie chiar însăşi inima ochilor negri. Crezi poate, bietul meu Jacques, că după asta totul s-a sfîrşit între noi! Ei, dragul meu, dacă a doua zi după scena aceasta ai fi intrat la Irma Borel, ai fi găsit-o repetînd rolul Hermionei x cu ghebosul ei şi, într-un colţ, pe o rogojină, lîngă papagal, ai fi văzut un tînăr turc, cinchit, cu o narghilea mare de ai fi putut-o încolăci de trei ori în jurul trupului său... „€e cap caracteristic ai, dragul meu Dani-Dan!” Dar cel puţin, o să-mi spui, ca preţ al ticăloşiei tale, ai aflat ce voiai să ştii şi ce făcea ea în fiecare dimineaţă de la opt la zece. Da, Jacques, am aflat, însă abia azi-dimineaţă, după o scenă îngrozitoare, cea din urmă, te asigur. Ţi-o voi povesti... Dar, sst l Urcă cineva  Dac-o fi ea, dacă vine iar să mă urmărească?! E în stare, chiar după tot ce s-a petrectut Stai!... Mă duc să încui uşa, învîrtind cheia de două ori... N-o să intre, nu te teme Nu trebuie să intre!” „Miezul nopţii Nu era ea. Era negresa. Mă miram şi eu. N-auzisem trăsura întorcîndu-se... Cuc-Alb s-a culcat. Prin peretele subţire aud gîlgîitul sticlei şi îngrozitorul refren: tolocototinian  Acuma sforăie; parc-ar fi limba unui orologiu. Iată cum s-a sfîrşit trista noastră iubire: Acum vreo trei săptămîni, ghebosul care-i dă lecţii i-a declarat că era coaptă pentru marile succese tragice şi că voia s-o prezinte, împreună cu alţi elevi de-ai lui. Tragediana mea-i încîntată... Cum n-au la înde-mînă un teatru, se înţeleg să schimbe în sală de spectacol atelierul unuia dintre domni ăştia şi să trimită invitaţii tuturor directorilor de teatru din Paris Cît despre piesa de debut, după multe discuţii aleg Athalie x... Din tot repertoriul, era cea pe care elevii ghebosului o ştiau mai bine. Ca s-o joace, era nevoie numai de cîteva îmbinări şi repetiţii de ansamblu. Fie, dar, şi Athalie... Cum Irma Borel era prea cucoană mare ca să umble pe drumuri, repetiţiile se făcură la ea acasă. în fiecare zi, ghebosul îşi aducea elevii: patru sau cinci fete înalte, slabe, solemne, drapate în caşmiruri franţuzeşti a treisprezece franci cinzeci, şi trei-patru nenorociţi de băieţi, cu haine de hîrtie înnegrită^ şi capete de naufragiaţi... Repetau toată ziua, afară de răstimpul de la opt la zece, căci, în ciuda pregătirilor pentru reprezentaţie, tainicele ieşiri nu încetaseră. Irma, ghebosul, elevii, toată lumea muncea cu furie. Două zile uitară să dea de mîncare papagalului. Cît despre tînarul Dani-Dan, nimeni nu-l mai lua în seamă... într-un cuvînt, totul mergea strună; atelierul era împodobit, teatrul înjghebat, costumele gata, invitaţiile tri-mise. Dar iată că trei sau patru zile înaintea reprezentaţiei tînărul Eliacin, o fetiţă de zece ani, nepoata ghebosului se îmbolnăveşte... Ce-i de făcut? Unde să găseşti alt Eliacin, un copil care să-şi poată învăţa rolul în trei zile?... Deznădejde generală. Deodată, Irma Borel se-n toarse spre mine: —,,Dani-Dan, ce-ar fi dac-ai lua tu rolul?” — „Eu”? Glumeşti La vîrsta mea!” — „Poate crezi că eşti bărbat... dar, micule, pari de cincisprezece ani; pe scenă, costumat, machiat, o să arăţi de doisprezece... De altfel, rolul se potriveşte de minune cu caracterul capului tău.” Dragul meu, zadarnic m-am zbătut. Ca totdeauna, a trebuit să-i fac pe plac. Sînt atît de laş Beprezentaţia avu loc  A, dacă mi-ar arde să rîd, ce te-aş mai distra, povestindu-ţi ziua aceea Ne aşteptam să vină directorii de la Gymnase şi de la Teatrul Francez; dar pare-se că domnii ăştia aveau treabă în altă parte şi ne-am mulţumit cu un director de la periferie, adus în ultima clipă. Pe scurt, spectacolul ăsta în familie nu merse prea prost Irma Borel fu foarte aplaudată. Eu găseam că Athalie asta era prea afectată, că n-avea expresie şi vorbea franţuzeşte ca o  pitulice spaniolăx. Dar ce-are a face! Amicii ei, artiştii, nu se arătau atît de pretenţioşi. Costumul era autentic, glezna subţire, gîtul bine legat... E tot ce le trebuia. Cît despre mine, capul meu caracteristic îmi aduse şi mie un foarte frumos succes, deşi mai puţin frumos decît al lui Cuc-Alb, în rolul mut al doicii. Ce-i drept, capul negresei avea şi mai mult caracter decît al meu! Aşa că, în actul al cincilea, cînd se ivi ţinînd pe pumnul ei papagalul cel mare, turcul, negresa şi papagalul ei, tragediana voise sâ figurăm cu toţii în piesă — a fost în sală o grozavă explozie de bravo. „Ce succes!” spunea Athalie, îneîntată  Jacques... Jacques! Aud trăsura ei care se întoarce. O, ce femeie mizerabilă! De unde vine aşa de tîrziu? A uitat oare cumplita noastră dimineaţă? Şi eu care mai tremur tot! Poarta s-a închis la loc Numai de nu s-ar urca acum! Vezi tu, e ceva groaznic vecinătatea unei femei pe care o urăşti!” „Ora unu Reprezentaţia pe care ţi-am povestit-o a avut loc acum trei zile. In aceste trei zile a fost veselă, iubitoare, blîndă, încîntătoare. Nu şi-a bătut niciodată negresa. De mai multe ori m-a întrebat ce mai faci, dacă tot mai tuşeşti. Şi doar Dumnezeu ştie că nu te are la inimă Ar fi trebuit să bănuiesc ceva. Azi-dimineaţă intră în odaia mea, cînd bătea ora nouă. dra nouă!... Niciodată n-o văzusem la ora asta! Se apropie de mine şi-mi zice zîmbind: — „E ora nouă!” Apoi, deodată, cu un aer solemn: „Da, dragul meu te-am înşelat. Cînd ne-am întîlnit, nu eram liberă. Era un bărbat în viaţa mea, un bărbat căruia ii datorez luxul, huzurul, meu, tot ce am.” îţi spuneam eu, Jacques, că era o ticăloşie în taina asta? — „Din ziua cînd te-am cunoscut, mi-a fost scîrbă de legătura asta Nu ţi-am vorbit îndată de ea, fiindcă te ştiam prea mîndru pentru a primi să mă împărţi cu altul. N-am rupt-o; fiindcă mi-era greu să renunţ la viaţa asta de trîndăvie şi de lux, pentru care-s născută... Astăzi nu mai pot să trăiesc astfel.' Minciuna asta mă apasă, trădarea asta de fiecare zi mă înnebuneşte Şi dacă mă mai vrei, după mărturisirea pe care-ţi-am făcut-o, sînt gata să părăsesc tot şi să trăiesc cu tine într-un colţişor de lume, unde vei voi...” Cuvintele din urmă, „unde vei voi”, le şopti lîngă mine, aproape de buzele mele, ca să mă ameţească... Totuşi am avut curajul să-i răspund, ba chiar foarte rece, că sînt sărac, că nu-mi cîştig existenţa şi că nu pot cere fratelui meu Jacques s-o hrănească şi pe ea. La răspunsul ăsta ridică fruntea cu o înfăţişare de triumf: —,,Ei bine, ce-ai spune dac-aş fi găsit pentru noi amîndoi un mijloc cinstit şi sigur de a ne cîştiga viaţa, fără să ne despărţim?” Apoi scoase dintr-unul din buzunarele ei un act timbrat, pe care începu să mi-l citească... Era un angajament pentru noi amîndoi, într-un teatru de la periferia Parisului; ea, cu o sută de franci pe lună, eu, cu cincizeci. Totul era gata. Nu mai trebuia decît să iscălim. Am privit-o îngrozit. Simţeam că mă tîra în prăpastie, şi o clipă m-am temut că nu voi fi destul de tare pentru a mă împotrivi... După ce sfîrşi de citit Mrtia, fără să-mi lase timp să-i răspund, începu să vorbească cu înfrigurare de măreţia carierei teatrale şi de viaţa glorioasă pe care aveam s-o ducem acolo, liberi, mîndri, departe de lume, dăruindu-ne numai artei şi iubirii noastre. Vorbi prea mult. Era o greşeală. Am avut cînd să mă reculeg, s-o chem în ajutor pe maicămea Jacques în adîncul inimii mele, şi cînd îşi isprăvi tirada, am putut să-i spun foarte rece: „Nu vreau să fiu actor!” Bineînţeles nu se dădu bătută şi-şi reluă frumoasele tirade. Osteneală zadarnică Orice-mi spunea, nu-i răspundeam decîfc un singur lucru: — „Nu vreau să fiu actor”.. începea să-şi piardă răbdarea. — „Atunci, îmi zice ea, îngălbenindu-se la faţă, vrei mai bine să mă întorc acolo, de la opt la zece, şi să rămînă lucrurile aşa cum sînt?” La asta i-am răspuns, ceva mai puţin rece: — „Nu vreau nimic Găsesc că-ţi face cinste dorinţa de a-ţi cîştiga existenţa, ca să n-o mai datorezi mărinimiei unui domn de la opt la zece îţi repet numai că nu simt nici cea mai mică vocaţie pentru teatru şi că nu voi fi actor.” La lovitură aceasta izbucni: —,,A! nu vrei să fii actor?  Dar ce-o să fii atunci?  Nu cumva te crezi poet, din întîmplare? Se crede poet! Dar n-ai nimic din ceea ce trebuie, sărman nebun!... Mă rog, fiindcă şi-a tipărit o carte proastă, pe care n-o cere nimeni, se creadâ poet... Dar, nenorocitule, cartea ta-i tîmpită, mi-o spun toţi De două luni de cînd e pusă în vînzare, Nu s-a vîndut decît un singur exemplar, şi acela-i al meu... Tu, poet haida-de!... Numai frate-tu poate să creadă asemenea nerozie Mare naiv şi acela!... Şi- ţi trimite scrisori frumoase Să te strici de rîs cum tot îi dă cu articolul lui Gustave Planche Deocamdată se omoară ca să te întreţină, iar tu, în timpul ăsta, tu tu la drept vorbind, ce faci tu  Ştii măcar?... Ai nn cap cu oarecare caracter, şi-ţi ajunge; te-mbraci ca un turc şi crezi că ăsta ţi-e tot rostul. Mai întîi te pievin că, de eîtva timp, caracterul capului tău se pieide îă-u de tot Eşti urît, eşti tare urît. Iată, priveşte-te! Sînt sigură că dacă te-ai întoarce la mamzel Pierrotte, nici nu s-ar mai uita Ia tine Şi totuşi, parcă sînteţi făcuţi unul pentru altul Sînteţi născuţi amîndoi să vindeţi porţelan în pasajul Saumon. Te prinde mai bine decît să fii actor”  Făcea spume la gură, se îneca. Niciodată n-ai văzut asemenea nebunie. Mă uitam la ea, fără să scot o vorbă. Cînd isprăvi, m-am apropiat de dînsa, tremuram din tot trupul, şi i-am spus foarte liniştit: — „Nu vreau să fiu actor!” Zicînd acestea, m-am îndreptat spre uşă, am deschis-o şi i-am arătat-o. — „Să plec? făcu ea, rînjind... A! încă nu... Mai am multe de spus!” De astă dată n-am mai putut răbda. Un val de sînge mi se sui în obraz. Am pus mina pe o proptea de fier de la cămin şi m-am repezit la dînsa Te asigur c-a şters-o Dragul meu, în clipa aceea l-am înţeles pe spaniolul Pacheco. In urma ei mi-am luat pălăria şi am coborît. Toată ziua am alergat încoace si-ncolo ca un om beat... A, dac-ai fi fost aici... O clipă mi-a venit în minte să mă duc la Pierrotte, să mă arunc la picioarele lui, să cer iertare ochilor negri. M-am dus pînă la uşa prăvăliei, dar n-am îndrăznit să intru... S-au împlinit două luni de cînd n-am mai fost pe acolo. Mi-au scris, n-am răspuns. Au venit să mă vadă, m-am ascuns. Cum ar putea să mă ierte? Pierrotte şedea la tejghea. Părea trist M-am oprit o clipă în picioare lingă geam şi m-am uitat la el, apoi am fugit plîngînd... Cînd s-a înnoptat, m-am întors acasă... Am plîns multă vreme la fereastră. Pe urmă am început să-ţi scriu. O să-ţi scriu toată noaptea. Mi se pare că eşti aici, că stăm de vorbă amîndoi, şi asta-mi face bine. Ce monstru e femeia asta! Ce sigură era de mine! Cum mă credea eu totul jucăria, lucrul ei! înţelegi? Să mă ducă la periferie să joc teatru!...Sfătu-ieşte-mă, Jacques, mă plictisesc, sufăr... Mi-afăcut mult rău, vezi tu! îfu mai am încredere în mine, mă îndoiesc, mă tem. Ce să fac?  Să lucrez?... Vai, are dreptate, nu-s poet, cartea mea nu s-a vîndut... Şi ce-ai să faci ca s-o plăteşti? Toată viaţa mea-i sfărîmată. Nu mai văd, nu mai şi iu nimic. E întuneric... Sînt nume predestinate. O cheamă Irma Borel! Borelx, la noi înseamnă călău... Irma Călău! Ce bine i se mai potriveşte numele ăsta „ Aş vrea să mă mut... Mi-e scîrbă de odaia asta Şi-apoi mă tem să n-o întîhiesc pe scară Şi, mai ales, fii liniştit, dacă mai vine cumva Dar n-o să mai vină. M-a uitat. Artiştii sînt acolo, ca să-i aducă mîngîiere  Ah, Dumnezeule, ce aud?... Jaccfucs, dragă frate, ea este! îţi spun că ea-i! Vine aici! l-am recunoscut paşii... E aici, foarte aproape. îi aud răsuflarea... Ochiul ei lipit de broasca uşii mă priveşte, mă arde, mă! Scrisoarea aceasta nu plecă. XII. TOLOCOTOTINIAN lată-mă ajuns la paginile cele mai întunecate ale povestirii mele, la zilele de ticăloşie şi de ruşine pe care Daniel Eyssette le-a trăit lingă femeia aceasta, ca actor la periferia Parisului. Ciudat lucru! Timpul ăsta din viaţa mea, plin de peripeţii, zgomotos, învolburat, mi-a lăsat mai mult remuşcări decît amintiri. Tot colţul acesta din memoria mea e învăluit în ceaţă, nu văd nimic, nimic Dar staţi!... N-am decît să închid ochii şi să îngîn de două-trei ori refrenul ăsta bizar şi melan colic: Tolocototinian! Tolocototinian!, şi îndată, ea prin farmec, amintirile mele, aţipite, se trezesc, orele moarte ies din mormintele lor şi-l regăsesc pe Piciu aşa cum era pe atunci, într-o casă mare, nouă, de pe bulevardul Montparnasse, între Irma Borel, care-şi repeta rolurile, şi Cuc-Alb, care cînta fără încetare: Tolocototinian! Tolocototinian! Ce casă îngrozitoare! O mai văd şi acum, o văd ca sutele ei de ferestre, cu parmaclîcul scării verde şi năclăit, lăzile de gunoi căscate, uşile numerotate, coridoarele lungi şi albe ce miroseau a vopsea proaspătă... Nouă de tot şi gata murdară... Erau acolo o sută opt camere; în fiecare cameră, cîte o familie, şi ce familii! Toată ziua se auzeau certuri, răcnete, zarvă, vărsări de sînge; noaptea, ţipete de copii, picioare goale umblînd pe podea, apoi hîţînatul greoi şi veşnic acelaşi al leagănelor. Din cînd în cînd, pentru a mai schimba, percheziţiile poliţiei. Acolo, în văgăuna aceea, cu camere mobilate, cu şapte etaje, veniseră Irma Borel şi Piciul să-şi adăpostească iubirea. Tristă locuinţă şi foarte potrivii  pentru asemenea oaspete!  O aleseseră fiindcă era aproape de teatrul lor; şi apoi, ca în toate casele noi, nu plăteau scump. Cu patruzeci de franci preţ pentru cei care uscau pereţii — Aveau două camere., la etajul al doilea, cu un mic balcon spre bulevard, cel mai frumos apartament din toată casa. în fiecare seară se întorceau pe la douăsprezece, la sfîmtul reprezentaţiei. Era jalnic să treci pe străzile acelea largi, pustii, pe unde dădeau tîrcoale oameni tăcuţi ce purtau bluze, fete cu capul gol şi redingotele lungi ale patrulelor cenuşii. Mergeau repede, prin mijlocul drumului. Cînd ajungeau acasă, găseau puţină friptură rece pe colţul mesei şi pe negresa Cuc-Alb, care-i aştepta... Căci Irma Borel o păstrase pe Cuc- Alb. Domnul de la opt la zece îşi luase înapoi  vizitiul, mobilele, vesela, trăsura. Irma Borel îşi păstrase negresa, papagalul, cîteva bijuterii şi toate rochiile  Bine-înţeles că pe acestea nu le mai purta decît pe scenă, trenele de catifea şi de mătase nefiind făcute pentru a mătura bulevardele de la marginea oraşului r,.. Numai rochiile umpleau una din cele două odăi. Atîrnau de jur-împrejur, pe umerare de oţel, şi faldurile lor mari, mătăsoase, culorile lor bătătoare la ochi erau ciudat de nepotrivite cu podeaua spălăcită şi cu mobilele ponosite. în odaia asta dormea negresa. îşi aşezase acolo mindirul, potcoava, sticla de rachiu; numai că, de frică să nu dea foc, nu i se lăsa lampa. Aşa ea noaptea, cînd se întorceau, Cuc-Alb, oinchită pe mindirul ei, în bătaia lunii, prinire  rochiile acestea tainice, semăna cu o bătrînă barfitoare pe care Barbă-Albastră ar fi pus-o sâ-i păzească cele şapte spînzurate. Cealaltă odaie, cea mai mică, era a lor şi a papagalului. Abia încăpeau un pat, trei scaune, o masă şi stinghia cea mare cu beţe aurite. Oricît de tristă şi de strimtă le era locuinţa, nu ieşeau totuşi niciodată. Cînd nu erau la teatru îşi petreceau vremea acasă, învăţîndu-şi.rolurile, şi vă jur că era un tărăboi grozav. De la un capăt la altul al casei auzeai urletele lor dramatice: „Mica mea, daţi-mi fiica înapoi! Pe aici, Gaspard! Numele lui, numele lui, mizera-a-bile!” Pe deasupra, mai erau şi ţipetele sfîşietoare ale papagalului, şi glasul ascuţit al negresei care îngîna fără încetare: Tolocototinian  !  Tolocototinian! Irma Borel era fericită. Viaţa asta îi plăcea; se distra jucîndu-se de-a căsătoria artiştilor săraci: „nu-mi pare rău de nimic”, zicea ea adeseori. Şi de ce i-ar fi părut rău? în ziua cînd sărăcia ar fi obosit-o, în ziua cînd s-ar fi săturat să bea vin cu litrul şi să mănînce îngrozitoarele porţii cu sos ars care li se aduceau de la birtul de jos, în ziua cînd s-ar fi plictisit pînă peste cap de arta dramatică de la periferie, în ziua aceea ştia bine că şi-ar fi reluat viaţa de altădată. N-avea decît să ridice un deget ca să regăsească tot ce pierduse. Gîndul acesta ascuns îi dădea curaj şi o făcea să spună: „îsu-mi pare rău de nimic”. Nu-i părea rău de nimic ei, dar lui, lui?  Debutaseră amîndoi în Gaspardo pescarul, una din cele mai frumoase bucăţi ale spanacurilor melodramatice. Irma Borel fu foarte aplaudată, fireşte, nu pentru talentul ei, voce proastă, gesturi caraghioase, ci pentru braţele-i de zăpadă, pentru rochiile de catifea. Publicul de acolo nu-i obişnuit să i se prezinte asemenea carnaţie de un alb orbitor şi rochii falnice a patruzeci de franci metrul. în sală ziceau: „E o ducesă!” Şi, uimiţi, ştrengarii din Paris aplaudau de-ţi spărgeau urechile. Bl n-avu acelaşi succes. îl găsiră prea mic Şi-apoi se temea, se ruşina. Vorbea prea încet, ca la spovedanie: „Mai tare!.Mai tare!” îi strigau. Dar gâtlejul i se strîngea, sugrumîndu-i cuvintele. A fost fluierat  Ce vreţi! Degeaba spunea Irma, îi lipsea vocaţia. La urma urmei, fiindcă eşti poet psost nu-i un motiv să fii actor bun. Creola îl îmbărbăta cum putea mai bine: „N-au înţeles caracterul capului tău”, îi zicea adeseori. Dar directorul nu se înşelă deloc asupra caracterului capului său. După două reprezentaţii furtunoase îl chemă în cabinetul lui şi-i spuse: „Dragul meu drama nu-i de tine. Ne-am înşelat. Să încercăm cu vodevilul. Cred c-o să fii tare bine în comedie”. Şi, începînd dea doua zi, încercară un vodevil. Juca rolul prim-amorezilor comici, al naivilor buimăciţi cărora li se dă de băut limonada Roger în loc de şampanie şi care aleargă pe scenă ţinîndu-se de burtă, al nătărăilor cu peruci roşcate, care plîng ca nişte viţei, hî! hî! hî!, al îndrăgostiţilor de la ţară care-şi rostesc ochii, zicînd: „Don'şoară, va iubim mult! Hei! zău că vă iubim tare mult!” Juca rolul tuturor „Auguştilor”, fricoşilor, sluţilor, al tuturor celor care te fac să rîzi, şi adevărul mă sileşte să spun că nu se descurcă prea rău. Nenorocitul avea succes: stîrnea rîsul spectatorilor.  