Carti politiste nesortate pe categorii de autor

am intrezarit inceputul, si ...incepe gresit, evreul yeshua, devenit iisus, nu era nicidecum zelot, nu era un revolutionar....in fapt, nu era nimic special fata de mesajul altor "invatatori" specifici vremurilor in care traia....evreii au 1700 de oameni ce s-au auto-declarat Mesia,  nici aici nimic nou,  daca ar fi sa fie ceva.....dar nu specific lui, ci lui Ioan Botezatorul, si anume, ideea ca sfarsitul e aproape... iminent, in curand ! ...aceasta a fost capcana amagitoare a  crestinismului, i-a facut pe  natarai sa creada ca in curand se va intampla ....dar nu s-a intamplat nimic deosebit, si nici nu se va intampla.

Nu mă tratez şi nu m­-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori.

SCHIŢA A ŞAPTEA  Insula lui Charles şi Regele Câinilor    „… urlând furioşi, ieşiră de prin stânci şi văgăuni,  O mie de sălbatici zdrenţuroşi,  Pociţi şi strâmbi ca nişte căpcăuni,  Şi tăbărâră asupră-i, fioroşi,  Cu arme stranii-n mâini, ciomege grele,  Pumnale ruginite, lăncii lungi  Sau fiare înroşite-n focuri rele…” „Să nu muncim de loc, lăsându-i doar  Pe-aceşri bicisnici robi, lipsiţi de har,  Să se spetească pe pământ mereu,  Căci minte n-au: muncească, deci, din greu!”   La sud-vest de Barrington se întinde insula lui Charles; în legătură cu ea ştiu o poveste, auzită mai de mult de la un matelot foarte versat în ştiinţa întâmplărilor ieşite din comun.   În timpul răscoalei victorioase a coloniilor spaniole împotriva bătrânei metropole, a luptat de partea Perului un anumit aventurier creol din Cuba, care, prin vitejia şi norocul lui, a ajuns să capete un grad înalt în armata patrioţilor. La terminarea războiului, Peru s-a pomenit, întocmai ca atâţia gentilomi curajoşi, destul de liber şi independent, dar cu punga cam goală; cu alte cuvinte, nu avea cu ce-şi plăti trupele. Dar creolul acela, i-am uitat numele, s-a oferit să-şi primească plata în pământuri, aşa că i s-a propus să-şi aleagă o moşie pe insulele Encantadas, care erau pe atunci, şi au şi rămas cu numele, proprietatea Perului. Ostaşul nostru s-a îmbarcat numaidecât, a explorat insulele şi s-a întors la Callao, unde a declarat că ar dori să capete insula lui Charles, urmând ca în actul de proprietate să se menţioneze nu numai că de-aci înainte această insulă, aparţine proprietarului său creol, dar şi că e definitiv independentă faţă de Peru, întocmai ca Peru faţă de Spania. Pe scurt, aventurierul nostru a obţinut titlul de stăpân suprem al insulei, devenind astfel unul dintre potentaţii acestei lumi.           El a dat cu acest prilej o proclamaţie în care-şi îndemna concetăţenii să vină în regatul său încă nepopulat. Vreo optzeci de suflete, bărbaţi şi femei, au răspuns la acest apel şi, fiind înzestraţi de către căpetenia lor cu cele necesare, inclusiv felurite unelte, precum şi câteva vite şi capre, s-au îmbarcat spre acel Pământ al Făgăduinţii; ultimul care s-a suit pe corabie a fost creolul însuşi, însoţit în chip bizar de o disciplinată cavalerie de dulăi fioroşi. Aceştia, aşa cum s-a putut constata în timpul călătoriei, refuzau să se amestece cu emigranţii, strângându-se ca nişte aristocraţi în jurul stăpânului lor pe dunetă, de unde aruncau priviri dispreţuitoare spre mulţimea de rând adunată pe punte, întocmai cum soldaţii unei gar nizoane instalată într-un oraş cucerit privesc de pe metereze gloata lipsită de glorie pe care au misiunea s-o supravegheze.          Insula lui Charles seamănă cu Insula Barrington prin faptul că e mult mai locuibilă decât alte părţi ale arhipelagului, dar e de două ori mai mare decât ea, având o circumferinţă de 40-50 de mile.          Debarcând în sfârşit pe insulă, oamenii s-au apucat, sub comanda stăpânului şi patronului lor, să-i construiască o capitală. Zidurile de zgură şi planşeele de lavă, aşternute frumos cu cenuşă, se înfiripau văzând cu ochii. Pe colinele mai puţin golaşe păşteau vitele, în timp ce caprele, aventuroase din fire, explorau platourile pustii din interiorul insulei, în căutarea ierburilor rare ce le servesc drept hrană. Cât despre ceilalţi desţelenitori, îşi aveau asigurată hrana prin belşugul de peşti şi de ţestoase.          Dezordinile care însoţesc de obicei colonizarea oricărei regiuni sălbatice, erau agravate în cazul de faţă de firea deosebit de arţăgoasă a multora dintre supuşi, încât maiestatea sa a fost nevoită în cele din urmă să proclame legea marţială. Creolul a urmărit şi împuşcat cu mâna lui mulţi rebeli, care, cu, intenţii dintre cele mai dubioase, se refugiaseră clandestin în interiorul insulei, de unde se furişau noaptea, tiptil, în incinta palatului de lavă. De remarcat, totuşi, că înainte de a recurge la asemenea măsuri drastice, înţeleptul monarh îşi alcătuise din oamenii mai siguri o gardă personală pedestră, subordonată cavaleriei canine.   Ne putem lesne imagina situaţia politică a acestei naţiuni nefericite, dacă ne gândim că toţi cei ce nu făceau parte din garda personală erau nişte conspiratori şi trădători înrăiţi. În cele din urmă, pedeapsa cu moartea a fost tacit abolită, regele Nimrodian dându-şi seama la timp că, dacă şi-ar aplica prea strict justiţia vânătorească împotriva unor asemenea supuşi, ar rămâne curând fără vânat. Elementul uman al gărzii a fost trimis la muncile câmpului, să cultive cartofi, iar regimentul canin a rămas singura forţă armată. Pe câte mi s-a spus, câinii erau de o ferocitate neobişnuită, deşi printr-un dresaj sever deveniseră docili faţă de stăpânu! lor. Înarmat până-n dinţi, creolul se plimba acum, însoţit de ienicerii lui canini, al căror lătrat înfricoşător se dovedi a fi la fel de eficace ca şi baionetele pentru a înăbuşi mişcările de revoltă.          Dar populaţia insulei, jalnic împuţinată ca urmare a aplicării justiţiei şi foarte puţin împrospătată prin căsătorii, începuse să-i ofere monarhului prilej de meditaţii amare. Trebuia neapărat să găsească un mijloc de a spori numărul locuitorilor. Având ceva apă şi fiind destul de plăcută ca aspect, insula lui Charles primea din când în când vizita unor baleniere străine. Pentru a-şi mări veniturile, maiestatea-sa le pusese totdeauna să plătească o taxă de ancorat. Acum, însă, urmărea alte scopuri. Folosind tot felul de vicleşuguri, începu să-i convingă pe unii marinari să-şi părăsească vasele, pentru a se înrola sub drapelul lui. Constatând dispariţia acestor marinari, comandanţii respectivelor vase cereau permisiunea de a porni în căutarea lor. Majestatea-sa le dădea această permisiune, nu însă înainte de a-i ascunde cu grijă pe fugari. În consecinţă, aceştia nu mai puteau fi găsiţi, iar navele plecau fără ei.           Şi astfel, datorită politicii cu două tăişuri a vicleanului monarh, naţiunea lui îşi spori simţitor rândurile, pe seama unor naţiuni străine, care-şi micşorau populaţia în mod corespunzător. Monarhul nostru îi răsfăţa pe aceşti venetici renegaţi. Dar stratagemele perfide ale prinţilor ambiţioşi sunt sortite eşecului, iar gloria lor e deşartă ! Intocmai cum pretorienii de origină străină, pe care împăraţii romani făcuseră imprudenţa de a-i introduce în statul lor, şi încă mai marea imprudenţă de a-i ridica la rangul de favoriţi, au sfârşit prin a-i răsturna de pe tron, tot astfel şi aceşti marinari nelegiuiţi, împreună cu întreaga populaţie şi cu ceea ce mai rămăsese din garda personală, au pus la cale o răscoală grozavă, sfidânduşi stăpânul. Acesta porni împotriva lor cu toată oastea lui de câini. O luptă pe viaţă şi pe moarte se încinse pe plajă şi ţinu trei ore, câinii bătându-se cu hotărâre şi curaj, iar marinarii negândindu-se la nimic altceva decât la victorie.   Trei oameni şi treisprezece câini rămaseră morţi pe câmpal de luptă, laolaltă cu numeroşi răniţi din ambele tabere, iar regele fu silit să fugă împreună cu rămăşiţele regimentului său canin, pentru a scăpa de inamic, care, aruncând cu pietre-n ei, îi fugări până-n inima pustie a insulei. Încetând urmărirea, învingătorii se întoarseră în satul de pe ţărm, destupară butoaiele cu spirt şi proclamară republica. Morţii fură îngropaţi cu toate onorurile cuvenite unor ostaşi căzuţi în război iar leşurile cainilor fură zvârlite cu scârbă în ocean.          În cele clin urmă, nemaiputând îndura atâta suferinţă, creolul fugar coborî din munţi şi se oferi să încheie pace. Dar rebelii primeau pacea cu o singură condiţie, exilarea lui necondiţionată. Şi astfel, prima corabie care acostă pe insulă îl luă pe fostul rege şi-l duse în Peru.          Istoria acestui rege demonstrează încă o dată cât este de greu să colonizezi o insulă pustie cu nişte pelerini lipsiţi de scrupule.             Fără îndoială că monarhul exilat în Peru, care-i oferise, undeva la ţară, un azil sigur în restriştea abătută asupra lui, va fi pândit fiece corabie venită din Encantadas, în speranţa că va afla veşti despre prăbuşirea republicii, despre căinţa rebelilor şi despre rechemarea lui pe tron. Căci el vedea desigur în republică o experienţă jalnică, sortită unui eşec grabnic. Dar nu! Insurgenţii se uniseră într-o democraţie care nu era nici grecească, nici romană, şi nici americană. Ba, de fapt, nici nu era o democraţie, ci o răscoalocraţie permanentă, ce-şi făcea un punct de onoare din a nu recunoaşte altă lege decât absenţa oricărei legi. Datorită marilor înlesniri acordate dezertorilor, rebelii îşi sporiră rândurile cu o sumedenie de netrebnici evadaţi de pe corăbiile ce poposeau la ţărmul insulei. Insula lui Charles deveni oficial refugiul asupriţilor de pe toate corăbiile. Fiece matelot fugar era aclamat ca un martir al luptei pentru libertate, şi dobândea numaidecât cetăţenia zdrenţuroasă a acestei naţiuni universale. În zadar încercau comandanţii vaselor cu pricina să-i recupereze pe marinarii fugari. Noii compatrioţi ai acestora erau gata să crape capul tuturor urmăritorilor, fie ei cât de numeroşi.   Tunuri prea multe nu aveau, dar cu pumnii lor nu era de loc de glumit. Aşa se face că, până la urmă, nici o corabie nu mai cuteză să se apropie de insula lui Charles, oricât de imperioasă ar fi fost nevoia de a-şi împrospăta proviziile: insula îşi câştigase o faimă rea, devenind o adevărată pacoste, un fel de Alsatia marină, un bârlog inexpugnabil al tuturor disperaţilor, care, în numele libertăţii, îşi făceau de cap. Numărul lor era în necontenită fluctuaţie. Marinarii care evadaseră pe alte insule, sau care fugeau de pe corăbii cu vreo barcă, se îndreptau spre insula lui Charles ca spre un adăpost sigur, dacă se aflau cât de cât în vecină-; tatea ei. Dimpotrivă, mulţi dintre locuitorii insulei, sătui de viaţa dusă acolo, fugeau din când în când spre insulele din apropiere, unde, dându-se drept marinari naufragiaţi, îi convingeau pe comandanţi să-i primească pe vasele lor, ce navigau spre litoralul spaniol, iar o dată ajunşi acolo căpătau şi ceva bani, de pomană.   În timpul primei mele vizite în arhipelag, într-o noapte toridă, când corabia noastră plutea învăluită într-o tăcere lâncedă, am auzit pe cineva de pe puntea din faţă strigând: „Lumină la orizont!” Ne-am uitat şi am zărit, lateral, un foc ce ardea, undeva pe un ţărm întunecat. Ofiţerul al treilea nu prea era familiarizat cu această parte a globului pământesc. Apropiindu-se de căpitan, îl întrebă:         -Să trimit o şalupă, Sir? Or fi, desigur, nişte naufragiaţi.         Căpitanul izbucni într-un râs sardonic şi, agitându-şi pumnul în direcţia luminii, trase o înjurătură şi spuse:          -Nu, nu, ticăloşilor, n-o să-mi şterpeliţi o şalupă în noaptea asta binecuvântată! Bine faceţi, tâlliarilor, că aprindeţi un foc pe insula voastră, ca pe-un recif periculos: oamenii înţelepţi nu se simt ispitiţi să se ducă să vadă despre ce-i vorba.   Potrivă se ţin cât mai departe de ţărm, de ţărmul Insulei lui Charles, adică… Braţează vergile, domnule secund, şi lasă lumina aceea la pupa!  

CAPITOLUL XVII   Ciuma, holera, vin din Orient. Dacă apucă să intre molima pe poarta Dunărei, nu mai poate fi oprită; ajunge până în inima Europei. Mai înainte vreme, navele de mare erau ţinute în carantină la gura Dunărei; acum, ca să nu sufere comerţul maritim, navele sunt controlate, dezinfectate şi deratizate – şoarecii sunt jertfiţi pentru sănătatea oamenilor. Comisia Europeană a Dunărei, c-o darnică mână, a înzestrat Sulina c-o uzină de apă – gratuit – c-un mare lazaret pentru izolare şi c-un spital modern pentru marinarii de toate naţiile. Dar spitalul e ocupat tot timpul de locuitorii Deltei – că altul nu-i în partea locului. După îndelungate lupte diplomatice, România câştigă oarecare drepturi în administraţia Comisiunii. Nenea Tomiţă, patriarhul, era primul doctor român numit şef al spitalului C. E. D. şi în acelaşi timp director al Serviciului Sanitar Român de la gura Dunărei. În dubla sa calitate avea pe lângă el un mare stat major de felurite naţii: chirurgi, agenţi sanitari, interni, intendenţi, infirmiere... În personalul spitalicesc erau şi două nurse, venite din Anglia. Debarcarea lor la gura Dunărei stârnise la început curiozitatea mahalalei. Domnişoare? Doamne? Văduve? Fete bătrâne? Călugăriţe? Ajutoare de medic? Surori de caritate? În scurt timp lumea a înţeles că erau un fel de infirmiere de bună calitate, primite în toate casele din societatea aleasă. Miss Doty şi Miss Sibyl. Englezoaice amândouă, dar tipuri diferite. Miss Doty – de 24 ani, părea de 34 – un colos de o viguroasă sănătate; mânca muşchi crud tocat şi bea sifon cu ţuică. Lumea îi zicea Huiduma. Avea obrajii îmbujoraţi, dinţii enormi de carnivor robust, ochii albaştri fără de expresie. Nici o cochetărie. Umbla ori în halat de spital ori în costum de turism, cu bocanci grei cu talpă de cauciuc. Pleca adesea la vânat în baltă, în tovărăşia unui tânăr rigid, flegmatic – Consulul englez, cu leafă dublă, ca în colonii. Fără să schimbe niciun cuvânt între ei, mergeau alături, geometric, ca două maşini automate puse în mişcare printr-un resort – nici o vorbă, nici un gest. Miss Sibyl – de 34 ani, părea de 24 – era fină, mlădioasă. Pielea avea o albeaţă de sidef, părul de aur, ochii albaştri vii, de-o seninătate cerească. Nu era o frumuseţe comună, voluptoasă – poate nici nu era frumoasă – dar avea ceva mai mult decât frumuseţe. Avea o atracţie, un magnetism uman care te robea de la prima vedere. Avea darul de a citi gândurile în ochii oamenilor şi radia, cu surâsul el pur, numai bunătate şi simpatie. Miss Sibyl, care ştia bine limba franceză, în câteva luni învăţase şi româneşte; o luase sub ocrotirea ei pe Evantia, din ziua în care intrase în spital. Înduioşată de soarta nenorocită a negresei, o căuta cu îngrijiri materne. Nenea Tomiţă, după fiecare examinare, dădea nemulţumit din cap, fără să spună ceva precis. O văzuse şi doctorul Barbă Roşie, care se debarcase şi ţinea locul unui chirurg italian, plecat în concediu. într-o zi, în cancelarie, faţă de Miss Sibyl, doctorii vorbeau între ei: — Analiza arată bacili numeroşi. — Mă întreb cum o să suporte sarcina, când tuberculoza ei pulmonară avansează cu aşa repeziciune. — Trebuie bine supra-alimentată. — De asta am eu grijă! interveni Miss Sibyl; dar moralul e foarte scăzut... are o mare suferinţă sufletească... un fel de nostalgie... — Cu psihoterapia te lăsăm pe d-ta, care eşti specialistă! zise doctorul c-o blândă ironie. — Cher Maitre, ştiu că toţi medicii sunt sceptici când aud de tratamentul moral. Şi într-o limbă franco-română cu accent englezesc, Miss Sibyl îşi arătă părerile cu toată convingerea. — Viaţa şi moartea nu stau în mâna omului. El ajută numai natura. Dar ce-a făcut medicina contra bolilor nervoase, melancolia, neurastenia? Influenţa moralului asupra fizicului e aşa de mare, încât psihiatrii abili, azi, înlocuiesc durerile şi morfina cu vorbe bune şi sugestii raţionale. încă din antichitate se spunea că bolile sufleteşti nu se pot combate de medic, ci de filosof. — Nimeni nu poate nega, zise împăciuitor doctorul, că pentru nevricale, tratamentul moral este bun. Depinde de boală şi de bolnav. Pe negresa noastră o omoară însă clima, umezeala de aici. O să scriu la Bucureşti la Profilaxie, s-o internăm într-un sanatoriu: la Bârnova sau Bisericani... numai dacă ar fi locuri libere, că totdeauna sunt pline. Miss Sibyl simţise, pe când vorbea, că Barbă Roşie o examina cu priviri ascuţite, deşi în tot timpul el nu scosese nici o vorbă. Când doctorii au rămas singuri în cancelarie, Barbă Roşie începu, cu tonul lui obişnuit: — Mă rog, ce-i cu englezoaicele astea de care ne împiedicăm la fiecare pas? În spitalele din ţară nu suntem deprinşi cu asemenea marfă de lux, importată din Anglia. — Văd eu că te uiţi cam chiorâş la ele, dar ai să te deprinzi. Sunt nişte auxiliare excelente. În România nu le avem încă, dar trebuie să le formăm. Orice păreri vei avea despre femei, dar trebuie să recunoşti că ele au mai vii şi mai puternice sentimentele de afecţiune, devotament, milă, pentru a face binele aproapelui. — Eu mă îndoiesc şi de sentimentul milei la femei, căci una care în adevăr este miloasă, n-ar putea servi ca soră de caritate. Dacă rezistă la suferinţele bolnavilor, dovedeşte că-i lipsite de milă. — Ei, ăsta-i desigur paradoxul vreunui filosof mizantrop. Fapt e că genul feminin are monopolul carităţii. — De aceea caritatea e butoi fără fund! întrerupse Barbă Roşie muşcător. — Fii drept şi recunoaşte că cele mai moderne opere sociale şi ospitaliere, organizate pentru lupta împotriva mizeriei, sunt conduse azi de femei instruite, energice şi cu mult simţ practic. În speţă, această Miss Sibyl este o perlă, un rar exemplar uman. Dacă ai cunoaşte-o bine, te-ai înclina cu admiraţie în faţa ei. — Numai că eu am coloana vertebrală foarte puţin elastică. Şi, apoi, cunosc tipul fetei bătrâne din Anglia, unde, după cum se ştie, sunt mai multe femei decât bărbaţi. — Miss Sibyl, reluă nenea Tomiţă, este un tip foarte curios. Ea a făcut o şcoală de infirmiere după ce sfârşise studiile universitare. A fost logodită c-un lord foarte bogat. A rupt legătura, dezgustată de egoismul lui. A plecat în colonii. A stat câţiva ani în Indii şi în Egipt. Aci a venit din Port-Said, adusă de nevasta delegatului englez din Comisia Europeană, o colegă de şcoală. Miss Sibyl e o fiinţă de o rară distincţie sufletească; are cultură, bunătate şi un fel de demnitate britanică. Suflet virginal; un produs specific al aristocraţiei engleze. Nici o altă naţie şi nici o altă pătură socială, nu poate da asemenea exemplare ca fizic şi moral. Ia seama, e frumoasă, bogată şi totuşi îşi lasă lumea ei, străbate ţări şi mări, lucrează în spitale, în mijlocul suferinţei şi mizeriei omeneşti... Iată, se găsesc în lume şi asemenea tipuri... — Nu pot să mă împac însă, zise Barbă Roşie, cu nuanţa asta de pudoare exagerată pe care o are în ochi. N-o pot socoti în fond decât o ipocrizie... — Nu uita, dragul meu, ce a spus un moralist: „Ipocrizia este un omagiu adus virtuţii”. Caută să cunoşti mai bine pe femeea asta; n-ai să te căieşti; ascultă-mă pe mine! Şi nenea Tomiţă, surâzând blajin în barba lui albă, plecă sprijinit greoi în vechiul lui baston cu ţepuşă. Barbă Roşie rămase intrigat, curios să ştie mai mult decât auzise. Se hotărî în gând să fie mai atent. Era sătul de mamifere de duzină, trase în serie după acelaşi şablon. De mult îl chinuia pe el un dor ascuns, să întâlnească şi alte vietăţi, de-o specie mai rară. * Soarele râdea afară. Vuietul mărei se îngâna cu zgomotul vieţei din port. Evantia sta întinsă ziua şi noaptea. Se topea. Nu putea dormi. Număra bătăile ceasornicului de la palatul C. E. D. Patul o ardea. Asuda cumplit; şi noaptea storcea prosoape ude. Visuri urâte o chinuiau. De o sensibilitate exagerată, orice zgomot o zguduia din cap până la picioare. Avea senzaţii nedesluşite şi impresia unei căderi. O frică vagă îi copleşise creierul ei de femee însărcinată. Îşi pipăia pântecele; simţea mişcările şi loviturile dinăuntru, care o făceau să tresară înspăimântată. închidea ochii şi se vedea întinsă pe masa de operaţie... spintecată... sângele roşu curgea în valuri... copilul mort... C-un gemăt sfâşietor deschidea ochii, căutându-şi salvarea în ochii plini de bunătate ai infirmierei. Nu se putea supra-alimenta; nu suferea carnea. I s-a adus fructe de sud: portocale, banane şi nuci de cocos; laptele acela dulce şi răcoritor îl sugea cu plăcere, ca şi în copilărie. Chinuită de ideea naşterii ce o aştepta, mărturisi toată drama vieţei sale. Miss Sibyl o mângâie, încercând s-o încredinţeze că poate să-şi refacă viaţa... că Neagu se va întoarce... că sigur o iubeşte încă... „Cum, răspundea ea plângând, cum o să se uite la mine, când între noi va fi copilul?... Asta-i grozav!... Să ai un copil de la un om pe care nu l-ai iubit niciodată!...” Pe copilul acesta care trebuia să vie, simţea că-l urăşte din tot sufletul. Ar fi voit să-l distrugă înainte de a veni pe lume, şi nu ştia ce să facă pentru asta. „Cum, adică nu-i nici un chip?” se întreba iritată. „Dar nu-l vreau... nu vreau să am copil!...” striga uneori furioasă, lovindu-se cu pumnii în pântece ca o nebună. Cu greu Miss Sibyl îi potolea violenţele care-i provocau cumplite crize de nervi. * Medicii au trecut în cancelarie. Miss Sibyl a rămas lângă bolnava extenuată. După ce îi puse un bandaj de alcool pe frunte ca so mai învioreze, ea se aşeză pe un scaun, ca să răsufle o clipă. Era istovită. „Ce încordare de nervi...” Deşi obişnuită cu operaţiile, niciodată nu avusese aşa emoţii... „O operaţie extrem de grea...” A fost nevoie de tăietura cezariană ca să salveze copilul. Şi în minte i se perindau toate fazele, imagini vii şi proaspete. Vedea pe nenorocita negresă, cu trupul negru, uscat ca o mumie, diformă, cu pieptul scobit, cu pântecele bombat, enorm... Simţea încă groaza prin care a trecut ţinând cornetul de cloroform sub nările bolnavei, cât a stat ameţită... „Cum aiura... până ce n-a mai dat niciun reflex...”. „...Ce artist e Barbă Roşie”. Îi apăru doctorul în strania lui înfăţişare, în halatul alb, cu ochii care sclipeau prin masca lui de chirurg. „...Cu ce siguranţă a trasat linia pe piele cu lama bisturiului... mânuit ca un creion de desen liniar... Ce mâni abile purtau foarfecele care tăia învelişul peritoneului.” „Ce încordare în clipele de aşteptare apăsătoare, până ce a ţâşnit primul scâncet, ca un strigăt de viaţă nouă...” Îi făcuse o impresie ciudată mica vietate de altă rasă, fetiţa cea neagră, cu ochii albi, care se agita mişcând degetele şi sugându-şi buzele... Stăpânită de teamă a stat tot timpul cât doctorul a făcut cusătura, până ce cloroformul s-a risipit şi bolnava a deschis ochii, pupilele şi-au recăpătat volumul... „Doctorul e desigur un adevărat artist!”, îşi zicea Miss Sibyl, simţind un fel de dorinţă de a-l vedea, de a-i arăta oarecum toată admiraţia ei acestui om... Evantia, întinsă, imobilă, nu mai simţea nici o durere. Cu ochii închişi într-o caldă moleşeală. Deşi se calmase, pe figură îi rămăsese imprimat încă un rictus de suferinţă. Imagini, frânturi de gânduri, se înfiripau în mintea ei obosită. Voia să-şi pipăie pântecele, dar nu avea tăria să mişte mâna. Desigur că a spintecat-o... ştia că a fost adormită... dar copilul... unde o fi copilul?... băiat? fată? Şi ea începu să privească uşor, curioasă, printre gene. Miss Sibyl care se făcea că nu observă, ieşi în vârful picioarelor şi se întoarse imediat c-un pachet de pânzeturi. În zăpada albiturilor o pată neagră – capul micei negrese cât o nucă de cocos. Bolnava sta cu ochii închişi. Şi numai când auzi un slab scâncet deschise mari ochii care licăreau umblând după copil. Trăsăturile figurii contractate s-au distins. Un zâmbet palid alunecă pe buzele care începură a tremura. — Ei, vezi ce drăguţă e fetiţa ta? — A... a… mea... * O rusoaică zdravănă, care născuse de curând la spital, alăpta la început copila Evantiei. După câteva zile însă refuză să mai dea sânul unui copil negru, care nu era creştin – copil păgân, spuneau celelalte femei. Evantia era aşa de slăbită că nu putea să-şi facă datoria de mamă. Mica negresă fu hrănită cu biberonul de Miss Sibyl, care se conformă întocmai tipicului unei cărţi de puericultura. Copila creştea văzând cu ochii. Toţi făceau haz de drăguţa negresă – păpuşa de şocolată – privită ca o minune, o ciudăţenie a naturei, un mic animal rar şi drăgălaş. Evantia, în urma unei hemoragii ajunsese o umbră străvezie. De la Profilaxia Tuberculozei din Bucureşti venise răspuns că toate sanatoriile sunt pline. Numai după câteva luni, în primăvară, s-ar putea găsi un loc. Sentinţa se pronunţase. Doctorii o condamnaseră definitiv. Dar Miss Sibyl se încăpăţânase cu speranţa că o va putea salva. Ca să-i dea un balsam mântuitor vieţei sufleteşti, se întocmise un adevărat complot. Bolnava fu încredinţată că Barbă Roşie primise o scrisoare de la Neagu, prin care întreba de ea şi anunţa că se întoarce în ţară, trecând cu vaporul „Carpaţi” prin Sulina, pe la sfârşitul lunii. A doua zi, la vizita obişnuită, Nenea Tomiţă găsi bolnava transfigurată. Cu ochii lucitori, vioaie, c-un surâs duios pe buze. — Mi-i mai bine, doctore... încep să cred şi eu că pot să mă îndrept dacă o sa mă duc la munte... şi dacă vine Neagu. — Da... sigur... dacă o să mergi la munte – mormăi doctorul în barbă, fără să-şi descreţească fruntea. Un suflu de durere îi cuprinse inima. Se grăbi să plece. Pe sală se întâlni cu Barbă Roşie. — Ai văzut-o... biata fată... se apropie de sfârşit. — Tocmai, mă duceam s-o văd. Mi s-a spus că e mai bine. — Mai binele din urmă... pare remontată din cauza emoţiei... moare... asta-i... şi nimic nu-i putem face – sfârşi el brutal, dezolant. Când Barbă Roşie intră în cameră, bolnava îşi potrivea părul într-o mică oglindă pe care o ţinuse sub pernă. Zâmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. — Ai fost totdeauna drăguţ cu mine, spune drept, te rog, ce ţi-a scris Neagu? Doctorul se căută prin buzunare. — Nu-i la mine scrisoarea, dar pot să ţi-o spun pe dinafară. Mă întreabă ce face Sirena Neagră... dacă nu l-a uitat... zice că pe la sfârşitul lunii o să treacă pe aici... Evantia, ridicată în capul oaselor, asculta, sorbindu-i cuvintele. Scuturată de o tuse seacă, se lasă iar pe perină, apăsându-şi inima cu mâna ei uscată. Ceru să-i tragă patul lângă fereastră să poată privi spre mare. Veniră zile reci şi umede. Vântul din larg sufla cu îndârjire, mânând norii cenuşii pe deasupra valurilor răscolite. De câte ori răsuna un fluier de vapor, ea tresărea înfiorată, ca la o chemare pe care de mult o aştepta. Miss Sibyl îi adusese un binoclu. Bucuroasă ca un copil, de o jucărie minunată, privea cu el în depărtare, dar mâinile o dureau ca să-l ţină în dreptul ochilor. De câte ori apărea un penaj de fum în larg, bolnava începea să se agite: „e un vapor... de unde vine?” Obrajii i se aprindeau, sângele năvălea la inimă, îşi pierdea respiraţia. „Trebuie să vie... nu se poate să nu vie... odată şi odată tot are să vie...” Mai trăia numai susţinută de fantoma iubirii sale. Urmărea, însufleţită de speranţă, mersul fiecărui vapor de cum apărea la orizont până ce ancora în port. Cunoştea după culorile pavilionului naţionalitatea fiecărui vapor. Într-o dimineaţă recunoscu tricolorul românesc fluturând în port. O apucase un tremur nervos. Cu greutate, Miss Sibyl, o potoli şi trimise un om să vadă ce vapor românesc sosise în port. Nu era cel aşteptat. Venise vaporul Bucegi nu Carpaţi. Bolnava căzu cu faţa în perne; plângând înăbuşit se întreba în taină: „de ce mă pedepseşte Dumnezeu?”. Acelaşi glas adânc din sufletul ei îi repeta chinuitor, cu răutate: nu se mai întoarce... n-ai să-l mai vezi niciodată... Şi zilele treceau. Epoca negurilor în Deltă sosise. Vaporii de apă care se ridicau din mare, de pe Dunăre şi din ghiolurile Deltei, rămâneau plutind în atmosferă ceasuri întregi. Fumul vapoarelor îngroşa pâcla grea, apăsătoare. Soarele rămânea ascuns în perdele de neguri cenuşii. Sirene, fluere, bubuituri, se încrucişau repetate la intervale regulate, fără să ştii de unde vin. Vapoarele surprinse de ceaţă, pipăiau ca nişte orbi, semnalând de frica abordajului. Pâcla opacă, umedă, se lăsa jos învăluind portul într-un fum uniform, împăienjenind vederea şi apăsând respiraţia. Umezeala pătrundea până la oase. Numai suflarea vântului putea rupe în parte ceaţa, care se risipea în larg, sau rămânea prinsă ca o pânză de păianjen în pădurile de stuf din Deltă. Când lumina difuză înainta treptat apăreau, ca după o cortină, vapoarele care bâjbâiau prin neguri ca să-şi găsească drumul pentru a intra în port. Bolnava se înăbuşea. Suprafaţa de respiraţie se micşora din zi în zi. De câte ori se lumina orizontul ea făcea sforţări ca să poată privi în larg. Bărcile pescarilor, cu pânzele albe, se vedeau ca nişte pasări zburând pe faţa apei, în zarea care unea cerul cu marea. ...Nici un vapor... enervată, obosită, bolnava se prăbuşea în perne. Buzele ei palide tremurau în rugăciuni mute, fierbinţi, înăbuşite de horcăieli în zguduirea acceselor de tuse. Misa Sibyl era veşnic lângă ea. Îi mângâia fruntea cu mâna ei fină şi moale. Îi aducea eter şi gheaţă. — Spune, dragă, ce vrei? — Vreau să trăiesc... de ce să... şi apucată de un acces de plâns convulsiv, se crampona disperată cu braţele ei uscate de gâtul lui Miss Sibyl, căutând parcă la sânul ei salvarea. — Nu mai plânge, nu te agita aşa că-ţi face rău. Doctorul Barbă Roşie, chemat, veni în grabă. Nenea Tomiţă nu era în oraş – Miss Sibyl înfricoşată îşi arunca ochii cu speranţă la doctor. — E prea agitată, nu ştiu ce să-i fac... — Să-i facem o injecţie. Ia să vedem cum stăm... aşa... respiră... încă odată... culcă-te şi înveleşte bine pieptul. Şi doctorul ridică uşor un colţ de plapumă! Privi cu groază picioarele umflate, păli şi începu să tuşească forţat ca să-şi ascundă emoţia. — Încearcă să dormi... aşa... închide ochii... Şi doctorul scoase un carnet din buzunar făcându-se că înseamnă ceva. Era convins de mult că nici o scăpare nu mai există. Dar în acel moment era cuprins de o suferinţă sfâşietoare, simţind că în faţa lui pluteşte, ca într-o atmosferă de mister, groaza sfârşitului fatal. În cameră se făcuse o tăcere solemnă. Miss Sibyl îşi ştergea pe furiş ochii, făcându-şi de lucru cu nişte albituri. Doctorul sta imobil, grav, c-o încruntată întrebare în ochii lui tulburi. „Ce-i de făcut?... Nimic”. Se uita îndurerat la umbra aceea de femee, un pumn de piele şi de oase, în care se stingea ultima pâlpâire a vieţei... o vedea aşa cum o cunoscuse întâia oară, scânteind de tinereţe şi sănătate... în frumuseţea ei sălbatică... la plajă, candidă... aproape goală... poleită de soare ca o sculptură antică... Sirena Neagră era admirată... iubită... adorată... „Ce viaţă scurtă şi fără de noroc”... Şi simţind că o revoltă neputincioasă îl înăbuşă, doctorul, reţinându-şi lacrimile, se ridică încet, apropiindu-se de pat. Bolnava sta cu ochii închişi. Dormea sau era trează? Doctorul se aplecă,– cu auzul fin, el prinse ritmul ralurilor din plămâni – îşi apropie buzele de fruntea ei palidă, ca de ceară. Muribunda deschise ochii, deveniţi catifelaţi, nările începură a-i tremura şi mâna ei mică, uscată, se forţa să strângă mâna enormă a doctorului care-i mângâia părul. — Dormi Evantia... aşa... închide ochii... Şi ea a închis ochii, fără nici o vorbă, fără nici un suspin, ca un copil cuminte. Doctorul a ieşit în vârful picioarelor urmărit de privirea infirmierei. Numai pe sală el, care se abţinuse de ruşine, izbucni într-un plâns zguduitor ca o descărcare nervoasă. Era singur, nu-l vedea nimeni. Ce noapte oribilă. O bruscă schimbare de vreme. Vântul trecuse la Nord. Suflarea lui îngheţase văzduhul! Primii fiori de iarnă. Cerul era o cupolă neagră sub care marea se vânzolea în spasme. Urlete, mugete, şuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot, se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. Aerul în luptă cu apa. Marea fierbea ca o căldare în clocot. Vapoarele îşi dublaseră legăturile la mal. Casele trosneau din temelii, uşile, ferestrele bubuiau, zgâlţâite de furia uraganului, ca în timpul unui bombardament de artilerie grea. Părea că lumea se năruie, că forţele oarbe, haotice ale naturei, erau încăierate într-o luptă înverşunată pentru o distrugere totală. Venise iarna – mânată de crivăţ din stepele ruseşti spre ţărmurile Mării Negre. ................................................ Prima noapte de iarnă fu ultima noapte a Evantiei pe pământ.     EPILOG   În câţiva ani... câte prefaceri... Sulina era în agonie... Gura Dunărei se împotmolea... Unde fusese apă acum era pământ... Bancuri uriaşe de nisipuri, aduse de fluviu, creşteau din mare ca nişte insule la suprafaţă” astupând canalul. Ziua şi noaptea se lucra scurmând zadarnic fundul mărei. Natura nu se lăsa învinsă. Vapoarele încărcate nu mai aveau destulă adâncime. Unele aşteptau în radă fără a putea să intre altele, oprite în port, nu mai puteau să iasă. Era o jale. Navigaţia blocată. Comerţul ruinat. Lumea alarmată. Ce-i de făcut? Să se înceapă a lucra o altă gură a Dunărei. Sulina trebuie abandonată. Populaţia scădea în fiecare an. Oraşul se golea. Portul murea. * Doctorul, nenea Tomiţă, patriarhul Deltei, căzu într-o zi deodată, din picioare, cu mâna pe inimă. A închis ochii senin ca totdeauna, murmurând ca de obicei în barba-i albă acelaşi crâmpei de frază pe care niciodată în viaţă n-apucase s-o sfârşească: „La vie... la vie... c’est la vie...” Doctorul Barbă Roşie îi luase locul la spital. Ciudat... omul acesta mizantrop, misogin, acru, avu parte pe lume de cea mai dulce femee – se însurase cu Miss Sibyl, care i-a spulberat toate teoriile lui paradoxale. Mincu, romantic şi sentimental – ironie a sorţii – se însurase cu Miţa Balot. De altfel doamna comandor Mery Mincu, fostă cocotă, era apreciată în societate ca o soţie model. Prima iubire a lui Mincu – femeea adorată, centrul universului – trăia singură, izolată, într-o mansardă la Bucureşti, predând lecţii de pictură pe mătase. Angelo Deliu, cuceritorul, îmbătrânise repede. Trăia singur, nefericit, neconsolat. Din trecutu-i glorios, din toate acele aventuri pentru care era invidiat, nici o legătură durabilă, nici o mângâiere, căci nu iubise niciodată. „Numai mecanismul suvenirelor, spunea el cu melancolie, îl mai făcea să vegeteze singuratic pe pământ”. Mica negresă, copila Evantiei, înfiată de Miss Sibyl, creştea drăgălaşă, cafenie ca o păpuşa de ciocolată. La început copiii, mai toţi bălani, n-o primeau în jocurile lor. Ea se spăla mereu ca să devină albă şi adesea plângea de necaz că n-are bucle blonde şi că lumea îi spune „ţiganca”. Stamati Marulis a fost închis şi eliberat, din lipsă de probe că ar fi pus foc casei. După o lună a fost din nou închis... la casa de nebuni. Nu era furios. Se credea miliardar. Armator de vapoare. Toată ziua făcea socoteli. În fiecare dimineaţă, când fluiera sirena unei fabrici, o lua la fugă spre poartă, la vaporul lui care-l chema în port. Conul Tudorache, vameşul, pensionar, se căina la toţi că n-a făcut ca alţii, să iasă şi el bogat din slujba vamei. La cimitirul maritim două morminte erau alături, în partea dreaptă, la ortodocşi: al Penelopei şi al lui Nicola. Alte două în stânga, la catolici: al Evantiei şi al maestrului Jak. Lulu, maimuţa, fără stăpân, intrase în pensiune. Doctorul Laboratorului de Bacteriologic găsi ocazia să facă interesante experienţe inoculându-i o serie de microbi ucigători. – Lulu fu sacrificată pe altarul ştiinţei, spre folosul omenirei. * Două zile a stat Neagu în Sulina. Venea din Cardiff. Vaporul avea să descarce un caric de cărbuni şi să plece în grabă la Constanţa. Barbă Roşie îl pusese în curent cu toate. De la vapor Neagu plecă întins la cimitir, să vadă mormântul Evantiei. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri şi pe plajă. Revăzu cu ochii împăinjeniţi locurile care îi încântaseră odinioară viaţa. Parfumul trecutului, forţa suvenirelor dau parcă un suflet şi locurilor unde ai trăit, ai iubit şi ai suferit odată. Un colţ de natură, în care şi aerul rămânea încărcat de iubire, îţi evocă în câteva clipe trecutul îngropat în regretul şi melancolia vârstei. Neagu retrăi c-o luciditate uimitoare acele zile de zbucium sufletesc, de fericiri intense, de îndoieli chinuitoare şi mute suferinţe – când viaţa întreagă atârna de o himeră. Ecoul primului amor îl auzea încă. Simţea setea de iubire ca o trebuinţă sufletească... dar o tristă umbră îi acoperea trecutul. Se căuta, căci nu mai era acelaşi. Nu se recunoştea el însuşi. Şi când sui resemnat scara vaporului, în ora plecării, părea cu zece ani îmbătrânit. O forţă surdă îl încovoiase. Vaporul în radă, el, de sus, de la comandă, îşi aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei, ca pe o imensă hartă întinsă la picioare. Între pădurile arămii de stuf şi banda de aur a plajei, apărea o pată în zare, ca o insulă de verdeaţă – cimitirul maritim. ...Acolo, în pământul mocirlos al Deltei, rămânea îngropată o parte din viaţa lui. Evantia... ...O biată plantă exotică... smulsă... transplantată... nu s-a aclimatizat... s-a ofilit... a suferit... a murit. Fantoma primei lui iubiri avea să-i apese existenţa. Şi când simţi că şovăie, copleşit de milă şi de regretul unei fericiri pierdute, Neagu se reculese; ca să-şi revină, stăpân pe sine, strigă încordat timonierului de la cârmă: „vino tribord... ia capul la compas... Sud 8 grade Est... aşa... drept înainte”. Şi el îşi întoarse privirea în altă parte, cătând ţintă spre gura Dunărei care se pierdea în urmă. Şi deodată îi apăru în minte – ca un verdict al fatalităţii... moartea Sulinei. „Da! oraşul acesta e condamnat... oraşele au şi ele viaţă şi moarte... o aşezare omenească sub ochii noştri, menită să dispară. Poarta Sulinei se închide complet şi pentru totdeauna. Omul se retrage învins în luptă cu natura. Încearcă să deschidă o altă gură a fluviului. Sulina abandonată, dispare ca oraş. Creată din nevoile navigaţiei nu are raţiunea de a trăi când drumul navigabil se mută în altă parte. Asemenea Sulinei, un nou oraş de port se va zidi fatal la altă gură a Dunărei. Sulina va însemna pe hartă un mic sat de pescari uitat pe ţărmul mărei. Fantoma fostului oraş la poarta Dunărei va apărea poate cândva în viitor. Cine ştie peste câte veacuri se va răscoli ţărâna acestui muşuroi golit de furnicar. Cine ştie câţi erudiţi pedanţi, cu ochelari după urechi, îşi vor stoarce creierii ca să reconstituie, din câteva ciolane sau cioburi dezgropate, o lume dispărută. Scheletele şi craniile descoperite aci, aşa de variate, vor încurca ştiinţa, vor provoca discuţii nesfârşite asupra tipului uman care a trăit odată pe malurile acestea. Sulina, intrată în arheologie, va fi desigur o nouă problemă de rase, pentru care mii de volume se vor înşira în rafturi de biblioteci. Va putea smulge ştiinţa taina trecutului Sulinei? Va ridica măcar un colţ din vălul ce va acoperi o lume îngropată, de atâta vreme căzută în uitare? Va descifra ştiinţa, din urme fragmentare, viaţa ce-a fost aci odinioară? Oraş cosmopolit – Sulina – un mozaic de rase la gura bătrânului Danubiu. Dar noi ce cunoştinţe avem de oraşele din Pontul Euxin, din vremea când Dariu Histaspe a trecut cu oastea lui pe-aci, pe la gurile Istrului, rătăcindu-se în ţara Sciţilor, în stepele Rusiei de azi?” Şi Neagu se trezi filosofând, ca de obicei în lungi carturi de noapte, pe punte, singur sub bolta înstelată. Se întoarse să controleze cârma. Roza magnetică vibra ca o vietate închisă în cutia de sticlă ia busolei. „Aşa!... bine! drept înainte!...” ” ...mai înainte... mai înainte. Mă cheamă glasuri amăgitoare...” Unde mă duceţi visuri deşarte? Pe câmp de ape fără cărare... Şi mormăind crâmpeiele de versuri, urma un fel de recitare în cadenţa paşilor pe puntea de comandă – făcând kilometri întregi într-un spaţiu de opt metri. ... Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi Ne succedăm generaţii şi ne credem minunaţi Muşti de o zi pe o lume mică ce se măsură cu cotul... Noi copii ai lumii mici ...... Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici. Odată îşi mai întoarse el capul înapoi. Ţărmul se ştergea în zare: o pată... un punct... un fum... nimic. SFÂRŞIT  

Dosarul Caprioarei aurii de Mircea Popescu volumul 1 Soneria telefonului întrerupse brusc, strident, ima­ginile plăcute pe care Radu Balmuş le străbătea în vis. Cu o mînă leneşă căută butonul lămpii de pe nop­tieră; cînd lumina invadă camera, ochii clipiră spe­riaţi şi buimaci, căutînd să înţeleagă dacă-i dimineaţă sau după-amiază. În sfîrşit, se hotărî să ridice receptorul. La celălalt capăt al firului, o voce repezită, răguşită şi bine cu­noscută îl luă numaidecît în primire: — Greu mai răspunzi, băiatule! — Iertaţi-mă, tovarăşe redactor-şef, dar sînt curios să ştiu cît e ceasul? — E cinci şi douăzeci, veni prompt răspunsul. — Dimineaţa?! — Bineînţeles! Şi la şase şi cinci pleacă avionul de pasageri pentru Paris. Cîteva minute, Radu rămase descumpănit. Nu înţe­legea ce rost avea această informaţie. — Maşina redacţiei e la poarta casei tale. Ridicînd un colţ al draperiei ce acoperea fereastra, Radu constată, nu fără oarecare uimire, că afirmaţia redactorului-şef era întru totul întemeiată. — În maşină, continuă acesta imperturbabil, te vei întîlni cu Dorian. „Asta înseamnă, reflectă Radu, că bunul meu prie­ten şi totodată cel mai iscusit fotoreporter al revistei se şi află la datorie, împreună cu întregul său arsenal de aparate fotografice.” — Ne trebuie urgent un articol despre plecarea savantului Horia Domileanu la Paris. La ora şapte fără cinci minute te aştept cu articolul şi fotografiile la redacţie. Sînt sigur că te vei descurca admirabil! încheie convorbirea redactorul-şef. Desigur, nu era nici prima, şi probabil nici ultima oară, cînd Lăzăroiu — redactorul-şef al revistei unde lucra Radu Balmuş — proceda în acest mod. Bineîn­ţeles, Radu se obişnuise cu felul de a fi al şefului său. Şi, mai ales, ştia că acesta are un fler deosebit în alegerea materialelor importante. Aşa că, fără a mai sta mult pe gănduri, intră sub duşul rece din baie. ó Tînărul, spătos şi bronzat, îşi făcea loc cu multă greutate prin mulţimea care forfotea în holul aero­portului internaţional Băneasa. Arătă portarului, gră­bit, legitimaţia şi pătrunse pe pista aeroportului, din­colo de grilajul unde un public numeros urmărea, cu justificată curiozitate, decolarea sau aterizarea uria­şelor păsări de metal. Căută insistent cu privirea pe cineva, şi după ce cercetă cu luare aminte grupurile de pasageri — ce se pregăteau de plecare — constată, în sfîrşit, că a găsit persoana dorită: un bărbat de vreo 50 de ani, potrivit de statură, îmbrăcat într-un costum gri, croit impecabil, purtînd pe cap o pălărie de aceeaşi culoare, cu borurile exagerat de mari. Părea absorbit de gînduri. Tînărul se apropie cu paşi hotărîţi de el şi-l salută într-un chip ciudat: — Eu sînt omul pe care îl aşteptaţi! Celălalt tresări şi abia răspunse la salut. Ochii săi, cenuşii-albaştri, priveau — învăluiţi parcă într-un val de tristeţe — bolidul argintiu ce se pregătea de decolare. — Ştiţi de ce v-am chemat? şopti bărbatul, cu oarecare teamă în glas. Tînărul recunoscu vocea gravă, şovăitoare, pe care o înregistrase cu puţin timp înainte pe banda de mag­netofon. — Da! — Nu avem însă vreme să discutăm acum. — Într-adevăr, avionul pleacă peste cinci minute, confirmă tînărul, aruncînd o privire fugară ceasornicului-cronometru, de care nu se despărţea niciodată. — Întocmai! Totuşi, v-aş ruga să reţineţi o adresă şi o dată... Nu le notaţi? întrebă el, văzînd că celălalt nu schiţează gestul de-a scoate din buzunar cele ne­cesare scrisului. — Am încă o memorie destul de bună, surîse tî­nărul, aranjîndu-şi, cu gesturi stîngace, cravata. — Bine! Atunci, ţineţi minte: Vila Mara — staţi­unea climaterică Cheia. În ziua de 15 iunie vă aştept negreşit. Dar vei veni numai dumneata. — Voi fi punctual... Strania discuţie se întrerupse aici, datorită altor doi tineri care alergau, abia trăgîndu-şi sufletul, chiar în direcţia lor. Aceştia nu erau alţii decît Radu şi Dorian, care soseau cu întîrziere faţă de planul ini­ţial din pricina unei neaşteptate întîmplări, petrecută în apropierea aeroportului. Şoferul lor se strecurase cu multă abilitate, în cea mai mare viteză posibilă, prin­tre sutele de maşini care împînzeau şoseaua. Nu mai aveau decît aproximativ 500 de metri pînă să ajungă la destinaţie cînd, o altă maşină, un Renault albastru, stopă brusc, căutînd să evite un pieton răsărit pe ne­aşteptate în faţa lor. Cu toate că şoferul frînă şi el imediat, maşina în care se aflau cei doi prieteni tampona cu putere bara din spate a celeilalte. Într-o clipă circulaţia se în­trerupse şi, de undeva, apăru un miliţian, fluierînd de zor. Dar cei doi ziarişti nu aveau timp. Îl lăsară pe şo­fer să dea explicaţiile cuvenite şi ţîşniră din maşină, ca doi iepuri fugăriţi de vînălor. În acelaşi timp, şi la cealaltă maşină se petrecea un lucru asemănător. Un bărbat scund şi gras, înjurînd de zor pe toţi pietonii din lume, abandonă ma­şina şi şoferul ei şi se avîntă pe urmele celor doi prie­teni, în aceeaşi direcţie: aeroportul. ó Redactorul-şef Lăzăroiu măsura cu paşi agitaţi lun­gul şi latul camerei sale de lucru. Reporterul şi fotograful ajunseseră exact la şapte fără cinci la redacţie, dar rezultatul expediţiei lor fusese cu totul altul decît cel aşteptat. Mai întîi, ac­cidentul acela stupid de maşină îi întîrziase cu cel puţin cinci minute. Apoi, abia cînd au ajuns în dreptul avionului şi-au dat seama că, de fapt, ei nu-l cunoş­teau, ca înfăţişare, pe profesorul Domileanu. Şi atunci, cînd îl zăriră pe omul în gri, au convenit în­tr-o clipă că nu poate fi decît acela pe care-l căutau. S-au repezit într-un suflet spre el, dar un tînăr spă­tos şi bronzat le aţinu calea. Lui Radu i-a fost impo­sibil să obţină măcar o singură declaraţie. Dorian, mai norocos, declanşase pe ascuns aparatul fotografic şi reuşise să fotografieze pe profesor în clipa cînd se urca în avion. Chiar în acel moment ajunse la gri­lajul pistei de decolare şi bărbatul scund şi gras, abia răsuflînd şi transpirat leoarcă. Îndepărtînd cu bruta­litate pe cei din jurul său, încercă să-l strige pe omul în gri, dar uruitul motoarelor acoperi, bineîn­ţeles, vocea sa şi individul rămase locului mofluz, primind cu nepăsare apostrofările celor pe care-i bruscase cu cîteva clipe mai înainte. Toate aceste scene, mai mult sau mai puţin neaş­teptate, se petrecură în mai puţin de două minute. Pasagerii dispărură în pîntecele bolidului argintiu. În afara incidentului cu cei doi tineri, privirii agere a bărbatului cu alură sportivă nu-i scăpase nici amă­nuntul cu încercarea grăsunului de a lua legătura cu interlocutorul său din urmă cu cîteva minute. Asigurîndu-se în acelaşi timp că cei doi ziarişti nu mai au timp pentru a lua legătura cu inginerul, se îndreptă spre grilaj, cu gînd să-l urmărească pe grăsun. Dar Radu Balmuş nu era omul care să se lase înfrînt cu una, cu două. Aşa că se agăţă de umărul celui care îl împiedecase să-şi exercite misiunea şi îi strigă, plin de năduf: — Cu ce drept m-ai oprit, domnule, să... De-abia în acel moment Radu sesiză că în faţa lui nu se află altul decît fostul său coleg de liceu, Dan Tomescu. Acesta nu părea însă dispus să dea acum explicaţii şi nici nu se arătă încîntat de revederea neaşteptată. Profitînd de faptul că Radu slăbise strînsoarea braţului, îi dădu un brînci şi dori să-şi continue urmărirea începută. Dar, acele cîteva se­cunde, cît Radu îl întîrziase se dovediră totuşi suficiente pentru ca grăsunul să dispară din raza privirii sale. Înciudat, se întoarse spre reporter: — Mi se pare, Balmuş, că ţi-ai ales meseria de „încurcă-lume”! ó Colonelul de securitate Adrian Manea urmărea, în acelaşi timp, două lucruri: raportul subalternului său, căpitanul Dan Tomescu, şi rotocoalele alb-albăstrii ale fumului ţigării, aşezată pe scrumieră. Deoarece me­dicul îl sfătuise să nu mai fumeze, colonelul găsise o soluţie ingenioasă, care îi satisfăcea oarecum pasi­unea, fără a-l îndepărta definitiv de ea. Aprindea ţi­gara, trăgea cu nesaţ un fum, două, apoi o aşeza pe marginea scrumierei de bronz şi urmărea rotocoalele de fum pînă ce scrumul ajungea la filtru. Acest lucru se petrecea şi acum, tocmai cînd Dan isprăvise de istorisit, peripeţiile petrecute în dimineaţa acelei zile la aeroportul Bănoasa. Un timp, în cameră se aşternu o linişte desăvîrşită. Apoi, colonelul aprinse o nouă ţigară, trase cu nesaţ un fum, şi, după ce o aşeză cu grijă pe marginea scrumierei, scoase dintr-un sertar al biroului un dosar alb, pe care scrise cu cerneală roşie, caligrafic: „Do­sarul căprioarei aurii”. ó Tocmai se pregătea de plecare, seara trecută, cînd telefonistul de serviciu îl înştiinţase că un oarecare inginer Dobrotan doreşte să-i vorbească. — Tovarăşul colonel Manea? îl întrebă o voce gravă şi şovăitoare. — Da! — La telefon inginerul Dobrotan. Aş vrea să vă dau unele informaţii cu privire la „Căprioara aurie”. Vă mai amintiţi de ea? Un minut de linişte întrerupse convorbirea tele­fonică. Gîndurile colonelului Manea zburară în acele momente în urmă cu aproape 25 de ani.   În după-amiaza mohorîtă de octombrie a anului 1943, elevul de liceu, Adrian Manea, urca sprinten potecile ce duceau la cabana Muntele Roşu, din ma­sivul Ciucaşului. Aşa cum îl sfătuise „nea Petrică”, electricianul, alegea cu băgare de seamă drumul, căutînd să se ţină cît mai departe de şoseaua pe care forfoteau maşini militare, române sau germane. Nerăbdarea îl făcea să i se pară că drumul, pe care îl cunoştea atît de bine, de mic copil, nu mai are sfîrşit. Cînd nea Petrică venise la ei acasă, în urmă cu trei zile, taică-său l-a chemat şi i-a spus: — Adriane, acum eşti băiat mare! Avem toată încrederea în tine! Şi eu, şi nea Petrică, îţi vom în­credinţa o misiune importantă. Băiatul simţise că obrajii îi ardeau ca focul. Era pentru prima oară cînd taică-său vorbea cu el în acest fel. Pînă mai ieri îl ţinuse departe de grijile şi frămîntările sale de om necăjit. Şi iată că acum era luat în seamă, ba încă avea de dus la îndeplinire cine ştie ce acţiune interesantă şi plină de riscuri. — Te vei duce la cabana de pe Muntele Roşu, continuase vorba taică-său. Acolo te aşteaptă un tînăr cu părul cîrlionţat şi ochii negri, ca murele. Înţelegi? — Înţeleg, tăticule! — Te va întreba dacă iubeşti căprioarele... — De ce? — Ai răbdare! Asta-i o parolă, adică... — Ştiu. Astfel mă va recunoaşte, nu? — Aşa! Tu vei răspunde: „Nea Petrică doreşte mult să crească o căprioară acasă la el.” Ai înţeles? — Da! Asta-i tot? — Nu! Vei primi de la acest tînăr un sul de hîrtie albastră, din aceea cu care îţi înveleşti tu cărţile şi caietele de şcoală, sau o punem în ferestre... pentru camuflaj. Oricine te va opri în drum şi te va întreba ceva în legătură cu sulul de hîrtie, tu vei spune că-ţi trebuie pentru şcoală, dar nu-l vei desface nicidecum şi, bineînţeles, nici nu-l vei lăsa în mîna nimănui. Adrian se gîndi că aceasta nu era o misiune atît de importantă, cum pretindea taică-său. „Dar, oare, ce rost avea sulul de hîrtie albastră?”. Îi întrerupse gîndurile nea Petrică, explicîndu-i să se ferească de drumul mare, spre a nu se întîlni cu cineva, şi atrăgîndu-i atenţia că reuşita lui va fi de mare folos pentru multă lume. Deşi, oarecum descumpănit, neînţelegînd ce impor­tanţă chiar aşa de mare avea misiunea pe care urma să o îndeplinească, zilele, pînă sîmbătă, i se părură nesfîrşite. Îl mistuia dorinţa aventurii. În sfîrşit, sosise şi după-amiaza mult aşteptată şi acum fremăta de nerăbdare să ajungă mai repede la cabană. După un timp, se opri în dreptul unei bifurcaţii. Aici nu mai avea încotro şi trebuia să iasă la şosea. Ascuns într-un frunziş, cercetă cu băgare de seamă împrejurimile. Nu se vedea nici ţipenie de om. Stră­bătu grăbit şoseaua şi se avîntă pe drumul de căruţe, iar de acolo pe singura potecă ce ducea la cabană. Îşi făcuse, în gînd, socoteala, că de aici nu mai erau decît vreo doi kilometri pînă la ţintă. Din cerul plumburiu se abătură stropi mărunţi, de parcă ar fi fost trecuţi prin sită deasă. Adrian despături pelerina de ploaie şi se îmbrăcă imediat cu ea. Se lăsase pe neaşteptate frigul, prevestind iarna mai timpuriu decît de obicei. Acum înainta anevoie. Ploaia se îndesea din ce în ce. Şi deodată... inima începu să-i bată năvalnic, parcă să-i spargă pieptul. Fără îndoială, un bărbat zăcea lungit în mijlocul potecii... Era leşinat? Sau era mort? Adrian se oprise buimac, neştiind ce să facă. Dar dacă se prefăcea numai? Poteca nu era mai lată de un metru — un metru şi ceva — şi dacă voia să îna­inteze trebuia neapărat să treacă peste omul acela. Îşi încordă privirea, căutînd să-i desluşească chipul şi, fără să-şi dea seama, se apropie de el. Acum îl vedea destul de bine. Era îmbrăcat într-un tricou de lînă, cu gulerul rotund şi răsfrînt pînă aproape de bărbie, şi pantaloni bufanţi, în carouri. În picioare purta ciorapi trei sferturi şi bocanci de munte. Mai înainta cîţiva paşi şi se opri din nou, înmăr­murit. Bărbatul gemu şi întoarse faţa spre Adrian. Între­deschise ochii şi tresări la vederea lui. Buzele dădură să spună ceva, dar nu reuşi. Un firicel de sînge i se prelinse din gură şi, în loc de cuvinte, Adrian nu auzi decît o bolboroseală fără nici un înţeles. Dar acum băiatul prinsese curaj. Era limpede că omul zăcea rănit, sleit de puteri. Poate că pierduse mult sînge... Cine ştie de cînd stătea acolo, în mijlo­cul drumului. Se apropie de-a binelea şi, aplecîndu-se peste rănit, îl cercetă cu luare-aminte. Se gîndi ce ar putea să facă pentru cel care abia îşi mai trăgea sufletul. Şi, deodată, îl cuprinse din nou frica. Dacă omul fusese rănit, însemna că „cineva” îl atacase. Şi dacă acel „cineva” se afla încă în apropiere? Se ridică imediat, îşi roti privirile, dar nu zări pe nimeni. Totuşi... parcă se mişeaseră crengile tufişului de jnepeni... Nu! A fost numai o părere. Un nou geamăt îl făcu să se întoarcă spre rănit. Deschisese iar ochii aceia împăienjeniţi, dar buzele bă­teau neputincioase aerul. Se aplecă, să desluşească vorbele, şi, deodată, i se păru că pămîntul se învîrteşte cu el. Rănitul, cu preţul unor mari eforturi, îl întreba dacă îi plac căprioarele... De-abia acum îşi dădu seama că ochii celui lun­git în mijlocul potecii erau negri ca murele şi şuvi­ţele de păr numai inele. Aşadar... rănitul nu era altul decît acela pe care îl căuta. Trebuia să-i răspundă degrabă, dar acum se zăpăcise cu totul şi nu-şi mai amintea ce anume. Emoţia îl gîtuise, îi învolburase creierul, îl copleşise cu totul. Nu reuşi decît să aplece capul. În semn că a înţeles că el este cel căruia îi era adresată parola. — Eu sînt... Begu, murmură rănitul. Begu... Fii atent... ce-ţi spun! Căprioara... căprioara de aur... În­ţelegi? Adrian nu înţelegea nimic, dar dorea din tot sufle­tul ca omul să nu se mai chinuiască atît. Şuviţele de sînge se îndeseau din ce în ce, ca şi stropii de ploaie care cădeau tot mai mulţi şi mai deşi. Clipi din ochi, ca şi cum ar fi priceput tot ce i se spunea. Rănitul, cu un efort disperat, se ridică într-un cot şi, cu mîna liberă, încleşta reverul mantalei sale de ploaie. — Ţine minte!... Să nu uiţi... niciodată! Căpri­oara aurie... Bolboroselile se transformaseră acum în horcăituri... „Dacă moare?” îşi spuse Adrian, îngrozit. Celălalt, ca şi cum i-ar fi ghicit gîndurile, bîigui printre horcăieli: — Eu mor... Tu... fugi acasă! Să nu uiţi... Căpri­oara aurie... Urmă o convulsie puternică, buzele bătură cu disperare aerul, apoi, un horcăit ca un muget. Omul îşi dăduse duhul şi rămăsese aşa, în poziţia aceea caraghioasă, aşezat într-un cot, cu degetele celeilalte mîini agăţate de reverul mantalei lui de ploaie. Ochii se deschiseseră mari şi priveau fix, undeva, peste umărul lui Adrian, ca şi cum acolo, spre zările mohorîte ale Zăganului, ar fi desluşit zburdînd, pe tăpşanele verzi, o căprioară aurie. Imaginile acestea tragice se derulaseră pe dinain­tea ochilor colonelului Manea, ca şi cum ar fi asistat la un film proiectat cu o viteză ameţitoare. Totul nu durase decît un minut. Revenea cu greu la realitate. Abia acum îşi aduse aminte că la celălalt capăt al firului o voce gravă pronunţase două nume, care îi răscoliseră atîtea amintiri din trecut. — De ce nu răspundeţi? Vă amintiţi sau nu? — Da! rosti colonelul, abia şoptit. — Atunci, mîine dimineaţă, la ora cinci şi jumă­tate, veţi primi un nou telefon. Vă voi comunica lo­cul şi ora întîlnirii noastre. Brusc, celălalt închise receptorul. ó Toată noaptea, colonelul Manea se zvîrcoli în aş­ternut, încercînd zadarnic să aţipească. Amintirile se întorceau din trecut, tot mai răscolitoare. Ajunsese acasă transpirat şi obosit. Ploaia răzbă­tuse prin manta şi-l udase pînă la piele. Chipul îi trăda spaima şi emoţiile prin care trecuse. Pe atunci, Adrian Manea nu împlinise nici 17 ani. O găsi în casă doar pe maică-sa, dar ei nu-i spuse nimic din cele întîmplate. Nu trecu multă vreme şi se întoarse şi taică-său. — Aşteptam să vii mai tîrziu. Dar ce-i cu tine, Adriane? îl iscodi el, cercetîndu-i cu atenţie chipul palid. — Tată, omul acela e... mort! — Care om? — Cel care trebuia să-mi dea sulul de hîrtie al­bastră. Un timp se lăsă o tăcere grea. Numai o muscă, ameţită de ploaie şi amorţită de frig, bîzîia împre­jurul lămpii aninate de tavan. — Spune, ce s-a întîmplat?