Lămuriţi lucrul ăsta de puteţi! Cînd era pe scenă, sulemenit, plin de pudră şi de zorzoane, Piciul se gîndea la Jacques şi la ochii negri. Cînd se strîmba mai tare sau făcea caraghioslâcuri, chipurile acestor fiinţe dragi pe care le trădase atît de mişeleşte, se ridicau deodată înaintea lui. Aproape în fiecare seară, ştrengarii de prin partea locului pot să v-o spună, i se întîmpla să se oprească în mijlocul unei tirade şi să râmînă în picioare, fără să mai scoată o vorbă, cu gura deschisă, privind sala în clipele acelea, sufletul lui scăpa, sărea peste rampă, spărgea tavanul teatrului cu o. lovitură de aripă şi se ducea foarte departe, să dea o sărutare lui Jacques, o sărutare doamnei Eyssette, să ceară iertare ochilor negri, jeluindu-se amarnic de trista meserie pe care era nevoit s-o facă. — Hei, zău că vă iubim tare mult!... spunea deodată glasul sufIerului, şi atunci nenorocitul de Piciu, trezit din visul lui, picat din cer, se uita în jurai lui cu nişte ochi miraţi, în care se zugrăvea o spaimă atît de firească, de caraghioasă, încît toată sala izbucnea în hohote de rîs. în „argoul” teatrului, asta se numeşte efect. Fără voia lui, găsise un efect. Trupa din care făceau parte juca în mai multe comune. Era un fel de trupă nomandă, care dădea reprezentaţii cînd la Grenelle, la, Montparnasse, la Sevres, la Sceaux, la Saint-Cloud. Ca să meargă dîntr-un loc într-altul, se îngrămădeau în omnibuzul teatrului”, un omnibuz vechi, cafeniu-deschis, tras de un cal ofticos. Pe drum cîntau, jucau cărţi. Cei care nu-şi ştiau rolurile, se aşezau în fund şi repetau. Era locul lui. Sta acolo tăcut şi trist, ca toţi marii comici, surd la toate grosoloniile care bîzîiau în jurul lui. Or.oît de jos căzuse, era totuşi deasupra acestor cabotini ambulanţi. Se ruşina că se găseşte în asemenea tovărăşie. Femeile, nişte bătrîne pretenţioase, sulemenite, afectate, sentenţioase. Bărbaţii, oameni fără nici un ideal, care se făcuseră actori ca să nu muncească, din lene, din dragoste pentru poleială, pentru costum, ca să se arate pe scenă cu pantaloni strimţi de culoare.deschisă şi în redingote, nişte crai de periferie, preocupaţi mereu de ţinuta lor, cheltu-indu-şi lefurile pe frizuri şi zicîndu- ţi foarte convinşi:, „Astăzi am lucrat mult”, cînd pierduseră cinci ore ca să-şi croiască o pereche de cizme Ludovic al XV-lea din doi metri de hîrtie lucioasă într-adevăr nu făcea să-ţi baţi joc de salonul cu muzică al lui Pier-rotte. ca să cazi apoi în hodoroaga asta Din pricina înfăţişării lui posace şi a mindriei lui tăcute, camarazii nu-l iubeau. Spuneau:,,B un viclean”, în schimb, creola ştiuse să cucerească toate inimile. Trona în omnibuz ca o prinţesă într-o aventură galantă, rîdea cu toată gura, îşi lăsa capul pe spate ca să-şi arate gîtul fin, îi tutuia pe toţi, bărbaţilor le zicea „dragul meu”, iar femeilor „fetiţo”, şi-i silea pe cei mai arţăgoşi să spună despre dînsa: „E o fată bună!” Fată bună, ce bătaie de joc! Şi tot mergînd aşa, rîzînd de glumele grosolane, ajungeau la locul reprezentaţiei. Cînd se isprăvea spectacolul, se dezbrăcau cît ai clipi şi repede se urcau iar în hodoroaga lor, să se întoarcă la Paris. Era noapte. Vorbeau încet, căutîndu-se prin întuneric cu genunchii. Din cînd în cînd, un rîs înăbuşit La intrarea în cartierul Mâine, omnibuzul se opri să treacă sub şopron. Coborau cu toţii şi toată trupa mergea s-o însoţească pe Irraa Borel pînă la uşa uriaşei cocioabe, unde Cuc-Alb, pe trei sferturi beată, îi aştepta cu cîntecu-i trist: Tolocototinian! Tolocototinian!... Văzîndu-i aşa de legaţi unul de altul, ai fi crezut că se iubeau. Nu! Nu se iubeau. Se cunoşteau mult prea bine pentru aşa ceva El o ştia mincinoasă, rece, fără suflet. Ea îl ştia slab şi moale pînă la laşitate. Ea-şi zicea:,,într-o bună zi, frate-su va veni să mi-l răpească, pentru a-l reda negustoresei lui de porţelan”. El îşi zicea: „într-una din zile, obosită de viaţa pe care o duce, o să-şi ia zborul cu un domn de la opt la zece, iar eu o să rămîn singur în mocirla asta”. Teama asta veşnică de a se pierde era toată iubirea lor. Nu se iubeau şi totuşi erau geloşi. Ciudat lucru, nu-i aşa? Acolo unde nu-i iubire, să poată fi gelozie! Ei bine, aşa era Cînd ea vorbea mai familiar cu cineva de la teatru, el se îngălbenea la faţă. Cînd el primea vreo scrisoare, ea se repezea, şi-o deschidea cu mîini tremurătoare De cele mai multe ori era o scrisoare de la Jacques. O citea pînă la capăt, rîzînd în batjocură, apoi o arunca pe o mobilă: „Mereu acelaşi lucru!” zicea ea cu dispreţ. Vai, da, mereu acelaşi lucru, adică devotament, mărinimie, abnegaţie. Tocmai de aceea îl ura ea atîta pe fratele ăsta. Bunul Jacques habar n-avea. Nu bănuia nimic. Trimitea o sută de franci pe lună în strada Bonaparte, unde Cuc-Alb se ducea s-o ia. Cu suta de franci de la Jacques şi cu lefurile de la teatru aveau, desigur, cu ce trăi, mai ales în- cartierul ăsta de oameni săraci. Dar nici unul, nici altul nu ştiau, vorba ceea, ce-i banul: el, fiindcă n-avusese niciodată, ea, fiindcă avusese totdeauna prea mulţi. Aşa că, ce mai risipă! Din ziua a cincea a lunii, casa, un papucaş javanez din pănuşe de porumb, era goală. Mai întîi era papagalul, a cărui hrană costa tot atîta cît a unui om mare. Apoi era albul lichid, kolul pentru ochi, pudra, dresurile cu opiu, labele de iepure, toate dichisurile sulemenelii dramatice. Apoi broşurile de roluri ale teatrului erau prea vechi, prea ferfeniţite. Doamna voia broşuri noi. Mai avea nevoie şi de flori, multe flori. Mai degrabă s-ar fi lipsit de mîncare decît să-şi vadă glastrele goale.. După două luni, erau plini de datorii: la hotel, la birt, la portarul teatrului. Din cînd în cînd, vreun creditor se plictisea şi venea să facă tărăboi dimineaţa, în zilele acelea, nemaiavînd încotro, alergau repede la tipograful Comediei pastorale şi se împrumutau cu cîţiva ludovici, în numele lui Jacques. Tipograful, care avea în mînă volumul al doilea din faimoasele memorii şi mai ştia că Jacques era tot secretarul d-lui d'Hacqueville, îşi deschidea cu încredere punga. Ludovic după ludovic, ajunseseră să împrumute patru sute de franci care, adăugaţi la cei nouă sute pentru Comedia pastorală, urcau datoria lui Jacques la o mie trei sute de franci. Biata maică Jacques! Ce dezastre îl mai aşteptau la întoarcere! Daniel dispărut, ochii negri în lacrimi, nici un volum vîndut şi o mie trei sute de franci de plată. Cum o să iasă din încurcătură?. Creola nu se îngrijora deloc. Dar Piciul nu se gîndea decît la asta. Era o obsesie, o spaimă neîncetată. în zadar căuta să se ameţească, să lucreze ca un ocnaş (şi ce muncă, sfinte Dumnezeule!), să înveţe mereu noi caraghioslîcuri, să studieze în faţa oglinzii noi strîm-bături. Oglinda-i răsfrîngea totdeauna chipul lui Jacques în loc de al său; printre rîndurile rolului, in loc de Langlumeau, de Josias şi de alte personaje de vodevil, nu vedea decît numele lui Jacques; Jacques, Jacques, mereu Jacques! In fiecare dimineaţă se uita cu groază la calendar şi, numărînd zilele care-l despărţeau de prima scadenţă a poliţelor, îşi zicea înfiorîndu-se: „Numai o lună, numai trei săptămîni!” Fiindcă ştia bine că la cea dintîi poliţă protestată totul va fi descoperit şi că din ziua aceea va începe calvarul fratelui său. Pînă şi în somn îl urmărea gîndul ăsta. Uneori se deştepta tresărind, cu inima strînsă şi faţa scăldată în lacrimi, cu amintirea nedesluşită a unui vis îngrozitor şi ciudat. Visul ăsta, totdeauna acelaşi, îl avea aproape în fiecare noapte. Totul se petrecea într-o odaie necunoscută, unde se găsea un dulap mare cu vechi ornamente căţărătoare de fier fasonat. Jacques era acolo, palid, îngrozitor de palid, întins pe o canapea: abia murise. Camille Pierrotte era şi ea acolo si, în picioare în faţa dulapului, căuta să-l deschidă pt ntru a lua. un giulgiu. Dar nu izbutea. Şi tot dibuind cu cheia în jurul broaştei, spunea cu glas sfîşietor:,,Nu pot să deschid Am plîns prea mult... nu mai văd”. Deşi voia să i se împotrivească, visul asta-l tulbura mai mult decît ar fi trebuit. De cum închidea ochii, îl vedea iar pe Jacques, întins pe canapea, şi pe Camille oarbă în faţa dulapului... Toate remuşcările, toate spaimele acestea îl făceau din zi în zi mai posomorit, mai supărăcios. Cît despre creolă, nici ea nu mai era îngăduitoare. De altfel simţea nedesluşit că-i scapă, fără să ştie cum, şi asta o întărită în fiecare clipă se iscau scene groaznice, strigăte, ocări. Ea-i zicea: — Du-te la Pierrotte a ta, să-ţi mai dea inimi de zahăr! Iar el, îndată: — Intoarcete la Pacheco al tău, să-ţi despice buza! Ea-i striga: — Burgheziile! El îi răspundea: — Blestemato! Apoi izbucneau ammdoi în lacrimi şi se iertau cu mărinimie, pentru a reîncepe a doua zi. Aşa trăiau, nu! aşa se bălăceau împreună, legaţi laolaltă”, culcaţi în aceeaşi mocirlă Viaţa asta ticăloasă, ceasurile acestea mizerabile mi se perindă astăzi pe dinaintea ochilor, îndată ce îngîn refrenul negresei, ciudatul şi melancolicul: Tolocototinian!... Tolocototinian! XIII. RĂPIREA Era într-o seară, pe la nouă, la teatrul Montparna-sse. Piciul, care juca în prima piesă, tocmai isprăvise şi se urca în cabina lui. Pe scară o întîlni pe Irma Borel, care urma să intre în scenă. Era strălucitoare, toată în catifea şi dantele, cu evantaiul în mină, ca Căimene — Vino în sală, îi zise ea, trecînd, sînt bine dispusă... o să fiu tare frumoasă. El grăbi pasul spre cabina lui şi se dezbrăcă repede. Cabina asta, pe care o împărţea cu doi camarazi, era un cabinet fără fereastră, cu tavanul scund, luminat cu schist2. Două sau trei scaune de pai alcătuiau tot mobilierul. De-a lungul peretelui atîr-nau bucăţi de oglindă, peruci ciufulite, zdrenţe cu paiete, catifele ponosite, aurituri şterse: jos, într-un colţ, borcane de ruj fără capace, pufuri de pudră roase. Piciul era acolo de cîteva clipe şi tocmai se dcspo-poţona, cînd auzi un maşinist cnemîndu-l de jos: „Domnule Daniel, domnule Daniel!” Ieşi din cabină şi, aplecat peste lemnul jilav al balustradei, întrebă:,,Ce este?” Apoi văzînd că nu-i răspunde nimeni, coborî aşa cum era, pe jumătate dezbrăcat, mînjit tot cu alb şi cu roşu, cu peruca mare şi galbenă ce-i cădea pe ochi. La capătul scării, se izbi de cineva. — Jacques! strigă el, trăgîndu-se îndărăt. Era Jacques O clipă se uitară unul la altul, fără să scoată o vorbă. Pînă la urmă, Jacques îşi împreună mîinile şi murmură cu glas blînd, plin de lacrimi:,,O Daniel!” A fost de ajuns. Piciul, mişcat pînă în adîncul inimii, privi în jurul lui ca un copil fricos şi zise încet, aşa de încet, ÎDcît frate-su abia putu să-l audă: „Ia-mă de aici Jacques!” Jacques tresări şi, luîndu-l de mînă, îl scoase afară. O birjă aştepta la uşă se suiră într-însa. „Strada Doamnelor, la Batignolles!”, strigă maica Jacques.,,E în mahalaua mea!”  răspunse voios birjarul, şi trăsura porni. ...Jacques era la Paris de două zile. Venea de la Palermo, unde, în şfîrşit, îl ajunsese o scrisoare de-a lui Pierrotte, care alerga după el de trei luni. Scrisoarea aceasta, scurtă şi fără fraze, îl înştiinţa despre dispariţia lui Daniel. Citind-o, Jacques ghici tot îşi zise  „Copilul face prostii... Trebuie să mă duc acolo!” Şi numai-decît ceru un concediu marchizului. — Un concediu! făcu bătrînul, săiind în sus... Eşti nebun? Dar memoriile mele?... — Numai opt zile, domnule marchiz, cit îmi trebuie să mă duc şi să mă întorc. E în joc viaţa fratelui meu. — Puţin îmi pasă de fratele dumitale... N-ai fost prevenit cînd ai intrat la mine? Ai uitat convenţiile noastre? — Nu, domnule marchiz, dar ... — Nici un dar. O să păţeşti şi dumneata ca ceilalţi. Bă te mai întorci niciodată. Te rog gindeşte-te bine la lucrul ăsta... Şi uite, în timp; ce te gîndeşti, şezi colea. O să-ţi dictez. — M-am şi gîndit, domnule marchiz. Mă duc. — Du-te la dracu'! Atunci, neînduplecatul bătrîn îşi luă pălăria şi-o porni la consulatul francez, în căutarea unui nou secretar. Jacques plecă în aceeaşi seară. Sosind la Paris, alergă în strada Bonaparte. „Frate-meu e sus?” strigă el portarului, careşi fuma luleaua în curte, călare pe fîntînă. Portarul începu să rîdă:,,A şters-o demult!”, răspunse el cu viclenie. Voia să facă pe discretul, dar o monedă de cinci franci îi dezlegă limba. Atunci povesti că de multă vreme prichindelul de la al cincilea şi doamna de la etajul întîi dispăruseră, că se ascundeau nu ştiu unde, în vreun colţ al Parisului, dar negi'eşit împreună, fiindcă negresa Cuc-Alb venea în fiecare lună să întrebe dacă nu-i ceva pentru ei. Mai adăugă cum că, la plecare, domnul Daniel uitase să-l înştiinţeze că se mută şi că i se datora chiria pe ultimele patru luni, fără a mai vorbi de alte dat oi ii mărunte. — Bine, făcu Jacques, totul va fi plătit. Şi,fără să piardă un minut, fără măcar să se scuture de col.bul călătoriei, începu să-şi caute copilul. Se duse mai întîi la tipograf, gîndind cu drept cuvînt că, depozitul general al Comediei pastorale fiind acolo, Daniel trebuia să vină des pe la el. — Voiam să-ţi scriu, îi zise tipograful, văzîndu-l că intră. Ştii că cea dinţii poliţă expiră peste patru zile. Jacques răspunse foarte liniştit: — M-am gîndit la asta... Chiar de mîine o să iau librarii la rînd. Au să-mi dea bani. Vînzarea a mers foarte bine. Tipograful îşi holbă ochii albaştri şi bulbucaţi de alsacian: — Cum? Vînzarea a mers bine? Cine ţi-a spus asta?  Jacques se îngălbeni, presimţind o catastrofă. — Ia te uită în colţul ăsta, urmă alsacianul, la grămada aceea de A'olume. E Comedia pastorală. De cinci luni de cînd s-a pus în comerţ nu s-a vindut decît un singur exemplar. Pînă la urmă, librarii s-au plictisit şi mi-au trimis înapoi volumele pe care le aveau în depozit. în clipa de faţă nu-s bune decît să fie vîndute la kilogram. Păcat! Era bine tipărită! Fiecare vorbă a omului acesta cădea pe capul lui Jacques, ca o lovitură de măciucă plumbuită, dar dar ceea ce-l dădu gata fu vestea că Daniel împrumutase bani de la tipograf, în numele lui. — Nu mai departe decît ieri, făcu neînduplecatul alsacian, mi-a trimis o negresă să-mi ceară doi ludovici, dar am refuzat categoric. Mai întîi, fiindcă tainicul comisionar nu-mi inspira încredere, şi apui, înţelegi, domnule Eyssette, eu nu-s bogat, şi pînă acum am dat fratelui dumitale peste patru sute de franci. — Ştiu, răspunse cu mîndrie maica Jacques, dar fi fără grijă, banii îţi vor fi înapoiaţi curînd. Apoi ieşi repede, de teamă că n-o să-şi poată ascunde tulburarea. Pe stradă fu nevoit să se aşeze pe un stîlpişor de piatră nu-l mai ţineau picioarele. Copilul tugit, slujba pierdută, banii de înapoiat tipografului, odaia, portarul, scadenţa de poimîine, toate zbîrnîiau, se învolburau în creierul lui Deodată se ridică: „Mai întîi datoriile, îşi zise el, e lucrul cel mai grabnic”. „Şi cu toată mişe-leasca purtare a fratelui său faţă de familia Pierotte, se duse fără şovăială să se adreseze lui Pierotte. Cînd intră în prăvălia fostei case Lalouette, Jac-ques zări după tejghea o faţă mare, galbenă şi umflată, pe care la început nici n-o recunoscu, dar la zgomotul pe care-l făcu uşa, faţ cea mare se ridcă şi, văzînd cine intrase, scoase un răsunător: „Cum s- ar zice „, asupra căruia nu te puteai înşela!.. Bietul Pierrotte! Mîhnirea fet ei lui făcuse din el altom Pierrotte” cel de odinioară, atît de voios şi de rumen, nu mai exista. Lacrimile pe care mititica lui le vărsa de cinci luni îi înroşiseră ochii şi-i topiseră obrajii. Pe buzele-i palide, rîsul zgomotos de altădată făcea loc acum unui zîmbet rece, tăcut, zîmbetul văduvelor şi al iubitelor părăsite. Nu mai era Pierrotte, era Ariana.De altfel, în prăvălia fostei case Lalouette numai el era schimbat. Păstoriţele colorate, chinezii cu pîn-tec mare, vioriu, surîdeau mereu fără griji pe poliţele înalte, printre paharele de Bccmia şi farfuriile cu flori mari. Castroanele de supă rotunde, lămpile cârcel de porţelan pictat străluceau mereu la locul lor, îndărătul aceloraşi vitrine, şi, în odaia din dosul prăvăliei, acelaşi flaut cînta tot atît de discret. — Eu sînt, Pierrotte, zise maica Jacques, în-tăiindu-şi glasul, vin să-ţi cer un mare serviciu, împrumută-mi o mie cinci sute de franci. Fără să răspundă, Pierrotte deschise casa, zornăi cîţiva taleri; apoi, închizînd sertarul, se ridică liniştit: — Nu-i am aici, domnule Jacques. Aşteaptă-mă că-i aduc de sus. înainte de a ieşi, adăugă stingherit: . îfu-ţi spun să vii cu mine. I-ar face prea rău. Jacques oftă: — Ai dreptate, Pierrotte. Mai bine să nu merg sus. După cinei minute, cevenolul se întoarse cu două hîrtii de cîte o mie de franci, pe care i le puse în mînă. Jacques nu voia să le ia. — N-am nevoie decît de o mie cinci sute de franci, zicea el. Dar cevenolul stărui: — Te rog, domnule Jacques, păstrează tot. Ţin la cifra de două mii de franci. E suma pe care mi-a împrumutat-o domnişoara pe vremuri, ca să-mi cumpăr un om în loc. Dacă n-oi primi, cum s-ar zice, nu ţi-aş ierta-o niciodată ! Jacques nu îndrăzni să refuze. Băgă banii în buzunar, şi, întinzînd mîna eevenolului, îi zise numai: — Adio, Pierrotte, şi mulţumesc! Pierrotte îi opri mîna. Cîtva timp rămaseră aşa, faţă în faţă, emoţionaţi şi tăcuţi. Amîndoi aveau numele Ini Daniel pe buze, dar, din aceeaşi delicateţe, nu îndrăzneau să-l rostească. Un tată si o mamă caie se înţelegeau atît de bine!  Jacques, cel dintîi, se desprinse uşurel, îl podideau lacrimile; se grăbea să iasă. Cevenolul îl însoţi pînă în pasaj. Ajungînd acolo, bietul om  nu-şi mai putu stăpîni amărăciunea de care-i era plin sufletul şi începu cu dojana în glas: — Ah! domnule Jacques... domnule Jacques... cum s-ar zice! Dar era prea tulburat ca săşi isprăvească traducerea şi nu putu decît să repete de două ori la rînd: Cum s-ar zice... Cum s-ar zice... O, da, într-adevăr, cum s-ar zice!... Plecînd de la Pieirotte, Jacques se întoarse la tipograf. Cu toată împotrivirea alsacianului, voi să-i înapoieze îndată cei patru sute de franci împrumutaţi lui Daniel. Şi, ea să-şi ia de-o grijă, îi mai lăsă şi banii pentru cele trei poliţe; apoi, simţiudu-şi inima mai uşoară, îşi zise: „Să căutăm copilul”. Din nenorocire, ora era prea înaintată ca să-şi înceapă alergătura chiar în ziua aceea. De altfel, oboseala călătoriei, emoţia, tuşea seacă şi neîncetată care demult îl prăpădea cu încetul zdrobiseră pînă într-âtîta pe biata maică Jacques, încît a fost nevoie să se întoarcă în strada Bonaparte, spre a se mai odihni puţin. A, cînd intră în odăiţă şi revăzu, în amurgul unui soare bătrîn de (octombrie, toate lucrurile care-i vorbeau de copilul său: masa rimelor în faţa ferestrei, paharul lui, călimara, lulele scurte ca ale abatelui Germane, cînd auzi sunînd prietenoasele clopote de la SaintGermain, cam răguşite de ceaţă, cînd Angelus-nl de seară, melancolicul Angehis care-i plăcea atîta lui Daniel, bătu din aripi în geamurile umede, numai o mamă ar putea spune ce a suferit maica Jacques... Se învîrti de două-trei ori în jurul odăii, uitîndu-se pretutindeni, deschizînd toate dulapurile, în nădejdea de a găsi ceva care să-l pună pe urmele fugarului. Dar, vai! Dulapurile erau goale. Nu mai rămăsese decît rufărie veche, nişte zdrenţe. Toată odaia mirosea a dezastru şi a părăsire. Nu plecase, fugise, într-un colţ, pe jos, era un sfeşnic, iar în cămin, sub un morman de hîrtie arsă, o cutie albă cu dungi de aur. Cutia asta o recunoscu. Acolo păstrau scrisorile ochilor negri. Acum o regăsea în cenuşă. Ce nelegiuire! Urmindu-şi cercetările, dădu într-un sertar al mesei peste cîteva foi de hîrtie acoperite cu un scris neregulat, înfrigurat, scrisul lui Daniel cînd era inspirat.,,B un poem, fără îndoială” ghidi maica Jacques, apropiindu-se de fereastră, ca să citească, într-adevăr era un poem, un poem jalnic ce începea astfel: „Jacques, te-am minţit. De două luni te mint mereu”. Scrisoarea aceasta nu plecase; dar, după cum vedeţi, ajungea totuşi la destinaţie. De data aceasta, providenţa făcuse serviciul poştei. Jacques o citi de la capăt la celălalt. Cînd ajunse la locul unde scrisoarea vorbea de un angajament la Montparnasse, propus cu atîia stăruinţă, respins cu atîta hotărîre, sări în sus de bucurie: — Ştiu unde este, strigă el; şi, vîrînd scrisoarea în buzunar, se culcă mai liniştit; dar, deşi rupt de oboseală, nu dormi. Tot blestemata aceea de tuse... De cum se iviră zorile, zoii leneşe şi reci de toamnă, se scula în grabă. îşi făcuse planul. Adună boarfele din. fundul dulapurilor, le puse în cufărul lui, fără a uita cutiuţa cu dungi de aur, zise un ultim adio vechiului turn Saint-Germain şi plecă lăsînd lotul deschis, uşa, fereastra, dulapurile, pentru ca nimic din frumoasa lor viaţă să nu mai rămînă în locuinţa aceea, în care alţii aveau, să Pica de-acum înainte. Jos înştiinţa că se mută,” plăti chiria pe lunile din urmă; apoi, fără a mai răspunde întrebărilor viclene ale portarului, opri o trăsură care trecea şi porunci să-l ducă la hotelul Pilois, din strada Doamnelor, la Batignolles. Hotelul ăsta era ţinut de un frate de-al bătrînului Pilois, bucătarul marchizului. Nu primea decît persoane recomandate şi numai cu trimestrul. Aşa că, în cartier hotelul se bucura de o faimă cu totul deosebită. A locui la hotelul Pilois era un certificat de viaţă regulată şi cinstită. Jacques îşi cîştigase încrederea acelui Vatelx al casei d'Hacqueviile, şi aducea din partea acestuia un coş cu vin de Marsala pentru hotelier. Această recomandaţie fu de ajuns, şi eînd ceru cu sfială să fie primit ca locatar, i se dădu fără şovăire o cameră frumoasă la parter, cu două ferestre spre grădina hotelului, era cit pe ce să spun a mănăstirii. Grădina nu era mare; trei sau patru salcîmi, un pătrat de verdeaţă sărăcăcioasă, verdeaţa din Batignolles, un smochin fără smochine, o viţă de vie bolnavă şi cîteva tufe de crizanteme, numai atîta, dar, în sfîrşit, ajungea ca să înveselească odaia, cam tristă şi umedă de felul ei...  Fără să piardă o clipă, Jaquces îşi aşeză lucrurile, bătu cuie, rîndui ruf aria, puse un rastel pentru lulelele lui Daniel, anină portretul doamnei Eyssette la căpătîiul patului; într-un cuvînt, se strădui pe cît putu mai bine s-alunge aerul banal care îmbicseşte orice cameră mobilată; apoi, cînd o luă bine în stăpîmre, îmbucă repede ceva şi ieşi îndată. Trecînd, îl înştiinţa pe domnul Pilois că în seara aceea, în mod cu totul excepţional, o să se întoarcă poate cam tîrziu, şi-l rugă să i se pregătească în cameră o gustare mai bună, cu două tacîmuri şi vin veclii. în loc să se bucure de acest cîştig suplimentar, bunul domn Pilois se înroşi pînă în vîrful urechilor, ca un vicar abia intrat în slujbă. — Vorba-i că, făcu el, încurcîndu-se, nu ştiu... Regulamentul hotelului nu îngăduie avem feţe bisericeşti . Jacques zîmbi: — A! foarte bine, înţeleg... Te-au speriat cele două tacîmuri. Linişteşte-te, iubite domnule Pilois, nu-i o femeie. Dar, coborînd spre Montparnasse, îşi zicea: „Totuşi; da, e o femeie, o femeie fără curaj, un copil fără minte pe care niciodată nu trebuie să-l mai laşi singur”. Spuneţi-mi de ce maică-mea Jacques era atît de sigur că mă găseşte la Montparnasse? De cînd îi scrisesem groaznica scrisoare care nu plecase, aş fi putut foarte bine să părăsesc teatrul, ba nici să nu fi intrat acolo. Ei bine, nu! Instinctul de mamă îl călăuzea. Era convins că mă găseşte acolo şi c-o să mă ia cu el chiar în seara aceea; numai că, pe bună dreptate, se gîndea: „Ca să-l răpesc, trebuie să fie singur, iar femeia aceea să nu bănuiască nimic”. Asta-l împiedică să se” ducă de-a dreptul la teatru după lămuriri. Culisele-s vorbăreţe. Un singur cuvînt” putea să dea de ştire. Socoti că-i mai bine să se bizuie numai pe afişe şi se duse repede să le cerceteze.  Programele repfezentanţiilor de periferie se afişează la uşa crîşmarilor din cartier, după nişte zăbrele, în felul strigărilor de cununie în satele din Alsacia. Citindu-le, Jacques scoase un ţipăt de bucurie. La teatrul Montparnasse se juca în seara aceea Marie-Jeanne, dramă în cinci acte, cu doamnele Irma Borel, Desiree , Levrault, Guigne ete. Precedat de: Iubire şi prune uscate, vodevil într-un act, cu domini Daniel, Antonin şi domnişoara Leontine. ,,Totu-i în regulă, îşi zise el. Nu joacă amîndoi în aceeaşi piesă. Sînt sigur de lovitura mea.” Si intră într-o cafenea din Grădina Luxemburg, să aştepte ora răpirii. Cînd se însera, se duce la teatru. Reprezentaţia! Si-ncepuse. Se plimbă cam un ceas sub gangul din faţa uşii, laolaltă cu gardienii comunali. Din cînd în cînd, aplauzele dinăuntru ajungeau pînă la el ca un zgomot de grindină îndepărtată, şi i se rupea inima la gîndul că poate aplaudau astfel strîmbăturile copilului său... Pe la nouă, un val de lume se revărsă zgomotos în stradă. Vodevilul se isprăvise: erau unii care mai rîdeau. Fluierau, se chemau: „Hei!... Tu!” răsunau toate zbieretele menajeriei pariziene... De! Nu era ieşirea de la Teatrul Italienilor! Jacques mai aşteptă o clipă, pierdut în gloata aceea; apoi, pe la sfîrşitul antractului, cînd toată lumea se întorcea în sală, se strecură într-o alee întunecoasă şi năclăită de lîngă teatru, intrarea artiştilor, şi ceru să vorbească cu doamna Irma Borel. — Cu neputinţă! i se spuse. E în scenă. Cit despre şiretlicuri, nici chiar un sălbatic nu-l întrecea pe Jaeques ăsta! Cu aerul cel mai liniştit răspunse: — Dacă nu pot s-o văd pe doamna Irma Borel, vă rog să-l chemaţi pe domnul Daniel. O să-i transmită ce aveam să-i spun. După un minut, maica Jacques îşi recucerise copilul şi-l ducea în grabă la celălalt capăt al Parisului. XIV. VISUL — Ia te uită, Daniel, îmi zise maică-mea Jacques, cînd am intrat în camera de la hotelul Pilois. Parcă-i noaptea sosirii tale la Paris! Ca în noaptea aceea, într-adevăr, o gustare îmbietoare ne aştepta pe o faţă de masă foarte albă: pateul mirosea frumos, vinul părea venerabil, flacăra luminoasă a luminărilor rîdea în fundul paharelor. Şi totuşi, şi totuşi nu mai era acelaşi lucru! Sînt fericiri care nu se mai repetă. Masa era aceeaşi, dar îi lipsea floarea vechilor noştri oaspeţi, frumoasa înflăcărare a sosirii, planurile de lucru, visurile de glorie şi acea sfîntă încredere care te face să rîzi şi să mănînci cu poftă. Mei unul, vai! nici unul din oaspeţii aceştia de altădată nu voise să vină la domnul Pilois. Rămă-seseră cu toţii în clopotniţa de la Saint-Germain. Ba în ultima clipă, pînă şi Expansiunea, care ne făgăduise să ia parte la sărbătoarea noastră, trimise răspuns că n-o să vină. O nu, nu mai era aceiaşi lucru. Âm înţeles aşa de bine, incit vorbele lui Jacques, în loc să mă înveselească, îmi umplură ochii de lacrimi ce-mi curgeau şiroaie. Sînt sigur că-n adîneul inimii îi venea şi lui să plîngă, dar avu curajul să se stăpînească şi-mi zise, luîndu-şi un aer voios: „Haide, Daniel, ai plîns destul! Numai asta faci de un ceas. (în trăsură, pe cînd îmi vorbea, plînsesem întruna pe umărul lui). Halal primire! Fără îndoială îmi aminteşti de cele mai urîte zile ale vieţii mele, vremea ibricelelor cu clei, şi parcă mai aud: „Jacques, eşti un măgar!” Haide, şterge-ţi lacrimile, tinere pocăit, uite-te în oglindă şi să vezi cum o să rîzi”. M-am uitat în oglindă, dar n-am rîs. Mi-a fost ruşine. Peruca cea galbenă mi se lipise de frunte, eram mînjit cu roşu şi cu alb pe obraji, peste care-mi curgeau sudoarea şi lacrimile... Era îngrozitor! Cu o mişcare de scîrbă mi-am smuls peruca, dar, cînd s-o arunc, m-am răzgîndit şi am atîrnat-o drept în mijlocul peretelui. Jacques mă privea foarte mirat:,,De ce-o pui acolo, Daniel? B foarte urît trofeul ăsta de apaş Parcă l-am fi scalpat pe PolicMnelle. Iar eu, foarte grav:,,Nu! Jacques, nu-i un trofeu. E remuşearea mea, remuşcarea mea ce se poate vedea şi pipăi şi pe care vreau s-o am totdeauna înaintea mea”. Umbra unui zîmbet amar trecu pe buzele lui Jacques, dar îndată îşi reluă înfăţişarea veselă:,,Aida-de, lasă asta; acum că te-ai spălat şi ţi-am regăsit scumpa mutrişoară, să ne aşezăm la masă, frumosul meu cîrlionţat, că mor de foame”. Nu era adevărat. Nu-i era foame, dar nici mie, Dumnezeule! în zadar voiam să fac cinste mesei, mi se oprea mîncarea în gît şi, cu toate sforţările mele de a mă linişti, îmi stropeam pateul cu lacrimi tăcute. Jacques mă pîndea cu coada ochiului şi-mi zise după o clipă: „De ce plîngi?  îţi pare rău că eşti aici? Ţi-e necaz pe mine că te-am răpit?” I-am răspuns cu tristeţe: „Jacques, asta-i o vorbă rea, dar ţi-am dat dreptul să-mi spui orice”. Cîtăva vreme am mai mîncat, sau mai bine zis ne-am prefăcut amîndoi că mîncăm. Jacques, scos din răbdări de comedia pe care ne-o jucam unul altuia, îşi împinse farfuria şi se ridică:”Hotărît lucru, masa nu merge. Mai bine să ne culcăm”. Avem noi un proverb care spune: „Chinul şi somnul nu-s tovarăşi de pat”. Mi-am dat seama de adevărul ăsta în noptea aceea. Chinul meu era să mă gîndesc la tot binele pe care mi-l făcuse maică-mea Jacques şi la tot răul cu care-l răsplătisem, să compar viaţa mea cu a sa, egoismul meu cu devotamentul lui, sufletul ăsta de copil mişel cu inima aceea de erou, care-şi luase ca îndreptar în viaţă: „Nu-i decît o fericire pe lume, fericirea celorlalţi”. Mai era un chin să-mi spun: „Acuma mi-am stricat viaţa. Am pierdut încrederea lui Jacques, iubirea ochilor negri, stima faţă de mine însumi Ce-o să mă fac?”... Chinul ăsta îngrozitor mă ţinu treaz pînă la ziuă... Nici Jacques nu dormi. L-am auzit răsucindu-se pe o parte şi pe alta şi tuşind o tuse seacă ce parcă-mi înţepa ochii. Odată l-am întrebat încetişor: „Tuşeşti, Jacques? Nu eşti bolnav cumva?”... Mi-a răspuns:,,Nu-i nimic... Dormi acolo...” Şi, după glasul lui, am înţeles că era mai supărat pe mine decît voia să pară. Gîndul ăsta-mi sporea şi mai mult mihnirea şi am început iar să plîng singur sub plapuma. Im am plîns atîta, că pînă la urmă am adormit. Dacă chinul alungă somnul, lacrimile sînt un narcotic. Cum m-am deşteptat era ziua mare. Jacques nu se mai afla lingă mine. Credeam că plecase, dar, dînd la o parte perdelele, l-am zărit la celalalt capăt al odăii, culcat pe o canapea, şi atît de palid, o! aut de palid.. Tu ştiu ce gînd groaznic mi-a fulgerat prin minte. „Jacques!” am strigat, repezmdu-ma spre el... Dormea şi strigătul meu nu-l deşteptă. Lucru ciudat! Chipul lui avea în somn o expresie de suferinţă tristă, pe care nu i-o mai văzusem mcodata, dar care totuşi nu era ceva nou pentru mine. irasa-turile lui slăbite, faţa prelungă, paloarea obrajilor, mîinile bolnăvicios de străvezii, toate-mi făceau rau, dar un rău pe care-l mai simţisem cîndva. Totuşi nu fusese niciodată bolnav. Niciodată pînă acum, Jacques n- avusese cearcănele astea vinete sub ochi, fata asta suptă în ce altă lume trecuta mai avusesem oare vedenia aceasta? Deodată mi-am adus aminte de visul meu. Da, asta-i! Aşa era.Jacques în visul meu, palid, îngrozitor de palid, întins pe o canapea, abia murise... Jacques a murit, Daniel Eyssette, situll-ai ucis  în clipa aceea, o raza de soare cenuşiu intră sfioasă pe fereastră şi, ca o sopirla, alergă pe' chipul acesta palid, neînsufleţit u, fericire '. Iată că mortul se deşteaptă, se freacă la ochi si văzîndu-mă în picioare în faţa lui, îmi zice zim-bind voios: - Bună dimineaţa, Daniel! Ai dormit bine  Eu tuşeam prea mult. M-am lungit pe canapea ca sa nu te trezesc.  Şi în timp ce-mi vorbeşte foarte liniştit, simt că-mi mai tremură picioarele de cumplita vedenie pe care am avut-o şi mă rog în adîncul inimii mele: „Dumnezeule atotputernic, nu-mi lua pe maică-mea Jao ques!” Cu toată deşteptarea asta tristă, dimineaţa fu destul de veselă. Am putut chiar să regăsim ceva din rîsetele noastre de odinioară, dar, cînd să mă îmbrac, mi-am dat seama că n- aveam alte haine decît un pantalon scurt de barchet şi o jiletcă roşie cu pulpane lungi, zdrenţe de teatru pe care le purtam în clipa răpirii. — La naiba, dragul meu, îmi zise Jacques, nu te poţi ghidi la toate! Numai don Juanii nedelicaţi se gîndesc la trusou cînd răpesc vreo frumoasă! De altfel n-avea nici o grijă. O să te înnoim. Va fi iar ca la sosirea ta la Paris. O spunea ca să-mi facă plăcere, fiindcă simţea, ca şi mine, că nu mai era acelaşi lucru. — Hai, Daniel, urmă bunul meu Jacques, văzînd că luam un aer visător, să nu ne mai gîndim la trecut. Iată o viaţă nouă care se deschide înaintea noastră, să păşim în ea fără remuşcări, cu încredere, eăutînd numai să nu ne mai joace aceleaşi feste ca cea veche. Nu te întreb, dragă frate, ce socoti să faci de azi înainte, dar mi se pare că, dacă vrei să începi un nou poem, locul ăsta-i prielnic să lucrezi. Ddaia-i liniştită. Păsările cîntă în grădină. N-ai decît săţi aşezi masa rimelor în faţa ferestrei. I-am curmat repede vorba: — Nu, Jacques, s-a isprăvit cu poemele şi cu rimele. înt fantezii care te costă prea scump. Acuma vreau să fac şi eu ca tine, să muncesc, să-mi cîştig existenţa şi să te ajut din răsnuteri la reclădirea căminului. Iar el, zîmbitor şi liniştit: — Iată planuri frumoase, domnule fluture albastru, dar nu asta ţi se cere. Nu-i vorba să-ţi cîştigi existenţa, şi numai de-ai făgădui Dar basta! O să mai vorbim noi de toate acestea mai tîrziu... Hai să-ţi cumpărăm haine! Ca să ies, am fost nevoit să pun o redingotă de-a lui, care-mi cădea pînă la glezne şi-mi dădea aerul unui muzicant piemontez; nu-mi lipsea decît harpa. Cu cîteva luni în urmă aş fi murit de ruşine dac-ar fi trebuit să umblu pe stradă în halul ăsta, dar în clipa de faţă aveam destule alte ruşini pe cap, şi ochii femeilor puteau să rîdă mult şi bine cînd treceam, că nu mai era acelaşi lucru ca pe vremea galoşilor mei. A nu, nu mai era acelaşi lucru! — Acuma că mai arăţi a om, îmi zise maica Jacques, ieşind din prăvălia de haine vechi, te însoţesc pînă la hotelul Pilois. Apoi mă duc să văd dacă negustorul de fier, la care ţineam contabilitatea înainte de plecarea mea, vrea să-mi mai dea de lucru. Banii lui Pierrotte n-au să ţină o veşnicie. Trebuie să mă gîndesc la pîinea noastră. îmi venea să-i spun: „Ei bine, Jacques, du-te la negustorul tău. M-oi pricepe eu să mă-ntorc singur acasă”. Dar l-am înţeles: voia să fie sigur că n-aveam, să mă duc iarăşi laMontparnasse. A, de- ar fi putut să citească în sufletul meu! Ca să-l liniştesc, l-am lăsat să mă conducă pînă la hotel. Dar de cum întoarse spatele, ani şters-o pe stradă. Şi eu aveam de făcut drumuri... Cînd m-ain întors, era tîrziu. Prin grădina întunecoasă, o umbră mare, neagră, se plimba neliniştită. Era maică-mea Jacques. — Bine c-ai venit odată, îmi zise el, tremurînd. Tocmai voiam să plec la Montparnasse... Am făcut un gest de mînie: — Prea te îndoieşti de mine, Jacques, nu-i mărinimos  Şi oare aşa o să fie totdeauna? Niciodată n-o să-mi redai încrederea ta? îţi jur pe ce am mai sfînt pe lume că nu vin de unde, crezi tu, că femeia aceea a murit pentru mine, că n-am s-o mai văd niciodată, că m-ai recucerit cu totul şi că trecutul acela îngrozitor, din care m-a smuls dragostea ta, nu mi-a lăsat decît remuşcări şi nici o părere de rău... Ce trebuie să-ţi mai spun ca să te conving? Ah! uite, răutăciosule! Aş vrea să-mi deschid pieptul ca să vezi că nu mint. Nu mai ştiu ce mi-a răspuns, dar îmi aduc aminte că, în umbră, dădea trist din cap ca şi cum ar fi zis: „Vai, cum aş vrea să te cred!” Şi totuşi eram sincer vorbindu-i astfel. Fără îndoială că eu singur n-aş fi avut niciodată curajul să mă smulg de lîngă femeia aceea, dar acum, cînd lanţul era sfărîmat, simţeam o uşurare nespusă. Ca oamenii care încearcă să se omoare cu cărbuni şi se căiesc în clipa din urmă, cînd e prea tîrziu şi asfixia îi şi gîtuie şi-i paralizează. Deodată sosesc vecinii, uşa sare în ţăndări, aerul mîntuitor năvăleşte în odaie şi sărmanii sinucigaşi îl sorb cu nesaţ, fericiţi că mai trăiesc şi făgăduind să nu mai înceapă. Tot aşa şi eu, după cinci luni de asfixiere morală, trăgeam cu nări fremătătoare aerul proaspăt şi tare al vieţii cinstite, îmi umpleam plămînii, şi vă jur pe Dumnezeu că nu-mi ardea să mai încep... Dar Jacques nu voia să mă creadă, şi toate jurămintele din lume nu l-ar fi convins de sinceritatea mea  Bietul băiat! îi făcusem atîtea! Ne-am petrecut seara asta dinţii în odaia noastră, stînd înaintea focului, ca iarna, fiindcă odaia era umedă şi negura din grădină ne pătrundea pînă în măduva oaselor. Şi apoi, ştiţi, cînd eşti trist, îţi face bine să vezi un pic de foc... Jacques lucra, făcea socoteli. în lipsa lui, negustorul de fier voise să-şi ţină singur registrele şi ieşise o mîzgălitură atît de frumoasă, o asemenea încurcătură în debit şi credit, încît acum era nevoie de o lună de muncă anevoioasă, ca lucrurile să fie puse la punct. Vă închipuiţi că n-aş fi dorit decît să- i ajut maică-mi Jacques la operaţia aceasta. Dar fluturii albaştri nu se pricep la aritmetică; şi, după un ceas petrecut asupra acestor registre groase de comerţ, cu linii roşii şi pline de hieroglife ciudate, am fost nevoit să mă dau bătut. Jacques se descurca minunat în treaba asta grea. Se năpustea, cu capul în piept, asupra cifrelor, acolo unde se îngrămădeau mai tare, şi coloanele cele mari nu-l înspăimîntau. Din cînd în cînd, în toiul muncii, se întorcea spre mine şi-mi zicea, cam îngrijorat de visarea mea tăcută: — Ni-e bine, nu-i aşa! Nu te plictiseşti, cel puţin? „Nu mă plictiseam, dar eram trist văzîndu-l că se necăjeşte atîta şi mă gîndeam, plin de amărăciune: „De ce mai trăiesc pe lume?  Nu- s bun de nimic... Degeaba mai fac umbră pămîntului. Nu ştiu decît să- i chinuiesc pe toţi şi să fac să plîngă ochii care mă iubesc”. Zicîndu-mi asta, mă gîndeam la ochii negri şi mă uitam cu durere la cutiuţa eu dungi aurii pe care Jacques o aşezase, poate înadins, pe placa pătrată a pendulei. Ce de-a lucruri îmi amintea cutia aceasta! Ce cuvîntări înduioşătoare îmi ţinea de la înălţimea soclului ei de bronz! „Ochii negri ţi-au dat inima lor, ce-ai făcut cu ea? îmi zicea cutia. A mîncat-o Cuc-Alb”. Iar eu, mai păstrînd o licărire de nădejde în fundul sufletului, încercam să readuc la viaţă, să încălzesc cu răsuflarea mea toate aceste fericiri de altădată, ucise de însăşi mîna mea. Mă gîndeam:,.A mîncat-o Cuc-Alb!.. A mîncat-o Cuc-Alb!” ...Seara aceasta, lungă şi melancolică, petrecută în faţa focului, în lucru şi visare, vă înfăţişează destul de bine noua viaţă pe care aveam s-o ducem de-a cum înainte. Toate zilele următoare semănară cu seara asta... Bineînţeles, nu Jacques era cel care visa. El sta cîte zece ceasuri la rînd aplecat asupra registrelor lui groase, cufundat pînă la gît în cifrăraie. în timpul ăsta, eu scormoneam tăciunii şi, tot scormonindu-i, spuneam cutiuţei cu dungi aurii: „Să mai vorbim puţin de ochii negri! Vrei” „  Că nici gind să poţi vorbi de ei cu Jacques! Dintr-o pricină sau din alta, ocolea cu grijă orice convorbire cu subiectul ăsta. Nici măcar un cuvînt despre Pierrotte. Nimic... Aşa că mă răzbunam pe cutiuţă, şi flecăreala noastră nu se mai isprăvea. Pe la amiază, cînd vedeam pe maică-mea Jacques lucrînd de zor la registre, mă îndreptam tiptil spre uşă şi o ştergeam pe nesimţite, zicînd: „Mă întorc numaidecît, Jacques!” Niciodată nu mă întreba unde mă duc; dar după înfăţişarea lui nenorocită, după glasu-i plin de îngrijorare, cu care-mi spunea: „Te duci?”, înţelegeam că nu avea mare încredere în mine. Gîndul la femeia aceasta îl urmărea întruna. Işi zicea: „Dacă o revede, sîntem pierduţi!” Şi, cine ştie? Poate că avea dreptate. Poate că, dac-aş mai fi văzut-o pe sirenă, aş fi căzut iar sub vraja pe care o răspîndea asupra bietei mele fiinţe, cu coama ei de aur şters şi semnul alb din colţul buzei Dar, slavă Domnului! n-am mai văzut-o. Fără îndoială că vreun oarecare domn de la opt-la-zece a făcut-o să-l uite pe Dani-Dan al ei, şi niciodată, niciodată n-am mai auzit vorbindu-se de ea, nici de Cuc-Alb, negresa ei. Intr-o seară, întorcîndu-mă dintr-unul din drumurile-mi tainice, am intrat în odaie cu un strigăt de bucurie:  — Jacques! Jacques! O veste bună! Am găsit de lucru. Iată zece zile de cînd, fără să-ţi spun nimic, băteam străzile cu gîndul ăsta în sfîrşit s-a făcut! Am un serviciu... Chiar de mîine intru ca supraveghetor general la Institutul Ouly din Montmartre, foarte aproape de noi... Voi fi ocupat de la şapte dimineaţa la şapte seara... Multă vreme petrecută departe de tine, dar cel puţin îmi voi cîştiga pîinea şi voi putea să te mai uşurez. Jacques îşi înălţă capul de pe cifre şi-mi răspunse destul de rece: —Intr-adevăr, dragul meu, bine faci că-mi vii în ajutor... Casa ar fi prea grea pentru mine singur... Nu ştiu ce am, dar de cîtva timp mă simt hodorogit rău. Un puternic acces de tuse îl împiedică să urmeze. Lăsă condeiul să-i cadă din mînă, cu o înfăţişare tristă, şi se aruncă pe canapea. Văzîndu-l lungit acolo, palid, cumplit de palid, îngrozitoarea vedenie a visului meu îmi mai trecu o dată pe dinaintea ochilor, dar n-a fost decît o străfulgerare