1   Dac-aş fuma, ar fi mai uşor ca după fiecare scandal casnic, care de la distanţă pare de neînţeles şi absurd, să-mi aprind câteva ţigări, iar fumul, nicotină, să devină pentru moment dacă nu sensul sau aroma vieţii, măcar ceva care să-mi distragă atenţia, aşa cum tămâia arsă în cinstea mea m-ar ajuta să văd oarece bucurie în viaţa de apoi. Dar nu mai fumez din copilărie şi cred că, dacă aş începe să fumez la treizeci de ani, ar fi tocmai un semn de copilărie sau de prostie. Ploaia se tot lasă aşteptată. Se întunecă. Soţia mea s-a închis în baie, dar aşa face ea şi pentru o baie obişnuită. Şi eu mă închid uneori în baie, deşi nu am de ce să mă jenez de nevasta mea. Şi tocmai asta e şi problema care ne-a făcut să ne îndepărtăm unul de celălalt. Seara, când ne pregăteam de culcare, ne dezbrăcăm pe întuneric, iar ziua sau când era lumina aprinsă sau când făceam baie, ne era ruşine de goliciunea noastră. Goliciunea era un semn de vulnerabilitate. Şi ea ar fi spus acelaşi lucru. Dar şi eu sunt vulnerabil, mai ales la loviturile ei. Nici nu mai vorbim despre asta, deşi înainte tot încercam să explicăm totul şi să rezolvăm problemele cu ajutorul cuvintelor. Pare să fie toamnă, momentul când căldura se duce şi începe sezonul când este înmagazinată pentru iarna ce vine. Momentul în care se izolează ferestrele şi uşile balcoanelor. Când natura însăşi te îndeamnă să te gândeşti la refacerea sau la consolidarea confortului, fizic sau sufletesc. Dar ce e pentru noi septembrie? Nimic. Tăcem, vorbim mai mult cu interjecţii. Fiecare îşi face cafeaua şi omleta pentru sine. E timpul ca situaţia asta să ia sfârşit. N-ai cum să împărţi o garsonieră. Dorinţa de a sări în gol de la înălţime apare de fiecare dată când privesc de la fereastra noastră de la etajul şapte. Dar nu-mi dă curajul necesar pentru a sări. Nu m-am născut sinucigaş. Îmi place foarte mult viaţa exterioară, dincolo de existenţa mea. Mă plimb uneori seara pe Hreşceatîk[1] cu mare emoţie în piept, încercând să disting chipurile fetelor în lumina înserării, când îşi aşteaptă clienţii pe băncuţe sau lângă fântâna din preajma cinematografului Drujba. În amurg, la lumina artificială a felinarelor, ele sunt atrăgătoare, ca nişte siluete desenate cu eleganţă, ce promit mult, aducând de regulă cu schiţa abia conturată de pe coperta unei cărţi siropoase. Mă imaginez uşor clientul lor sau chiar un apropiat, un prieten. Dar dacă mă imaginez aşa nu înseamnă că şi sunt. Îmi lipsesc multe – hotărârea, banii, libertatea. Dar ele, ca nişte prime rândunele ale modelului de viaţă american coborât de pe marele ecran, se însufleţesc şi roiesc în jurul meu aici, la Kiev. Şi se dovedeşte că sunt atras de această roire care se transformă treptat în viaţă, în viaţa care dă la o parte viaţa trecută, total trecătoare şi plictisitoare prin toate detaliile ei, prin toate elementele ei componente, prin fiecare articol de ziar care o descrie în amănunt. 2   Când eram student la Facultatea de Limbi Străine îmi plăcea să mă împrietenesc cu străinii. De la ei învăţam şi o altă limbă, dar şi un anumit sens al vieţii. Se deosebeau de noi cum se deosebeşte o ciupercă albă de un arici. Deosebirea dintre noi pe dinăuntru putea fi comparată numai cu una exterioară evidentă, ca aceea de mai sus. Avuseseră o altă copilărie, alte jocuri. Îmi povesteau despre un joc care, la un moment dat, pusese stăpânire pe mai multe generaţii de copii care habar n-aveau de copilăria sovietică. Jocul era simplu, trebuia să faci un lanţ din persoane cunoscut, care să te ducă la regina Angliei, de exemplu, sau la Margaret Thatcher – ea era atunci mult mai la modă. Reieşea că fiecare jucător putea, prin intermediul a trei-patru persoane legate între ele, să ajungă până la prim-ministrul englez. Principiul era extrem de simplu: eu îl cunosc pe el, el o cunoaşte pe ea, ea mai ştie pe cineva care îl cunoaşte personal pe El sau pe Ea. Am încercat atunci să fac acelaşi lucru şi să ajung în felul acesta până la Brejnev sau la Şcerbiţki[2]. Nu am reuşit. Pur şi simplu, lanţul nu se realiza. Şi uite, acum, deodată, probabil din cauza disperării din viaţa, din existenţa mea, înţeleg cum trebuie jucat acest joc aici, în lumea noastră. Trebuie să încerci să ajungi la criminali. Ei sunt mulţi, sunt printre noi şi unii dintre ei nu-şi ascund neapărat ocupaţia. Acum vreo zece ani ştiam cel puţin doi criminali care-şi ispăşiseră de mult pedeapsa, oameni normali, comunicativi şi chiar gata să-ţi sară în ajutor. E adevărat, pe atunci ei, criminalii, erau altfel, dădeau dovadă de mai mult romantism. Acum orice relaţie se întemeiază pe bani şi crima a devenit pentru unii o profesie foarte bine plătită. Chiar folosesc un cuvânt nou, din engleză, „killer“. E un fel de continuare a tradiţiei americane de îmbunătăţire a imaginii şi a denumirii unor profesii necalificate şi lipsite de prestigiu. Îmi aduc aminte că măturătorul sau omul de la salubritate a fost numit în America „specialist în domeniul stării sanitare a mediului urban“. Dar acolo motivul era mult mai simplu şi mai de înţeles – acela de a conferi măturătorilor mai multă încredere în sine şi respect. Însă la noi a ieşit altceva. Pur şi simplu, a ieşit că un criminal cu calificare superioară, care lucrează exclusiv la comandă, primeşte denumirea de „killer“. Şi aşa, cel de mai înainte, criminalul de rând, romantic, criminal la beţie sau din gelozie, o să rămână tot criminal. Ăştia sunt şi prinşi, sunt şi închişi, în timp ce killerul rămâne imposibil de prins şi de văzut. Gândurile astea mă aduc singure la problema care a încercat de mai multe ori să răzbată din subconştient. Că doar de câţiva ani tot caut o ieşire din fundătura vieţii mele. Dar o caut mai mult în minte, mai mult în fanteziile mele. Însă acum soluţia a apărut singură, nu ca o ieşire din această situaţie, ci chiar din viaţă. Sunt cam prea plin de viaţă pentru un sinucigaş, dar pentru o victimă sunt cum nu se poate mai potrivit. Un exemplu minunat de nedreptate a sorţii: un bărbat deştept, în floarea vârstei, cu multe oportunităţi înainte să fie ucis la comanda cuiva! Reputaţia de victimă a unui criminal plătit îmi provoacă imaginaţia. Îmi închipui cum vor cădea pe gânduri numeroasele mele cunoştinţe când îşi vor da deodată seama că nu ştiau, practic, nimic despre mine, că eu, cel pe care-l cunoşteau, cu care au băut vin sau cafea, eram un tip implicat în afaceri care necesită anchete sau criminali plătiţi. Îmi imaginez cum toţi vor fi audiaţi ca martori, vor fi interogaţi, li se vor pune zeci de întrebări „delicate“. „Avea duşmani?“, „Cu ce se ocupa?“, „Cine ar fi putut fi interesat de moartea lui?“ şi aşa mai departe. Mai rămâne să găsesc un criminal ieftin, bani pentru onorariul lui, şi apoi crima mea ideal planificată va deveni unul dintre multele alte cazuri nesoluţionate. Un sfârşit plin de dramatism al unei vieţi fără rost. Iar crimele enigmatice mai au o trăsătură interesantă: despre ele se vorbeşte adesea în ziare, în cărţi, sunt relatate în detaliu, cu menţionarea numelui victimei, aşa că voi avea o şansă reală de a rămâne în memoria colectivă dacă nu a secolului, măcar, în tot cazul, o bună bucată de timp.   [1] Artera centrală a Kievului, centrul administrativ și economic al orașului. [2] Volodimir Vasiliovici Șcerbițki (1918-1990), conducător al Partidului Comunist Ucrainean, figură importantă în Politbiuro, apropiat al lui Brejnev și susținător al lui Gorbaciov.    

  1 New Orleans, Louisiana Februarie 1840 - A sosit o doamnă să vă vadă, domnule Rio.   Rio de Silva, care lenevea într-un fotoliu cu un picior întins către cărbunii ce ardeau mocnit, ţinând un pahar cu un strop de coniac în mână, nu se mişcă şi nici nu deschise ochii. Când vorbi, o făcu cu o încetineală care spunea multe celor ce aveau înţelepciunea să-l asculte. — Înştiinţeaz-o că nu sunt acasă. — Am făcut asta, desigur, îi răspunse moale Olivier, majordomul său. Nu a fost suficient. Atunci Rio deschise ochii şi ceva din privirea lui îl făcu pe majordom să se dea un pas înapoi atât de repede, încât flacăra lumânării pe care o ţinea pâlpâi. — I-ai spus pe naiba. — Este destul de hotărâtă. Era un semn de avertisment în trăsăturile delicate ale feţei lui Olivier, de culoarea scorţişoarei, îşi spuse Rio. Problema era că nu avea nici starea şi nici posibilitatea de a-i acorda atenţie.   De obicei, femeile nu veneau după el. Mai degrabă se ducea el la ele, escaladând ziduri, sărind peste fortificaţii şi şanţuri ca să ajungă în balcoane, mergând ca o fantomă prin pasajele ce puteau fi trecute pe jos, intrând prin uşile lăsate descuiate pentru a fi la îndemâna lui. Văduvele şi soţiile neglijate din New Orleans, care participau cu nerăbdare la diversiunile din dormitoare, erau recunoscătoare pentru discreţia lui. Şi de ce nu ar fi fost? Să fii văzută în compania lui, la lumina zilei, ar fi provocat un vârtej de speculaţii; să îl vizitezi în propriile! Încăperi, la această oră din noapte, era o provocare sigură a scandalului. În plus, pasajul cunoscut de către francezi drept Passage de la Bourse şi de către americani drept Exchange Alley era interzis femeilor respectabile. Această cale de trecere, cu birouri de brokeri şi avocaţi, magazine de croitorie, saloane, săli pentru jocuri şi multe săli pentru scrimă, era o zonă exclusivă a bărbaţilor. Numai câteva femei ar fi zăbovit pe sub arcadele întunecate, după lăsarea nopţii, dar acelea nu s-ar fi putut numi doamne. Mai mult, Rio nu încuraja invazia. O aversiune vădită faţă de exploatarea persoanelor silite să îşi închirieze trupurile îl făcea să stea la distanţă de femeile străzii. Nu era loc în viaţa lui nici pentru aşa-zisele jeunes filles sau convenabilele văduve din clasa de jos, care ar fi putut fi la dispoziţia lui. Nu, prefera obişnuitele lui legături. Intense, dar deschise. Rareori însemnau mai mult de câteva întâlniri.   Concubinele lui erau femei cu experienţă, care preferau să îşi satisfacă dorinţele fără să îşi rişte poziţia socială sau sentimentele şi, în mod sigur, fară să atragă atenţia. Erau mult prea discrete pentru a apărea la uşa lui. Printre dinţi, Rio spuse: — Scapă de ea. Un foşnet de fuste se auzi de undeva din spatele său. — A descoperit că acest lucru este imposibil, monsieur. Poate că vă veţi deranja să încercaţi chiar dumneavoastră acest lucru.   Acele cuvinte, rostite clar, ca nişte sunete de clopot, tăiară aburii coniacului din capul lui Rio ca un tăiş de sabie. Cultivat, uşor caustic, tonul avea amprenta aristocraţiei francez-creole din New Orleans şi îi era necunoscut. Şi s-ar putea să fie obligat să facă tocmai acest lucru, dacă ar fi fost descoperită cu el, aici, singură. Goli paharul şi îl aşeză pe masa de lângă el, apoi se ridică în picioare. Întorcându-se în modul său obişnuit, îndatoritor, îşi înfruntă vizitatoarea care rămăsese în cadrul uşii deschise.   Stătea în camera întunecată, strălucitoare – nu era alt cuvânt care să se potrivească. Pielea ei albă era iluminată de sănătate şi vitalitate. O cascadă de cârlionţi de culoare blond-castaniu curgea cu o lucire splendidă din coroana de bucle din creştetul capului, înconjurându-i un umăr, pentru a i se odihni pe piept. Rochia pe care o purta era din mătase albă cu dungi aurii, care prindeau lumina lumânării într-o sclipire ameţitoare, mai ales corsajul, ce se ridica şi cobora din cauza respiraţiei ei grăbite. Mantia din satin greu era aruncată pe spate, pentru a scoate în evidenţă linia irizată în roşu şi corai, care reflecta strălucirea caldă a flăcărilor. Olivier se răsuci către doamnă, ca şi cum ar fi intenţionat să o protejeze. — Mademoiselle, regret… — Rămâi. Rio îşi însoţi ordinul ridicând o mână, după care făcu un semn rapid de concediere, fără să îşi dezlipească privirea de la femeia din faţa lui.   Olivier, cu o expresie imperturbabilă, făcu o plecăciune şi ieşi din cameră, dar nu închise uşa, observă Rio surprins. Adevăratele doamne îl impresionau până şi pe majordomul lui cel subţirel şi filfizon, care le proteja cu tandreţe, exaltat de impulsurile pe care le simţea din partea lor. Rio nu era atât de susceptibil. — Acum, mademoiselle, spuse el cu o blândeţe incisivă, cărui fapt îi datorez această onoare? — Grija sau mai precis excesul ei, îi răspunse doamna, cu promptitudine. Dacă aceasta este maniera în care marele Silver Shadow se pregăteşte pentru o întâlnire în zori, se pare că mi-am făcut degeaba griji în ceea ce priveşte întâlnirea dumneavoastră cu fratele meu. Înţelegerea şi furia apărură în acelaşi timp. Rio păşi spre ea, un avans lent şi prădalnic. — Domnişoara Vallier, presupun, dacă Denys Vallier este ruda dumneavoastră? — Precum spuneţi, Celina Vallier.   Rio îi văzu ochii mărindu-se, în timp ce îl privea apropiindu-se, dar nu se retrase. Poate că ar fi fost în avantajul ei, dacă nu ar fi fost opusul a ceea ce se aşteptase. — Denys v-a trimis să îi pledaţi cauza? — Nici vorbă! Rio se opri, dar nu înainte să ajungă suficient de aproape ca să o poată atinge. — Atunci a fost decizia dumneavoastră să interveniţi. — Numai a mea. Îi studie bărbia ridicată şi privirea directă, în timp ce îşi simţea în interior schimbarea, care îl avertiza. Nu era o frumuseţe de genul celor de pe cutiile de ciocolată la modă, numai forme rotunjite, buze ţuguiate şi obraji fragezi. Trăsăturile ei erau mult prea bine definite; îi lipsea moliciunea obligatorie, plină de gropiţe. Cu toate acestea era aproape imposibil să îţi dezlipeşti privirea de ochii ei umbriţi, de culoarea brun-aurie a vinului de Jerez, de pomeţii sculptaţi, de liniile perfecte ale gurii.   Avea un farmec deosebit, ce venea din interior, care era cu atât mai puternic, cu cât era neintenţionat. Era, fără îndoială, la fel de inocentă ca rochia ei albă pe care o purtase în acea noapte, la operă, primind în loja familiei candidaţi potriviţi, în maniera folosită în acest oraş pentru a prezenta societăţii tinerele femei. Şi, în plus, era mult prea curajoasă pentru scopurile lui. Cu greu putea spune dacă trebuia să blesteme sau să salute îndrăzneala ei.   Cu o voce adâncă, încărcată de aluzii, o întrebă: — Decizia dumneavoastră, luată fără să ţineţi seama de consecinţe? — Consecinţe? Tulburarea îi umbri ochii. Am vrut doar să vorbesc un moment cu dumneavoastră, să vă întreb dacă este chiar necesar să pricinuiţi o rană cuiva de departe mai puţin experimentat. Mă gândeam să descopăr singură dacă există vreo modalitate de a vă convinge să renunţaţi la întâlnire.   El o cercetă, permiţând atenţiei sale să coboare de la ovalul feţei, spre coloana zveltă a gâtului, către întinderea albă a umerilor, deasupra decolteului adânc. Curbele din această zonă erau dulci, ademenitoare în moliciunea lor. Ridicându-şi din nou privirea, îi văzu faţa şi privirea, mocnind de indignare, din cauza acestei evaluări. Asta era bine. — Să înţeleg că fratele dumneavoastră doreşte să îşi ceară scuze? — Cu siguranţă nu. Sunteţi perfect conştient de faptul că nu poate face acest lucru fără să fie acuzat de laşitate.   Oricum, nu o face, şi din cauza asta… — Nu ştie nimic despre faptul că sunteţi aici. Sau, dacă îmi pot permite să mă aventurez, nimeni altcineva nu ştie. Ea înghiţi, o mişcare delicată a gâtului, care îl făcu să îşi dorească, dintr-odată, să îşi lipească buzele de pielea ei fină. Trecu un moment înainte să primească răspunsul ei. — Este exact aşa cum spuneţi. El se apropie şi mai mult. — Şi mama dumneavoastră, însoţitoarea, camerista – oricare dintre cele care vă veghează virtutea – unde leaţi lăsat? — Camerista mea este afară, spuse ea, cu o urmă de nelinişte în privire. Deşi nu reuşesc să îmi dau seama care ar fi diferenţa.   Buzele lui schiţară un zâmbet melancolic. — Nu vreau să fie lipsită de confort, în timp ce aşteaptă după bunul meu plac. — Nu voi lipsi mult. — Nu? Tonul erau plin de aluzii. — Nu, cu adevărat. Nu ar trebui să îmi ia mult timp ca să… — Ca să cereţi clemenţă pentru Denys sau, în fine, să îmi cereţi să renunţ la întâlnirea din zori. — Dacă… dacă sunteţi bun. — Indiferent ce aleg, îmi va compromite poziţia. Va trebui să fiţi de acord că este drept să mă aştept la o oarecare recompensă?   Ea îşi umezi buzele, un gest pe care el îl urmări cu mai multă atenţie decât era normal. Când vorbi, vocea ei tremură puţin. — Dacă vă referiţi la o recompensă pecuniară, accesul meu la orice sumă care ar avea importanţă pentru dumneavoastră este destul de limitat. Oricum, am câteva bijuterii interesante. — Nu mă interesează asemenea fleacuri. Rio se strădui să nu îşi facă simţită în voce neplăcerea ideii că ar putea fi cumpărat, dar nu era sigur că reuşise. — Iapa mea. Este un animal bun, pursânge, tocmai potrivită pentru un gentilom, la fel ca şi pentru o lady. — Nu. — Atunci îmi pare rău, dar nu am nimic altceva de oferit! Îşi strânse buzele, cu o expresie sfidătoare. — Nimic? Îşi ridică o sprânceană şi aşteptă. Era inocentă, dar nu proastă; îşi dăduse seama ce insinua. Dar tot nu putea crede aşa ceva legat de persoana ei; nu îl credea în stare să aibă îndrăzneala de a merge până la capăt. Se înşela însă foarte tare.   Uitându-se într-un punct al cămăşii lui, îi spuse: — Sunt cumva într-un oarecare impas, şi nu îmi dau seama ce anume v-ar putea atrage. — Dumneavoastră. El se întinse să îi atingă cu vârful degetelor lui aspre, de spadasin, moliciunea de petală a obrazului ei, apoi îşi trecu degetul peste rotunjimea buzei de jos. Aş putea cocheta şi cu dizgraţia, pentru o noapte în braţele dumneavoastră.   Se aştepta să se retragă îngrozită, să leşine, sau să se repeadă la el. Ea nu făcu niciunul dintre aceste lucruri, deşi îi simţi respiraţia adâncă trecând peste mâna lui ridicată şi îi văzu sângele scurgându-i-se din obraji. Un tremur îi traversă făptura zveltă şi apoi rămase nemişcată. — Imposibil. Deşi Rio nu se aşteptase la altceva, îşi simţi muşchii stomacului strângându-se, când îi auzi refuzul fără loc de întoarcere. Îşi trecu mâna peste linia dreaptă a bărbiei, alunecându-şi un deget în spirala unei bucle ce era aşezată pe umărul ei. Cu o blândeţe ucigătoare, o întrebă: — De ce?   Ea îi întâlni privirea, dar nu încercă să îi evite atingerea. — Este o ticăloşie. Niciun gentilom nu ar cere aşa ceva. — Oh, sunt de acord. Dar, după cum probabil ştiţi, eu nu sunt un gentilom. — Nu asta este ceea ce oamenii spun despre dumneavoastră, îl contrazise ea, disperarea făcându-se simţită în tonul vocii ei.   Aproape că ar fi fost posibil să renunţe, numai de dragul acelui sentiment, şi dacă ar fi băut ceva mai puţin. Dar înăuntrul lui era un demon care îl conducea şi care nu putea fi potolit, care îşi bătea joc de tot ce însemna obiceiuri vechi, bune maniere şi vise de demult. — În fond, vorbim de viaţa fratelui dumneavoastră. Ce vă împiedică să renunţaţi la câteva ore din timpul dumneavoastră în schimbul unui astfel de serviciu? — Onoarea mea. — Care, evident, este mai importantă decât a mea. Asta se subînţelege. Zâmbetul lui era strâmb, şi nu lipsit de durere. Dar onoarea mea, vedeţi dumneavoastră, este tot ce am.   Tăcerea coborî peste ei, minute întregi, vibrând, în timp ce ea îl analiza, examinându-i trăsăturile una câte una, poposind asupra cicatricei care îi marca bărbia, înfruntându-i privirea sigură, ca şi cum ar fi vrut să îi cerceteze sufletul. Apoi o bucată de cărbune se răsuci pe grătarul căminului şi flăcările ţâşniră, aruncând pe pereţi umbre vălurite, în nuanţe portocalii. Scânteile i se văzură în ochi, luminându-le negura. — Văd, spuse ea tăios. Nu v-aţi gândit niciodată la intimitate între noi, doar aţi vrut să atrageţi atenţia asupra unui lucru. Şi poate să îmi daţi şi un semnal de alarmă. — Salut înţelegerea dumneavoastră. — Îmi imaginez că este îndoielnic faptul că aţi accepta sacrificiul, dacă m-aş arunca singură în braţele dumneavoastră.   Şuvoiul de căldură şi presiune care îl străbătu sub imperiul acestei imagini era impresionant. Se sili să îl domolească, dar rămase ceva din el în tonul vocii, când îi spuse: — Nu vă sfătuiesc să încercaţi să verificaţi acest lucru. — Nu. Dar nu vă daţi seama că, tocmai din cauza reputaţiei dumneavoastră de om de onoare, cutez să fac această intervenţie? Ce ar putea să vă determine să nu vă mai întâlniţi cu fratele meu? Sunteţi un maâtre d’arme, un maestru spadasin care învaţă alţi bărbaţi arta de a se lupta cu spada. Aţi fost implicat în numeroase incidente cu arme şi nu aţi pierdut niciodată. Aveţi o îndemânare, o tehnică şi o putere pe care nimeni nu le poate egala şi aţi dovedit asta în manifestări publice, împotriva celor mai buni profesori de spadă din întregul New Orleans. Dacă veţi refuza să apăreţi pe terenul de luptă, cine v-ar putea acuza de laşitate? Unde este dezonoarea în faptul că veţi evita asasinarea unui om care nu are nicio şansă să se ridice la nivelul dumneavoastră? Căldura din spatele cuvintelor ei era impresionantă, dar Rio nu putea permite ca aceasta s-o ia în considerare. — Vă daţi seama că a nu-mi face apariţia ar însemna la fel de mult ca sfârşitul fratelui dumneavoastră? Moartea prin ridiculizare nu este mai uşoară decât cea provocată de o lovitură în inimă.   Atunci întâlniţi-vă, dar nu… — Să nu îl ating? Sugeră el, retezându-i cuvintele. Să nu îl pun în situaţia de a se apăra? Probabil consideraţi că ar trebui să îl las să mă atingă o dată sau de două ori, doar ca să îl fac să creadă că este important. — Nu am spus asta! — Nu, nu aţi spus-o, dar puteţi afirma că nu asta aveaţi în minte?   Se pare că era suficient de înţeleaptă ca să nu insiste, în schimb, spuse: — Fratele meu mai mare, Theodore, a căzut pe câmpul de luptă acum trei ani. Mama şi sora mea mai mică au murit vara trecută de friguri galbene, în timp ce tata se trata pentru durerea de piept la Izvoarele White Sulphur. Eu şi cu Denys am scăpat numai pentru că am călătorit împreună. Acum, Denys este ultimul din familia Vallier. Dacă ar… cădea mâine de dimineaţă, lar ucide pe tata la fel de sigur, ca şi cum l-ar străpunge pe el în inimă. — Melodramatic, spuse Rio. V-ar avea în continuare pe dumneavoastră. — O fiică? Buzele ei se răsfrânseră într-un zâmbet. Nu este acelaşi lucru.   Rio ştia prea bine ce voia să spună. Printre francezii din New Orleans, o fiică ar fi fost iubită, apreciată şi mângâiată, aşa cum cineva se bucura în Antichitate de o pisică. Totuşi, era o ameninţare la adresa onoarei familiei sale, până în momentul în care era aranjată o căsătorie, care urma să cimenteze un avantaj financiar, social sau politic. Dacă nu i-ar reuşi o asemenea alianţă sau dacă i-ar lipsi fondurile pentru o zestre sau un trusou care să îi asigure viitorul, şi-ar distruge viaţa având grijă de părinţii în vârstă sau ca menajeră neplătită, ori cameristă în casa fratelui sau a vreunei rude, ori ar fi încurajată să se îndrepte spre mănăstire. Pe de altă parte, un fiu era mândrul purtător al numelui unui bărbat, speranţa lui de nemurire, întrupa onoarea tatălui său, îi uşura obligaţiile sociale şi, desigur, îi moştenea cea mai mare parte a averii. Mai pe scurt, o fată era crescută ca fiind o obligaţie, în timp ce un fiu era întotdeauna o investiţie.   Rio ştia bine asta, pentru că acelaşi lucru se întâmpla şi în nobilimea spaniolă. Asemenea convenţionalisme îi păruseră odinioară normale, deşi fusese stânjenit când, băiat fiind, tatăl lui îşi arătase preferinţele în faţa surorilor lui. Acelaşi standard îl făcuse să devină o ţintă, după ce tatăl lui şi restul familiei muriseră într-un incendiu ce distrusese casa lor de vară din munţii Cataloniei. — Atunci, poate tatăl dumneavoastră este cel care v-a trimis? Rio îşi înclină capul, în timp ce făcea presupunerea. Dacă vă apreciază atât de puţin, faptul că vă permite să pledaţi pentru singurul său fiu poate părea un lucru rezonabil. Nu îl cunoaşteţi, dacă gândiţi asta. Este mult prea mândru şi nu are încredere absolut deloc în farmecul feminin.   Era o afirmaţie şocantă, una pe care Rio ar fi analizato în profunzime cu mai multă atenţie decât îi permiteau circumstanţele. Cum nu îi permiteau, se mulţumi cu un singur comentariu. — Este nebun. — Cu greu se poate spune asta. — Nu? Atunci mai degrabă un bărbat care îşi vede fiica asemenea unui obiect de ornament. Mă întreb, spuse Rio meditativ, ce ar face dacă ar şti că fiica lui şia riscat reputaţia venind aici. — Nu va afla asta. Îşi strânse buzele atât de tare, încât i se albiră. — Dar camerista dumneavoastră? — Îmi este credincioasă. — Vă felicit. Totuşi, este surprinzător că riscaţi atât de mult. — Era necesar, din moment ce, indiferent cât de necugetat pare, eu sunt pricina acestei confruntări. Deci ştia. Se întrebase. — Fratele dumneavoastră v-a spus, presupun. A fost o mişcare foarte nepotrivită din partea lui. — Denys şi cu mine am fost întotdeauna apropiaţi în copilărie şi ne-am apropiat şi mai mult în aceşti ultimi trei ani. Era puţin îngrijorat că, într-un final, voi afla. Un gentilom nu deranjează doamnele casei cu asemenea probleme. — Oh, vă rog, spuse ea cu ironie muşcătoare în voce. Canoanele Codului Duello poate că sunt sacre pentru bărbaţi, dar par ridicole unei biete femei. Ceea ce nu înţeleg este de ce aţi simţit nevoia să vorbiţi despre mine într-un loc public. Nu puteţi şti nimic despre caracterul meu, fie el bun sau rău. Din câte ştiu, nu ne-am întâlnit niciodată, nu am schimbat nici măcar un singur cuvânt, înainte de noaptea asta.   Era destul de adevărat. Tatăl ei, fratele, veri îndepărtaţi şi cunoştinţe poate că s-au intersectat cu un bărbat ca el, un simplu maâtre d’armes. L-ar fi putut remarca în baruri, restaurante, localuri rău famate pentru pariuri şi la curse, lupte de cocoşi, lupte cu tauri şi chiar la baluri publice. I-ar fi putut frecventa atelierul de scrimă, i-ar fi putut imita stilul de a lupta cu spada, croiala hainei sau graţia reverenţei. Dar nu fusese niciodată invitat în casele lor sau la balurile private, unde fiicele, surorile şi verişoarele lor dansau sub privirea atentă a însoţitorilor, nu fusese niciodată prezentat unor asemenea flori rare, aflate sub protecţie. Aceste lucruri îi fuseseră odată la îndemână, ca tânăr cu proprietăţi, avere şi un viitor strălucit, dar nu acum. Nu şi acum. — Nu, spuse el încet, nu ne-am întâlnit. — Drumurile noastre nu s-au încrucişat niciodată.   Nu în sensul pe care îl aveţi în vedere. — Am rănit vreodată pe cineva care vă era apropiat, drag? — Nu. — Atunci nu reuşesc să îmi dau seama ce anume aţi fi putut spune, pentru a mă discredita. Sunt silită să cred că acea aluzie perfidă folosită pentru a provoca un duel a fost o născocire. — Este o concluzie fară nicio substanţă.   Ochii ei sclipiră de indignare. — Adevărat? Atunci spuneţi-mi de ce am fost târâtă în această afacere? — Puteţi să îl numiţi un accident. Nu vă ştiam în acel moment numele, ci vorbeam despre o mireasă presupusă, doar în termeni generali. Ca regulă, Rio nu îşi analiza propriile acţiuni. Şi totuşi, se gândi că merita să ştie măcar atât. — Vă doreaţi acest duel. — Nu. — Atunci de ce…? — Motivul a fost al meu şi numai al meu, şi nu vreau să discut despre acest lucru. Totuşi, îmi voi prezenta scuzele oficial, dacă asta vă consolează pentru ceea ce urmează să vi se întâmple şi vă determină să plecaţi. — Ceea ce urmează pentru mine nu are nicio legătură! Refuz să permit ca nişte cuvinte şoptite, din câte văd, fară niciun motiv, să provoace moartea fratelui meu. Dacă aţi vorbit din greşeală, atunci trebuie, cu toată onoarea, să vă retrageţi ofensa. — Asta nu pot să o fac. — Atunci am avut dreptate. L-aţi atras pe Denys în acest duel. — Nu am avut niciodată intenţia de a mă întâlni cu fratele dumneavoastră. A auzit un comentariu spus pentru altcineva şi a reacţionat mult prea repede. — Spus pentru…? Făcu o pauză, apoi adăugă încet: Oh!   El dădu din cap, în timp ce observa umbra de înţelegere care apărea în ochii ei de culoarea chihlimbarului. — O dată aruncată provocarea, nu mai este cale de întoarcere. — O explicaţie fiind exclusă, desigur, aşa cum este şi — Exact. Aprobarea lui fu scurtă, din moment ce îi dăduse cu mult mai multe detalii decât intenţionase, sau decât ştia că ar fi fost înţelept. — Este o nebunie! Jocurile pe care domnii le joacă sunt dincolo de orice raţiune, să se spintece cu săbii şi să se împuşte cu pistoale pentru orice fleac. Să rişti moartea pentru o tâmpenie are foarte puţin de-a face cu onoarea şi foarte mult cu prostia. — Sunt mai multe lucruri în joc. — Spuneţi-mi ce anume şi poate voi fi de acord cu dumneavoastră. Între timp, cred că părerea dumneavoastră despre onoare are nevoie de nişte modificări. Nu este absolut nimic onorabil în a străpunge un tânăr cu puţine cunoştinţe legate de lupta cu spada, din cauza unei ofense spuse dintr-un motiv oarecare.   Avea dreptate, Rio ştia asta. Ăsta era şi motivul pentru care paharul pe jumătate gol se afla pe masa de lângă scaunul său. Denys Vallier nu era bărbatul pe care se aşteptase să îl înfrunte în zori. Rio nu voia să se întâlnească cu el, nu avea nicio dorinţă să îl rănească, cu atât mai mult să fie responsabil de moartea lui.   Ţinta unui duel nu trebuie să fie sfârşitul vieţii unui bărbat, desigur. Onoarea putea fi, şi de obicei era, satisfăcută la primele picături de sânge. Cu toate astea, prea des o alunecare a încheieturii, o lovitură de răspuns prea slabă sau o lovitură având în spate mai multă furie decât fineţe, făceau să apară la cimitir o altă placă pe care se putea citi Mort sur le champ d’honneur. Mort pe câmpul de luptă al onoarei. — Îndemânarea mea legată de mânuirea spadei şi reprezintă modul de a-mi câştiga existenţa, spuse el, încercând să îşi construiască apărarea. Dacă o compromit, s-a terminat cu mine. Bărbaţii care vin la sala mea îşi vor găsi alţi maeştri care să îi înveţe să rămână în viaţă. Mai mult, voi deveni o ţintă dacă voi permite unui tânăr neexperimentat să mă învingă. Nu mă dau în lături din faţa niciunei provocări, dar nici nu încurajez întâlnirile frivole. — Numai pe aceasta în care a intervenit fratele meu. Înţeleg. Se răsuci brusc, cu un fâşâit mătăsos al fustelor, îndepărtându-se câţiva paşi de unde sta, uitându-se la un bust în bronz al lui Napoleon, aşezat pe un piedestal, într-un colţ al camerei. Apoi îşi şterse ochii cu un gest supărat şi îşi ridică bărbia, înainte de a se întoarce din nou spre el. Foarte bine, accept. — Acceptaţi…? — Propunerea dumneavoastră. Onoarea mea pentru a dumneavoastră, ca preţ pentru compromiterea statutului şi principiilor dumneavoastră. Cred că aceasta era înţelegerea. Era ultimul lucru la care se aştepta. Lacrimi, argumente, poate mai multe acuzaţii reciproce, dar nu capitulare. Rămase înmărmurit. — Deci? Ce mai aşteptaţi? — Nu cred că vă daţi seama ce spuneţi. — Ceea ce mi-aţi spus a fost foarte clar pentru mine, spuse ea rece. Dar nu am să o iau ad litteram. Cer doar, pe cât posibil, rana fratelui meu să fie cât mai lipsită de durere şi de urmări. Apoi îmi veţi putea cere tot ce veţi   Coniacul şi sângele înfierbântat nu erau o combinaţie tocmai bună. Rio îşi putea simţi bătăile inimii pulsândui în creier, traversându-i venele, generând impulsuri care se adunau, tremurând, sub stofa pantalonilor. Ar trebui să refuze acest sacrificiu, pe loc, ştia, ar trebui să o facă cu o finalitate brutală, astfel încât Celina Vallier să fugă de lângă el, îngrozită. Ar fi fost mai bine pentru ea şi mult mai puţin periculos pentru el, decât orice altă înţelegere.   Cuvintele nu se iveau. În schimb, i se infiltră în minte imaginea unei răzbunări perfecte. Mult mai bună decât o simplă lovitură de spadă, direct în inimă, mult mai calculată şi, în final, mult mai devastatoare. S-o posede pe doamna curtată de duşmanul lui, să o trimită în patul acestuia pângărită, poate chiar purtând un copil care să devină moştenitorul de drept al bărbatului. Ce ar putea fi mai potrivit? Tot ce trebuia să facă, Rio vedea acum clar, era să abandoneze onoarea. Nu putea să o facă. Oare?   Ca în vis, se văzu micşorând distanţa dintre el şi Celina Vallier, cu pas încet. Îi luă mâna şi i-o duse la buze, atingând cu căldura gurii sale pielea moale de pe încheietură. Apoi îi aşeză degetele fără vlagă pe umărul lui şi se apropie să îi înconjoare talia, atrăgând-o lângă el. Senzaţia corsetului, atingerea fustelor ei de pantalonii lui erau o incitare dincolo de orice imaginaţie. Parfumul ei, ca petalele de trandafir, calde, catifelate, îl ameţea. Strălucirea ochilor ei era un reproş pe care el îl alungă, coborându-şi pleoapele, uitându-se spre liniile buzelor ei, moi, tremurânde. Apoi se aplecă să le guste, absorbind curbele moi, delicate, sorbind inocenţa lor delicioasă, ca un bărbat care moare de sete.   Ea nu opuse rezistenţă. Un tremur scurt o traversă, apoi rămase nemişcată, împietrită în braţele lui. Nu era niciun pic de pasiune, nicio dorinţă ca răspuns, numai abandon mut, pasiv. Voia mai mult. Voia un răspuns, disperat, o nebunie seducătoare de dorinţă. Voia ca ea să îl dorească, şi va obţine asta. Dacă trebuia să renunţe la suflet pentru răzbunare, atunci intenţiona să obţină acelaşi lucru în schimb. Nu putea fi satisfăcut în niciun alt fel. Îi va da duşmanului său o soţie care tânjea după un altul şi care nu va putea găsi niciodată plăcere sau alinare în braţele soţului. Va fi ironia finală.   Îi eliberă gura cu blândeţe şi se dădu înapoi. Cu vocea răguşită, spuse: — Mai târziu. Când întâlnirea se va termina. — Atunci? — Atunci voi veni la dumneavoastră, când veţi vedea că mi-am ţinut promisiunea. Dumnezeu să îl ierte. Şi ce va face atunci, numai diavolul însuşi putea spune, căci el cu siguranţă nu ştia. Ea îşi ridică o mână spre buze, atingându-le doar cu vârful degetelor. Ochii îi erau imenşi pe faţa palidă, în timp ce îi cerceta trăsăturile. — Vă rog, eu… — Nu vă temeţi, îi spuse el încet. Nu va şti nimeni, reputaţia dumneavoastră va fi în siguranţă. Şi asta este o promisiune. — Da. Era puţin mai mult decât o şoaptă.   El îi apucă braţul şi o conduse spre uşă, prin hol, afară, către camerista care o aştepta în anticameră, împreună cu Olivier. În timp ce ambele femei se îndreptară pe scări spre etajul inferior, el observă, aprobator, vălul pe care camerista îl aşeza peste stăpâna ei, şi felul în care ea îşi strânse colţurile mantiei peste albul imaculat al rochiei. Se uită după ele câteva secunde, ascultându-le paşii şi fâşâitul moale al rochiilor pe trepte.   S-ar fi oferit să le însoţească dacă nu ar fi fost atât de compromiţătoare asocierea cu el. Vorbi şoptit cu Olivier. Câteva secunde mai târziu, Rio îşi puse haina şi mănuşile aduse de majordom. Apoi, luându-şi sabia de pe suportul de marmură aşezat lângă uşă, ieşi afară, în noapte.   O urmări pe Celina Vallier şi pe camerista ei, de-a lungul pasajului, în josul străzii care se intersecta cu strada Royale. Rămânând destul de mult în urmă, le păstră în vedere pe cele două femei, în timp ce treceau prin dreptul felinarelor ce luminau intersecţia, traversând partea pavată cu piatră a străzii Royale, mişcându-se de-a lungul zidurilor curţilor, însoţite de parfumul dulce al măslinilor şi al iasomiei ce se revărsa peste ele, în sunetul fântânilor ascunse. Încă aproape două străzi, şi le va urmări intrând pe proprietatea familiei Vallier, localizată deasupra unui magazin de galanterie, în stilul oraşului, potrivit căruia să locuieşti la nivelul străzii era considerat atât murdar, cât şi periculos.   Uşa, alături de poarta mare, cu grilaj de fier forjat, se închise cu zgomot în urma lor. Câteva minute mai târziu, strălucirea luminii unei lumânări apăru în spatele unor obloane, într-o cameră din colţ, în spatele tradiţionalului grilaj de fier, vopsit albastru-verde, înălţat în partea de sus a balconului. Rio observă locul cu grijă, din moment ce, în afară de a fi sigur că ajung cu bine acasă, să descopere unde locuia fusese un alt scop al său. Totuşi, nu plecă, ci rămase cu atenţia fixată pe umbrele mişcătoare din spatele obloanelor. Mulţumirea şi îndoiala se luptau înăuntrul lui, alături de multe alte sentimente la fel de puternice, cum ar fi instinctul de conservare şi posesiunea, anticiparea şi tulburarea.   Celina Vallier urma să fie a lui. Îi pusese la dispoziţie ultima şi cea mai bună armă pentru a-şi finaliza lunga căutare. Preocuparea legată de cum l-ar fi putut afecta dorinţa ei nu îl deranja, din moment ce ar fi fost de zece ori mai bine să fi avut parte de prima ei atingere intimă de mâinile unui bărbat, orice bărbat, altul decât cel despre care se presupunea că îi va fi soţ. Oricum, contactul dintre ei va trebui să fie un eveniment scurt şi singular. Când se va termina, nu va trebui să îi mai vorbească niciodată, nici să o întâlnească faţă în faţă. Indiferent ce secrete ar fi purtat cu ea în patul nupţial şi dincolo, în viaţa ei de văduvă, vor trebui să rămână numai între ei doi.   Asta era de la sine înţeles, comportamentul inevitabil al lumii lor. Prin urmare, nu exista niciun motiv pentru părerea de rău inoportună pe care o resimţea, niciun scop pentru regretul care se strecura, cu durere, în inima lui. Totuşi, sub acest regret, se regăsea o suspiciune înfloritoare, care îl ţintuia pe loc. Celina Vallier era o doamnă plină de suflet şi curaj, inocenţă şi onoare. Posibilitatea ca ea să conspire împotriva soţului ales de tatăl ei era atât de improbabilă, încât Rio se gândi că fusese mai beat decât crezuse ca să îşi imagineze aşa ceva. Chiar şi pentru o secundă. Era disperată să îşi salveze fratele, dar faptul că îşi putea trăda viitorul mire, ca apoi să ţină ascuns acest lucru în noaptea nunţii lor şi după aceasta, era cu siguranţă imposibil.   Şi totuşi Celina Vallier acceptase propunerea diabolică a lui Rio. Nu se abţinuse să protesteze, da, dar, într-un final, se întorsese spre el, în toată splendoarea ei strălucitoare, virginală, şi îşi dăduse cuvântul.   El blestemă cu o şoaptă vehementă, şi tăie aerul cu o lovitură de sabie. Dumnezeule, era nebun! Trebuia să aibă un motiv, un plan sau un scop care îi scăpa atenţiei, datorită noutăţii argumentaţiei ei şi a reacţiei lui flagrante. Sigur că o făcuse, dar ce însemna asta? De ce naiba, pe toate cele sfinte, de ce fusese de acord?   decarcati cartea de aici....

CAPITOLUL II   Împăratul Liliput-ului, însoţit de mai mulţi nobili, vine să-l vadă pe autor în captivitate. Sunt descrise persoana şi obiceiurile împăratului. Câtorva cărturari li se dă însărcinarea să-l înveţe pe autor limba lor. Câştigă în ochii liliputanilor prin firea lui blajină. I se scotocesc buzunarele şi i se iau sabia şi pistoalele.   Când m-am sculat în picioare, am privit de jur împrejur şi trebuie să mărturisesc că nu mi-a fost dat să văd un tablou mai încântător. Întreg ţinutul părea o grădină nesfârşită, iar ogoarele, îngrădite, în cea mai mare parte având patruzeci de picioare pătrate, semănau cu tot atâtea straturi de flori. Printre ogoare erau presărate păduri de o jumătate de stang, iar pomii cei mai mari, după câte îmi puteam da seama, erau înalţi de vreo şapte picioare. Am întors capul spre stânga şi oraşul mi-a apărut ca un decor de cetate pe scena unui teatru. Cum, totuşi, de câteva ceasuri mă cuprinsese oboseala, m-am furişat în casă şi am închis uşa după mine. Dar încercarea mea de a scăpa de mulţimea aceea de oameni fu zadarnică. A trebuit să ies din nou, şi, ca să-mi mai omor urâtul, am început să mă plimb încoace şi încolo, atât cât îmi îngăduiau lanţurile. Între timp, împăratul se dăduse jos din turn şi acum se îndrepta călare înspre mine - lucru pentru care putea să plătească scump, fiindcă animalul, deşi bine dresat, în faţa unei privelişti atât de neobişnuite, amintind de un munte în mişcare, se ridică în două picioare; dar împăratul, un călăreţ neîntrecut, sejinu bine în şa până când alergară câţiva slujitori şi apucară calul de căpăstru, iar Majestatea Sa putu să descalece. După ce coborî, mă cercetă plin de admiraţie; totuşi nu se apropie de locul până unde putea ajunge lanţul. Le porunci apoi bucătarilor şi chelarilor să-mi dea să mănânc şi să beau; iar ei împinseră spre mine un fel de care pline cu de-ale gurii, pregătite de mai-nalte. Când le-am putut ajunge cu mâna, m-am grăbit să le golesc; douăzeci erau încărcate cu carne şi zece cu băutură. Din două-trei îmbucături nu mai rămânea nimic dintr-un car cu carne; cât despre băutură, toate cele zece vase de pământ câte erau într-un singur car, le-am sorbit dintr-o înghiţitură; şi aşa am făcut şi cu celelalte.  Împărăteasa, prinţii şi prinţesele, însoţiţi de nenumărate doamne, şedeau la o oarecare depărtare, în jilţurile lor; dar văzând ce s-a întâmplat cu calul împăratului, s-au sculat şi s-au apropiat de monarh, pe care-l voi descrie în cele ce urmează, împăratul e mai înalt aproape cu un lat de unghie decât oricare din curtenii săi, ceea ce e de ajuns ca să umple de teamă pe privitori. Are trăsături energica şi bărbăteşti, o gură de austriac şi nasul acvilin, tenul măsliniu, statura dreaptă, trupul şi membrele bine proporţionate, mişcările graţioase şi ţinuta maiestoasă. Trecuse de floarea vârstei, având douăzeci şi opt de ani şi 9 luni, dintre care şapte ani şi-i petrecuse domnind fericit şi, în general, victorios. Ca să-l văd mai bine, m-am culcat într-o rână, aşa că faţa mea era paralelă cu a lui, el stând doar la trei yarzi mai departe; de altfel, nu mă pot înşela în descrierea împăratului, pentru că de atunci l-am ţinut adesea în palmă, îmbrăcămintea lui era foarte simplă, croită după o modă jumătate asiatică, jumătate europeană; doar pe cap purta un coif uşor de aur, împodobit cu pietre nestemate şi cu o pană în vârf. Ţinea sabia scoasă ca să se apere, dacă m-aş fi smuls cumva din lanţuri; era o sabie lungă de aproape trei incii, cu minerul şi teaca din aur încrustat cu diamante, împăratul avea glasul piţigăiat, dar foarte desluşit; îl puteam auzi lămurit chiar, atunci când mă sculam în picioare. Doamnele şi curtenii purtau veşminte bogate, astfel că locul unde stăteau semăna cu o fustă brodată cu figuri de aur şi argint, întinsă pe pământ. Majestatea Sa îmi vorbi în mai multe rânduri, şi eu i-am răspuns, dar niciunul din noi nu pricepu o iotă. De faţă erau şi mai mulţi preoţi şi avocaţi (judecând după îmbrăcăminte), cărora li s-a poruncit să-mi vorbească; eu le-am răspuns în toate limbile în care le puteam îngăima ceva, adică în olandeza de sus şi de jos, în latină, franceză, spaniolă, italiană şi lingua franca, însă fără nici un rezultat. După vreo două ceasuri, curtea se retrase, iar eu am fost lăsat cu o gardă puternică, pentru ca aceasta să stăvilească neobrăzarea şi, poate, răutăţile gloatei. Oamenii erau nerăbdători să se înghesuie cât mai aproape de mine; şi cum stam culcat pe pământ lângă uşa casei mele, unii din ei au avut neruşinarea să tragă în mine cu săgeţi, din care una mai-mai să mă nimerească în ochiul stâng. Colonelul ordonă atunci să fie prinşi şase vinovaţi, pentru care nu găsi o pedeapsă mai potrivită decât să mi-i dea pe mână, legaţi fedeleş, lucru pe care soldaţii lui l-au executat întocmai, împingându-i înspre mine cu vârful lăncilor până când i-am putut apuca. I-am luat pe toţi în mâna dreaptă şi am băgat cinci în buzunarul hainei; cât despre al şaselea, m-am prefăcut că vreau să-l mănânc. Bietul omuleţ începu să urle cât îl ţinea gura, iar colonelul şi ofiţerii lui se mohorâră la chip, mai ales când m-au văzut scoţând briceagul. I-am liniştit însă numaidecât, pentru că privindu-l cu bunătate şi tăindu-i firele cu care era legat, l-am pus binişor jos şi omuleţul o luă la sănătoasa. M-am purtat şi cu ceilalţi la fel, scoţându-i unul câte unul din buzunar; şi am văzut că atât soldaţii cât şi norodul au fost mişcaţi de acest gest de clemenţă, care a fost relatat la curte într-o lumină foarte favorabilă pentru mine. Înspre seară, cu chiu, cu vai, m-am aciuat în casă unde m-am culcat pe pardoseală, ceea ce am făcut încă vreo două săptămâni, în care timp, împăratul porunci să mi se pregătească un pat. Şase sute de aşternuturi de mărime obişnuită au fost aduse cu căruţele şi desfăcute în casa mea; o sută cincizeci de saltele cusute una de alta au alcătuit lungimea şi lăţimea patului. Şi deşi au fost puse câte patru, una peste alta, totuşi, n-aş putea spune că mă apărau îndeajuns de pardoseala aspră, făcută din lespezi de piatră. În acelaşi chip, mi-au făcut rost de cearşafuri, pături şi cuverturi, destul de bune pentru cineva deprins de atâta vreme cu lipsurile. Cum vestea sosirii mele se răspândise în lungul şi latul ţării, nenumăraţi bogătaşi, gură-cască şi pierde-vară veniră să mă vadă. Satele se goliră aproape cu totul şi cred că ogoarele şi gospodăriile ar fi fost lăsate în paragină, dacă Majestatea Sa nu ar fi curmat această neplăcută stare de lucruri, dând câteva proclamaţii şi edicte. El porunci ca acei care mă văzuseră să se întoarcă la casele lor şi să nu îndrăznească să se apropie mai mult de cincizeci de yarzi de casa mea fără o încuviinţare specială a curţii, cu care prilej, secretarii de stat s-au ales cu câştiguri frumuşele. Între timp, împăratul ţinea consilii peste consilii, ca să se ajungă la o hotărâre cu privire la mine; mai târziu, un prieten intim al meu, un dregător de seamă şi cunoscător a toate tainele, m-a încredinţat că dădusem mult de furcă palatului. Se temeau că o să rup lanţurile, că întreţinerea mea fiind foarte costisitoare ar putea pricinui izbucnirea foametei. Uneori, erau hotărâţi să mă lase să mor de foame, sau, cel puţin, să-mi ciuruiască faţa şi mâinile cu săgeţi otrăvite care m-ar fi omorât în scurtă vreme, dar şi-au făcut socoteala că mirosul unui leş atât de uriaş ar putea dezlănţui în capitală o molimă care s-ar răspândi, probabil, în întreaga ţară. În mijlocul dezbaterilor, mai mulţi ofiţeri au bătut la uşa marii săli de consiliu şi doi dintre ei fiind primiţi înăuntru au povestit cum m-am purtat cu cei şase criminali amintiţi, ceea ce făcu o impresie atât de favorabilă asupra Majestăţii Sale şi asupra întregului consiliu, încât pe loc se institui o comisie imperială care obligă toate satele aflate până la nouă sute de yarzi jur împrejurul capitalei să dea în fiecare dimineaţă şase boi, patruzeci de oi şi alte alimente pentru întreţinerea mea; aceasta, pe lângă o cantitate potrivită de pâine şi vin, precum şi alte băuturi, pentru a căror plată Majestatea Sa dădu vistieriei ordinele cuvenite. Împăratul, pasămite, trăieşte mai ales din veniturile propriilor sale domenii şi rareori, numai în împrejurări neobişnuite, se întâmplă să ia dajdie de la supuşi, aceştia, în schimb, fiind obligaţi să-l însoţească în războaie pe propria lor cheltuială. S-a mai hotărî de asemenea să mi se dea şase sute de slujitori, plătiţi cu leafă ca să se poată întreţine, care să locuiască în corturi prevăzute cu tot dichisul, ridicate de o parte şi alta a uşii mele. S-a mai poruncit iarăşi ca trei sute de croitori să-mi coasă un rând de haine după moda ţării, ca şase dintre cei mai mari cărturari ai Majestăţii Sale să mă înveţe limba lor, şi, în sfârşit, caii împăratului, cei ai nobililor şi ai trupelor din gardă sa facă adesea exerciţii în prezenţa mea, pentru a se deprinde cu mine. Toate aceste ordine au fost aduse la îndeplinire întocmai; şi în vreo trei săptămâni am progresat foarte mult cu învăţatul limbii lor, împăratul onorându-mă adesea cu vizitele lui şi arătându-se încântat să dea o mână de ajutor dascălilor mei. De bine, de rău, am putut înjgheba în curând o conversaţie şi primele cuvinte pe care le-am învăţat au dat glas dorinţei mele "să binevoiască a-mi da libertatea", rugăminte ce o rosteam zilnic în genunchi. Răspunsul lui, pe cât am putut desluşi, mi-a dat să înţeleg că această chestiune cere răgaz şi nu poate fi hotărâtă fără sfatul consiliului şi că,. mai întâi, eu trebuie „lumos kelmin pesso desmar Ion emposo" - adică să fac legământ de pace cu dânsul şi cu împărăţia lui; totuşi, mă încredinţa că voi fi tratat cu cea mai mare bunăvoinţă. M-a sfătuit de asemenea ca prin răbdare şi purtare cuviincioasă să câştig respectul lui şi al supuşilor săi. Dorea să nu-i iau în nume de rău dacă va porunci unor ofiţeri să mă perchiziţioneze, pentru că se prea poate să port asupra mea mai multe arme - lucruri de bună seamă primejdioase, dacă erau pe măsura unui om atât de mare. I-am răspuns că Majestatea Sa va fi mulţumit, deoarece eram gata să mă dezbrac şi să-mi golesc buzunarele în faţa lui. Acestea i le-am împărtăşit, parte prin cuvinte, parte prin semne. Dânsul mi-a răspuns că, potrivit legilor împărăţiei, urma ca eu să fiu cercetat de doi ofiţeri ai săi, că lucrul acesta, după cum ştia el foarte bine, nu se putea face fără încuviinţarea şi ajutorul meu, şi că avea o părere atât de bună despre mărinimia şi simţul meu de dreptate, încât mi-i va încredinţa pe cei doi ofiţeri, că tot ce-mi vor lua îmi va fi înapoiat când voi părăsi ţara sau răscumpărat la preţul hotărî de mine. I-am luat pe cei doi ofiţeri în palmă, i-am vârât mai întâi în buzunarele hainei, apoi în toate celelalte buzunare, afară de cele două buzunăraşe de la pantaloni şi un alt buzunar secret pe care n-aş fi vrut să-l scotocească pentru că ţineam în el câteva lucruri de care mă puteam sluji numai eu. Într-unul din buzunăraşele de la pantaloni era un ceas de argint, iar în celălalt o mică cantitate de aur într-o pungă. Domnii aceştia, având asupra lor condei, cerneală şi hârtie, au întocmit un inventar exact de tot ce au văzut, iar când au isprăvit, m-au rugat să-i aşez jos, ca să-l înfăţişeze împăratului. Inventarul acesta l-am tradus mai târziu în engleză; cuvânt cu cuvânt suna astfel: Imprimis. În buzunarul drept al hainei Omului-Munte (aşa tălmăcesc eu cuvintele quinbus flestrin), după o perchiziţie extrem de minuţioasă, am descoperit numai o bucată mare de ştofă aspră, destul de mare pentru a fi folosită drept covor în sala cea mare a Majestăţii Voastre. În buzunarul stâng, am văzut o ladă uriaşă de argint, cu capac din acelaşi metal, pe care noi, cercetătorii, nu l-am putut ridica. Am rugat să ni se deschidă capacul şi unul din noi, pătrunzând înăuntru, s-a pomenit cu picioarele până la genunchi într-un fel de praf, din care o parte zburându-ne în faţă ne-a făcut să strănutăm de mai multe ori. În buzunarul său drept de la piept, am. găsit un pachet uriaş făcut din nişte materiale albe şi subţiri, împăturite unul peste altul, cam de grosimea a trei oameni, legate cu un odgon gros şi însemnate cu figuri negre, despre care cu umilinţă credem că sunt nişte scrieri, fiecare literă fiind aproape cât jumătatea palmei noastre. În cel stâng, era un fel de maşină, având înfipţi în spatele ei douăzeci de stâlpi lungi, asemănători palisadelor din faţa curţii Majestăţii Voastre, cu care Omul-munte îşi piaptănă părul, după câte bănuim noi, pentru că nu l-am supărat prea mult cu întrebările, dându-ne seama că e foarte greu să ne facem înţeleşi. În buzunarul cel mare din partea dreaptă a acoperământului său de mijloc (aşa traduc cuvântul raniu-lo, adică pantalonii mei), am văzut o ţeava de fier cam de lungimea unui om, fixată de o bucată solidă de lemn, mai mare decât ţeava. Iar pe o parte a ţevii erau bucăţi mari de fier ieşite în afară şi reprezentând figuri ciudate despre care nu ştim ce să credem. În buzunarul din stânga, o altă maşină de acelaşi fel. În buzunarul mic din partea dreaptă erau mai multe bucăţi de metal alb şi roşu, turtite şi rotunde, de mărimi diferite. Câteva din bucăţile albe şi care păreau de argint erau aşa de mari şi de grele, încât tovarăşul meu şi cu mine de-abia am izbutit să le ridicăm. În buzunarul stâng, am găsit doi stâlpi negri de o formă neregulată; numai cu mare greutate am putut să le atingem vârful din fundul buzunarului unde stăteam. Unul din ei avea un capac şi părea făcut dintr-o singură bucată, dar la capătul de sus al celuilalt, am văzut ceva alb şi rotund, cam de două ori mai mare decât capetele noastre. În fiecare din aceşti stâlpi era câte o placă uriaşă de oţel, pe care i-am poruncit să ne-o arate, pentru că ne temeam că ar putea fi nişte maşini primejdioase. El le-a scos din cutiile lor şi ne-a spus că în ţara lui avea obiceiul să-şi radă barba cu una din ele şi să taie carnea cu cealaltă. Mai erau două buzunare, în care nu am putut intra. Acestora el le spunea „buzunăraşe"; erau două mari tăieturi făcute în partea de sus a acoperământului de mijloc, strâns lipite de corp datorită apăsării pântecelui. Din buzunăraşul drept atârna un mare lanţ de argint, cu un fel de maşinărie minunată la capăt. I-am spus să scoată tot ce se găsea la capătul lanţului, şi anume ceva ce se dovedi a fi un glob, jumătate de argint, jumătate dintr-un metal străveziu, pentru că pe partea străvezie am văzut nişte figuri ciudate, desenate în cerc, pe care am crezut că le putem atinge, până când ne-am dat seama că degetele noastre sunt oprite de materialul acela străveziu. Omul-munte a pus maşinăria la urechile noastre. Făcea un zgomot neîncetat, ca huruitul unei mori de apă, şi presupunem că este ori vreun animal necunoscut, ori zeul căruia i se închină; înclinăm totuşi mai curând spre această din urmă părere, fiindcă ne-a încredinţat (dacă l-am înţeles bine, pentru că se exprimă foarte imperfect) că rareori întreprinde ceva fără să-l consulte. L-a numit oracolul său şi zicea că arată timpul pentru fiecare acţiune a vieţii sale. Din buzunăraşul stâng a scos apoi o plasă, destul de mare pentru un pescar, dar făcută în aşa fel, încât să se închidă şi să se deschidă ca o pungă şi care-i servea şi pentru acest scop. Înăuntru. am găsit mai multe bucăţi masive de metal galben care, dacă sunt aur adevărat, trebuie să aibă o valoare extraordinară. După ce, dând ascultare poruncilor Majestăţii Voastre, i-am cercetat cu grijă toate buzunarele, am observat în jurul mijlocului sau o cingătoare, făcută din pielea unui animal monstruos, de care, pe partea stângă, atârna o sabie uriaşă, cât cinci oameni puşi cap la cap, iar pe dreapta, un sac sau o tolbă cu două despărţituri, în fiecare din ele încăpând câte trei din supuşii Majestăţii Voastre. În una din aceste despărţituri erau mai multe globuri sau sfere dintr-un metal foarte greu, cam de mărimea capetelor noastre, pe care numai o mână puternică le-ar putea ridica. În cealaltă despărţitură se afla o grămadă de boabe negre, nu prea mari şi destul de uşoare pentru că puteam ţine mai mult de cincizeci în palmele noastre. Acesta este inventarul exact a ceea ce am găsit asupra Omului-Munte, care s-a purtat cu multă curtenie şi cu respectul cuvenit faţă de însărcinarea dată nouă de Majestatea Voastră. Semnat şi sigilat în cea de a patra zi a celei de a optzeci şi noua lună a binecuvântatei domnii a Majestăţii Voastre. Flessen Frelock Marsi Frelock   După ce i s-a citit inventarul, împăratul mi-a cerut, într-un chip cât se poate de curtenitor, să predau obiectele. Mi-a cerut întâi sabia, pe care am scos-o cu teacă cu tot. Între timp, porunci ca trei mii de soldaţi din cele mai alese trupe ale sale (care îl însoţeau în acea clipă) să mă înconjoare la oarecare distanţă, cu arcurile pregătite, lucru ce mi-a scăpat, deoarece privirile mele erau aţintite asupra Majestăţii Sale. Împăratul m-a rugat apoi să scot din teacă sabia care, deşi cam ruginise pe-alocuri din pricina apei sărate a mării, era încă destul de lucitoare. I-am îndeplinit dorinţa, şi pe dată toţi soldaţii scoaseră un strigăt de groază amestecată cu uimire, pentru că soarele strălucea puternic şi în timp ce eu fluturam sabia încoace şi încolo, oglindirea lui le lua vederile. Majestatea Sa, un ocârmuitor cu suflet mare, fu mai puţin înfricoşat decât m-aş fi putut aştepta: mi-a poruncit să bag din nou sabia în teacă şi s-o arunc jos cât mai încet, la vreo şase picioare departe de capătul lanţului meu. Lucrul următor pe care mi-l ceru fu una din ţevile de fier - adică pistoalele mele de buzunar. Am scos unul din pistoale şi la dorinţa lui, i-am explicat cum m-am priceput mai bine la ce foloseşte; apoi l-am încărcat numai cu praf de puşcă - acesta, mulţumită pungii mele bine închise, nu fusese udat de apa mării (un neajuns împotriva căruia toţi marinarii prevăzători iau măsuri speciale de siguranţă). După ce l-am prevenit pe împărat să nu-i fie teamă, l-am descărcat în aer. De data aceasta, uimirea fu mult mai mare decât la vederea săbiei. Sute de oameni căzură la pământ ca trăsniţi; ba chiar împăratul, cu toate că nu se clinti din loc, nu-şi veni în fire cîtăva vreme. După sabie, aşadar, veni rândul pistoalelor, apoi al pungii cu pulbere şi gloanţe; totodată, eu l-am rugat pe împărat să ferească pulberea de foc, pentru că se va aprinde la cea mai mică scânteie şi-i va arunca palatul în aer. Am predat de asemenea ceasul, pe care monarhul era foarte curios să-l vadă, poruncind ca doi din cei mai voinici ostaşi din gardă să-l ducă pe umeri cu ajutorul unei prăjini - aşa cum poartă cărăuşii din Anglia butoaiele cu bere. Era uluit de zgomotul neîntrerupt al ceasornicului şi de mişcarea minutarului pe care o urmărea cu uşurinţă, căci vederea lor e cu mult mai ageră decât a noastră. El ceru părerea învăţaţilor săi, care, după cum îşi poate lesne închipui cititorul, dădură răspunsuri felurite şi departe de adevăr, cu toate că, ce-i drept, nu i-am putut înţelege perfect. Am scos banii de argint şi de aramă, punga cu nouă galbeni mari de aur şi câţiva mai mici, cuţitul şi briciul, pieptenele şi tabachera de argint, batista şi jurnalul zilnic. Sabia, pistoalele şi punga cu pulbere şi gloanţe au fost transportate în căruţe spre arsenalul Majestăţii Sale; celelalte lucruri mi-au fost însă înapoiate. După cum am mai amintit, aveam un buzunar secret care a scăpat controlului. În el erau nişte ochelari (având vederea slăbită, îi pun din când în când), un ochean de buzunar şi alte câteva lucruri de folos. Neprezentînd nici o însemnătate pentru împărat, nu m-am socotit legat prin cuvântul de onoare să le dau în vileag; mă temeam că, odată înstrăinate, s-ar putea pierde sau strica.  