Aproape îndată, maică-mea Jacques se ridică şi începu să rîdă văzîndumi mutra zăpăcită: — Nu-i nimic, prostule! E un pic de oboseală. Am lucrat prea mult în vremea din urmă... Acum, că ai o slujbă, am s-o las şi eu mai domol, şi-n opt zile voi fi vindecat. Vorbea atît de firesc, cu faţa atît de zîmbitoare, încît tristele mele presimţiri zburară şi, o lună întreagă, n-am mai auzit în mintea mea fîlfîitul aripilor lor negre. A doua zi am intrat la Institutul Ouly. Cu toată pompoasa-i denumire, Institutul Ouly era o mică şcoală, aşa în glumă, ţinută de o doamnă bătrînă cu zulufi, pe care copiii o numeau „mătuşica”. Erau acolo vreo douăzeci de omuleţi, dar ştiţi, oişte prichindei din aceia care vin la şcoală cu gustarea într-un coşuleţ şi totdeauna cu cămaşa ieşită afară. Erau şcolarii noştri. Doamna Ouly îi învăţa cîntări religioase; eu le împărtăşeam tainele alfabetului. Afară de aceasta, mai aveam însărcinarea de a-i supraveghea în recreaţii, într-o curte unde erau găini şi un curcan, de care domnişorii ăştia se temeau grozav. Şi uneori, cînd pe „mătuşica” o apuca guta, eu măturam clasa, treabă prea puţin demna de un supraveghetor general, şi pe care totuşi o făceam fără scîrbă; de fericit ce mă simţeam că-mi puteam cîştiga pîinea... Seara, cînd mă întorcem lai hotelul Pilois, găseam masa pusă şi pe maica Jacques, care m-aştepta... După masă făceam de cîteva ori ocolul grădinii cu paşi mari, apoi ne petreceam seara la gura sobei. Iată toată viaţa noastră... Din cînd în cînd primeam cîte o scrisoare de la domnul sau domna Eyssette; erau marile noastre evenimente. Doamna Eyssette locuia mai departe la unchiul Baptiste; doamnul Eyssette călătorea tot pentru Societatea vinicolă. Afacerile nu mergeau prea prost. Datoriile de la Lyon erau pe trei sferturi plătite. într-un an sau doi, totul va fi achitat, şi ne-am pntca gîndi să trăim iar cu toţii împreună... Eu eram de părere ca, deocamdată, s-o aducem pe doamna Eyssette la hotelul Pilois, cu noi, dar Jac-ques nu voia. „Nu, încă nu, zicea el într-un chip ciudat, încă nu  Să mai aşteptăm!” Şi răspunsul ăsta, totdeauna acelaşi, îmi Mngea inima. îmi spuneam:,,N-are încredere în mine Se teme să nu mai fac vreo nebunie cînd doamna Eyssette va fi aici... De aceea vrea să mai aştepte”... Mă înşelam... Nu de aceea spunea Jacques: „Să mai aşteptăm!” Cititorule, dacă eşti o fire tare, dacă visele te fac să zîmbeşti, dacă inima nu ţi-a fost niciodată muşeată, muşcată de să-ţi vină a urla de presimţirea unor întâmplări viitoare, dacă eşti un om pozitiv, pe care numai realitatea îl impresionează, dacă în nici un caz nu vrei să admiţi inexplicabilul, nu mai citi pînă la sfîrşit memoriile acestea. Ceea ce-mi rămme de spus în capitolele din urmă e adevărat ca adevărul veşnic, dar tu n-o vei crede. Era în ziua de 4 decembrie... Mă întorceam de la Institutul Ouly, şi mai repede decît de obicei. Dimineaţa îl lăsasem pe Jacques acasă, plîngîndu-se de o mare oboseală, şi abia aşteptam să ştiu cum îi mai merge. Treeînd prin grădină, m-am împiedicat de domnul Pilois, în picioare lîngă smochin şi vorbind încet cu un domn scurt şi cu labe mari, care parcă se necăjea grozav să-şi încheie mănuşile. Voiam să-mi cer iertare şi să trec înainte, dar hotelierul mă opri. — O clipă, domnule Daniel! Apoi, întorcîndu-se către celălalt, adăugă: E tînărul despre care vă vorbeam. Cred c-ar fi bine să-l preveniţi  M-am oprit foarte neliniştit. Despre ce voia să mă prevină bondocul ăsta? Că mănuşile-i erau mult prea strimte pentru labele lui? Nu, zău, o vedeam doar bine... A fost o clipă de tăcere şi de stinghereală. Domnul Pilois, cu nasul în vînt, se uita în smochin, parcă i-ar fi căutat smochinele pe care nu le avea. Omul cu mănuşile trăgea mereu de ele Totuşi, pînă la urmă, se hotărî să vorbească, dar fără să dea diurnul nasturelui din mină, nu vă temeţi. — Domnule, îmi zise el, sînt de douăzeci de ani medicul hotelului Pilois şi îndrăznesc să susţin...  Nu l-am lăsat să-şi isprăvească fraza. Cuvîntul medic îmi spusese tot. — Veniţi pentru fratele meu? l-am întrebat tre-murînd... E tare bolnav, nu-i aşa? Nu cred că medicul ăsta să fi fost un om rău, dar în elipa aceea avea mai ales grija mănuşilor şi, fără a se gîndi că vorbea cu copilul lui Jacques, fără a incerca să mai slăbească lovitura, îmi răspunse brutal: — Dacă-i bolnav? Cred şi eu  N-o să treacă noaptea! A lovit în plin, vă asigur. Casa, grădina, domnul Pilois, medicul, toate se învîrteau în jurul meu. Am fost nevoit să mă reazem de smochin. Avea mînă grea doctorul hotelului Pilois!... De altfel, nici nu băgă de seamă nimic şi urmă foarte liniştit, fără să înceteze a-şi încheia mănuşile: — E un caz fulgerător de ftizie galopantă... Nu-i nimic de făcut, cel puţin nimic serios  De altminteri am fost chemat mult prea tîrziu, ca totdeauna. — Nu-i vina mea, domnule doctor, făcu bunul domnul Pilois, care tot mai căuta smochine cu cea mai mare băgare de seamă, un mijloc ca oricare altul de a-şi ascunde lacrimile, nu-i vina mea. Ştiam de mult că era bolnav, sărmanul domnul Eyssette, şi adeseori l-am sfătuit să cheme pe cineva, dar niciodată nu voia. Desigur că se temea să nu-şi sperie fratele... Vedeţi, erau aşa de uniţi copiii ăştia! Un hohot de plîns deznădăjduit îmi ţîşni din adîncul inimii. — Haide, curaj, băiete! îmi zise blînd omul cu mănuşile Cine ştie? Ştiinţa şi-a spus ultimul cuvînt, dar natura încă nu O să mai trec mîine dimineaţă. Apoi se învîrti în loc şi se îndepărtă, oftînd de mulţumire: îşi încheiase o mănuşă! Am mai rămas o clipă afară, să-mi şterg ochii şi să mă mai liniştesc puţin; pe urmă, luîndu-mi inima în dinţi, am intrat în camera noastră, cu un aer hotărît. Ge-am văzut deschizînd uşa mă îngrozi. Ca să-mi lase mie patul, fără îndoială, Jacques ceruse să i se pună o saltea pe canapea şi l-am găsit acolo, palid, îngrozitor de palid, aidoma cu Jacques din visul meu. Primul meu gînd a fost să m-arunc asupra lui, să-l iau în braţe şi să-l duc în pat, oriunde, dar să-l scot de acolo, Dumnezeule, să-l scot de acolo! Apoi îndată mi-am zis: „N-ai să poţi, e prea mare!” Şi atunci, fiindcă văzusem pe maică-mea Jacques întins fără scăpare pe locul ăsta unde visul spusese c-avea să moară, mi-am pierdut tot curajul; masca de veselie silită pe care ţi-o pui pe faţă ca să linişteşti muribunzii nu putu să se mai ţină pe obrajii mei-, şi am căzut în genunchi lîngă canapea, vărsînd şiroaie de lacrimi. Jacques se întoarse anevoie spre mine:  Tu eşti, Daniel Te-ai întîlnit cu doctorul, nu-i aşa? Şi doar îl rugasem pe bondocul acela să nu te sperie! Dar văd, după înfăţişarea ta, că nu m-a ascultat şi că ştii tot... Dă-mi mîna, frăţioare Cine dracu' şi-ar fi închipuit una ca asta? Sînt oameni care se duc la Nisa să se vindece de boala lor de piept; eu m-am dus să caut una. E cît se poate de original A, ştii, dacă deznădăjduieşti, o să-mi tai şi mie tot curajul; nici aşa nu-s prea viteaz... Azi-dimineaţă, după ce-ai plecat, am înţeles ca merge prost. Am trimis după preotul de la Saint-Pierre. A venit să mă vadă, şi-o să mai vină îndată să-mi aducă împărtăşania. O să-i facă plăcere mamei, pricepi!... E un om de treabă preotul ăsta îl cheamă ca pe prietenul tău de la liceul din Sarlande. Nu putu spune mai mult şi se prăvăli pe pernă, închizînd ochii. Am crezut că moare şi am început să ţip în gura mare. — Jacques! Jacques! Dragul meu!... Fără să vorbească, îmi făcu semn cu mîna: — Sst! Sst! de mai multe ori. In clipa aceea, uşa se deschise. Domnul Pilois intră în odaie urmat de un bărbat gras, care se rostogoli ca un bulgăre spre canapea, strigînd: — Ce aflu, domnule Jacques?... Cum s-ar zice... — Bună ziua, Pierrotte! făcu Jacques, deschizînd iar ochii. Bună ziua, vechiul meu prieten! Eram Sigur c-o să vii de cum te-oi chema... Lasă-l să şadă aici, Daniel. Avem de vorbit amîndoi. Pierrotte îşi apropie capul mare de buzele palide ale muribundului şi rămaseră aşa mai multă vreme, şopotind încet.. Eu mă uitam, nemişcat în mijlocul odăii. Mai ţineam cărţile subsuoară. Domnul Pilois mi le luă binişor, zicîndu-mi ceva, dar n-am auzit ce. Apoi aprinse luminările şi aşeză pe masă un şervet mare, alb. îmi spuneam în gînd:,,De ce-o fi punînd masa?  O să mai mîncăm?  Dar nu mi-e foame!” Se lăsa noaptea. Afară, în grădină, lumea din hotel îşi făcea semne uitîndu-se la ferestrele noastre. Jacques şi Pierrotte tot mai vorbeau. Din cînd în cînd îl auzeam pe cevenol, zicînd cu glasu-i gros, înecat de lacrimi: — Da, domnule Jacques... Da, domnule Jacques. Dar nu îndrăzneam să m-apropii Totuşi, pînă la urmă, Jacques mă chemă şi mă puse să stau la căpătîiul lui, lingă Pierrotte: — Daniel, dragul meu, îmi zise el, după o lungă pauză, sînt tare trist că trebuie să te părăsesc. Dar un lucru mă mîngîie: nu te las singur în viaţă... O să-ţi rămînă Pierrotte, bunul Pierrotte, care te iartă şi se leagă să mă înlocuiască lîngă tine... — Da, da, domnule Jacques, mă leg  Cum s-ar zice... mă leg — Vezi tu, bietul meu copil, urmă maica Jacques, niciodată n-ai izbuti tu singur să reclădeşti căminul... Nu ca să-ţi fac inimă rea, dar eşti un prost reconstructor de cămin... Cred însă că, ajutat de Pierrotte, vei putea să înfăptuieşti visul nostru... Nu-ţi cer să cauţi s-ajungi un bărbat; socot şi eu, ca abatele Germane, că vei fi un copil toată viaţa ta. Dar te rog fierbinte să fii totdeauna un copil bun, un copil de treabă şi, mai ales... apropie-te puţin, ca să-ţi spun asta la ureche şi mai ales, nu fă să plîngă ochii negri. Aici, sărmanul meu mult iubit se mai odihni un pic, apoi reluă: Cînd totul se va sfîrşi, să scrii tatii şi mamei. Numai eă va trebui să-i înştiinţezi cu încetul... Le-ar face prea rău dac-a afla totul dintr-o dată  Acuma înţelegi de ce n-am adus-o pe doamna Eyssette? Nu voiam să fie astăzi aici. Sînt clipe prea dureroase pentru o mamă Se opri şi privi înspre uşă: Iată-l pe Dumnezeu! rosti el, zîmbind. Şi ne făcu semn să ne dăm la o parte. Se aducea sfînta împărtăşanie. Pe faţa de masă albă, între luminări, luară loc ostia şi untdelemnul sfinţit. Apoi preotul se apropie de pat şi slujba începu Cînd se isprăvi, o! ce lungă mi s-a mai părut! cînd se isprăvi, Jacques mă chemă încetişor lîngă el: — Sărută-mă! îmi zise el. Iar glasu-i era aşa de slab, de parcă mi-ar fi vorbit de departe  Şi trebuie să fi fost întradevăr departe, de douăsprezece ceasuri de cînd cumplita ftizie galopantă îl trîntise pe spatele-i slab şi-l ducea spre moarte în cel mai mare galop! Atunci, apropiindu-mă să-l sărut, mîna mea o întîlni pe a lui, scumpa lui mînă umedă de sudoarea agoniei. Am apucat-o şi nu i-am mai dat drumul... Am rămas aşa, nu mai ştiu cîtă vreme; poate un ceas, poate o veşnicie, nu ştiu deloc... Nu mă mai vedea, nu-mi mai vorbea. Numai mîna lui se mişcă de mai multe ori într-a mea, ca pentru a-mi spune: „Simt că eşti aici”. Deodată, o tresărire lungă îi zgudui bietul trup din cap pînă-n picioare. Am văzut că ochii i se deschid şi privesc în jur, căutînd pe cineva; şi cum mă plecam asupra lui, l-am auzit spunînd de două ori foarte încet: — Jacques, eşti un măgar! Jacques, eşti un măgar!... Apoi nimic... Murise. O, visul! Un vînt cumplit bătu în noaptea aceea. Decembrie azvîrlea pumni de măzăriche în geamuri. Pe masa din capătul odăii, un crucifix de argint strălucea între două luminări. Ingenuncheat în faţa lui Crist, un preot pe care nu-l cunoşteam se ruga cu glas puternic, în zgomotul vîntului Eu nu mă rugam, nici nu plîngeam. N-aveam decît un singur gînd, gîndul neclintit să încălzesc mîna mult iubitului meu Jacques, pe care o ţineam strînsă într-ale mele. Vai, cu cît se apropia dimineaţa, cu atîta mîna lui se făcea mai grea şi de gheaţă... Deodată, preotul care recita pe latineşte în faţa crucifixului se ridică şi veni să mă bată pe umăr. — Incearcă să te rogi, îmi zise el. O să-ţi facă bine. Abia atunci l-am recunoscut... Era vechiul meu prieten de la liceul din Sarlande, abatele Germane el însuşi, cu frumoasa-i faţă ciupită de vărsat şi înfăţişarea lui de dragon în sutană... Suferinţa mă doborîse pînă într-atîta, că nu m-am mirat să-l văd. Mi s-a părut foarte firesc. Dar iată cum se afla el aici: In ziua cînd Piciul părăsea liceul, abatele Germane îi spusese: „Am eu un frate la Paris, un preot de treabă... dar basta! La ce bun să-ţi mai dau adresa lui”? Sînt sigur că nu te- ai duce la el”. Şi uite ce-i soarta! Fratele abatelui Germane era preot la biserica. Saint-Pierre din Montmartre, şi pe el îl chemase biata maică Jacques la patu-i de moarte. Tocmai atunci se întîmplase ca abatele Germane să fie în treacăt la Paris şi să locuiască la casa parohială în seara de 4 decembrie, fratele lui îi zise înapoindu-se: — Am dus sfîntul maslu unui nenorocit de copil care moare foarte aproape de aici. Va trebui să te rogi pentru el, abate! Abatele răspunse: — O să mă gîndesc la el mîine, făcînd slujba. Cum îl cheamă? — Stai e un nume din sud, cam greu de ţinut minte... Jacqueş Eyssette... Da, aşa-i... Jacques Eyssette.  Numele acesta îi aminti abatelui de un oarecare mic pedagog pe care-l cunoştea. Şi, fără să piadă o clipă, alerga la hotelul Pilois... Cînd intră, mă zări în picioare, agăţat de mîna lui Jacques. Nu voi să-mi tulbure durerea, spuse tuturor să plece şi că va veghea cu mine. Pe urmă îngenunche, şi abia noaptea, tîrziu, speriat de încremenirea mea, mă bătu pe umăr şi se făcii cunoscut. Din clipa aceea nu mai ştiu ce s-a petrecut. Sfîrşitul acelei nopţi groaznice, ziua următoare şi încă multe alte zile nu mi-au lăsat decît amintiri nedesluşite. Aici e un mare gol în memoria mea. Totuşi îmi aduc aminte, dar ca de lucruri întîmplate cu veacuri în urmă, de un drum lung, fără sfîrşit, prin noroiul Parisului, după carul cel negru. Mă văd mergînd cu capul gol, între Pierrotte şi abatele Germane. O ploaie rece, amestecată cu măzăriche, ne biciuieşte obrazul. Pierrotte are o umbrelă mare, dar o ţine aşa de rău şi ploaia cade atît de tare, încît apa curge şiroaie pe sutana abatelui, lucioasă toată! Plouă, plouă, ah! cum mai ploxiă! Lîngă noi, aproape de car, păşeşte un domn înalt, îmbrăcat în negru, cu un beţişor de abanos în mînă. Acesta-i maestrul de ceremonii, un fel de şambelan al morţii. Ca toţi şambelanii, poartă mantie de mătase, spadă, pantaloni scurţi şi joben Să fie o nălucire a creierului meu?... Găsesc că omul ăsta seamănă cu domnul Viot, supraveghetorul general de la liceul din Sarlande. E înalt ca el, ţine ca el capul plecat pe umăr şi, de cîte ori se uită la mine, are acelaşi zîmbet prefăcut şi de gheaţă, care flutura pe buzele cumplitului chelar. Nu-i domnul Viot, dar poate că-i umbra lui. Carul cel negru înaintează mereu, dar aşa de încet, aşa de încet... Mi se pare că n-o să mai ajungem niciodată în sfîrşit, iată-ne într-o grădină tristă, plină de noroi gălbui, în «are te afunzi pînă la glezne. Ne oprim la marginea unei gropi mari. Oameni cu mantale scurte aduc o cutie mare, foarte grea, pe care trebuie s-o coboare înăuntru. Treaba-i anevoioasă. Frînghiile, înţepenite de ploaie, nu lunecă Aud pe unul din oamenii ăştia ca strigă:,,Cu picioarele înainte! Cu picioarele înainte! „ în faţa mea, de cealaltă parte a gropii, umbra domnului Viot, cu capul plecat pe umăr, îmi zîmbeşte mereu cu blîndeţe. Lungă, subţire, gîtuită în veşmintele-i de doliu, ea se desprinde pe cenuşiul cerului ca o lăcustă mare, neagră, udă toată.  Acum sînt singur cu Pierrotte. Coborîm prin Montmartre... Pierrotte caută o trăsură, dar nu găseşte. Merg lîngă el, cu pălăria în mînă. Mi se pare că-s tot în urma dricului De-a lungul cartierului, lumea întoarce capul să-l vadă pe omul ăsta gros care plînge, strigînd după birje, şi pe copilul care umblă cu capul gol, pe o ploaie cu găleata. Mergem, mergem întruna. Şi-am obosit, şi capul mi-e greu în sfîrşit, iată pasajul Saumon, fosta casă Lalouette, cu obloanele ei vopsite, de pe care curg şiroaie de apă verde Fără să mai intrăm în prăvălie, urcăm la Pierrotte. La etajul întîi, puterile mă părăsesc. Mă aşez pe o treaptă. Cu neputinţă să merg mai departe. Capul mi-e prea greu... Atunci, Pierrotte mă ia în braţe. Şi pe cînd mă duce sus, pe trei sferturi mort şi scuturat de friguri, aud măzărichea care pîrîie pe vitrina pasajului şi apa din jgheaburi ce cade cu mare zgomot în curte... Plouă, plouă, ah, cum mai plouă! XVI. SFÎRŞITUL VISULUI Piciul e bolnav; Piciul e pe moarte în faţa pasajului Saumon, un larg aşternut de paie, schimbat la două zile, îi face pe trecători să spună: „Colo sus trage să moară vreun bogătaş bătrîn”... Nu trage să moară un bogătaş bătrîn, ci Piciul. Toţi medicii l-au condamnat. Două febre tifoide în doi ani e mult prea mult pentru creieraşul ăsta de pasăre-muscă! Haide, repede, puneţi caii la carul cel negru! Şi lăcusta cea mare să-şi pregătească beţişorul de abanos şi zîmbetul mîhnit! Piciul e bolnav: Piciul e pe moarte! Să vedeţi ce jale-i în fosta casă Lalouette! Pierrotte nu mai doarme. Ochii negri sînt deznădăjduiţi. Doamna de isprafă răsfoieşte cu înfrigurare un Raspail, rugîndu-se fierbinte sfîntului Camfre să facă o nouă minune, de hatîrul scumpului bolnav... Salonul galben e închis, pianul mort, flautul fără glas. Dar mai sfîşietor decît toate, o! mult mai sfîşietor, e o rochiţă neagră care stă într-un colţ al casei si împleteşte de dimineaţa pînă seara, fără să scoată o vorbă, iar lacrimi grele-i curg şiroaie. Şi pe cînd fosta, casă Lalouette se tînguieşte astfel zi şi noapte, Piciul e culcat foarte liniştit într-un pat mare de puf şi nu bănuieşte cum îi face pe toţi să plîngă în jurul lui. Ţine ochii deschişi, dar nu vede nimic. Lucrurile n-ajung pînă la sufletul său. Nici n-aude nimic decît numai un ţiuit înăbuşit, o zbîrnîială nedesluşită, ca şi cum ar avea drept urechi două scoici de mare; scoicile acelea mari cu buze trandafirii, în care auzi vuind marea. Nu vorbeşte, nu gîndeste. Ai zice că-i o floare bolnavă Să-i ţii o compresă cu apă rece la cap şi o bucată de gheaţă în gură, atîta cere. Cînd gheaţa se topeşte, cînd compresa se usucă la arşiţa craniului său, scoate un mîrîit: altceva nu vorbeşte. Aşa trec mai multe zile, zile fără ceasuri, zile neguroase; apoi, deodată, într-o dimineaţă, Piciul are o senzaţie ciudată. Parcă l-ar fi scos cineva din fundul mării. Ochii lui văd, urechilei aud. Eăsuflă. îşi vine în fire Maşina de gîndit care dormea într-un colţ al creierului, cu rotiţele-i subţiri ca părul unei zîne, se deşteaptă şi se pune în mişcare. La început încet, apoi ceva mai repede, apoi cu o repeziciune nebună, tic! tic! tic! de-ai crede c-o să se sfărîme. Simţi că maşina asta frumoasă nu-i făcută să doarmă şi că vrea să-şi recîştige vremea pierdută... Tic! tic! tic! Ideile se încrucişează, se încîlcesc ca firele de mătase:,,Unde-s, Dumnezeule?... Ce-i patul ăsta mare?... Şi ce fac cele trei doamne de colo, lîngă fereastră?... Oare nu cunosc eu rochiţa asta neagră care stă cu spatele la mine?... Parcă.” Şi ca să se uite mai bine la rochia neagră pe care crede c-o recunoaşte, Piciul se ridică anevoie într-un cot şi se plecă afară din pat, apoi îndată se dă îndărăt, îngrozit. Acolo, înaintea lui, în mijlocul odăii, a zărit un dulap de nuc cu ferecaturi vechi de fier ce se caţără pe uşi. Dulapul ăsta îl recunoaşte! L-a mai văzut o dată in vis, un vis îngrozitor.. Tic! tic! tic! Maşina de gîndit merge ca vîntul. O, acum Piciul îşi aduce aminte. Hotelul Pilois, moartea lui Jacques, înmormîntarea, sosirea la Pierrotte pe ploaie, vede iar tot, îşi aminteşte tot. Vai! Benăscînd la viaţă, nenorocitul copil a renăscut la durere. Şi cea dintîi vorbă a lui e un geamăt... La geamătul ăsta, cele trei femei care lucrau lîngă fereastră au tresărit. Una din ele, cea mai tînără, se ridică strigînd:,,Gheaţă, gheaţă!” Şi repede aleargă să ia o bucată de gheaţă de pe cămin şi i-o aduce Piciului, dar Piciul n-o vrea  Respinge încetişor mîna care-i căuta buzele, e o mînă prea delicată pentru o îngrijitoare de bolnavi! Oricum, cu glas tremurător, zice: — Bună ziua, Camille!   Camille Pierrotte e atît de mirată că muribundul vorbeşte, încît rămîne pe loc buimăcită, cu braţul întins, cu mîna deschisă şi cu bucata de gheaţă străvezie care tremură în vîrful degetelor ei trandafirii de frig. — Bună ziua, Camille! repetă Piciul. O, las' că te recunosc eu bine!... Mi-e mintea limpede acuma  Dar dumneata mă vezi?  Oare poţi să mă vezi? Camille Pierrotte face ochi mari: — Dacă te văd, Daniel?! Cred şi eu că te văd!.. Atunci, la gîndul că dulapul a minţit şi Camille Pierrotte nu-i oarbă, că visul, îngrozitorul vis nu se va adeveri pînă la capăt, Piciul prinde curaj şi se încumetă să mai pună şi alte întrebări: — Am fost tare bolnav, nu-i aşa, Camille? — O, da, Daniel, tare bolnav — Şi stau în pat demult?... — Mîine se împlinesc trei săptămîni... — Doamne, Dumnezeule! Trei săptămîni!... Au şi trecut trei săptămîni de cînd biata maică-mea Jacques. Nu sfîrşeşte fraza şi-şi ascunde capul în pernă, plîngînd cu hohote.  în clipa aceea, Pierrotte intră în odaie. Aduce alt medic. (Dacă boala se mai lungeşte, toată Academia de medicină o să se perinde.) Ăsta-i renumitul doctor Brum-Brum, un vlăjgan care nu-şi pierde vremea şi nu se joacă să-şi încheie mănuşile la căpătîiul bolnavilor. Se apropie de Piciul, îi pipăie pulsul, se uită la ochii şi la limba lui, apoi întorcîndu-se către Pierrotte: — Ce-mi tot îndrugai?... Păi e vindecat băiatul ăsta... — Vindecat! face bunul Pierrotte, împreunîndu-şi mîinile. — Aşa de bine vindecat, încît o să-mi aruncaţi îndată gheaţa asta pe fereastră si-o să-i daţi bolnavului o aripă de pui stropită cu Saint-Emilion... Haide, nu te mai mîhni, mica mea domnişoară. în opt zile, tînărul ăsta, care a dus moartea de nas, o să fie pe picioare, v-o garantez eu. Pînă atunci, vedeţi să stea liniştit în pat. Feriţi-l de orice emoţie, de orice lovitură. E lucrul de căpetenie... Pentru rest, lăsăm natura să lucreze, că se pricepe să îngrijească mai bine decît voi şi decît mine... Vorbind astfel, renumitul doctor Bruni-Brum dă un bobîrnac tînărului care a dus moartea de nas, zîmbeşte domnişoarei Camille şi pleacă sprinten, însoţit de bunul Pierrotte, care plînge de bucurie şi repetă întruna: —Ah! domnule doctor, cum s-ar zice cum s-ar zice... In urma lor, Camille vrea ca bolnavul să doarmă, dar el se împotriveşte cu hotărîre: — Nu te duce, Camille, te rog Nu mă lăsa singur... Cum vrei să dorm cu durerea pe care-o am în suflet? — Ba da, trebuie, Daniel... Trebuie să dormi Ai nevoie de odihnă. Aşa a spus doctorul. Haide, fii cuminte, închide ochii şi nu te gîndi la nimic Peste puţin voi veni să te mai văd. Şi dac-ai dormit, voi sta multă vreme. — Dorm... dorm, zise Piciul, închizînd ochii. Apoi, răzgîndindu-se: încă un cuvînt, Camille!... Oare cine-i rochiţa aceea neagră pe care am zărit-o aici adineauri? — O rochie neagră?... — Ei da, ştii bine! E rochiţa aceea neagră care lucra cu voi lîngă fereastră... Acuma nu mai este acolo... Dar adineauri am văzut-o, sînt sigur. — A, nu, Daniel, te înşeli. Am lucrat aici toată dimineaţa cu doamna Tribou, vechea dumitale prietenă, doamna Tribou, ştii, cea pe care o numeai doamna de ispravă. Dar doamna Tribou nu-i în negru  poartă tot rochia ei cea verde. Nu, cu siguranţă nu-i nici o rochie neagră în toată casa... Poate c-ai visat... Haide! Mă duc... Somn uşor!... Zicînd acestea, Camille Pierrotte fuge repede, foarte încurcată şi cu obrajii arzînd, ca şi cum ar fi minţit. Piciul rămîne singur, dar tot nu poate să doarmă. Maşina cu rotiţe subţirele îşi face de cap în creierul lui. Firele de mătase se încrucişează, de încîlcesc Se gîndeşte la mult iubitul lui care doarme în iarba de la Montmartre; se gîndeşte şi la ochii negri, la frumoasele lumini întunecate pe care providenţa parcă le aprinsese anume pentru el. Aici, uşa odâii se deschide încet, încet, ca şi ctim ar vrea să intre cineva, dar aproape îndată se aude cum Camille Pierrotte zice cu glas scăzut: — Nu intraţi. Emoţia o să-l omoare dacă se trezeşte... Şi iată că uşa se închide iar, încet, încet aşa cum se deschisese. Din nenorocire, o bucată din poala rochiei negre se prinde în prag, iar din patul lui, Piciul zăreşte poala asta de rochie care iese afară. In clipa aceea, inima-i tresare, ochii i se aprind şi ridicîndu-se într-un cot, începe să strige în gura, mare:  — Mamă! Mamă! De ce nu vii să mă săruţi?  Numaidecît uşa se deschide. Rochiţa neagră, care nu se mai poate stăpîni, se repede în odaie, dar în loc să meargă spre pat, se duce drept în cealaltă parte a încăperii, cu braţele deschise, chemîndu-l: — Daniel! Daniel! — Pe aici, mamă, strigă Piciul, care-i întinde braţele, rîzînd Pe aici! Da ce, nu mă vezi?... Şi atunci, d-na Eyssette, pe jumătate întoarsă spre pat, dibuind aerul din jurul ei cu mîinile care-i tremură, răspunde cu glas sfîşietor: — Vai nu, scumpul meu odor, nu te văd  Niciodată n-o să te mai văd... Sînt oarbă! Auzind aceasta, Piciul scoate un ţipat puternic şi cade pe spate între perne. Fireşte că după douăzeci de ani de nenorociri şi de suferinţe, doi copii morţi, căminul nimicit, bărbatul ei departe nu-i chiar de mirare că ochii dumnezeieşti ai bietei mame Eyssette să fie acuma arşi de lacrimi. Da pentru Piciul!... Cum se potrivesc toate cu visul lui! Ce ultimă groaznică  lovitură îi mai păstra soarta! Oare n-o să moară dintr-asta?... Ei bine, nu! Piciul n-o să moară. Nu trebuie să moară! în urma lui, ce s-ar face biata mamă oarbă? Unde-ar mai găsi ea lacrimi să-şi plîngă şi pe ăl treilea fiu? Ce s-ar face tata Eyssette, care n-are cînd nici măcar să se repeadă să-şi sărute copilul bolnav, nici să ducă o floare copilului său mort? Cine-ar mai reclădi căminul, frumosul cămin al familiei, la care amîndoi bătrînii vor veni cînd va să-şi încălzească bietele mîini îngheţate? Piciul nu vrea să moară. Dimpotrivă, se agaţă din răsputeri de viaţă... I s-a spus că, pentru a se însănătoşi mai repede, nu trebuie să gîndească: nu gîndeşte; că nu trebuie să vorbească: nu vorbeşte; că nu trebuie să plîngă: nu plînge... E o plăcere să-l vezi în patul lui, cu înfăţişarea liniştită, cu ochii deschişi, jucîndu-se, pentru a-şi trece vremea, cu canafurile piapumei de puf. O adevărată convalescenţă de călugăr. In jurul lui, toată casa Lalouette îşi dă cea mai mare osteneală, în tăcere. Doamna Eyssette stă toată ziua la picioarele patului, cu împletitura ei. Scumpa oarbă e atît de obişnuită cu andrelele lungi, încît împleteşte tot aşa de bine ca pe vremea cînd vedea. Doamna de ispravă e şi ea acolo; apoi, în fiecare clipă, numai ce se iveşte în uşă faţa bună a lui Pierrotte. Pînă şi flautistul urcă după ştiri, de patru sau cinci ori pe zi. Dar, trebuie s-o spunem, el nu vine pentru bolnav; îl atrage mai ales doamna de ispravă  De cînd Camille Pierrotte i-a spus răspicat că nu-l voia nici pe el, nici flautul lui, înfocatul instrumentist s-a mulţumit cu văduva Tribou, care, deşi mai puţin bogată şi mai puţin frumoasă decît fiica cevenolului, nu-i însă cu totul lipsită de farmec şi de economii. Cu această romanţioasă femeie coaptă, omul-flaut nu şi-a pierdut vremea; la a treia şedinţă, căsătoria plutea în aer şi vorbeau, încă nehotărît, să deschidă o prăvălie de plante medicinale în strada Lombarzilor, cu economiile doamnei. Pentru ca frumoasele planuri să nu adoarmă, tînărul virtuos vine atît de des după veşti. Dar domnişoara Pierrote? Nu se mai vorbeşte de ea! Oare nu mai este în casă?... Ba da, e tot acolo. Numai că, de cînd bolnavul e în afară de orice primejdie, nu mai intră aproape niciodată în odaia lui. Şi cînd vine, e numai în treacăt, s-o ia pe oarbă de mină, ca s-o ducă la masă, dar Piciului, niciodată vreo vorbă A, ce departe-i vremea trandafirului roşu, vremea cînd,pentru a zice:,,Te iubesc”, ochii negri se deschideau ca două flori de catifea! în patul lui, bolnavul oftează, gîndindu-se la fericirea aceea care-şi luase zborul. Vede bine că ea nu-l mai iubeşte, că fuge.de dînsul, că-l urăşte. Dar el a voit-o. N-are dreptul să se plînga. Şi totuşi, ar fi fost aşa de bine ca în doliul şi-n durerea ta să-ţi încălzească inima un pic de iubire! Ar fi fost aşa de bine să plîngi pe un umăr prieten!... „în sfîrşit! Eăul s-a făcut, îşi zice bietul copil, să nu ne mai gîndim la asta şi să lăsăm visările la o parte! Cît despre mine, nu mai e vorba să fiu fericit în viaţă. E vorba să-mi fac datoria... Mîine o să mă înţeleg cu Pierrotte.” într-adevăr, a doua zi, la ora cînd cevenolul trece tiptil prin odaie, ca să coboare la prăvălie, Piciul, care din zori stă la pîndă după perdele, îl cheamă încetişor: — Domnule Pierrotte! Domnule Pierrotte! Pierrotte se apropie de pat, şi atunci, bolnavul, foarte mişcat şi fără să ridice ochii, zice: Uite că merg spre însănătoşire, bunul meu domn Pierrotte, şi trebuie să-ţi vorbesc serios. Nu vreau să-ţi mulţumesc pentru ceea ce faci pentru mama şi pentru mine  Cevenolul îi curmă repede vorba: — Nici un cuvînt despre asta, domnule Daniel! Tot ce fac trebuia să fac. Mă înţelesesem cu domnul Jacques. — Da, ştiu, Pierrotte, ştiu că la tot ce vreau să-ţi spun în privinţa aceasta, răspunzi totdeauna acelaşi lucru  Aşa că nici n-o să-ţi mar vorbesc despre asta. Dimpotrivă, te-am chemat ca să te rog ceva. Ajutorul dumitale din prăvălie o să te părăsească în curînd. Vrei să mă iei în locul lui? O, te rog, Pierrotte, ascultă-mă pînă la capăt! Nu-mi spune nu, fără să mă fi ascultat pînă la sfîrşit Ştiu că, după purtarea mea mişelească, nu mai am dreptul să trăiesc în mijlocul vostru. Este în casă cineva care suferă din pricina prezenţei mele, cineva pentru care a mă vedea e un chin, şi pe bună dreptate!... Dar dacă fac în aşa fel ca să nu mă vadă*niciodată, dacă mă oblig să nu mă urc niciodată aici, dacă rămîn totdeauna la prăvălie, dacă sînt de-al casei voastre fără totuşi să fiu, ca dulăii din ogradă care nu intră niciodată prin odăi, oare în condiţiile astea n-ai putea să mă primeşti? Pierrotte ar vrea să ia în mîinile lui mari capul cîrlionţat al Piciului şi să-l sărute mult de tot, dar se stăpîneşte şi răspunde liniştit: — Păi de, vezi, domnule Daniel, înainte de a-ţi răspunde, am nevoie să mă sfătuiesc cu mititica Mie, propunerea dumitale îmi convine destul, dar nu ştiu dacă mititica De altfel o să vedem. Trebuie să se fi sculat... Gamille! Gamille! Camille Pierrotte, cate se Scoală devreme ca o albină, tocmai îşi stropeşte trandafirul roşu de pe căminul din salon. Soseşte în capot de dimineaţă, cu părul ridicat în sus ca o chinezoaică, proaspătă, veselă, mirosind a flori. — Uite, mititico, îi spune cevenolul, uite, domnul Daniel cere să intre la noi, să-l înlocuiască pe ajutorul meu din prăvălie Dar, cum gîndeşte că prezenţa lui ţi-ar fi prea neplăcută. — Prea neplăcută! îi taie vorba Camille Pierrotte, schimbînd feţe-feţe. Nu zice nimic mai mult, dar ochii negri îi isprăvesc fraza. Da, ochii negri, ei înşişi, se arată în faţa Piciului, adînci ca noaptea, luminoşi ca stelele, strigînd: „Iubire, iubire!” cu atîta patimă şi înflăcărare, încît inima bietului bolnav se aprinde toată. Atunci Pierrotte zice, rîzînd pe înfundate: — Păi de, lămuriţi-vă amîndoi o fi vreo neînţelegere la mijloc. Şi se duce să bată cu degetele pe geam un joc cevenol; apoi, cînd crede că copiii s-au lămurit îndeajuns o, Dumnezeule! abia au avut cînd să-şi spună două vorbe, se apropie de ei şi-i priveşte: — Ei, bine? — A, Pierrotte, zice Piciul, întinzîndu-i mîinile, e tot atît de bună ca şi dumneata M-a iertat! Din clipa aceea, convalescenţa bolnavului merge cu paşi de uriaş... Cred şi eu! Ochii negri nu se mai mişcă din odaie. Tinerii îşi petrec zilele făcînd planuri de viitor. Vorbesc de căsătorie, de căminul ce trebuie reclădit. Vorbesc şi de scumpa maică Jacques, şi numele lui mai face să curgă lacrimi frumoase. Dar, oricum! Este iubire în fosta casă Lalouette. Asta se simte. Şi dacă cineva se miră că iubirea poate înflori astfel, în jale şi în lacrimi, îi voi spune să se ducă pe la cimitir, să vadă toate floricelele care cresc printre crăpăturile mormintelor. De altfel, nu cumva să credeţi că pasiunea îl face pe Piciu să-şi uite datoria. Oricît de bine s-ar simţi în patu-i mare, între doamna Eyssette şi ochii negri, abia aşteaptă să se vindece, să se scoale, să coboare la prăvălie. Nu doar, fireşte, că porţelanul l-ar ispiti din cale-afară; dar doreşte cu înfocare să înceapă viaţa de devotament şi de muncă, pentru care i-a fost pildă maica Jacques. La urma urmelor, tot mai bine-i să vinzi farfurii într-un pasaj, cum spunea tragediana Irma, decît să mături institutul Ouly sau să fii fluireat la Montparnasse. Gît despre Muză, nu se mai vorbeşte de ea. Lui Daniel Eyssette îi plac şi acum versurile, dar nu ale lui; şi în ziua cînd tipograful, plictisit de a mai păstra la el cele nouă sute nouăzeci şi nouă de volume ale Comediei pastorale, le trimite în pasajul Saumon, nenorocitul fost poet are curajul să spună: — Trebuie să ardem tot! La care Pierrotte, mai prevăzător, răspunde: — Să ardem tot?! Zău că nu! Mai degrabă le ţin în prăvălie. Oi găsi eu cum să le întrebuinţez  Cum s-ar zice se nimereşte că în curînd am de trimis nişte păhărele pentru ouă la Madagascar. Cu voia dumitale, domnule Daniel, cărţile astea îmi vor sluji să învelesc ouarele. Şi, într-adevăr, două săptămîni mai tîrziu, Comedia pastorală porni la drum spre ţara aceea. îi dorim să aibă acolo mai mult succes decît la Paris!  Şi acum, cititorule, înainte de-a încheia această povestire, vreau să te mai introduc o dată în salonul galben. E într-o după-amiază de duminică, o frumoasă duminică de iarnă, frig uscat şi soare. Toată casa La Jouette e în culmea bucuriei. Piciul e pe deplin vindecat şi s-a sculat pentru întîia oară din pat. în cinstea acestui fericit eveniment, au jertfit la amiază lui Esculap cîteva duzini de stridii, stropite cu vin bun de Turena. Acum stau cu toţii la un loc în salon. E plăcut; flăcările joacă în cămin. Pe geamurile pline de promoroacă, soarele încondeiază privelişti de argint. În faţa căminului, Piciul șade pe un scăunel, la picioarele bietei oarbe aţipite, şi vorbeşte încetişor cu domnişoara Pierrotte, mai roşie decît trandafirul roşu din părul ei. E şi lesne de înţeles, stă doar aşa de aproape de foc!... Din cînd în cînd, un ronţăit de şoarece: e capul de pasăre care ciuguleşte într-un colţ; sau un ţipăt deznădăjduit: e doamna de ispravă, care pierde la besig banii pentru prăvălia de plante medicinale. Vă rog să priviţi cu băgare de seamă înfăţişarea triumfătoare a doamnei Lalouette, care cîştigă, şi zîmbetul îngrijorat al flautistului, care pierde. Dar domnul Pierrotte?... O, domnul Pierrotte nu-i departe. E colo în pervazul ferestrei, pe jumătate ascuns de perdeaua cea mare, galbenă, şi adîncit într-o treabă tăcută, care-l face să asude. Are înaintea lui o mescioară rotundă, compase, creioane, rigle, echere, tuş, pensule şi, în sfîrşit, o coală mare de hîrtie de desen, pe care-o acoperă cu semne ciudate Lucrarea pare să-i placă. La fiecare cinci minute înalţă, capul, îl pleacă un pic întf-o parte şi zîmbeşte cu bunăvoinţă mîzgălelilor lui. Oare ce să fie lucrarea asta tainică?... Aşteptaţi! O să aflăm noi Pierrotte a isprăvit. Iese din ascunzătoarea lui, ajunge încet în spatele tinerei Camille şi al Piciului; apoi, deodată, le întinde sub ochi coala cea mare, întrebînd: — Iaca, îndrăgostiţilor, ce ziceţi de asta?... îi răspund două exclamaţii: — O, tată!  —O, domnule Pierrotte! — Ce-i? Ce este?... tresare sărmana oarbă, trezita pe neaşteptate. Iar Pierrotte, cu voioşie: — Ce este, doamnă Eyssette? E... cum s-ar zice e o schiţă pentru noua firmă, pe care o vom pune la prăvălie peste cîteva luni. Ei, domnule Daniel, citeşte-ne-o tare, ca să ne dăm seama cam cum sună. In adîncul inimii lui, Piciul varsă cea din urmă lacrimă pe fluturii lui albaştri; şi, luînd coala cu amîndouă mîinile: — „Haide, fii bărbat, Piciule!” Citeşte tare, cu glas hotărît, firma asta de prăvălie, pe care viitorul lui e scris cu litere de-o şchioapă: PORŢELANURI ŞI CRISTALURI Fosta casă Lalouette EYSSETTE şi PIERROTTE Succesori

CAPITOLUL VII   Aflând că urmează să fie acuzat de înaltă trădare, autorul se refugiază în» Blefuscu. Cum e primit acolo.   Înainte de a vorbi despre plecarea mea din Liliput, vreau să amintesc de amănuntele unei intrigi, care de vreo două luni de zile se urzea în taină împotriva mea. Până atunci, nu avusesem prilejul să cunosc viaţa de la curte, datorită umilei mele stări sociale. Ce e drept, auzisem şi citisem destule despre felul de a se purta al monarhilor şi miniştrilor, dar nu m-aş fi aşteptat niciodată să cunosc cumplitele sale urmări într-o ţară atât de îndepărtată, condusă - după cum credeam eu - de principii foarte deosebite de cele din Europa. Tocmai pe când mă pregăteam să-mi prezint omagiile mele împăratului din Blefuscu, o persoană cu vază la curte (căreia îi făcusem multe servicii într-o vreme când se afla în cea mai mare disgraţie a Majestăţii Sale) veni în taină, noaptea, la locuinţa mea, într-o lectică închisă, şi ceru să mă vadă, fără să-şi spună numele, servitorului. Am dat drumul purtătorilor şi am vârât lectica cu Luminăţia Sa în buzunarul hainei; apoi, după ce am poruncit unui servitor de încredere să spună că sunt indispus şi că m-am dus la culcare, am zăvorât uşa casei, am pus lectica pe masă, potrivit obiceiului meu, şi m-am aşezat şi eu lângă masă. După salutările de rigoare, văzând că faţa Luminăţiei Sale e foarte îngrijorată, l-am întrebat care-i pricina, iar el m-a rugat să-l ascult cu răbdare, într-o chestiune care privea îndeaproape cinstea şi viaţa mea. Mi-a vorbit cam în felul următor (mi-am însemnat spusele lui de îndată ce a plecat): „Află, zise el, că nu de mult au fost convocate în taină din pricina dumitale mai multe şedinţe ale consiliului, iar Majestatea Sa a ajuns la o hotărâre definitivă abia acum două zile. Îţi dai seama, cred, că Skyresh Bolgolam (galbet sau mare amiral) ţi-a fost duşman de moarte aproape din prima clipă a sosirii dumitale aici. Din ce pricină, nu ştiu; dar ura lui a sporit de când cu marea dumitale victorie repurtată asupra ţării Blefuscu, ceea ce i-a umbrit mult faima lui de amiral. Acest domn, împreună cu Flimnap, marele vistiernic, a cărui duşmănie împotriva dumitale e bine cunoscută din cauza soţiei sale, generalul Limtoc, şambelanul Lalcon şi judecătorul suprem Balmuff au pregătit un act de acuzare prin care eşti învinuit de trădare şi alte crime capitale". Această introducere mă făcu să-mi pierd într-atât cumpătul, conştient de meritele şi nevinovăţia mea, încât am vrut să-l întrerup, dar el mă rugă să tac, urmând astfel: "Fiindu-ţi recunoscător pentru binele pe care mi l-ai făcut, am căutat să capăt informaţii precise cu privire la şedinţele consiliului, precum şi o copie a învinuirilor ce ţi se aduc; făcând aceasta, mi-am pus viaţa în primejdie ca să-ţi fiu de folos.   ACT DE ACUZARE Împotriva lui QUINBUS FLESTRIN, OMUL-MUNTE   Articolul l   Având în vedere că printr-un statut întocmit în timpul domniei Majestăţii Sale împăratul Calin Deffar Plune s-a hotărât că oricine va urina în interiorul zidurilor palatului regal va fi supus la pedeapsa cuvenită pentru înaltă trădare; că, totuşi, sus-numitul Quinbus Flestrin a încălcat cu bună ştiinţă sus-numita lege, sub pretextul de a stinge focul din apartamentul scumpei şi augustei soţii a Majestăţii Sale, şi astfel, în chip viclean, trădător şi diabolic, a stins sus-numitul foc din sus-amintitul apartament, aflat înăuntrul zidurilor sus-amintitului palat regal, împotriva statutului privitor la un astfel de caz etc. împotriva îndatoririlor etc.   