TABLETA A TREIA   Unde Bătrânii Cetăţii, înţelegând că nu-l mai pot opri pe Ghilgameş, îl binecuvântează şi-l sfătuiesc cum să se poarte o dată ajuns în Pădurea Cedrilor şi ce anume să facă pentru a trece peste piedicile ce-i vor sta în cale. Enkidu îi făgăduieşte că va fi alături de el pentru a birui împreună toate primejdiile. Cei doi prieteni se duc mai întâi să-şi ia rămas bun de la zeiţa Ninsun, mama lui Ghilgameş. Aceasta aduce un sacrificiu de împăcare zeului Şamaş, pe care-l cheamă în ajutorul fiului său, cerându-i să-l ocrotească până la înfrângerea uriaşului Humbaba. Din începutul acestei tablete - început strâns legat de sfârşitul celei dinainte - au rămas două povestiri, dacă nu cu totul identice, cel puţin paralele: pe de o parte un document din epoca ninivită; pe de altă parte ultimele întregiri ale tabletei din Yale, a cărei traducere se continuă: Bătrânii Cetăţii îl binecuvântează şi-i dau sfaturi lui Ghilgameş asupra călătoriei pe care o va face: "Nu te-ncrede, Ghilgameş, numai în puterile tale! Fii cu ochii-n patru! Veghează asupră-ţi! Enkidu s-o ia înainte, el care cunoaşte drumul şi-a mai străbătut calea. El cunoaşte trecătorile pădurii şi toate fărădelegile lui Humbaba; a mai scăpat el până acum viaţa câtorva oameni. Enkidu e cu ochii-n patru şi te va ocroti. Facă Şamaş să-ţi poţi ajunge ţinta dorită, facă el ca ochii tăi să vadă ceea ce gura ta a spus, facă el să se deschidă pentru tine drumul cel de nepătruns, facă el ca drumul să fie primitor sub paşii tăi, facă muntele uşor de străbătut sub picioarele tale! Nopţile să-ţi aducă solii de care să te bucuri şi zeul Lugalbanda să te ajute în tot ceţi doreşti! Cât mai degrabă să ţi se împlinească dorinţele! În râul lui Humbaba la care nădăjduieşti să ajungi spală-ţi picioarele. La popasul de seară, sapă o groapă: să ai întotdeauna apă curată în burduful tău; în cinstea lui Şamaş să faci libaţie din apă neîncepută, şi nu-l uita nici pe zeul Lugalbanda." Enkidu, deschizând gura, îi spuse lui Ghilgameş: "Porneşte, Ghilgameş, pe drumul pe care vrei să-l înfrunţi. Fii fără teamă; urmează-mă îndeaproape. Cunosc lăcaşul dihaniei şi calea pe care o străbate de obicei Humbaba. Porunceşte plecarea şi trimite-ipe la casele lor pe toţi aceştia!" Ghilgameş, deschizând gura, le spuse Bătrânilor din Uruk: "Plec să mă bat cu Humbaba, cel de nebiruit: eu, Ghilgameş, îl voi vedea pe acela despre care se vorbeşte atâta şi căruia i s-a dus faima în toate ţările. Cu Enkidu care va veni cu mine, voi căuta să împlinesc ceea ce am spus, ş-apoi să mă-ntorc printre voi, cu inima voioasă!" Bătrânii, auzind aceste vorbe, îl îndemnară pe viteaz pe calea cea bună, spunând: "Du-te, Ghilgameş, să-ţi fie calea prielnică, zeul tău ocrotitor să te însoţească, facă el ca ochii tăi să vadă ceea ce gura ta a spus, Şamaş să te povăţuiască cât ţi-o fi calea de lungă!" Aici se opreşte textul din Yale. în versiunea asiriană, pe care o reluăm şi pe care o vom urma de aici înainte, tableta e marcată din loc în loc cu fragmente sfărâmate; cei doi viteji se vor duce să-şi ia rămas bun de la zeiţa Ninsun, mama lui Ghilgameş: Ghilgameş, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Enkidu: "Vino, prietene, haide la Egalmah, s-o vedem pe Ninsun, Regina slăvită; Ninsun, cea înţeleaptă, cea învăţată, cea atotştiutoare, va aşterne sub paşii noştri o cale bine chibzuită." Ţinându-se unul pe altul, mână în mână, Ghilgameş şi Enkidu se duc la Egabnah, s-o vadă pe Ninsun, Regina slăvită; Ghilgameş, luând-o înainte, pătrunde în palat: "O, Ninsun, spune el, mă simt destul de puternic ca să duc până la capăt lunga cale către lăcaşul lui Humbaba. Mă voi zvârli într-o luptă despre care nu ştiu nimic, voi pomi într-o călătorie presărată cu primejdii despre care nu ştiu nimic până în ziua când voi ajunge la capăt şi apoi mă voi reîntoarce, până când voi ajunge în Pădurea Cedrilor, până ce-l voi omoiîpe Humbaba, cel de nebiruit, şi voi alunga din ţară tot răul, care nu-i este pe plac zeului Şamaş! Când îl voi fi omorât pe Humbaba, şipădurii-i voi fi doborât cedrii, de sus şi până jos pogoiî-va pacea peste ţară. De-am putea să ne întoarcem, nevătămaţi, dinaintea ta!" Vorbele fiului său Ghilgameş, Ninsun le ascultă îndelung, cu bunăvoinţă. Ninsun pătrunse în iatacul ei... După ce se spălă şi se unse cu uleiuri pe tot trupul, îşi puse veşmintele ce-i veneau bine, îşi încheie pieptarul, se împodobi cu giuvaeruri, îşi puse pe cap diadema; stropi pământul şi pulberea cu apa dintr-un pocal, sui scările, se urcă pe terasă. Acolo, sus, pe terasă, aprinse tămâie pentru Şamaş, închină o libaţie, şi, cu faţa la Soare, îşi ridică braţele: "De ce, când mi l-ai dat de fiu pe Ghilgameş, l-ai înzestrat cu o inimă care nu cunoaşte tihna? Iată că l-ai aţâţat acum să cutreiere calea-ndepărtată spre lăcaşul lui Humbaba: se va azvârli într-o luptă despre care nu ştie nimic, va pomi într-o călătorie presărată cu primejdii despre care nu ştie nimic, până-n ziua când va ajunge la capăt şi apoi se va reîntoarce, până când va ajunge în Pădurea Cedrilor, până ce-l va omorî pe Humbaba, cel de nebiruit, şi va alunga din ţară tot răul, care nu-ţi este pe plac. în timpul zilei, în vreme ce tu cutreieri hotarele cereşti, Aia, Logodnica, să nu se teamă să-ţi amintească de el; pe Ghilgameş dă-lîn grija paznicilor nopţii, când, seara, vei părăsi cerul." Următoarele două coloane cuprindeau rugămintea lui Ninsun, dar nu au mai rămas decât capete de rând, cu neputinţă de tradus. Ea stinse tămâia şi spuse un descântec. Apoi îl chemă pe Enkidu şi-i împărtăşi vrerea sa: "O, puternice Enkidu, nu te-fi născut din sânul meu, dar acum te învestesc ca supus al lui Ghilgameş!''' Ca şi cum preotesele, curtezanele şi hetairele ar fi pus pe grumazul lui Enkidu semnul stăpânirii, ca şi cum preotesele l-ar fi primit cape un copil juruit, şi Fiiceledivine l-ar fi crescut înăuntrul altarului. Înţelesul celor 6 rânduri care urmează rămâne îndoielnic. Curtezane, care în epoca respectivă, se bucurau de o oarecare preţuire. Vesteşte: - "Da, sunt Enkidu, pe care Ninsun l-a învestit ca supus al lui Ghilgameş!" Ceea ce urma este sfărâmat. Trainic legaţi unul de altul, cei doi viteji pleacă din Egalmah. La porţile cetăţii, îi găsesc iarăşi pe Bătrâni, care le dau ultimele poveţe: "Enkidu să-şi ocrotească prietenul, să-şi apere tovarăşul! Să-l aducă el însuşi înapoi lângă miresele lui! Noi, Adunarea, ţi l-am încredinţat pe Regele nostru, când te vei întoarce ni-l vei înapoia pe Regele nostru!" Ultimele rânduri ale tabletei, foarte îmbucătăţite, sunt aproape cu neputinţă de folosit.     TABLETA A PATRA Aici îi întâlnim pe cei doi viteji la porţile Pădurii Cedrilor. O dată ajunşi, ei se sfătuiesc cum să biruie greutăţile luptei. Ghilgameş îl îmbărbătează pe Enkidu, căruia a început să-i fie frică. Tableta aceasta e foarte sfărâmată. Au rămas doar câteva fragmente răzleţite, adesea greu de localizat. Din primele două coloane - care trebuiau să povestească păţaniile călătoriei spre Pădurea Cedrilor - mai dăinuie numai scurta bucată care urmează şi pe care unii autori socotesc că-i mai bine aşeze în cuprinsul celei de a şasea tablete: După douăzeci de îndoite leghe, îmbucară câte ceva; După alte treizeci de îndoite leghe, poposiră. De-a lungul zilei făcuseră cincizeci de îndoite leghe. Şi toată calea, ce se străbate de obicei într-o lună ei o mântuiră a treia zi. Cu faţa la soarele care apunea, săpară o groapă -  "Aminteşte-ţi, Ghilgameş, de cele ce-ai spus la Uruk. Ridică-te şi pregăteşte-te să lupţi, tu, Ghilgameş, vlăstar al Urukului!" Ghilgameş luă aminte la îndemnul prietenului său: -  "Grăbeşte-te! Nu-l lăsa să se îndepărteze, să se afunde-n inima pădurii şi să ne scape! Îşi va pune şapte rânduri de zale: una a şi îmbrăcat-o, îi mai rămân şase depus. Nu şovăi!" Ca nişte tauri furioşi, se aruncă asupra lui; o singură dată strigă, îngrozit, paznicul pădurilor strigă şi cere ajutor, îl cheamă pe Humbaba, ca un copil pe părintele său. O nouă spărtură. După moartea paznicului, Enkidu deschide porţile pădurii, al cărei prag muritorii sunt opriţi de zei să-l treacă. El simte, fără să-şi dea seama bine de ce, o tainică nelinişte: deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Enkidu: "Haide, prietene, doarn-o să ne purtăm ca nişte bieţi nevolnici! Am străbătut rând pe rând toţi munţii; ţinta călătoriei se află în faţa noastră! Mai bine să mor decât să dăm îndărăt acuma! Prietene, ştii ce înseamnă bătălia, eşti călit în luptă: atinge-mi veşmântul şi nu-ţi va mai fi teamă de moarte. Haide, încrede-te în mine, fii mâna mea dreaptă! Ducă-se moleşeala braţului tău şi risipească-se slăbiciunea genunchilor tăi! Prietene, fii iar stăpân pe tine, şi-mpreună să ne afundăm în inima pădurii! Inimii tale să nu-i mai pese decât de luptă, uită de moarte şi nu-ţi va mai fi teamă! Omul puternic, gata de luptaşi ager la minte, care se repede primul, scapă el însuşi dacă-şi apără tovarăşul. Şi chiar dacă sunt învinşi, ei dobândesc faima!” Amândoi ajunseră înaintea muntelui în verzii! Glasurile le tăcură. Ei înşişi se opriră. Enkidu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Ghilgameş: "Să nu ne afundăm până în inima pădurii. Numai ce iam desferecat porţile, şi braţul mi s-a şi moleşit"     TABLETA A CINCEA   După ce sunt descrise minunăţiile pădurii, eroii noştri se roagă să li se arate în vis ce se va întâmpla cu ei pe meleagurile lui Humbaba. Ghilgameş îşi povesteşte visele; apoi, la porunca lui Şamaş, începe lupta cu Humbaba. Toate puterile cerului şi ale pământului dezlănţuite îi vin în ajutor. După biruinţă, Enkidu îl îndeamnă pe Ghilgameş să fie fără cruţare. împreună, îi taie capul lui Humbaba, îl aduc la Uruk şi-l trag în ţeapă dinaintea marii porţi a Cetăţii. Tableta aceasta, din nefericire tot atât de sfărâmată ca şi cea de mai înainte, alcătuia una din culmile dramatice ale poemului: în cuprinsul ei se desfăşoară biruitoarea luptă a lui Ghilgameş împotriva uriaşului Humbaba. Cu multă pricepere, poetul zugrăveşte gradat tulburarea eroului, întârziind asupra descrierii pădurii, asupra tainei care înconjoară ascunzişul dihaniei şi în sfârşit, povesteşte şovăielile celor doi viteji, prinşi între teama de a nu-l putea ajunge şi spaima de a-l înfrunta. S-au oprit şi se minunează privind pădurea. Se uită îndelung la înălţimea cedrilor, se uită îndelung către intrarea pădurii. Pe acolo, pe unde trece de obicei Humbaba, sunt urme: drumurile sunt bătute, calea e netezită. Văd Muntele Cedrilor, lăcaş divin, piedestalul lui Unim'1  (altă denumire a zeiţei Iştar). Pe povârnişul muntelui, cedrii îşi înalţă ramurile îmbelşugate; plăcută e umbra şi plină de miresme. Acolo se împletesc măceşii, acolo se-ncâlceşte pădurea; ramurile cedrilor se-mpletesc cu nuielele cele frumos mirositoare. e afundară în pădure cale de q îndoită leghe, apoi mai merseră două treimi dintr-o îndoită leghe. Restul coloanei este aproape cu totul distrus.   II   De mult timp îşi ţineau săbiile pregătite, trase din teacă. Părăsiră urmele; se strecurară în tufişuri, unde rămaseră nemişcaţi. Humbaba nu veni în ziua aceea, nu veni nici a doua zi, nu veni nici a treia zi. Lipsesc zece rânduri. Enkidu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Ghilgameş: ''Cum o să dăm noi de urma lui Humbaba ? O, deaiputea să mai ai un vis şi încă unul, care să destăinuie ceea ce se va-ntâmpla." "De ţi s-ar arăta şi ţie un vis, Enkidu. Prietene, de-am avea un întreit vis prevestitor." Dorinţa li se împlineşte curând. Când se lasă noaptea, Ghilgameş are un vis. Din păcate, relatarea visului se afla, probabil, într-o spărtură a cărei lungime n-a putut fi stabilită. Când reîncepe textul, Enkidu, voios, îl lămureşte pe prietenul său că visul îi este prielnic. Şi noaptea se lasă iarăşi. În această parte, tradiţia ninivită se deosebeşte de aceea care ni s-a păstrat mulţumită unui text de origine hittită. Această din urmă versiune - mai completă - va putea fi urmărită în cele ce urmează: ,,Sprijiniţi unul de celălalt, începură să vegheze. Somnul, pe care-l aduce noaptea, îi cuprinse. La miezul nopţii, somnul îl părăsi pe Ghilgameş, care prinse săipovestească lui Enkidu visul: - "Prietene, dacă nu m-ai strigat tu, ce oare să mă fi trezit? Enkidu, prietene, am avut un vis. M-ai strigat? De ce sunt tulburat? În afară de visul meu dintâi, mi s-a mai arătat un al doilea, în visul acesta, prietene, s-a prăbuşit un munte; m-a răsturnat, mi-a prins picioarele de nu m-am mai putut urni. Pe lângă el păream nişte gângănii. O lumină strălucitoare se aşternu pretutindeni. Se ivi un om, cel mai frumos de pe aceste tărâmuri, de o frumuseţe fără seamăn. Smulgându-mă de sub munte, îmi dădu să beau apă, ca să-mi liniştesc inima, şi mă ridică pe picioare." El, cel care se născuse în pustiu, Enkidu, îi spuse prietenului său, tălmăcindu-i visul: "Prietene, visul tău e prielnic, Eun vis de preţ! Prietene, muntele pe care l-ai văzut în vis, este Humbaba: vom pune mâna pe el şi-l vom ucide, şi-i vom arunca stârvul pe câmp! De-ai putea să vezi în visul cel de mâine ce se va alege de mine!". După douăzeci de îndoite leghe, îmbucară câte ceva; la treizeci de îndoite leghe, poposiră. Cu faţa la soarele care apunea, săpară o groapă, şi vărsară, pentru Şamaş, apă neîncepută ca libaţie. Apoi Ghilgameş se sui pe munte şi împrăştie făină cernută, ca libaţie: "O, munte, spuse el, fă să mi se arate un vis despre Enkidu, trimite-mi şi pentru el o prevestire."   III   Şi muntele făcu săi se arate un vis despre Enkidu, muntele-i trimise şi pentru el o prevestire. Ploaia încetă, se stârni o adiere; ea îl îmbie pe Enkidu să se culce...; în timp ce el, ca orzul de munte..., Ghilgameş u sprijinea bărbia cu genunchii: aşa se abătu asupră-i somnul, care se lasă peste oameni. Dar pe la mijlocul veghii, somnul se curmă dintr-o dată. El se sculă şi-l întrebă pe prietenul său: - "Prietene, nu m-ai strigat?De ce sunt treaz? Nu m-ai zgâlţâit? De ce sunt tulburat? N-a contenit ploaia? De ce mi-e carnea vlăguită? Prietene, mi s-a arătat un al treilea vis, şi visul ce mi s-a arătat era înspăimântător. Cerul striga, vuia pământul: încremenise lumina zilei, se lăsase întunericul, scapără un fulger, se-ncinse un foc: norii se îndesiră:ploua cu moarte! Apoi roşieticele vâlvătăi mai răbufniră o dată şi focul se stinse, ceea ce căzuse din cer se prefăcu în cenuşă. Să coborâm la câmp, vom putea chibzuimai bine." Când Enkidu auzi visul pe care-l ceruse pentru el, îi spuse lui Ghilgameş: ....... Urmarea nu mai există. Cu toată ameninţarea de moarte pe care visul acesta o face să apese pe capul lui Enkidu, cei doi viteji nu se lasă de ceea ce şi-au pus în gând. O traducere hittită spune că ei s-au apucat să taie cedri în pădure: Ghilgameş luă securea în mână ....şi doborî cedri. Când auzi Humbaba vuietul pe care-l făceau, se înfurie şi strigă: "Cine-i acela care a venit să-mi vateme copacii din munţii mei, şi cedrii să mi-i taie ?" Dar, din înaltul cerului, cerescul Şamaş le vorbi: "Mergeţi înainte fără teamă, înfruntaţi-l pe Humbaba, mergeţi până îl veţi ajunge: el nu se va mai întoarce în lăcaşul lui." Povestirea luptei n-a mai ajuns până la noi. Dar putem să ne închipuim că biruinţa n-a fost la început de partea celor doi viteji, căci un alt fragment hittit urmează în felul următor: Lacrimile-i curgeau şiroaie, şi Ghilgameş îi spuse cerescului Şamaş: (două versuri cu neputinţă de folosit) - "Am ascultat totuşi de cerescul Şamaş şi-am urmat calea pe care mi-o hotărâse!" Cerescul Şamaş auzi ruga lui Ghilgameş, şi iată că împotriva lui Humbaba se stârniră vijelii puternice: vântul cel mare, vântul de la miazănoapte, uraganul, vântul cu nisip, vântul furtunilor, vântul îngheţat, vijelia, vântul fierbinte: opt vânturi se stârniră împotriva lui şi-l izbiră în ochi pe Humbaba. Nu mai putea să meargă nici înainte, nu mai putea nici să dea înapoi. 80 Atunci Humbaba se supuse şi iată-l că-i spune lui Ghilgameş: "O, Ghilgameş, dăruieşte-mi iertarea: vei fi stăpânul meu, eu robul tău voi fi. Şi printre copacii pe care i-am crescut, voi alege pentru tine pe cei mai puternici şi pe cei mai frumoşi, îi voi tăia şi din ei îţi voi dura case." Dar Enkidu îi spuse lui Ghilgameş: "Nu căta la vorbele pe care ţi le spune Humbaba, Humbaba nu trebuie să rămână în viaţă!" Urmează o lacună în care se povestea moartea lui Humbaba şi, fără îndoială, întoarcerea ni Uruk a celor doi prieteni biruitori. Pesemne că izvorul celei dintâi dintre aceste două întâmplări e într-o veche povestire babiloniană, din care a mai rămas o frântură şi care înfăţişa cam aşa sfârşitul dihaniei (numit aici Huwawa): Ghilgameş îi spuse lui Enkidu: "Dacă nu punem mâna pe el pe neaşteptate, scânteierea razelor sale va pieri în în vălmăşeală, razele lui vor pieri, strălucirea sa se va întuneca!" Enkidu îi spuse lui Ghilgameş: "Prietene, prinde mai întâi pasărea, ce se va alege apoi de puii ei? Vom căuta după aceea scâteierile razelor sale, ca nişte pui vor alerga încolo şi-ncoaceprin iarbă. Loveşte în el cu îndoite puteri! După el, omoară-i sluga!" Ghilgameş luă aminte la vorbele tovarăşului său. Apucă pe dată securea, trase din teacă sabia de la cingătoare. Ghilgameş îl lovi pe Huwawa în beregată, prietenul său Enkidu îl prinse; la cea de a treia lovitură, Huwawa se prăbuşi: strigătele sale nedesluşite se stinseră în moarte, îl aruncară la pământ, mort, pe Huwawa, paznicul: la două îndoite leghe jur împrejur gemură cedrii! împreună cu el, Enkidu îl omorâse pe Huwawa. Enkidu îl omorâse pe paznicul pădurii, la poruncile căruia se cutremuraseră Hermonul şi Libanul'' El lovi pe... al cedrilor... După ce lovi în şapte rânduri, plasa... şi sabia care atârnau opt talanţi, le luă cu el, povară de opt talanţi, şi se afundă în pădure. Deschise lăcaşul tainic alAnunnakilor. Ghilgameş doborî copacii, Enkidu... Enkidu îi spuse lui Ghilgameş: - "Ghilgameş, doboară cedrii!" Apoi se întoarseră pe drumul Eufratului. Şi tableta ninivită se sfârşea, pare-se, cu aceste versuri: Şi dinaintea marii-porţi a Urukului, Ghilgameş trase în ţeapă capul lui Humbaba.     TABLETA A ŞASEA   O dată terminată lupta, Ghilgameş se spală, se piaptănă şi se găteşte. Dar iată că-l vede zeiţa Iştar. Uluită de frumuseţea lui, zeiţa îi cere s-o ia de soţie şi-l îmbie înşirându-i darurile şi măririle de care-ar avea parte alături de ea. Ghilgameş însă nu se învoieşte, ba o şi dojeneşte pentru numeroşii iubiţi pe care i-a avut şi pe care i-a nenorocit după ce s-a săturat de ei. Furioasă, zeiţa urcă în ceruri şi se plânge tatălui ei, zeului Anu. Iştar îi cere acestuia să plăsmuiască Taurul Ceresc, care să-l omoare pe cel ce-a îndrăznit să-şi bată joc de ea. Anu se învoieşte, dar cere în schimb ca fiica sa, zeiţa rodniciei, să dea timp de şapte ani belşug de recolte şi de vite, ca să cumpănească pagubele pe care le va pricinui taurul. Sute şi sute de oameni încearcă să se împotrivească dihaniei, dar el îi împrăştie dintr-o suflare. Numai Enkidu îi vine de hac: îl înşfacă de coarne şi-l doboară. Pe zidul împrejmuitor al Urukului, Iştar se tânguie împreună cu alaiul curtezanelor care o urmează. Enkidu smulge atunci bucăţi din taurul ucis şi le aruncă în capul zeiţei, batjocorind-o. Ghilgameş adună cei mai iscusiţi meşteşugari şi din coarnele taurului porunceşte să facă vase în care să se toarne oloiuri, în cinstea zeului Lugalbanda. După care, Ghilgameş se făleşte în faţa Bătrânilor Cetăţii şi cei doi prieteni se întorc la palat pentru o binemeritată odihnă. După moartea lui Humbaba, în desiăşurarea acţiunii se produce dintr-o dată un salt. Zeiţa Iştar se îndrăgosteşte de biruitorul Ghilgameş. înciudată, fiindcă viteazul îi respinge ademenirile, ea îi aruncă pe cei doi prieteni într-o nouă şi cumplită încercare. Despre toate acestea ne vorbeşte a şasea tabletă. Ghilgameş îşi spălă părul mânjit, îşi curaţi legăturile cu care-şi încingea fruntea, îşipieptenă cu grijă părul pe spate. Aruncă veşmintele întinate, îmbrăcă altele curate, se înfăşură într-o mantie şi se încinse cu o eşarfă. După ce-şipuse Ghilgameş diadema pe cap, slăvită Iştar luă aminte la frumuseţea lui Ghilgameş. - "Vino, Ghilgameş, spuse ea, să fii iubitul meu, dă-mi, da, dăruie-mi, rodul trupului tău! Vreau să-mi fii soţ; iar eu voi fi femeia ta! Voi pune să ţi se pregătească un car din lapislazuli şi aur: roţile îi vor fi din aur, osiile din electrum', îl voi înhăma cu diavoli ca nişte vijelii, în loc de catâri, în casa noastră vei intra printre miresme de cedru. Aliajul din trei părţi de aur şi o parte argint, din care se făceau în vechime pocale. În casa noastră, când vei pătrunde, preoţii şi demnitarii îţi vor săruta picioarele, dinaintea ta vor îngenunchea regii, demnitarii şi principii, aducându-ţi bir comorile munţilor şi văilor; caprele tale vor făta câte trei iezi dintr-o dată şi oile tale miei gemeni; măgăruşii tăi, sub poveri, vor întrece catârii cei iuţi, caii tăi, înhămaţi la car, vor fi aprigi la fugă, şi boul tău, înjugat, n-o să aibă potrivnic!" Ghilgameş, deschizând gura, vorbeşte, şi-i spune slăvitei Iştar: - "Ce ţi-aş dărui ţie, dacă te-aş lua în căsătorie? îţi lipseşte oloiul pentru trupul tău, sau poate veşmintele îţi lipsesc? Nu ai merinde şi de-ale gurii? Ai pâinea care se cuvine zeilor, ai băutura care se cuvine regilor. (Trei versuri sfărâmate) Dacă te-aş lua de soţie, ştiu ce mă aşteaptă: nu eşti decât un jăratic care se stinge când vine frigul, o uşă rău închisă, care nu stăvileşte nici vântul, nici gerul, un palat care-şi striveşte războinicii ce-l apără, un elefant care-şi smulge învelişul, eşti păcura care mânjeşte pe omul ce-o duce, burduful care se varsă peste omul ce-l poartă, calcarul care face să se fărâmiţeze zidul de piatră, berbecele de asediu care pustieşte ţara duşmană, încălţarea care răneşte piciorul celui ce-o poartă! Care-i iubitul pe care l-ai îndrăgit pentru totdeauna? Care-i păsăruica ce ţi-a fost mult timp pe plac? Vino încoace, să cercetăm împreună soarta iubiţilor tăi; ce stă scris pe tabletă, am văzut scris şi ştiu. În ce-l priveşte pe Tamuz (Zeitate care personifica vegetaţia de primăvară. - De bună seamă un joc de omonime akkadian "kappi") păsării şi cuvântul, iubitul anilor tăi tineri, an după an, l-ai hărăzit suspinelor veşnice. Ai iubit de asemeni şi păsăruica, cu penele pestriţe; ai lovit-o şi i-ai rupt aripile, de atunci stă prin păduri şi strigă: "Vai, aripile mele!''2 Ai iubit şi leul, nespus de puternic: ai săpat pentru el şapte şi iară şapte gropi! Ai iubit şi calul, fălos în luptă: l-ai sortit apoi şelei, pintenilor şi biciului, l-ai sortit să alerge în galop la nesfârşit, l-ai sortit să se adape tulburând apa! Şi pe maică-sa, pe Silili, ai hărăzit-o suspinelor veşnice! Ai mai iubit şi un păstor, care îngrămădea neîncetat pâini sub cenuşă pentru tine şi-ţi jertfea zilnic iezi: l-ai lovit şi l-ai prefăcut în lup, acum înşişi argaţii lui îl gonesc şi câinii lui îl muşcă! L-ai iubit şi pe Işullanu, grădinarul tatălui tău, care mereu îţi aducea coşuleţe pline de curmale şi-ţi făcea zilnic masa strălucitoare; ai ridicat ochii asupra lui şi teai dus la el: "O, Işullanu al meu, ai spus, vino, să ne bucurăm de vigoarea ta, întinde mâna şi mângâie-mă." Işullanu ţia spus: "Ce ţi-aiputea dori de la mine? Maică-mea n-a încărcat cuptorul? Şi eu, oare n-am mâncat? Dacă aş mânca hrana ruşinii şi a blestemelor, aş fî acela care, o dată cu venirea iernii, ar avea acoperământ de stuf!" Şi tu, auzind de la el aceste vorbe, l-ai lovit şi l-ai prefăcut în păianjen: l-ai făcut să stea în mijlocul scripetelui cu găleţi pentru scos apa din puţ: nu poate nici să urce, nici să coboare pe ciutură! Şi cu mine, dacă mă iubeşti, asemeni te vei purta!" Iştar, auzind aceasta, Iştar tare se mai mânie. Urcă în ceruri, şi se duse, Iştar, dinaintea luiAnu, tatăl său, şi dinaintea luiAntu, mama sa, vărsă lacrimi: "Tată, Ghilgameş m-a acoperit cu ocări, Ghilgameş a ţinut socoteala păcatelor mele, a păcatelor şi a blestemelor mele!" Anu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune slăvitei Iştar: "Fără-ndoială că l-ai aţâţat pe regele Ghilgameş, şi iată, de aceea Ghilgameş a ţinut socoteala păcatelor tale, a păcatelor şi a blestemelor tale." Iştar, deschizând gura, vorbeşte şi spune lui Anu, tatăl său: -  "Ţaţă, făureşte Taurul Ceresc, care să-l omoare pe Ghilgameş, şi să-l umple de groază până în lăcaşul său. Dacă nu făureşti pentru mine Taurul, voi sfărâma porţile iadului, le voi dărâma uşorii, le voi sparge în bucăţi pragul, voi aduce morţii din groapă pe pământ, şi morţii vor fi atunci mai numeroşi decât viii!" Anu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune slăvitei Iştar: "Fiica mea, dacă făuresc Taurul pe care mi-l ceri, vor fi în ţara Urukului şapte ani fără rod. Strâns-ai tu grâne pentru oameni şi pentru vitepus-ai să crească iarba?" Iştar, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Anu, tatăl său: "Tată, strâns-am grâne pentru oameni şi pentru vite adunat-am iarbă. Dacă veni-vor şapte ani fără rod, am adunat grâne pentru oameni şi pentru vite am pus să crească iarbă. Dar pe Ghilgameş, pe el, vreau să mă răzbun, dă-mi căpăstrul Taurului Ceresc." Când Anu auzi aceste vorbe, îi dădu lui Iştar căpăstrul Taurului, şi Iştar n duse pe pământ. Când ajunse în ţara Urukului, Taurul prefăcu păşunile în pustiu: coborî la râu şi din şapte sorbituri secă râul. La suflarea Taurului se deschise o crăpătură şi o sută de oameni din Uruk căzură înăuntru. La a doua suflare, se mai deschise o crăpătură şi două sute de oameni din Uruk căzură înăuntru. La cea de a treia suflare, se deschise încă o crăpătură şi Enkidu căzu în ea. Dar, sărind pe dată în sus, Enkidu îl înhaţă pe Taur de coarne. Taurul îl împroşcă cu bale, şi, pe unde-i era coada mai groasă, îşi împrăştie murdăriile. Enkidu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Ghilgameş: "Prietene, ne fălim cu vitejii fără seamăn, dar mai bine să vedem cum doborâm Taurul!" "Prietene, spuse Ghilgameş, am luat seama la felul lui de a lupta, şi de ne vom uni puterile, vom izbuti să-l biruim. Vreau să-i smulg inima şis-o dăruiesc lui Şamaş." "Eu, spuse Enkidu, îl voi urmări cu înverşunare, îl voi apuca de coadă, şi-l voi ţine strâns cu amândouă mâinile. Atunci tu vei veni în faţa lui şi între grumaz şi coarne îl vei izbi cu spada." Urmărindu-l cu înverşunare, Enkidu ajunse Taurul şi, apucându-l de coadă, îl ţinu strâns cu amândouă mâinile. Atunci Ghilgameş, viteaz şi dibaci, stătu în faţa lui şi, cu spada, îl izbi între grumaz şi coarne. După ce uciseră Taurul, îi smulseră inima şi o aşezară dinaintea Soarelui; se îndepărtară şi se închinară dinaintea lui Şamaş, apoi se aşezară, amândoi, ca nişte fraţi. Iştar, care se urcase pe meterezele Urukului-celuiîmprejmuit, mâhnită, începu sase tânguie: "Blestemul să cadă asupra lui Ghilgameş care m-a batjocorit, omorând Taurul!" Când o auzi Enkidu pe Iştar, smulse umărul Taurului şi i-l aruncă în faţă: "Adevăr zic, strigă el, cade te prind, la fel ca şi cu Taurul, cu tine mă voi purta! Măruntaiele lui, alături de tine le voi atârna!" Iştar adună hierodulele (Sclave în serviciul unui templu), pe fiicele plăcerii şi curtezanele; şi pe umărul Taurului se tânguiră. în timpul acesta Ghilgameş chemă meşterii făurari, pe toţi îi chemă. Meşteşugarii se minunară de grosimea coarnelor; erau făcute din treizeci de mine de lapislazuli, şi cuprinsul amândurora era de şapte gururi (Măsură de capacitate care, în vechime, valora cam 250 litri) de oloi, pe care le dărui pentru miruirea zeului Lugalbanda. Le luă cu el sile atârnă în cămara domnească. Cei doi viteji îşi spălară mâinile în Eufrat, apoi, îmbrăţişaţi, o porniră la drum. Străbăturăm car uliţa cea mare a Urukului; locuitorii Urukului se adunaseră săiprivească. Slujnicelor palatului, Ghilgameş le spune voios aceste vorbe: "Cine-i cel mai frumos dintre bărbaţi, cine-icelmai viteaz dintre toţi vitejii?" "Ghilgameş e cel mai frumos dintre bărbaţi, Ghilgameş e cel mai viteaz dintre toţi vitejii!" (Trei versuri sfărâmate) Ghilgameş dădu opetrcere în palatul său. Apoi, pe când bărbaţii dormeau, întinşi în culcuşurile lor de noapte, pe când dormea şi el, lui Enkidu i se arătă un vis. Enkidu se sculă; îşi povesti visul şi-i spuse prietenului său:     TABLETA A ŞAPTEA   O dată cu ivirea zorilor, Enkidu îi povesteşte lui Ghilgameş visul ce i s-a arătat peste noapte: se făcea că zeii cei mari ţinuseră sfat şi-i hotărâseră moartea - pesemne drept pedeapsă pentru batjocura adusă zeiţei Iştar. Enkidu va muri aceasta era vrerea zeilor. Un rău care nu iartă l-a şi cuprins- pe patul de suferinţă o blestemă pe curtezană, punând pe seama ei tot chinul ce-l îndură. Şamaş, care-l aude, îl dojeneşte ammtmdu-i câte l-a învăţat curtezana şi numai de bine Enkidu se pocăieşte şi o binecuvântează. Pe pragul morţii, Enkidu are vedema Infernului. îngrozit, urmărind agonia prietenului său Ghilgameş e cuprins de teama unei morţi lipsite de orice slavă. Cea din urmă ispravă eroică a lui Ghilgameş este uciderea Taurului Ceresc. Ea marchează, de altfel, în epopee o cotitură hotărâtoare. Lacomi de măriri şi îmbătaţi de izbânzile lor, cei doi viteji s-au putut crede până atunci destul de puternici pentru a înfrunta voinţa zeilor şi a dispreţui prevestirile viselor; dar soseşte clipa când soarta se cere împlinită. Şi dacă Ghilgameş fiul unei zeiţe, va mai scăpa câtva timp legii de obşte, răzbunarea zeilor îl loveşte pe neaşteptate pe Enkidu. Visul ce abia i s-a arătat îi aduce cumplita dezvăluire a apropiatei pedepse. Primele două coloane ale tabletei ninivite s-au pierdut şi din povestirea visului n-a mai rămas decât întâiul vers, pomenit ca rând de legătură la sfârşitul tabletei de mai înainte: "Prietene, de ce ţin sfat zeii cei mari?" Dar o versiune hittită îngăduie să fie acoperită în parte lacuna textului asirian: ... Atunci se făcu ziuă, şi Enkidu îi spuse lui Ghilgameş: -  "Ascultă visul ce mi s-a arătat astă-noapte: Anu, Enlil, Ea şi cerescul Şamaş ţineau sfat. Anu îi spuse lui Enlil: "De ce au ucis Taurul Ceresc şi de ce l-au omorât şi pe Humbaba, care păzea Muntele Cedrilor?" Şi Anu adăugă: - "Care dintre ei doi va muri?" Iar Enlil spuse: - "Enkidu trebuie să moară, dar Ghilgameş nu va muri." Atunci cerescul Şamaş îi răspunse lui Enlil cel Viteaz: "Oare nu la porunca mea' au omorât Taurul Cerului şi pe Humbaba? Şi acum Enkidu, nevinovat, va trebui să moară!" Dar Enlil se înfurie împotriva cerescului Şamaş şi strigă: -  "De ce-ai pogorât în fiecare zi la ei, ca un prieten al lor?" în timpul acesta Enkidu zăcea bolnav în faţa lui Ghilgameş, şi lui Ghilgameş lacrimile îi curgeau şiroaie: "Frate al meu, îi spuse el, tu eşti fratele meu iubit. Aşadar, m-au socotit mai presus de fratele meu. Deacum voi fi printre morţi; mă voi aşeza la poarta morţilor, şi ochii mei nu-l vor mai vedea pe fratele-mi iubit!" Textul hittit se opreşte aici. Când reîncepe tableta ninivită, îl regăsim în ea pe Enkidu bolnav. A căzut pradă deznădejdii şi, în rătăcirea care l-a cuprins, blestemă poarta pădurii, asupra căreia a ridicat odinioară o mână nelegiuită: Enkidu... îşi săltă capul şi-i vorbi porţii, ca unei făpturi omeneşti: - "Poartă a codrului, lipsită de înţelegere, lipsită de pricepere, de la douăzeci de îndoite leghe ţi-am privit cu uimire frunzişul falnic, cu mult înainte de a zări cedrii trufaşi: copacii tăi n-au seamăn în ţară, înaltă de şaptezeci şi doi de coţi eşti şi groasă de douăzeci şi patru. Stâlpii, balamalele şi verigile făcute din lemnul tău sunt fără pereche. O, poartă, eu însumi te-am făcut şi te-am aşezat în Nippur! Dar dacă aş fij ştiut, o, poartă, care îţi va fi soarta, şi care va fi urmarea frumuseţii tale, aş fi învârtit securea deasupra capului şi te-aş fi doborât, şi-aş fi poruncit să se facă o plută din scândurile tale." Urmează o nouă lacună de vreo cincizeci de rânduri, care ar fi putut fi împlinită, în parte, de un fragment de curând descoperit la Sultantepe; din păcate, însă, e mult prea sfărâmat pentru a se putea înţelege ceva. Se poate ghici doar din el că Ghilgameş se străduia să-şi liniştească prietenul, făgăduindu-i că va stărui pe lângă zei să aibă grijă de el şi că va porunci să i se facă o statuie de aur. Dar Enkidu nu-l mai aude şi - în aiurarea lui - îi blestemă acum pe cei care l-au smuls din viaţa nevinovată de odinioară, din pustiul pe care-l împărţea cu fiarele-i dragi; îl blestemă mai întâi pe vânător şi apoi pe curtezană:   III   "O, Şamaş, înaintea ta, îl blestem pe vânător! Nimiceşte-i tot ce dobândeşte! Slăbeşte-i vigoarea! Calea lui să nu fie în veci plăcută inimii tale! Fiarele sălbatice să fugă la apropierea lui! Niciodată să nu aibă vânătorul ce-şi doreşte!" Apoi începu s-o blesteme pe curtezană, fiică a plăcerii: "Vino încoace, fiică a plăcerii, să-ţi hotărăsc soarta, o soartă care nu se va sfârşi nicicând şi va fi veşnică! Vreau să arunc asupră-ţi blestemul cel mare, care să cadă asupra ta fără întârziere. Ibovnicii tăi să te izgonească, sătui de dragostea ta, acel pe care-l vei iubi să-ţi dispreţuiască farmecele! (şapte versuri sfărâmate) să fii surghiunită în josnica mahala a olarilor, în casa ta să-şi arunce murdăriile! în colţurile cele mai întunecate ale uliţei să-ţi fie lăcaşul! Umbra zidurilor să fie oriunde vei sta! Bărbaţii să se deşerte la picioarele tale, beţivul şi însetatul să-ţi lovească obrazul!" (mai multe rânduri cu neputinţă de folosit) Când auzi Şamaş blestemele din gura lui, Pe dată îi strigă din înaltul cerurilor: -  "De ce blestemi, Enkidu, pe curtezană, fiică a plăcerii, pe ea, care te-a învăţat să mănânci hrană gătită, semn al divinităţii, şi să bei băutură fermentată, semnul regalităţii? Te-a îmbrăcat în veşmânt strălucitor, şi ţi-a dat tovarăş pe frumosul Ghilgameş, care este şi acum prietenul tău nedespărţit. Ca să te odihneşti, el ţi-a dat un pat strălucitor, un pat de ceremonie, pe care să te odihneşti; ţi-a dat să te aşezi pe w jilţ al liniştii, jilţul de-a stânga lui şi regn pământului îţi sărută picioarele. I-a adus pe locuitorii Urukului să te plângă, sase vaiete pentru tine sunt plini de mâhnire cei mai slăviţi bărbaţi. El însuşi, când nu vei mai fi, îşi va acoperi trupul cu o cergă şi, înfăşurat într-o piele de leu, va rătăci prin pustiu "        Când auzi Enkidu cuvintele lui Şamaş cel Viteaz, pe dată inima-i mâniată se linişti. Două versuri sfărâmate. Lui Enkidu îi pare rău acum că a blestemat-o pe curtezană. Dar cum nu mai poate lua îndărăt blestemul, încearcă cel puţin să-i îmblânzească asprimea, dându-i o altă întorsătură:   IV   - "O, curtezană, blestemul să se întoarcă în folosul tău. Să te iubească regii, principii şi nobitii! Nimeni să nu îndrăznească să-şi râdă de tine! Pentru tine orice bătrân să-şi scuture pletele, acela care... să-şi desfacă pentru tine cingătoarea, să-ţi dea cornalină, lapislazuli şi aur, mult mai mult decât ţi-am fi dat noi, astfel încât să-şi ruineze şi căminul, şi magazia îmbelşugată! Pe tine înşişi preoţii să te pună în slujba zeilor! Pentru tine, bărbatul să-şi lase nevasta, chiar de e de şapte ori mamă!" Enkidu zăcea, cu inima îndurerată, şi cum sta noaptea singuratic, îi spuse prietenului său ceea ce îl apăsa: - "Prietene, mi s-a arătat un vis în noaptea asta: cerurile strigau, pământul le îngâna: eu mă aflam singur în beznă. Un grifon * se ivi. Chipul îi era posomorât; chipul îi era asemănător cu al zeului Zu. Mâinile erau labe, unghiile, gheare de vultur. Mă înşfacă, şi puterea mi se scurse din trup, (vreo zece versuri sfărâmate) Mă prefăcu într-un porumbel: braţele-mi erau acoperite cu pene, de parcă eram o pasăre. Mă apucă şi mă duse spre casa întunericului, lăcaş al lui Irkalla, spre casa de unde nu mai iese nimeni, spre calea fără întoarcere, spre casa ai cărei locuitori sunt lipsiţi de lumină, unde colbul le este hrană, unde tina le este mâncare. Sunt îmbrăcaţi ca păsările, au veşmânt de pene, şi niciodată nu mai văd lumina, stau pe veci în beznă, în această casă de colb, unde am pătruns, i-am văzut pe toţi regii, despuiaţi de coroane, am văzut capete încoronate care de mult au cârmuit ţara. Acestor locţiitori ai lui Anu şi ai lui Enlil li se serveau cărnuri fripte, li se se serveau poame coapte, li se dădea de băut apă răcorpasă. În această casă de colb, unde am pătruns sălăşluiesc şi marii poţi, şi psalmiştii sălăşluiesc purificatorii şi acei care cad în extaz, sălăşluiesc pontifii care-i slujesc pe zeii cei mari, acolo smşluieşteEtana, acolo locuieşte şi Sumukan Acolo domnea Regina Infernului - Ereşkigal: Ereşkigal înălţă capul, mă văzu şi strigă: - "Cine oare a adus aici făptura omenească pe care o vedeţi?" O lacună de vreo cincizeci de versuri curmă dintro dată povestirea vedeniei lui Enkidu. Când reîncepe textul, odată cu coloana a şasea, suntem în seara aceleiaşi zile. La căpătâiul prietenului său, Ghilgameş se tânguie şi o imploră, se pare, pe maică-sa:     VI   Aminteşte-ţi câte drumuri am cutreierat împreună cu el! ietenniuimeu i s-a arătat un vis care nu prevesteşte nimic bun!" credea că aveau harul să cureţe de păcate. Şi iată că se sfârşi ziua când i s-a arătat acest vis. Enkidu zăcuse toată ziua: trecu şi ziua a doua, şi Enkidu zăcea mai departe bolnav în patul său, cea de a treia zi şi cea de a patra trecură de asemeni şi Enkidu rămase mai departe bolnav în patul său. Cea de a cincea, cea de a şasea şi cea de a şaptea, cea de a opta, cea de a noua şi cea de a zecea de asemeni, Enkidu zăcea mai departe bolna v în patul său. Şi cea de a unsprezecea şi cea de a douăsprezecea zi trecură de asemeni, Enkidu, în patul său, nu mai mişca. Atunci Ghilgameş strigă spre prietenul său: - "Prietene, un groaznic blestem s-a abătut asupră-mi. Simt că nu voi muri căzând în plină luptă. Mi-e teamă acum de luptă şi mă înspăimânt la gândul că voi muri fără slavă. O, prietene, ferice de acela ce cade hi luptă, ca şi tine, vai, eu voi muri fără slavă!"

Milioanele lui Belami de Mircea Radina vol.2 7. UN FILM CARE NU SPUNE NIMIC   Locotenentul Soare sublinie cu două linii, în carnetul său, data de 15 aprilie 193... Nu voia s-o dea uitării prea curînd. Rememoră cursul întîmplărilor. Ajutorul cu totul neaşteptat, uluitor, pe care-l primise chiar atunci cînd se considera iremediabil pierdut, cînd se blestema pentru imprudenţa gravă de care dăduse probă — el socotea că unii tineri justifică orice act de îndrăzneală, chiar dacă acest act ar însemna puţină ne­bunie, atunci cînd este urmărit un scop nobil — îi pu­sese, atunci cînd îşi tăia frînghia şi îşi elibera braţele, şi întrebarea căreia nu-i putea găsi în nici un chip dez­legarea: „Ce o determină pe fata cu părul negru să înfrunte pericolul şi să mă salveze?” Timpul îl măsurase acolo, în odaia întunecoasă, cu propria viaţă. Preocuparea lui de căpătîi era să facă orice pentru a fugi cît mai repede şi cît mai departe de această clădire blestemată, bineînţeles pentru a se re­întoarce cît mai curînd pe urmele „cineaştilor”, dar atunci într-o altă ipostază. Nu înţelegea să abdice de la datoria despre care Belami îi ţinuse în atîtea ocazii logosuri interminabile. Iar Soare, în sinea lui, găsea că de multe ori logosurile colonelului erau pur şi simplu inutile, ceea ce nu voia să priceapă Belami. Avea nevoie de o rolă, de una singură doar, care i-ar fi adus o probă palpabilă, i-ar fi întărit nişte bănuieli care prindeau un contur tot mai clar în mintea lui şi de care încă nu găsea că e cazul să-i vorbească colone­lului comandant, de teamă că acesta ar putea să-l ridi­culizeze. Pachetul din colţul camerei, învelit în pînza cenuşie, conţinea rolele. Avusese mai întîi intenţia să scoată una, dar un scîrţîit de uşă îl determinase să renunţe repede la acest gînd, amintindu-şi că în crîng se mai afla una dintre cele două role, de absenţa căreia cei trei încă nu bănuiau nimic. Escaladase fereastra, grăbit, după ce luase cuţitul şi frînghia ferfeniţită. Închisese geamul în urmă, pentru ca ei să nu-şi dea seama îndată pe unde fugise şi mai ales cum. Îl simţise cîinele de sub şopron. Fugise ca din puşcă, urmase acelaşi drum, sărise gardul. Numai cîteva minute îi fuseseră necesare să găsească rola. Casa era cufundată în beznă. Doar la una din ferestre zărise o fulgerătură, probabil cineva aprinsese un chibrit. Cîi­nele încetase să mai latre. Ieşise la drum, părăsind în fugă crîngul. Auzise un scîrţîit de roţi obosit, un cîntec tărăgănat ca o doină. Îl ajunsese din urmă o căruţă trasă de cai costelivi. — Încotro cu noaptea-n cap, nene? îl întrebase pe căruţaş care, suit pe lada căruţei, învîrtea de zor biciuşca pe deasupra cailor, murmurînd, numai pentru inima lui, o melodie plină de tristeţe. — La loturi. Semănăm porumbul. — Departe? — Un ceas la trap. — Mă sui şi eu? — Suiţi-vă! Mulţumise, se întinsese pe grămada de fîn uscat, aro­mitor, ascultînd în linişte cîntecul ţăranului, care con­tinuă pînă la capătul drumului. — De aici... eu apuc printre tarlale. Unde vă duceţi? — Spre Cîmpina. — Aha! Luaţi-o drept înainte pînă daţi de şosea. Trec maşini de la rafinării. Cu 5 — 6 lei vă duceţi şi la Ploieşti. — Mulţumesc. Ce-ţi datorez? — Mie? Nimic. Cu bine! — Cu bine, şi spor la semănat.   Sosise în Cîmpina o dată cu zorii. Răsărea talgerul de aramă al soarelui undeva, pe arcul orizontului. Ar fi vrut să se oprească în faţa porţii lui Belami, dacă n-ar fi fost mai mult decît sigur că acesta se află de cu noapte în zona de dispersare a regimentului. Pornise spre casă să se odihnească cîteva ceasuri. Înainte de a intra în cameră se oprise în hol, rupsese o filă din carneţel, scrisese pe ea cu litere majuscule „MULŢUMESC!” şi o strecurase sub uşa fetei cu părul negru. Se întîmplase ceva cu totul surprinzător. Uşa se deschisese şi în prag apăruse... ea! Soare abia izbutise să îngîne cîteva cuvinte, bîlbîindu-se îngrozitor, în imposibilitate de a se concentra. Ea deschisese ochii mari şi nu-i răspunsese. — Cum de ai ajuns înaintea mea? o întrebase el. — Dar n-am plecat nicăieri. — Aş fi putut să jur. Parfumul... Confirmă-mi, te rog! — Repet, n-am ieşit din cameră de aseară. Şi nu în­ţeleg ce-i cu biletul acesta. Îi întinsese hîrtia, pe care el o luase înapoi. O privise derutat, iritat puţin. Ea zîmbise stînjenită, apoi îi spu­sese pe acelaşi ton avertizator: — Încep să se trezească cei din casă. Ar fi bine să... Soare plecase, clătinîndu-se de oboseală, nedumerit în acelaşi timp. Ar fi putut să pună mîna-n foc că acel cuţit fusese adus de ea. De ce nu voia să mărturisească? Mai era cineva, oare, în camera ei? Poate că săvîrşise o gafă, poate că-i făcuse un rău fără să-şi dea seama. Încă ameţit de parfumul ei şi de toată întîmplarea, se îndreptase spre camera sa, după ce luase rola pe care o lăsase pe măsuţă, lîngă intrare. Încuiase uşa cu cheia. Peste cinci minute dormea dus. * — Cam asta a fost! Belami privea în gol, era într-unul din rarele lui momente de efuziune... melancolică. Ascultase, fără să clipească, relatarea lui Soare. — Dacă aş fi ştiut că ai să treci prin atîtea, n-aş fi acceptat nicicum să pleci singur. Ai avut însă o inspi­raţie nemaipomenită să sustragi rola. Ne vom da seama, cred, fără nici un dubiu, ce anume urmăresc. Am avea şi dovezile împotriva lor... Scripta manent! — Belami, ce părere ai despre fată? — Cred că te-a lăsat numai cu o jumătate de inimă. — Nu, mă refeream la altceva. Nu crezi că are ne­voie de ajutor? — S-ar putea să aibă. Să ne gîndim mai serios la asta. în special tu. — Oare domnul colonel Dobreanu ne-ar putea spri­jini? — Dobreanu a plecat în seara aceasta, dragule! Ro­mânul meu s-a dus dracu’ pînă mîine seară. Nu ştiu ce învîrteşte pe la Braşov. Unde ai lăsat rola? — Aici. Poftiţi! Belami, obişnuit cu modul în care i se adresa loco­tenentul, cînd cu pluralul, cînd cu un singular intim şi cald, cînd cu „domn’ colonel”, cînd cu „Belami”, nici nu se mai oprea la aceasta, mai ales acum, cînd tînărul ofiţer trecuse cu notă maximă un examen atît de dificil. Filmul îi dezamăgi. Nu prin calitatea imaginilor — erau excelente — cît prin ceea ce înfăţişau ele în mare majoritate: case de ţară cu tinde şi prispe din cele mai obişnuite, interioare mobilate simplu, prosoape de borangic desfăcute ca nişte aripi de fluture în jurul icoa­nelor sau fotografiilor înrămate, covoare cu motive na­ţionale româneşti, şosele pietruite, răscruci cu fîntîni, dealuri cu turle de biserici stinghere, cimitire, sonde din lemn răsărind lîngă limbi de pădure, pe clinuri şi vîrfuri de deal, rîuri hohotind printre pietre albe şi cenuşii, cîmpuri întinse arate sau semănate. Oameni apăreau puţini, mai mult copii surprinşi în jocurile lor pe uliţele satelor, fete şi femei lîngă iz­voare, pe luncă, sau întinzînd pînze albe pe garduri, ca nişte eşarfe uriaşe de un alb ameţitor. Una din imagini surprinsese un grup de muncitori petrolişti forfotind în jurul unei instalaţii de foraj. — Nici picior de militar! Dracu’ să ştie, nu mai pri­cep o iotă. Mă tem că a avut dreptate Dobreanu. — Credeţi că au venit chiar numai să filmeze exteri­oare? — Altceva nu se vede. Hai să ne mai uităm o dată! — Gîndiţi-vă, mai sînt încă şapte role... — Asta, da... — Şi s-ar putea să mai aibă încă şapte! — Ia stai! Am o idee. Încearcă să recunoşti cîteva din peisajele filmate. Adică... vom încerca amîndoi. — Am şi recunoscut ceva... Cel cu turlele de sondă este chiar pe-aici, pe lîngă Cîmpina. Dealul cu livezi pare să fie pe la Ruşeţu. Iar una din şosele, pe care se zăresc copii lîngă maşină, sînt sigur că a fost filmată la Filipeşti. — Şi mie mi se pare cunoscută o privelişte: cea că­tre zona de nord a Băicoiului. — Dom’le colonel, v-aţi pus cumva întrebarea ce „intrigă” fenomenală ar putea conţine scenariul filmu­lui? — Înţeleg unde te duce gîndul, într-adevăr, cred că pe undeva, pe aici, am putea descoperi ceva. — Voi încerca să aflu amănunte. — Cu o singură condiţie însă... — Voi ţine seama de această condiţie. — Nici nu ştii la ce mă gîndesc. — Cred că ştiu, Belami! Probabil... să am grijă de mine. Ştiu... „Imprudenţă”... „Tinereţe”... Mă rog... — Mai întîi de ceea ce trebuie să duci la bun sfîrşit să ai grijă. Iartă-mă! Nu sînt altfel de cum mă crezi, dar primejduindu-ţi viaţa pui în pericol şi altceva. Sîntem militari, ţîncule, şi dacă n-aş fi sigur că ai înţeles de mult sensul profesiei noastre, aş sta acum cîteva ore să-ţi lămuresc de ce este necesar să fie aşa. Ne-am lă­murit, deci... Ai grijă de tine! — Voi avea, dom’le colonel! — Să nu revii la vechiul refren, că... schimb imediat foaia şi-ţi răspund: Prea bine, dom’le locotenent! Belami vorbise încruntat, încît Soare nu fu lămurit pe deplin dacă acesta a făcut-o serios sau în glumă. Numai cînd eternul lui zîmbet îi risipi brusc cutele feţei te convinse. — Ce zici, mînzule, îi punem cu botul pe labe? — Cred că da. S-ar putea ca noaptea aceasta să-mi rezerve unele surprize. — Apropo, pistoletul îl mai ai? — Da. — Cartuşe? — Suficiente. — La nevoie tragi... „foc de imobilizare”. — Sper să nu fie nevoie. — Ce plan ai? — Nici unul. — Să-l dichisim amîndoi. — Mersi, Belami. Vreau să fie imbatabil. Îl fac sin­gur. Belami rîse cu poftă: — Naiba să te ia, nu eşti chiar mototol. Atunci mergi şi-l pune la punct. — Rola rămîne la dumneavoastră? — Nu văd unde ar fi mai în siguranţă. Vreau s-o mai cercetez. — În regulă. — Încă o precizare: în cîteva zile „cineaştii” tăi vor şterge putina. Le expiră autorizaţia. — Nu prea cred. Mă gîndesc mereu la asta. — Mîine seară dai un semn de viaţă? — Poate unul de... moarte! — Nu fi lugubru! Nu te prinde. Am şi o sticluţă. N-o destup... să ştii. Să te prind că nu vii pînă mîine seară. — Să trăiţi! — Succes!

Veti citi cartea unei taranci Anița Nandriș, nascuta intr-o familie de romani din nordul Bucovinei. 13000  de romani din acest tinut au trait, in iunie 1941, groaza deportarii. intre ei, si Anița, cu intreaga familie. Au fost dusi dincolo de Cercul Polar, intr-un univers al ostilitatii, unde timp de 20 de ani nimic in afara iubirii si credeintei nu le-au fost de ajutor. 20 de ani în Siberia Destin bucovinean Cuvant inainte   Stimate Domnule Liiceanu, Ştiu că nu duceţi lipsă de scrisori, de aceea voi intra direct în subiect. Posed un manuscris, mărturie zguduitoare privind prezenţa românească în Arhipelagul Gulag. Acest manuscris nu este „literatură de sertar” a unui intelectual, ci aparţine unei ţărănci, abia ştiutoare de carte, dar cu un har ales al povestirii. O ţărancă din nordul Bucovinei, care fără a fi vinovată şi fără a fi judecată a fost ridicată de K.G.B. în miez de noapte, împreună cu cei trei copii mici ai ei, separată de soţ şi deportată în străfundul Siberiei, dincolo de Cercul Polar. În această sălbăticie a Siberiei a luptat pentru supravieţuire 20 de ani. Această extraordinară mamă şi-a ocrotit copiii cu preţul vieţii dovedind o putere de sacrificiu şi o rezistenţă morală de excepţie. Renunţă la propria hrană în favoarea copiilor, străbate zeci de kilometri prin tundră cu groaza în suflet, în căutarea unor fructe cu care să-şi salveze copiii de scorbut, învaţă să conducă sania cu cîini şi să facă din părul lor îmbrăcăminte pentru copii. Intră de două ori în comă şi de două ori revine la viaţă, singurul tratament fiind iubirea nemărginită pentru copii şi credinţa în Dumnezeu. După ultima ieşire din comă, în convalescenţă, este pusă să facă slujbă de noapte la minus 40 de grade. Nu se poate duce şi este condamnată la închisoare. Este dată pe mîna unui eschimos, a cărui limbă nu o pricepea, şi care trebuia să o transporte cu sania, printre gheţuri, spre locul osîndei. Urmează o călătorie în care i-a îngheţat sufletul de groază, cu o înnoptare într-un iglu de eschimoşi, drum pe care îl descrie cu imagini atît de sugestive, încît ar putea figura în orice antologie literară. În trînta ei cu destinul se dovedeşte mai tare şi învinge. După aproape 20 de ani de surghiun, această femeie demnă îşi trimite copiii spre Moscova lui Hruşciov, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a-şi căuta drepturile. După multe peripeţii pe la tribunale şi procurori, care căutau să-i ameţească cu minciuni, aceşti copii, care au moştenit inteligenţa şi curajul mamei lor, obţin documente din care rezultă că au stat 20 de ani în Siberia «din greşeală», că ar fi «victime ale stalinismului» şi sînt reabilitaţi. Ei pleacă din Siberia spre soarele Bucovinei, spre satul şi mormintele strămoşilor lor. Au intrat în casa lor după 20 de ani, exact în luna şi ziua cînd au fost răpiţi, 13 Iunie 1941. Bătălia pentru supravieţuire a luat sfîrşit. Mama a reuşit să-şi reaşeze copiii în cuibul lor. Oricine şi-ar fi considerat misiunea împlinită. Ea însă nu şi-a putut găsi liniştea decît după ce a depus mărturie scrisă asupra crimelor comunismului. Şi astfel, după ce a tors părul de cîine în Siberia, a luat condeiul pentru a-şi mărturisi calvarul, scriind 360 de pagini ca un poet. Mi-a încredinţat acest manuscris în anul 1982 la Cernăuţi, rugîndu-mă să-l trec peste graniţă în România şi să-i promit că-l voi face cunoscut oamenilor, cum voi putea. Apoi a murit în casa ei, în patul ei, vegheată de copii, cu sentimentul datoriei împlinite. Mi-e greu acum să recunosc că mi-a fost frică, în anul 1982, să trec printre grăniceri cu acest manuscris. Am făcut-o totuşi, pentru că am fost cuprins de un sentiment de enormă ruşine pentru frica mea, pentru laşitatea mea de intelectual, în faţa acestei firave dar colosale femei, cu trei clase primare, în faţa căreia moralmente mă simţeam un pitic. Mă opresc şi-mi cer iertare pentru că m-am întins cu vorba, relatîndu-vă detalii din acest manuscris. Am crezut că astfel o să vă trezesc interesul şi o să acceptaţi rugămintea de a-l frunzări. Vă mulţumesc, în numele meu, precum şi al acestei ţărănci, care pe numele ei de naştere este Aniţa Nandriş, căsătorită Ana Cudla.   Cu aleasă stimă, dr. Gheorghe Nandriş Sibiu, 13 mai 1991     Partea I     Prin cîte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea siama... Eu m-am născut în anu 1904, în satul Mahala, judeţul Cernăuţi. Am fost şapte fraţi, şase băieţi şi eu, o fată. Părinţii au fost ţărani, adică gospodari, cum era timpul pe atunci. Aviau pămîntul lor, ţineau vite, cai, oi, porci. Să plătia un bir la stat, după cît pămînt avia omul. Cu asta s-au ocupat părinţii. Copiii, dacă au crescut, au mers la şcoli mai departe. În anul 1914 s-au început războiul mondial. Parcă astăzi văd şi îmi amintesc destul de bine, era vara pe la Sfîntul Ilii, într-o duminică diminiaţă. Părinţii au mers la biserică, noi copiii am rămas acasă. Eram eu şi cu doi fraţi care mai eram pe lîngă părinţi. Deodată vedem la poartă două căruţe încărcate cu saci, cu straie, deasupra femeia şi copiii şi ne întreabă pe noi unde e tata, mama: Noi spunem că la biserică, dar ei ne-au spus să mergem să-i chemăm cît mai repede să vie acasă. Am mers unu fuga şi i-am chemat. Dacă au venit părinţii, s-au cunoscut îndată. Erau două familii din satu vecin, din Boian, care se hrămuiau cu părinţii. Tata, mama îi poftesc să vie în casă, dar ei spun: noi în casă nu mergem, nu-i timpu de mers în casă. Uite ce-i, războiul s-au început, armata austriacă să rătrage şi vin moscalii. Uite noi sîntem gata cu căruţele să fugim, şi îl întriabă pe tata: da voi ce gîndiţi? Şi văd că mai vorbesc ceva toţi împreună, căci nu vorbiau toate celia către noi copiii. Şi îndată văd că începe şi tata să prigătiască căruţa. Au început să puie una şi alta în căruţă, mama ni-a chemat pe noi, ni-a schimbat, ni-a îmbrăcat şi ni-am suit în căruţă. Tata a înhămat caii şi împreună cu acelia două căruţe am pornit şi noi să fugim, că vin moscalii. Dar în timpu cît tata a prigătit căruţa, s-au început a auzi împuşcături de tunuri şi mitraliere. Cînd am eşit la drumu principal, era o aglomeraţie de nu mai puteai răzbate. Fugia armata austriacă. Tunurile pe atunci erau trase cu caii, cîte doisprezece cai înhămaţi la un tun. Soldaţii călare pe cai, în urmă căruţa cu moniţie, căruţa cu paşiune pentru cai şi caruţa cu producte pentru soldaţi. Au mai eşit căruţe din sat aşa ca noi, s-au amestecat cu armata şi mergia drumul plin, nu mai ţinia nimene dreapta. Să fi vrut cineva să vie înapoi nu mai avia pe unde. Am mers aşa vălătuc cu armata pînă în Cernăuţi. În Cernăuţi ni-am oprit puţin. Cînd ne uităm, moscalii ne ajung din urmă. Armata austriacă, care a dovedit, a fugit, dar şi multă au înconjurat-o şi au luat-o în plin. Noi am tras căruţa la un cunoscut şi am stat pînă s-au mai liniştit, căci erau împuşcături pe stradă, erau morţi, răniţi, căci nu s-au predat deodată. Dacă s-au mai liniştit, s-a uitat tata în driapta şi în stînga, ce-i de făcut. Nu au rămas alta nimic decît să te întorci înapoi la cuib. Să fugă mai departe nu mai putia, căci moscalii ni-au ajuns din urmă, au ocupat Cemăuţu şi înaintau mai departe. Aşa au trecut cam vro trei patru zile cum am eşit de acasă. Păşiunia pentru cai s-a gătit, pentru noi la fel. Mai era un sac de faină de păpuşoi, unu de grîu, dar ce putiai să faci cu faina că nu aviai unde să fierbi, să coci. Acuma eram bucuroşi să ne putem vedia înapoi acasă. Dar îi era frică tatei să se pomiască spre casă, cu caii, cu căruţa, căci trebuia să vie asupra moscalilor. Ne-a lăsat pe noi copiii cu caii şi căruţa în Cernăuţi şi au venit aşa cu sloboda, mama şi tata, înapoi în sat. Au fost pe acasă să vadă ce-i şi cum. Nu li-a zis nime nimic, căci armata înainta tot înainte, nu era nimic prin sat. A venit înapoi la Cernăuţi şi a luat caii, căruţa şi pe noi şi ni-am întors acasă. Ni-am văzut de triabă ca şi înainte, căci armata austriacă s-a retras pînă la munţii Carpaţi şi moscalii numai treciau peste satu nostru şi tot mergiau înainte. Nu sta armată prin sat şi nu avia cînd face aşa blazgonii. Au ţinut frontu la Carpaţi cam vro zece luni, pe urmă au început austriecii să-i bată pe moscali şi moscalii au început să se retragă. S-au retras, au trecut de satu nostru pînă în satu vecin, Boian şi în Boian au oprit frontu, aşa că în sat, în Boian, era frontu moscalilor, dar pe cîmp, sub sat, acolo unde era o pădurice ce se chema Lomoteţ, era frontu austriecilor. Aşa că, erau cam 7-8 chilometri frontu de satu nostru. Cum era mai prost. Pînă în sat nu pria ajungiau plumbii din puşcă şi din mitralieră, numai din canoane, dar cînd eşeai la cîmp, la lucru, zburau plumbii ca cărăbuşii. Mergeai la cîmp la lucru dar nu ştiai, te-i întoarce înapoi sau nu. Într-o zi eram cu tata şi cu mama prin grădină. Ei prăşiau şi eu pliveam nişte rînduri de pepeni. S-a apropiet amiazăzi, am mers în casă, am stat la masă. Tata zice, bine ar fi măcar o jumatatc de cias de odihnă, căci afară era o căldură mare, dar mama zice, lăsăm odihna, mergem şi mai prăşim căci s-a încurcat buruianu. Şi am eşit din casă. Nu am ajuns bine la locu unde prăşiam şi deodată să aude o împuşcătură din canoană şi să aude o vîjîitură cum vine plumbul şi pică în faţa casei. Trăsneşte a doilea oară şi explodiază, farmă fereştile, prin casă tăt sticle, bucăţi de schije, plumbi înfipţi în păreţi. Cinci minute să mai fi stat noi să ne fi odihnit, ne facia praf pe toţi. De aiestea cazuri erau adesea cît era frontu aşa aproape. Cînd începiau atacurile, întîi începiau tunurile a bate. Bătiau cîte o zi întriagă, altă dată o zi şi o noapte. După ce încetau tunurile, începiau din puşci şi mitraliere. Nu se auzia nimic alta decît parcă ar fierbe var întruna. La urmă, venia timpul că eşia armata din decuncuri, cum se zicia atunci, adică din tranşeie, ţinia ştorm, adică se luptau cu baionetele şi dintr-o parte şi din alta. După ce mai înceta, rădica flaguri[1] albe, sămn ca să nu împuşte, nici unu nici altu, să poată strînge morţii şi răniţii, căci şediau polog. Luau căruţe din sat, încarcau caruţele ca de lemne cu soldaţi morţi şi-i aduciau la ţintirim. Răniţii îi pansau puţin şi iarăşi îi puniau în căruţă şi-i aducia în sat, în şcoală. În casele care erau mai mari au pus paturi şi au făcut ca spital. Cînd venia căruţele cu răniţi îţi era mai mare mila, de nu putiai să te uiţi. Căruţele mergiau numai pas după pas ca să nu hurduce, dar tot picături de sînge rămîneau în urmă. Soldaţii, sărmanii, să văitau care mai tare, care mai încet după cum aviau putere. Aici îi ţineau cîteva zile, îi pansau mai bine şi îi trimitiau la spitaluri mai mari. Mulţi erau grav răniţi, care îşi dau sufletu şi îi ducia la ţintirim. Eram copilă de zece ani cînd s-a început războiul, pe urmă am avut 11-12 şi pînă s-a gătit războiul am avut 14 ani. Îmi plăcia tare mult să văd tot ce să petrece. Mama nu mă pria lăsa ca nu cumva să mă sparii, că erau lucruri aşa care nu trebuia să vadă copiii. Am mers o dată cu mama la ţintirim. Erau o mulţime de morţi, era un şirag lung, pus vro patru rînduri unu peste altu. A venit un preot care era anume pentru armată şi a făcut rugăciuni. Gropile erau săpate, adică cum, un şanţ mare lung şi erau doi bărbaţi care lua unu de cap şi unu de picioare şi le da drumu în groapă. Peste un rînd stropia preotu cu aghiazmă şi apoi turna var şi punia altu rînd. Aşa punia două trei rînduri şi apoi acoperia cu pămînt. Înainte de a-i da în groapă, tot auziam că spunia preotu, iacă aista e bucovinian, pe altu că e galiţian, altu că e ardelian. Dar eu întreb pe mama de unde ştie preotu care şi de unde-i. Mama îmi spune uite, preotu pe mulţi îi descheie la haină şi ei au încă de acasă ceva îmbrăcăminte pe dedesubt, un brău, o cămaşe şi de pe moda cămaşei sau brăului cunoaşte din ce parte sînt. Tot între acei morţi era şi un bărbat de la noi din sat. Era şi nevasta lui cu trei copilaşi, plîngia lîngă el. Nu i-a dat voie să-l ieie acasă, să-i facă înmormîntare. El era tot soldat şi a picat pe front, aice aproape de familia lui şi l-a înmormîntat în rînd cu toţi eroii. De aiestia erau adesia. Aşa au fost vreun an sau mai bine frontu. În sat era plin de armată. Prin case, care mai bune, mai curate, sta ofiţeri, dar încolo soldaţi, plin în fiecare casă. Prin grajduri, prin studoli, caii, tot de la armată. De le trebuia păşiune pentru cai, pîne sau o vită, ori un porc, pentru carne, erai sîlit să le vinzi. De bună siamă că cu un preţ foarte redus, dar totuşi, se făcia cinstit şi după lege. După un an şi ceva, s-au întărit iarăşi moscalii. Au început armata austriacă iarăşi să se retragă, lumia din nou iarăşi să fugă, că vin moscalii. Asta a fost în sîmbăta Duminicii mari. În sat la noi la Duminica mare îi hramu. Cu toate că era timp de război, dar lumia tot s-a prigătit, cum era timpurile pe atunci, un cuptior de plăcinte, o tavă de friptură. Dar cînd s-a dat zarva asta, că să retrag austriecii, nu mai ştiai de care e în sat. Ca furnicarii cînd răstomi muşuroiul, care cu căruţa, cu bojoghini în căruţă, care cu o legătură în spate, care cu un copil de mînă. Au lasat în multe locuri plăcintele în cuptiori, friptura în tavă şi a luat drumu spre Prut la Cernăuţi. Tata, iarăşi ca şi întîia oară, a încărcat caruţa cu cîţiva saci de pîne, mai bulendre de îmbrăcat, de schimbat, de aşternut. Parcă, cît merge într-o căruţă. A înhămat caii la căruţă, au mai dat drumu şi la vite, să le mîie un băiat vecin, căci de data asta era mai cu nădejdea că o să fugă mai departe şi de asta au vrut să ieie şi vitele. Dar o vacă era cu viţel mic şi n-a putut s-o mîie prin aşa colotău. A lăsat-o acasă. Cînd să porniască tata cu caruţa, eu nu vrau să mă sui în căruţă să plec. De ce a lasat vaca ceia cu viţel mic acasă, că au să vie moscalii să taie vaca şi viţelu. Mă roagă cu binele, apoi şi cu rău dar nu ajută nimic. Eu nu mă dau dusă nici într-un chip, să nu rămîie vaca cu viţelu la moscali. În timpu cela era badiţa Ionică fratele cel mai mare venit în concediu. Era tot în armată, pe front la Sîrbia sau Iugoslavia cum îi zice acuma. Şi atunci badiţa îi spune tatei, voi mergeţi că eu mai rămîn şi las să rămîie şi ea, pe urmă o să vedem ce o să facem. Vitele au mers înainte, tata a pălit în cai şi au mers cu mama şi doi fraţi, Floria şi Toader. Drumu nu era tare aglomerat, caii buni, îndată a trecut Prutu. Suind dialu prin Calicianca s-a farmat o roată la căruţă. Tata nu se gîndeşte mult, a deschis poarta care a fost mai aproape şi a tras căruţa aşa pe trei roate în ogradă. A lăsat-o pe mama şi fraţii acolo şi a luat numai caii, cu hamuri, hăţuri, s-a suit calare şi s-a întors fuga iarăşi acasă. Acasă mai era încă o căruţă şi a pus din nou caii la altă căruţă. A mai pus una şi alta în căruţă şi iarăşi să mă ia pe mine să plece, căci de acuma erau moscalii aproape. Plumbii zburau, nu mai era timp, dar eu tot a mea o ţin, că nu las vaca s-o taie moscalii. Văzînd badiţa Ionică că nu mai are ce face cu mine, a mai găsit două roate de la o căruţă veche, li-a legat în urma căruţei, a mai pus două scînduri, a luat viţelu cela, l-a suit acolo, l-a legat, şi vaca în urmă, şi atunci de abia m-am suit şi eu în căruţă şi a pornit tata. Dar nu a mers nici jumătate de chilometru pînă am eşit la drumu central. De acuma, drumul era plin de armată, viţelul să zbătia legat, vaca să tîrîia. Tata s-a coborît din căruţă, a tăiat funiile, a dat drumu viţelului, a deslegat vaca şi a lăsat-o pe marginia drumului. S-a suit în căruţă şi a cautat cît a putut mai repede să margă înainte, căci de acuma ne ajungiau plumbii din urmă. Cînd am ajuns la pod, la Horecia, podul era aşternut cu paie. În capătul podului sta un soldat şi lîngă el un butoi, să vede că plin cu gaz. Cînd a ajuns caruţa pe pod, soldatu strigă: mînă moşule caii cît poţi. Tata atunci spune: dar pe pod, nu-i voie de mînat caii cu fuga. Soldatul strigă şi a doilea oară: mînă dacă îţi spun. Tata atunci mînă cît pot caii fugi. Şi numai am eşit de pe pod, cînd ne uităm în urmă, podul e o flacără. Arde tot şi explodează. Am mers în Calicianca, unde a lăsat caruţa fărmată. Am găsit acolo pe mama şi fraţii care să frămîntau cu nerăbdare. Ne aşteptau pe noi. Stăpînii de casă nu mai erau, uşile erau deschise. Mama ne povesteşte cum pe la o bucată de noapte s-a îmbracat femeia şi copiii, au mai venit nişte vecini şi au luat cît au putut, în legături, în valiză şi au plecat. Dar în timp cît mama povesteşte, eu parcă mai aud ceva mîrîind în casă şi întreb pe mama: dacă spuneţi că au plecat toţi astă noapte, cine să mai aude în casă. Dar mama îmi zice, hai şi-i vedia, şi întru cu mama în casă şi văd un bărbat. Şede pe un scaun în mijlocu casei, de acuma slăbit, obosit, şi tot zice din gură, măi copii daţi-mi oghelele, măi copchii daţi-mi oghelele. Şi spune mama şi cei doi fraţi că, de cum s-au început a pregăti femeia şi copiii, el s-a pus pe scaun în mijlocu casei şi alta nu a vorbit nimic, decît măi copchii cataţi-mi oghelili, şi nime nu i-a catat nimic, nu l-a întrebat, şi-a văzut fiecare de triaba lui, s-au îmbrăcat, şi-au luat ci-au putut şi pe dînsu l-au lasat aşa în mijlocu casei. De frică, sau ce a fi fost cu dînsu Dumnezeu ştie, dar de atunci a rămas vorba asta, cînd cineva nu-şi poate da radă[2], nu-i spune altă vorbă decît numa zice: măi copchii, oghelele. De acolo noi am plecat cu caruţa în Cernăuţi. A descărcat de pe căruţă la un cunoscut, s-a întors tata cu caruţa şi a mai luat de pe căruţă cea farmată, a venit iarăşi în Cernăuţi, acolo a găsit şi vitele care li-a mînat înainte. De acum sta şi să sfatuia cu nişte oameni cunoscuţi, ce-i de făcut, căci cu vite, cu cai, căruţă, nu-i ce sta în oraş. S-a găsit un cunoscut, care a fost învăţător cîndva mai demult în satu nostru Mahala şi le spune la părinţi, uite ce-i deocamdată luaţi vitele şi mergeţi la Ţeţina. Acolo aveţi pascatoare pentru vite şi grajd unde să le închideţi. Aveau şi moşia lor proprie. Ni-am pornit noi încet cu vitele, am mai dormit într-un sat după Cernăuţi, Mihalcea, acolo au mai vrut să ne fure vitele şi în fine am ajuns la Ţeţina. Pe nişte dialuri mari am găsit casa, grajdiu unde am fost îndreptaţi. Am stat acolo mai bine de o săptămînă, cînd deodată auzim iarăşi că moscalii au ocupat Cemăuţu şi înaintează mai departe. Am pus-o iarăşi de mămăligă, căci în zadar ni-a fost cît ni-am chinuit mai bine de o săptămînă pe drum, nemîncaţi, neodihniţi. Dar ce să faci, că moscalii de acuma au trecut mult înaintia noastră. Am mai stat cîteva zile pînă s-a mai limpezit drumu şi iarăşi ni-am întors acasă. S-au hotărît că mai mult nu mai încearcă să fugă, că nu reuşesc nimic, decît numai să chinuiesc pe drum. Au mai ajuns moscalii pînă la Cîrlibaba, iarăşi aproape de Carpaţi, dar tare mult nu au zăbovit şi iarăşi i-au mînat austriecii înapoi. Cînd mergiau moscalii înainte nu era aşa grozav. Armata austriacă să retrăgia dar nu făcia aşa rele blazgonii. Le trebuia o căruţă de proşpant, aşa se zicia atunci, luau, căci era timp de război, dar cînd se retrăgiau moscalii să firească Dumnezeu. Ce întîlneau înaintea lor tăt luau, căruţă, cai, vite, porci şi chiar şi lume, dar numai partia bărbătiască. Data asta cînd s-au retras a fost tare grozav. Nu-i vorbă, că de cîte ori s-au retras, bune nu au făcut, dar lua numai vite, porci, păsări şi nu avei ce să deschizi gura să spui un cuvînt. Într-o femeie o înfipt suliţa şi a picat jos, moartă, pentru nişte păsări. Era un feli de armată, nişte cazaci, umblau calări pe cai şi purtau un feli de armatură, nişte suliţi lungi cam de vro trei metri. Aceia au intrat în ogradă şi prindiau nişte gîşte, găini, dar femeia a eşit din casă şi nu li-a zis alta nimic, decît li-a zis de ce nu spun ce le trebuie, că ea li-i da. Atunci, unu a rădicat suliţa şi a înfipt-o întrînsa şi s-a dus mai departe şi multe cazuri aşa urîte se făciau cînd fugiau moscalii. Din cauza asta să răscolia lumia cînd auzia că vin moscalii. Prin anu 1916, cînd s-au retras, au început să fure şi lume. Era vara, cam pe timpu cînd se strîngia pînia cea albă. Într-o zi, vine cineva la mama şi întriabă, unde ţi-i bărbatu, unde-s băieţii. Dar mama deodată întriabă, da ce este că întrebi unde-s. Şi atunci îi spune, uite ce-i, moscalii fug şi acuma au dus un transport de barbaţi, ce i-au găsit pe cîmp pe la marginea satului, şi acuma îmblă prin sat şi strîng bărbaţi şi băieţi. Uite, la cutare casă au început să strîngă băieţi şi în altă parte iarăşi îi spune unde strîng bărbaţi. Mama, tremurînd de frică, îndată a dat de ştire şi l-a chemat pe tata acasă, şi-i spune ce-i. A cautat băieţii şi i-a adus acasă, căci aviam încă doi fraţi care au mai ramas pe lîngă părinţi, Floria şi Toader. Şi îndată, mult nu să gîndesc, era o grămadă mare de lemne, face tata loc între lemne cît să încapă băieţii. Îi pune acolo, le pune acolo pîne şi apă şi astupă cu lemne să nu să cunoască. Mai vine un vecin, tot cu grijia asta, şi întriabă ce-i de făcut. Tata îi zice: nu-i cînd sta mult de vorbă, hai la triabă. Şi a făcut o groapă mare în gunoiu vitelor, au mai pus lemne, scînduri, diasupra iarăşi gunoi, mai un braţ de paie uscate, să aibă pe ce să se pună jos şi s-au vîrît acolo tata şi cu un vecin. Şi mama a astupat cu gunoi să nu să cunoască. Eu cu mama am rămas, căci partia femeiască nu luau. Mama n-are răbdare să steie acasă, ar vra să mai audă, să mai vadă ce să petrece. Eu sîngură să rămîn acasă mă temiam. Am eşit şi eu cu mama. Nu mult mergem şi întâlnim o femeie care o întriabă îndată pe mama, unde mergi şi unde ţi-s băieţii, că uite ce-i, îi spune mamei, la cutare casă strîng moscalii băieţi şi, cu lacrimi în ochi, îi arată mamii o mojilă de gunoaie în grădină. Uite, acolo eu l-am îngropat pe a meu baiet de viu. Am sapat o groapă în pămînt, am pus nişte lemne deasupra şi am făcut o mojilă de gunoaie să nu se cunoască. De bună siamă, i-a lasat ca să aibă oliacă de aier, ca să poată sta pînă a trece nenorocirea asta. Mama porneşte spre casa unde i-a spus că au strîns moscalii băieţi. Acolo, ce să vezi, stă un moscal cu puşca în mînă la uşa casei. Alţi moscali îmblă prin sat şi unde găsesc pe neaşteptate cîte un băiet, îl prind, îl aduc şi-l vîră acolo în casă. Mamile băieţilor plîng, răcnesc la poartă, nu le dă voie să între în ogradă. Deodată vine o femeie zdravănă, voinică. Era şi a ei băiet închis în casă şi întriabă pe femeile ce sta la poartă, ce staţi aice? Ele spun, uite nu ne dă voie mai aproape. Ea nu se gîndeşte mult, deschide poarta, întră în ogradă, îşi despleteşte părul din cap, cum era portul pe atunci la noi părul se purta strîns în vîrful capului, să zicia că-i cîrpă, şi-a farmat cîrpa, mai a chicat jos într-o baltă, căci nu mult înainte de asta a fost o ploaie. Cînd s-a sculat de jos, avea părul mare despletit, dintrînsa curgea apă, era tăt plină de glod, dar ei nu-i păsa de nimic. S-a dus drept la uşa casei unde sta sentinela şi erau băieţii închişi. Celelalte mame, tot răcnind în urma ei. Santinela nu li-a mai putut opri. S-a trîntit în uşe, a deschis uşa, băieţii ca păsările au zburat peste grădină, care şi încotro. Mamile s-au întors acasă, aşa că femeia asta a scapat pe toţi băieţii. De asta s-au bucurat, că i-a scăpat pe băieţi, dar erau cu mare grije ca nu cumva să vie mai mulţi moscali, să nu facă ceva mai rău. Dar a dat Dumnezeu, că din urmă i-ajungia armata austriacă şi nu au mai avut timp să facă nimic. Cînd venia armata austriacă să simţia lumia mai vie, nu era cu atîta frică. De bună siamă, că era timp de război, luau lume la lucru, luau cai, căruţă de proşpant, aşa zicia pe atunci, dar se ştia că luau pe un timp, apoi le da drumu la aceia şi-i lua pe alţii. Păşiune, pîne, o vită, un porc, dacă trebuia pentru armată, erai sălit să dai. Adică ei plătiau un preţ redus, dar asta era, că faciau cu lege şi lumia nu era aşa cu mare frică. Nu după mult timp, vedem că iarăşi se retrag austriecii. Au rupt moscalii fronlu în altă parte şi-ii înconjurau şi au fost nevoiţi să se retragă. S-au retras numai peste Prut şi pe celălalt mal a Prutului s-au oprit şi au stat. Frontu austriac era pe celălalt mal, dinspre Cernăuţi, şi a moscalilor pe ista mal dinspre satu nostru. Am rămas iarăşi pe mîna moscalilor. Împuşcături şi plumbi, căci de la satu nostru şi pînă la Prut dacă sînt vro cinci chilometri. Ajungeau plumbii pînă în sat, spărgiau fereşti, treciau şi prin păreţi care case erau mai slabe, căliciau şi omorau vita şi lume din sat, căci plumbu nu alege numai pe soldaţi. De multe ori, cînd începia atacul să începia împuşcătura. La părinţii mei să strîngia o mulţime de lume, vecini şi mulţi din apropiere, căci era pivniţă mare şi casa era clădită de cărămidă şi să adăpostiau în pivniţă şi în casă, şediau plin, toţi jos la pămînt, să nu fie în dreptu fereştilor, căci prin părete nu străbătiau plumbii. Stătiau aşa pînă să liniştiau împuşcăturile. Odată, cum şediam aşa plină casa, toţi la pămînt, vedem că mai intră cineva în casă. Era un vecin de la dial de casa noastră, îi zicia Floria a Catrinei, speriat şi schimbat la faţă. Între lumia din casă era un alt vecin, îl chema Zauca Andrei. Era un om vesel şi cu şiagă multă. Chiar de să vedia în cel mai mare pericol, el nu să da arătat, rîdia şi şiuguia. Şi cum a intrat Floria Catrinei în casă, Zauca Andrei îl întriabă: ce-i Floria, nu-i mai zici din fluier, căci aista cînta bine din fluier.   [1] Flaguri – steaguri. [2] A da radă (reg.) – a se îngriji singur.  