Articolul 2   Că sus-numitul Quinbus Flestrin, după ce a adus flota imperială din Blefuscu în portul nostru imperial şi după ce i s-a poruncit mai târziu de către Majestatea Sa împăratul să captureze toate celelalte vase ale sus-numitei împărăţii Blefuscu şi să reducă această împărăţie la o provincie, care să fie de acum înainte guvernată de un vicerege, şi să nimicească şi să omoare nu numai pe toţi exilaţii Capete-turtite, ci şi pe toţi locuitorii din acea împărăţie care nu se vor lepăda imediat de erezia Capetelor-turtite, el, sus-numitul Flestrin, ca un trădător perfid al milostivei şi Augustei Sale Majestăţi împăratul, a rugat să fie scutit de sus-numita însărcinare sub pretextul că nu vrea să forţeze cugetul nimănui şi nici să distrugă libertatea şi viaţa unui popor nevinovat.   Articolul 3   Având în vedere că atunci când de la curtea împărăţiei Blefuscu au sosit la curtea Majestăţii Sale ambasadori ca să ceară pace, el, sus-numitul Flestrin, ca un trădător perfid, a ajutat, a instigat, a încurajat şi distrat pe sus-numiţii ambasadori, cu toate că ştia că sunt slujitorii unui monarh care a fost de curând inamicul declarat al Majestăţii Sale împăratul, şi a purtat război deschis împotriva Majestăţii Sale mai sus-amintite.   Articolul 4   Că acelaşi Quinbus Flestrin, contrar îndatoririlor unui supus credincios, se pregăteşte acum să întreprindă o călătorie la curtea împărăţiei Blefuscu, pentru care a căpătat numai o încuviinţare verbală din partea Majestăţii Sale împănatul şi, sub pretextul sus-amintitei încuviinţări, intenţionează, ca un perfid şi trădător ce e, să facă sus-amintita călătorie şi astfel să ajute, să încurajeze şi să aţâţe pe împăratul din Blefuscu, până nu de mult duşmanul nostru, care a purtat război (desdais împotriva Majestăţii Sale împăratul mai sus-amintit...   Mai sunt şi alte câteva articole, dar acestea sunt cele mai importante şi ţi le-am citit în rezumat. În cursul mai multor dezbateri în legătură cu aceste acuzaţii, trebuie să recunosc că Majestatea Sa a dat multe dovezi de bunăvoinţă, amintind în mai multe rânduri serviciile pe care i le-ai adus şi căutând să-ţi micşoreze crimele. Dar vistiernicul şi amiralul au insistat să fii condamnat la cea mai crudă şi ruşinoasă moarte, prin incendierea casei dumitale în timpul nopţii, urmând totodată ca generalul să fie de faţă, însoţit de douăzeci de mii de oameni înarmaţi cu săgeţi otrăvite, care să ţintească faţa şi mâinile dumitale. Câţiva din servitorii dumitale vor căpăta ordinul secret de a turna pe cămăşile şi cearşafurile dumitale un suc otrăvitor ce te va face să-ţi rupi carnea şi să mori în chinuri groaznice. Generalul a împărtăşit această propunere, astfel că o bucată de vreme a existat o majoritate împotriva dumitale; dar Majestatea Sa, hotărât să-ţi cruţe viaţa, de va fi cu putinţă, l-a câştigat până la urmă de partea sa pe şambelan. Cu acest prilej, Reldresal, primul secretar pentru afacerile private, care s-a socotit întotdeauna prietenul dumitale credincios, a primit poruncă de la împărat să-şi spună punctul de vedere, lucru pe care l-a făcut, îndreptăţind astfel buna părere pe care o ai despre el. A recunoscut că într-adevăr crimele dumitale sunt grave, dar că mai există şi iertare - virtutea cea mai de laudă a unui cârmuitor şi cea pentru care Majestatea Sa a fost pe bună dreptate slăvit de atâtea ori. A spus că prietenia dintre dumneata şi el e atât de bine cunoscută de toată lumea, încât s-ar putea ca prea cinstitul consiliu să-l socotească părtinitor; totuşi, supunându-se poruncii primite, va spune fără ocol tot ce gândeşte. Astfel a arătat că dacă Majestatea Sa, ţinând seamă de serviciile dumitale şi ascultând de îndemnul firii sale milostive, ar binevoi să-ţi cruţe viaţa şi ar porunci doar să-ţi scoată amândoi ochii, după umila sa părere, s-ar face oarecum dreptate prin această măsură şi toată lumea ar slăvi mărinimia împăratului, precum şi generosul spirit de dreptate al celor care au cinstea de a fi sfetnicii săi.  A mai spus că de pe urma pierderii ochilor, puterea dumitale fizică n-ar avea de suferit şi ai mai putea fi de folos Majestăţii Sale, că orbirea face să sporească curajul pentru că ne ascunde primejdiile, că numai teama de a-ţi pierde vederea te-a oprit să porneşti şi să aduci încoace şi restul flotei vrăjmaşe şi că ar fi de ajuns pentru dumneata să vezi cu ochii miniştrilor, deoarece nici cei mai mari monarhi nu fac altfel. Această propunere a fost primită cu cea mai mare dezaprobare de către întregul consiliu. Bolgolam, amiralul, şi-a ieşit din sărite şi, sculându-se furios, a întrebat cum de a avut secretarul îndrăzneala să propună ca viaţa unui trădător să fie cruţată, când serviciile aduse de dumneata au constituit, dacă se ţine seama de cele mai înalte raţiuni de stat, crimele cele mai grave; că dumneata, care ai fost în stare să stingi focul urinând în apartamentul Majestăţii Sale, împărăteasa, (lucru pe care l-a amintit cu scârbă) ai putea într-o bună zi să provoci o inundaţie prin aceleaşi mijloace, înecând întregul palat, şi aceeaşi forţă care ţi-a permis să capturezi flota inamicului ţi-ar putea sluji, cu prilejul primei nemulţumiri, s-o duci înapoi; că are motive temeinice să creadă că în adâncul inimii dumitale eşti un Cap-turtit, şi cum trădarea înainte de a se arăta în fapte îşi face loc mai întâi în inimă, te-a acuzat de trădare pe acest temei şi a stăruit să fii condamnat la moarte. Vistiernicul a fost de aceeaşi părere; el a arătat în ce stare jalnică a ajuns tezaurul datorită cheltuielilor făcute cu întreţinerea dumitale, cheltuieli care foarte curând vor deveni o povară greu de îndurat; că propunerea secretarului de a ţi se scoate ochii, departe de a fi un leac împotriva răului ce ne paşte, va spori primejdia, căci e lucru ştiut că scoţând ochii unor păsări, ele mănâncă mai mult şi se îngraşă mai repede; că prea slăvită Sa Majestate şi consiliul, judecătorii dumitale, sunt în adâncul conştiinţei lor convinşi de vinovăţia dumitale, ceea ce e de ajuns ca să fii condamnat la moarte fără dovezile formale cerute de litera strictă a legii. Totuşi, Majestatea Sa împăratul, opunându-se cu hotărâre pedepsei capitale, a binevoit să spună că de vreme ce, după părerea consiliului, pierderea ochilor este o pedeapsă prea uşoară, ti s-ar putea aplica şi alte pedepse mai târziu. Atunci, prietenul dumitale, secretarul, rugând cu umilinţă să fie ascultat din nou şi răspunzând obiecţiilor vistiernicului cu privire la cheltuielile Majestăţii Sale făcute pentru întreţinerea dumitale, a spus că excelenţa sa, ca unul ce dispune singur de veniturile împăratului, ar putea lesne înlătura acest rău, micşorându-ţi treptat raţia; din lipsă de hrană suficientă, dumneata vei slăbi, te vei ofili şi-ţi vei pierde pofta de mâncare, iar peste câteva luni te vei stinge de-a binelea. În felul acesta, nici mirosul cadavrului dumitale nu va mai fi atât de primejdios, pentru că trupul se va fi redus la jumătate, iar îndată după moartea dumitale, cinci-şase mii de supuşi ar putea în două-trei zile să-ţi taie carnea bucăţele, să le încarce în căruţe şi să le îngroape în regiuni îndepărtate ca să împiedice izbucnirea unei molime, păstrând scheletul ca monument pentru posteritate. Astfel, mulţumită marii prietenii a secretarului, toate s-au sfârşit cum nu se poate mai bine. S-a poruncit cu străşnicie ca planul acesta de a fi lăsat să mori de foame încet, încet, să fie ţinut în mare taină, dar sentinţa prin care se hotăra să ţi se scoată ochii a fost trecută în registre. Toţi au fost de acord, afară de Bolgolam, amiralul, care, fiind omul împărătesei, era mereu aţâţat de Majestatea Sa să stăruie asupra condamnării dumitale la moarte, ea duşmănindu-te fără cruţare din pricina mijloacelor josnice şi nelegiuite pe care le-ai folosit ca să stingi focul din apartamentele ei. Până în trei zile prietenul dumitale secretarul va primi instrucţiuni să vină acasă la dumneata şi să-ţi citească actul de acuzare, apoi să-ţi arate mărinimia şi graţia Majestăţii Sale şi a consiliului care te-au condamnat numai la pierderea vederii, pedeapsă la care Majestatea Sa e încredinţat că te vei supune recunoscător şi plin de umilinţă. Douăzeci de chirurgi ai Majestăţii Sale vor fi de faţă, pentru ca operaţia să decurgă în bune condiţiuni. Săgeţi foarte ascuţite vor fi aruncate în globurile ochilor dumitale, în timp ce vei sta culcat pe pământ. Las pe seama înţelepciunii dumitale măsurile ce urmează să le iei, iar pentru a nu da loc la bănuieli, trebuie să mă întorc neîntârziat, tot aşa de tainic precum am venit." Aşa şi făcu excelenţa sa, iar eu am rămas singur, ros de îndoieli şi adânc tulburat. După ce curtea ordona executarea unei sentinţe crude, care potolea ura monarhului sau răutatea vreunui favorit, exista un obicei introdus de împăratul actual şi de miniştrii săi (foarte deosebit de obiceiurile de altădată, după cum am fost încredinţat), potrivit căruia împăratul ţinea întotdeauna o cuvântare în faţa întregului consiliu, vorbind despre marea sa îngăduinţă şi bunătate ca de nişte însuşiri cunoscute şi trâmbiţate de lumea întreagă. Cuvântarea aceasta era publicată imediat în toată împărăţia, dar nimic nu îngrozea mai mult poporul decât laudele aduse clemenţei Majestăţii Sale, pentru că se ştia că cu cât se stăruia mai mult asupra acestor laude, cu atât pedeapsa era mai neomenoasă şi osânditul mai nevinovat. În ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc că deoarece nu fusesem hărăzit să devin curtean, nici prin naştere, nici prin educaţie, eram atât de nepriceput să judec lucrurile, încât n-am izbutit să descopăr clemenţa şi mărinimia acestei sentinţe, socotind-o (greşit, poate) mai curând aspră decât milostivă. De câteva ori m-am gândit să mă înfăţişez la judecată, pentru că, deşi nu puteam tăgădui faptele amintite de cele câteva articole, nădăjduiam totuşi să mi se îndulcească pedeapsa. Cum însă în cursul vieţii mele citisem multe procese de stat - care întotdeauna se terminau în felul dorit de judecători - îmi era teamă să mă bizui pe o hotărâre atât de primejdioasă, într-o situaţie atât de critică şi împotriva unor duşmani atât de puternici. La un moment dat, eram hotărât să opun rezistenţă, pentru că atâta timp cât eram în libertate, cu greu ar fi putut să-mi vină de hac toate forţele împărăţiei aceleia, şi nimic n-ar fi fost mai lesne pentru mine decât să arunc cu pietre şi să dărâm capitala; totuşi am îndepărtat cu scârbă astfel de înduri, aducându-mi aminte de jurământul făcut împăratului, de favorurile de care mă bucurasem din partea lui şi de înaltul titlu de nardac ce mi-l conferise. Pe de altă parte, nu mă deprinsesem încă îndeajuns de temeinic cu recunoştinţa curtenilor spre a mă încredinţa că asprimea Majestăţii Sale faţă de mine mă scutea de toate obligaţiile din trecut. Până la urmă, m-am oprit la o hotărâre pentru care voi fi probabil criticat întrucâtva, şi nu pe nedrept, căci, mărturisesc, datorez păstrarea ochilor şi în consecinţă, libertatea mea, propriei mele nesăbuinţe şi lipsei de experienţă; deoarece, dacă aş fi cunoscut atunci firea monarhilor şi a miniştrilor (pe care am studiat-o mai târziu la multe alte curţi), precum şi felul în care îi tratau pe criminalii mai puţin periculoşi decât mine, m-aş fi supus fără zăbavă şi fără şovăire unei pedepse atât de uşoare, împins însă de pripeala tinereţei şi având încuviinţarea Majestăţii Sale împăratul de a face o vizită de curtoazie împăratului din Blefuscu, m-am folosit de acest prilej, şi înainte să fi trecut trei zile, i-am trimis o scrisoare prietenului meu, secretarul, prin care-l înştiinţam că luasem hotărârea de a pleca încă în dimineaţa aceea spre Blefuscu, potrivit cu permisiunea ce o căpătasem; şi fără să mai aştept vreun răspuns, m-am îndreptat spre partea insulei unde se afla flota noastră. Am înhăţat un vas mare de război şi am legat un odgon de prova, apoi am ridicat ancorele, m-am dezbrăcat, mi-am pus în corabie hainele (împreună cu pătura pe care o purtam sub braţ) şi, trăgând nava după mine, am ajuns, când mergând prin apă, când înotând, în împărătescul port din Blefuscu, unde poporul mă aştepta de mult; aici mi s-au dat două călăuze care să mă ducă spre capitala ţării, ce se numeşte tot Blefuscu. I-am ţinut în mână pe cei doi însoţitori ai mei până am ajuns la vreo două sute de yarzi de porţile oraşului, apoi i-am rugat să anunţe pe unul din secretari despre sosirea mea şi să-i spună că aştept acolo ordinele Majestăţii Sale... După vreo oră am primit răspunsul că Majestatea Sa, însoţit de familia regală şi de marii dregători a ieşit în întâmpinarea mea. Am înaintat încă o sută de yarzi. Împăratul şi suita descălecaseră, împărăteasa şi doamnele se dădură jos din căleşti, fără ca eu să observ vreo umbră de teamă sau îngrijorare pe feţele lor. M-am lungit la pământ ca să sărut mâna împăratului şi a împărătesei. I-am spus Majestăţii Sale că am venit, potrivit făgăduielii mele şi cu încuviinţarea împăratului, stăpânul meu, pentru a avea cinstea să văd un monarh atât de puternic şi pentru a-i oferi orice serviciu de care sunt capabil şi care nu ar fi împotriva îndatoririlor ce le am faţă de împăratul meu —, nu am pomenit nici un cuvânt despre dizgraţia în care căzusem, deoarece până în clipa aceea eu nu fusesem informat oficial şi aveam tot dreptul să mă socotesc cu desăvârşire neştiutor; de asemeni, nu aveam nici un temei să cred că împăratul va descoperi taina cât timp mă aflam în afara puterii lui; totuşi, m-am înşelat, după cum se dovedi în curând. Nu-l voi plictisi pe cititor cu descrierea amănunţită a primirii ce mi s-a făcut la această curte, întru totul pe măsura generozităţii unui monarh atât de mare, şi nici asupra impasului în care m-am găsit neavînd la îndemână o casă şi un pat, fiind nevoit să dorm pe pământ, înfăşurat în pătura mea.     CAPITOLUL VIII   Printr-o întâmplare fericită, autorul găseşte mijlocul de a. pleca din Blefuscu şi, după câteva peripeţii, se înapoiază teafăr în patria sa.   Trei zile după sosirea mea, ducându-mă din curiozitate pe coasta de nord-est a insulei, am văzut în larg, la vreo jumătate de leghe depărtare de ţărm, ceva ce semăna cu o barcă răsturnată. Mi-am scos pantofii şi ciorapii şi înaintând prin apă cam două-trei sute de yarzi, mi-am dat seama că obiectul se apropia datorită fluxului; şi atunci am văzut limpede că era o barcă adevărată, azvârlită departe de corabie, după câte am bănuit, de vreo furtună. M-am înapoiat numaidecât în oraş şi am rugat pe Majestatea Sa împăratul să-mi împrumute douăzeci din cele mai mari vase care-i mai rămăseseră după pierderea flotei, precum şi trei mii de marinari, sub comanda vice-amiralului său. Flota făcu un ocol în timp ce eu am pornit pe drumul cel mai scurt spre locul de pe coastă de unde văzusem prima oară barca. Între timp, fluxul o adusese şi mai aproape. Toţi marinarii aveau la ei frânghii, pe care eu le împletisem din mai multe funii ale lor pentru a fi mai rezistente. Când au sosit vasele, m-am dezbrăcat şi am mers prin apă până ce am ajuns cam la o sută de yarzi de barcă, de unde am fost silit să înot ca să ajung la ea. Marinarii mi-au aruncat capătul unei frânghii pe care-l prinsei de-o gaură din prova bărcii, iar celălalt capăt de un vas de război. Mi-am dat seama însă că toată truda mea era zadarnică, deoarece neatingând fundul cu picioarele, nu puteam lucra mai departe. Am fost silit să înot în spatele bărcii şi s-o împing, atunci când puteam, cu mâna; cum fluxul îmi era prielnic, am înaintat aşa până când ţinându-mi bărbia ridicată, am dat cu picioarele de fund. M-am odihnit două-trei minute, apoi iar am împins barca, şi tot aşa până ce apa nu-mi mai trecu de subsuori. Terminîndu-se astfel treaba cea mai anevoioasă, am luat celelalte odgoane aflate pe unul din vase şi le-am fixat mai întâi de barcă, apoi de nouă din corăbiile ce mă însoţeau. Vântul fiind prielnic, marinarii au remorcat şi eu am împins până când am ajuns la patruzeci de yarzi de coastă; după ce fluxul a încetat, m-am dus până la barcă şi cu ajutorul a două mii de oameni, toţi cu odgoane şi maşinării, am reuşit s-o întorc cu fundul în sus, descoperind că nu avea decât stricăciuni neînsemnate. Nu-l voi plictisi pe cititor descriindu-i cum m-am necăjit când, cu ajutorul unor vâsle la care lucrasem zece zile, am încercat să-mi duc barca în portul imperial Blefuscu, unde, la sosirea mea, s-a adunat o mare mulţime de oameni, cuprinşi de uimire la vederea unui vas atât de uriaş. I-am spus împăratului că norocul mi-a scos în cale această barcă pentru a mă duce într-un loc de unde aş putea să mă întorc în patrie i l-am rugat pe Majestatea Sa să dea ordin să mi se pună la îndemână tot ce-mi trebuie spre a-mi echipa nava; totodată i-am cerut şi încuviinţarea de a pleca, lucru pe care l-am obţinut, după ce, foarte curtenitor, a căutat să mă înduplece să rămân. În tot acest răstimp, eram peste măsură de uluit că la curtea din Blefuscu nu se înfăţişase încă nici un sol din partea împăratului meu. Mai târziu însă mi s-a dat să înţeleg în taină că Majestatea Sa, neputînd să-şi închipuie că eu aş şti cât de cât ceva despre planurile sale, era încredinţat că am plecat în Blefuscu, potrivit cu încuviinţarea ce mi-o dăduse şi despre care ştia întreaga curte, numai pentru a-mi ţine făgăduiala, urmând să mă înapoiez peste câteva zile, când ceremoniile de la curtea din Blefuscu vor fi luat sfârşit. În cele din urmă, însă, îndelungata mea absenţă începu să-l supere pe suveran, şi după ce se consultă cu vistiernicul şi cu ceilalţi uneltitori, un dregător fu trimis cu o copie a actului de acuzare împotriva mea. Solul avea instrucţiuni de a-i zugrăvi monarhului din Blefuscu „marea îngăduinţă a stăpânului său, care se mulţumea să mă pedepsească doar cu pierderea vederii"; să-i spună de asemenea „că am fugit de judecată, şi dacă nu mă voi înapoia în două ore, mi se va lua titlul de nardac şi voi fi declarat trădător". Trimisul mai adăugă că „pentru menţinerea păcii şi prieteniei între cele două împărăţii, stăpânul său aşteaptă ca fratele său din Blefuscu să poruncească să fiu trimis înapoi în Liliput, legat de mâini şi de picioare, pentru a fi pedepsit ca trădător". Împăratul din Blefuscu, după ce se sfătui trei zile cu dregătorii săi, trimise un răspuns plin de curtenie şi de scuze. El spunea că „fratele său ştie că e cu neputinţă ca să fiu trimis legat; că deşi eu îl lăsasem fără flotă, îmi era totuşi nespus de îndatorat pentru multe servicii aduse în legătură cu încheierea păcii. Că nu va trece mult şi amândoi împăraţii vor răsufla uşuraţi, deoarece am găsit pe ţărm un vas uriaş care să mă poarte în larg; că a dat ordin ca vasul să fie echipat cu ajutorul şi sub îndrumarea mea şi nădăjduia ca peste câteva săptămâni, amândouă împărăţiile să scape de năpastă". Trimisul se înapoie cu acest răspuns în Liliput, iar monarhul din Blefuscu mi-a povestit după aceea tot ce s-a întâmplat, oferindu-mi totodată (în chipul cel mai confidenţial) binevoitorul său sprijin dacă voi rămâne în serviciul său.  Dar cu toate că l-am crezut sincer când mi-a făcut această propunere, eram hotărât să nu mă mai încred în monarhi sau miniştri, ori de câte ori puteam să mă feresc; de aceea, mulţumindu-i cum se cuvine pentru intenţiile sale binevoitoare, l-am rugat cu umilinţă să mă ierte. I-am spus că, "de vreme ce soarta, bună sau rea, îmi scosese o barcă în cale, eram hotărât să înfrunt oceanul, mai curând decât să fiu prilej de dihonie între doi monarhi atât de puternici". N-aş putea spune că împăratul s-a arătat nemulţumit, ba mai mult, din întâmplare am aflat că era chiar foarte bucuros de hotărârea mea, ca de altfel cea mai mare parte dintre miniştrii săi. Toate acestea m-au făcut să-mi grăbesc întrucâtva plecarea, iar curtea, nerăbdătoare să se vadă odată scăpată, m-a ajutat cu dragă inimă. Cinci sute de lucrători, sub îndrumarea mea, s-au îndeletnicit cu confecţionarea a două pânze pentru barcă, unind treisprezece fâşii de pânză din cea mai tare. Eu m-am chinuit să fac funii şi odgoane, împletind câte zece, douăzeci sau treizeci din cele mai groase şi rezistente funii ale lor. Un pietroi, găsit pe coastă după îndelungate cercetări, mi-a slujit drept ancoră. Aveam la îndemână seul a trei sute de vaci ca să-mi ung barca, precum şi pentru alte scopuri. După multă caznă, am izbutit să dobor câţiva din cei mai mari copaci pentru a-mi face vâsle şi catarge; iar constructorii de vase ai Majestăţii Sale m-au ajutat mult, netezindu-le după ce eu făcusem munca brută. La vreo lună de zile, când totul fu gata, am trimis vorbă împăratului că-i aştept poruncile şi că vreau să-mi iau rămas bun. Împăratul şi familia regală ieşiră din palat; eu m-am culcat pe burtă ca să-i sărut mâna, pe care monarhul mi-a întins-o graţios; la fel a făcut şi împărăteasa şi prinţii. Majestatea Sa mi-a dăruit cincizeci de pungi cu câte două sute de sprugi fiecare, precum şi portretul său în mărime naturală, pe care l-am băgat imediat în mănuşă ca să-l feresc de stricăciuni. Ceremoniile prilejuite de plecarea mea au fost prea multe, ca să-l mai plictisesc pe cititor zugrăvindu-i-le. Am încărcat barca cu carnea a o sută de boi şi trei sute de oi, cu o cantitate corespunzătoare de pâine şi băutură, precum şi cu hrana pregătită de patru sute de bucătari. Am luat cu mine şase vaci şi doi boi vii şi un număr egal de oi şi berbeci, cu gândul de a-i duce în ţara mea şi de a-i prăsi; iar pentru întreţinerea lor aveam pe bord un mănunchi bunicel de fân şi un săculeţ cu grâu. Aş fi luat bucuros o duzină de locuitori, dar împăratul, de bună seamă, nu ar fi încuviinţat aşa ceva; şi, în afară de faptul că mi s-au scotocit cu grijă buzunarele, Majestatea Sa mi-a cerut să-mi dau cuvântul de onoare că nu voi răpi nici un supus de al său, chiar dacă acesta ar dori să plece de bunăvoie şi din proprie dorinţă. După ce mi-am pregătit aşadar lucrurile cum m-am priceput mai bine, am ridicat pânzele în a douăzeci şi patra zi a lunii septembrie 1701, la şase dimineaţa, iar după ce am străbătut vreo patru leghe în direcţia nord, vântul bătând dinspre sud-est, la şase seara am zărit o insulă mică la vreo jumătate de leghe înspre nord-vest. M-am îndreptat într-acolo şi am aruncat ancora în partea mai adăpostită a insulei care părea nelocuită. Am îmbucat câte ceva şi m-am culcat. Am dormit dus, cel puţin şase ceasuri după câte bănuiesc, pentru că la două ore după ce m-am deşteptat a început să se lumineze de ziuă. Noaptea era senină. Mi-am luat gustarea de dimineaţă înainte de a răsări soarele, apoi am ridicat ancora pe un vânt prielnic şi am plutit în aceeaşi direcţie ca şi în ajun, fiind îndrumat de busola pe care o aveam în buzunar. Intenţia mea era să ajung, dacă se putea, la una din insulele despre care aveam motive să cred că se găsesc la nord-est de Ţara Van Diemen. În ziua aceea nu am descoperit nimic, dar în cea următoare, pe la trei după amiază, când, după calculele mele, străbătusem douăzeci şi patru de leghe de la Blefuscu, am zărit o corabie plutind în direcţia sud-est; eu mă îndreptam spre est. Am strigat şi i-am făcut semne, dar nu am primit nici un răspuns; totuşi mi-am dat seama că mă apropiam de ea, fiindcă vântul sufla mai încet. Am întins toate pânzele şi peste o jumătate de oră cei de pe corabie m-au zărit; au înălţat un steag şi au tras cu tunul. E greu să descriu bucuria ce m-a cuprins la gândul neaşteptat că-mi voi revedea patria şi pe cei dragi. Vasul şi-a încetinit mersul şi eu l-am abordat între cinci şi şase seara, în ziua de douăzeci şi şase septembrie; şi mi-am simţit inima săltând de bucurie la vederea pavilionului englez. Mi-am vârât vacile şi oile în buzunarele hainei şi m-am urcat pe bord cu mica mea încărcătură de provizii. Era un vas englez de comerţ care se întorcea din Japonia prin mările nordului şi sudului; căpitanul, domnul John Biddel din Deptford, era un om foarte îndatoritor şi un marinar neîntrecut. Ne găseam acum la 30 de grade latitudine sudică; pe bord se aflau vreo cincizeci de oameni, iar printre ei mi-a fost dat să întâlnesc un vechi camarad de al meu, Peter Williams, care m-a descris căpitanului în culori cât se poate de frumoase. Căpitanul m-a tratat cu bunăvoinţă şi m-a rugat să-i spun de unde vin şi unde vreau să mă duc. I-am povestit totul în câteva cuvinte, însă omul şi-a închipuit că aiurez şi că primejdiile prin care trecusem mi-au tulburat minţile. Atunci am scos din buzunar vitele şi oile, iar căpitanul, după ce s-a minunat îndeajuns, s-a convins că-i spusesem adevărul. I-am arătat apoi aurul pe care mi-l dăruise împăratul din Blefuscu, portretul în mărime naturală al Majestăţii Sale, precum şi alte rarităţi din ţara aceea. I-am dat două pungi de câte două sute de sprugi fiecare şi i-am făgăduit că la sosirea în Anglia îi voi dărui o vacă şi o oaie gata să fete. Nu-l voi plictisi pe cititor cu descrierea amănunţită a acestei călătorii, netulburată de nimic în cea mai mare parte a ei. Am ajuns la Downs la 13 aprilie 1702. Pe drum mi s-a întâmplat o singură nenorocire, şi anume că şobolanii de pe vas mi-au mâncat o oaie; i-am găsit oasele într-o gaură, curăţate de toată carnea. Celelalte animale le-am debarcat cu bine şi le-am lăsat să pască pe o pajişte din Greenwich, unde s-au apucat să mănânce cu poftă iarba mătăsoasă, cu toate că mă temusem că n-o să le placă. Pe de altă parte, n-aş fi izbutit să le ţin în viaţă de-a lungul unei călătorii atât de lungi, dacă îndatoritorul căpitan nu mi-ar fi dat o parte din biscuiţii lui cei mai buni care, pisaţi şi amestecaţi cu apă, au alcătuit hrana lor regulată. În scurtul răstimp cât am stat în Anglia, am realizat câştiguri frumoase arătând animalele multor persoane de vază precum şi altora; înainte de a întreprinde a doua călătorie a mea, le-am vândut cu şase sute de lire. Întorcându-mă din ultima mea călătorie, am constatat că aceste soiuri s-au înmulţit considerabil, mai ales oile, ceea ce, sper, va fi de mare folos fabricilor de lână, datorită fineţei firului. Nu am stat decât două luni cu soţia şi cu familia mea, pentru că dorinţa nepotolită de a călători prin ţări străine nu-mi da pace. I-am lăsat soţiei mele o mie cinci sute de lire şi am instalat-o într-o casă frumoasă din Redriff. Restul capitalului l-am luat cu mine, parte în bani, parte în mărfuri, în speranţa că-mi voi spori avutul. Unchiul meu John îmi dăruise o moşie lângă Epping cu un venit de vreo treizeci de lire anual şi am închiriat pe o perioadă îndelungată hanul „La Taurul negru" din Fetter Lane, care îmi aducea încă odată pe atât; aşa că primejdia de a-mi lăsa familia pe drumuri fusese înlăturată. Fiul meu Johnny, botezat astfel după unchiul lui, urma la şcoală şi era un copil sârguitor. Fiica mea Betty (care acum e măritată şi are copii) învăţa pe atunci să coasă. M-am despărţit de soţie, băiat şi fată, şi unii şi alţii cu lacrimi în ochi, şi m-am urcat pe bordul unui vas comercial de trei sute de tone, Adventure, cu destinaţia Surat, comandat de căpitanul John Nicholas din Liverpool. Dar descrierea acestei călătorii va fi cuprinsă în partea a doua a cărţii mele.  

        Năzdrăvăniile lui Nastratin  Hogea  de Anton Pann     CUPRINS:   ÎNVĂŢĂTURA DATĂ RĂU SE SPARGE ÎN CAPUL TĂU   PÂINE, LA FOAME UDATĂ E CEA MAI DULCE BUCATĂ   CÂND SE GĂTEŞTE ÎN LATURI, NUMAI DIN MIROS TE SATURI   GRIJILE-S LA CREDITORI MAI MULT DECÂT LA DATORI   CÂND CERI ŞI NU ŢI SE TRECE, TE-NTORCI CU INIMA RECE   CASCĂ OCHII LA TOCMEALĂ IAR NU DUPĂ CE TE-NŞALĂ   UN NEBUN FĂGĂDUIEŞTE ŞI-NŢELEPTUL S-AMĂGEŞTE   HAINA MAI MULT E PRIVITĂ DECÂT PERSOANA CINSTITĂ   OMUL NU POATE SĂ FACĂ UN LUCRU LA TOŢI SĂ PLACĂ CINE FURĂ AZI O CEAPĂ, MÂINE FURĂ ŞI O IAPĂ DAR OR ÎN TEMNIŢĂ PLÂNGE, OR PICIOARELE ÎŞI FRÂNGE   TE PĂZEŞTE SĂ NU SUPERI P-ALTUL ÎNTRE PROŞTI SĂ-L NUMERI   MULŢI SUNT PROŞTI CARE LE PLACE P-ALŢII-N SOBOR SĂ ÎMPACE   CUI ÎI PLACE LINIŞTIRE SĂ-ŞI FACĂ ÎMPREJMUIRE   PÂNĂ LA ANUL, OR MAGARUL, OR SAMARUL      ÎNVĂŢĂTURA DATĂ RĂU SE SPARGE ÎN CAPUL TĂU   Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător) Care a rămas de basmu până astăzi tuturor, Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan, Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean; El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând: - Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) - Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta, Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola! Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând, Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari; Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun, Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un. Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era, Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra; Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ, Legat cu un ştreang de mijloc, şcolarii-l lăsară-n puţ; După ce găsi găleata şi după ce o legă, Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă; Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos, Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas; Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus) Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând, Începur-a bate-n palme şi “hair-ola!” strigând. Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit. După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras, Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas, Zise: - Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat, Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat, Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.     PÂINE, LA FOAME UDATĂ E CEA MAI DULCE BUCATĂ   Nastratin Hogea odată pe fiul său l-a-ntrebat Niscaiva zaharicale vreodată d-a mâncat. Copilul său îi răspunse că n-a mâncat nicidecum. Hogea îl întreabă iarăşi: - Dar ce mănânci tu acum? - Pâine uscată cu apă. Hogea zise: - Aşadar, Socoteşti tu c-ar fi-n lume vrun alt mai dulce zahar Ca astă pâine uscată ce o uzi şi o îmbuci, Cu atâta gust şi foame cât ş-altui poftă aduci?         CÂND SE GĂTEŞTE ÎN LATURI, NUMAI DIN MIROS TE SATURI   Nastratin Hogea-ntr-o seară la fereastră cum şedea Îşi lungea nasul aiurea, p-alţii fără a-i vedea; Trecând unul din prieteni: - Ce miroşi? l-a întrebat. - Vecinul meu – el răspunse – găteşte scumpe mâncări, Şi de-al lor miros mă satur, trăgându-l cu gust pe nări.       GRIJILE-S LA CREDITORI MAI MULT DECÂT LA DATORI   Unul, întâlnind pe Hogea, s-a oprit a-l întreba De ş-a plătit datoria. Iar el îi răspunse: Ba! - Dar ce umbli fără grijă, când te ştii că eşti dator? - Grija – zise el – s-o poarte cel ce este creditor.     CÂND CERI ŞI NU ŢI SE TRECE, TE-NTORCI CU INIMA RECE   Într-o zi viind la Hogea un prieten i-a cerut Să-i dea frânghia de rufe, numai pentru un minut; De n-aş avea, Hoge zise, vreo trebuinţă de ea, Ţ-aş fi zis cu toată voia: poftim, frate, de o ia; Dar am să întinz pe dânsa, să usuc nişte pospai2 Nu-mi spui – acela răspunse – că nu vrei să mi-o dai? - Bine vezi tu – Hogea zise – că e vorba cam aci Şi mai mult nu e de lipsă să stau a ţ-o tălmăci.     DACĂ N-AI SĂ MERGI CĂLARE NU UMBLA LA-MPRUMUTARE   Unul a venit odată ş-îndrăznind ca un vecin A cerut să-i dea măgarul pentru un ceas Nastratin; Dar nu-l am acasă astăzi: altu-i l-am împrumutat. Măgarul din grajd dodată a răcnit într-acel ceas. - Spui că nu-i - zise vecinul - şi na, iaca al său glas! Iar Nastratin îi răspunse: - Ce, tu nu crezi ce-ţi spun eu? Mai mult crezi tu pe măgarul decât chiar cuvântul meu?   CASCĂ OCHII LA TOCMEALĂ IAR NU DUPĂ CE TENŞALĂ   Murind lui Nastratin Hogea măgarul ce îl avea, Socoti cum să mai scoată din paguba sa ceva: Şi aşa tăind cu el capul măgarului celui mort, L-a-nfăşurat pe deasupra binişor cu nişte tort; Apoi cu acest ghem mare în piaţ' să-l vânză mergând, Se duse şi el cu dânsul cu alţi vânzători în rând; Stând aci, veni îndată un ovrei cumpărător, Carele de chilipire era-n piaţ' precupitor; În vreo câteva cuvinte învoindu-se din preţ, Îi zise cumpărătorul (văzându-l prea greuleţ): - Dar ce are ghemu-ntr-însul, de vine greu la cântar? Nastratin Hogea răspunse: - Iaca un cap de măgar! Dacă-l mai întrebă încă ş-îi răspunse tot la fel, Socoti cumpărătorul că îl face prost pe el. Şi scoţând îi dete-n mână banii cât i s-a căzut, Care Nastratin luându-i, se făcu grab nevăzut. Pe cumpărătorul însă cugetele nu-l lăsa, S-apucă, desfăcu ghemul cum a mers la casa sa, Şi abia găsi pe dânsul numai o oca de tort, Iar celelalte ocale capul măgarului mort. "Mai mare daraua Fu decât ocaua." Ce să facă?! Pleacă iute să-l caute necăjit, Dar Hogea cum luă banii, la casa sa a fugit; El însă tot căutându-l prin piaţ' de a-l mai vedea, Abia la o săptămână putu cu el ochi ca să dea, Şi puind mâna pe dânsul, judecăţii-n grab l-a dat, Arătând cu jeluire cum şi ce fel l-a-nşelat. Fiind dar Nastratin Hogea la judecată adus, El totodată de faţă şi dovezile ş-a pus, Cum că i-a spus adevărul, că e un cap de măgar, Când i-a făcut întrebare de ce e greu la cântar. Judecata pe temeiul dovezilor drept dând dar, Cumpărătorul rămase cu capul cel de măgar.     UN NEBUN FĂGĂDUIEŞTE ŞI-NŢELEPTUL SAMĂGEŞTE   Într-o zi, Nastratin Hogea, ceartă c-un vecin având, Fuse tras la judecată, pentru dânsul jalbă dând; Nastratin plecând să meargă spre a se înfăţişa, Băgă-n sân un pietroi mare şi se-nfăţişă aşa; Când pârâtorul de dânsul spunea câte îi plăcea, Nastratin pe taină sânul îşi arăta şi tăcea. Judecătorul văzându-l că îşi bătea sânul plin, Toată dreptatea o dete în partea lui Nastratin; După ce jeluitorul fu d-aci afară dat, Zise lui Nastratin Hogea: - Scoate ce mi-ai arătat; El scoţând îndată piatra, o puse cu cinste jos Şi se trase la o parte, cu chip prea politicos. Dar ce este asta? zise judecătorul bătrân; Este darul, el răspunse, ce ţi-l arătam în sân.     HAINA MAI MULT E PRIVITĂ DECÂT PERSOANA CINSTITĂ   Nastratin Hogea odată fiind la nuntă chemat, Se duse în haine simple, ca sărac biet îmbrăcat; Nuntaşii astfel văzându-l nici în seamă nu-l băga, Ci pe cei cu haine scumpe să trateze alerga; Şi după ce aşezară la masă pe toţi frumos, Îl puseră şi pe dânsul în colţul mesii de jos. Nastratin văzând aceasta, se sculă-n grab alergă, Şi la un al său prieten să-i dea hainele-l rugă; Dându-i hainele acela, se-mbrăcă galant pe loc, Puse şi-o blană asupră-şi, cu postav roşu de foc, Şi aşa mergând el iarăşi la nunta ce-a fost chemat, Cum îl văzură nuntaşii, cu cinste l-a-ntâmpinat: - Poftim, poftim, Hogea - efendi3, către dânsul toţi zicând, L-a pus tocma-n fruntea mesii, fiecare loc făcând. El dacă şezu la masă ş-a-ntins mâneca în vas, Zicând: - Poftim, poftim, blană, mănâncă ce e mai gras! Îl întrebară nuntaşii: - Hogea-efendi! zicând, Pentru ce o faci aceasta, ş-întingi mâneca mâncând? - Pentru că, el le răspunse, eu întâi când am venit, Cu hainele cele proaste, nimenea nu m-a cinstit, Şi când v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: "Mulţămim!", Iar cum venii cu acestea, toţi mi-au zis: "Poftim, poftim !" De aceea şi eu blana să mănânce o poftesc, Căci văz toţi privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc.     OMUL NU POATE SĂ FACĂ UN LUCRU LA TOŢI SĂ PLACĂ   Hogea s-apucă odată ca să-şi facă un cuptor, Pe nevasta sa-mprejuru-i având-o de ajutor; După ce-l isprăvi însă, după cum lui i-a plăcut, Veni un vecin şi-i zise că nu e bine făcut, Pentru că l-a-ntors cu gura către vântul de apus, Ci era să fie bine spre miazăzi să-l fi pus; Altul viind zise iară: - Hogea, ce bine făceai Cătră răsărit cu gura cuptorul de-l întorceai; Altul iar îi zise: - Hogea, eu în locu-ţi de eram, Cuptorul spre miazănoapte cu gura lui îl puneam. Văzând Hogea că la nimeni lucrul lui nu i-a plăcut, Îl strică ş-apucând iarăşi, pe rotile l-a făcut; Dup-aceea din prieteni în vreun fel de îi zicea, El se apuca îndată ş-într-acolo-l întorcea. Şi aşa Nastratin Hogea cu cuptorul învârtit, Al fiecăruia gustul şi plăcerea i-a-mplinit Zicând: - Câtă osteneală pentr-un cuptor avui eu, Ca să-l fac pe gustul lumii, iar nu după placul meu.   CINE FURĂ AZI O CEAPĂ MÂINE FURĂ ŞI O IAPĂ DAR OR ÎN TEMNIŢĂ PLÂNGE, OR PICIOARELE ÎŞI FRÂNGE   Nastratin Hogea-ntr-o vreme nici un câştig neavând Şi în cea mai de pre urmă sărăcie ajungând Hotărâ să fure ceapă de la un al său vecin Ce avea destulă-n casă şi nu da la vreun strein. Dar văzând Nastratin Hogea că el uşa o-ncuia, Plan făcu pe coş să intre noaptea şi ceva să ia. Deci suindu-se pe casă şi privind pe coş în jos, Se ivi-n el umbra lunii în chip de stâlp luminos, Şi lăsându-se la vale p-acea umbră, amăgit, Deodată fără de veste se pomeni jos trântit, Rămâind ca vai de dânsul cu piciorul rupt în loc, Având mică norocire că n-a fost în vatră foc. Deşteptându-se vecinul, de bufnirea-i când căzu, Se sculă totdeodată, nici o clipă nu şezu, Strigă, cere la nevastă lumânarea-n grab să-i dea, Mai curând să prindă hoţul, şi cine e a-l vedea. Iar Hogea zise: - Vecine! atât să nu te grăbeşti, Că ce am păţit, şi mâine tot aicea mă găseşti.     TE PĂZEŞTE SĂ NU SUPERI P-ALTUL ÎNTRE PROŞTI SĂ-L NUMERI   Nastratin Hogea-ntr-o vreme nouă măgari dobândind Şi într-o zi toţi aceştia la păşune scoşi fiind S-a dus seara ca să-i strângă de pe câmp unde era Şi de sunt toţi ca să vază, începu a-i număra. Ieşind dar la număr tocma, pe unul încălecă, Luă pe toţi după urmă şi la casa lui plecă. Când mergea pe cale însă stătu iar a-i număra, Şi văzu că înaintea-i numai opt măgari era; Se uită, se miră singur cu unul ce s-a făcut, Şi văzând o groap-adâncă pe unde a fost trecut, Gândi că poate într-însa unul din ei a căzut, Când a privit el cu ochii aiurea şi n-a văzut; Descălecă şi se duse în groapă a se uita, Dar ce să vadă într-însa, când degeaba căuta? Se-ntoarse ş-începe iarăşi măgarii a-şi număra, Şi văzându-i că sunt nouă, începu a fluiera; Iar încălecă pe unul, şi până-ntr-un loc mergând, Să-i mai numere o dată iarăşi îi veni în gând. Şi văzând că şi acuma iar la număr opt era (Că pe cel de supt dânsul nicidecum nu-l număra) Stând: - Ciudat lucru! el zise - or ochii mei sunt stricaţi, Or că eu nu poci să-i număr, cum merg ei amestecaţi! Şi descălecând îi puse câte unu-unu-n rând Şi pe fiecare mâna puind el şi numărând, Ieşiră măgarii tocma noauă, după cum au fost, Ş-încălecă iar pe unul, făcându-se singur prost. Plecând însă cu-ndoială, nu se putu stâmpăra După ce puţin mai merse, stătu iar a-i număra, Şi măgarul de supt dânsul nenumărând iar aşa, Tot opt ca şi pân-acuma, ceilalţi la număr ieşea. Într-acest timp, trecând unul, i-a zis: - Nu te supăra, Fă bine şi te opreşte măgarii a-mi număra! Ca să văz şi tu ca mine tot aşa lipsă îi scoţi, Or că mie mi se pare că nu sunt la număr toţi. Începu omul acela măgarii a-i număra, Arătând întâi cu mâna de supt el care era. Hogea îi zise (văzându-l că începe de la el): - Dar ce! mă pui şi pe mine în rând, omule mişel? Şi necăjit de aceasta, acasă cu ei s-a dus Şi aci iar cu nevasta ca să-i numere s-a pus.     