 Tartarin din Tarascon Alphonse Daudet    Tarascon – Prima parte    I   Grădina baobabului       Prima mea vizită la Tartarin din Tarascon a rămas pentru mine o dată de neuitat; iată, chiar dacă sunt 12 sau 15 ani de-atunci, îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. Viteazul Tartarin locuia la intrarea în oraş, a treia casă pe partea stângă a drumului spre Avignon. O frumoasă vilă tarasconeză, micuţă, cu grădină în faţă şi cu balcon în spate, cu pereţi foarte albi şi jaluzele verzi; lângă poartă se afla o droaie de ţânci savoiarzi jucând şotron sau dormitând la soare, cu capul pe cutiile lor de lustragii. Pe din afară, casa nu avea o înfăţişare deosebită.          Pentru nimic în lume n-ai fi zis că eşti în faţa locuinţei unui erou. Dar când intrai înăuntru, Doamne Dumnezeule!... De la pivniţă la pod, chiar şi grădina, totul avea un aer eroic! He, he, nu erau în toată Europa măcar două grădini ca aceea a lui Tartarin. Nici un arbore din regiune, nici o floare din Franţa; numai plante exotice, arbori de gumă, tigve, bumbac, cocotieri, manghieri, bananieri, palmieri, un baobab, nopali, cactuşi şi smochini, de te credeai în mijlocul Africii, la zece mii de leghe de Tarascon. Bineînţeles, toate acestea nu erau în mărime naturală; astfel, cocotierii nu erau mai groşi ca sfeclele şi baobabul (un copac uriaş  arbor gigantea) se simţea în largul său într-un ghiveci de rozetă; dar ce-are aface!, pentru Tarascon acesta era foarte drăguţ, şi persoanele din oraş, care aveau duminica onoarea de a contempla baobabul, se-ntorceau acasă cople-şite de admiraţie. Gândiţi-vă ce emoţie a trebuit să încerc eu în acea zi, traversând această grădină de rai!... Ei, dar fu cu totul altceva când am pătruns în camera de lucru a eroului. Acest cabinet, una dintre curiozităţile oraşului, se afla în fundul grădinii, deschizân-du-se printr-o uşă cu geam transparent la acelaşi nivel cu baobabul. Închipuiţi-vă, aşadar, o sală imensă căptuşită cu arme şi săbii de sus până jos, dar cu toate armele din toate ţările lumii: carabine, puşti ghintuite cu ţeava lungă, flinte, cuţite corsicane, cuţite catalane, cuţite-revolvere, cuţite-pum-nale, pumnale malaieze, săgeţi caraibiene, săgeţi de silex, buzdugane, măciuci, bâte hotentote, lasouri mexicane, şi câte şi mai câte altele. Pe deasupra, soarele încins făcea să scli-pească oţelul spadelor şi paturile puştilor, parcă pentru a ţi se face pielea de găină... Totuşi, ceea ce te liniştea puţin era prezenţa ordinii şi a curăţeniei care domneau peste această iata-gănărie. Supravegheat, curăţat şi etichetat, aici totul era aranjat ca într-o farmacie; din loc în loc, întâlneai un mic anunţ pe care se puteaciti: —Săgeţi otrăvite, nu le atingeţi! Sau: —Arme încărcate, feriţi-vă! Fără aceste tăbliţe, niciodată n-aş fi îndrăz-nit să intru! În mijlocul cabinetului era o măsuţă. Pe aceasta se afla o sticlă cu rom, o pungă cu tutun turcesc, Călătoriile Căpitanului Cook, romane de Cooper şi Gustave Aimard, povestiri de vânătoare: vânătoare de urşi, cu şoimi, vânătoare de elefanţi etc. În sfârşit, în faţa acestei măsuţe şedea un bărbat; între patru-zeci şi patruzeci şi cinci de ani, era mic, pânte-cos, bondoc, roşcovan, numai în cămaşă, cu izmene de flanelă, cu barbă ţepoasă şi nişte ochi fulgerători; într-o mână ţinea o carte, cu cealaltă flutura în aer o pipă enormă cu căpă-cel de tinichea, şi, chiar citind nu ştiu ce istori-sire extraordinară a unor vânători de frizuri frumoase, el făcea, împingând înainte buza de jos, o mutră înspăimântătoare care dădea figurii sale blajine de mic rentier tarasconez acelaşi caracter de ferocitate care domnea în toată casa lui. Acest bărbat era Tartarin, viteazul, marele, neasemuitul Tartarin din Tarascon.     II   Privire generală asupra drăguţului oraş Tarascon. Vânătorii de şepci     În timpul despre care vreau să vă vorbesc, Tartarin din Tarascon nu era încă Tartarin cel de azi, marele Tartarin din Tarascon, atât de faimos în tot sudul Franţei. Şi totuşi, chiar în acea perioadă, el trecea drept regele Tarasco-nului. Să spunem de unde provenea această cali-tate regească. Aflaţi mai întâi că pe-acolo cu toţii merg la vânătoare, de la cel mai în vârstă până la cel mai mic. Vânătoarea este pasiunea celor din Tarascon, şi aceasta încă din timpu-rile străvechi, pe când tarasca dădea câte o sută de lovituri în mlaştinile oraşului şi când tarasconezii se porneau să lupte împotriva ei. După cum vedeţi, a trecut ceva vreme de atunci. Prin urmare, în fiecare duminică dimineaţa, Tarasconul îşi lua armele şi ieşea dintre zidu-rile sale, cu rucsacul în spate, cu arma pe umăr, cu o droaie de câini, de dihori albi, de goarne şi cornuri de vânătoare. Era nemai-pomenit de văzut aşa ceva!... Din nefericire, vânatul lipsea, dar lipsea cu desăvârşire. Cât ar fi animalele de animale, vă gândiţi lesne că de la o vreme au început totuşi să se ferească! La cinci leghe de Tarascon, vizuinile sunt goale, iar cuiburile  părăsite. Nu găseşti mă-car o mierlă, o prepeliţă, nici cel mai mic vătui, nici măcar cea mai mică pasăre cu pene albe la târtiţă. Şi totuşi, ce ispititoare sunt aceste dealuri tarasconeze, parfumate de mirt, de lavandă şi rozmarin; de asemenea, ademenitori sunt şi aceşti struguri tămâioşi ce se găsesc pe malul Ronului, mustind de zahăr, de-ţi vine să-i mănânci şi cu ochii!... Da, dar mai este un Tarascon în spate şi, în mica lume a vietăţilor cu blană sau cu pene, acesta e rău văzut. Chiar păsările călătoare l-au însemnat cu o cruce neagră pe foaia itinerariului lor, şi când raţele sălbatice coboară spre Camargue în triunghiuri alungite şi zăresc de departe clopotniţele oraşului, cel care e în fruntea lor începe să strige cât poate de tare:...iată Tarasconul, iată Tarasconul!, şi întregul stol face un ocol. Pe scurt, în privinţa vânatului, nu mai ră-mâne nimic în regiune decât un amărât de iepure bătrân, care se încăpăţânează să tră-iască acolo, după ce a scăpat ca prin minune vânătorilor tarasconeze din septembrie. Acest iepure este foarte cunoscut la Tarascon. I s-a dat şi un nume. Îl cheamă Fugărilă. Toată lumea ştie că-şi are culcuşul pe ogorul domnului Bompard  ceea ce, într-o paranteză fie spus, a dublat şi chiar triplat preţul acestui pământ  dar iepurelui nu i s-a dat încă de urmă. Iar acum, nu mai sunt decât doi sau trei pătimaşi care se înverşunează împotriva lui. Ceilalţi s-au lăsat păgubaşi, şiFugărilă a trecut de multă vreme în rândul superstiţiilor locale, cu toate că tarasconezul e foarte puţin superstiţios din fire şi nu se dă în lături când zăreşte o mâţă neagră.  Dar, cum vine asta?, îmi veţi spune; dacă vânatul este atât de rar la Tarascon, ei bine, ce fac vânătorii tarasconezi în fiecare duminică?  Ce fac?           Asta-i bună! Se duc la ţară, la două sau trei leghe de oraş, se adună câte cinci sau şase, se lungesc liniştiţi la umbra unei fân-tâni, a unui zid uitat sau a unui măslin, scot din tolba de vânătoare o bucată zdravănă de carne de vită fiartă înăbuşit, ceapă verde, un ditamai cârnaţul, câteva sardele, şi încep un prânz pe aşezate, stropit cu unul din acele minunate vinuri de Ron, care te fac să râzi şi să cânţi. După care, când plinul este făcut, fiecare se ridică, fluieră câinii, încarcă puştile şi începe vânătoarea. Adică, fiecare din aceşti domni îşi ia şapca, o aruncă în aer cu toată forţa şi trage în ea cu gloanţe de 5, 6 sau 2  după înţelegere. Cel care nimereşte de cele mai multe ori în propria şapcă este proclamat rege al vânătorii, şi seara, plin de triumf, intră în oraş, cu şapca ciuruită de gloanţe în vârful puştii, însoţit de lătrături şi de larma trompetelor.   E de prisos să vă spun că se face un comerţ straşnic în oraş cu şepci de vânătoare. Sunt chiar câţiva ceaprazari care vând şepci găurite şi rupte dinainte, pentru folosul celor neînde-mânatici; dar nu este cunoscut până acum decât farmacistul Bézuquet care le cumpără. Ce dezonoare! Ca vânător de şepci, Tartarin din Tarascon era fără pereche. În toate duminicile, pleca   dimineaţa cu o şapcă nouă; seara se întorcea cu o zdreanţă. În căsuţa baobabului, podul era plin cu astfel de trofee glorioase. Şi toţi tarasco-nezii îl recunoşteau ca maestrul lor şi, pentru că Tartarin cunoştea temeinic regulamentul vânătorilor, deoarece citise toate manualele pentru toate felurile de vânătoare posibile, de la cea de şapcă până la vânătoarea de tigri birmanezi, aceşti domni făcură din el un mare justiţiar cinegetic, luându-l drept arbitru în toate disputele lor. În fiecare zi, de la orele trei la patru, la armurierul Costecalde se vedea un om burdu-hănos, grav, cu pipa între dinţi, tolănit pe un fotoliu verde de piele, în mijlocul prăvăliei pline de vânători de şepci, stând în picioare şi ciondănindu-se. Era Tartarin din Tarascon, care împărţea dreptatea, un Nemrod, dublat de un Solomon.       III   Nu! Nu! Nu! Urmare a privirii generale asupra drăguţului oraş Tarascon     La patima vânătorii, puternicul neam al tarasconezilor adaugă încă una: romanţele. Nici nu se poate crede câte romanţe —se consumă în acest ţinut. Toate vechiturile sentimentale care îngălbenesc pe cele mai vechi cartoane se regăsesc la Tarascon în plină tinereţe şi strălu-cire. Aici se întâlnesc toate, dar absolut toate. Fiecare familie are una a sa, şi în oraş acest lucru se ştie. Se ştie, de exemplu, că romanţa farmacistului Bézuquet e: —Tu, steluţă albă, pe care o ador!; cea a armurierului Costecalde: —Ai vrea să vii în poiană, la cabană?; cea a perceptorului: —Dacă aş fi invizibil, nimeni nu m-ar vedea (şansonetă comică). Şi aşa mai departe, pentru întregul Tarascon. De două sau trei ori pe săptămână, lumea se adună la unii sau la alţii, ca să şi le cânte. De mirare este faptul că ele rămân totdeauna ace-leaşi şi că, de atâta amar de vreme de când le tot cântă, aceşti tarasconezi cumsecade n-au avut niciodată dorinţa de a le schimba. Ele se moştenesc în familii, din tată în fiu, şi nimeni nu se atinge de nimic; e lucru sfânt, ce mai! Ele nici măcar nu se împrumută vreodată. Nicio-dată nu i-ar trece prin cap lui Costecalde să le cânte pe ale lui Bézuquet şi nici acestuia pe cele ale lui Costecalde. Şi totuşi, gândiţi-vă că trebuie să le cunoască de peste patruzeci de ani de când le cântă. Nici vorbă! Fiecare şi-o păstrează pe a sa, şi toată lumea e mulţumită. Ca şi pentru şepci, pentru romanţe primul în oraş este acelaşi Tartarin. Superioritatea sa asupra concetăţenilor consta în următoarele: Tartarin din Tarascon nu avea romanţa sa, una anume. El le avea pe toate. Toate! Numai că trebuia să faci pe dracu-n patru ca să le cânte. Revenindu-şi repede din succesul saloanelor, eroul tarasconez prefera să se scu-funde în cărţile de vânătoare sau să-şi petreacă seara la club, în loc să-şi facă inimă albastră în faţa unui pian din Nîmes, între două lumâ-nări din Tarascon. Aceste parade muzicale i se păreau nedemne de rangul său. Câteodată, când se făcea muzică la farmacia Bézuquet, el intra ca din întâmplare în acel loc şi, după ce se lăsa insistent rugat, accepta să cânte marele duet din Robert diavolul, cu doamna Bézuquet, mama... Cine n-a ascultat aşa ceva, n-a ascultat niciodată nimic... Pentru mine, dacă aş trăi o sută de ani, mi-aş aminti toată viaţa de marele Tartarin apropiindu-se de pian cu paşi gravi, rezemându-se în coate şi, cu înfăţişarea necesară, sub reflexul verzui al borcanelor din vitrină, încercând să dea feţei sale blajine expresia satanică şi cumplită a lui Robert diavolul. Numai ce-şi găsea poziţia, şi salonul fremăta imediat; se simţea că o să se petreacă ceva măreţ... Atunci, după un răgaz de tăcere, doamna Bézuquet-mama începea, acompaniindu-se:   —Robert, eu te iubesc pe tine, Credinţa eu ţie ţi-am dăruit Şi groaza m-apasă îndoit(bis), Cer îndurare pentru tine Şi cer şi pentru mine.   Cu vocea înceată, ea adăuga:—E rândul tău, Tartarin, şi Tartarin din Tarascon, cu braţul întins, cu pumnul strâns, cu nările fremătând, striga de trei ori, cu o voce foarte puternică, ce se rostogolea ca un tunet, bubuind printre măruntaiele pianului:  —Nu!... Nu!... Nu!..., ceea ce orice meridional; cumsecade pronunţa   —Nan!... Nan!... Nan!.... Şi, fără nimic altceva, doamna Bézuquet-mama relua încă o dată: —Cer îndurare pentru tine Şi cer şi pentru mine.  —Nan!... Nan!... Nan!..., urla Tartarin de-a mai mare dragul, şi toată treaba se oprea aici... După cum vedeţi, nu dura mult, dar ieşea atât de bine, era atât de bine mimat şi aşa de dră-ceşte, că un val de groază năvălea în farmacie, mai ales când reîncepea cu  —Nan!... Nan!... de patru-cinci ori la rând. În acel moment, Tartarin îşi ştergea fruntea de sudoare, surâdea doamnelor, făcea cu ochiul domnilor şi, retrăgându-se în triumf, pleca să spună cu un aer nepăsător la club:  —Vin de la familia Bézuquet, unde am cântat duetul din Robert diavolul. Şi cel mai interesant lucru e că el însuşi credea!...       IV Ei!...       Iată căror diferite talente le datora Tartarin din Tarascon situaţia sa deosebită din oraş. Unde mai adaugi că acest om dat dracului ştiuse să-i cucerească pe toţi! La Tarascon, armata era de partea lui Tarta-rin. Viteazul comandant Bravida, căpitan în rezervă de la intendenţă, spunea despre el:  —Mare şmecher!, şi credeţi-mă, acest coman-dant chiar că se pricepea la astfel de oameni, el, care îmbrăcase atâţia. Magistratura era de partea lui Tartarin. De vreo două-trei ori, în plin tribunal, bătrânul preşedinte Ladevèze spusese despre el:  —E un caracter!. În sfârşit, mulţimea era cu Tartarin. Spetele late, mersul, înfăţişarea sa ca a unui armăsar de soldat-trompetist care nu se teme de zgo-mot, această reputaţie de erou care îi venea nu se ştie de unde, mai multe monede de 10 cen-time şi de scatoalce dăruite lustragiilor aşezaţi în faţa porţii sale, toate acestea l-au trans-format într-un fel de lord Seymour al locului, un rege slobod la gură al Tarasconului. Dumi-nică seara, pe chei, când Tartarin se întorcea de la vânătoare cu şapca în vârful ţevii de la puşcă, bine închingat în vesta de barchet, hamalii de pe Ron se înclinau cu tot respectul şi, ară-tând dintr-o privire bicepşii uriaşi care se înco-lăceau pe braţele sale, îşi ziceau în şoaptă unii către alţii, cu admiraţie:  —Asta, da, e voinic!... Are muşchi de criţă!. Muşchi de criţă! Numai la Tarascon se pot auzi asemenea grozăvii! Şi, cu toate acestea, în ciuda talentelor sale numeroase, cu muşchii de criţă, cu onorurile populaţiei şi cu stima atât de preţioasă a viteazului comandant Bravida, fost căpitan intendent, Tartarin nu era fericit. Viaţa în acest târg îl apăsa şi îl sufoca. Marele bărbat din Tarascon se plictisea aici. Adevărul este că, pentru o fire eroică precum a sa, pentru un suflet aventuros şi nebunatic care nu visa decât bătălii, alergări prin Pampas, vânători fără egal, nisipuri ale deşertului, uragane şi taifunuri, să faci în fiecare duminică un atac la şapcă şi în restul timpului să împarţi dreptatea la armurierul Costecalde, asta zău că nu se face... Bietul erou! Cu timpul ar fi avut de ce să moară de inimă rea. În zadar, pentru a-şi lărgi orizontul şi a mai uita puţin de club şi de piaţă, se înconjura de baobabi şi vegetaţie africană; în zadar îngrămă-dea arme peste arme şi cuţite malaieze peste pumnale malaieze; în zadar era el ghiftuit de lecturi romaneşti, încercând asemeni nemuritorului Don Quijote, să se smulgă din forţa visului său, din ghearele neiertătoarei realităţi... Vai, tot ceea ce făcea pentru aşi potoli setea de aventuri nu ducea decât la mărirea ei. Vede-rea tuturor acestor arme îl întreţinea întro stare continuă de furie şi aţâţare. Puştile ghin-tuite, săgeţile şi lasourile îi strigau:  —Luptă!, luptă!. Printre crengile baobabului vântul mari-lor călătorii sufla şi-i dădea sfaturi rele. Pe deasu-pra, îl dădeau gata Gustave Aimard şi Fenimore Cooper... Eh, în după amiezile apăsătoare de vară, când se afla singur citind printre spadele sale, de câte ori nu sărise Tartarin răcnind; de câte ori nu zvârlise cartea din mână năpustindu-se spre perete, pentru a desprinde o panoplie! Bietul om uita că se află la el acasă în Tarascon, cu un fular pe cap şi în izmene; el dădea viaţă lecturilor sale şi, înflăcărându-se la tunetul propriei voci, striga cât îl ţinea gura, învârtind deasupra capului un topor sau un satâr al pieilor roşii: —Şi acum, să vină ei!.  Ei? Care ei? Tartarin însuşi nu ştia prea bine... Ei în-semna tot ceea ce atacă, tot ceea ce luptă, muşcă, zgârie, te scalpează, ceea ce urlă, tot ceea ce rage... Ei erau indienii sioux, dansând în jurul stâlpului infamiei, de care era legat albul nenorocit. Era ursul cenuşiu din Munţii Stâncoşi, care se leagănă şi se spală cu o limbă plină de sânge. Era şi tuaregul deşertului, piratul mala-iez, banditul din munţii Abruzzi. Ce mai vorbă, ei erau ei!... adică războiul, călătoriile, aven-tura, gloria. Dar, vai! în zadar îi chema şi provoca vitea-zul tarasconez... ei nu veneau niciodată... Păcat! Dac-ar fi venit, ce să facăei la Tarascon? Totuşi, Tartarin îi aştepta mereu; mai ales seara când se ducea la club.     V Când Tartarin se ducea la club       Cavalerul templier, pregătindu-se de asalt contra duşmanului care îl asediază, tigrul chinez în aşteptare pentru atac, războinicul comanş pornind pe cărarea războiului, aceştia erau nimica toată pe lângă Tartarin din Tarascon, înarmându-se din cap până în picioare pentru a se duce la club la orele nouă seara, o oră după ce gornistul suna stingerea.  Gata de atac!, cum spun marinarii. În mâna stângă, Tartarin luase un buzdu-gan cu ţinte de fier, în mâna dreaptă avea o sabiebaston; în buzunarul stâng, o măciucă; în cel drept, un pistol. La piept, între postav şi flanelă, avea un pumnal malaiez. Dar niciodată săgeţi otrăvite cu el; acestea sunt nişte arme necinstite!... Înainte de a porni la drum, el exersa câteva momente, în liniştea umbroasă a odăii sale fanda, ochea asupra peretelui şi îşi încorda muşchii; apoi îşi lua şperaclul şi traversa gră-dina, grav şi fără grabă.  Englezeşte, domnilor, englezeşte, acesta-i adevăratul curaj. La capătul grădinii, deschi-dea poarta cea grea de fier. O deschidea brusc, cu violenţă, în aşa fel încât ea se lovea în afară, de zid. Dacă ei ar fi fost cumva în spate, vă închipuiţi că i-ar fi făcut praf!... Din nefericire, ei nu erau acolo. Odată poarta deschisă, Tartarin ieşea, arunca o privire în dreapta şi în stânga, încuia poarta cu vioiciune de două ori, apoi, la drum! Pe drumul spre Avignon nu trecea nici măcar o pisică. Porţi zăvorâte şi ferestre întunecate. Totul era învăluit de întuneric. Din loc în loc, câte un felinar care clipea prin ceaţa Ronului... Semeţ şi calm, Tartarin din Tarascon se cufunda astfel în noapte, făcând să sune pintenii şi să sară din capătul de fier al bastonului scântei pe caldarâm... Bulevarde, străzi prin-cipale şi străduţe, peste tot el avea grijă să meargă drept pe mijlocul şoselei, excelentă măsură de prevedere şi care îţi permite să vezi apropiindu-se primejdia şi mai ales să te fereşti de ceea ce, seara, cade câteodată de la ferestre pe străzile Tarasconului. Văzându-l că dă dovadă de atâta prudenţă, să nu credeţi cumva că lui Tartarin îi era frică... Nici vorbă, el doar se purta cu mare luare aminte! Cea mai bună dovadă că Tartarin nu cunoş-tea frica e că, în loc să se ducă la club pe strada principală, el alegea întotdeauna drumul cel mai lung şi cel mai întunecos, printr-o mul-ţime de străduţe murdare, la capătul cărora se vede Ronul strălucind orbitor. Bietul om spera mereu ca în aceste locuri periculoase, la o cotitură, ei să ţâşnească din umbră şi să-i sară în spate. He, he, ar fi fost ei bine primiţi, v-o spun eu... Dar, vai, printr-o batjocură a soartei, niciodată, în vecii vecilor, Tartarin din Taras-con nu avu norocul unor întâlniri neplăcute. Nici un câine, nici măcar un beţiv. Pe scurt, nimic! Cu toate astea, uneori exista o alarmă falsă. Un zgomot de paşi sau voci înăbuşite.  Atenţie!, îşi spunea Tartarin şi rămânea ţintuit locului, cercetând întunericul, luân-du-şi avânt zdravăn şi apăsându-şi urechea la pământ după moda indienilor... Paşii se apro-piau. Vocile deveneau clare... Nici o îndoială! Ei soseau..., deci erau acolo. Într-o clipită, Tartarin, cu ochii injectaţi, gâfâind, îşi încorda puterile ca un jaguar şi se pregătea să ţâş-nească, scoţând cumplite strigăte de luptă..., când, brusc, din mijlocul întunericului, el auzi vocile liniştite ale tarasconezilor care îi spu-neau cu blândeţe:  Ia te uită... e Tartarin... Pe curând, Tartarin! La naiba! Era farmacistul Bézuquet cu familia care începuse să cânte la Costecalde romanţa sa.  Seară bună, pe curând!, bombănea Tartarin turbat de mânie din cauza confuziei sale; şi, furios, cu bastonul în aer, se pierdea în noapte. Ajuns în strada pe care se afla clubul, viteazul tarasconez aştepta încă un moment, plimbânduse prin faţa porţii înainte de a intra. În sfârşit, obosit de aşteptare şi sigur că ei nu se vor arăta, arunca o privire plină de dispreţ în întuneric şi murmura cu ciudă:  Nimic!... nimic, niciodată ni-mic!           Şi vajnicul bărbat intra acolo să joace cărţi cu comandantul.     VI          Cei doi Tartarin       Cu această neostoită sete de aventură, de emoţii puternice, de călătorie, de hoinăreli pe unde-şi înţărcase dracul copiii, cum naiba se face că Tartarin din Tarascon nu părăsise niciodată Tarasconul? Şi totuşi, acesta este purul adevăr. Până la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, viteazul tarasconez nu dormise măcar o singură dată în alt loc decât în oraşul său. El nu făcuse nici măcar acel faimos drum până la Marsilia, pe care orice provensal respectabil şi-l plăteşte la vârsta majoratului. Pe deasupra, el nu cunoş-tea nici măcar oraşul Beaucaire, deşi e foarte aproape de Tarascon, nu-i decât un pod de traversat. Din nefericire, fir-ar să fie, podul a fost luat adesea de rafalele de vânt, şi e atât de lung şi de şubred, iar Ronul e atât de lat în acel loc încât, e de-nţeles... Tartarin din Tarascon iubea straşnic pământul solid de sub picioare. Trebuie însă mărturisit că în eroul nostru erau două firi deosebite.  —Simt că sunt doi oameni în mine, a zis nu ştiu care sfânt. S-ar fi putut spune pe drept despre Tartarin că purta în sinea lui sufletul lui Don Quijote, aceleaşi imbolduri de cavalerism, acelaşi ideal eroic, aceeaşi nebunie a visării şi a grandio-sului; dar, din păcate, el nu avea trupul celebru-lui hidalgo, acel corp osos şi slab, mai mult o fantasmă decât un corp, pe care nu se închegase viaţa materială, capabil să petreacă douăzeci de nopţi fără să-şi desfacă platoşa şi patruzeci şi opt de ore numai cu un pumn de orez... Dimpotrivă, corpul lui Tartarin era al unui burduhănos, foarte greoi şi senzual, molâu şi smiorcăit, stăpânit de pofte burgheze şi obice-iuri casnice, era un trunchi butucănos şi pânte-cos purtat de picioarele nemuritorului Sancho Panza. Don Quijote şi Sancho Panza întrupaţi în acelaşi bărbat, pricepeţi cred ce amestec nenoro-cit înseamnă, ce ravagii şi ce de tulburări!... He, he, ce frumos dialog, demn de pana apostolilor, s-ar putea ţese între cei doi Tartarin  Tartarin--Quijote şi Tartarin-Sancho! Tartarin-Quijote tresălta la citirea istorisirilor lui Gustave Aimard şi striga: Plec! Dar Tartarin-Sancho, gândindu-se la reumatism, zicea: Rămân.   Tartarin-Quijote, exaltat la culme:    Acoperă-te de glorie, Tartarin!   Tartarin-Sancho, foarte liniştit:    Tartarin, acoperă-te cu flaneaua!             Tartarin-Quijote, din ce în ce mai înfierbântat:    O, minunate puşti cu două focuri, pum-nale tăioase, lasouri şi voi, mocasini!   Tartarin-Sancho, din ce în ce mai liniştit:    O, minunante veste tricotate, dragi genun-chiere călduţe, o, drăgălaşe şepci cu urechi!   Tartarin-Quijote, cu totul pierdut:    O secure!, daţi-mi o secure!   Tartarin-Sancho, chemând servitoarea:    Jannette, adu cacao cu lapte!   Şi, în acel moment, Jannette aducea o exce-lentă cacao caldă sclipitoare, aromată, şi cu nişte fripturi în sânge stropite cu lichior de anason care îl fac să râdă pe Tartarin-Sancho, înăbuşind strigătele lui Tartarin-Quijote. Şi uite aşa se face că Tartarin din Tarascon nu părăsise niciodată Tarasconul.       VII Europenii la Şanhai Comerţul select. Tătarii... Să fie Tartarin din Tarascon un impostor? Mirajul     Şi totuşi, o dată Tartarin era cât pe-aci să plece într-o lungă călătorie. Cei trei fraţi Garcio-Camus, nişte tarasco-nezi stabiliţi la Şanhai, i-au oferit postul de director al unei agenţii comerciale de acolo. Asta da! Asta era viaţa care-i trebuia. Afaceri grase, o lume întreagă de comis-voiajori de condus, relaţii cu Rusia, Persia, Turcia, comerţ select, ce mai! În gura lui Tartarin, poate că vorba asta comerţ select vi se pare o trufie fără margini!... Casa Garcio-Camus avea între altele şi avantajul că primea în vizită din când în când nişte tătari. Atunci se închideau repede uşile. Toţi comis-voiajorii îşi luau armele, se înălţa drapelul consular şi, de la ferestre, poc! poc! se trăgea asupra tătarilor. Cu cât entuziasm primi Tartarin-Quijote o asemenea propunere nici nu mai e nevoie s-o spun; din nefericire, Tartarin-Sancho nu prea auzea cu urechea pe partea aceea, şi, deoarece el era cel mai puternic, lucrurile nu s-au putut aranja. Dar se vorbea peste tot în oraş. Va pleca? Nu va pleca? Punem rămăşag? Că da, că ba. Oricum, fu un mare eveniment... Până la urmă, Tartarin nu plecă, dar toată această poveste îi aduse destulă faimă. Pentru cei din Tarascon era totuna dacă ai plecat de-a binelea în Şanhai, sau dacă doar ai fost cât pe-aci să pleci într-acolo. Deoarece se vorbea atâta despre călătoria lui Tartarin, până la urmă oamenii au crezut că el chiar a fost acolo şi, de aceea, seara la club, diferiţi domni îi cereau infor-maţii cu privire la viaţa din Şanhai, la moravuri, opium şi la comerţul select. Tartarin, foarte bine informat, dădea bucu-ros detaliile care i se cereau şi, cu timpul, viteazul bărbat nu mai era nici măcar el sigur că nu a fost la Şanhai. Povestind a suta oară descinderea tătarilor, se trezea spunând cu tonul cel mai firesc:  —Atunci, împart arme comis-voiajorilor, înalţ steagul şi poc! poc! de la ferestre asupra tătarilor. Auzind acestea, tot clubul fremăta de uimire... — Bine, bine, veţi spune, Tartarin al dum-neavoastră nu era decât un straşnic mincinos.  Nu, de o mie de ori nu! Tartarin nu era un mincinos...  Totuşi, el ştia foarte bine că nu fusese la Şanhai!  De, fără îndoială, el ştia. Numai că... Numai că, ascultaţi cu atenţie cele care urmează. E timpul să ne înţelegem o dată pentru totdeauna cu privire la această faimă de mincinoşi pe care cei din Nord le-au făurit-o celor din Sud. Nu există mincinoşi în Sud, nu mai mulţi la Marsilia ca la Nîmes, la Toulouse, la Tarascon... Omul din Sud nu minte, el se păcăleşte de unul singur. El nu spune întot-deauna adevărul, dar crede că l-a spus... Min-ciuna lui nu e o minciună, e un fel de miraj... Da, miraj!... Şi pentru a mă înţelege mai bine, duceţi-vă în Sud şi veţi vedea. Veţi vedea acest ţinut afurisit în care soarele transfigu-rează totul şi face ca orice lucru să fie mai mare ca în realitate. Veţi vedea aceste mici coline din Provenţa, nu mai înalte ca măgura Montmartre, dar care vă vor părea uriaşe, veţi vedea Casa pătrată din Nîmes  o mică bijuterie de etajeră  care vă va părea la fel de mare ca Notre-Dame. Veţi vedea... Ah, singurul mincinos din Sud, dacă este vreunul, e soarele... Tot ceea ce atinge el se măreşte peste măsură!... Ce era Sparta în timpul splendorii sale? Un târguşor... Ce era Atena? Cel mult un judeţ pricăjit... şi totuşi în istorie ele ne apar ca nişte cetăţi uriaşe. Iată ce face soarele... Să ne mai mirăm că acelaşi soare, apunând peste Tarascon, a putut face dintr-un fost căpi-tan la intendenţă ca Bravida, viteazul coman-dant Bravida, dintr-un nap un baobab şi dintr-un om care doar ar fi trebuit să plece la Şanhai unul care într-adevăr a fost acolo?       VIII Menajeria Mitaine. Un leu din Atlas la Tarascon. Nemaipomenita şi solemna întâlnire       Şi acum, fiindcă l-am arătat pe Tartarin din Tarascon cum era în particular, înainte ca gloria să-i sărute fruntea şi să-l încununeze cu lauri, acum, după ce noi am povestit toată această viaţă eroică prinsă într-un mediu tih-nit, cu bucuriile, durerile, visele şi speranţele sale, să ne grăbim pentru a ajunge la măreţele pagini ale istoriei şi la evenimentul neobişnuit care avea să ducă la naşterea unui destin de neasemuit. Era într-o seară, la armurierul Costecalde. Tartarin din Tarascon tocmai arăta unor ama-tori cum funcţionează o puşcă cu baionetă, pe atunci o noutate deosebită... Deodată, uşa se deschide şi un vânător de şepci se repede îngrozit în prăvălie, strigânde:  —Un leu!... un leu!.... Stupoare generală, groază, strigăte, îmbulzeală. Tartarin pune mâna pe baionetă, iar Costecalde aleargă să închidă poarta. Se face cerc în jurul vânătorului, toţi îl întreabă, îl zoresc, şi iată ce se află: menajeria Mitaine, întorcându-se de la târgul din Beaucaire, accep-tase săfacă un popas de câteva zile la Tarascon şi tocmai se instalase în Piaţa Castelului cu o sumedenie de şerpi boa, foci, crocodili şi cu un leu măreţ din Atlas. Un leu din Atlas la Tarascon! Niciodată, de când lumea, nu se văzuse aşa ceva. Ei, acum să-i fi văzut pe bravii vânători de şepci cum se priveau care de care mai semeţ! Câtă stră-lucire pe feţele lor gălbejite şi ce strângeri de mână aveau loc, pe tăcutelea, prin toate colţu-rile prăvăliei lui Costecalde! Emoţia era atât de puternică şi de neaşteptată, încât nimeni nu scotea o vorbă... Nici măcar Tartarin. Palid şi tremurând, având încă puşca cu cremene în mână, se gândea, stând în picioare lângă tejghea... Un leu din Atlas acolo, foarte aproape, la doi paşi! Un leu, tocmai acel animal întotdeauna luptă-tor şi feroce, regele fiarelor, vânatul viselor sale, ceva asemănător actorului principal din acea trupă excelentă care juca scene atât de fru-moase în imaginaţia sa... Un leu, Doamne sfinte!... Şi încă din Atlas! Asta era peste putinţă de îndurat pentru ma-rele Tartarin. Deodată un val de sânge îi năvăli în obraji. Ochii săi ardeau ca para focului. Cu un gest repezit, aruncă puşca pe umăr şi, întorcându-se către viteazul comandant Bravida, vechiul căpi-tan de la intendenţă, îi spuse cu o voce de tunet:  —Să mergem, s-o vedem şi pe asta, coman-dante!  —He, he, he, păi... Dar puşca mea cu cremene pe care mi-aţi luat-o!, îndrăzni cu timi-ditate Costecalde; dar Tartarin dăduse colţul străzii şi înapoia lui mergeau unul în spatele altuia foarte ţanţoşi toţi vânătorii de şepci. Până când ajunseră ei, la menajerie se adu-nase multă lume. Tarascon, neam eroic altfel, dar lipsit prea multă vreme de spectacole sen-zaţionale, se năpustise asupra barăcii Mitaine şi o luase cu asalt. De aceea, grăsana doamnă Mitaine era mai mult decât mulţumită... În costum de kabylez, având mânecile suflecate până la cot, cu cercuri de fier la glezne, cu o cravaşă într-o mână, iar în cealaltă cu un pui de găină viu, chiar dacă era jumulit de pene, distinsa doamnă făcea onorurile casei pentru tarasconezi şi, deoarece şi ea avea muşchi de criţă, succesul său era aproape deopotrivă cu cel al spectatorilor. Intrarea lui Tartarin cu puşca pe umăr înspăi-mântă pe toată lumea. Toţi aceşti viteji tarasconezi, care se plim-bau agale prin faţa cuştilor, fără arme, fără bănuială sau teamă, fără măcar să aibă nici cea mai mică idee despre primejdie, trăiră un moment de spaimă firească văzându-l pe marele Tartarin intrând în baracă cu arma lui cea straşnică. Şi aveai de ce să te temi, pentru că el, acest erou... Ce mai! Într-o clipită, partea din faţa cuştilor se goli. Copiii strigau de frică, mamele trăgeau cu ochii spre uşă. Farmacistul Bézuquet dădu înapoi, zicând că se duce să-şi caute puşca... Încetul cu încetul, totuşi, atitu-dinea lui Tartarin potoli neliniştea. Calm, cu capul sus, iscusitul tarasconez înconjură grijuliu baraca, trecu fără să se oprească prin faţa scăldătoarei focilor, privi dispreţuitor lada lungă plină de tărâţe unde şarpele boa îşi mistuia puiul crud şi, în sfârşit, se aşeză în faţa cuştii leului... Solemnă şi nemaipomenită întâlnire!  leul din Tarascon şi leul din Atlas, faţă în faţă. De o parte, Tartarin, în picioare, cu genunchii ţepeni şi cu braţele apăsate pe arma sa; de cealaltă parte, leul, şi încă unul uriaş, tolănit în paie, plictisit, clipind des, cu un bot enorm şi-o coamă ca un fel de perucă galbenă, aşezat fiind pe labele din faţă. Amândoi sunt calmi, se privesc! Lucru neobişnuit! Fie că baioneta îl indis-punea, fie că adulmecase un duşman al rasei sale, leul, care până atunci privise tarasco-nezii cu un aer de dispreţ suveran, râzându-le în nas tuturor, avu deodată o izbucnire de furie. Mai întâi, adulmecă, mârâi înfundat, îşi desfăcu ghearele, îşi întinse labele; apoi se ridică, îşi înălţă capul, îşi scutură coama, căscă o gură uriaşă şi slobozi un muget înspăimântător. Un ţipăt de groază îi răspunse. Întreg Taras-conul, terorizat, se îndreptă spre uşi. Toţi  femei, copii, hamali, vânători de şepci, chiar şi viteazul comandant Bravida... Singur, Tartarin din Tarascon rămase neclintit... Sta acolo, înfipt şi îndrăzneţ, în faţa cuştii, cu străfulgerări de mânie în ochi, şi cu acea mutră fioroasă pe care o cunoştea tot oraşul... După un timp, când vânătorii de şepci, puţin mai liniştiţi datorită atitudinii sale şi gratiilor solide, se apropiară de eroul lor, îl auziră cum murmura uitându-se la leu:  —Ei, asta da vânătoare... În acea zi, Tartarin din Tarascon nu mai scoase o vorbă...     IX   Ciudatele urmări ale mirajului       În acea zi, Tartarin din Tarascon nu mai scoase o vorbă; dar, de fapt, nenorocitul de el zisese chiar prea mult... A doua zi, nu se vorbea pe stradă decât despre viitoarea plecare a lui Tartarin în Algeria şi despre vânătoarea de lei. Îmi sunteţi martori, dragi cititori, că viteazul bărbat nu suflase o vorbă despre asta; dar, după cum ştiţi, mirajul... Pe scurt, întreg Tarasconul nu vorbea decât despre această plecare. Pe bulevarde, la club, la Costecalde, oamenii îşi dădeau bineţe cam buimăciţi:  Şi de altfel... aţi aflat cel puţin vestea?  Şi de altfel, ce? Cel puţin, poate e vorba de plecarea lui Tartarin? Asta pentru că la Tarascon toate frazele încep cu şi de altfel, care se pronunţă alfel, şi sfâr-şesc cu cel puţin, care se pronunţă cel puţân.     Ei bine, în ziua aceea, mai mult decât în altele, cuvintele alfel şi cel puţân răsunau peste tot de dârdâiau ferestrele. Cel mai surprins din oraş, aflând că va pleca în Africa, fu chiar Tartarin. Dar să vedeţi ce înseamnă trufia! În loc să spună pur şi simplu că nici prin gând nu-i da aşa ceva, că n-a avut niciodată măcar intenţia de a pleca, bietul Tartarin, prima oară când i s-a spus despre această călătorie, zise cam pe ocolite:  He, he!... poate... de!... nu zic nu. A doua oară, ceva mai împăcat cu ideea, răspunse:  Probabil că da. A treia oară, doar atât:  E sigur! În sfârşit, seara, la club şi la familia Coste-calde, înflăcărat de lichiorul de ouă, de urale şi de tot felul de lumini, îmbătat de succesul pe care l-a avut în oraş anunţarea plecării sale, nenorocitul de el declară că pur şi simplu e sătul de vânătoarea de şepci şi că pleacă în curând, pentru a urmări leii uriaşi din Atlas... Un straşnic ura! însoţi această declaraţie. Şi iar lichior de ouă, strângeri de mână, îmbrăţişări şi serenade sub flacăra torţelor până la miezul nopţii, în faţa căsuţei baobabului. Dar Tartarin-Sancho nu era deloc mulţu-mit! Ideea de a se duce în Africa şi de a vâna lei îl înfiora de pe acum; şi, întorcându-se acasă, în timp ce serenada în onoarea sa răsună sub fereşti, îi făcu lui Tartarin-Quijote o scenă de nedescris, numindu-l ţicnit, fanfaron şi nebun de legat, arătându-i în de-amănuntul nenorocirile care-l aşteptau în viitoarea expediţie: naufragii, reumatisme, friguri galbene, dezinterie, ciumă neagră, ţânţari uriaşi, şi câte altele... În zadar jurase Tartarin-Quijote să nu facă imprudenţe, să se învelească bine, să ia cu sine tot ce era necesar, că Tartarin-Sancho nu voia să audă nimic. Bietul de el se şi vedea hărtănit de lei, înghiţit de nisipurile deşertului ca răposatul Cambyse, iar celălalt Tartarin nu izbutea să-l potolească cât de puţin decât expli-cându-i că toate acestea n-or să se întâmple chiar mâine, că nu-l grăbea nimic şi că, la urma urmelor, nu erau încă plecaţi. Într-adevăr, e limpede că nimeni nu se por-neşte într-o astfel de expediţie fără a-şi lua unele măsuri de precauţie. Trebuie să ştii unde mergi, ce naiba!, doar nu pleci ca o pasăre... Înainte de orice, tarasconezul vru să citească povestirile marilor călători prin Africa istoriile lui Mungo-Park, Caillé, ale doctorului Livingstone şi ale lui Henri Duveyrier. Citind, el observă că aceşti bravi călători cutezători, înainte de a-şi încălţa sandalele pentru depărtatele excursii, învăţau să îndure pentru mult timp foamea, setea, marşurile forţate, şi tot felul de privaţiuni. Tartarin voi să procedeze ca şi ei, şi chiar din acea zi nu se hrăni decât cu terci. Ceea ce se numeşte terci la Tarascon se compune din câteva felii de pâine muiate în apă caldă, cu un căţel de usturoi, puţin cimbru şi niţel dafin. Dieta era cam severă, şi vă imaginaţi cum se strâmba bietul Sancho... La antrenamentul cu terci, Tartarin din Tarascon adăugă alte învăţături practice. Astfel, pentru a se obişnui cu marşurile lungi, se forţa să facă în fiecare dimineaţă înconjurul oraşului de şapte sau opt ori la rând, fie în pas alergător, fie în pas cadenţat, cu coatele strânse lângă corp şi cu două pietricele albe în gură, după obiceiul celor vechi. Apoi, pentru a se obişnui cu răcoarea nopţilor, cu ceaţa şi cu roua, el cobora în fiecare seară în grădină şi rămânea acolo până la orele zece-unsprezece, singur cu puşca sa, la pândă în spatele baobabului... În sfârşit, cât timp menajeria Mitaine rămase la Tarascon, vânătorii de şepci întârziaţi la Costecalde putură vedea în umbră, trecând prin Piaţa Castelului, un om ciudat plimbându-se în lung şi în lat în spatele barăcii. Era Tartarin din Tarascon, care învăţa să asculte, fără să tremure, răgetul leului în noaptea întunecoasă.             X   Înaintea plecării     În timp ce Tartarin se antrena în acest chip, folosind tot felul de mijloace care de care mai eroice, întreg Tarasconul era cu ochii pe el; nici că se ocupa cu altceva. Vânătoarea de şepci aproape că fusese dată uitării, iar roman-ţele aşteptau în zadar să fie cântate. În farma-cia lui Bézuquet pianul dormita sub o husă verde, iar gândaci de cantaridă se uscau dea-supra, cu burta în sus... Expediţia lui Tartarin oprise totul... Într-adevăr, merita să vezi succesul tarasco-nezului prin saloane. Îl trăgeau care încotro, se băteau pentru el, şi-l împrumutau sau şi-l furau unul altuia. Nu era o cinste mai mare pentru doamne decât aceea de a merge la mena-jeria Mitaine la braţul lui Tartarin, care le expli-ca în faţa cuştii leului cum trebuie procedat pentru a vâna aceste fiare uriaşe, unde trebuia ochit, de la câţi paşi, dacă accidentele erau numeroase, şi câte şi mai câte... Tartarin dădea orice explicaţii doreai. Citise pe Jules Gérard şi cunoştea vânătoarea de lei ca în palmă, ca şi cum ar fi participat la ea. De aceea vorbea cu atâta însufleţire despre aceste lucruri. Dar cel mai frumos era seara, în timpul cinei, la preşedintele Ladevèze sau la bravul comandant, vechiul căpitan al sectorului de îmbrăcăminte, când, după ce se aducea cafeaua, scaunele fiind apropiate, îl făceau să vorbească despre viitoarele sale partide de vânătoare... Atunci, cu coatele pe masă, cu nasul în aroma de cafea Mocca, eroul povestea cu o voce gâtuită de emoţie pericolele care îl aştep-tau acolo. Vorbea despre nopţile de pândă fără lună, despre mlaştinile urât mirositoare, despre râurile otrăvite din cauza frunzelor de olean-dru, despre zăpezi sau despre soare ucigător, scorpioni şi ploi de lăcuste; vorbea de ase-menea despre obiceiurile leilor gigantici din Atlas: felul lor de a lupta, vigoarea lor fenome-nală şi ferocitatea în timpul împerecherii... Apoi, vrăjit de propria-i povestire, Tartarin se ridica de la masă, sărea în mijlocul sufrageriei, imitând răgetul leului, zgomotul unei carabine: pac! pac!, şuierul unui cartuş explodat  pff, pfşş, gesticula, se înroşea şi răsturna scaunele... În jurul mesei, toată lumea se îngălbenea. Bărbaţii se uitau unii la alţii, clătinând din cap, doamnele închideau ochii cu ţipete de spaimă, bătrânii îşi învârteau războinic deasu-pra capului lungile lor bastoane şi, în camera de alături, copiii culcaţi devreme, treziţi brusc de urlete şi împuşcături, dârdâiau de frică şi cereau să se aprindă lumina. Tartarin încă stătea în aşteptarea prăzii.     XI   Lovituri de sabie, domnilor, lovituri de sabie!... Niciodată însă împunsături de ac!     Dar oare chiar avea de gând să plece?... E o chestiune delicată la care cronicarul lui Tartarin va fi destul de încurcat să răspundă. Totuşi, lucru cert e că menajeria Mitaine părăsise Tarasconul de peste trei luni, dar ucigaşul de lei nu se urnea... Iar pe deasupra, e posibil ca naivul erou, orbit de un nou miraj, să-şi imagineze cu bună credinţă că el chiar plecase în Algeria. Probabil că din cauza patimei cu care povestea despre viitoarele sale vânători, el îşi imagina că le-a făcut chiar, tot aşa de sincer cum îşi imaginase că înălţase drapelul consular şi că trăsese (poc! poc!) asu-pra tătarilor la Şanhai. Din păcate, dacă de această dată Tartarin din Tarascon fu victima unui miraj, în schimb tarasconezii nu fură. Când, după trei luni de aşteptare, şi-au dat seama că vânătorul nu pregătise măcar un cufăr, începură să murmure.  Va fi ca şi cu Şanhai, spunea Costecalde zâmbind în colţul gurii. Şi vorba armurierului se răspândi de îndată în oraş, aşa că nimeni nu mai credea în Tartarin. Naivii, laşii, oameni precum Bézuquet pe care şi un purice l-ar fi pus pe fugă şi care nu putea să tragă un foc de armă fără să închidă ochii, tocmai ei erau cei mai neiertători. La club sau pe terasă, intrau în vorbă cu bietul Tartarin, şicanându-l:  Şi, cel puţân, pe când plecarea asta? În prăvălia lui Costecalde, părerea lui Tartarin nu mai era demnă de încredere. Vânătorii de şepci se lepădau de şeful lor! Apoi veni rândul epigramelor de tot felul. Preşedintele Ladevèze, care în timpul său liber făcea o curte nebună muzei provensale, com-puse în limba ţinutului un cântec care făcea furori. Era vorba în el de un anume vânător Gervais, a cărui puşcă nemaipomenită trebuia să împuşte până la unul toţi leii din Africa. Din nefericire, afurisita asta de puşcă avea o straşnică ciudăţenie: o încărcai mereu, dar nu pornea nicicum. Dar nu pornea nicicum!, pricepeţi dumnea-voastră aluzia... În scurt timp, cântecelul era pe buzele tuturora, şi, când Tartarin trecea prin oraş, hamalii de pe chei şi lustragiii din faţa porţii sale cântau în cor în grai provensal:   Lou fùsioù de mestre Gervaï Toujou lou cargon, toujou lou cargon,  Lou fùsioù de mestre Gervaï Toujou lou cargon, part jamal   Numai că asta se cânta mai pe ocolite, din cauza muşchilor de criţă. Vai, cât de scurtă-i admiraţia celor din Tarascon!... Omul cel viteaz, în ce-l priveşte, se prefăcea, lenevind, că nu vede şi nu aude nimic; de fapt, acest mic război surd şi veninos îl necăjea foarte tare; el simţea că Tarasconul îi scapă din mâini, că graţiile publicului se îndreaptă spre alţii, şi asta îl făcea să sufere cumplit. Ah, această cratiţă a popularităţii, ce bine e s-o ai în faţă, dar cât de mult te frigi când ea se răstoarnă!... În ciuda necazului său, Tartarin surâdea şi-şi vedea liniştit de treburi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totuşi, câteodată masca de voioşie nepăsă-toare pe care şi-o lipise de faţă, cădea dintr-o dată. Aşadar, în loc de râs, se vedeau indigna-rea şi durerea... Şi astfel, într-o dimineaţă în care micii lus-tragii cântau pe sub ferestre Lou fùsioù de mestre Gervaï, glasul acestor obraznici se făcu auzit până în camera bietului mare om care se bărbierea în faţa oglinzii (Tartarin îşi lăsase barbă, dar, deoarece devenise prea mare, tre-buia să aibă mereu grijă de ea). Dintr-odată fereastra se izbi cu zgomot şi Tartarin se ivi, în cămaşă şi cu scufia pe cap, cu spumă de săpun pe obraji, răsucind briciul şi săpuniera şi strigând cu voce de tunet:   —Lovituri de sabie, domnilor, lovituri de sabie!... Niciodată însă împunsături de ac!   Ce minunate cuvinte demne de a rămâne în istorie, care se adresau, câtă naivitate!, aces-tor drăcuşori, nu mai înalţi decât cutiile cu cremă de ghete şi atât de nobili, încât nu mai erau în stare să ţină o sabie în mână!     XII   Despre ceea ce s-a spus în căsuţa baobabului     În toiul încurcăturii generale, numai armata ţinea cu Tartarin. Viteazul comandant Bravida, fostul căpitan de intendenţă, îi păstra aceeaşi stimă:  —E un şmecher!, se încăpăţâna el să spună, şi această afirmaţie era, îmi închipui, mai potrivită decât cea a farmacistului Bézuquet... Niciodată vitea-zul comandant nu s-a referit la călătoria în Africa; totuşi, când bârfa târgului devenise prea mare, el se hotărî să vorbească. Într-o seară, bietul Tartarin stătea singur în biroul său, gândindu-se la lucruri triste, când îl văzu pe comandant intrând la el, serios, înmănuşat în negru şi aranjat la patru ace.  Tartarin, zise fostul căpitan cu autoritate, Tartarin, trebuie să pleci! Şi rămase în picioare lângă uşorul uşii, mare şi neîndurător ca însăşi datoria. Tartarin din Tarascon înţelese tot ceea ce era de înţeles în acest  —Tartarin, trebuie să pleci!. Alb ca varul, el se ridică, privi înduioşat cabinetul său de lucru, ocrotitor, plin de căldură şi dulce lumină, fotoliul încăpător şi comod, cărţile, covoarele, storurile albe de la ferestre, în spatele cărora fremătau crengile subţiri din mica grădină; apoi, îndreptându-se spre viteazul comandant, îi strânse mâna cu putere şi, cu o voce în care suspinau lacrimile, dar totuşi stăpânită, îi spuse:  Voi pleca, Bravida! Şi plecă aşa cum o spusese. Dar nu chiar imediat... Îi trebui ceva timp să se echipeze. Mai întâi comandă la Bompard două cufere mari, cu pereţi dubli din aramă şi cu o placă lunguiaţă pe care scria: TARTARIN DIN TARASCON ladă cu arme Dublura pereţilor şi gravarea luară mult timp. Comandă de asemenea la Tastavin un splendid jurnal de călătorie pentru a-şi consemna impresiile; căci e plăcut la vânătoarea de lei, dar trebuie totuşi să te gândeşti şi la călătoria propriuzisă. După aceea îi veni de la Marsilia o provizie straşnică de conserve, carne uscată în cuburi pentru supă, un model nou de cort, care se montează şi se strânge rapid, ghete de marinar, umbrele, un impermeabil, ochelari albaştri, pentru a-şi feri ochii. În sfârşit, farmacistul Bézuquet îi pregăti o mică farmacie ambulantă, ticsită cu plasturi, camfor, arnică şi un oţet turbat, de trezea şi morţii din mormânt. Bietul Tartarin! ceea ce făcea nu era, de fapt, pentru el; dar spera, prin griji şi atenţii delicate, să potolească furia lui Tartarin-Sancho, care, de când se hotărâse plecarea, nu-şi mai stăpânea mânia nici ziua, nici noaptea.       XIII   Plecarea       În sfârşit, sosi ziua cea mare, ziua de pomină. Încă din zori, întreg Tarasconul era în picioare, înţesând drumul spre Avignon şi împrejurimile căsuţei cu baobab. Lumea se adunase la ferestre, pe acoperişuri şi chiar în copaci; marinari de pe Ron, hamali, lustragii, burghezi, ţesătoare, negustori de tafta, clubul, ce mai, tot oraşul; erau, de asemenea, şi cei din Beaucaire care trecuseră podul, zarzavagii de la mahala, căruţe cu pre-late înalte, podgoreni cocoţaţi pe catârce împopoţonate cu panglici, văluri, zurgălăi, noduri, clopoţei, şi din loc în loc chiar câteva fetişcane din Arles, fiecare la braţ cu drăguţul ei, cu panglică albastră pe cap, mergând pe cai mici, suri, din Camargue. Toată această mulţime forfotea şi se îmbulzea în faţa porţii lui Tartarin, simpaticul Tartarin care pleca să vâneze lei la Turcaleţi. Pentru cei din Tarascon  Algeria, Africa, Persia, Grecia, Turcia şi Mesopotamia formează o ţară mare, dar mitologică şi enigmatică, pe care ei o numesc simplu Turcaleţia. În mijlocul acestei gloate, vânătorii de şepci veneau şi plecau, mândri de triumful şefului lor, ca şi cum ar fi lăsat în urmă-le brazdele gloriei. Două roabe se aflau în faţa casei baobabului. Din când în când, uşa se deschidea, aşa că puteau fi văzute câteva persoane care se preumblau gânditoare prin grădină. Bărbaţii aduceau cufere, lăzi, saci de dormit, pe care le stivuiau în roabe. La fiecare nou pachet, mulţimea fremăta. Obiectele erau numite cu voce răspicată:  —Acesta e cortul... acestea sunt conservele... farmacia ambulantă... lăzile cu arme. Iar vânătorii deşepci dădeau toate explicaţiile cuvenite. Deodată, spre ora zece, o mişcare deosebită cuprinse mulţimea. Uşa dinspre grădină dârdâi straşnic din ţâţâni.  E el!... e el! strigau oamenii. Şi, într-adevăr, era el. Când apăru în prag, din mulţime se auziră strigăte de uimire:  Este un Turcalet!...  Are ochelari! Într-adevăr, Tartarin din Tarascon crezu că e bine ca, mergând în Algeria, să îmbrace un costum algerian. Pantaloni largi bufanţi, din material alb, vestă cu nasturi de metal, două cingători roşii; gâtul gol, părul tuns periuţă şi având pe cap un fes roşu uriaş şi un văl albastru destul de lung... Pe lângă acestea, el mai avea câte o puşcă pe fiecare umăr, un uriaş cuţit de vânătoare la centură, o cartuşieră agăţată de burtă şi un revolver care se bălăngănea la şold, dar în toc de piele. Asta e tot. Ah, iertaţi-mă, uitam ochelarii, o pereche de ochelari uriaşi de culoare bleu, care se potriveau de minune pentru a îndrepta ceea ce era prea fioros în înfăţişarea eroului nostru.  Trăiască Tartarin!... trăiască Tartarin!..., urla mulţimea în delir. Marele bărbat zâmbi, dar nu putu răspunde la salut, din cauza puşcoacelor care îl împiedicau. În plus, ştia prea bine acum câte parale fac laudele mulţimii: poate chiar, în sufletul său, îi blestema pe aceşti vajnici compatrioţi care îl obligau să plece, să părăsească colţişorul său vesel cu pereţi albi şi cu storuri verzi... Dar asta nu se observa. Calm şi mândru, deşi puţin cam palid, se îndreptă spre şosea, privi roabele cu bagaje şi, văzând că totul e în regulă, porni voiniceşte pe drumul către gară, fără să întoarcă măcar o singură dată privirea spre căsuţa baobabului. În urma lui mergeau viteazul comandant Bravida, fostul căpitan de intendenţă, preşedintele Ladevèze şi armurierul Costecalde, şi toţi vânătorii de şepci, apoi cărucioarele şi mulţimea. În faţa peronului, şeful gării  un bătrân care venise din Africa în 1830  îl aştepta, drept care îi strânse cu căldură mâna de mai multe ori. Expresul Paris-Marsilia încă nu sosise. Tartarin şi statul său major intrară în sala de aşteptare. Pentru a evita îmbulzeala, şeful gării trase zăbrelele în urma lor. Timp de un sfert de oră, Tartarin se plimbă de-a lungul şi de-a latul sălii, în mijlocul vânătorilor de şepci. Acestora le vorbi despre călăto-ria sa şi mai ales despre vânătoare, promiţând să le trimită nişte piei. La rând, pentru o piele, fiecare se înscria în carneţelul său ca pentru un contradans în carnetul de bal al unei domnişoare. Liniştit şi calm precum Socrate când a băut cucută, neînfricatul tarasconez găsea o vorbă de duh pentru fiecare şi un surâs pentru toată lumea. Vorbea simplu şi curtenitor: ai fi zis că înainte de plecare voia să lase în urma sa numai simpatie, regrete şi amintiri plăcute. Auzindu-l pe şeful lor vorbind astfel, toţi vânătorii de şepci plângeau, unii aveau chiar remuşcări  precum preşedintele Ladevèze şi farmacistul Bézuquet. Câţiva bărbaţi care îl însoţeau plângeau şi ei pe la colţuri. Afară, mulţimea privea printre zăbrele şi răcnea:  —Trăiască Tartarin!. În sfârşit, clopotul sună. Un uruit surd, un ţipăt sfâşietor zgudui bolţile...  —Poftiţi în vagoane, poftiţi în vagoane!  Adio, Tartarin... adio, Tartarin!  Adio, tuturor, murmură viteazul bărbat, şi, îmbrăţişându-l pe comandantul Bravida, el îmbrăţişă de fapt întregul Tarascon. Apoi se repezi pe peron şi se urcă într-un vagon plin de parizience, mai-mai să moară de frică văzând acest om ciudat, burduşit cu carabine şi revolvere.   XIV   Portul Marsilia. Îmbarcarea! Îmbarcarea!     La 1 decembrie 186..., spre ora amiezii, sub un soare de iarnă provensală, pe o vreme frumoasă, cu un cer luminos şi senin, marsiliezii zăriră buimăciţi ivindu-se pe Canebière un turcalet, dar ce turcalet! Niciodată nu văzuseră unul să-i semene şi, asta deşi, martor mi-e Dumnezeu, în Marsilia nu lipsesc turcaleţii! Cel despre care e vorba, mai e oare nevoie să v-o spun?, era chiar Tartarin, marele Tartarin din Tarascon, care, mergând de-a lungul cheiului, urmat de lăzile cu arme, de farmacia şi conservele sale, găsi debarcaderul companiei Touache şi pachebotul Zouave care trebuia să-l ducă acolo. Având încă în urechi aplauzele tarasconeze, ameţit de lumina albăstrie şi de mirosul mării, Tartarin mergea semeţ, cu puştile pe umăr, cu capul sus, privind cu uimire minunatul port Marsilia, unde se afla pentru prima dată şi care îi lua ochii, ce mai! Bietul om credea că visează. Îşi închipuia că se numeşte Sinbad Marinarul şi că rătăceşte într-unul din acele fantastice oraşe cum se găsesc numai în O mie şi una de nopţi. Cât vedeai cu ochii, o mulţime de catarge şi vele se încrucişau din toate părţile. Pavilioane din toate ţările  ruseşti, greceşti, suedeze, tunisiene, americane. Navele, la linia de plutire de lângă chei, cu bompresul îndreptat spre mal, stăteau ca nişte şiruri de baionete. În partea de jos, naiade, zeiţe, sfinte fecioare şi alte sculpturi în lemn vopsit, care dădeau numele vaporului, totul era mâncat de apa mării, măcinat, putrezit, mucegăit... Din timp în timp, între vapoare, un colţişor de mare, ca o oglindă uriaşă  o fâşie lucitoare pătată de ulei. În încâlceala vergelor, o sumedenie de pescăruşi păreau nişte pete cocoţate pe cerul azuriu, iar ucenicii marinari se strigau în toate limbile. Pe chei, printre puhoaiele care veneau de la săpunării, verzi, negricioase, pline de ulei şi sodă, forfotea o mulţime de vameşi, comisionari şi hamali cu cărucioare pe două roţi, trase de cai mici din Corsica. Se mai vedeau şi magazine ciudate de confecţii, barăci afumate în care marinarii găteau, negustori de pipe, de maimuţe, papagali, panglici de voal, vechituri de tot felul, între care se aflau dea valma năpârci, mici felinare aurite, macarale, ancore ştirbe, parâme, scripeţi, aparate de portavoce şi lunete marine de pe timpul lui Jean Bart şi Dugnay-Trouin. Vânzătoare de scoici şi de moluşte, stând pe vine, ţipau lângă marfa lor. Marinarii trecând cu oale de smoală, cratiţe fumegânde, panere pline de caracatiţe pe care le spălaseră în apa limpede de la fântâni se aflau şi ei acolo. Peste tot era o îngrămădire de nedescris, cu mărfuri de toate felurile: mătăsuri, minereuri, plute, cearşafuri, dulciuri, roşcove, rapiţă, lemn dulce, trestie de zahăr. Într-un cuvânt, Orientul şi Occidentul se întâlneau într-un talmeş-balmeş. Duhoarea de brânză de Olanda, mormane întregi pe care genovezii le iuţeau a dracului cu boia, îţi strâmba nasul. Pe cheiul pentru grâu, hamalii forfoteau neostenit descărcând sacii pe malul înalt şi bine zidit în partea de sus. Grâul ca un torent de aur se rostogolea în mijlocul unui fum gălbui. Bărbaţi cu fes roşu ciuruiau cu site uriaşe din piele de măgar acest grâu pe care îl încărcau apoi în căruţele care se îndepărtau, urmate de un regiment de femei şi copii cu măturiţe şi panere pentru spice. Mai încolo, se aflau lângă bazinul de carenaj vapoarele mari culcate pe-o parte şi care erau arse cu flăcări de mărăcini pentru a îndepărta ierburile de mare. Vergile îmbibate de apă, mirosul de răşină, zgomotul asurzitor al dulgherilor care dublau coca navelor cu plăci mari de aramă, toate acestea te asurzeau. Câteodată însă, printre catarge, se ivea şi câte un luminiş. Atunci Tartarin vedea intrarea în port, infernalul du-te vino al vapoarelor. O fregată engleză pleca spre Malta; era spilcuită şi curată, ofiţerii aveau mănuşi albe. Pe lângă ea, un bric din Marsilia pornea în mijlocul strigătelor şi al înjurăturilor, în frunte cu un căpitan gras cu redingotă şi pălărie de mătase, care dădea comenzile în provensală. Într-un cuvânt: nave care pleacă mereu cu toate pânzele sus. Altele care soseau încet se aflau mai încolo, hăt departe, parcă plutind în soare. Peste tot era o larmă înspăimântătoare. Necontenit auzeai uruit de căruţe, câte un —hei-rup   de-al marinarilor, înjurături, cântece, sirena vapoarelor cu aburi, tobe şi trompetele de la forturile Saint-Jean şi Saint-Nicolas, clopotele de la Major, de la Accoules şi Saint-Victor; în plus mai bate şi vântul, care duce toate aceste zgomote şi urlete, le scutură şi le ames-tecă parcă cu vâjâitul lui, făcând o muzică nebună, sălbatică, eroică, precum o mare fanfară a călătoriei, care îţi dă poftă să pleci, să te duci departe, să ai aripi. În sunetul acestei minunate fanfare, neînfricatul Tartarin din Tarascon se îmbarcase pentru ţara leilor!...             Partea a II-a La turcaleţi     I   Traversarea. Cele cinci poziţii ale fesului. Seara zilei a treia Îndurare!       Aş dori, dragii mei cititori, să fiu pictor, şi încă unul mare, pentru a vă pune sub ochi, la începutul celui de-al doilea episod, diferitele poziţii pe care le lua fesul lui Tartarin din Tarascon în timpul traversării, la bordul lui Zouave, între Franţa şi Algeria. Vi l-aş arăta mai întâi pe punte, cât era de straşnic şi minunat, dând strălucire acestui cap din Tarascon. Vi l-aş arăta apoi la ieşirea din port, când Zouave începea să se balanseze pe valuri; sau mirat şi dârdâind ca şi cum ar fi presimţit primele semne ale primejdiilor viitoare. Apoi, în golful Lionului, pe măsură ce se înaintează în larg şi marea devine mai aspră, l-aş arăta luptându-se cu furtuna, fixându-se mirat pe scăfârlia eroului ca un ciucure uriaş de lână albastră care se opintea în sus din ceaţa mării şi din vijelie... A patra poziţie. La ora şase seara, în largul coastelor corsicane. Nefericitul fes se clătina şi privea marea, jalnic şi scrutător. În sfârşit, a cincea şi ultima poziţie, în fundul unei cabine strâmte, într-un pătuc care părea a fi un sertar al unui scrin, ceva fără noimă şi uitat care se rostogoleşte, scân-cind pe pernă. Este acelaşi fes năzdrăvan de la plecare, acum redus la o simplă scufie de noapte, care se afundă peste ţeasta unui bolnav con-vulsionat şi alb ca varul... Ah, dacă cei din Tarascon l-ar fi putut vedea pe bravul Tartarin în acel sertar de scrin, sub lumina ştearsă şi firavă care pătrundea prin hublouri printr-o duhoare cu miros de bucătărie şi lemn putrezit, acel miros greţos al pachebotului, dacă l-ar fi auzit horcăind la fiecare zbatere a elicei, cerând ceai din cinci în cinci minute şi înjurând pe servitor cu o voce piţigăiată, îndată a fi regretat că l-au silit să plece... Credeţi-mă pe cuvânt de onoare că îi plângeai de milă bietului vânător. Cuprins dintr-o dată de rău de mare, nefericitul nu avusese nici măcar curajul să-şi desfacă centura algeriană, nici să scape de arsenalul său. Cuţitul de vânătoare îi strivea pieptul, cureaua revolverului îi măcelărea picioarele. Pentru a-l da gata parcă, se adăugau mârâiturile lui Tartarin-Sancho Panza, care nu înceta să geamă şi să dră-cuiască.  Dobitocule, du-te naibii!... Doar ţi-am spus. Ai vrut să pleci în Africa, ei bine, iată Africa!... Îţi place? Dar ceea ce era şi mai crud în această situaţie e faptul că, din fundul cabinei sale şi, printre gemete, nenorocitul auzea pasagerii din marele salon râzând, mâncând, cântând şi jucând cărţi. Societatea era veselă şi numeroasă la bordul lui Zouave. Ofiţeri care se întorceau la corpurile lor de armată, dame de la Alcazar1 din Marsilia, actori ambulanţi, un musulman bogat care se întorcea de la Mecca şi un prinţ muntenegrean poznaş din cale-afară care îi imita pe Ranel şi Gil Pérès. Nici unul din acei oameni nu avea rău de mare, aşa că îşi petre-ceau timpul bând şampanie cu căpitanul vasului; se găsea acolo şi un grăsan chefliu din Marsilia, care avea locuinţă şi aici, şi la Alger şi care purta hazliul nume de Barbassou.          Tartarin din Tarascon le purta pică acestor mizerabili. Veselia lor îi dubla nefericirea... În sfârşit, în după-amiaza zilei a treia, la bordul navei se produse o mişcare neobişnuită care îl scoase pe eroul nostru din lunga sa toropeală. Clopotul din faţă suna. Se auzeau cizmele greoaie ale marinarilor care alergau pe punte.  Înainte!... înapoi!, striga cu voce răguşită căpitanul Barbassou. Apoi:  —Stop!. O oprire bruscă, o zguduitură şi apoi nimic... Atâta doar că pachebotul se legăna domol de la dreapta la stânga, ca un balon în aer... Această linişte ciudată îl sperie pe tarasconez:  Îndurare!, ne scufundăm!..., strigă el cu o voce înspăimântătoare şi, regăsindu-şi ca prin minune forţele, o zbughi din cabină şi se repezi pe punte cu tot arsenalul său.       2   La arme! La arme!       Dar nu se scufunda nimeni, ajungeau în port. Zouave tocmai intra într-o radă frumoasă, cu ape negre şi adânci, dar liniştită şi aproape pustie. În faţă, pe un deal, se afla Algerul. Era alb, cu căsuţe mici de un alb mat care coborau către mare, ghemuite unele lângă altele... Păreau o grămadă de spălătorese care înălbesc colina de la Meudon. Iar deasupra se zărea un cer uriaş, albastru ca atlazul, o minunăţie!... Nemaipomenitul Tartarin, scăpat acum oare-cum de groază, privea peisajul şi-l asculta cu respect pe prinţul muntenegrean care, alături de el, îi înşira diferite cartiere ale oraşului: Casbah, Oraşul de Sus, Strada Bab-Azoun. E foarte manierat acest prinţ din Muntenegru; în plus cunoaşte foarte bine Algeria şi vorbeşte curent araba. De aceea, Tartarin avea de gând să se folosească de cunoştinţa cu el... Deodată, de-a lungul balustradei peste care era aplecat, tarasconezul zări un şir de mâini mari şi negre care se agăţau pe dinafara vasului. Îndată, un cap de negru cu păr creţ şi scurt apăru în faţa sa; şi, până să deschidă el gura, puntea fu asaltată din toate părţile de o sută de piraţi negri sau galbeni, pe jumătate goi, urâţi şi înspăimântători. Tartarin îi cunoştea pe aceşti bandiţi... Erau aceia, adică Ei, pe care îi căutase adesea noap-tea pe străzile din Tarascon. În sfârşit, iată că Ei se hotărâseră să vină. La început, surpriza îl îngheţă pe loc... Dar când văzu că bandiţii se reped la bagaje, că smulg prelata cu care erau acoperite şi că, ce mai încolo şi-ncoace, încep jaful, eroul se dez-metici şi, scoţându-şi din teacă cuţitul de vânătoare, strigă călătorilor:  La arme, la arme!, şi se năpusti cel dintâi asupra piraţilor.  Ques aco?1, făcu căpitanul Barbassou care ieşea pe coridor.  Ah, iată-vă, căpitane!... repede, repede, înarmaţi-vă oamenii!  Ei, pentru ce s-o fac,boun Dieu!  Dar chiar nu vedeţi?...  Ce să văd?  Acolo... în faţă, piraţii... Căpitanul Barbassou îl privea trăsnit. În acel moment, un zdrahon de drac negru trecea prin faţa lor, alergând cu farmacia eroului în spate: Ticălosule! aşteaptă-mă! urlă tarasconezul şi porni înainte în mână cu un pumnal cu lamă scurtă şi lată. Barbassou îl prinse de centură şi zise:  D-ta stai locului, fir-ar să fie! |ştia nu sunt piraţi... Piraţii nu mai există de mult. Sunt hamali.  Hamali!...  Ei da, hamali, care vin să ia bagajele pentru a le duce pe mal... Băgaţi-vă în teacă pumnalele, daţi-mi biletul şi urmaţi-l pe acest negru, care e un băiat bun şi vă va duce la mal, chiar la hotel, dacă doriţi!... Încurcat, Tartarin dădu biletul său şi, urmând pe negru, coborî pe la partea dinspre cârmă într-o barcă mare care se balansa pe lângă vapor. Toate bagajele sale erau aici: cuferele, lăzile cu arme, conservele alimentare; deoarece ele ocupau barca în întregime, nu fu nevoie să aştepte şi alţi călători. Negrul se căţără pe cufere şi se chirci ca o maimuţă, strângându-şi genunchii cu braţele. Un alt negru luă ramele. Amândoi îl priveau pe Tartarin râzând cu dinţii lor albi. În picioare la spatele lor, luând aerul acela înspăimântător pe care i-l ştiau tarasconezii, marele Tartarin agita nerăbdător mânerul pumnalului; căci, în ciuda a ceea ce-i spusese Barbassou, el nu credea decât pe jumătate în bunele intenţii ale hamalilor cu piele de abanos, care semănau atât de puţin cu bunii hamali din Tarascon. După cinci minute, barca acosta la mal şi Tartarin punea piciorul pe micul chei al Barbariei unde cu trei sute de ani în urmă, un prizonier spaniol genial de la galere, numit Miguel de Cervantes, pregătea sub ciomagul paznicilor algerieni ai vâslaşilor un roman minunat care avea să se numească Don Quijote         III   Invocarea lui Cervantes Debarcarea. Unde sunt —turcaleţii? Nu sunt. Dezamăgire     O, Miguel de Cervantes Saavedra, dacă ceea ce se spune e adevărat, că în locurile unde au existat bărbaţii de ispravă ceva din ei rătăceşte şi pluteşte în aer până la sfârşitul lumii, ceea ce a rămas din tine pe plaja Barbariei ar trebui să sară în sus de bucurie văzându-l debarcând pe Tartarin din Tarascon, acest reprezentant minunat al francezilor din Sud, în care se uniseră doi eroi ai cărţii tale: Don Quijote şi Sancho Panza... În acea zi era cald. Pe cheiul strălucind sub soare, puteai zări vameşi, algerieni aşteptând veşti din Franţa, câţiva mauri ghemuiţi şi trăgând din pipe lungi, marinari maltezi care strângeau năvoadele mari în care mii de sardele sclipeau între ochiuri ca nişte bănuţi de argint. De îndată ce Tartarin puse piciorul pe pământ, cheiul se animă, schimbându-şi înfăţişarea. O hoardă de sălbatici, chiar mai sluţi decât bandiţii de pe vapor, se ridică dintre pietrele malului şi se năpusti asupra celui ce debarcase. Arabi înalţi, goi sub păturile de lână, mauri mici în zdrenţe, negri, tunisieni, mahonezi şi moabiţi, chelneri de la hotel cu şorţuri albe  toţi strigând, urlând, luptându-se pentru bagaje, unul luând conservele şi altul farmacia, rostind cuvinte într-o limbă păsărească de speriat şi momindu-l cu nume de neînţeles ale unor hoteluri... Zăpăcit de atâta hărmălaie, bietul Tartarin pleca, venea, blestema, înjura, se zbătea, fugea după bagajele sale şi, neştiind cum să se înţeleagă cu aceşti barbari, îi dojenea în franceză, în provensală şi chiar în latină  cea a lui Pourceaugnac  rosa, la rose; bonus, bona, bonum, tot ce ştia el... Dar degeaba! Nu-l asculta nimeni. Noroc că un omuleţ, îmbrăcat cu o tunică cu guler galben şi înarmat cu un lung baston de însoţitor, interveni ca un zeu din epopeele lui Homerînîngrămădeală şi le împrăş-tie pe aceste lepădături cu lovituri de ciomag. Era un sergent din oraşul algerian. Cu purtare aleasă, îl îndemnă pe Tartarin să tragă la hotelul Europa şi îl încredinţă unor servitori care îl şi duseră într-acolo împreună cu bagajele încărcate în mai multe roabe. De la primii paşi pe care îi făcu în Alger, Tartarin rămase gură-cască. Până acum îşi imaginase un oraş oriental, de basm, mitologic, ceva între Constantinopol şi Zanzibar... Când colo, nimerea în plin Tarascon... Cafenele, restaurante, străzi largi, case cu patru etaje, o piaţă mică pavată cu macadam, unde muzicanţii cântau polci de Offenbach, domni aşezaţi pe scaune, care beau bere cu gogoşi, doamne, femei uşoare şi mulţi militari... Dar nici un turcalet!... Nu era decât el. Chiar şi pentru traversarea pieţei, el se simţi oarecum stingherit. Toată lumea îl privea. Muzicanţii se opriră, iar polca lui Offenbach rămase cu un picior în aer. Cu cele două puşti pe umăr şi cu revolverul la şold, cumplit şi măreţ ca Robinson Crusoe, Tartarin trecu solemn prin mijlocul tuturor, dar, sosind la hotel, căzu lat. Plecarea din Tarascon, portul Marsilia, marea, prinţul muntenegrean şi piraţii, toate se amestecau şi se rostogoleau în mintea sa. Trebui să fie dus în camera sa, dezarmat şi dezbrăcat... Era vorba chiar să se caute un doctor, dar de îndată ce a pus capul pe pernă eroul începu să sforăie cu atâta râvnă, încât hotelierul crezu că ajutoarele ştiinţei nu sunt de folos, şi toată lumea se retrase în vârful picioarelor.     IV   Prima pândă     Când Tartarin se trezi, orologiul Guvernământului suna ora trei. Dormise toată seara, noaptea, dimineaţa şi chiar o bucată de după-amiază; ce-i drept, trebuie spus că şi sărmanul fes văzuse prea multe grozăvii timp de trei zile. Primul gând al eroului, când a deschis ochii, fu:  —Sunt în ţara leilor! De ce să n-o spunem? La gândul că leii erau aproape la doi paşi de el şi că trebuia să se încaiere cu ei, brr... îi intra frigul în oase şi se vâra grabnic sub pătură. Dar la un moment dat, veselia de afară, cerul minunat de albastru, soarele arzător care se strecura în cameră, un mic dejun pe cinste servit chiar la pat, fereastra larg deschisă spre mare, toate acestea însoţite de un ulcior de vin de Crescia1 îi treziră vechiul său eroism:  —Pe lei, pe lei!, striga el, aruncând cât colo pătura şi îmbrăcându-se la repezeală. Iată care era planul său: să iasă din oraş fără să spună ceva nimănui, să se îndrepte în grabă spre deşert, să aştepte noaptea, să se aşeze la pândă şi, când va trece primul leu, pac! poc!... Apoi să revină a doua zi ca să ia micul dejun la hotelul Europa, să primească felicitările algerienilor pentru ispravă şi să tocmească o căruţă ca să aducă fiara. Prin urmare, se înarmă în grabă, îşi potrivi în spate cortul, al cărui capăt gros urca cu mult deasupra capului şi, ţeapăn ca un ţăruş, coborî în stradă. Acolo, nevoind să întrebe pe nimeni despre drumul său, de teamă să nu dea alarma despre planurile sale, o luă dintr-o dată la dreapta, merse până la capătul arcadelor Bab-Azoun, unde o sumedenie de evrei algerieni îl priveau din fundul dughenelor lor, aşa cum pândeşte un păianjen dintr-un colţ, trecu prin Piaţa Teatrului, intră într-o suburbie şi urmă apoi şoseaua mare şi prăfuită spre Mustafa. Pe acest drum era o îmbulzeală de nedescris. Omnibuze, birje, faetoane, furgoane, căruţe barosane încărcate cu fân şi trase de boi, escadroane de vânători din Africa, turme de măgari pitici, negrese care vindeau plăcinte, trăsuri ale unor alsacieni emigranţi, spahii în mantale roşii, toate şi toţi se înşiruiau într-un nor de praf, în mijlocul strigătelor, cântecelor şi trâmbiţelor, între două rânduri de cocioabe, unde se vedeau mahonezi leneşi pieptănându-se în faţa uşilor, crâşme pline de soldaţi, măcelării şi adăposturi ale hingherilor... —Ce mă tot bat la cap cu Orientul lor?, gândea marele Tartarin; pe-aici nu sunturci nici măcar câţi sunt la Marsilia. Deodată, trecu pe lângă el, lungindu-şi picioarele şi mândră ca un curcan, o cămilă impunătoare. Începu să-i bată inima. Vasăzică, mai întâi apar cămilele! Leii nu pot fi prea departe; şi într-adevăr, numai după cinci minute, văzu că se îndreaptă spre el, cu puşca pe umăr, o trupă întreagă de vânători de lei. —Laşii!, îşi zise eroul trecând pe lângă dânşii, laşii! Să vâneze lei cu trupa şi chiar cu câini!... Căci nu şi-ar fi imaginat niciodată că în Algeria se poate vâna şi altceva decât lei. Totuşi, aceşti vânători aveau nişte figuri blajine de comer-cianţi ieşiţi la pensie, iar acest tip de a vâna leii cu câini şi tolbe de vânătoare era atât de original, încât tarasconezul, oarecum intrigat, crezu de cuviinţă să intre în vorbă cu unul dintre aceşti domni.  Şi altfel, camarade, a fost bună vânătoarea?  Nu prea rea, răspunse un altul care privea zăpăcit arsenalul de arme al războinicului din Tarascon.  Aţi împuşcat?  Desigur... e ceva... mai bine vedeţi! Şi vânătorul algerian îşi arătă tolba sa, burduşită cu iepuri şi becaţe.  Ei, hm!... tolba d-voastră?... Îi puneţi chiar în tolbă?  Dar unde aţi vrea să le pun?  De, oricum, sunt... cam micuţi.  Şi mai mici şi mai mari, făcu vânătorul. Şi deoarece era grăbit să ajungă acasă, se alătură cu paşi repezi tovarăşilor săi. Viteazul Tartarin înţepenise în mijlocul drumului, mirat peste poate. Dar, după o clipă de gândire, zise:  —Mda! ăştia se ţin de glume. N-au vânat nimic... şi îşi văzu liniştit de drum. Casele şi trecătorii erau din ce în ce mai rari. Se lăsa noaptea şi toate în jur îşi pierdeau conturul... Tartarin din Tarascon mai merse o jumătate de oră. Apoi se opri... Era noapte de-a binelea, o noapte fără lună, ciuruită de stele. Pe drum, nimeni. Şi totuşi, eroul se gândi că leii nu erau diligenţe, ca să urmeze mereu drumul cel mare... Peste tot, şanţuri, ruguri de mure, mărăcini. Ce-are a face? Mergea mereu... Şi dintr-odată, stai!  —Pe aici miroase a leu, îşi zise omul şi adulmecă vrăjmaş în dreapta şi în stânga.           V            Poc! Pac!     Era un imens deşert sălbatic, cotropit din loc în loc de plante ciudate din Orient, plante care aduc puţin cu fiarele sălbatice. Sub lumina blândă a stelelor, umbra lor se prelungea pe pământ în toate părţile. La dreapta, trupul greu şi întunecat al unui munte, poate Atlas... La stânga, marea nevăzută care se fierbea cu vuiet... Un culcuş tocmai potrivit pentru a ispiti sălbătăciunile. Cu o puşcă de gât şi cu alta în mâini, Tartarin puse genunchiul la pământ şi aşteptă... Aşteptă o oră şi încă una... Nimic! Atunci îşi aminti că în cărţile pe care le avea, marii vânători de lei nu plecau la vânătoare fără să ia un ied pe care îl legau la câţiva paşi în faţa lor şi pe care îl făceau să behăie, trăgându-l cu o sfoară de picioare. Neavând un ied, tarasconezului îi dădu prin cap să încerce s-o facă el pe-a iedul, şi începu chiar să behăie cu o voce de-a dreptul căprească:  —Be he he! Me he he! Mai întâi, încetişor, pentru că în adâncul sufletului avea totuşi puţină frică să nu-l audă leul... apoi, văzând că nu venea nici un răspuns, behăi cât putea de tare:  —Me he he!... Be hehe! Mehehe, dar cu atâta putere, încât presupusul ied aducea mai degrabă a ditamai boul... Deodată, la câţiva paşi în faţa sa, ceva negru şi uriaş căzu la pământ. Tăcu... Acel ceva se apleca, adulmeca pământul, sărea în sus, se rostogolea pe jos, pleca în galop, apoi revenea şi se oprea brusc... acesta era leul, nici nu încape îndoială! Acum se vedeau bine cele patru labe scurte, grumazul puternic şi doi ochi mari care străluceau în umbră.  —În falcă, foc! poc! pac!... Gata. Imediat urmă un salt înapoi cu cuţitul de vânătoare strâns în pumn. După detunătură, se auzi un urlet înfiorător. —Îl am!, strigă dragul de Tartarin şi, opintindu-se pe genunchii săi puternici, se pregătea să întâmpine fiara; dar fiara avea altă socoteală, aşa că fugi în salturi mari urlând. Tartarin nu se mişcă deloc.  —Aşteaptă femela..., aşa ca în cărţile pe care le citise. Din păcate, femela nu veni. După două sau trei ore de aşteptare, tarasconezul se lăsă păgubaş. Pământul era ud, noaptea devenise răcoroasă şi briza mării îl urzica.  —Dar dacă aş trage un somn până la ziuă?, îşi zise şi, pentru a scăpa de reumatism, se gândi la cort. Dar, să vezi minune!, cortul avea un sistem atât de bine pus la punct, dar ceva grozav, că nu reuşi în nici un chip să-l desfacă. Se chinui şi năduşi în zadar timp de o oră; blestematul de cort nu se deschidea... Ca şi umbrelele acelea care, în toiul unei ploi torenţiale, îţi joacă festa... Istovit, eroul aruncă sculele pe jos şi se culcă pe pământ, înjurând în tot felul ca un provensal adevărat ce era. —Ta, ta, ra, ta Tarata!...  Ques aco?, strigă Tartarin, tresărind brusc. Erau trompetele vânătorilor din Africa care sunau deşteptarea în cazărmile din Mustafa... Uluit, vânătorul de lei se frecă la ochi... Şi el, care se credea în inima deşertului! Ştiţi unde se afla de fapt? Într-un strat de anghinare, între un rând de conopidă şi altul de sfeclă. Sahara asta avea legume... Aproape de el, pe colina înverzită din partea de sus a oraşului, se aflau vile algeriene, toate albe, strălucind în roua zorilor; te-ai fi putut crede în împrejurimile Marsiliei printre casele de ţară mai mici şi mai mari. Înfăţişarea simplă şi cam legumoasă a acestei privelişti miră foarte mult pe bietul om şi îl întristă amarnic. ştia ,sunt nebuni, îşi repeta el ...să-şi planteze anghinarea în apropierea leului... că doar n-am visat... Deci, leii vin până aici... O să avem dovada... Dovada erau petele de sânge pe care, fugind, fiara le lăsase în urma ei. Aplecat peste aceste urme însângerate, cu ochii la pândă şi cu revolverul în mână, neînfricatul tarasconez nimeri, printre rândurile de anghinare, drept într-un lan de ovăz... Iarbă călcată, o băltoacă de sânge, iar în mijlocul ei, culcat pe o rână şi cu o rană mare la cap, era... Ghiciţi cine?...  Un leu, zău aşa! Da de unde, un măgar, unul din cei obiş-nuiţi în Algeria şi care sunt numiţi acolo urechiuşă.         VI   Sosirea femelei Luptă nemaipomenită La întâlnirea iepurilor       Prima mişcare a lui Tartarin la vederea nefericitei victime fu un gest de ciudă şi necaz. Doar e ditamai deosebirea între un leu şi un măgăruş!; a doua mişcare fu numai de milă. Bietul animal era atât de frumuşel şi părea atât de blând! Pielea de pe coaste, caldă încă, tremura ca varga. Tartarin îngenunche şi cu capătul centurii algeriene încercă să oprească sângele nefericitului animal; acest viteaz bărbat îngrijind un măgăruş era tot ceea ce s-ar putea închipui mai emoţionant. Când a simţit centura mătăsoasă, măgăruşul, care mai avea puţin de trăit, mişcă de două-trei ori din urechi ca şi cum ar fi spus:  —Mulţumesc!... mulţumesc!... Apoi, după ce mai zvâcni o dată din tot corpul, rămase lat.  Ocheşel! Ocheşel! Noiraud! Noiraud!, strigă chiar atunci o voce sugrumată de spaimă. Chiar în acelaşi timp, într-un crâng vecin crengile se mişcară... Tartarin n-avu decât timpul pentru a se ridica şi a se apăra. Desigur, era femela! Ea sosi, înspăimântătoare şi roşie toată, sub înfăţişarea unei bătrâne alsaciene care bodo-gănea învârtind o umbrelă stacojie şi cerând înapoi măgarul de la cele patru stihii ale colinei Mustafa. Şi-ar fi fost mult mai bine pentru Tartarin să fi avut de furcă cu leoaica decât cu această bătrână afurisită. În zadar încerca bietul să-i explice cum s-au petrecut lucrurile; că el îl luase pe Noiraud drept un leu... Baba crezu chiar că vrea să-şi bată joc de ea şi, strigând cât putea tarteifle, se năpusti asupra eroului cu straşnice lovituri de umbrelă. Oarecum nedumerit, acesta se apăra cum putea, evitând loviturile cu carabina, ba chiar năduşea, răsufla şi striga:  Dar, doamnă... dar, doamnă... Nimic şi pace! Doamna era surdă şi furia ei o dovedea cu vârf şi îndesat. Noroc că o a treia persoană sosi la locul bătăliei. Era soţul alsacienei, el însuşi alsacian şi crâşmar, în plus şi un contabil foarte bun. Când văzu despre ce e vorba şi constată că asasinul era de acord să-i plătească paguba, îşi dezarmă nevasta şi pe dată se înţeleseră. Tartarin dădu 200 de franci; măgarul poate făcea zece. Acesta-i preţul obişnuit pentru un măgar în pieţele arabe. Apoi l-au îngropat pe Noiraud sub un smochin, iar alsacianul, ademenit de culoarea paralelor tarasconeze, invită eroul să ia o gustare la crâşma sa care se găsea la câţiva paşi, pe marginea şoselei. Vânătorii algerieni veneau aici în toate duminicile să prânzească, deoarece câmpul era doldora de vânat şi nu găseai pe o rază de două leghe un loc mai bun pentru iepuri. -Şi leii? întrebă Tartarin. Alsacianul îl privi mirat peste măsură.  -Leii? -Da... leii... îi zăriţi câteodată?, întrebă încă o dată bietul om, cu mai puţină încredinţare. Crâşmarul izbucni în râs.  A, da, merci... leii... la ce bun?...  Cum, nu sunt lei în Algeria?...  Zău aşa, n-am văzut niciodată... Şi totuşi, sunt douăzeci de ani de când locuiesc aici. Cred însă c-am auzit vorbindu-se. Mi se pare că ziarele... Dar sunt mult mai departe, acolo în Sud... În acea clipă au ajuns la crâşmă. Era una de mahala, cum se mai găsesc pe la Vauves ori Pantin, cu o ramură uscată deasupra uşii, cu tacuri de biliard zugrăvite pe pereţi şi cu această drăguţă firmă: —La întâlnirea iepurilor. La întâlnirea iepurilor!... O, Bravida, ce mai amintire!     VII   O poveste cu un omnibuz, o maură şi un şirag de flori de iasomie       Această primă întâmplare ar fi descurajat pe mulţi oameni; dar cei dintr-o bucată, ca Tartarin nu se lasă cu una cu două.  —Leii sunt în Sud, se gândea eroul...  —Ei bine, voi merge în Sud. Şi de îndată ce înghiţi ultima îmbucătură, se ridică, mulţumi gazdei sale, îmbrăţişă pe bătrână fără pică, vărsă o ultimă lacrimă pentru răposatul Noiraud şi plecă repede spre Alger cu gândul neabătut de a-şi strânge cuferele şi de a pleca în sud chiar în aceeaşi zi. Din păcate, şoseaua cea mare din Mustafa părea că se lungise faţă de ziua de ieri; mamă, ce căldură şi ce praf era! Iar cortul  şi mai greu!... Tartarin nu avu nici măcar curajul să meargă pe jos până în oraş, aşa că, la trecerea primului omnibuz, făcuse semn şi se urcase... Ah, săracul Tartarin din Tarascon! Ce bine ar fi fost pentru el şi pentru gloria-i neştirbită dacă n-ar fi intrat înaceastă droagă blestemată şi şi-ar fi continuat drumul pe jos, chiar cu riscul de a cădea înăbuşit de aerul încins, cu cortul în spate şi cu puştile grele, dar cu două ţevi... Urcându-se şi el, omnibuzul se umplu. În fund, cu o barbă neagră şi stufoasă, stătea un vicar din Alger, citind din Breviar. În faţă, o negustoreasă tânără maură care fuma ţigări proaste. Apoi, un marinar maltez şi patru sau cinci maure acoperite cu voaluri, ca să nu li se poată vedea decât ochii. Acele doamne îşi făcu-seră rugăciunile în cimitirul din Abd-el-Kader; dar această împrejurare funebră nu părea să le fi întristat. Le auzeai râzând şi flecărind între ele, în timp ce ronţăiau prăjituri. Tartarin crezu că îl priveau insistent. Mai ales una îl mânca din ochi: cea din faţa sa, care îşi înfipse privirile în ochii lui şi nu le retrase tot drumul. Chiar dacă doamna purta voal, neastâmpărul ochilor mari, rimelaţi şi alungiţi, încheietura moale şi fină a mâinii plină de brăţări de aur pe care el le întrevedea din când în când, totul  vocea, mişcările cochete, ca de copil, ale capului, deci toate îi spuneau că acolo exista cineva tânăr, vesel, îngeresc... Bietul Tartarin nu ştia unde să se ascundă. Mângâierea mută a ochilor orientali îl tulbura, îl furnica, îl dădea gata; ce mai!, îl lua când cu căldură, când cu frig... Şi, culmea, nici condurul doamnei nu avea astâmpăr: se vâra printre ghetele lui imense de vânătoare, care simţeau acel pantofior foindu-se ca un mic şoricel roşu. Ce-i de făcut? Să răspundă acestei porniri şi acestei atingeri? Da, dar urmările... O poveste de iubire în Oriente, se ştie, ceva groaznic!!.. Cu imaginaţia lui, cât bolnavă, cât meridională, neînfricatul tarasconez se şi vedea în mâinile eunucilor, decapitat, poate mai rău decât atâta, cusut într-un sac de piele şi plutind pe apa mării cu capul său alături. Gândul acesta îl mai răcori puţin... În aşteptare, pantofiorul îşi continua manevra, iar ochii din faţa lui se deschideau mari, ca două flori de catifea neagră, dorind parcă să-i spună: — Culege-ne!.... Omnibuzul se opri. Erau în Piaţa Teatrului, la capătul străzii Bab-Azoun. Una câte una, încurcate în şalvarii largi şi strângându-şi cu o îndemânare sălbatică vălul de pe faţă, maurele coborâră. Vecina lui Tartarin se ridică cea din urmă şi, ridicându-şi puţin privirea, trecu atât de aproape de erou, atingându-l uşor cu răsu-flarea, cu un parfum de tinereţe, iasomie, mosc şi cofeturi. Tarasconezul nu mai rezistă. Îmbătat de dragoste şi în stare de orice, se repezi pe urmele maurei... Auzind zgomot de curele şi centiroane, ea se întoarse, duse un deget la gură, ca şi cum ar fi spus  —St, linişte!, iar cu cealaltă mână îi aruncă la repezeală un frumos şirag parfumat din flori de iasomie. Tartarin se aplecă să le ridice, dar, cum era greoi şi cu prea multe arme asupra lui, treaba dură destul de mult... Când se ridică, cu şiragul de iasomie în dreptul inimii, maura dispăruse.     VIII   Lei ai Atlasului, dormiţi!       Lei ai Atlasului, dormiţi! Dormiţi liniştiţi, în fundul sălaşurilor voastre, printre aloe şi cactuşi sălbatici... Câteva zile de-acum încolo, Tartarin din Tarascon n-o să vă căsăpească. Deocamdată, tot echipamentul său de război  lăzi cu arme, farmacie, cort, conserve  se odihneşte liniştit la hotelul Europa, într-un colţ al camerei nr. 36. Dormiţi fără grijă, voi, cogeamite lei roşcaţi. Tarasconezul îşi caută maura. După povestea din omnibuz, bietul de el simte tot timpul, pe piciorul său uriaş de vânător înrăit, zvâcnirea şoricelului roşu şi briza mării atingându-i buzele, şi capătă tot timpul  orice ar face  un parfum de dragoste, de cofetărie şi de anason. Nu mai poate fără maura sa! Dar asta nu-i o treabă oarecare! Să găseşti într-un oraş de o sută de mii de suflete o persoană de la care nu cunoşti decât răsuflarea, pantalonii şi culoa-rea ochilor; nu e însă decât un tarasconez îndrăgostit lulea, care poate încerca marea cu degetul. Culmea e că, sub vălurile lor albe, toate maurele se aseamănă; în plus, aceste doamne nu ies nicăieri, iar când ai vrea să le vezi, trebuie să urci în oraşul de sus, arab, oraşul turcaleţilor! Oraşul de sus e un loc foarte periculos. Străzi mici, întunecoase şi foarte strâmte, căţă-rate între două rânduri de case dosnice, ale căror acoperişuri se împreunează şi formează un tunel. Uşi joase, ferestruici, pavilioane mohorâte cu grilaj. Apoi, pe dreapta şi pe stânga, o mulţime de prăvălii mucegăite unde turcaleţii cumpliţi, cu capete de corsari, cu ochi albi şi dinţi strălucitori, fumează pipe lungi şi vorbesc cu glas coborât, ca şi cum ar pune la cale ceva necurat. Dacă am zice că Tartarin a trecut nepăsător prin acest oraş groaznic, ar însemna să minţim. Dimpotrivă, el era înspăimântat şi, pe aceste străduţe întunecoase, ocupate aproape în întregime de-a latul de burduhanul său, viteazul bărbat păşea cu multă băgare de seamă, fiind cu ochii în patru şi cu degetul pe trăgaciul revolverului. Exact ca la Tarascon, când se ducea la club. În fiece clipă se aştepta să-i sară în spate o grămadă de eunuci şi ieniceri, dar dorinţa de a o vedea pe aleasa inimii sale îi dădeau îndrăzneală şi putere de uriaş. Aproape opt zile, Tartarin nu părăsi oraşul de sus. Când şi când îl puteai vedea aşteptând la nesfârşit în faţa băilor maure, pentru a prinde ora când doamnele ieşeau în grupuri şi zgribulite după baie; alteori, stătea ghemuit la uşa moscheilor, gâfâind şi năduşind, ca să-şi scoată ciubotele greoaie, înainte de a intra în lăcaşul de cult. Câteodată, la căderea nopţii, când se întorcea necăjit peste măsură că n-a descoperit nimic nici la baie şi nici la moschee, tarasconezul, trecând prin faţa caselor maure, auzea cântece monotone, sunete stinse de chi-tară, duruitul dairalelor şi râsete gingaşe de femei, toate gâdilându-i plăcut inima.  —Poate e acolo!, îşi zicea el. Atunci, dacă strada era pustie, se apropia de una din aceste case, ridica ciocănelul de la uşă şi lovea uşor... Îndată cântecele şi râsetele încetau. Nu se auzeau dincolo de pereţi decât şuşotiri depărtate, ca într-o colivie.  —Acum e acum, se gândea eroul.  —O să se întâmple ceva! Ceea ce i se întâmpla cel mai des era o oală cu apă rece în cap sau coji de portocale şi de smochine din Barbaria... Niciodată ceva mai grav... Lei ai Atlasului, dormiţi!     IX   Prinţul Grégory de Muntenegru       Trecuseră două săptămâni de când nefe-ricitul Tartarin îşi căuta doamna algeriană şi probabil ar mai fi căutat-o şi azi, dacă Providenţa îndrăgostiţilor n-ar fi venit în ajutorul său, luând chipul unui gentilom din Muntenegru. Şi iată cum. Iarna, în toate serile de sâmbătă, marele teatru din Alger organizează un bal mascat la fel ca acela de la Operă. E acelaşi nesuferit şi ridicol bal mascat din provincie. Lume puţină în sală, vreo câţiva clienţi de la Bullier sau de la Casino, fete mari nebune după militari, tipi împopoţonaţi, dar vestejiţi, lucrători fără slujbă şi cinci sau şase spălătorese mahoneze care îşi încearcă norocul, dar care mai păstrează din cuminţenia lor un miros nedefinit de usturoi şi sos cu şofran. Adevărata privelişte nu e însă acolo. E în foaier, transformat pentru această ocazie în salon de joc... O mulţime nerăbdătoare şi pestriţă se înghesuie în jurul meselor cu postav verde: tiraliori algerieni în permisie, care mizează solda lor anticipat, negustori mauri din partea de sus a oraşului, negri, maltezi, colonişti din centrul ţării, care au făcut patruzeci de leghe şi care riscă pe un as banii de pe un plug sau o pereche de boi... Toţi neliniştiţi, palizi, cu dinţii strânşi şi cu acea privire răvăşită a jucătorului, agitată, oblică, chiar crucişă de-atâta privit în cărţi. Mai încolo se află triburi de evrei algerieni, care însă joacă în familie. Bărbaţii poartă costum oriental, împodobit caraghios cu ciorapi albaş-tri şi şepci de catifea. Femeile, livide şi puhave, stau ţepene, strânse de pieptarele aurite... În jurul meselor, adunat ciorchine, fiecare trib ţipă, se sfătuieşte, socoate pe degete, dar joacă puţin. Numai din timp în timp, după îndelungi consultări, un bătrân patriarh cu o barbă cât a bunului Dumnezeu îşi ia inima în dinţi şi riscă un duro din averea familiei... Şi, în timp ce se desfăşoară partida, vezi o licărire de ochi şireţi străpungând masa, nişte ochi ca un diamant negru, care fac să salte piesele de aur pe covorul verde pe care el le trage încet ca pe sfoară... Apoi, certuri, bătăi, înjurături în toate limbile, strigăte cumplite de tot soiul, cuţite gata să lovească, garda care soseşte şi banii care lipsesc!... Chiar în mijlocul urgiei nimeri marele Tartarin într-o seară, el, venit pentru a uita supărarea şi a-şi găsi pacea inimii! Eroul trecea singur prin mulţime, gândindu-se la maura sa; deodată, printre strigăte, pe deasupra zgomotului puternic, la o masă de joc, două voci mânioase se înfruntau: -Iar eu vă spun că-mi lipsesc douăzeci de franci, domnule... -Domnule?! -Ei şi?... Domnule!... -Băgaţi seama cu cine vorbiţi, domnule!  Nici nu-mi pasă... domnule! -Eu sunt prinţul Grégory de Muntenegru, domnule!... La auzul acestui nume, Tartarin, cu inima strânsă, străbătu mulţimea şi se opri în rândul din faţă, foarte bucuros şi mândru că l-a regăsit pe prinţ, acest prinţ muntenegrean, atât de amabil, cu care făcuse cunoştinţă la bordul pachebotului. Din păcate, titlul de Alteţă, care îl ului pe dragul tarasconez, nu-l impresionase deloc pe ofiţerul de vânători cu care prinţul se luase la harţă. -Ei, uite unde am ajuns..., făcu militarul rânjind; apoi, întorcându-se către balcon: Grégory de Muntenegru... cine îl cunoaşte?... Nimeni! Indignat, Tartarin păşi în faţă. -Iertare... eu îl cunosc pe prinţul, spuse el cu o voce hotărâtă şi cu acel faimos accent din Tarascon. Ofiţerul de la vânători îl privi o clipă, drept în faţă, apoi, ridicând din umeri, spuse: -Prea bine!... Împărţiţi-vă cei douăzeci de franci care îi lipsesc şi să nu mai vorbim de asta. Şi în aceeaşi clipă întoarse spatele şi se pierdu în mulţime. Aprigul Tartarin voi să se arunce asupra lui, dar prinţul îl împiedică: -Lăsaţi... e treaba mea. Şi, la braţ cu Tartarin, ieşi deîndată afară. Cum se văzură în piaţă, prinţul Grégory de Muntenegru se descoperi, întinse mâna eroului nostru şi, amintindu-şi vag numele acestuia, i se adresă amabil: -Domnule Barbarin... -Tartarin!, îi suflă celălalt. -Tartarin, Barbarin, nu are nici o importanţă. Acum suntem legaţi pe viaţă şi pe moarte! Şi nobilul muntenegrean îi scutură mâna cu putere... Vă închipuiţi cât de mândru era tarasconezul... -Priinţe! Priinţe!, repeta el în neştire. Un sfert de oră mai târziu, aceşti doi domni stăteau la masă în restaurantul Platanilor, un plăcut club de noapte ale cărui terase dădeau spre mare; în faţa unei salate ruseşti foarte picante şi a unui ispititor vin de Crescia, reînnoiră cunoştinţa. Nu vă puteţi imagina nimic mai seducător ca acest prinţ muntenegrean. Subţire, fin, cu părul scurt şi creţ, tuns cu briciul, bărbierit proaspăt, plin de medalii ciudate, părea un mare pişicher, cu gesturi mân-gâietoare şi cu un vag accent italienesc care îi dădea un aer nenatural de Mazarin fără mustăţi; as în cunoaşterea limbilor latine, cita la tot pasul pe Tacit, pe Horaţiu şi chiar Comen-tariile. De viţă nobilă, fraţii săi, se pare, l-au exilat de la zece ani, din cauza opiniilor sale liberale, şi de atunci cutreieră numai pentru plăcerea sa şi pentru a se instrui ca un adevărat Alteţă-filosof. Şi ce coincidenţă stranie! Prinţul petrecuse trei ani la Tarascon şi, deoarece Tartarin se mira că nu l-a întâlnit niciodată la club sau pe esplanadă, Alteţa sa răspunse cu un ton evaziv: -Ieşeam puţin. Atunci, tarasconezul, discret cum era, nu îndrăzni să întrebe mai mult. Toate marile personalităţi au şi ceva misterios în ele. La urma urmei, domnul Grégory era un prinţ ales. Sorbind încet din vinul roşu de Crescia, el asculta cu răbdare pe Tartarin, care îi vorbea de maura sa, asigurându-l că va face orice pentru a o regăsi cât mai repede, deoarece cunoştea multe şi diferite doamne. Se bău straşnic şi pe îndelete. Se ciocni  —Pentru doamnele din Alger şi pentru un Muntenegru liber!. Afară, pe lângă terasă, valurile mării se rostogoleau în umbră, lovind malurile cu un zgomot de cearşafuri ude scuturate. Era cald, iar cerul se spuzise de stele. În platani, cânta o privighetoare. Cel care achită nota fu, bineînţeles, Tartarin.   X   Spune-mi numele tatălui tău, iar eu îţi voi spune numele acestei flori       —Cu un prinţ muntenegrean alături, treaba e gata cât ai zice peşte! A doua zi după seara de la Platani, încă din zori, prinţul Grégory se afla în camera tarasconezului. -Repede, repede, îmbrăcaţi-vă! Maura voastră a fost regăsită. Se numeşte Baïa... Are douăzeci de ani, e frumoasă ca un crin şi, în plus, e văduvă... -Văduvă!... ce noroc!, îşi zise cu veselie viteazul Tartarin care nu avea încredere în soţii din Orient. -Da, dar e supravegheată de fratele ei.  Ah!, la dracu! -Un maur fioros care vinde pipe în bazarul Orléans. Urmă o clipă de tăcere. -Bine!, reluă prinţul, doar nu sunteţi un om care să se teamă pentru un fleac; poate, vom ajunge unde trebuie cu acest bandit, dacă îi vom cumpăra câteva pipe. Hai repede, îmbrăcarea, ştrengar norocos! Palid, frământat, cu inima fremătând de dragoste, tarasconezul sări din pat şi, încheindu-şi în grabă nasturii de la izmenele de flanelă, zise: Oare ce ar trebui să fac? Simplu, să-i scrii doamnei şi să-i ceri o întâlnire! Deci, ştie franţuzeşte?, zise dezamăgit naivul Tartarin, care visase un Orient sută la sută.  Nu ştie o boabă, răspunse prinţul liniştit... dar îmi veţi dicta scrisoarea şi eu o voi traduce exact.  O, prinţe, câtă bunătate! Şi tarasconezul începu să se plimbe prin cameră cu paşi mari, tăcut şi gânditor. Vă imaginaţi lesne că nu se scrie unei maure din Alger ca unei fetişcane din Beaucaire. Spre norocul lui, eroul nostru păstra în mintea sa numeroase lecturi care îi permiteau, amestecând retorica vicleană a indienilor lui Gustave Aimard cu Călătorie în Orient de Lamartine şi cu unele citate mai vechi din Cântarea cântărilor, să alcătuiască o scrisoare, cea mai orientală cu putinţă din câte s-au văzut. Aceasta începea cam aşa:  —Ca un struţ în nisipuri... şi se termina astfel:  —Spune-mi numele tatălui tău şi-ţi voi spune numele acestei flori... La aceste citate, visătorul Tartarin ar fi adăugat bucuros un buchet de flori ca un simbol, după obiceiul oriental; dar prinţul Grégory socoti că era mai potrivit să cumpere nişte pipe de la fratele ei, ceea ce ar îndulci felul sălbatic de a fi al acestui domn; va face, cu siguranţă, aleasă plăcere şi doamnei care fuma ca un turc. -Hai repede să cumpărăm pipe!, zise Tartarin nerăbdător. -Nu!... nu!... Lasă-mă să mă duc singur, le voi lua mai ieftin... Cum doriţi!... O, priinţe... priinţe... Şi bietul om, destul de încurcat, întinse punga sa binevoitorului muntenegrean, reco-mandândui însă să nu se zgârcească pentru a o mulţumi pe doamnă. Din păcate, treaba asta  deşi începuse bine  n-a mers chiar aşa de repede cum sperau ei. Impresionată, se pare, de elocinţa lui Tartarin şi sedusă deja pe trei sferturi, maura nu avea decât să-i scrie că-l primeşte; dar fratele ei avea pretenţii, iar pentru a-l potoli, trebuiau să cumpere câteva duzine de pipe mari, o întreagă încărcătură...  —Ce dracu face Baïa cu atâtea pipe, se întreba uneori bietul Tartarin; totuşi, plăti fără să se zgârcească. În sfârşit, după ce cumpărase vrafuri de pipe şi răspândise prin scris valuri de poezie orientală, obţinu o întâlnire. Nici nu am nevoie să vă spun cu ce bătăi de inimă se pregătea eroul pentru acest eveniment, cu câtă grijă şi emoţie îşi tăie, îşi lustrui şi parfumă barba-i aspră de vânător de şepci, fără să uite  căci trebuie să prevezi totul  să strecoare în buzu-narul său o măciucă mică şi ghintuită şi două sau trei revolvere. Prinţul, mereu binevoitor, se înfăţişă la prima întâlnire ca traducător. Doamna locuia în partea de sus a oraşului. În faţa uşii, un tânăr maur de treisprezece sau paisprezece ani fuma. Era temutul Ali, fratele despre care am vorbit. Văzându-i sosind pe cei doi vizitatori, el bătu de două ori în uşă şi se retrase discret. Uşa se deschise. O negresă, fără să scoată vreo vorbă, îi conduse pe domni prin curtea interioară într-o cameră mai răcoroasă, unde îi aştepta doamna stând într-un cot pe divan... De la început, îi păru tarasconezului mai mică şi mai puternică decât maura din omnibuz... De fapt, era aceeaşi oare? Dar această bănuială trecu ca un fulger prin creierul lui Tartarin. Doamna era atât de drăgălaşă, având picioarele goale, degetele grăsuţe şi încărcate de inele, era trandafirie şi fină; sub corsetul din postav auriu şi sub desenele înflorate ale rochiei sale se putea ghici o persoană plăcută, durdulie, plină de vino-încoa, rotunjită prin toate locurile... Ciubucul de chihlimbar al pipei fumega între buze şi o învăluia într-un nimb de ceaţă blondă. Intrând, eroul puse mâna în dreptul inimii şi se înclină după moda maurilor, rotindu-şi ochii mari şi pătimaşi... Baïa îl privi o clipă fără să spună ceva; apoi, lăsând ciubucul, se răsturnă pe spate, îşi luă capul în mâini şi nu i se mai văzu decât gâtul alb, iar un hohot de râs nebun i-l scutura ca pe un sac plin de mărgăritare.     XI Sidi Tart”ri ben Tart”ri       Dacă veţi intra seara în cafenelele algeriene din oraşul de sus, veţi auzi chiar şi azi maurele vorbind şi râzând pe-nfundate între ele, cu clipiri din ochi, despre un anume Sidi Tart”ri ben Tart”ri, un european cumsecade şi bogat care  să tot fie vreo câţiva ani de atunci  trăia în cartierul din partea de sus a oraşului cu o damă bună, pe nume Baïa. Acest Sidi Tart”ri, despre care este vorba aici şi care a lăsat atât de plăcute amintiri la Casbah, nu e altul decât, e uşor de ghicit, Tartarin al nostru. Ce să-i faci? Aşa-i viaţa. Li se întâmplă chiar şi sfinţilorsau eroilor să petreacă ceasuri de orbire, tulburare şi slăbiciune. Nemaipomenitul tarasconez nu fu nici el scutit de aşa ceva, şi iată de ce  preţ de aproape două luni  uitând de lei şi de glorie, se îmbătă de dragostea orientală şi adormi, ca Hanibal la Capua, în desfătările din oraşul alb al Algerului. Viteazul bărbat închiriase în inima târgului arab o frumoasă căsuţă din partea locului, cu curte interioară cubananieri, cu galerii răcoroase şi fântâni. Trăia acolo, departe de orice frământare alături de maura sa, devenit el însuşi maur din cap până în picioare, trăgând pe nas din narghilea şi mâncând dulceţuri cu mosc. Întinsă pe un divan în faţa sa, Baïa, cu degetele pe chitară, îngâna arii monotone sau, pentru a-l distra pe stăpânul său, se prefăcea că dansează din buric, ţinând în mână o oglin-joară în care îşi privea dinţii albi, toată numai zâmbet. Deoarece doamna nu ştia nici o boabă franţuzeşte, iar Tartarin nici un cuvânt în arabă, conversaţia lâncezea şi vorbăreţul tarasconez avea timp berechet să se căiască pentru limbuţia de care se făcea vinovat în farmacia lui Bézuquet sau la armurierul Costecalde. Numai că această pocăinţă îşi avea farmecul ei, căci era ca o lene desfătătoare care îl cuprindea când sta acolo zile întregi fără să vorbească, ascultând doar gâlgâitul narghilelei, murmurul chitarei şi susurul fântânii pe mozaicurile din curte. Narghileaua, Baïa, şi dragostea îi umpleau întreaga viaţă. Uneori cu doamna în şa pleca pe o catârcă să mănânce rodii într-o grădină mică pe care o cumpărase în împrejurimi... Dar niciodată, absolut niciodată, nu cobora în oraşul european. Cu neobosiţii săi cheflii, cu alcazarele ticsite de ofiţeri şi cu permanentul zgomot de săbii de sub arcade, Algerul de jos îi părea insuportabil şi urât ca un corp de gardă din Occident. Într-un cuvânt, tarasconezul era în culmea fericirii. Tartarin-Sancho, în mod deosebit: lacom peste măsură de cofeturile turceşti, declara că nu poate cere mai mult de la noua sa viaţă. TartarinQuijote avea, pe ici pe colo, anumite remuşcări, gândindu-se la Tarascon şi la pieile promise... Dar supărarea nu-l ţinea mult şi, pentru a-şi alunga gândurile negre, îi era de-ajuns o privire a Baïei sau o linguriţă din acele înnebunitoare dulceţuri parfumate şi tulburătoare ca băuturile de leac ale vrăjitoarei Circe. Seara, prinţul Grégory venea să vorbească despre Muntenegrul liber. De o bunăvoinţă nemăsurată, acest domn amabil îndeplinea în casă slujba de interpret, la nevoie chiar pe cea de administrator, dar toate acestea fără plată, ci numai din plăcere. În afară de el, Tartarin nu îi primea decât pe turci. Toţi aceşti bandiţi cu capete înspăimântătoare, care altădată îl speriau atât de mult din fundul dughenilor lor întunecoase, se dovedeau, după ce i-a cunoscut, nişte negustori buni şi paşnici, lucrători de dantele, băcani, cioplitori de ciubucuri pentru pipe, oameni cumsecade şi la locul lor, şireţi, discreţi şi foc de îndemânatici la jocul de cărţi. De patru sau cinci ori pe săptămână aceşti domni îşi petreceau seara la Sidi Tart”ri, golindu-l de bani, mâncându-i dulceţurile şi retrăgându-se paşnici la ora zece, cu mulţu-miri înălţate Profetului. După plecarea lor, Sidi Tart”ri şi soaţa-i credincioasă încheiau seara pe terasa mare şi albă care acoperea casa şi domina oraşul. Jur împrejur, o mie de alte terase albe, liniştite, sub lumina lunii, coborau pe rând până la mare. Se auzeau refrenele chitarei, purtate de briză. Brusc, ca un buchet de stele, o melodie limpede se răzleţea plăcut până la cer şi în minaretul moscheei vecine apărea un muezin frumos, lăsând umbra sa albă pe albastrul adânc al nopţii, în timp ce cânta slavă lui Allah, cu o voce minunată care umplea văzduhul. De îndată, Baïa, lăsa chitara, şi ochii ei măriţi, întorşi spre muezin, sorbeau cu sufletul rugăciunea. Cât timp se auzea cântecul, ea rămânea acolo, pierdută şi tremurând. Ca o sfântă Theresa din Orient... Tartarin, zguduit sufleteşte, o privea cum se roagă şi se gândea în sinea lui că e o religie puternică şi profundă, care poate să ducă la o asemenea beţie în credinţă. Tarascon, acoperă-ţi faţa! Tartarin are de gând să te renege.       XII   Ni se scrie din Tarascon       Într-una din după-amiezile cu cer albastru şi briză călduţă, Sidi Tart”ri se întorcea singursingurel, călare pe catârcă, de la grădina alăturată. Cu picioarele îndepărtate de rogojinile care umflau coşurile cu chitră şi pepeni verzi, legănat de zgomotul scărilor înalte şi urmând cu tot corpul buiestrul animalului, viteazul trecea astfel printr-o privelişte minunată, cu braţele încrucişate pe pântece, gata să aţipească de-atâta căldură şi desfătare. Intrând în oraş, dintr-odată, o chemare puternică îl trezi: Hei, pe toţi dracii, acesta-i domnul Tartarin. La numele Tartarin şi la auzul acestui plăcut accent meridional, tarasconezul, ridicând capul, zări la doi paşi figura cunoscută şi arsă de soare a domnului Barbassou, căpitan pe Zouave, care îşi bea rachiuaşul de anason şi îşi fuma pipa în uşa unei cafenele. Hei, salutare, Barbassou!, făcu Tartarin oprindu-şi catârca. În loc să-i răspundă, Barbassou îl privi o clipă cu ochii deschişi, pe urmă se puse pe hohotit, dar aşa de zdravăn, încât Sidi Tart”ri rămase complet zăpăcit lângă harbujii săi. Ei, ce straşnic turban, iubite domnule Tartarin!... Deci, e adevărat ce se spune, că v-aţi făcut turc?... Şi micuţa Baïa mai cântă Marco la Belle? Marco la Belle!, strigă înfuriat Tartarin... Aflaţi, căpitane, că persoana despre care vorbiţi este o fată maură cinstită şi nu ştie nici un cuvânt în franceză... Baïa, nici un cuvânt franţuzesc?... Dar sunteţi legat la ochi!... Şi bravul căpitan începu să râdă şi mai tare. Apoi, văzând mutra bietului Sidi Tart”ri cum se lungea, îşi schimbă părerea.  De fapt, poate nu e aceeaşi... Să admitem că am confundat-o... Numai că vedeţi, domnule Tartarin, ar trebui totuşi să vă feriţi de maurele algeriene şi de prinţii de Muntenegru!... Tartarin se ridică în scări, bosumflat. Prinţul este prietenul meu, căpitane!  Bine, bine!, nu vă fie cu supărare... Nu luaţi un pahar? Nu?! Bine, atunci... vreo veste pentru acasă?... Nici atâta... Atunci, drum bun... Da uite ce, colega, am colea un tutun foarte bun din Franţa, dac-aţi vrea să vă umpleţi câteva pipe... Luaţi-vă, luaţi! Vă va face plăcere... Tocmai drăcia asta de mahorcă din Orient v-a tulburat minţile! În aceeaşi clipă, căpitanul se întoarse la absintul său, iar Tartarin, prins de gânduri, îşi reluă la trap mărunt drumul spre căsuţa sa. Chiar dacă sufletul lui ca o pâine nu credea nimic din ce auzise, insinuările lui Barbassou îl întristaseră; iar înjurăturile de acasă şi accentul acela meridional trezeau în el anumite remuşcări. Acasă nu găsi pe nimeni. Baïa era la baie... Negresa i se păru urâtă, iar casa mohorâtă... Pradă unei melancolii fără nume, se aşeză aproape de fântână şi burduşi o pipă de tutun de la Barbassou. Tutunul era învelit într-o bucată de Sémaphore. Desfăcându-l, îi sări în ochi numele oraşului natal. Ni se scrie din Tarascon. —Oraşul e în fierbere. Tartarin, vânătorul de lei, plecat pentru vânarea marilor feline în Africa, nu dă nici un semn de mai multe luni... Ce s-a întâmplat cu viteazul nostru compatriot?... Abia dacă îndrăznim să ne întrebăm, doar laţi cunoscut prea bine pe acest cap înfierbântat, acest îndrăzneţ însetat de aventuri... A fost, ca şi alţii, înghiţit de nisipuri sau a căzut sub dinţii ucigaşi ai acelor monştri din Atlas, a căror piele el a promis-o municipalităţii?... Îngrozitoare bănuieli. Totuşi, negustorii negri veniţi la târgul Beaucaire pretind că l-au întâl-nit în inima deşertului şi el este acel european ale cărui semnalmente ne duc cu gândul la el, cel care se îndrepta spre Tombuctu... Dumnezeu să-l aibă în pază pe Tartarin al nostru! Terminând de citit, Tartarin simţi că roşeşte, păleşte, că-l ia cu frig. Întregul Tarascon îi apăru în faţă: clubul, vânătorii de şepci, fotoliul cel verde de la Costecalde şi, plutind ca un vultur cu aripi întinse, mustaţa nemaipomenită a bravului comandant Bravida. Atunci, când se văzu în ce hal ajunsese, ghemuit pe-o rogojină, în timp ce alţii îl credeau la vânătoare de fiare sălbatice, lui Tartarinîi fu ruşine de el şi plânse. Însă deodată sări în sus.  La lei, la lei! Şi, avântându-se spre ungherul prăpădit unde se odihneau cortul, farmacia, conservele, lada cu arme, le târâi în mijlocul curţii. Tartarin-Sancho îşi dădea duhul; nu mai exista decât Tartarin-Quijote. O vreme, inspectă materialul, se înarmă, se îmbrăcă, se încălţă cu cizmele mari, scrise două cuvinte prinţului pentru a i-o încredinţa pe Baïa, introduse în plic câteva flori albastre udate cu lacrimi; imediat, aprigul tarasconez porni cu diligenţa pe şoseaua către Blidah, lăsând acasă negresa speriată în faţa narghilelei, turbanul, papucii, toate boarfele musul-mane ale lui Sidi Tart”ri, erau răspândite prin trifoiul alb al grădinii.         Partea a III-a La lei acasă       I   Diligenţele strămutate       Era o diligenţă hodorogită de pe timpuri, capitonată după moda veche cu postav albastru spălăcit de tot, cu ciucuri mari din lână aspră care, după câteva ore de mers, făcea fel de fel de gâlme... Tartarin din Tarascon avea un colţişor în partea din spate a diligenţei; se instalase aici cum putu mai bine şi, aşteptând să adulmece marile feline din Africa, se mulţumea cu acest cunoscut miros al diligenţei, care la rându-i se compunea din mii de mirosuri, de oameni, cai, femei, curele, merinde şi paie mucegăite. Găseai în această parte a diligenţei câte puţin din toate. Un călugăr, negustori evrei, două cocote care căutau regimentul al III-lea de husari şi un fotograf din Orléansville... Dar, oricât de plăcută şi de variată ar fi fost societatea, tarasconezul nu scoase un cuvânt, ci rămase pe gânduri cu braţul trecut peste curelele de la raniţă şi cu carabinele între genunchi. Plecarea pe fugă, ochii negri ai Baïei, măreaţa vânătoare pe care credea că o va face, toate îl îmbătau de cap, fără a mai socoti că, având un aer blând şi patriarhal, această diligenţă europeană regăsită în mijlocul Africii îi aducea aminte oarecum de Tarascon, de propria tinereţe şi de drumurile de la barieră, de prânzurile luate pe malul Ronului, deci o sumedenie de dragi amintiri. Încet-încet, veni şi noaptea. Conductorul aprinse felinarele... Diligenţa înainta săltând zgomotos din arcurile sale vechi, caii mergeau la trap, iar zurgălăii răsunau. Din când în când, de sub coviltir răzbătea un zgomot cumplit de fierăraie... Era materialul de război. Tartarin, pe trei sferturi adormit, privi o clipă călătorii scuturaţi de hurducături şi dansând ca nişte umbre poznaşe; apoi ochii săi se întunecară, gândirea i se înnegură şi nu mai auzi decât vag scrâşnetul şi geamătul roţilor... Într-o clipă, o voce, vocea unei zâne bătrâne, răguşită, zăpăcită şi dogită, îl strigă pe nume: Domnule Tartarin!, domnule Tartarin!  Cine mă strigă? Eu, domnule Tartarin; nu mă recunoaşteţi? Sunt bătrâna diligenţă care făcea  sunt douăzeci de ani de atunci  drumul de la Tarascon la Nîmes... De câte ori nu v-am dus, pe dvs. şi pe prieteni, când mergeaţi să vânaţi şepci lângă Joncquières sau Bellegarde! Dacă nu v-am recunoscut chiar de la început, e din cauza fesului şi pentru că v-aţi cam îngrăşat. Însă de îndată ce-aţi început să sforăiţi, pe onoarea mea, v-am recunoscut imediat. Bine, bine!, făcu tarasconezul puţin enervat. Şi, mai târziu, domolindu-se: Dar, în sfârşit, prietenă dragă, ce cauţi pe aici? Ei, dragă domnule Tartarin, nu am venit de bunăvoie, fiţi sigur de asta. Când drumul de fier din Beaucaire a fost terminat, nu m-au găsit bună de nimic şi m-au trimis în Africa... Şi nu sunt singura! Aproape toate diligenţele din Franţa au fost strămutate ca şi mine. Ne-au găsit prea reacţionare şi iată-ne pe toate aici, trăind ca la ocnă... E ceea ce numiţi în Franţa căile ferate algeriene. Aici, bătrâna diligenţă suspină îndelung, apoi reluă: Ah!, domnule Tartarin, cât regret dragul meu Tarascon. Au fost vremuri bune pentru mine  timpul tinereţii! Trebuia să mă fi văzut când plecam dimineaţa, spălată peste tot şi strălucind de curăţenie, cu roţile lăcuite de păreau noi, cu felinarele ca doi luceferi şi cu coviltirul frecat cu ulei! Ce bine mai era când surugiul pocnea din bici prin aer şi zicea:Laga-digadou, Tarasca! Tarasca!... iar conductorul cu goarna la şold, cu şapca brodată pe-o ure-che, zvârlindu-şi căţeluşul, totdeauna furios, la o lungime de braţ pe coviltirul imperialei, apoi se cocoţa acolo sus şi el, strigând: —Dă-i cărbuni, dă-i foc!... Atunci cei patru cai porneau în sunetul clopoţeilor, al lătrăturilor şi al fanfarelor, ferestrele se deschideau şi întregul Tarascon privea cu mândrie cum diligenţa o pornea pe şoseaua cea mare. Ce şosea frumoasă, domnule Tartarin: largă, curată, cu borne kilometrice, cu pătrate de piatră aşezate regulat, iar pe dreapta şi pe stânga cu câmpii de măslini şi vii. Mai apoi, hanuri la fiecare zece paşi, popasuri şi cai de poştă la fiecare cinci minute... Şi călătorii mei, ce oameni minu-naţi erau: primari şi preoţi care se duceau la Nîmes, la prefect sau la episcop, simpatici negustori de tafta, care se întorceau bine băuţi de la Mazet, liceeni în vacanţă, ţărani cu bluze înflorate, proaspăt bărbieriţi de dimineaţă, iar sus pe imperială, voi, domnii vânători de şepci, mereu veseli, fiecare cântându-şi romanţa cu atâta drag seara, în amurg, când ne întorceam! Ce se-ntâmplă acum, asta-i altă poveste... Dumnezeu ştie ce fel de oameni duc: o grămadă de necredincioşi, veniţi de nu ştiu unde şi care mă umplu de spurcăciuni, negri, beduini, cătane, aventurieri din toate ţările, colonişti în zdrenţe care mă spurcă cu pipele lor, toţi vorbind o limbă din care nici Dumnezeu tatăl n-ar înţelege nimic... Doar vedeţi cum mă tratează! Niciodată periată sau spălată. Abia de-mi ung osiile cu o unsoare murdară... În locul acelor cai zdraveni şi liniştiţi de altădată, nişte mârţoage arăbeşti care au pe dracul în ele, se bat, se muşcă, ţopăie ca nişte capre şi îmi sparg hulubele cu lovituri de copite. Vai!... aoleu!... Aveţi grijă! Iată că şi încep. Şi-apoi drumurile. Pe aici, cică sunt mai de doamne-ajută, deoarece suntem chiar lângă Guvernământ; dar mai încolo, nimic, nici vorbă de vreun drum. Se merge la întâmplare, printre dealuri şi câmpii, printre palmieri pitici şi arbori de fistic. Nici măcar un popas ca lumea. Ne oprim după voia conductorului, când la o fermă, când la alta. Câteodată, haimanalele acelea mă obligă la un ocol de două leghe, pentru a bea la un prieten un pahar de absint sau de rom îndulcit cu cafea neagră. După aceea, mână, surugiu! căci trebuie recuperat timpul pierdut. Soarele te coace, praful te ustură. Dă-i bice mereu! Au loc ciocniri şi răsturnări. Dă-i bice şi mai vârtos! Se trece peste râuri înot, capeţi guturai, eşti leoarcă, te scufunzi. Dă-i bice, dă-i bice, dă-i bice!... Pe urmă, seara, lucind de atâta apă, iată că la vârsta mea şi cu toate reumatismele trebuie să mă culc sub cerul liber, într-o curte de caravanserai, în bătaia tuturor vânturilor. Noaptea, şacali sau hiene vin să adulmece chesoanele, iar puşlamalele care se tem de rouă vin la căldurică în compartimentele mele... Iată ce viaţă duc, dragă domnule Tartarin, şi o voi duce aşa până în ziua când, arsă de soare, putrezită din cauza umezelii, voi cădea  căci n-are cum să fie altfel  într-o margine de drum unde arabii îşi vor fierbe cuşcuşul cu rămăşiţe din bătrânul meu schelet...  Blidah! Blidah!, strigă conductorul, deschizând portiera.     II   Iată că se iveşte un domn mărunţel       Ca prin ceaţă, Tartarin din Tarascon zări prin geamurile scorojite de abur o frumoasă piaţă de subprefectură, bine aranjată, înconjurată de arcade şi plină cu portocali. În mijloc nişte soldaţi ca de plumb făceau instrucţie în pâcla trandafirie şi limpede a dimineţii. Cafenelele îşi ridicau obloanele. Într-un colţ, o baracă cu legume. Totul era plăcut, dar nu mirosea încă a lei.  —Spre sud!... mai spre sud!, murmura bunul Tartarin, ghemuindu-se în colţul său. În acel moment, portiera se deschise. O adiere de aer proaspăt intră înăuntru, adu-când parcă pe aripile sale, odată cu parfumul de portocali înfloriţi, şi pe un domn mărunţel, în redingotă de culoarea alunei: bătrân, uscat, cu riduri, meticulos, o figură butucănoasă ca un pumn, cu o cravată de mătase neagră, lungă de cinci degete, o geantă de piele şi o umbrelă; ce mai, un adevărat notar de sat. Zărind întreg arsenalul de luptă al tarasconezului, domnul mărunţel, care se aşezase în faţă, păru surprins peste măsură şi începu să-l privească pe Tartarin, fără a-l slăbi din ochi. Se deshamă, se înhamă, şi diligenţa porni... Domnul mărunţel îl privea scrutător pe Tartarin. În sfârşit, tarasconezului îi sări muştarul. Vă miră ceva?, zise el, privind la rândul său în fundul ochilor pe acel domn. -Nu! Mă deranjează, răspunse celălalt foarte calm; şi avea dreptate, pentru că, având cu el cortul, revolverul, cele două puşti în teaca lor şi cuţitul de vânătoare şi fără a mai vorbi de faptul că era ditamai zdrahonul, Tartarin din Tarascon ocupa prea mult loc. Răspunsul domnului mărunţel îl enervă: Poate că vă imaginaţi că pot merge la vânătoare de lei cu umbrela d-voastră, zise semeţ marele bărbat. Domnul mărunţel îşi privi umbrela şi surâse blajin; apoi, cu acelaşi calm: Aşadar, domnule, sunteţi...? Tartarin din Tarascon, vânător de lei! Spunând aceste cuvinte, viteazul tarasconez scutură ciucurele fesului ca pe o coamă în vânt. Se produse în diligenţă un moment de stupoare. Călugărul îşi făcu cruce, cocotele ţipară înspăimântate, iar fotograful din Orléansville se apropie de vânătorul de lei, deja visând la onoarea de a-l fotografia. Domnul mărunţel îşi ţinu firea: Aţi ucis mulţi lei, domnule Tartarin?, întrebă el liniştit. Tarasconezul îl luă pe sus. Dacă am ucis mulţi, domnule!... V-aş dori să aveţi păr pe cap. Şi toată diligenţa izbucni în râs, privind cele trei fire de păr blond ca ale lui Cadet-Roussel, zbârlite pe scăfârlia omuleţului. La rândul său, fotograful din Orléansville intră în vorbă: E grozavă meseria dvs., domnule Tartarin! Se trece adesea prin clipe zguduitoare... Astfel, bietul domn Bombonnel... A, da! vânătorul de pantere, făcu Tartarin cu dispreţ. Îl cunoaşteţi cumva?, întrebă omuleţul.  Păi da!, auzi vorbă... dacă îl cunosc.. am vânat împreună mai mult de douăzeci de ori. Omuleţul surâse. Deci, şi dvs. vânaţi pantere, domnule Tartarin? Câteodată, numai pentru distracţie, zise tarasconezul turbat de mânie. Ridicându-şi capul cu un gest brusc care aprinse inima celor două cocote, adăugă: Nici nu se compară cu leii! La drept vorbind, se băgă în vorbă şi fotograful din Orléansville, pantera nu e decât o pisică mai mare... Chiar aşa!, adăugă Tartarin care nu era supărat deloc că se micşorează gloria lui Bombonnel, mai ales în faţa doamnelor. Aici diligenţa se opri, conductorul deschise portiera şi se adresă bătrânelului: Iată, aţi sosit, domnule, spuse el cu un aer respectuos. Omuleţul se ridică şi începu să coboare, dar înainte de a închide portiera spuse:  Îmi permiteţi să vă dau un sfat, domnule Tartarin? Care, domnule? Zău aşa, văd că sunteţi un om de ispravă, îmi place să vă spun exact care este situaţia... Întoarceţi-vă de îndată la Tarascon, domnule Tartarin... Vă pierdeţi vremea aici... Mai sunt doar câteva pantere în provincie, dar, zău aşa, e un vânat foarte mic pentru dvs. Cât despre lei, nu mai sunt. Nu mai sunt în Algeria... Prietenul meu Chassaing tocmai l-a ucis pe ultimul. Chiar atunci, domnul cel mărunţel salută, închise portiera şi plecă râzând ducându-şi geanta şi umbrela. Domnule conductor, întrebă Tartarin bosumflat, cine e omuleţul ăsta? Cum!, nu-l cunoaşteţi? Dar e domnul Bombonnel!     III   O mănăstire cu lei       La Milianah, Tartarin din Tarascon coborî, lăsând diligenţa să-şi continue drumul spre sud. După două zile de hurducături şi după două nopţi petrecute cu ochii deschişi privind prin portieră să vadă dacă nu zăreşte pe câmpuri sau la marginea drumului umbra leului fioros, atâta insomnie merita cu prisosinţă câteva ceasuri bune de odihnă. Şi apoi, dacă e să spunem totul, după întâmplarea neplăcută cu Bombonnel, cinstitul tarasconez nu se simţea tocmai bine, în ciuda armelor sale, a mutrei sale cumplite, a fesului său roşu, gândindu-se la fotograful din Orléansville şi la cele două fetişcane ale regimentului al III-lea de husari. Porni, deci, pe nişte străzi largi din Milianah, cu copaci frumoşi şi fântâni; dar, tot căutând un hotel după gustul său, bietului om nu-i ieşeau din cap cuvintele lui Bombonnel. Şi dacă totuşi era adevărat? Să nu mai fie lei în Algeria? Atunci la ce naiba mai foloseşte atâta umblătură şi oboseală?... Deodată, la capătul unei străzi, eroul dădu nas în nas cu cine?... Ghiciţi... Cu un leu impunător, care aştepta la uşa unei cafenele, aşezat ca un rege pe labele dinapoi, cu coama sa roşcată unduind în soare.  —Ce naiba îmi tot spuneau că nu mai sunt deloc?, strigă tarasconezul, făcând un salt înapoi. Auzind aseme-nea exclamaţie, leul înclină capul şi, luând un talger de lemn în gură, care se găsea înaintea sa pe trotuar, îl împinse supus spre Tartarin, care încremenise de mirare... Un arab care trecea îi aruncă un gologan pe talger; leul dădu din coadă... Atunci, Tartarin înţelese totul. Văzu ceea ce emoţia îl împiedicase să vadă de la început: era o mulţime îngrămădită în jurul bietului leu îmblânzit şi orb, însoţit de doi negri lungani, înarmaţi cu bâte, care îl purtai prin oraş, asemeni lustragiilor careşi plimbă lădiţele de ici colo... Tarasconezului i se urcă tot sângele la cap:  —Ticăloşilor, strigă el cu glas de tunet, să chinuiţi astfel aceste nobile animale, şi, repezindu-se la leu, îi smulse talgerul mur-dar dintre fălcile sale regeşti. Cei doi negri, crezând că au de-a face cu un hoţ, se năpustiră la tarasconez cu măciucile în aer. Ce încăierare groaznică fu! Negrii loveau, femeile ţipau, iar copiii se prăpădeau de râs... Un bătrân cizmar evreu strigă din fundul prăvăliei sale: —Judicatorii di paci! La judicatorii di paci! Chiar şi leul, în bezna lui, scoase un răget, iar bietul Tartarin, după o luptă crâncenă, căzu la pământ, în mijlocul banilor şi al gunoaielor strânse. În acel moment, un bărbat străpunse mulţimea, dădu la o parte pe negri cu o vorbă, pe femei şi copii cu un gest, îl ridică pe Tartarin, îl perie, îl scutură şi îl aşeză cu răsuflarea tăiată pe o bornă de piatră.  -Cum, priinţe, dvs. sunteţi?..., zise bunul Tartarin, frecându-şi coastele.  -Ei, da, viteazul meu prieten, eu sunt. Imediat ce am primit scrisoarea dvs., am încredinţat-o pe Baïa fratelui său, am închiriat o trăsură de poştă, am făcut cincizeci de leghe în goana mare şi... iatămă-s, tocmai la ţanc pentru a vă smulge din ghearele acestor bădărani... Oare ce aţi făcut, Doamne Dumnezeule, pentru a intra în tărăşenia asta?  -Ce să-i faci prinţe?... Să vezi pe acest leu nenorocit cu talgerul de lemn între dinţi, umilit, înfrânt, batjocorit, ajuns de râsul acestei păducherniţe de musulmani..  -Dar vă înşelaţi, nobilul meu amic. Acest leu, dimpotrivă, este pentru ei un obiect de respect şi veneraţie. E un animal sfânt, care face parte dintr-o mănăstire de lei, fondată, iaca sunt trei sute de ani, de Mohammed-ben-Aouda, un soi de Trappeormidabilă şi înfricoşătoare, plină de răgete şi miros de fiare, unde chiar călugării care cresc şi îmblânzesc lei cu sutele îi trimit de acolo în întreaga Africă de Nord, însoţiţi de fraţii care cerşesc. Darurile pe care ei le primesc servesc la întreţinerea mănăstirii şi a moscheii; iar dacă cei doi negri s-au arătat adineaori foarte zeloşi e pentru că erau siguri că pentru un bănuţ, unul singur din pomană, furat sau pierdut din vina lor, leul pe care îl conduceau îi va devora de îndată. Ascultând această poveste de necrezut, dar totuşi adevărată, Tartarin din Tarascon se desfăta, răsuflând pe nas zgomotos.  -Ceea ce nu se potriveşte în toată trebuşoara asta, spuse el drept concluzie, e că, în ciuda celor afirmate de domnul Bombonnel, mai sunt lei în Algeria!...  -Şi încă mulţi!, zise prinţul cu aprindere. Chiar de mâine vom cutreiera câmpia Chéliff, şi atunci să te ţii!  -Cum asta, priinţe? Aveţi de gând să vânaţi şi dvs.?  -Ba bine că nu! Credeţi că vă voi lăsa să plecaţi singur în mijlocul Africii, între aceste triburi barbare, a căror limbă şi obiceiuri nu le cunoaşteţi... În nici un caz! Ilustre Tartarin, nu vă părăsesc orice-ar fi... Oriunde veţi fi, vreau să fiu şi eu...  -Vai, priinţe, priinţe... Şi Tartarin, bucuros nevoie mare, îl strânse la piept pe bravul Grégory, gândindu-se cu mândrie că, spre deosebire de Jules Gérard, Bombonnel şi alţi faimoşi ucigători de lei, el va pleca la vânătoare însoţit de un prinţ străin.     IV    Caravana la drum       A doua zi, când mijeau zorii, cutezătorul Tartarin şi nu mai puţin viteazul prinţ Grégory, urmaţi de o jumătate de duzină de hamali negri, ieşeau din Milianah şi coborau spre câmpia Chéliff, urmând un povârniş greu, umbrit peste tot de iasomie, tuia, roşcove, măslini sălbatici, printre gardurile unor grădini şi printre mii de izvoare jucăuşe care se rostogoleau din stâncă în stâncă, susurând... Un peisaj ca în Liban. Încărcat cu arme ca şi Tartarin, prinţul se mai împopoţonase şi cu un straşnic şi original chipiu cu galoane din fir de aur, având o garnitură de frunze de stejar brodate cu fir de argint, care dădeau alteţei sale înfăţişarea bizară a unui general mexican sau a unui şef de gară de pe malurile Dunării. Drăcia asta de chipiu îl intriga în mare măsură pe tarasconez şi, deoarece îndrăznise respectuos să ceară unele lămuriri, primi răspunsul:  E obligatoriu să ai aşa ceva pe cap ca să călătoreşti în Africa, răspunse prinţul înţepat; şi, dând lustru chipiului cu dosul mânecii, îl informă pe naivul său tovarăş despre rolul important al chipiului în relaţiile noastre cu arabii, despre privilegiul pe care acest semn militar îl prezintă, pentru a inspira frică, încât administraţia civilă a fost obligată să pună pe capul tuturor funcţionarilor chipiuri, de la canto-nier până la casierul de la administraţia financiară. Pe scurt, pentru a guverna Algeria  mai spunea prinţul  nu e nevoie de un cap deştept, ba chiar de nici un cap. Ajunge un chipiu, unul frumos galonat ca pălărioara fără boruri a lui Gessler1 într-un par. În timp ce vorbeau astfel şi puneau ţara la cale, caravana îşi vedea de drum. Hamalii desculţi săreau din stâncă în stâncă, ţipând ca maimuţele. Lăzile cu arme trăncăneau. Puştile sclipeau la soare. Localnicii care treceau se înclinau până la pământ în faţa chipiului-minune. Sus, pe meterezele din Milianah, şeful de birou arab se plimba în voia cea bună cu soţia, ascultând aceste zgomote neobişnuite şi privind cum lucesc armele printre ramuri; crezând că e vorba de un atac armat, coborî podul suspendat, dădu alarma şi institui starea de asediu în oraş. Straşnic început pentru caravană! Din nefericire, înainte de sfârşitul zilei, lucrurile se încurcară rău de tot. Dintre negrii care cărau bagajele, unul muri de dureri de stomac, fiindcă mâncase un plasture din farmacie. Altul căzu lat pe marginea drumului, deoarece băuse alcool camforat. Al treilea, cel care ducea şi albumul călătoriei, ispitit de cataramele aurite şi încredinţat fiind că duce comorile de la Mecca, fugi mâncând pământul şi se afundă în Zaccar... Era necesar să se sfătuiască. Caravana se opri şi ţinu sfat la umbra zdrelită a unui smochin bătrân:  -Eu aş fi de părere, zise prinţul, încercând fără prea mare succes să rupă dintr-o bucată de carne preparată într-o tigaie nouă, cu fund triplu, chiar sunt de părere că începând cu această seară trebuie să renunţăm la hamalii negri... Ştiu bine că aproape de aici e un târg arab. E mai bine să ne oprim acolo şi să târguim câţiva măgăruşi...  -Nu!... în nici un caz măgăruşi, întrerupse zgomotos Tartarin care, amintindu-şi de Noiraud, devenise roşu ca racul. Şi adăugă cu viclenie:          -Cum aţi putea crede că nişte animale atât de mici ar putea duce calabalâcul nostru? Prinţul surâse. -Vă înşelaţi, ilustrul meu prieten. Aşa mic şi slab cum vi se pare, măgăruşul algerian ţine la tăvăleală... Întrebaţi-i mai bine pe arabi. Iată cum îşi explică ei organizarea noastră colo-nială... Sus, zic ei, se află domnul guvernator, având o măciucă barosană cu care ciocăneşte majorul; acesta, ca să se răzbune, ciocăneşte pe soldat; el chelfăneşte pe colonist, acesta pe arab, arabul bubuie pe negru, acesta ciocă-neşte pe evreu şi acesta pe măgăruş; bietul de el, neavând pe cine să ciocănească, pleacă spinarea şi duce totul. Înţelegeţi lesne că numai ei pot duce lăzile d-voastră.  -Oricum, replică Tartarin, cred că pentru imaginea călătoriei noastre, măgarii nu sunt la locul lor... Aş dori ceva tipic oriental... Aşa bunăoară, dacă am putea avea o cămilă...  -Câte doriţi, zise Alteţa sa, şi porniră în grabă spre târgul arab. -Târgul se ţinea doar la câţiva kilometri, pe malul râului Chéliff. Erau cam cinci sau şase mii de arabi zdrenţăroşi, agitându-se prin soare şi târguind zgomotoşi printre ulcioare de măsline, borcane cu miere, saci cu mirodenii şi vrafuri de ţigări; la focuri mari, se frigeau berbeci întregi, rumeniţi cu unt  adevărate măcelării sub cerul liber; nişte negri goi, cu picioarele în sânge, cu braţele înroşite, tăiau carnea în bucăţi; alţii hăcuiau iezi pe o prăjină. Mai la margine, într-un cort cârpit cu mii de petece colorate, se afla un grefier maur, cu o carte mare şi cu ochelari; într-un grup, se auzeau strigăte furioase; e un joc de ruletă aşezat pe o măsuţă, înconjurată de kabyli care se înghesuie unii într-alţii. Dincolo, tropăituri, veselie, hohote de râs: un negustor evreu cu catârca sa cu tot e mai-mai să se înece în Chéliff... Mai sunt şi scorpioni, câini, corbi... şi muşte... Ce mai de muşte! Dar, deocamdată, cămilele lipsesc. Şi totuşi, la sfârşit, descoperă ceva, de care moabiţii voiau să scape. Era adevărata cămilă de deşert, am zice tradiţională, pleşuvă, morocănoasă, cu un cap lung ca de beduin şi cu o cocoaşă care, devenită moale după atâta post, spânzura jalnic într-o parte. Tartarin o găsi atât de frumoasă, încât ar fi vrut să cocoaţe întreaga caravană pe spatele ei... Mereu aceeaşi nebunie orientală!... Animalul se aplecă şi îi încinseră mijlocul cu o grămadă de cufere. Prinţul se aşeză lângă gâtul animalului. Tartarin, pentru a fi mai impunător, se urcă chiar pe vârful cocoaşei, între două lăzi; acolo, mândru şi ţanţoş, salutând cu un gest larg tot iarmarocul care venea în fuga mare spre el, dădu semnalul de plecare... Mii de trăsnete!, dacă cei din Tarascon ar fi putut să-l vadă!... Cămila se ridică, îşi îndreptă picioarele lungi şi noduroase şi-şi luă zborul... Pe toţi dracii! După câţiva paşi, Tartarin deveni palid, iar eroicul lui fes îşi reluă una câte una vechile poziţii de pe Zouave. Afurisita de cămilă se legăna ca o fregată.  Priinţe, priinţe, murmura Tartarin alb ca varul, ţinându-se de câlţii albi ai coameip, riinţe, să coborâm. Simt... simt că batjocoresc Franţa... Al naibii ghinion! Cămila îşi luase avânt, nici vorbă s-o poţi opri. Patru mii de arabi fugeau în urmă, desculţi, gesticulând, râzând ca nişte nebuni şi arătând soarelui strălucitor o sută de mii de dinţi albi... Marele bărbat din Tarascon se lăsă păgu-baş. Căzu întristat pe cocoaşă. Fesul luă toate poziţiile de care avu chef... iar Franţa se făcu de râs...   Pânda de seară într-o pădure de oleandru     Oricât de pitoresc ar fi fost acest animal încălecat, vânătorii de lei trebuiră să renunţe la el, de grija fesului. Prin urmare, călătoria continuă pe jos, ca mai înainte; caravana înainta încet spre sud, pe etape, având pe tarasconez în frunte iar pe muntenegrean la urmă, la mijloc aflându-se cămila cu lăzile de arme. Expediţia dură aproape o lună. În acest timp, în căutarea leilor de negăsit, nemaipomenitul Tartarin se rătăci printre triburi nomade în marea câmpie a Chéliffului, hoină-rind prin această Algerie necunoscută şi năzu-roasă, în care parfumul vechiului Orient se încărca de un îmbătător iz de absint şi cazarmă, încât Abraham şi Zouzou1 se amestecau în ceva caraghios şi tâmp, ca o pagină din Vechiul Testament povestită de sergentul La Ramée sau de caporalul Pitou1... Ce spectacol ales pentru ochii care ar fi ştiut să vadă... Un popor sălbatic şi vai de el, pe care, civilizându-l, l-am dăruit cu viciile noastre... E autoritatea aspră şi necontrolată a marilor ipocriţi care îşi suflă nasul cu gravitate în marele cordon al Legiunii de onoare, care pentru un da sau nu poruncesc ca oamenii să fie bătuţi la tălpi. E justiţia fără conştiinţă a cadiilor cu ochelari mari, făţarnici în faţa Coranului şi a legii, care visează avan-sări în grad şi distincţii şi îşi vând hotărârile precum Esaü dreptul primului născut, pentru o strachină cu lapte sau cuşcuş cu zahăr; sunt caizii desfrânaţi şi cheflii, foşti lingăi ai unui oarecare general Yusuf, care se bălăcesc în şampanie şi se spală cu spălătorese maho-neze şi fac nişte chiolhanuri de pomină, cu berbec la frigare, în timp ce în faţa corturilor lor tribul crapă de foame şi se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru resturile de la ospăţ, arun-cate ogarilor. Apoi, peste tot, câmpii în paragină, iarbă uscată, tufişuri moarte, mărăcinişuri de cactus şi fistic, grânarul Franţei, ce mai!... hambar fără grâne, vai, dar plin de şacali şi ploşniţe. Sate părăsite, triburi bezmetice care se duc la dracu-n praznic, fugind de foame şi semănând cadavre de-a lungul drumului. Din loc în loc, un sat francez, cu case ruinate, câmpuri fără culturi, cu lăcuste turbate care mănâncă până şi perdelele de la ferestre, dar cu mulţi colonişti care stau în cafenele, puşi pe băut absint şi discutând aprins despre reforme şi constituţie. Iată ce ar fi putut vedea Tartarin dacă ş-ar fi dat silinţa... dar, stăpânit în întregime de patima sa pentru lei, bărbatul din Tarascon mergea tot înainte, fără să-şi arunce o privire în dreapta sau în stânga, privind ţintă numai la monştrii grozavi care încă nu apăreau în faţa sa. Deoarece cortul se încăpăţâna să nu se des-chidă, iar tabletele de carne conservată nu voiau să se dizolve, caravana era obligată să se oprească dimineaţa şi seara între triburi. Peste tot, datorită chipiului prinţului Grégory, vână-torii noştri erau primiţi cu braţele deschise. Locuiau pe la un agă, în nişte palate ciudate, un fel de ferme albe fără ferestre, unde se găsesc o grămadă de narghilele, sofale de acaju, covoare de Smirna, lămpi cu şurub, cufere din cedru bucşite cu ţechini de aur turceşti şi pendule cu glob de sticlă, stil Louis-Philippe... Peste tot se dădeau serbări fastuoase în cinstea lui Tartarin, aşa-numitelediffas şi fantasias, acele spectacole cu călăreţi arabi. În cinstea sa, lua foc iarba de puşcă şi străluceau la soare burnuzurile. Şi apoi, după ce ardea iarba de puşcă, bunul agă prezenta nota de plată... Asta e ceea ce numim ospitalitatea arabă... Şi nici vorbă de lei. Nici măcar atâţia câţi erau pe Podul Nou. Oricum, tarasconezul nu-şi pierdea cumpătul. Înaintând spre sud, zile în şir prin hăţişuri, cercetând palmierii pitici cu vârful carabinei şi făcând... frrst! frrst!... prin fiecare tufiş. În continuare, seara, înainte de culcare, mai făceau o pândă scurtă de două sau trei ore. Treabă zadarnică! Leul nu se arăta. Şi totuşi, într-o seară, spre ora şase, tocmai când caravana trecea printr-o pădure de fistic în care prepeliţele bondoace şi moleşite de căl-dură ţopăiau ici şi colo prin iarbă, Tartarin crezu că aude  dar departe, nedesluşit şi fărâ-miţat de briză  acel răget minunat pe care-l auzise de atâtea ori la Tarascon, în spatele bară-cii Mitaine. Laînceput, eroul crezu că visează... Dar, după o clipă, îndepărtate încă, dar ceva mai desluşite acum, răgetele începură; de data asta, în vreme ce din cele patru zări se auzeau urlând câinii satelor arabe, zguduite de groază şi făcând să zăngăne conservele, lăzile cu arme şi cocoaşa cămilei care se înfioră. Nici o îndo-ială. Era leul... repede, repede, la pândă. Nu era de pierdut nici un minut. Chiar aproape de acel loc se afla o moschee mică care adăpostea mormântul unui sfânt, având cupola albă, dar şi papucii cei mari şi galbeni, aşezaţi într-o firidă deasupra uşii; se aflau de asemenea o mulţime de obiecte cu inscripţii ciudate, turbane, fire aurite de beteală şi fir roşu, care era agăţat dea lungul zidurilor... Tartarin lăsă acolo cămila şi pe prinţ, şi căută un loc bun pentru pândă. Prinţul voia să-l urmeze, dar tarasconezul îl refuză catego-ric, întrucât ţinea să dea ochii cu leul singur-singurel. Totuşi, recomandăAlteţei sale să nu se îndepărteze prea mult şi, ca o măsură de prevedere, îi lăsă portofelul, burduşit cu hârtii importante şi bancnote, fiindcă se temea să nu fie sfârtecat de gheara leului. Abia atunci, eroul îşi căută postul de pândă. La o sută de paşi în faţa moscheii, un crâng cu oleandri tineri fremăta în pânza înserării, la marginea unui pârâu aproape uscat. Tartarin se aşeză tocmai acolo, potrivit obiceiului, cu genunchiul în pământ, cu carabina în mână şi cu uriaşul său cuţit de vânătoare înfipt drept în faţa lui în nisipul malului. Se înnoptase. Trandafiriul înserării trecu în violet, iar mai târziu într-un albăstriu închis. Mai jos, între pietrele râului, strălucea un ochi de apă, limpede ca o oglindă de mână. Era adăpătoarea fiarelor. Pe panta celuilalt mal se vedea ca prin ceaţă cărarea albă pe care labele uriaşe o făcuseră printre arborii de fistic. Această râpă îţi dădea fiori. Adăugaţi la asta murmurul nedesluşit al nopţilor africane, freamătul stins al ramurilor, paşii uşori ai fiarelor la pândă, urletele şacalilor, iar mai sus, pe cer, la o sută  două de metri, cârdurile de cocori care treceau cu ţipete de copii sugrumaţi; recunoaşteţi că erau motive ca eroului să-i dârdâie inima. Tartarin era distrus. Ba mai mult. Dinţii îi clănţăneau, bietul om! Iar pe prăselele cuţi-tului său înfipt în pământ, ţeava puştii sale ghintuite suna ca nişte castaniete. Ce vreţi?... Sunt şi seri când n-ai chef de nimic, şi apoi, ce merit ar mai avea eroii dacă nu le-ar fi frică niciodată? Ei, bine, lui Tartarin îi era frică, şi chiar tot timpul. Cu toate acestea, se ţinu pe poziţie. Un ceasdouă, dar şi eroismul are limitele sale... Lângă el, în albia secată a râului, tarasconezul auzi brusc un zgomot de paşi şi pietre rostogolindu-se. De data asta i se făcu părul măciucă. Trase două focuri la întâmplare în beznă şi o luă la sănătoasa spre moschee, lăsând cuţitul înfipt în nisip în faţa lui ca o cruce în amintirea celei mai mari frici care a stăpânit vreodată sufletul unui îmblânzitor de dragoni.  -Acuma, priinţe, iaca leul! Tăcere.  -Priinţe, priinţe, sunteţi acolo? Prinţul nu era acolo. Pe zidul alb al moscheii mici se zărea sub clar de lună umbra ciudată a cămilei. Prinţul Grégory tocmai spălase putina, luând cu sine portofelul şi bancnotele... De o lună Alteţa sa aştepta acest prilej... În sfârşit!   A doua zi după această aventuroasă şi tragică seară, când eroul se deşteptă în revărsat de zori şi fu sigur că prinţul şi portofelul cu bani dispăruseră, dar de-adevăratelea şi fără cale de întoarcere, când se văzu singur în cripta mică şi albă, trădat, prădat, uitat în mijlocul Algeriei sălbatice, numai cu o cămilă cu o singură cocoaşă şi cu ceva mărunţiş în buzunar, atunci, pentru prima oară, pe tarasconez îl cuprinse îndoiala. Se îndoi de Muntenegru, de prietenie, de gloria sa şi chiar de lei; atunci, precum Hristos la Ghethsemani, marele bărbat izbucni într-un plâns amar. Dar, pe când stătea îngândurat, pe pragul micii moschei, cu capul între mâini şi cu carabina între picioare, iar cămila îl privea blajină, tufişul din faţa sa se răsfiră, iar Tartarin, înmărmurit, văzu la zece paşi în faţa lui un leu uriaş care înainta cu capul sus, scoţând răgete fioroase, de tremurau zidurile moscheii, zorzoanele, ba şi papucii sfântului în firida lor. Numai taras-conezul nu tremura.  În sfârşit!, răcni el, ţinând patul armei la umăr... Poc!... Pac!... Pfff!... Pfff!... Gata... Leul avea două gloanţe în cap. Timp de o clipă, pe fondul de jăratic al cerului african se văzu un foc de artificii înspăimântător, creieri împrăştiaţi, sânge fumegând şi o blană roşcată sfârtecată în bucăţi. Apoi totul se linişti, iar Tartarin zări doi negri uriaşi repezindu-se la el, cu măciucile în aer. Erau cei doi negri din Milianah! Vai, doamne! era tocmai leul îmblânzit, acel leu orb de la mănăstirea lui Mahommed, pe care îl doborâseră gloanţele tarasconeze. Acum e acum, pe legea lui Mahommed! Totuşi Tartarin ieşi basma curată. Turbaţi de mânie, cei doi aprigi negri cerşetori l-ar fi făcut harcea-parcea, dacă Dumnezeul creştinilor n-ar fi trimis în ajutorul lui un înger păzitor: paznicul comunei Orléansville care sosea pe o potecă mică, cu sabia subsuoară. La vederea chipiului municipal, negrii se potoliră. Liniştit şi impo-zant, omul cu ecuson încheie proces-verbal, încărcă ceea ce rămase din leu pe cămilă, dădu ordin reclamanţilor şi delincventului să-l urmeze şi se îndreptă spre Orléansville, unde totul fu dat în grija grefierului. A urmat o lungă şi încurcată procedură! După ce străbătuse Algeria triburilor, Tartarin din Tarascon cunoscu o altă Algerie, la fel de imensă şi caraghioasă, Algeria oraşelor, cu dispute judecătoreşti şi avocaţi. Cunoscu astfel magistratura deocheată care bârfea în fundul cafenelelor, boema oamenilor de legi, dosarele care miroseau a absint şi cravatele albe pătate cu cocktail de cafea; cunoscu aprozii, apărătorii, samsarii, toată grămada de hârtii timbrate, înfometată şi slabă, care ruinează pe colonişti până la vârful bocancilor, de-i lasă jupuiţi, foaie cu foaie, ca pe un ştiulete de porumb. Mai întâi trebuia de ştiut dacă leul a fost ucis pe teritoriul civil sau militar. În primul caz, afacerea privea tribunalul de comerţ; în al doilea, Tartarin trebuia deferit Consiliului de război; la auzirea acestui cuvânt, sensibilul Tartarin se şi vedea pus la zid sau îngropat până în gât în fundul unui siloz... Îngrozitor e că delimitarea celor două teritorii e aşa de vagă în Algeria. În sfârşit, după o lună de alergături, intrigi şi de stat la soare prin birourile arabe, se stabili că, pe de o parte, leul a fost ucis pe teritoriul militar, iar pe de altă parte că, atunci când a tras, Tartarin se găsea pe teritoriul civil. Afacerea se judecă pe cale civilă, iar eroul nostru se alesese cu 2500 de franci de plătit ca despăgubire, la care se adăugau cheltuieli de judecată. Cum naiba să plăteşti toate acestea? Cei câţiva piaştri care scăpaseră din mâna prinţu-lui fuseseră deja cheltuiţi de mult pe hârtii legale şi absint judiciar. Bietul omorâtor de lei fu nevoit să vândă lada cu arme cu bucata, carabină cu carabină. Vându pumnalele, cuţitele malaieze şi măciu-cile. Un băiat cumpără conservele. Un farma-cist luă ceea ce mai rămase din plasturi. Chiar şi cizmele urmară la rând, după cortul cel perfecţionat, la un negustor de vechituri care le da drept chinezării. După ce plăti totul, nu-i mai rămânea lui Tartarin decât pielea de leu şi cămila. Ambală pielea cu grijă şi o trimise la Tarascon, pe adresa bravului comandant Bravida. Vom vedea mai încolo ce s-a întâmplat cu această faimoasă piele jupuită. Cât despre cămilă, se gândea să o folosească, pentru a se întoarce la Alger, dar nu călare pe ea, ci ca s-o vândă pentru a-şi plăti diligenţa. Din nefe-ricire, animalul nu avea căutare şi nimeni nu da pe el măcar o para chioară. Totuşi Tartarin voia să se întoarcă la Alger cu orice preţ. Se gândea să revadă corsetul albastru al Baïei, căsuţa şi fântânile sale, şi să se odihnească pe trifoiul alb al mănăstirii, în aşteptarea banilor din Franţa. Drept care, eroul nostru nu stătu pe gânduri: amărât, dar plin de hotărâre, porni la drum pe jos, fără bani, din popas în popas. Oricum, cămila nu-l părăsi. Acest animal ciudat avea o dragoste de neînţeles pentru stăpânul ei şi, văzându-l cum iese din Orléans-ville, se luă pe urmele sale, îşi potrivi pasul după al lui şi nu-l mai părăsi nicicum. În prima clipă, Tartarin fu înduioşat, şi atâta devotament îi mergea drept la inimă, mai ales că dobitocul nu era pretenţios şi se hrănea cu te miri ce. Totuşi, după câteva zile, tarasco-nezul se sătură să aibă pe urmele paşilor săi aşa tovarăş melancolic, care îi amintea toate păţaniile sale; pe urmă, amărăciunea cres-când, nu putea suferi aerul lui trist, cocoaşa şi mersul de gâscă împiedicată. Într-un cuvânt, n-o mai putea suferi şi nu ştia cum să se descotorosească de ea; dar dobitocul nu se lăsa... Tartarin încercă s-o facă uitată, dar cămila îl găsi; încercă să fugă, dar ea fu mai iute de picior... Îi strigă:  —Piei de-aici!, arun-când cu pietre. Cămila se oprea şi îl privea cu tristeţe; apoi, cât ai clipi, se pornea din nou la drum şi totdeauna îl ajungea din urmă. Tartarin trebui să se resemneze. Dar, când după opt zile bune de mers, taras-conezul, prăfuit şi istovit, văzu de departe ivin-duse verdeaţa primelor terase albe din Alger, când se găsi la porţile oraşului, în vânzoleala străzii Mustafa, în mijlocul zuavilor, biscri-silor1, mahonezelor, toţi agitându-se în jurul său şi privindu-l cum defila cu cămila pe urmă, îşi pierdu cu totul răbdarea:  —Nu! nu!  zise el  asta nu se poate... Nu pot să intru în Alger cu o asemenea lighioană! şi, folosindu-se de o îngrămădeală de trăsuri, făcu un ocol peste câmpuri şi se aruncă într-un şanţ... După un timp, văzu deasupra capului, pe drumeagul cel mare, cămila care alerga în goana mare, lungind gâtul cam speriată. Atunci, uşu-rat de o mare greutate, eroul ieşi din ascun-zişul său şi se întoarse în oraş pe o cărare ocolită care ducea la mica sa gospodărie. Catastrofe peste catastrofe. Sosind în dreptul casei sale maure, Tartarin se opri foarte mirat. Se însera, iar strada era pustie. Prin uşa joasă cu boltă pe care negresa uitase s-o închidă, se auzeau râsete, zgomot de pahare, pocnituri de la sticlele de şampanie şi, dominând această larmă grozavă, o voce de femeie care cânta veselă, cu claritate: Marco, frumoasă, iubeşti Iubeşti dansul în saloane cu flori... —Mii de draci!, făcu tarasconezul galben ca ceara şi dădu buzna în curte. Sărmanul Tartarin! Ce spectacol îl aştepta... Sub arcadele micii mănăstiri, în mijlocul flacoanelor, prăjiturilor, pernelor răvăşite, al pipelor, tamburinelor şi chitarelor, Baïa stătea în picioare, fără veston albastru şi corset, neavând pe ea decât o cămăşuţă de voal argintat şi nişte şal-vari trandafirii; ea cânta Marco la Belle, cu o şapcă de ofiţer de marină pe ureche... La picioarele ei, pe o rogojină, îndopat cu amor şi zaharicale, Barbassou, infamul căpitan Barbassou, crăpa de râs ascultând-o. Apariţia lui Tartarin, jigărit, slab, prăfuit, cu ochii scăpărând, cu fesul zbârlit, întrerupse brusc această orgie turco-marsilieză. Baïa slobozi un strigăt de gâscă speriată şi fugi în casă. Barbassou nu se clinti, râzând şi mai straşnic: -Ehei!, domnule Tartarin, ce spuneţi de asta? Acum vedeţi că ştia franţuzeşte? Tartarin din Tarascon înaintă furios. -Căpitane!  Digo-li qui vengué, moun bon! strigă maura, aplecându-se peste galeria de la primul etaj, cu un gest obscen. Bietul om încremeni, căzu lat pe o tobă. Aşadar, maura lui ştia până şi graiul din Marsilia.  Când vă spuneam să nu vă încredeţi în algerience, zise grijuliu căpitanul Barbassou... Aşa e şi cu prinţul muntenegrean. Tartarin ridică capul. -Ştiţi unde este priinţul? -Ei, nu e prea departe. Locuieşte pentru cinci ani la drăguţa puşcărie din Mustafa. Şme-cherul sa lăsat prins cu mâţa în sac... De altfel, nu e pentru prima oară când stă la răcoare. Alteţa sa a mai făcut trei ani de puşcărie pe undeva... a, da!, cred că acest loc e Tarascon.  La Tarascon!, strigă Tartarin luminat brusc... Din cauza asta, el nu cunoştea decât o parte a oraşului... -Da, vezi bine! E Tarasconul văzut de la puşcărie. Of, bietul meu domn Tartarin, tre-buie să deschizi bine ochii în ţinutul ăsta afu-risit, pentru că altfel ţi se întâmplă tot felul de tărăşenii. Aşa, de pildă, povestea cu muezinul dumitale... -Ce poveste? Care muezin? -Ei, drăcie!... muezinul din faţă care bate şaua pentru Baïa. Ziarul Akbar a relatat poves-tea acum câteva zile şi întregul Alger încă mai râde... E şmecher muezinul ăsta care, din vârful turnului, cântându-şi rugăciunile, făcea o curte nebună acestei puicuţe, chiar sub nasul dumitale, dându-i întâlniri în numele lui Allah. -Dar atunci, în ţara asta, sunt toţi nişte netrebnici, urlă bietul tarasconez. Barbassou făcu un gest de filosof: -Dragul meu, ştiţi bine, ţările noi... Oricum, dacă mă credeţi, e mai bine să vă întoarceţi grabnic la Tarascon. -Să mă întorc... e uşor de spus... Dar banii? Nici nu ştiţi cum m-au jumulit acolo în deşert! -Să nu-ţi pese de asta, răspunse căpitanul râzând. Zouave pleacă mâine şi, dacă doriţi, vă duc în ţară... vă convine, colega?... Atunci e foarte bine. N-aveţi decât un singur lucru de făcut. Mai sunt câteva sticloanţe de şampanie, mai e jumătate de pateu cald crocant... Aşezaţi-vă acolo, şi fără multe mofturi!... După o clipă de ezitare, datorată demnităţii sale, taras-conezul luă o hotărâre curajoasă. Se aşeză şi ciocniră; Baïa se strecură printre clinchetele paharelor, cântă sfârşitul melodiei Marco la Belle, şi petrecerea ţinu o bună bucată de noapte. Către ora trei dimineaţa, cu capul uşor, dar cu picioarele grele, bunul Tartarin se ducea să-l însoţească pe prietenul său, căpitanul, când, trecând prin faţa moscheii, amintirea muezinului şi a farselor sale îl făcu să râdă; imediat i se fixă în cap un gând straşnic de răzbunare. Poarta era deschisă. Intră, urmă lungi coridoare acoperite cu rogojini, urcă din nou şi ajunse într-un fel de paraclis turcesc unde un felinar de fier se legăna în tavan, brodând pereţii albi cu umbre ciudate. Muezinul era acolo, aşezat pe un divan, purtând turban şi haină de blană albă, fumând o pipă de Mostaganem. Stătea în faţa unui pahar de absint şi aşteptând ceasul chemării credincioşilor la rugăciune... La vederea lui Tartarin, lăsă pipa, înspăimântat. Nici vorbă, popo, zise tarasconezul, care avea planul său. Repede, turbanul şi haina de blană!... Popa turcesc, tremurând de frică, dădu turbanul, tot ce i se ceru. Tartarin se împopoţonă cu ele şi trecu solemn pe terasa minaretului. Marea sclipea în depărtare. Acoperişurile albe scânteiau sub clar de lună. Se auzeau prin briza mării câteva chitare întârziate... Muezinul din... Tarascon se reculese un moment apoi, cu braţele ridicate, începu să psalmodieze cu o voce piţigăiată: -La Allah il Allah... Mahommed este un coţcar bătrân... Orientul, Coranul, beizadelele, leii şi maurele, toate acestea nu fac doi bani!... Nu mai sunt turci!... Nu sunt decât escroci... Trăiască Tarasconul!... Şi, în timp ce într-un limbaj ciudat, amestec de arabă şi provensală, ilustrul Tartarin se adresa celor patru zări, peste mări, oraşe, câmpii şi munţi, răspândind veselul său blestem taras-conez, îi răspundea vocea groasă şi limpede a celorlalţi muezini, trecând de la un minaret la altul, iar ultimii credincioşi din oraşul de sus se băteau cu pioşenie în piept, proslăvindu-l pe Allah. Amiază. Pe Zouave se pregăteşte plecarea. Colo sus, ofiţerii, din balconul cafenelei Valentin, privesc cu lunetele şi vin, după grad, cu colo-nelul în frunte, să privească acest minunat mic vapor care porneşte spre Franţa. Aceasta-i marea distracţie a statului major. Mai jos, rada scânteiază. Chiulasa vechilor tunuri turceşti îngropate de-a lungul cheiului sclipeşte în soare. Călătorii se grăbesc. Biscrisi şi mahonezi gră-mădesc bagajele în bărci. În ceea ce-l priveşte, Tartarin din Tarascon n-are bagaj. Iată-l cum coboară pe strada Marinei, prin mica piaţă ticsită de banane şi pepeni verzi, însoţit de prietenul său Barbassou. Nefericitul tarasconez a lăsat pe ţărmul african lada cu arme şi iluziile sale, iar acum se pregă-teşte pentru întoarcerea la Tarascon cu mâi-nile în buzunare... Îndată ce sare în şalupa căpitanului, iată că un animal asudat aleargă din capătul de sus al pieţei şi se năpusteşte spre el în galop. E credincioasa lui cămilă, care, de douăzeci şi patru de ore, îşi căuta stăpânul prin Alger. Văzând-o, Tartarin se schimbă la faţă şi se face că n-o cunoaşte, dar cămila se încăpă-ţânează. Se vânzoleşte de-a lungul cheiului, îşi caută stăpânul şi îl priveşte duios:  —Ia-mă cu tine, pare a zice chipul ei trist, ia-mă în barcă, cât mai departe de această Arabie de mucava vopsită, de acest Orient caraghios, plin de locomotive şi diligenţe unde  dromader păcătos  nu ştiu ce se va alege din mine. Tu eşti ultimul turc, eu sunt ultima cămilă... O, Tartarin al meu, să nu ne mai despărţim.... -Cămila asta e cumva a d-voastră?, întrebă căpitanul. -Nicicum!, răspunse Tartarin, pe care îl treceau fiorii numai la gândul de a intra în Tarascon cu asemenea escortă caraghioasă; renegând cu neruşinare pe tovarăşa nenoro-cirilor sale, el izbeşte cu piciorul malul algerian şi împinge barca în curentul apei. Cămila adulmecă apa lungindu-şi gâtul, pârâie din încheie-turi şi, avântându-se orbeşte în urma bărcii, pluteşte alături de Zouave, care navighează ca o tigvă; cu spinarea bombată şi cu gâtul uriaş ca un pinten de corabie înălţat deasupra apei, cămila soseşte lângă pachebot. -La urma urmei, mi-e milă de dromaderul ăsta, zise emoţionat căpitanul Barbassou. Am să-l iau la bord... Sosind la Marsilia, îl voi dărui grădinii zoologice. Urcară pe punte, cu eforturi sporite, cu scri-peţi şi frânghii, cămila îngreuiată de apa mării, şi Zouave porni la drum. Timp de două zile cât dură traversarea, Tartarin rămase singur în cabina sa, nu pentru că ar fi fost marea prea agitată, nici din cauza fesului, ci pentru că afurisita de cămilă, de cum îşi vedea stăpânul pe punte, dovedea o dragoste jenantă faţă de el. N-aţi văzut nicio-dată o cămilă ca asta, care să măgulească în aşa fel pe cineva!... Din ceas în ceas, prin hublourile pe unde-şi mai lipea nasul câteo-dată, Tartarin văzu cum păleşte seninul ceru-lui algerian; apoi, în sfârşit, într-o dimineaţă cu o brumă de argint, auzi cu bucurie cum sunau toate clopotele din Marsilia. Sosiseră. Zouave aruncă ancora. Omul nostru coborî, fără bagaje şi fără să spună nimic, străbătu în grabă oraşul Marsilia, temându-se mereu să nu fie urmat de cămilă; şi nu răsuflă uşurat decât atunci când se văzu într-un vagon de clasa a treia, care gonea de-a mai mare dragul spre Tarascon... Înşelătoare tihnă! Abia la două leghe de Marsilia, iată că toate capetele se îndreaptă spre portiere. Se aud glasuri, iar alţii rămân uimiţi. Tartarin, la rândul său, priveşte, şi ce vede?... Cămila, domnule, nelipsita cămilă, care gonea de-a lungul căii ferate în urma trenului, prin Crau, ţinându-se foarte aproape de tren. Înspăimân-tat, Tartarin se înghesui într-un colţ, închizând ochii. După această expediţie jalnică, chibzuise să se întoarcă acasă în mare taină. Dar prezenţa acestui patruped făcea lucrul ca şi imposibil. Ce întoarcere o să aibă loc, doamne Dumne-zeule? Nici tu bani, nici tu lei, nimic... Doar o cămilă!... Tarascon... Tarascon!... Trebui să coboare... Ce stupoare! Îndată ce fesul eroului apăru în uşa vagonului, se auzi un strigăt puternic:  —Trăiască Tartarin!, care făcu să tremure bolţile şi ferestrele gării.  —Tră-iască Tartarin!, trăiască vânătorul de lei! Apoi, sunete de fanfară şi coruri de orfani izbucniră năprasnic... Tartarin simţi că leşină şi crezu că e vorba de o păcăleală. Nicidecum!, întregul Tarascon era acolo, cu pălăriile în aer şi cu o imensă dragoste pentru el. Iată pe bravul comandant Bravida, pe armurierul Costecalde, pe preşedinte şi farmacist şi pe toţi vânătorii de şepci, repezindu-se spre şeful lor şi ducân-du-l pe sus de-a lungul scărilor... Ce urmări ciudate are mirajul! Pielea leului trimisă lui Bravida era pricina larmei. Această blană modestă, expusă la club, îi înne-bunise pe tarasconezi, iar după ei tot Sudul îşi pierduse minţile. Semaforul vorbise şi el despre asta, dar inventase o dramă: Tartarin nu omorâse numai un leu, ci zece, douăzeci, ce mai încolo-încoace... o chisăliţă de lei! De aceea, Tartarin, debarcând la Marsilia, era deja o celebritate, fără s-o ştie; drept care, o tele-gramă fulger şi sosise cu două ceasuri înainte în urbea sa natală. Dar ceea ce puse capăt bucuriei generale fu ivirea unui animal fantastic, plin de praf şi sudoare în spatele eroului, care cobora şi el bocănind pe peronul gării. Tarasconul crezu o clipă că s-a întors Tarasca. Tartarin îi linişti pe concetăţeni:  E cămila mea, zise el. Şi sub influenţa soarelui tarasconez  acel soare făţos care te face să spui minciuni fără să vrei  adăugă mângâind cocoaşa dromaderului:  E un animal de soi!... M-a văzut când am omorât toţi leii. În acea clipă, luă de braţ cu drăgălăşenie pe comandant, roşu de fericire; după aceea, urmat de cămilă, înconjurat de vânătorii de şepci şi aclamat de mulţime, se îndreptă tac-ticos spre casa baobabului; în timp ce mergea, începu să povestească nemaipomenita lui vânătoare:  Ia închipuiţi-vă, zicea el, că într-o anumită seară, în plină Sahară...   pdf il descarcati de aici....  

PARTEA A DOUA CĂLĂTORIA ÎN BROBDINGNAG    CAPITOLUL I   Descrierea unei furtuni năprasnice; o şalupă fiind trimisă să aducă apă; autorul se îmbarcă pe ea pentru a cerceta ţinutul. E lăsat pe ţărm, capturat de unul din băştinaşi şi dus în casa unui fermier. Primirea făcută. Câteva întâmplări prin care trece. Descrierea locuitorilor.   Deoarece firea şi soarta îmi hărăziseră o viaţă zbuciumată, după două luni de la întoarcere mi-am părăsit din nou patria şi m-am îmbarcat la Downs cu destinaţia Surat, în a douăzecea zi a lunii iunie, anul 1702, pe Adventure, comandată de căpitanul John Nicholas, de fel din Cornwall. Vântul ne-a fost foarte prielnic până când am ajuns la Capul Bunei Speranţe, unde am debarcat ca să reîmprospătăm provizia de apă de băut, dar, descoperind că vasul ia apă, am descărcat mărfurile pe ţărm şi am iernat acolo; şi cum căpitanul s-a îmbolnăvit de friguri n-am putut părăsi Capul Bunei Speranţe până la sfârşitul lui martie. Atunci am ridicat pânzele şi am navigat în bune condiţii până când am trecut prin strâmtoarea Madagascar; dar după ce am ajuns la nord de insulă, cam pe la cinci grade latitudine sudică, vânturile, care în mările acelea suflă cu aceeaşi tărie dinspre nord-vest de la începutul lui decembrie până la începutul lui mai, la 19 aprilie au început să bată mult mai violent şi mai dinspre vest ca de obicei, vreme de douăzeci de zile în şir. În acest timp, am fost împinşi puţin spre coasta de est a insulelor Moluce, la vreo trei grade nord de ecuator, după cum a constatat căpitanul nostru în urma calculelor făcute la 2 mai, când vântul încetă şi un calm desăvârşit îi luă locul, fapt care pe mine m-a bucurat nespus. Căpitanul, însă, cunoscând bine navigaţia pe mările acelea, ne-a sfătuit să ne pregătim a înfrunta o furtună care, într-adevăr, se dezlănţui a doua zi, când începu să bată un vânt de la sud numit musonul de sud. Temându-ne că vântul s-ar putea înteţi, am strâns pânza bompresului şi ne-am pregătit să dăm jos trinca; şi cum vântul bătea cu tot mai multă furie, am legat tunurile şi am strâns arborele artimon. Cum vasul se afla departe în larg, am crezut că e mai bine să fugim din faţa vântului decât să navigăm în derivă cu pânzele întinse sau strânse. Am redus trinca şi am întins scota; timona era sub vânt şi vasul se ţinea bine. Am scos vela latină, dar pânza fiind ruptă, am dezvergat-o şi am dus-o înăuntrul vasului. Furtuna se dezlănţuise năprasnic, ridicând valuri uriaşe. Cu ajutorul unor parâme am tras de mânerul timonei, ca să uşurăm munca cârmaciului. Nu am coborât arborele gabier, ci am lăsat totul cum era, pentru că vasul se descurca mai bine navigând spre larg. Cum se potoli furtuna, am ridicat trinca şi vela mare şi am luat capa. Apoi am ridicat randa, gabierul mare şi gabierul mic. Vântul bătea dinspre sud-vest, împingându-ne înspre est-nord-est. După ce am virat spre tribord, am molat braţele şi balansinele; am braţat sub vânt, am braţat bulinele, le-am legat strâns, am tras murele sub vânt şi vasul a început să gonească cu toate pânzele întinse. În timpul acestei furtuni, urmată de un vânt puternic dinspre vest-sud-vest, am fost mânaţi, după calculele mele, vreo cinci sute de leghe spre est, încât nici cel mai bătrân marinar de pe bord n-ar fi fost în stare să ne spună în ce parte a lumii ne aflam. Stăteam bine cu proviziile, vasul nu fusese avariat şi echipajul era sănătos, dar sufeream cumplit de sete. Am socotit că e mai bine să urmăm aceeaşi direcţie, decât să cârmim mai spre nord, ceea ce ne-ar fi putut duce înspre coasta de nord-vest a Marii Tartarii şi Oceanul Îngheţat. În a şasesprezecea zi a lunii iunie 1703, băiatul care se cocoţase în vârful catargului descoperi un petic de pământ. La 17 iunie, ne aflam în faţa unei insule mari sau a unui continent (nu ne puteam da seama); în partea de sud a ţărmului, se vedea o mică limbă de pământ înaintând în mare, precum şi un golfuleţ prea puţin adânc pentru un vas de mai bine de o sută de tone. Am ancorat la o depărtare de o leghe de golf, iar căpitanul trimise spre ţărm o şalupă cu vreo zece oameni înarmaţi şi prevăzuţi cu vase pentru apă, în cazul când ar fi găsit. I-am cerut voie să-i însoţesc, ca să cercetez ţinutul şi să fac niscaiva descoperiri. După ce am debarcat, n-am văzut nici urmă de râu sau de izvor, şi nici picior de om. Marinarii noştri porniră să cutreiere ţărmul, doar, doar vor găsi apă de băut pe lângă mare, iar eu m-am dus singur în direcţie opusă, cercetând ţinutul acela pustiu şi stâncos. Începusem să mă plictisesc şi, nevăzând nimic care să-mi astâmpere curiozitatea, am luat-o agale înapoi către golf; şi cum marea se întindea nestingherită în faţa ochilor mei, i-am văzut pe oamenii noştri în barcă şi vâslind din răsputeri înspre corabie. Era cât pe ce să strig, cu toate că ar fi fost zadarnic, când, deodată, am zărit o făptură uriaşă, urmărindu-i cu repeziciune prin apă; apa nu-i ajungea decât până la genunchi şi uriaşul făcea nişte paşi uluitor de mari; cum însă oamenii noştri i-o luaseră înainte cu vreo jumătate de milă şi în locul acela marea era presărată cu stânci ascuţite, monstrul nu reuşi să ajungă barca. Toate acestea mi s-au povestit mai târziu, deoarece atunci n-am mai stat să văd cum se vor sfârşi lucrurile, ci am rupt-o la fugă pe unde venisem, căţărându-mă apoi pe coastele repezi ale unui deal, ceea ce mi-a îngăduit să am o vedere mai cuprinzătoare asupra ţinutului. Tot pământul era cultivat, dar ceea ce m-a uimit în prima clipă a fost lungimea ierbii care, pe o întindere rezervată, pare-se pentru fân, avea o înălţime de vreo douăzeci de picioare. În cele din urmă am dat de ceea ce am socotit eu că este o şosea, deşi localnicilor le slujea drept potecă printr-un lan de orz. Am mers aşa o bucată de vreme, dar n-am prea văzut mare lucru de o parte sau de cealaltă a drumului, căci era aproape de vremea secerişului şi grâul se ridica la vreo patruzeci de picioare pe puţin. Mi-a trebuit un ceas ca s-ajung la capătul lanului, împrejmuit cu un gard, înalt de cel puţin o sută douăzeci de picioare, pomii, pe de altă parte, erau atât de uriaşi încât nu puteam să-mi dau seama de înălţimea lor. Între un lan şi celălalt se afla un pârleaz. Avea patru trepte şi, în partea de sus, o piatră peste care trebuia să sari. Mi-a fost cu neputinţă să trec pârleazul pentru că fiecare treaptă era înaltă de şase picioare, iar piatra de sus de vreo douăzeci. Mă căzneam să descopăr vreo spărtură în gard, când deodată am zărit în lanul vecin un localnic venind înspre pârleaz. Era cam tot atât de mare ca cel pe care-l văzusem urmărind barca în larg; cred că era înalt cât o clopotniţă obişnuită şi, după socotelile mele, făcea nişte paşi de zece yarzi. Cuprins de o groază de nedescris, am fugit să mă ascund în grâu, de unde l-am văzut în vârful pârleazului, privind înapoi spre lanul din dreapta, şi l-am auzit strigând cu glas mai răsunător decât o pâlnie de vorbit; dar zgomotul venea de la o înălţime atât de mare, încât la început am fost încredinţat că e un tunet. Apoi, alte şapte namile se îndreptară spre el, cu secere în mâini, fiecare seceră fiind cât şase coase de-ale noastre. Aceştia nu erau atât de bine îmbrăcaţi ca primul, părând a fi mai degrabă slugile sau argaţii lui, căci, după ce le spuse câteva cuvinte, oamenii începură să secere grâul din lanul unde mă aflam eu. Am căutat să mă ţin cât mai departe de ei, dar mă mişcam anevoie, căci pe alocurea tulpinele de grâu nu erau nici la un picior depărtare unele de altele, aşa încât de abia reuşeam să mă strecor printre ele. Totuşi, am izbutit să înaintez, până când am ajuns într-o parte a câmpului unde grâul fusese culcat de ploaie şi de vânt. De aici încolo n-am mai putut face un pas; tulpinele erau atât de încâlcite, încât mi-a fost cu neputinţă să mă furişez printre ele, iar mustăţile spicelor culcate - atât de tari şi ascuţite, încât îmi sfâşiau hainele şi carnea. Totodată, de secerători nu mă despărţeau nici o sută de yarzi. Trudit, abătut şi cuprins de deznădejde, zăceam între două brazde, dorind din toată inima să mor. Mi-am căinat nemângâiata văduvă şi bieţii copii orfani şi mi-am blestemat nebunia şi încăpăţânarea de a mă avânta într-o nouă călătorie, împotriva tuturor poveţelor prietenilor şi rudelor mele. În această stare de spirit, n-am putut să nu mă gândesc la Liliput, ţară ai cărei locuitori vedeau în mine un uriaş şi unde cu o singură mână am fost în stare să trag după mine toată flota imperială şi să fac toate isprăvile acelea oare vor rămâne de-a pururi în cronicile împărăţiei, în timp ce posteritatea le va da cu greu crezare, deşi le-au stat mărturie milioane de oameni. M-am întristat la gândul că s-ar putea să par tot atât de mic în ochii acestui popor ca şi un liliputan în ochii noştri. Mi-am spus, totuşi, că asta ar fi ultima dintre nenorociri. E lucru constatat că sălbăticia şi cruzimea oamenilor sunt proporţionale cu mărimea lor; atunci, la ce mă puteam aştepta decât să fiu un simplu dumicat în gura celui dintîi dintre aceşti monştri care ar fi pus mâna pe mine? Filozofii au fără îndoială dreptate, atunci când ne spun că nimic nu e mare sau mic decât prin comparaţie. Printr-un capriciu al soartei, s-ar putea prea bine ca liliputanii să dea peste oameni tot atât de mici în raport cu ei pe cât erau ei faţă de mine. Şi cine ştie dacă în vreun colţ îndepărtat de lume, pe care noi încă nu l-am descoperit, n-or fi trăind poate făpturi şi mai uriaşe decât acest neam de uriaşi? Înfricoşat şi ameţit cum eram, mă lăsasem furat de astfel de gânduri, când, deodată, văzând pe unul din secerători doar la vreo zece yarzi de brazda unde mă aflam, mi-am dat seama că la următorul pas voi fi strivit sub piciorul lui sau tăiat în două de seceră. Aşa se face că în clipa când era gata să pornească mai departe, am ţipat ca din gură de şarpe; matahala făcu un pas înapoi şi, iscodind locul jur împrejur cu privirea, m-a descoperit în cele din urmă, cum zăceam pe pământ. Stătu puţin în cumpănă ca unul care, prevăzător, caută să pună mâna pe o lighioană mică şi primejdioasă, în aşa fel încât aceasta să nu-l poată zgâria sau muşca, întocmai cum făceam şi eu uneori în Anglia cu câte o nevăstuică. Într-un târziu, se hotărî să mă apuce de mijloc, ţinându-mă între arătător şi degetul mare, şi mă ridică până la trei yarzi în dreptul ochilor ca să mă poată cerceta mai bine. I-am ghicit gândul şi am avut întâmplător atâta prezenţă de spirit, încât să nu mă zbat de loc în timp ce mă ţinea în aer la mai bine de şaizeci de picioare de la pământ, de teamă să nu-i lunec printre degete, deşi mă strângea ca-ntr-un cleşte. Tot ce am îndrăznit să fac a fost să-mi ridic ochii către soare, să-mi împreunez mâinile într-un gest rugător şi să rostesc câteva cuvinte cu o voce umilă şi plângătoare, potrivită cu starea în care mă găseam, căci mă temeam să nu dea cu mine de pământ, aşa cum facem noi de obicei cu orice jivină mică şi scârboasă, pe care vrem s-o omorâm. Dar zodia mea norocoasă a vrut ca namilei să-i placă vocea şi gesturile mele, aşa că începu să se uite la mine ca la o ciudăţenie, uimit peste măsură să mă audă rostind cuvinte articulate, măcar că nu înţelegea nimic. Între timp, nu m-am putut opri să nu gem, să nu vărs câteva lacrimi şi să nu-mi bălăngănesc capul într-o parte şi-n alta, căutând să-l fac să priceapă cât de rău mă strângea în cele două degete ale sale. Păru că înţelege, pentru că, ridicându-şi poalele hainei, mă aşeză binişor înăuntru, apoi o luă la fugă spre stăpânul său, un fermier chivernisit, şi care nu era altul decât făptura pe care o văzusem prima oară în lanul de grâu. După ce servitorul îi povesti fermierului (aşa am presupus eu din conversaţia lor) tot ce ştia despre mine, fermierul luă un pai de mărimea unui baston şi-mi ridică pulpana hainei, închipuindu-şi, pesemne, că e un fel de învelitoare cu care mă înzestrase natura. Suflă apoi şi-mi dădu părul la o parte ca să mă vadă mai bine la faţă. Îi chemă pe cosaşi la el şi-i întrebă (după cum am aflat mai târziu) dacă au mai văzut pe câmp vreo făptură care să semene cu mine, apoi mă aşeză jos, încetişor, în patru labe. Eu m-am ridicat însă imediat în picioare şi am început să mă plimb încoace şi încolo, ca să-i fac să priceapă că n-am de gând să fug. Cât despre uriaşi, s-au aşezat cu toţii roată în jurul meu, spre a-mi urmări mai bine mişcările. Eu mi-am scos pălăria şi am făcut o plecăciune adâncă în faţa fermierului. Am îngenunchiat, mi-am ridicat ochii şi mâinile şi am rostit mai multe cuvinte, cât am putut de tare; am scos apoi o pungă cu aur din buzunar şi i-am întins-o plin de umilinţă. El o luă în podul palmei, o duse aproape de ochi ca să vadă ce este, apoi o întoarse de câteva ori pe o parte şi pe alta cu vârful unui bold (pe care-l scoase din mânecă), dar tot nu se dumiri. Atunci i-am făcut semn să-şi pună mâna pe pământ; am luat punga şi, deschizând-o, i-am răsturnat tot aurul în palmă. Erau şase monede spaniole a câte patru pistoli fiecare, în afară de vreo douăzeci-treizeci de monede mai mici. L-am văzut umezindu-şi vârful degetului mic cu limba şi ridicând una din monezile cele mai mari, apoi alta; dar părea că nu înţelege de loc ce sunt. Îmi făcu apoi semn să le pun înapoi în pungă şi să vâr punga în buzunar ceea ce până la urmă am socotit că e bine să fac, după ce i-am oferit-o de mai multe ori. Între timp, fermierul se convinsese că trebuie să fiu o creatură raţională. Îmi vorbi în mai multe rânduri, dar vocea lui îmi spărgea urechile ca vuietul unei mori de apă; totuşi, cuvintele-i erau destul de articulate. I-am răspuns, strigând în mai multe limbi, iar el şi-a plecat de câteva ori urechea până la doi yarzi de mine; totul a fost însă în zadar, căci nu ne puteam înţelege de fel unul cu altul. Îşi trimise oamenii înapoi la lucru, iar el, scoţându-şi batista din buzunar, o împături în două şi o aşternu în palma stângă pe care o puse pe pământ, făcându-mi semne să păşesc în palmă - nimic mai lesne, deoarece mâna lui nu era mai groasă de un picior. Am socotit că e de datoria mea să-l ascult şi de teamă să nu cad, m-am lungit pe batistă; m-a înfăşurat, pentru mai multă siguranţă, până peste cap, şi în felul acesta m-a dus la el acasă. Acolo a strigat-o pe nevastă-sa şi m-a arătat; ea însă a scos un ţipăt şi a dat să fugă, aşa cum fac femeile în Anglia la vederea unei broaşte râioase sau a unui păianjen. Totuşi, după ce a văzut cum mă port şi cum ascult de semnele pe care mi le făcea bărbatul ei, s-a liniştit repede şi, încetul cu încetul, m-a îndrăgit foarte mult. Era vremea amiezii şi un servitor aduse prânzul - un singur fel de mâncare cu carne (potrivit cu viaţa simplă a unui ţăran), într-o strachină de vreo douăzeci şi patru de picioare diametru. În odaie se aflau fermierul şi soţia lui, trei copii şi o bunică bătrână. După ce s-au aşezat să mănânce, fermierul m-a pus pe masă la oarecare depărtare de el; masa era înaltă de treizeci de picioare. Nu mai puteam de frică şi mă ţineam cât mai departe de margine, de teamă să nu cad. Soţia fermierului tăie câteva felioare subţiri dintr-o bucată de carne, apoi fărâmiţă puţină pâine într-o strachină de lemn şi-mi puse totul dinainte. I-am făcut o plecăciune adâncă, mi-am scos cuţitul şi furculiţa şi am început să mănânc, în hazul tuturor. Stăpâna trimise servitoarea după o ceşcuţă, care avea vreo doi galloni, şi o umplu cu băutură; am ridicat vasul anevoie, cu amândouă mâinile, şi în chipul cel mai respectuos am băut în sănătatea stăpânei, rostind cuvintele în englezeşte cât am putut de tare, ceea ce îi făcu pe toţi să râdă cu atâta poftă, încât aproape mă asurziseră. Băutura avea gust de cidru slab şi era destul de plăcută. Apoi stăpânul îmi făcu semn să mă apropii de farfuria lui, dar în timp ce mergeam pe masă, mereu cu frica în oase - cum cititorul poate prea bine să-şi dea seama - m-am împiedicat de o coajă de pâine şi am căzut cu faţa-n jos, fără ca totuşi să mă rănesc. M-am sculat îndată şi văzând că bieţii oameni sunt foarte îngrijoraţi, mi-am luat pălăria (pe care, ca o persoană bine crescută, o ţineam sub braţ) şi fluturând-o pe deasupra capului, am strigat de trei ori ura ca să le arăt că nu mi s-a întâmplat nimic grav. În timp ce mă îndreptam către stăpânul meu (aşa îi voi spune de acum înainte), fiul lui cel mai mic, care şedea lângă el, un ştrengar de vreo zece ani, mă apucă de picioare şi mă ţinu atârnat în aer atât de sus, încât începui să tremur din toate mădularele; dar taică-său mă smulse din mâinile lui şi-i trase peste obrazul stâng o palmă ce ar fi culcat la pământ un escadron de cavalerişti europeni, poruncindu-i să plece de la masă. Temându-mă însă că băiatul ar putea să prindă pică pe mine şi amintindu-mi cât de răi sunt băieţii noştri cu vrăbiile, iepurii de casă, pisicuţele şi căţeii, am căzut în genunchi şi arătând spre băiat, l-am făcut pe stăpânul meu să înţeleagă că doresc ca fiul lui să fie iertat. Tatăl încuviinţă şi băiatul îşi reluă locul; eu m-am dus şi i-am sărutat mâna copilului, iar tatăl i-a luat-o şi l-a făcut să mă mângâie cu ea. Pe la mijlocul mesei, pisica favorită a stăpânei mele îi sări în poală. Am auzit în spatele meu un zgomot ca acela făcut de vreo zece torcătoare şi, întorcându-mi capul, am văzut că nu era decât pisica - pasămite, torcea. Pisica aceasta era de trei ori mai mare decât un bou, după cum am socotit eu, cercetându-i capul şi una din labe în timp ce stăpâna ei o hrănea şi o mângâia. Înfăţişarea fioroasă a animalului m-a umplut de groază, deşi stăteam în celălalt capăt al mesei, la o distanţă cam de vreo cincizeci de picioare, şi deşi stăpâna o ţinea strâns ca nu cumva să sară şi să mă înhaţe în gheare. Din fericire, nu era nici o primejdie, căci pisica nu mă băga câtuşi de puţin în seamă, nici chiar atunci când stăpânul meu mă aşeză la trei yarzi de ea. Şi cum mi se spusese întotdeauna şi ştiam şi eu din experienţa călătoriilor mele că a fugi din faţa unui animal fioros sau a-i arăta că ţi-e frică înseamnă să-l faci negreşit să te urmărească sau să se repeadă la tine, am hotărât să nu trădez nici un fel de îngrijorare în această periculoasă situaţie. Curajos, m-am plimbat de cinci-şase ori chiar pe sub nasul lighioanei şi m-am apropiat la o jumătate de yard de ea; pisica se dădu înapoi, ca şi cum i-ar fi fost frică de mine. De câini mă temeam mai puţin, măcar că în odaie intrară vreo trei-patru, cum se întâmplă de obicei în casele fermierilor; unul din ei era un dulău, mare cât patru elefanţi, iar altul, un ogar, ceva mai înalt decât dulăul, dar nu atât de voinic. Când prânzul era pe sfârşite, intră în odaie doica, cu un copil de un an în braţe. De îndată ce mă zări, ţâncul, crezând că sunt o jucărie, începu să scâncească aşa de tare, în legea lui, încât s-ar fi auzit de la Podul Londrei până la Chelsea . Maică-sa căută să-i intre în voie; mă luă de pe masă şi mă arătă copilului care, înşfăcându-mă îndată de mijloc, îmi vârî capul în gură. Am început să urlu atât de tare, încât mititelul se sperie şi-mi dădu drumul; cu siguranţă mi-aş fi rupt gâtul dacă maică-sa nu m-ar fi prins în şorţ. Pentru a potoli copilul, doica scutură o zornăitoare - un vas cu câteva pietroaie înăuntru şi prins cu un odgon de mijlocul copilului; dar totul fu în zadar, aşa că se văzu nevoită să recurgă la ultimul remediu, dându-i să sugă. Mărturisesc că nimic nu m-a dezgustat vreodată mai mult decât vederea monstruoşilor ei sâni pe care nu ştiu cu ce i-aş putea compara, pentru ca cititorul să-şi facă o idee despre mărimea, forma şi culoarea lor. Ieşeau în afară cu vreo şase picioare şi nu aveau mai puţin de şaisprezece în circumferinţă. Sfârcul era cât jumătate din capul meu, şi atât sfârcul cât şi sânul erau plini de pete, bube şi pistrui de-ţi făcea silă; puteam s-o văd pe doică de-aproape căci ea stătea jos, ca să-i vină mai uşor să alăpteze copilul, iar eu stăteam pe masă. Această privelişte m-a făcut să mă gândesc la pielea catifelată a doamnelor noastre din Anglia, care ne par atât de frumoase numai pentru că sunt la fel de mari ca noi, iar defectele nu li se pot vedea decât cu lupa; e lucru ştiut că pielea cea mai netedă şi mai albă văzută cu lupa este aspră, grosolană şi urâtă la culoare. Îmi amintesc că pe când mă aflam în Liliput, tenul omuleţilor acelora îmi părea cel mai frumos din lume; şi discutând acest subiect cu un cărturar de al lor - un prieten intim al meu - acesta îmi spuse că faţa mea părea mult mai frumoasă şi mai netedă când mă privea de jos decât când îl luam în mână şi-l apropiam de obraz; mi-a mărturisit că la început priveliştea i s-a părut dezgustătoare, îmi spuse că în pielea mea se văd ditai găuri, că firele din barbă sunt de zece ori mai groase decât ţepii unui mistreţ, iar obrazul are culori diferite, lucru foarte neplăcut la vedere, deşi, după părerea mea - să-mi fie îngăduit s-o spun - sunt la fel de blond ca cei mai mulţi bărbaţi din ţara mea şi, în ciuda călătoriilor, prea puţin ars de soare. Pe de altă parte, aducând vorba despre doamnele de la curtea împăratului, prietenul avea obiceiul să-mi spună că una are pistrui, alta o gură prea mare, alta un nas prea gros, în timp ce eu nu vedeam nimic din toate astea. Recunosc că observaţia lui era perfect adevărată şi nu am amintit-o de la început, întrucât mi-a fost teamă ca cititorul să nu-şi închipuie că uriaşii aceia erau de-a dreptul pociţi. Adevărul e că erau un neam de oameni frumoşi; mai ales trăsăturile stăpânului meu, un simplu fermier doar, mi se păreau foarte bine proporţionate când îl priveam de la o distanţă de şaizeci de picioare. Îndată ce se sculă de la masă, stăpânul se duse la argaţi şi, după câte mi-am putut da seama din glasul şi gesturile sale, îi ceru cu străşnicie nevesti-si să aibă grijă de mine. Eram foarte obosit şi picam de somn; văzând aceasta, stăpâna m-a culcat chiar în patul ei şi m-a acoperit cu o batistă albă şi curată, dar mai mare şi mai aspră decât vela mare a unui vas de război. Am dormit vreo două ore şi am visat că sunt acasă cu soţia şi copiii mei, ceea ce mi-a sporit şi mai mult amărăciunea când m-am deşteptat şi m-am văzut singur într-o încăpere nesfârşită, lată de vreo două-trei sute de yarzi şi înaltă de vreo două sute, culcat într-un pat, lat şi el de douăzeci de yarzi. Stăpâna se dusese să-şi vadă de ale gospodăriei, închizându-mă în casă. Patul era la opt yarzi deasupra duşumelei. O nevoie firească îmi dădea ghes să mă cobor. Nu îndrăzneam să strig, şi chiar dacă aş fi strigat ar fi fost în zadar cu glasul meu şi la o distanţă atât de mare ca aceea dintre camera unde mă aflam şi bucătăria unde era familia fermierului. Între timp, doi şobolani se căţărară pe perdele şi începură să alerge prin pat de colo până colo, cu nările dilatate. Unul din ei se apropie de faţa mea, aşa că m-am sculat îngrozit şi mi-am scos pumnalul ca să mă apăr. Scârboasele lighioane avură îndrăzneala să mă atace din amândouă părţile, iar una din ele dădu să mă înhaţe de guler cu labele din faţă; din fericire, i-am spintecat burta înainte de a-mi putea face vreun rău. Şobolanul se prăvăli la picioarele mele, iar celălalt, văzând soarta tovarăşului său, o luă la sănătoasa, nu însă fără a se alege cu o rană în spinare pe care i-am făcut-o în timp ce o tulea; fugind lăsa dâre de sânge în urma lui. După această ispravă, am început să mă plimb încolo şi-ncoace pe pat, ca să-mi vin în fire. Jivinile acestea erau de mărimea unui zăvod, dar mult mai sprintene şi mai fioroase. Dacă înainte de a adormi mi-aş fi scos cingătoarea, aş fi fost cu siguranţă sfâşiat în bucăţi şi mâncat. Am măsurat coada şobolanului ucis şi am constatat că avea doi yarzi fără o incie; dar mi s-a-ntors stomacul pe dos când m-am gândit să dau leşul jos din pat, unde zăcea sângerând întruna. Văzând că tot mai are un dram de viaţă într-însul, l-am omorât tăindu-i beregata. Nu trecu mult şi în cameră intră stăpâna care, văzându-mă plin de sânge, alergă spre mine şi mă luă în mână. Am arătat spre şobolanul mort, zâmbind şi făcând fel şi fel de semne ca să priceapă că sunt viu şi nevătămat; ea se bucură nespus şi chemă servitoarea să ia cu un vătrai lighioana ucisă şi s-o arunce afară pe fereastră. Mă aşeză apoi pe masă, iar eu îi arătai pumnalul plin de sânge, pe care după ce l-am şters cu poalele hainei, l-am vârât în teacă. Cum trebuia să fac neapărat ceva ce altul n-ar fi putut face în locul meu, m-am căznit în fel şi chip să-i dau stăpânei mele a înţelege că vreau să fiu pus jos, pe podea; după ce mi-a îndeplinit rugămintea, ruşinea m-a împiedicat să-mi trădez gândurile, aşa că m-am mulţumit să arăt înspre uşă, făcând mai multe plecăciuni. Cu multă greutate, buna femeie îşi dădu în sfârşit seama ce vreau şi luându-mă în mână, mă duse în grădină unde mă aşeză jos. M-am depărtat cam la vreo două sute de yarzi şi făcându-i semn să nu se uite la mine sau să mă urmeze, m-am ascuns între două frunze de măcriş şi acolo mi-am făcut nevoile. Nădăjduiesc că cititorul binevoitor mă va ierta pentru că stărui asupra acestor amănunte şi a altora asemănătoare care, oricât de neînsemnate ar putea să pară în ochii celor de rând, vor ajuta, fără îndoială, unui filozof să-şi lărgească orizontul şi să-şi îmbogăţească imaginaţia, folosindu-le spre binele vieţii publice şi private, ceea ce a fost singura mea ţintă când m-am gândit să înfăţişez lumii descrierea acestei călătorii şi a altora; totdeauna m-am străduit să zugrăvesc doar adevărul adevărat, fără zorzoane de stil. Tot ce mi s-a întâmplat în această călătorie a făcut o impresie atât de puternică asupra mea şi atât de adânc mi s-a întipărit în minte, încât atunci când am încredinţat hârtiei peripeţiile mele, nu am scăpat nici un fapt important. Totuşi, la o revizie atentă, am scos câteva pasaje de mai mică însemnătate care se aflau în prima formă a lucrării, de teamă să nu fiu socotit plictisitor sau chiţibuşar - lucru de care călătorii sunt adesea învinuiţi, şi poate pe bună dreptate.     CAPITOLUL II   Descrierea fiicei fermierului. Autorul e dus la târg într-un oraş, apoi în capitală. Amănunte asupra călătoriei.   Stăpâna mea avea o fată de nouă ani, un copil înzestrat pentru vârsta ei, foarte pricepută în a mânui acul şi meşteră când era vorba să-şi înfaşe păpuşa. Mama şi fata s-au sfătuit cât s-au sfătuit, apoi mi-au făcut un culcuş în leagănul păpuşii: leagănul a fost aşezat într-un sertar mic al scrinului, şi sertarul pus pe o poliţă, de teama şobolanilor. Acesta mi-a fost patul tot timpul cât am stat la ei; treptat-treptat, mi l-am făcut mai comod, pe măsură ce le-am deprins limba şi mi-am putut exprima dorinţele. Fetiţa era atât de îndemânatică, încât după ce mi-am scos hainele de vreo două ori în faţa ei, a putut să mă îmbrace şi să mă dezbrace, cu toate că nu o supăram cu asemenea treabă atunci când mă lăsa să fac şi una şi alta singur. Mi-a cusut şapte cămăşi şi alte câteva rufe, din cel mai fin material pe care l-a putut găsi şi care era mai aspru ca pânza de sac. Ea, cu mâinile ei, îmi spăla întotdeauna rufele şi tot ea mi-a fost şi profesoară, căci m-a învăţat limba lor. Când arătam vreun lucru, îmi spunea cum se cheamă, astfel că în câteva zile am putut să cer tot ce am dorit. Era destul de scundă pentru vârsta ei - cam de vreo patruzeci de picioare - şi avea o inimă foarte bună. M-a botezat Grildrig, nume pe care l-a adoptat şi familia, apoi toată ţara. Cuvântul exprimă ceea ce latinii numesc nanunculus, italienii homunceletino şi englezii mannikin. Acestei fetiţe îi datorez în primul rând faptul că am scăpat cu viaţă în ţara aceea; căci nu ne-am despărţit o singură dată cât am stat acolo. Eu îi spuneam Glumdalclitch, sau mica dădacă, şi m-aş face vinovat de adâncă nerecunoştinţa, dacă nu aş aminti cu cinstea cuvenită grija şi dragostea ei pentru mine, pe care aş dori din toată inima să le pot răsplăti aşa cum merită, în loc să fiu unealta nevinovată, dar nenorocită a dizgraţiei ei, după cum am prea multe motive să mă tem că am fost. Prin vecini se aflase şi se vorbea că stăpânul meu a găsit pe câmp un animal ciudat cam de mărimea unui splancnuck, dar încolo semănând întru totul cu o fiinţă omenească; că acest animal imită omul în toate acţiunile lui, că vorbeşte, după câte se pare, într-o limbă ciudată, că a şi învăţat mai multe cuvinte de ale lor, că umblă în două picioare, că e blând şi potolit, vine când e chemat, face ce i se spune, are mădularele cele mai gingaşe din lume, şi un obraz mai frumos decât o copilă de viţă nobilă în vârsta de trei ani. Un alt fermier, care locuia nu departe şi era bun prieten cu stăpânul meu, îi făcu o vizită ca să afle adevărul cu privire la zvonurile acestea. M-au adus îndată şi m-au aşezat pe o masă, unde am început să umblu de colo, colo, după cum mi s-a poruncit, mi-am scos pumnalul, l-am pus la loc, i-am făcut o plecăciune musafirului stăpânului meu, l-am întrebat, în limba lui ce mai face şi i-am urat „bine ai venit", întocmai cum mă învăţase mica mea dădacă. Deoarece omul era bătrân şi avea vederea slabă, şi-a pus ochelarii ca să mă vadă mai bine, lucru la care eu nu m-am putut stăpâni să nu râd cu hohote, pentru că ochii lui erau aidoma lunei pe care aş fi văzut-o prin două ferestre deodată. Ai casei, ghicind pricina veseliei mele, au început şi ei să râdă, ceea ce îl făcu pe ghiuj să se supere şi să-şi iasă din fire. Trecea drept un calic fără seamăn. Şi nu mă îndoiesc că era adevărat, deoarece, spre nenorocirea mea, i-a dat o povaţă blestemată stăpânului meu, şi anume să mă arate ca pe altă minunăţie într-o zi de târg în oraşul vecin - o jumătate de oră de mers călare (cam la vreo douăzeci şi două de mile de casa noastră). Am bănuit eu că se pune la-cale ceva rău când l-am văzut pe stăpân şi pe prietenul lui tot şoptindu-şi ceva unul altuia şi arătând din când în când spre mine; de frică ce mi-era, mi-am închipuit că am auzit şi am înţeles câteva din cuvintele lor. A doua zi dimineaţă, însă, Glumdalclitch, mica mea dădacă, îmi povesti tot ce izbutise ea să afle prin şiretlicuri de la maică-sa. Biata copilă mă luă la pieptul ei şi începu să plângă de ruşine şi durere. Se temea ca oamenii aceia grosolani să nu-mi facă vreun rău, să mă strivească sau să-mi rupă vreun mădular luându-mă în mâinile lor. Ea îşi dăduse seama cât de modest eram din fire, cât de mult ţineam la cinstea mea, şi nu-i fu greu să-şi închipuie ce ocară ar fi fost pentru mine să fiu arătat la bâlci, pentru bani, oamenilor celor mai de jos. Spunea că maică-sa şi taică-său i-au făgăduit ca Grildrig să fie al ei; acum însă vedea ea bine că vor s-o înşele ca şi anul trecut când i-au dăruit un miel, dar de îndată ce mielul s-a îngrăşat, l-au vândut unui măcelar. În ce mă priveşte, mărturisesc cinstit că eram mai puţin îngrijorat decât dădaca mea. Nutream orbeşte speranţa, care de altfel nu m-a părăsit niciodată, că într-o bună zi îmi voi recâştiga libertatea. Cât despre ocara de a fi dus de colo până colo în chip de monstru, mă socoteam cu totul străin în ţara aceea şi-mi închipuiam că nimeni nu m-ar putea învinui pentru o astfel de năpastă, dacă m-aş întoarce vreodată în Anglia; căci însuşi regele Marii Britanii de-ar fi fost în locul meu, n-ar fi avut încotro şi s-ar fi supus acestei năpaste. În prima zi de târg, stăpânul meu, ascultând de povaţa prietenului, m-a dus într-o cutie în oraşul învecinat, luând-o cu el şi pe Glumdalclitch, dădaca mea, pe care o aşeză pe o pernă în spatele şeii. Cutia era închisă din toate părţile şi avea o uşiţă prin care puteam intra şi ieşi, precum şi câteva găuri făcute cu burghiul ca să intre aerul. Fetiţa avusese grijă să pună înăuntru plapuma păpuşii, ca să am pe ce să mă întind. Totuşi, am fost grozav de zgâlţâit şi de zdruncinat în timpul călătoriei, deşi a ţinut numai o jumătate de oră; calul făcea nişte paşi de patruzeci de picioare şi sărea aşa de sus că hurducăturile semănau cu tangajul şi ruliul unei corăbii pe o vijelie cumplită, atât numai că erau mult mai dese. Drumul a fost ceva mai lung decât de la Londra la St. Albans. Stăpânul meu trase la hanul unde poposea de obicei, şi după ce stătu puţin de vorbă cu hangiul şi făcu unele pregătiri necesare, tocmi un grulttud sau crainic să dea de veste prin tot oraşul că la hanul „Vulturul Verde" poate fi văzută o fiinţă ciudată, nu mai mare decât un splacnuck (un animal de prin partea locului, foarte frumos şi lung de vreo şase picioare), semănând întru totul cu o fiinţă omenească şi care putea să articuleze mai multe cuvinte şi să facă fel de fel de giumbuşlucuri. Am fost pus pe o masă în odaia cea mai mare a hanului - să tot fi avut vreo trei sute de picioare pătrate. Mica mea dădacă stătea pe un scăunaş jos lângă masă şi avea grijă să-mi spună ce trebuie să fac. Stăpânul meu, ca să preîntâmpine îmbulzeala, nu lăsa înăuntru mai mult de treizeci de persoane. M-am plimbat pe masă după cum mi-a cerut fetiţa; apoi tot ea mi-a pus întrebări pe măsura cunoştinţelor mele, la care eu îi răspundeam cât puteam de tare. M-am îndreptat de mai multe ori către cei de faţă, am făcut plecăciuni şi le-am spus „bine aţi venit" şi alte câteva cuvinte pe care le învăţasem. Am ridicat un degetar plin cu băutură, dat de Glumdalclitch în chip de pahar, şi am băut în sănătatea lor. Mi-am scos pumnalul şi l-am fluturat prin aer, cum fac spadasinii în Anglia. Dădaca mea îmi dădu un pai pe care-l mânuii ca pe o suliţă, întrucât învăţasem această artă în tinereţe. Douăsprezece grupuri de spectatori s-au perindat în ziua aceea prin faţa mea şi tot de atâtea ori am fost silit să repet aceleaşi caraghioşlîcuri până când am simţit că-s mort de oboseală şi de silă. Cei care mă văzuseră povesteau lucruri atât de minunate despre mine, încât oamenii erau gata-gata să dărâme uşile ca să intre. Gândindu-se la propriul lui folos, stăpânul nu lăsa pe nimeni să pună mâna pe mine afară de dădaca mea, şi pentru a preîntâmpina orice primejdie, în jurul mesei au fost aşezate bănci la o distanţă la care nu mă putea atinge nimeni. Totuşi, un nenorocit de şcolar mă ţinti cu o alună care era cât pe ce să mă lovească; o aruncase cu atâta putere, încât fără îndoială mi-ar fi turtit ţeasta, aluna fiind mare cât ţin dovleac. Am avut însă mulţumirea să-l văd pe ştrengar bătut măr şi dat afară din cameră. Stăpânul meu dădu de veste că mă va arăta din nou în viitoarea zi de târg. Între timp, îmi pregăti un mijloc de transport mai potrivit, şi n-a făcut rău, căci eram atât de obosit după drum şi după ce-i distrasem pe oameni opt ceasuri în şir, că de abia mă mai puteam ţine pe picioare sau îngăima o vorbă. Mi-au trebuit nu mai puţin de trei zile ca să-mi revin; şi ca să n-am pic de odihnă nici acasă, toţi cetăţenii din ţinutul învecinat până la o sută de mile jur împrejur, auzind de faima mea, veniră să mă vadă în casa stăpânului. Nu cred să fi fost mai puţin de treizeci de oameni, cu nevestele şi copiii lor (ţara are o populaţie foarte deasă) şi ori de câte ori mă arăta cuiva, stăpânul meu cerea un preţ ca şi cum odaia ar fi fost ticsită de lume, chiar dacă de faţă era o singură familie; aşa că o bucată de vreme, deşi nu m-au mai dus la târg, n-am avut răgaz în nici o zi a săptămânii (afară de miercuri, care e ziua lor de odihnă). Stăpânul meu, dându-şi seama că s-ar putea îmbogăţi de pe urma mea, luă hotărârea să mă poarte prin cele mai mari oraşe ale ţării. Aşadar, după ce pregăti toate cele trebuincioase pentru o călătorie îndelungată şi puse la punct rosturile gospodăriei, îşi luă rămas bun de la nevastă-sa şi la 17 august 1703, cam două luni de la sosirea mea, pornirăm spre capitala ţării, aşezată în inima împărăţiei, la vreo trei mii de mile departe de casa noastră. Stăpânul meu o aşeză pe Glumdalclitch pe cal, la spatele lui. Ea mă ţinea în poală, într-o cutie pe care şi-o legase de mijloc. Fetiţa căptuşise cutia cu stofa cea mai moale pe care o putuse găsi, aşternuse pe jos pătura, pusese înăuntru pătuţul păpuşii, îmi făcuse rost de rufărie şi cele trebuincioase, pregătind totul cum se pricepuse mai bine. Nu eram însoţiţi decât de un băiat de-al casei, care călărea în urma noastră, ducând bagajele. Planul stăpânului meu era să mă arate în toate oraşele din drum şi chiar să se abată într-o parte sau alta cu cincizeci sau o sută de mile, spre orice sat sau conac unde nădăjduia să găsească muşterii. Călătoria nu a fost anevoioasă, pentru că făceam între o sută patruzeci şi o sută şaizeci de mile pe zi; Glumdalclitch, cu gând să mă cruţe, se plângea întruna că a obosit-o trapul calului! Când o rugam, mă scotea din cutie ca să mai respir puţin şi să-mi arate ţara, dar mă ţinea mereu legat de o cureluşă. Am trecut peste cinci sau şase râuri, cu mult mai late şi mai adânci decât Nilul sau Gangele, şi aproape că n-am întâlnit vreun pârâiaş atât de mic cum e Tamisa sub podul Londrei. Călătoria noastră a ţinut zece săptămâni şi am fost arătat în optsprezece oraşe mari, în afară de nenumărate sate şi case particulare. La 26 octombrie am sosit în capitală, numită în limba lor Lorbiulgrud sau Mândria Universului. Stăpânul meu închirie o casă pe strada principală a oraşului, nu departe de palatul regal, punând ca de obicei afişe care descriau întocmai persoana şi talentele mele. Locuinţa aceasta avea o cameră mare, lată cam de vreo trei-patru sute de picioare. Stăpânul făcu rost de o masă cu un diametru de 60 de picioare, pe care urma să-mi joc rolul, şi o îngrădi jur împrejur, la o distanţă de trei picioare de la margine, cu un gard având aceeaşi înălţime, ca nu cumva să cad. Eram arătat oamenilor de zece ori pe zi spre uimirea şi mulţumirea tuturor. Acum puteam vorbi limba destul de bine şi înţelegeam perfect orice cuvânt care-mi era adresat. Pe lângă aceasta, învăţasem alfabetul lor şi uneori izbuteam chiar să descifrez o propoziţiune, două, căci Glumdalclitch îmi fusese dăscăliţă atât acasă, cât şi în ceasurile de răgaz din timpul călătoriei noastre. În buzunar, ea purta o cărticică, nu cu mult mai mare decât Atlasul lui Sanson. Era un tratat obişnuit pentru folosinţa tinerelor fete, în care se vorbea pe scurt despre religia lor. Cu ajutorul acestui manual, ea m-a învăţat literele, tălmăcindu-mi cuvintele. 