MULŢI SUNT PROŞTI CARE LE PLACE P-ALŢII-N SOBOR SĂ ÎMPACE   Nastratin Hogea odată Măgarul din grajd scăpând Plecă cu traista-ncărcată Ca să-l caute-ntrebând: Ş-întâlnind pe oarecine Din săteni l-a întrebat: - N-ai văzut cumva, vecine, Pe magarul meu prin sat? Ba l-am văzut, el zise, Colea ca jude şezând, Şi la vite-n holde prinse Judeca, ispas făcând. Hogea zise cu mirare: Jude-n sat magarul meu?! Zise acel la plecare: Da, da ceea ce-ţi spun eu. Hogea necăjit se duse În cel mai repede pas, În pragul uşii se puse Unde se făcea ispas. Şi traista după ce-ntinse Cu un jos a o pleca, Tpru, tpru, tpru! din buze zise Către cei ce judeca. Toţi râseră de această, Numai unul cum şedea, Viind, se plecă la traistă, Ca ce e-n ea a vedea; Iar Hogea traista-ncărcată După gâtu-i aruncând Începu totdeodată Ca să-l judece zicând: Treburile-mi stau acasă Şi tu aici în sobor Poftişi tocmai când îmi pasă Să te faci judecător.   CUI ÎI PLACE LINIŞTIRE SĂ-ŞI FACĂ ÎMPREJMUIRE   Nastratin Hogea-ntr-o iarnă lemne de foc neavând Îşi arse dimprejur gardul, numai porţile lăsând; Şi văzând el că vecinii ş-alţii p-aicea trecea, Intrând sau ieşind din curtea-i, şi venea şi se ducea, Supărându-se de-aceasta ieşind striga către toţi Că fiecare să intre şi să iasă tot pe porţi.     ÎNTR-ACEASTĂ LUME ORICE D-UNDE VINE SE ÎNTOARCE   Nastratin Hogea-n grădină castraveţi mai mulţi făcând Şi dintr-înşii pe parale unul-altuia vânzând, Cu banii strânşi merse-ndată ş-îşi cumpără un magar, Gata, la cap un căpăstru şi în spate un samar; Îl lău, merse-n pădure, tăie lemne,-l încărcă, Ş-încet-încet după dânsul către casa lui plecă; Când sosi la un râu mare şi să-l treacă trebuind, L-a dat alături cu puntea, Hogea căpăstrul ţiind; Magarul din întâmplare în apă se-mpiedică Şi neputând să se scoale, s-afundă şi se-necă; Nastratin Hogea lăsându-l fără a se turbura, Zise: - Cum se vede treaba, ursita asta-ţi era, Unde era castraveţii în apă a se-nnăcri Pe tine-n locul acelor râul te acoperi; Aşadar or castraveţii, or banii din ei luaţi Sunt ursiţi, precum se vede,-n apă a fi înecaţi.   PÂNĂ LA ANUL, OR MAGARUL, OR SAMARUL   Într-o zi Nastratin Hogea pe o uliţă trecând Şi pe poartă-n curtea unui bogat ochii aruncând Se opri ca să privească la un lucru foarte rar. Adică la-mpodobirea a unui mânz de magar, Carele avea căpăstru peste tot cu fir lucrat Şi pe ciucuri împrejuru-i margaritar înşirat, Un cioltar cu flori de aur pe spatele lui întins Şi drept chingă peste dânsul un cordon de fir încins, Pus pe o saltea luxoasă, ş-alături pernă de puf, Ş-un rob cu apărătoare răcorindu-l de zaduf; Iar bogatul, de departe, în pridvorul său şezând, Îl privea-n mare plăcere, dintr-un ciubuc lung fumând. Nastratin văzând aceasta, fără a întârzia, Se apropie de dânsul ş-începu a-l mângâia; Bunioară ca copilul când vedea vrun mieluşel Merge, îl îmbrăţişează ş-îl sărută frumuşel. Bogatul vesel privindu-l, când îl mângâia mereu, Întrebă: - Dar or îţi place cum e măgăruşul meu? - De minune! el răspunse, este vrednic d-a-l iubi, Şi alt nici un cusur n-are, decât nu poate vorbi. Ce fel? bogatul îi zise, poate vorbi un măgar? - Cum nu? - Hoge îi răspunse - numai să mi-l dai şcolar, Şi într-un an ţi-l fac ritor, or în ce limbă vei vrea. Ba nu voi - bogatul zise - că-l procopseşti aşa prea, E destul ca să vorbească limba care o ştiu eu, Şi vreo patru limbi streine, ca să-l fac tâlmaciul meu. Aşadar, îi zise Hogea, trebuie să ne tocmim, Însă să mi-l dai acasă, că-n alt chip nu ne-nvoim. Bine! - îi zise bogatul - cum ştii tu, aşa să faci, Numai despre plată spune-mi cu câţi galbeni te împaci. Să-mi dai - Nastratin îi zise - o sută de-mpărăteşti, Răspunzându-mi înainte jumătatea din aceşti; Iar jumătatea ceilaltă să mi-o dai la şase luni, Când şi examen voi face, între câţi vei să aduni, Ca să vază fiecare că nu dai bani în zadar, Ci pentru o-nvăţătură aşa auzită rar. Bogatul de vorba Hogii atât de mult s-a-ncântat, Încât scoase banii-ndată şi jumătate i-a dat, Poruncind şi pe şcolarul să-l aibă în casa sa, Nu cumva la ne-ngrijire vreodată a-l lăsa: Pe salteaua lui să-l culce şi pe perna cea de puf, Cum şi după prânz când doarme să-l apere de zaduf Că el pe fiece lună îi va trimite mertic Cu toată îndestularea, să nu-i lipsească nimic. După ce aceste toate s-au făcut ca prin înscris Şi pe şcolarul cu Hogea împreună l-a trimis, Femeia Hogii, cu masa care sta şi-l aştepta, Şi din când în când pe poartă ca să vie se uita, Văzându-l cu măgăruşul cel împodobit intrând, Se mira ce o să fie, pricina necunoscând. Dar ce e asta, bărbate! îl întrebă ea pe loc. El arătă acei galbeni, ca jaratecul de foc, Ş-îi răspunse cu amăruntul cum şi ce fel l-a tocmit, Cum şi jumătate banii-nainte i-a primit. Dar or ţ-ai ieşit din fire? zise ea, la el privind. Unde ai văzut în lume vreodată măgar vorbind? Or te-ai apucat acuma pe oameni să amăgeşti Şi la bătrâneţe tocma belele să pătimeşti? - Fii pe pace, el îi zise, n-avea nici o grije tu, Că tocma acuma ceasul norocului îmi bătu. E o vorbă: "Pân' la anul câte căciuli nu rămân Într-această-ntinsă lume pustii şi fără stăpân!" Asemenea pân-atuncea or să-ntâmplă de mor eu, Or cumva se bolnăveşte şi moare şcolarul meu. Cu asemenea cuvinte şi cu alte Nastratin Îşi mai împăcă nevasta şi se linişti puţin...          

Comoara din pestera scheletelor de Miron Scorobete vol.2 17 Grădina de vară nu mai arăta, însă, aşa cum o lăsase Tino. Lumea care-şi încheiase tranzacţiile dăduse buzna în incintă, era o înghesuială prin care şi un leu congolez cu greu ar fi putut străbate, chelnerii nu mai răzbeau să ajungă cu halbele la destinaţie, le balansau pe deasupra capetelor, mîini ameninţă­toare se înălţau spre ele şi, în cele mai dese cazuri, cupele înspumate erau vărsate în creştetul cui se nimerea. Prins în aglomeraţie, Tino de abia reuşi să evite un astfel de şuvoi ce se revărsă abundent la o palmă de el. Masa la care stătuseră Nabu şi vînătorul era acum ocupată de un grup gălăgios. Cei doi nu se mai ve­deau nicăieri. Înfruntlnd aceleaşi greutăţi cu care avusese de luptat la intrare, scundul bucureşteau iz­buti pînă la urmă să se vadă din nou în stradă. Încotro s-o apuce? Ce altceva decît pura întîmplare îţi poate scoate înainte pe cel căutat într-un bîlci mai ameţitor decît un carusel? Ce sentinţă, şi, să recunoaştem, pe deplin îndreptăţită, va formula Jerry aflînd că orica urmă a suspecţilor a fost pierdută? Şi asta din cauza cîtorva cărţi poştale ilustrate... Începu să rătăcească fără ţintă, de-a lungul stră­zilor înţesate de gherete improvizate, lăsîndu-şi paşii în voia lor. Numai instinctul de vechi explorator, combinat cu puţin noroc, îl va repune pe pista cea bună. Trecuse aşa o oră sau mai mult de cînd umbla abătut, însetat, prăfuit. Se găsea în unul din acele momente cînd cea mai cumplită dorinţă ce te cople­şeşte e să sari gardul unui ştrand şi să te arunci în bazinul răcoros. Privi în jur ca spre a se dumiri dacă o localitate ca aceasta arată a avea ştrand. Nici vorbă! Se găsea pe strada care ducea la gară. Casele erau aici mai rare, nu se mai înghesuiau una în alta, cu grădini intre ele. Chiar din spatele lor începeau culturi de porumb, secară sau cînepă, Prin curţi, la umbra cîte unui nuc uriaş sau a ghirlandelor de viţă, la mese de scîndură, se jucau table sau cărţi pe chibrituri. Se gîndi un mo­ment să se apropie de o poartă şi să ceară o cană de apă, dair observă că setea, fără a slăbi, se transfor­mase în foame. Ajunse în dreptul unei clădiri de o relativă impo­zanţă, dar nezugrăvită de mult, pe faţada căreia scria cu litere mari: VILA MILLY. Spre deosebire de toate casele vecine, aici nu se observa nici cea mai mică mişcare, storurile erau lăsate, toate uşile închise. Lo­catarii erau, pesemne, plecaţi, sau dormeau duşi. În spate, dintr-un lan cu porumbul mare pînă aproape de acoperiş, se înălţa un măr văratic. De pe gard puteai ajunge aproape fără efort între crengile lui. Ceea ce Tino şi experimentă. Ajunsese pe la jumătatea celui de-al şaselea frucr, după ce-şi înţesase buzunarele, cînd fereastra ce dădea spre coroana pomului se deschise brusc. Alt­cineva, aproape în acelaşi timp, se repezi şi o apropie, lăsînd-o abia întredeschisă. — Las-o, se auzi o voce, nu vezi că te îneci aici? — Ai timp să respiri destul aer curat pe Bucura, replică celălalt. Ferestrele sînt făcute să stea închise, ca şi gura, Cînd se deschid prea mult... Geamul era acoperit cu hîrtie pentru învelit caie­tele şcolare, decolorată de lumină. Prin crăpătura ferestrei răbufni un fum gros de ţigară învăluind pomul în valuri înecăcioase. Tino se simţi cuprins de ameţeală şi abia îşi înăbuşi un acces de tuse. Îşi încordă auzul, dar cei doi tăceau. Aşteptau, se vede, să închidă din nou fereastra pentru a-şi putea relua misterioasele afaceri. Dacă era aşa, lucrurile se complicau îngrozitor, nelăsînd să se întrevadă ni­mic din taina ce apăsa asupra „Vilei Milly”. După ce atmosfera se mai limpezi, prin slaba dîră luminoasă ce pătrundea înăuntru, Tino distinse silu­etele a doi bărbaţi ce fumau tăcuţi. Peste cîteva minute, unul din ei se apropie de fe­reastră spre a o închide. — Nabu, urlă Tino sub perspectiva disperată de a rămîne cine ştie cît timp suspendat în pom, fără să afle o iotă din ce se petrece înăuntru. Măcar să-i surprind, să văd ce fac, gîndi el. În aceeaşi clipă, în timp ce păcurarul încremeni uimit în cadrul ferestrei, băiatul îşi dete drumul cu toată greutatea din măr. Căzătura fulgerătoare rea­liză însă cea mai cutremurătoare scenă ce se poate imagina. În loc să ajungă cu tălpile pe pămînt, se trezi călare în spinarea cuiva care, abia atunci îşi dete seama, aştepta pitit între buruienile mari ce înăbuşeau porumbul. Acesta se ridică înspâimîntat şi o luă la goană spre fundul grădinii, cu Tino în spate, făcîndu-şi cu greu loc printre foile tăioase ale porumbiştei. Tichia îi căzuse, smulsă de crengile mă­rului, lăsînd ţeasta goală ca un dovleac ce s-ar fi des­prins din vîrtej săltîndu-se îngrozit spre vreo ascun­zătoare. — Sari jos,  se auzi un strigăt, pînă nu-mi iese din raza puştii! Tino îşi făcu vînt într-o parte, se piti la pămînt şi aşteptă bubuitura care nu întîrzie. Dovleacul dispă­ruse, însă, cu o agilitate surprinzătoare şi tot ce mai văzu cînd se ridică dintre buruieni fu bustul vînătorului cu coatele pe pervaz şi puşca în mîini, parcă muiată după o teribilă încordare. Privea dezolat pe deasupra porumbiştilar cu acel aer care spune singur că nu mai e nimic de făcut. Abia cînd Tino luă tichia ce se legăna spînzurată în ramul mărului şi i-o aruncă lui Nabu acesta iz­bucni subit într-un rîs răsunător. — Dar eşti un călăreţ de mare clasă, zise cînd se mai domoli. — A treia oară cînd îmi scapă! oftă vînătorul cu o părere de rău fără margini. Înseamnă că niciodată... — Ţi-am spus că trebuie să-l prinzi, nu să-l ciuru­iţi, îl întrerupse Nabu. Ce, Doamne iartă-mă! Pri­cepi aşa greu? Parcă tu ai fi cioban, nu eu. — Trebuia să-mi pice, reluă celălalt. N-o s-aştept pînă-şi termină depozitul de aur. Tot cu cîte-o oala pe care mi-o plasezi, nu mă îmblînzeşti. Să nu crezi... Nabu arătă din cap spre copil. În sens de: „astea nu-s lucruri pe care să le discutăm faţă de el”. — Unde e Jerry? întrebă. — La căruţă, explica Tino. — Repede, acolo! comandă ciobanul, Jerry e în pericol. Tino nu-şi putu da seama dacă Nabu era sincer cînd spunea aceasta, sau plecarea grăbită se datora faptului că el îi deranjase în afacerile lor şi ei n-ar fi vrut ca el să intre în „Vila Milly” să vadă ce se întîmplă înăuntru. Deduse doar atît că grupul vînătorului şi cel al pleşuvului sînt rivale, cel de al doilea părînd a fi pus mîna pe comoară. Poziţia lui Nabu nu era clară, în timp ce ţintaşul de vulturi dispăruse cu totul în culisele muntelui unde pregătea, probabil, o cumplită lovitură de teatru. 18 Tîrgul de vite arăta ca un cîmp după bătălie. Lumea începuse să se rărească. Unul după altul, carele se puneau în mişcare ca la începutul unei lungi pribegii. Din loc în loc, ghiulele risipite mai fumegau: instala­ţiile unde se prăjeau mititei şi se fierbeau crenvurşti. Gherete se demontau sub izbiturile securilor, se încărcau şi ele pe căruţe şi lăsau locul pustiu. Covil­tirele moţilor întăreau şi mai mult impresia că un drum lung avea să se aştearnă sub rafurile roase ale roţilor de lemn. Se petrecuseră schimbări şi în şirul indivizilor în­tinşi la soare. Unii se uscaseră de-a binelea şi se pregăteau de plecare, alţii, abia ieşiţi din apă aştep­tau nerăbdători să ocupe locul ce se elibera. Lîngă cei mai mulţi, nevestele resemnate aşteptau să se zbicească pentru a-i putea transporta acasă. Tînărul trăpaş dispăruse şi asta însemna că totul s-a sfîrşit, Galbena urmînd să rămînă singură cu nămolurile ei, scoase abia o clipă de cutezătorii călăreţi din veşnicia lor sleită. Măgăruşul îşi aştepta nemişcat lîngă căruţa lui Nabu întorsătura destinului. Se poate afirma cu siguranţă că nu visa nici aşchiile de piatră ale muntelui ce-i vor mîngîia de acum copitele, nici tălăngile ce aveau să-i încînte urechile lungi pînă la capătul zile­lor. Visele lui puteau fi altele, oricare, în afară de acestea, pentru că, obişnuit, visele sînt cam altele decît cele care ar trebui. În jurul lui şi al căruţei, singura ce-i devenise fami­liară în timpul şederii şi de care nu se mai despărţea, creştea tot mai mult golul, pe măsură ce tîrgul se stingea treptat, istovit. Mai rămăsese alături doar pata murdară lăsată de un camion, obolul acestuia la îngrăşarea şesului roşcat. — Unde e Jerry? repetă Nabu întrebarea de la „Vila Milly”. Tino privi agitat în jur, tot mai speriat, pe măsură ce o neagră presimţire punea stăpînire pe el. Ca să se elibereze de greutatea coşmarului şi în speranţa că va fi prin ceva contrazis, printr-o întîmplare sau măcar un cuvînt, şopti parcă vinovat: — Cred că l-au găsit ai lui. Cred că acum e acasă, poate i-au dat de mîncare, sau îl ceartă... — Nu e omul, spuse pe gînduri vînătorul. Mă tem de altceva mult mai rău. Îl cunosc ce poate şi mai cunosc pe cineva... preferă el să rămînă enigmatic. — Îl cunoşti pe Jerry? zise Tino uimit şi revoltat totodată. Vocea lui putea să însemne că se teme de oamenii aceştia care pentru a pune mîna pe comoară sînt în stare de orice, dar şi că Jerry e prietenul lui şi nu dă voie oricui să-şi dea părerea despre el. Fap­tul precis că sînt în duşmănie cu pleşuvul, pe care şi el îl ura cel puţin de două ori pe atîta, nu schimba cu nimic datele problemei. Important e ca el şi Jerry să nu cadă în mîna nici unui grup, ca ei doi să-şi poată continua expediţia. Iată însă că unul din ei piere fără urmă, iar el rămîne să se războiască singur cu două grupuri mai mari şi mai bine înarmate. Să se războiască, în acelaşi timp, cu necunoscutul. — Îl cunosc, declară vînătorul, ca şi pe tine. Vă ştiu şi planurile. Iar fiindcă veni vorba, ţin să te aver­tizez că documentele voastre conţineau cîteva erori — Ştii toate astea de la vînătorul de vulturi... Nu ne-a furat degeaba jurnalul, observ că vi l-a prelucrat tuturor, spuse Tino cu ironie amară, privindu-l pe celălalt drept în ochi. Unde aţi ţinut şedinţa, pe Ju­dele, pe Chiciura, pe Custura Păpuşii? Sau la Tăul Spurcat? — Erorile văd eu vă caracterizează, continuă să rămînă calm vînătorul. Nu el v-a furat jurnalul, el vi l-a restituit. De furat a avut altcineva grijă, unul care, deocamdată numai presupun, l-a furat pînă la urmă şi pe viteazul Jerry. — Spînul! exclamă băiatul. Crezi că... El a vrut să ne rătăcească cu săgeţile lui blestemate pe zidul cetăţii... Dar nu l-am văzut atunci cînd am stat pe platou. — Nici cătarea puştii nu l-a văzut la timp. — Şi crezi că vînătorul de vulturi ne era prieten? se agăţă Tino de speranţa că în pustietatea de piatră ar mai putea exista un suflet care să nu-i duşmă­nească. Poate l-ar ajuta să-l salveze pe Jerry, dacă într-adevăr, aşa cum crede vînătorul, a fost răpit. La comoară nici nu se mai gîndea acum. — Prietenia nu se declară, se dovedeşte! replică vînătorul impersonal ca un proverb. Dar iată pe ci­neva care ne-ar putea da indicii preţioase. Fetiţo, ia hai la moşu! Omul nu era bătrîn pentru a-şi spune singur „moşu” şi Tino încercă să şi-l imagineze cu barbă. Nu, n-ar semăna nici aşa cu vînătorul de vulturi, deşi toţi oamenii cu puşcă seamănă puţin între ei. Fetiţa cu rochiţă decolorată rămasă prea scurtă îşi încheiase ocupaţiile grafice şi se juca acum cu nişte cioburi de oale sparte rămase după căruţele moţilor. Se apropie uitîndu-se mereu, nu la cel ce o strigase, ci la Tino. — Una am pus-o, spuse ea mîndră de misiunea importantă ce i se încredinţase. — Şi celelate? — Le-am ascuns, zîmbi ea cu o mică viclenie în ochi. — Jerry unde e? îşi asumă el cercetările, negiijîndu-i pe vînător şi pe Nabu. — A plecat eu camionul. — Cine mai era în camion? interveni brusc vînătorul, că fata aproape se sperie. — Un om. Era şoferul şi cu un om, găsi ea că n-a fost suficient de clară. — Cum arăta? — Aşa! Şi fetiţa arată spre gard unde faţa spînă, reprezentată printr-un cerc, rînjea spre ei. 19 Măgăruşul s-a familiarizat imediat cu stîna şi baciul susţinea că asta e un semn de înţelepciune pentru că el, Tino, deşi mai vechi, n-a reuşit performanţa. Umbla degajat printre oi, chiar cu o anumită afecţi­une, nu se temea de berbeci, cîinii şi-i făcuse pe loc complici, ba uneori inspecta şi numeroasele vase de lemn şi de tuci din preajma focului în căutarea unui codru de mălai. Se vedea la o primă ochire că nu-i era urît, fără unul de seama lui, aşa cum îi era lui Tino fără Jerry, dar asta băiatul nu i-o mai spu­sese baciului pentru că acesta ar fi fost în stare să deschidă noi comparaţii care l-ar defavoriza. Totul decurgea aici normal, dacă normal însem­nează a scoate oile la păşune, a le mulge, a face caş, a dormi buştean, a mînca şi a fuma cu pipa. Nu se întreprindea nimic din ce ar fi dorit Tino şi asta îl neliniştea pe măsură ce zilele treceau. — Dacă tu, Nabu, sau tu, Tino, aflaţi ceva despre Jerry anunţaţi-mă imediat, spusese vînătorul atunci cînd se despărţisera de el la casa pădurarului. Nabu însă nu făcuse nimic în direcţia asta, e drept că lip­sea zile întregi, dar nu se ştie pentru ce. Iar el ar fi făcut orice însă nu ştia cum. Pînă la urmă, după îndelungate pregătiri psiholo­gice, îşi adună tot curajul de care dispunea şi într-o dimineaţă, fără să anunţe nimic, o luă pe drumul ştiut spre fortăreaţă. Dacă aceasta era în mîinile spî­nului (el doar făcuse semnele pe ziduri şi aşezase fibula pe piatră, nu mai încăpea nici o îndoială), era posibil să-l fi închis pe Jerry acolo. Să fi trădat pri­etenul său cauza expediţiei şi să se fi aliat cu spînul părăsindu-l pe el spre a descoperi comoara singur? Exclus. Să se fi asociat cu banditul pentru a-i smulge informaţii? Probabil. Atunci n-avea decît să facă joncţiunea pentru a ataca locul preţios din două părţi, învingîndu-i pe toţi ceilalţi adversari. Să fi fost într-adevăr răpit? Varianta cea mai posibilă şi cea mai înfricoşătoare totodată. În cazul acesta trebuia ac­ţionat rapid, pentru a-l salva. În ce-l priveşte pe Nabu şi pe vînător, nici gînd n-avea să-i informeze dacă ar da de urma prietenului. Era convins că aceş­tia sînt în căutarea, comorii, iar pe ei nu-i foloseau decît ca pioni pentru prinderea echipei rivale. Profită de sentimentele lui faţă de Jerry ca să-l antre­neze în căutarea acestuia, ceea ce pentru ei ar însemna prinderea spînului. S-aştepte ei mult şi bine!...