Marele Gatsby de Scott Fitzgerald   Din nou, Zeldei   Capitolul 1   Pe vremea când eram mai tânăr şi mai influenţabil, tata mi-a dat un sfat care de atunci mi-a rămas mereu prezent în minte. — Ori de câte ori ai poftă să critici pe cineva, mi-a spus, ţine seama că nu toţi oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu.   Atât şi nimic mai mult – dar cum totdeauna ne-am înţeles foarte bine din puţine cuvinte, mi-am dat seama că voia să spună mult mai mult. Urmarea este că am tendinţa de a nu judeca şi condamna pe nimeni, obicei datorită căruia am izbutit să pătrund multe caractere ciudate şi am căzut pradă multor pisălogi înveteraţi. O minte sucită descoperă şi profită repede de această calitate când se întâmplă s-o întălnească la un om normal, şi aşa s-a făcut că în anii studenţiei am fost acuzat – pe nedrept – că sunt o fire interesată şi abilă, pentru motivul că necunoscuţi cu apucături stranii îmi destăinuiau necazurile lor ascunse. Cea mai mare parte a confidenţelor ce mi se făceau erau spontane – şi adeseori când îmi dădeam seama, după anumite semne sigure, că o destăinuire de natură intimă se arată la orizont, mă prefăceam că mi-e somn, că sunt absent sau pornit să-i iau peste picior, căci destăinuirile tinerilor (sau, cel puţin, termenii în care sunt făcute), poartă de obicei pecetea plagiatului şi sunt marcate de vădite omisiuni. Cine nu judecă şi nu condamnă lasă loc unor speranţe nelimitate. Şi astăzi încă, mi-e teamă că voi încerca nu ştiu ce pierdere dacă dau uitării faptul că – aşa cum, din snobism, susţinea tata şi aşa cum, din snobism, repet şi eu – la naştere simţul cuviinţei în ceea ce are el fundamental ne este hărăzit tuturor în egală măsură.   Şi acum, după ce m-am lăudat astfel cu spiritul meu de toleranţă, trebuie să recunosc că are şi el o limită. Comportarea noastră poate să se rezeme pe o stâncă de neclintit sau să plutească pe o mlaştină nesigură, dar, dincolo de un anume punct, nu-mi pasă pe ce se întemeiază. În toamna trecută, când m-am înapoiat de pe coasta de est, aş fi dorit ca toată lumea să poarte uniformă şi să aibă o ţinută morală ireproşabilă; nu mai doream incursiuni pline de peripeţii în inimile oamenilor şi prilejul de a afla lucruri de nimeni ştiute.   Numai Gatsby, bărbatul care dă numele său acestei cărţi, a făcut excepţie de la această regulă – Gatsby care reprezenta tot ceea ce îmi stărneşte cel mai sincer dispreţ. Dacă a avea personalitate înseamnă un şir neîntrerupt de acţiuni încununate de succes, atunci acest om avea într-adevăr ceva splendid, o sensibilitate acută faţă de toate promisiunile existenţei, o sensibilitate asemenea acelor complicate aparate care înregistrează cutremurele de pământ de la o depărtare de zece mii de mile. O asemenea receptivitate n-are nimic în comun cu acea impresionabilitate placidă pe care o înnobilăm numind-o pompos „temperament creator"; dimpotriva, Gatsby avea o extraordinară vocaţie pentru speranţă, era stăpânit de o febră romantică aşa cum n-am mai întâlnit şi e probabil că nu voi mai întâlni vreodată la altcineva. Nu, Gatsby s-a dovedit până la urmă a fi un om adevărat; şi numai ce-l umbrea pe Gatsby, numai praful murdar stârnit de visurile lui m-a făcut să-mi pierd un timp interesul pentru durerile zadarnice şi pentru efemerele bucurii ale semenilor mei. Provin dintr-o familie de oameni bogaţi, stabilită de trei generaţii într-un orăşel din Midwest. Carraway-ii alcătuiesc un fel de clan, iar tradiţia familiei afirmă că suntem coborâtori ai ducilor de Buccleuch, dar fondatorul ramurii din care mă trag a fost de fapt fratele bunicului, care s-a stabilit aici în '51, şi-a trimis un înlocuitor în Războiul Civil şi a pus bazele comerţului en gros cu articole de fierărie cu care se ocupă astăzi tata.   Nu l-am cunoscut niciodată pe acest frate al bunicului, însă se spune că îi semăn – invocându-se ca argument portretul aspru care atârnă în biroul tatii. Am absolvit universitatea la New Haven în 1915, exact un sfert de veac după tatăl meu şi la scurt timp după aceea am participat la minunata migraţie teutonică întârziată, cunoscută sub denumirea de război mondial. Am gustat atât de intens contraincursiunea noastră, încât şi după întoarcerea de pe front continuam să fiu stăpânit de neastămpăr. Midwest-ul nu mi se mai părea centrul incandescent al lumii, ci doar o periferie sordidă a universului – aşa că m-am hotărât să mă mut pe coasta de est şi să învăţ arta speculaţiilor la bursă. Toţi cunoscuţii mei făceau afaceri la bursă şi de aceea am presupus că bursa ar putea să mai asigure încă o existenţă. Unchii şi mătuşile mi-au discutat intenţia ca şi cum ar fi fost vorba de alegcrea şcolii pentru un copil şi în cele din urmă au spus: „De, mda", cu feţe foarte grave, ezitante. Tata s-a învoit să mă finanţeze timp de un an şi, după mai multe amânări, în primăvara lui '22 m-am instalat pentru totdeauna, după cum credeam eu, pe coasta de est.   Cuminte ar fi fost să-mi găsesc întâi un apartament în oraş, însă cum vremea era frumoasă şi cum veneam dintr-o regiune cu pajişti întinse şi arbori prietenoşi, atunci când un tânăr coleg de birou mi-a prupus să închiriem împreună o casă într-una din aşezările suburbane, ideea mi s-a părut excelentă. Tot el a găsit şi casa – un bungalow destul de coşcovit – cu optzeci de dolari pe lună. În ultimul moment, însă, firma l-a detaşat la Washington, aşa că m-am stabilit singur. Aveam un câine – de fapt l-am avut doar câteva zile, căci pe urmă a fugit – , un automobil Dodge destul de vechi şi o servitoare finlandeză care-mi făcea curat şi-mi pregătea micul dejun şi care, trebăluind la maşina electrică de gătit, mormăia nu ştiu ce pe limba ei.   M-am simţit singur o zi sau două, până când într-o dimineaţă, un necunoscut, stabilit prin partea locului probabil după mine, m-a oprit pe stradă. — Cum ajung la West Egg? m-a întrebat el dezorientat. L-am lămurit. Dar, văzându-mi după aceea de drum, nu m-am mai simţit singur şi străin. Eram o călăuză, un cunoscător al locurilor, unul dintre pionierii coloniei. Fără să ştie, omul acela îmi conferise dintr-o dată cetăţenia locului. Şi astfel, în zilele acelea însorite, urmărind explozia înfrunzirii copacilor, ca la cinematograf când filmul rulează repede, am fost pătruns de acea convingere, destul de răspândită, că viaţa avea să înceapă din nou o dată cu vara.   Pe de o parte, aveam mult de studiat, iar pe de altă parte, simţeam cum trag sănătate în piept din aerul proaspăt, atât de tonic. Mi-am cumpărat o duzină de tomuri despre finanţe, tehnică bancară şi acţiuni şi efecte, care, aşa cum stăteau înşirate pe raftul bibliotecii în legăturile lor roşii şi aurii, ca nişte monede noi, îmi făgăduiau parcă dezvăluirea unor taine orbitoare, pe care nu le cunoscuseră decât Midas, Morgan şi Mecena. Mai aveam intenţia lăudabilă să citesc multe alte cărţi pe lângă acestea. La universitate avusesem oarecare preocupări publicistice – o dată scrisesem o serie de editoriale foarte solemne şi categorice în revista Yale News – şi acum aveam de gând să reiau acest fel de activitate, şi mă şi vedeam redevenind un specialist limitat la un domeniu temeinic stăpânit, ceea ce se numeşte un om bine pregătit. O asemenea formulă nu reprezintă de fapt o simplificare brutală – în fond viaţa pare că promite mult mai mult când o priveşti de la o singură fereastră.   A fost numai o întâmplare faptul că închiriasem o casă într-una din cele mai ciudate comunităţi ale Americii de Nord. Locuinţa mea se găsea pe acea insuliţă prelungă şi zgomotoasă care se întinde la răsărit de New York – şi pe care se află, printre alte curiozităţi naturale, două formaţiuni geologice neobişnuite. La douăzeci de mile de oraş se află două ouă uriaşe, identice ca formă, despărţite doar de un golfuleţ, cu bazele înmuiate în cea mai blândă apă sărată pe care o poţi găsi în emisfera vestică – întinsa pânză de apă a strâmtorii Long Island. Nu sunt două ovale chiar perfecte – ca şi oul din povestea lui Columb, amândouă sunt turtite la capătul unde se sprijină pe pământ – însă asemănarea fizică dintre ele constituie probabil o sursă de uimire continuă pentru pescăruşii ce zboară pe deasupra lor. Pentru vieţuitoarele neînaripate, un fenomen şi mai interesant este însă că, în afară de formă şi mărime, nu mai au nici o altă asemănare.   Eu locuiam pe oul dinspre apus, West Egg – cel mai puţin monden, deşi formula este prea superficială pentru a exprima contrastul bizar şi aproape sinistru dintre ele. Locuinţa mea se afla chiar la marginea oului, la numai cincizeci de iarzi de strâmtoare, literalmente strivită între două vile uriaşe, care se închiriau cu 12.000-l5.000 de dolari pe sezon. Cea din dreapta era o construcţie colosală din toate punctele de vedere – o imitaţie a vreunei primării de epocă din Normandia, cu un turnuleţ într-o parte semeţindu-se nou-nouţ de sub un breton rar de iederă sălbatică, o piscină de marmură şi peste patruzeci de acri de pajişte şi grădină. Era vila lui Gatsby. Sau, mai bine zis, întrucât nu-l cunoşteam pe Gatsby, era o vilă locuită de un domn cu acest nume. Casa în care stăteam eu era o adevărată oroare, însă, fiind o oroare de dimensiuni reduse, fusese ignorată de snobii doritori să se stabilească aici, astfel că beneficiam de o perspectivă deschisă spre mare, de o privelişte parţială spre pajiştea vecinului meu şi de vecinătatea consolatoare a milionarilor – toate acestea pentru optzeci de dolari pe lună. Dincolo de golful care despărţea cele două ouă scânteiau palatele luxoase din East Egg, iar cronica acestei veri începe cu adevărat în seara când am traversat golful pentru a lua cina în familia lui Tom Buchanan. Daisy îmi era un fel de verişoară îndepărtată, iar pe Tom îl cunoscusem la universitate. Îndată după război petrecusem chiar două zile în casa lor din Chicago.   Pe lângă diferite alte însuşiri fizice, soţul ei se remarcase ca unul dintre cei mai desăvârşiţi jucători de rugby la New Haven – într-un fel fusese o personalitate naţională, unul dintre acei indivizi care ating la douăzeci şi unu de ani un grad atât de înalt de perfecţiune într-un anumit domeniu, încât după aceea nimic din ceea ce fac nu mai pare la înălţime. Familia lui era imens de bogată – chiar şi la universitate largheţea cu care îşi cheltuia banii constituise un motiv de critică – însă acum părăsise oraşul Chicago, îndreptându-se spre est cu o hotărâre, cu o energie care-ţi tăia aproape răsuflarea, de pildă, cumpărase o herghelie de poney de polo din Lake Forest. Îţi venea greu să crezi că un om din generaţia mea putea fi atât de bogat încât să-şi permită asemenea excentricităţi.   N-am înţeles niciodată de ce se stabiliseră la New York. Petrecuseră un an în Franţa fără vreun motiv deosebit, apoi hoinăriseră de colo până colo, oprindu-se nerăbdători şi neliniştiţi oriunde se juca polo şi oriunde întâlneau mai mulţi oameni bogaţi laolaltă. De data aceasta se stabiliseră definitiv, cum îmi explicase Daisy la telefon, însă nu o crezusem – nu puteam şti ce se ascunde în inima ei, dar simţeam că Tom avea să alerge mereu dintr-un loc într-altul, căutând, cu o tristeţe nelămurită, acea dramatică tensiune a meciurilnr de rugby de odinioară, în care nu avea să mai joace niciodată.   Şi aşa se întâmplă că, într-o seară caldă, am traversat golful spre East Egg să-mi vizitez doi vechi prieteni, pe care de fapt nici nu-i cunoşteam prea bine. Locuinţa lor era încă şi mai complicată decât mă aşteptasem: o vilă colonială în stil georgian, zugrăvită cochet în roşu şi alb, cu faţa spre golf. Pajiştea începea chiar de pe coastă şi se întindea pe vreun sfert de milă, cuprinzând cadrane solare, ziduri de cărămidă, vesele grădini de flori – şi în cele din urmă ajungea lă vilă, ridicându-se pe zidurile ei laterale în valuri de viţă sălbatică, de parcă nu şi-ar fi putut opri avântul cu care alergase spre ea. Faţada vilei era un lung şir de uşi de sticlă, care scânteiau acum în răsfrângeri aurii, larg deschise spre după-amiaza străbătută de adieri calde, şi acolo chiar, în faţa uşii de la intrare, mă aştepta Tom Buchanan în costum de călărie, într-o atitudine caracteristică, bine înfipt pe picioarele depărtate.   Se schimbase din anii studenţiei. Vedeam acum un bărbat voinic de vreo treizeci de ani, cu părul de culoarea paiului, cu o gură cam aspră şi un fel de a fi cam arogant. Faţa îi era însufleţită de ochii scânteietori, dispreţuitori, şi privirea trufaşă îl făcea să aibă aerul că se apleacă mereu înainte, cu agresivitate. Croiala efeminată a hainelor de călărie nu reuşea să-i ascundă musculatura de uriaş – părea că nu mai încape în cizmele bine lustruite, întinse gata-gata să rupă şireturile, şi-i vedeai muşchii jucând când i se mişca umărul sub haina subţire. Avea un trup capabil de eforturi enorme, un trup agresiv.   Şi glasul – un tenor cam răguşit – sporea această impresie. Păstra întotdeauna în voce, chiar şi când vorbea cu cei care-i erau simpatici, o nuanţă de dispreţ, şi-mi aduceam aminte că la New Haven întâlnisem oameni care-l urau din toate puterile. „Să nu crezi că părerea mea predomină, părea că spune cu întreaga-i făptură, să nu crezi asta din cauză că sunt mai puternic şi am reuşit în viaţă mai bine decât tine." Pe vremuri, făcusem amândoi parte din aceeaşi asociaţie a studenţilor din ultimii ani şi, fără a fi ajuns vreodată intimi, mi se păruse atunci că avea o părere bună despre mine şi că, în felul lui aspru, sfidător, dar şi însingurat, ar fi dorit ca şi eu să ţin la el.   Schimbarăm câteva cuvinte opriţi la soare, pe verandă. — E drăguţă casa mea, spuse el jucându-şi mereu, neliniştit, ochii în jur. Mă făcu să mă întorc apucându-mi braţul, arătându-mi cu mâna lui mare detaliile faţadei, şi apoi, dincolo, grădiniţa în stil italian, cu câteva trepte sub nivelul pajişth, tufişurile de trandafiri care se întindeau pe vreojumătate de acru şi o barcă cu motor acostată la debarcader. — Asta a fost proprietatea lui Demaine, magnatul petrolului – apoi m-a împins din nou de braţ spre casă, cu un gest brusc, însă cu aceeaşi politeţe. Hai înăuntru.   Am trecut printr-un hol înalt, spre un fel de terasă scăldată într-o lumină trandafirie, legată de corpul vilei prin nişte glasvanduri uriaşe, la fiecare capăt. Geamurile deschise aruncau reflexe albe, scânteietoare, pe iarba tânără care părea că vrea să pătrundă în casă. Prin întreaga încăpere sufla o briză slabă, umflând perdelele la un capăt, făcându-Ie să tremure la celălalt, ca nişte steaguri palide, răsucindu-le către albeaţa de frişcă a tavanului, apoi aruncându-le pe covorul gros de culoarea vinului, însufleţind pretutindeni în încăpere o umbră tremurătoare, ca atunci când suflă briza pe mare.   Singurul obiect cu totul imobil era o sofa enormă pe care se aflau, agăţate parcă de o geamandură, două femei tinere. Purtau amândouă rochii albe, ale căror cute şi falduri tremurau şi fremătau necontenit, ca şi cum chiar atunci s-ar fi oprit să-şi tragă sufletul, după ce alergaseră împrejurul casci. Cred că am rămas locului câteva clipe, ascultând foşnetul perdelelor şi izbiturile unui tablou mişcat de vânt pe perete. Apoi Tom închise cu zgomot ferestrele din spate şi vântul se stinse domol prin cameră, iar perdelele, covoarele şi cele două femei se lăsară să plutească încet, spre duşumea, ca nişte baloane din care iese încet aerul.   Pe cea mai tânără n-o cunoşteam. Stătea cât era de lungă la un capăt al divanului, perfect nemişcată, cu bărbia repezită în sus ca şi cum ar fi menţinut în echilibru pe ea un obiect în primejdie să se răstoarne. Chiar dacă mă văzuse cu coada ochiului, nu se trăda prin nimic, iar eu mă simţeam atât de stânjenit, încât îmi venea să bolborosesc nişte scuze că am deranjat-o prin intrarea mea în cameră. Cealaltă – Daisy – schiţă oarecum o încercare de a se ridica: îşi aplecă puţin corpul, cu o expresie studiată, apoi râse, un râs mic şi absurd, încântător, şi mă pomenii şi eu răzând în timp ce mă îndreptam spre ea traversând încăperea. — Sunt p-pur şi simplu p-paralizată de fericire.   Râse din nou, ca de ceva foarte spiritual, şi îmi reţinu o clipă mâna într-a ei, privindu-mă deschis în faţă, parcă ar fi vrut să-mi spună că pe nimeni în lume n-ar fi vrut atât de mult să-l vadă ca pe mine. Aşa era ea. Cu vocea foarte scăzută, ca un murmur, mă anunţă că fata care ţinea obiectul acela nevăzut în echilibru pe bărbie se numea Baker. Erau unii care pretindeau că Daisy vorbea atât de încet, abia murmurând, doar pentru a-şi face interlocutorii să se aplece spre ea; era însă o critică fară obiect, care nu-i ştirbea nimic din farmec.   Oricum, buzele domnişoarei Baker tremurară; apoi dădu din cap abia perceptibil spre mine şi-şi întoarse repede capul în aceeaşi poziţie – evident, obiectul pe care-l susţinea tremurase o clipă şi asta o speriase. Din nou mă trezii aproape scuzându-mă. Orice manifestare de încredere în propriile forţe îşi atrage din partea mea un omagiu plin de uimire. Îmi privii din nou verişoara, care acum începuse să mă chestioneze cu aceeaşi voce joasă, fascinantă. Avea o voce pe care îţi era cu neputinţă să n-o urmăreşti în modulaţiile ei, ca şi cum fiecare frază rostită ar fi fost o temă melodică pe care nu aveai s-o mai asculţi niciodată. Faţa îi era tristă şi frumoasă, iar pe ea scânteiau, ca nişte podoabe, ochii strălucitori şi buzele pasionate, umede; în glas îi tremura o vibraţie pe care bărbaţii din jurul ei nu o mai uitau, o chemare, o şoaptă care te îndemna: „ascultă-mă", parcă destăinuindu-ţi că doar cu puţin timp înainte văzuse întâmplări minunate, însufleţitoare, şi că foarte curând aveau să se mai petreacă alte lucruri pline de viaţă, fermecătoare.   În drum spre New York – i-am spus – mă oprisem o zi sau două la Chicago şi de acolo cel puţin o duzină de persoane îi trimiteau prin mine salutări, complimente. — Îmi duc lipsa? exclamă ea în extaz. — Tot oraşul are un aer dezolat. Automobilele şi-au dat cu lac negru pe roata stângă din spate ca să semene cu o coroană mortuară şi toată noaptea pe cheiul dinspre nord răsună un vaiet neîntrerupt. — Splendid! Hai să ne întoarcem la Chicago, Tom. Chiar mâine! Şi apoi, fără legătură, spuse întorcându-se spre mine: — Ar trebui să-mi vezi fetiţa. — Mi-ar face plăcere. — Acum doarme. Are trei ani. N-ai văzut-o până acum? — Nu, niciodată. — Ei, ar trebui s-o vezi. Este...   Tom Buchanan, care se învârtise fără odihnă prin cameră, se opri lângă mine lăsându-şi mâna pe umărul meu. — Cu ce te ocupi, Nick? — Lucrez la un agent de bursă. — Şi cum îl cheamă pe agentul ăsta? I-am spus. — N-am auzit niciodată de numele lui, remarcă el pe un ton decisiv. Pe mine felul său de a fi mă cam irita. — Ai să auzi, i-am răspuns scurt. Dacă mai stai la New York, ai să auzi de el. — A, am să rămân la New York, n-avea nici o grijă, spuse, aruncând o privire spre Daisy, şi apoi mă privi iarăşi ca şi cum ar mai fi aşteptat ceva de la mine. Aş fi idiot dacă m-aş gândi să mă mut în altă parte.   În momentul acela domnişoara Baker spuse: „Absolut!" într-un fel atât de neaşteptat, încât mă făcu să tresar. Era primul cuvânt pe care-l scosese de la sosirea mea. S-ar fi părut că această primă replică o impresionase şi pe ea tot atât de mult ca şi pe mine, pentru că o văzui căscând şi, cu o serie de mişcări abile, rapide, se ridică de pe sofa intrând parcă abia atunci în cameră. — Am înţepenit, se plânse. Nici nu mai ţin minte de când zac pe sofaua asta. — Nu te uita atât de urăt la mine, îi răspunse Daisy. Toată după-amiaza am încercat să te conving să mergi la New York. — Nu, mulţumesc, spuse domnişoara Baker, refuzând tava cu cocteiluri care tocmai fuseseră aduse. Sunt în antrenament. Tom o privi neîncrezător. — Nu, zău! Dădu pe gât paharul ca şi cum ar fi avut doar o picâtură pe fund. — Nu pot să-nţeleg cum reuşeşti să faci ceva vreodată.   O fixai pe domnişoara Baker, întrebându-mă cu ce se ocupa. Îţi făcea plăcere să te uiţi la ea. Era o fată zveltă, cu sânii mici şi trupul drept, care îşi accentua aerul sportiv trăgându-şi umerii spre spate, ca un elev de şcoală militară. Ochii ei cenuşii, mijiţi în soare, mă priveau de pe faţa-i încântătoare, dar nemulţumită, parcă obosită, cu un aer de curiozitate politicoasă. Îmi făcea impresia că o mai întâlnisem sau că îi văzusem cândva fotografia. — Dumneata locuieşti în West Egg, remarcă ea dispreţuitoare. Cunosc şi eu pe cineva acolo. — Eu nu cunosc chiar pe nimeni... — Trebuie să-l ştii pe Gatsby. — Gatsby? întrebă Daisy. Care Gatsby? Înainte de a-i fi putut răspunde că era vecinul meu, se anunţă că cina e servită; şi, trecându-şi cu un aer imperativ braţul puternic pe sub al meu, Tom Buchanan mă sili să ies din cameră, ca şi cum ar fi mutat o piesă de şah pe un alt careu al tablei.   Cele două femei ne precedau cu mersul lor graţios, puţin obosit, cu mâinile aşezate uşor pe şolduri, şi ajunserăm astfel pe o verandă trandafirie, deschisă către apus, unde pe masă, în vântul care acum se mai liniştise, pâlpâiau patru lumânări. — De ce-aţi pus lumânări? obiectă Daisy încruntându-se şi le stinse cu degetele. Peste două săptămâni e ziua cea mai lungă a anului. (Ne privi radioasă pe toţi, la rând.) Şi vouă vi se întâmplă să aşteptaţi ziua cea mai lungă a anului şi pe urmă să vă pară rău după ea? Mie mi se întâmplă întoldeauna să aştept ziua cea mai lungă a anului şi până la urmă nici nu bag de seamă când vine. — Ar trebui să ne gândim să facem ceva, căscă domnişoara Baker, aşezându-se la masă ca şi cum s-ar fi suit în pat. — Excelent, spuse Daisy. Dar ce? Se întoarse spre mine deznădăjduită: — Ce se poate organiza? Înainte să-i fi putut răspunde, ochii i se fixară cu o expresie îngrozită pe degetul mic. — Ia uitaţi-vă, se plânse, s-a învineţit. Îl examinarăm cu toţii – încheietura degetului era albăstrie. — Tu ai făcut asta, Tom, spuse ea mustrător. Ştiu că n-ai vrut, dar ai făcut-o. Aşa-mi trebuie dacă m-am măritat cu o brută, cu un bărbat greoi, agresiv, urâcios... — Daisy, nu-mi place cuvântul brută nici chiar în glumă, obiectă Tom supărat. — Brută, insistă Daisy.   Daisy şi domnişoara Baker se trezeau uneori vorbind amândouă deodată, nu pentru că s-ar fi grăbit să spună ceva, ci mai degrabă vorbind fără rost, nu chiar flecărind, ci păstrând tot timpul un fel de detaşare asemănătoare cu răceala rochiilor albe şi cu privirile lor impersonale, lipsite de orice dorinţă. Făceau doar faţă împrejurării şi ne acceptau, pe Tom şi pe mine, cu un mic efort politicos ca să întreţină discuţia, încercând să vadă dacă pot găsi ceva amuzant. Ştiau că cina avea să se termine curând, ceva mai târziu avea să treacă şi seara, şi amintirca ei avea să fie împinsă neglijent la o parte. Era ceva cu totul deosebit de serile de odinioară din Vest, unde o cină cu oaspeţi însemna o goană febrilă de la o clipă la alta până te ridicai de la masă, aşteptând mereu dezamăgit ceva, mereu altceva, tot timpul cu un fel de spaimă agitată faţă de clipa prezentă. — Mă faci să mă simt cam necioplit, Daisy, îi mărturisii la al doilea pahar de vin, un vin cu miros de dop dar, oricum, impresionant. Nu poţi să discuţi şi tu despre recoltă sau lucruri de felul acesta? Nu voisem să insinuez nimic, însă remarca mea fu primită într-un fel cu totul neaşteptat. — Civilizaţia se duce dracului! izbucni Tom cu violenţă. Am ajuns un pesimist teribil în chestiile astea. N-ai citit Ascensiunea imperiilor de culoare, de unul Goddard? — Nu, am răspuns, cam surprins de tonul lui. — E o carte teribilă. Toată lumea ar trebui s-o citească. Zice acolo că, dacă nu suntem atenţi, întreaga rasă albă are să... are să fie copleşită. E o chestie ştiinţifică, s-a dovedit. — Tom a ajuns foarte profund, spuse Daisy cu o expresie de tristeţe involuntară. Citeşte cărţi grele, cu cuvinte lungi. Care era cuvântul ăla pe care... — Aici e vorba de o chestie dovedită ştiinţific, insistă Tom privind-o iritat. Tipul ăsta a înţeles problema. Noi, care suntem rasa dominantă, trebuie să ne ţinem bine, pentru că altminteri încap toate pe mâinile celorlalte rase. — Trebuie să le dăm la cap, şopti Daisy, încruntându-se feroce către soarele care-i apunea în faţă. — Să vezi, în California..., începu domnişoara Baker, însă Tom o întrerupse agitându-se greoi în scaun. — Adevărul e că noi suntem nordici. Eu sunt, şi tu, şi tu, şi... – după o ezitare infimă o incluse şi pe Daisy cu un semn uşor din cap, ea îmi făcu iarăşi cu ochiul. Noi am creat toate lucrurile acestea care constituie civilizaţia – ştiinţa, şi arta, şi toate. Înţelegeţi?   Era în conversaţia lui ceva patetic, ca şi cum încrederea pe care o avea în el însuşi, acum când era mai matur decât pe vremuri, nu i-ar mai fi ajuns. Când, aproape îndată după aceea, se auzi telefonul sunând în casă şi valetul părăsi veranda, Daisy profită de această întrerupere de o clipă şi se aplecă spre mine. — Să-ţi spun un secret de familie, îmi şopti ea cu entuziasm. În legătură cu nasul valetului. Nu vrei să ştii ce-i cu nasul valetului? — De asta am şi venit la voi astă-seară. — Ei, află că nu a fost întotdeauna valet. Era angajat să lustruiască argintăria la nişte indivizi din New York, care aveau un serviciu pentru două sute de persoane. Trebuia să frece tacâmuri de dimineaţă până seara, şi în cele din urma asta a început să-i atace nasul... — Şi aşa, din rău în mai rău..., sugeră domnişoara Baker. — Da. Şi aşa, din mai rău în mai rău, până a trebuit să renunţe la poziţia lui.   O clipă, o ultimă rază de soare căzu cu strălucire romantică pe faţa-i însufleţită; vocea ei mă silea să mă plec cu respiraţia tăiată – apoi scânteierea se stinse şi lumina îi părăsi cu regret trăsăturile, întărziind pe fiecare dintre ele, întocmai ca nişte copii care se joacă seara pe stradă şi nu se-ndură să intre în casă. Valetul reveni şi-i murmură lui Tom ceva la ureche. Tom se încruntă, îşi împinse scaunul la o parte şi intră în casă fără să spună nimic. Ca şi cum absenţa lui ar fi animat-o dintr-o dată, Daisy se plecă iarăşi peste masă şi vocea-i sună scânteietoare, muzicală. — Ce plăcere îmi face să te văd la mine la masă, Nick. Mă faci să mă gândesc la... la un trandafir, pur şi simplu la un trandafir. Nu? se întoarse ea către domnişoara Baker aşteptând confirmarea. Cu adevărat, un trandafir, nu-i aşa?   Nu era adevărat. Nu semăn nici pe departe cu un trandafir. Improviza numai, însă din adâncul ei se degaja o căldură însufleţitoare, ca şi cum cu toată fiinţa ar fi vrut să ţi se mărturisească în fiecare din cuvintele acestea vibrante, şoptite întretăiat. Pe urmă, brusc, îşi aruncă şervetul pe masă, se scuză şi intră înăuntru. Domnişoara Baker şi cu mine schimbarăm o privire scurtă, străduindu-ne cu conştiinciozitate s-o facem cât mai lipsită de expresie. Eram pe punctul să spun ceva, când ea se ridică făcând o mişcare neaşteptată şi şoptindu-mi „St!", ca şi cum m-ar fi avertizat să păstrez tăcerea. Murmure agitate răzbăteau dinăuntru, iar domnişoara Baker se străduia, fără nici o ruşine, să tragă cu urechea.   Murmurul crescu până aproape de coerenţa unor vorbe perceptibile, se stinse, urcă din nou febril, apoi încetă cu totul. — Domnul Gatsby acesta de care vorbeai e vecinul meu, începui eu. — Taci puţin. Vreau să aud ce se-ntămplă. — Se-ntămplă ceva? întrebai cu inocenţă. — Vrei să spui că nu eşti la curent? Domnişoara Baker se întoarse spre mine, sincer surprinsă. — Credeam că ştie toată lumea. — Eu nu. — De..., spuse ezitând. Tom are o damă la New York. — Are o damă? repetai cu o voce inexpresivă.   Domnişoara Baker aprobă din cap. — Ar putea cel puţin să aibă decenţa de a nu-i telefona la ora mesei. Nu crezi? Până să înţeleg cu adevărat ce vrea să spună, se auzi foşnet de rochie şi scârţăit de pantofi, iar Tom şi Daisy reveniră la masă. — Vă rugăm să ne iertaţi! exclamă Daisy cu o veselie crispată. Se aşeză, o privi cercetător pe domnişoara Baker şi apoi pe mine şi continuă: — Am aruncat o privire afară, e foarte romantic. E o pasăre, acolo pe pajişte, cred că-i o privighetoare sosită cu vreun vapor. Cântă... Şi vocea lui Daisy cântă: — Ce romantic, nu, Tom? — Foarte romantic, spuse acesta, apoi adăugă stânjenit, îndreptându-se spre mine: Dacă o mai fi lumină după-masă, aş vrea să-ţi arăt grajdurile.   Telefonul sună iarăşi în casă, făcându-ne pe toţi să tresărim, când Daisy îşi clătină capul cu un aer definitiv către Tom; grajdurile, ca de fapt orice alt subiect de conversaţie, fură date uitării. Din cioburile sfărâmate ale ultimelor cinci minute petrecute la masa aceea îmi mai amintesc că lumânările au fost aprinse din nou, fără nici o nevoie, că aş fi vrut să-i fixez drept în ochi pe toţi cei din jur şi că simţeam, cu toate acestea, că trebuie să le evit privirile. Nu ştiu la ce se gândeau Daisy şi Tom, însă mă îndoiesc că însăşi domnişoara Baker, care afişa un scepticism dur, era în stare să facă complet abstracţie de insistenţele metalice, stridente, ale fiinţei care era a cincea cu noi la masă. Pentru anumite temperamente, situaţia ar fi putut părea interesantă – în ce mă priveşte, simţeam mai degrabă impulsul să telefonez de îndată la poliţie. Inutil să spun că n-a mai fost deloc vorba despre cai. Tom şi domnişoara Baker, păstrând între ei căţiva metri de amurg, se întoarseră în bibliotecă încet şi cu aerul că se duceau să privegheze un mort, iar eu, căutând să par plin de interes şi puţin cam surd, o urmai pe Daisy, printr-un şir de verande, dând una într-alta, spre veranda din faţă. Aici, în semiîntuneric, ne aşezarăm unul lângă altul pe o canapea.   Daisy îşi luă faţa în mâini, ca şi cum ar fi vrut să-i cerceteze cu degetele contururile încântătoare, privind tristă spre întunericul catifelat de afară. Îmi dădeam seama că e pradă unor emoţii nestăpânite, aşa că îi adresai întrebarea care mi se părea atunci cea mai liniştitoare, ceva despre fetiţa ei. — Noi doi nu ne cunoaştem prea bine, spuse ea deodată. Suntem veri, totuşi. Nici n-ai venit la nunta mea. — Nu mă întorsesem din război. — E adevărat. Ezită o clipă. — Să-ţi spun drept, am trecut prin ceasuri foarte grele, Nick. Am ajuns o cinică. Evident, avea şi motive. Aşteptam să mai adauge ceva, însă rămase tăcută şi după o clipă revenii, cam fără convingere, la discuţia despre fetiţă. — Trebuie să fie mare... vorbeşte... mănâncă, creşte... Cred că ai toate motivele să fii mândră de ea. — A, da. Mă privea absentă. — Ascultă, Nick: să-ţi spun ce mi-a trecut prin cap când am născut-o. Vrei să ştii? — Foarte mult. — Asta te va ajuta să înţelegi cum am ajuns să mă gândesc la asemenea lucruri. O născusem abia de-un ceas. Tom era... Dumnezeu ştie unde. Mă trezisem din anestezie cu senzaţia că sunt părăsită de toţi; am întrebat-o pe infirmieră dacă era băiat sau fată. Mi-a spus că e fată şi atunci m-am întors cu faţa la perete şi-am plăns. „Foarte bine, m-am gândit, îmi pare bine că e fată. Şi sper că are să fie o proastă – ăsta-i cel mai bun lucru pe care şi-l poate dori pe lumea asta o fată, să fie o proastă frumoasă." Vezi, cred că orice ai face, viaţa e oribilă, continuă ea cu convingere. Toată lumea îşi dă seama de asta, adică oamenii mai deştepţi. Şi eu ştiu. Am fost peste tot, am văzut de toate, am făcut de toate.   Ochii îi azvărleau priviri scurte în jur, sfidători parcă – îmi amintea într-un fel de Tom – şi râse deodată cu un dispreţ sincer: — O, Doamne, cât sunt de plictisită! În clipa în care vocea i se stinse, încetând să-şi mai exercite fascinaţia, simţii nesinceritatea fundamentală a vorbelor ei. Mă făcea să mă simt stânjenit, ca şi cum toată vremea nu făcuse altceva decât să încerce, într-un fel sau altul, să trezească în mine o emoţie care să îmbogăţească atmosfera romantică a serii. Aşteptai şi, într-adevăr, după o clipă, Daisy se întoarse spre mine: faţa ei frumoasă devenise rigidă, mă privea cu buzele strânse, ca şi cum prin ceea ce spusese până atunci îşi afirmase apartenenţa la o societate secretă, selectă, din care făceau parte ea şi cu Tom. Înăuntru, camera trandafirie era scăldată în lumină. Tom şi domnişoara Baker şedeau fiecare la un capăt al canapelei – ea îi citea cu voce tare din Saturday Evening Post – şi cuvintele, murmurate fără inflexiune, se îmbinau unul într-altul într-un fel de melopee alinătoare. Lumina lămpii, care scânteia vie pe cizmele lui şi mată în părul ei de culoarea frunzelor de toamnă, se răsfrânse pe foaia ziarului când întoarse pagina, şi o clipă am putut urmări unduirea muşchilor prelungi, zvelţi, pe braţul ei dezgolit.   Când intrarăm, domnişoara Baker ridică mâna cu un gest autoritar, oprindu-ne locului şi impunându-ne o clipă tăcere. — Urmarea, spuse ea aruncând revista pe masă, în numărul viitor. Trupul i se trezi dintr-o dată la viaţă printr-o mişcare neliniştită a genunchiului şi se ridică în picioare. — E ora zece, remarcă ea – după toate aparenţele constatând cât e ceasul de undeva din tavan. E vremea ca fetiţa să se ducă la culcare. — Jordan joacă în campionatul de mâine, explică Daisy. Dincolo, la Westehester. — Ah... dumneata eşti Jordan Baker!   Înţelegeam acum de ce-mi fusese familiară figura ei – expresia aceasta dispreţuitoare, dar atractivă, mă privise din multe fotografii ilustrând evenimentele sportive din Asheville, Hot Springs, Palm Beach. Auzisem despre ea şi o poveste, o poveste neplăcută, care într-un fel implica o critică, dar ce anume, uitasem de mult. — Noapte bună, spuse ea blând. Să mă treziţi la opt, vă rog. — Dacă te laşi trezită. — Am să mă las. Noapte bună, domnule Carraway. Ne mai vedem. — Sigur că vă mai vedeţi, confirmă Daisy. De fapt, cred că am să pun bazele unei căsătorii între voi. Vino mai des, Nick, şi am să... am să vă aranjez eu. Văd eu cum – vă încui din greşeală în debara, vă împing pe mare în vreo barcă, şi aşa mai departe... — Noapte bună, mai spuse domnişoara Baker de pe scară. N-am auzit o vorbă. — Drăguţă fată, spuse Tom după o clipă. N-ar trebui s-o lase să se vânture aşa, de colo până colo. — Cine n-ar trebui? întrebă Daisy rece. — Familia ei. — Familia ei se reduce la o singură mătuşă care are vreo sută de ani. Şi pe lângă asta, Nick o să aibă grijă de ea, nu-i aşa, Nick? O să petreacă multe week-enduri aici la noi, în vara asta. Cred că atmosfera familială o să-i facă bine. Daisy şi Tom se priviră unul pe altul, o clipă, în tăcere. — E din New York? întrebai repede. — Din Louisville. Ne-am petrecut împreună acolo copilăria imaculată. Copilăria noastră albă... — Ai avut cu Nick o discuţie mai intimă pe verandă? întrebă Tom deodată. — Mai intimă? mă privi ea. Uite, nu-mi amintesc, cred mai degrabă că am vorbit despre rasa nordică. Da, sigur. S-a strecurat în conversaţia noastră pe nesimţite... — Nu crede şi tu tot ce auzi, Nick, mă sfătui Tom.   Am răspuns pe un ton neglijent că nici nu auzisem prea multe, iar câteva minute mai târziu m-am ridicat să plec. Ştiu că m-au condus până la uşa din faţă, oprindu-se unul lângă altul în dreptunghiul viu de lumină al uşii. Pe când porneam automobilul, Daisy îmi strigă deodată: — Stai o clipă! Am uitat să te întreb ceva, ceva foarte important. Am auzit că te-ai logodit cu o fată, acolo în Vest. — Tocmai, adăugă Tom. Am auzit asta de la trei persoane diferite, aşa că trebuie să fie ceva adevărat.   Bineînţeles că ştiam despre ce era vorba, însă adevărul este că nu eram nici măcar pe departe logodit. Faptul că lumea începuse să vorbească de logodnă constituise unul din motivele care mă determinaseră să plec spre New York. Nu poţi înceta să mai ieşi cu o prietenă pur şi simplu pentru că lumea a început să vorbească, dar pe de altă parte n-aveam de gând să mă las împins de zvonuri spre căsătorie. Interesul pe care mi-l arătau mi se părea însă emoţionant şi mă făcu să-i simt parcă mai puţin distanţi prin bogăţia lor – totuşi, pe când mă îndepărtam cu automobilul, eram cam încurcat şi puţin dezgustat. Consideram că lucrul pe care ar fi trebuit să-l facă Daisy în primul rând era să plece pur şi simplu de acasă, cu copilul în braţe – însă, după toate aparenţele, ei nici nu-i trecea prin cap aşa ceva.   Cât despre Tom... mi se părea mai puţin surprinzător că „are o damă la New York" decât că se lăsase atât de deprimat de o carte. Constatam că era în el ceva care-l împingea acum spre nişte locuri comune pretenţioase, ca şi cum egoismul fizic brutal de până atunci nu i-ar mai fi fost de ajuns.     Vara începuse de-a binelea; îi simţeam arşiţa iradiind de pe acoperişurile plate ale vilelor înşiruite de-a lungul şoselei şi în faţa garajelor, unde se înălţau pompele noi de benzină în mari cercuri luminoase. Când am ajuns acasă, în West Egg, am băgat maşina în garaj şi m-am aşezat o clipă pe maşina de tuns iarbă uitată în curte. Vântul murise, era o noapte înaltă, sclipitoare, cu foşnete de aripi fremătând în pomi şi mereu reîncepute sunete de orgă, ca şi cum foalele pământului le-ar fi insuflat broaştelor viaţă răsunătoare. O pisică îşi alunecă umbra tăcută prin clarul de lună şi, întorcându-mi capul s-o urmăreac, am văzut că nu eram singur – la vreo cincisprezece paşi de mine o siluetă singuratică se iscase din umbra vilei vecinului – un bărbat oprit acolo cu mâinile-n buzunare, privind spuzeala argintie a stelelor. Ceva din mişcările lui liniştite şi din felul sigur în care păşea prin iarbă îmi spunea că e însuşi domnul Gatsby, care ieşise probabil să-şi citească soarta în stelele cerului de deasupra noastră. M-am gândit să-l strig. Domnişoara Baker îi menţionase numele la masă şi asta putea să ajungă drept recomandaţie. Dintr-o dată, însă, ceva din atitudinea lui mă făcu să simt că prefera să fie lăsat în singurătate – îşi întinse cu un gest ciudat braţele către apa întunecată şi, oricât eram de departe de el, aş fi putut jura că tremură. Fără voie am privit şi eu spre strâmtoare – dar n-am putut distinge nimic altceva decât o luminiţă verde, însingurată şi depărtată, poate la capătul unui debarcader. Când mi-am întors din nou privirile, Gatsby dispăruse şi eram iarăşi singur în noaptea fremătătoare.   descarcare carte gratuit.....

Lovituri din umbra de Ion Topolog volumul 1 si 2 DE LA DROBETA, PESTE DONARIS PÂNĂ ÎN malul celălalt, se întinde podul damascianului. Apele vuiesc surd pe lângă cele douăzeci de picioare din piatră și, sfârtecate, se leagă dincolo, la vale, într-o platoșă lucitoare, sub lumina moartei Selene. Aici, pe pod, puhoiul roman se scurge încet, dar dincolo, la capătul opus, au loc primele ciocniri între arcașii daci și pedestrii străini, trecuți cu bărcile, în mai multe locuri ale fluviului. Împăratul bănuise că vor fi înfruntați la capătul podului, de aceea, din timp, hotărâse trecerea și cu bărcile, în douăsprezece puncte de pe cursul Donarisului: șase în sus și șase în jos de pod. Temându-se de încercuirea trupelor de hărțuială, Iartan, căpetenia dacilor, dădu poruncă de retragere în desimea pădurilor, nu fără a lăsa stricăciuni în oameni și animale, în rândurile dușmanilor. E ceas de noapte în idele lui Iulius. Dincolo de portalul monumental al Donarisului ard încă rămășițele jertfei aduse de împărat zeilor, în timp ce pe podul din lemn se scurg trupele auxiliare, în lărgimea celor treizeci și trei de pași, cât măsoară puntea. Balbus și Apolodor urmăresc lucrările de înaintare pe pământul Daciei, prin codrii ei fără capăt. Împăratul, avându-l în stânga pe Lucius Licinius Sura, iar în dreapta pe Tiberius Claudius Livianus, vine pe mijlocul podului în trapul calului, învăluit într-o negură argintie și împărțind poruncile din îndemnul mâinii stângi. Nubienii și scaurii îl zăresc strălucind ca însuși Marte pe scările nesfârșite ale Capitoliului. Inimile însetate de glorie le bat în piepturi puternic, căci dincolo de pod e Dacia, e aurul și argintul, și vinul, e scăparea Romei. Așa gândește și hispanul, cel vestit prin războaiele de la Rin, stăpânul cetății eterne. • Sus, între colții de piatră, se înșiră capete negre și mute. Din nouri rupți se arată iar stăpâna nopții și-n lumina ei, în vale, văd viermuind romanii. Își umflă pieptul bătrânul Ciad și lui Zamolxe se roagă să crească apele, să spele pământul și piatra de dușmani, dar Zamolxe mână apele domol și pământul nu se clatină. Atunci lui Gebeleizis se roagă să răstoarne munții cu totul peste acvilele din vale, cerul să ia foc deasupra lor, dar munții nu se mișcă și cerul doarme liniștit. La Sarmizegetusa e scăparea. Bătrânul face un semn și dintr-un salt Tiagar e lângă el. Are brațele de criță și sufletul de miel. Tatăl îi caută ochii și-n inimă simte că-l împinge dorința grea de pace. O clipă îl vede băiețandru, alergând pe câmpul cu ierburi înflorite, pe când își lucrau pământul… Erau acasă și Disbe, mama lui, îi îmbucura privindu-i, pe când torcea părul de capră sau pregătea miedul. Crescuse voinic tare, și mândru, și iute ca un șoim. Îi întrecuse pe toți în prinderea bourului, când i-arunca cu dibăcie în picioare capcana. Putea, ca și el, tatăl, să atingă vârsta bătrâneții lângă Nevina, fata lui Molaz, vecin și bun tovarăș de negoațe. Dar din sat în sat trecu balaurul cu cap de lup, șuierând cumplit a moarte: Război!… Și atunci cu toții apucară scuturile dave, acoperite pe deasupra cu piele aspră și păroasă de bour și alergară la chemarea marelui Decebal. Era noapte lină, dar din cer cădeau aprinse lacrimile zeului Gebeleizis. În toată cetatea fură aprinse torțele: „Moarte!” spuse marele preot Vezina, și „Moarte!” țipară miile de torțe. Acesta fu cuvântul pe care ei, atunci, îl trimiseră dușmanilor, dar nu credeau c-așa de repede le va fi călcat pământul. El și feciorul, cu alții din steagurile de elită ale regelui, fură rânduiți la hotar, să conducă hărțuiala pe drumul dinspre Tapae și să-l vestească pe Decebal de înaintarea romanilor. De atunci obrajii fetei lui Molaz nu s-au mai uscat. Călare, Tiagar aleargă prin vânturile de miazănoapte, mânat de o urdie de spaime. El duce răspuns lui Decebal de toate câte ochii lui văzură acolo unde înverșunatul Donaris se-ndoaie, scăpând dintre strâmtori. Ca frunza și ca iarba vin romanii și toate semințiile ce li-s supuse, tot trec, tot trec, și nu li se mai vede nici capul și nici coada. La locul ce se cheamă „Între râuri” acvilele s-au împărțit în trei coloane, și una pe la „Tapae” va să vie, iar alta peste munți, pe la „Izvoarele Rhobonului”, și a treia însuși împăratul o conduce, prin țara burilor, pe „Alutus în sus”. Din drumul său, spre Sarmizegetusa, Tiagar se lasă în vale, abătându-se în satul în care s-a născut, s-o vadă pe Nevina. E cale de o bătaie de săgeată. Satul lor seamănă cu un tumul în care doar câinii se aud urlând a pustiu. Nădăjduiește că femeile, bătrânii și copiii să nu se fi tras toți la munte, cu toate că în drum a întâlnit pâlcuri, mulțime șiroind. La casa cu intrare drept de afară, oprește calul înspumat și bate tare-ncet în ușa nou cioplită. N-apucă să bată și a doua oară, că ușa se smulge parcă din țâțâni și-n brațe-i sare, țipând, Nevina. El n-are ce să-i spună bine: romanii vin mereu, ca negurile de grindină. Ea îl roagă mult s-o ia cu el, dar nu e cu putință, căci soarta sa de-acum stă în mâinile acelui ce va pieri cu țara sau va domni pe mai departe-nvingător. Nu este însă timp de stat. Tiagar o saltă sus pe cal și o duce-n goană până la marginea satului. Acolo o coboară, o strânge-n brațe și o-ndeamnă la tărie. Apoi saltă în șaua mică din piele de zimbru, cu pintenul împunge burta calului, și precum cerbul saltă către munți. Nevina stă o vreme pe gânduri, uitându-se în urma lui, apoi se hotărăște să-i țină calea la întoarcere, în locul ce se cheamă Horști. Acolo cerbii vin cu căprioarele de se adapă, iar zânele în nopțile de primăvară joacă cu aleasa lor, zeița Bendis. Se-ntoarce dar, cu grabă acasă, își taie părul auriu, bogat, se leagă peste cămașă și ițari cu niște bete aspre și se apropie de mama sa, Noime. Simțindu-i boarea răsuflării, Noime se ridică în somnul greu ce îl avuse și mai să nu o recunoască. — Cine ești tu, fata mea? De ce te-ai îmbrăcat așa? — Plec și eu, mamă. Mă duc la rege. Romanii vin și bunul meu frate, Licibis, m-a învățat destul să trag cu arcul. — Bine, du-te, că rău mi s-arătă în vis stăpânul nostru. Se prefăcuse-n cal și aci la poartă venise, în tropot, cerând scăpare… — A fost pe-aicea Tiagar, puțin trecuse după miezul nopții! Îl trimisese tata la Decebal. E cel mai viteaz, și a zis să merg cu el, să îl aștept în locul ce se cheamă Horști. Eu mă făcui arcaș, să nu mă recunoască alții și lângă el nu-mi va fi teamă. De acuma, mamă, se face ziuă, și trebuie să plec. A îngenunchiat și mama i-a pus pe creștet mâna, chemând zeii s-o ocrotească, apoi a strâns-o-n brațe și a udat-o cu lacrimi până ea s-a desprins. Și a-nfipt Nevina un baltag în brâu și cucura și-a trecut-o pe după gât, apoi repede s-a așternut la drum. Răsăritul se împurpurează, roua de pe ierburi se aprinde, arzând cu luminițe albe, și fata abia prididește cu mersul. Se gândește să meargă la Decebal, fiindcă știe că Tiagar n-o va lua cu el, și acolo poate va fi de trebuință la ceva, după ce-i va arăta regelui priceperea cu care-ntinde arcul și trage la țintă cu săgeata.

Încep să-mi dau seama că numai caracterul im­portă. Convingerea politică, părerile filosofice, ori­ginea socială, credinţa religioasă nu sunt decît ac­cidente : numai caracterul rămâne după filtrările produse de anii de puşcărie ori de viaţă... N.Steinhardt — „Jurnalul fericirii.*     1949 - MALMAISON - (PRIMA ARESTARE)   In 1949, aveam 23 de ani, locuiam în Bucureşti la o bună prietenă, la primul etaj al unui imobil de pe bulevardul Dacia. Era toamna, când într-o zi, pe la orele două noaptea, au dat buzna în ca-să patru securişti în civil, cu pistoalele în mână. Cei şase locatari ai eta-jului au fost toţi adunaţi în salon şi luaţi apoi rând pe rând în camerele lor, pentru a fi prezenţi la percheziţie. Primul am fost eu. Pe măsuţa de noapte, seara înainte de culcare, pusesem cartea lui Hitler, „Mein Kampf". Avusesem peste zi o discuţie cu un prieten şi consulta-sem seara cartea pentru a vedea cine avusese dreptate. Unul din secu-rişti, răscolind patul şi trântind cartea jos, a ridicat-o şi fără să se uite la ea a pus-o din nou pe măsuţă. Apoi a luat toate cărţile din bibliotecă pe rând şi le-a scuturat, ţinându-le de coperte. Toate lucrurile din dulap au fost scoase, pipăite şi aruncate pe jos şi pe pat. În partea de sus a dulapului, pe un raft, se aflau diferite scule, un aparat vechi de radio demontat, sârme etc. Cu câteva zile înainte, ţinusem acolo un pachet cu capse şi fitil Pick-ford, pe care apoi îl dădusem mai departe. Conţinutul pachetului, plus muniţie şi alte arme şi grenade proveneau de la Fortul Bragadiru. Ajungînd cu per­cheziţia la acest raft, unul din securişti a găsit un pachet cu fitile şi capse, în ambalajul lui original militar, care rămăsese rătăcit în dulap. L-a des­făcut, examinat cu curiozitate, l-a mirosit şi neştiind ce este, imaginându-şi că aparţine radioului demontat, l-a aruncat în gră-mada de lucruri scoto­cite de pe jos. La un moment dat, unul din secu-rişti şi-a pus pistolul pe masă, lângă scaunul pe care mă aşezaseră. Cum la acea vreme eram pasio­nat de arme, mi-am dat seama că era un Bere-tta 9 mm, fără încărcător. Am făcut remarca cu voce tare şi cu oarecare mândrie că nu mă las păcă­lit de astfel de trucuri. Cu timpul aveam să mă lecuiesc de a arăta că nu sunt prost ! Când s-a terminat percheziţia la mine în cameră, am fost luat numai în cămaşă şi pantaloni între doi securişti, am coborât scările până la in­trare unde a mai apărut un al treilea şi astfel încadrat am mers pînă la o maşi-nă, oprită pe Str. Polonă, la vreo 30 de metri. Unul din agenţi s-a suit lângă şofer în faţă, iar eu între ceilalţi doi, în spate. Mi-au pus cătuşe la mâini, ochelari negri pe ochi şi unul din cei doi m-a culcat cu capul la el în poală. Am mers cam un sfert de oră, pierzînd complet simţul direc-ţiei. La un moment dat am auzit cum se deschid nişte porţi metalice, maşina a mai mers câţiva metri şi s-a oprit. Mai târziu am aflat că eram la Malmaison pe Calea Plevnei. Am fost scos din maşină şi susţinut şi dirijat de coate am mers câţiva metri pe un drum pavat. Un câine m-a adulmecat mârâind. Am urcat două-trei trepte, o uşă s-a închis în urma mea şi mi s-au scos ochelarii. În spa­tele unui birou era un civil, care mi-a cerut să-mi golesc buzuna-rele să-i dau cureaua şi pantofii. M-a pipăit de sus până jos fără să mă dezbrace şi mi-a aruncat o pereche de cipici din stofă militară kaki, mult prea mari pentru mine, murdari şi umezi. Mi s-au pus din nou ochelarii şi am fost dus pe un coridor, până în dreptul unei uşi. Au deschis-o,    m-au împins înăuntru şi mi s-au scos ochelarii. Celula avea cam 2,50 m pe 2 m. De-a lungul peretelui din stân-ga două paturi de fier suprapuse. Pe peretele din fund, un calorifer. Pa-turile erau făcute cu : saltea de paie, cearceafuri, pătură, pernă umplută cu paie şi faţă de pernă. Era foarte cald şi mirosea a motorină. Uşa era din lemn gros şi avea o vizetă.  Gardianul care mă adusese era în cămaşă şi purta şi el cipici, iar la centură îi atârna un toc de pistol. Din uşă mi-a dat instrucţiunile pe şop­tite : a început prin a-mi spune că mă aflu la „regimul tăcerii", că n-am voie să vorbesc, să cânt, să fluier sau să bat în pereţi. Peste zi n-am voie să mă culc. Numai dacă am ceva foarte important, pot bate la uşă. Când aud că se deschide uşa, să mă întorc cu spatele. Apoi a închis uşa şi a tras zăvorul. Deasupra uşii, foarte sus, celula fiind foarte înaltă, era o feres­truică care dădea pe coridor. La mijlocul plafonului atârna un bec, în per­manenţă aprins. Cu câteva zile înainte de arestare, o prietenă, Anca Tyllo, mă rugase să-i dau la reparat lănţişorul unei cruciuliţe de aur. îl reparasem şi pen­tru a nu-l pierde, fiind foarte fin, mi-l pusesem la gît împreună cu cruciu­liţa. La percheziţie scăpase neobservat. L-am scos de la gît şi l-am pus în buzunarul de ceas de la pantaloni. Nu mi l-au găsit şi după opt zile când mi-au dat drumul, i l-am dat înapoi Ancăi. La început, pe coridor, mi s-a părut a fi o linişte absolută, dar încet, încet, auzul mi s-a ascuţit şi am început să disting paşii în cipici de pâslă, uşi închizîndu-se şi deschizîndu-se, pocnituri din degete sau plesnituri din palmă. (Aşa se chemau gardienii între ei, ca să nu vorbească). Uneori au­zeam plânsete, vaiete, care erau urmate de paşi repeziţi, uşi deschise şi închise, strigăte înăbuşite şi apoi linişte. Când am fost băgat în celulă, mi s-a mai spus să mă culc cu faţa spre uşă şi cu mâinile peste pătură, ast­fel ca să mi se vadă faţa şi mîinile prin vizetă. Am adormit imediat. Mă simţeam istovit. Probabil reacţia nervoasă ! Am fost trezit de câteva ori prin bătăi uşoare în uşă, de câte ori, prin somn, mă întorceam cu faţa la perete. Cred că gardianul se uita prin vizetă la fiecare minut. Cred că la ora 5 era deşteptarea. Trebuia să-mi fac patul, apoi celulă după celulă, eram scoşi la closet. Gardianul îmi dădea o foaie de hârtie higienică şi asista cu uşa deschisă la tot ce făceam. în aceeaşi încăpere era şi o chiuvetă, unde te spălai pe mâini şi pe faţă. Prosop nu era ; foloseam o batistă pe care mi-o lăsaseră. Toate drumurile afară din celulă se făceau cu ochelarii la ochi, cu mâinile la spate şi dirijat de gardian. După toaletă şi spălat, primeam în celulă o gamelă cu surogat de cafea şi un sfert de pâine pentru toată ziua. Era pâine făcută în formă, cleioasă, după modelul rusesc. I se şi spunea bulcă rusească. O puneam pe calorifer, unde în câteva ore se în­tărea că abia o mai puteam rupe. La prânz primeam puţină supă limpede şi un polonic de mîncare : fie cartofi, fie varză, fie arpacaş, uneori cu o bucată de carne. Seara primeam numai felul doi de la prânz. Prima zi n-am băut decît cafeaua şi n-am mâncat decât pâinea. Seara am fost scos din celulă, dus într-o încăpere, aşezat pe un scaun în faţa unei măsuţe mici cu faţa spre perete. Când mi s-au scos ochelarii, am văzut în dreapta mea un colţ de birou pe care se aflau trei lămpi metalice, cu braţ flexibil şi abajur, îndreptate spre măsuţa mea. Din cauza luminii pu­ternice, dacă întorceam capul spre dreapta, nu vedeam nimic dincolo de lămpi. Spre stânga vedeam uşa prin care intrasem şi care era capitonată. Pe măsuţă era hârtie, toc şi cerneală. Vocea anchetatorului venea de din­colo de biroul pe care se aflau lămpile. în următoarele şase zile, am pier­dut complet noţiunea timpului, fiind adus în această cameră de nenumă­rate ori, apoi în subsol la bătaie şi în celulă, ciclul repetându-se fără în­trerupere zi şi noapte cu stagii de şedere diferite în aceste încăperi şi la intervale neregulate.  Uneori, când ajungeam în celulă, găseam gamela cu mâncare rece şi nici n-apucam să mănânc şi eram din nou dus la anchetă. Alteori cînd eram adus în celulă mi se spunea să mă culc că e noapte şi cum aţipeam, eram din nou luat. A şaptea zi de la arestare eram com­plet abrutizat şi adormeam în timpul anchetei. Primele anchete s-au succedat într-un ritm accelerat: cam două ore în anchetă şi apoi câte un sfert de oră în celulă. După aceea, timpul în anchetă s-a lungit... sau aşa mi s-a părut, fiind tot mai dezorientat în privinţa timpului, pe măsură ce oboseala şi lipsa de somn creşteau. În primele ore de anchetă, întrebarea „leit-motiv" care revenea siste­matic era : ce acţiune duşmănoasă ai întreprins împotriva regimului ? Ne­gând că aş fi făcut ceva ilegal, urmau întrebări despre trecutul meu, despre familie, şcoală, facultate, prieteni etc. Apoi se revenea la întrebarea primă şi totul se relua de la început. Toate răspunsurile date verbal trebuia apoi să le scriu. De fiecare dată când eram adus la anchetă, lucrurile se re­petau, astfel că am scris cât am stat la Malmaison zeci de pagini dând la infinit aceleaşi răspunsuri. Pe la jumătatea primei zile, s-a precizat obiec­tul anchetei, pe care de altfel îl bănuiam : „Ce ştiam şi cum contribuisem la activitatea de spionaj, a vărului meu George Boian", care fusese arestat în primăvara aceluiaşi an şi despre care nu se mai ştia nimic de atunci. Voi reveni mai târziu asupra acestui subiect. Mai întâi, câteva episoade din cursul anchetelor (până la precizarea o-biectului interogatoriului) şi despre care îmi mai amintesc. La un moment dat, întrebările concentrându-se asupra vieţii petrecute de mine la ţară la Ilovăţ, în Jud. Mehedinţi şi cerându-mi-se numele oamenilor de încre­dere din sat, răspunsul a fost că îmi amintesc foarte multe nume, dar nu ştiu ce să înţeleg prin „oameni de încredere". Am fost atunci trimis în celulă şi mi s-a spus că voi primi cele necesare pentru a scrie o listă cu toate numele de care îmi amintesc. Într-adevăr, peste câteva minute uşa s-a deschis, mi s-a băgat în celulă o măsuţă, un scaun, toc, hârtie şi cer­neală şi mi s-a spus să bat la uşă când voi fi terminat. Pe câteva pagini, am înşirat toate numele familiilor (bărbaţi, femei şi copii), luând casă cu casă, de la un cap la altul al satului. Când am terminat, am bătut la uşă. Gardianul a venit cu un plic şi mi-a cerut să bag paginile scrise înăuntru şi să lipesc plicul. După scurt timp am fost din nou dus la anchetă. Despre oamenii  din sat şi despre lista mea,  n-a mai fost vorba niciodată. Altădată mi s-a pus întrebarea : „Ce oameni periculoşi veneau la ta­tăl dumitale în casă ?" (Aici trebuie să fac remarca că tatăl meu murise de nouă ani iar eu la acea dată aveam 14 ani !). întrebând ce înseamnă pe­riculoşi", mi s-a spus : „oameni politici, duşmani ai clasei muncitoare !". Şi de data asta mi s-a cerut să fac o listă în celulă. Ritualul cu masa, sca­unul, tocul, hârtia şi la urmă plicul lipit, s-a repetat. Cu toate că eram încă un copil când a murit tatăl meu, îmi erau clare încă în minte, nume şi per­sonagii care ne veneau în casă pe acele timpuri. Cum tatăl meu se dedicase cu pasiune vieţii politice, am înşirat pe lista mea, nume de-a valma, de ţărănişti, liberali, legionari, oameni de stânga, de dreapta, etc... dar în capul listei am scris : Dr. Petru Groza ! ! ! (şi acest spirit de frondă ieftină, pe care cu toată teama, atunci îl practicam, mai târziu, cu experienţa puş­căriei, l-am abandonat). Nici despre această listă, nu avea să mai fie vorba niciodată în anchetă. Intr-o zi între două anchete, am fost dus la câteva uşi distanţă de celula mea, într-o celulă amenajată în frizerie. Pe stânga cum intrai, o oglindă, o chiuvetă şi un scaun de frizer. Frizerul, cu o haină scurtă albă şi cu pistol la şold. Pe peretele opus, o lozincă din litere roşii, înfipte cu ace în zid. Imposibil de descifrat ! Abia când m-au aşezat pe scaun şi am privit în oglindă am înţeles ce scria : Moarte duşmanului poporului ! Era numai la adresa celui de pe scaun, adică a arestatului, fiind scrisă invers. Dar să revin la anchetă. Când mi s-a dat de înţeles că sunt arestat în cazul Boian, am început prin a nega orice amestec. Dacă până aici ancheta decursese într-un limbaj civilizat şi comportarea fusese destul de corectă, de aci înainte avea să se schimbe. Nu s-a trecut la insulte, deoarece anche­tatorul, pe care nu-l văzusem încă niciodată la faţă, avea o limbă româ­nească aleasă şi stăpânea perfect limbajul juridic. în schimb ancheta de­venea tot mai presantă şi se făceau aluzii la metode, care mă vor face să declar adevărul, despre ceea ce făcuse Boian cu complicitatea mea. Iată pe scurt despre cazul Boian, atât cât ştiam eu la vremea aceea : G.B. primea (din nu ştiu ce surse) informaţii pe care apoi le transmitea prin intermediul unei ambasade străine, lui Nicolaie Caranfil, care se afla în Vest. O astfel de scrisoare, cu informaţii economice, politice şi despre diverse unităţi militare sovietice, mi-a încredinţat-o într-o zi, pentru a fi bătută la maşină de urgenţă. La rândul meu, am rugat-o pe prietena la care locuiam (N.Z.) şi care lucra ca dactilografă, să-mi facă acest serviciu. Totodată, vrând să-l ajut pe prietenul meu Baby Ivanovici, a mai fost bă­tută la maşină o scrisoare, dictată de el, către firma Remington din U.S.A. Era vorba de procentele reprezentanţei Remington, pe care el o moştenise de la tatăl lui, care valorau o sumă destul de importantă ce se afla în Sta­tele Unite. Din cauza războiului, legăturile reprezentanţei cu firma fuse­seră întrerupte. Baby dorea ca firma Remington, să nu pomenească într-o eventuală corespondenţă cu el, despre această sumă, pe care să i-o ţină la dispoziţie acolo. La rugămintea mea şi cu asentimentul lui Baby, Boian a acceptat, ca o dată cu scrisoarea lui cu informaţii să expedieze, pe aceeaşi cale şi această scrisoare. I-am dat scrisorile lui G.B. în cursul dimineţii, iar în aceeaşi zi, seara, el a fost arestat. Când din anchetă am înţeles că la arestare scrisorile au fost găsite asupra lui, am început prin a nega orice participare. Mi s-au pus ochelarii la ochi şi am fost condus în afara clădirii. Am simţit din nou prezenţa unui câine care m-a mirosit şi după câţiva me­tri, după ce s-a deschis o uşă, am coborât o serie de trepte înguste şi abrupte, susţinut şi dirijat de gardian. Ajuns jos, m-a izbit un miros de pivniţă umedă şi de cartofi. Fără să mi se dea ochelarii jos, mi s-a spus să-mi scot pantalonii, să mă aşez pe jos cu genunchii la gură şi să-mi cuprind picioarele cu braţele. Mi-am dat seama că în jurul meu erau mai multe per­soane. Apoi mi s-au legat mâinile cu o sfoară şi mi s-a trecut o rangă pe sub genunchi, după care, cu o mişcare bruscă am fost ridicat de capetele răngii în aer. Capetele răngii au fost aşezate pe două bare de fier care ie­şeau din perete şi astfel atârnat cu capul în jos, prezentam în cea mai avantajoasă poziţie fundul, peste care mi-au aplicat o cârpă udă. A urmat prima lovitură... cred că de ciomag. Din câte mi-aduc aminte, nu durerea loviturii era atît de mare, cât spaima. După câteva lovituri, nu multe, cred că vreo 6-7, am început să urlu. Cineva m-a întrebat dacă m-am hotărît să spun adevărul. Am spus că da. Am fost coborât din agăţătoare, dezlegat, mi-am îmbrăcat pantalonii şi am fost dus în camera de anchetă. Şedinţele din pivniţă s-au mai repetat de trei ori. Am mai fost bătut de două ori în acelaşi fel ca prima dată, numai că numărul lovitorilor s-a ridiiat la vreo 20. La a treia şedinţă din pivniţă, în timp ce mă loveau, legăturile de la mîini mi s-au desfăcut şi am rămas atârnat ca la trapez de ranga care-mi trecea pe sub genunchi. Instinctiv, cu mâinile libere, mi-am smuls ochelarii de la ochi şi am putut vedea pentru câteva clipe scena : pereţi de cărămidă netencuită şi într-un colţ, o grămadă de cartofi. Din cei trei indivizi care erau în pivniţă, unul ţinea în mână ciomagul cu care mă lovise, iar pe al­tul l-am recunoscut ca fiind unul din gardienii de pe coridorul celularului. Imediat unul din ei s-a repezit la mine înjurând şi mi-a legat brutal peste faţă o cârpă de sac udă, care se afla pe jos. Mi-a strîns-o atît de tare că mi-a rupt buza, care a început să-mi sângereze. Apoi operaţiunea a con­tinuat. A patra oară când am fost dus în beci, înainte de a mă lega pe rangă şi a mă agăţa sus, nu mi s-au mai scos pantalonii. Mi-au scos cipicii şi mi-au dat să încalţ o pereche de bocanci scorojiţi, fără şireturi şi cu câteva nu­mere mai mari ; probabil buni pentru orice picior. în timp ce-i încălţam, mi-am dat seama pe pipăite, (fiind cu ochelari la ochi) că nu aveau tocuri. Atârnat în aceeaşi poziţie cu capul în jos, au urmat o serie de lovituri la tălpi cu o rangă ; vreo zece, cred. îmi amintesc că în afara durerii pe locul unde lovea ranga şi a usturimii pe întreaga talpă a piciorului provocată de plesniturile tălpii bocancului prea larg, simţeam lovitura în ceafă şi creş­tetul capului. Şi aşa, cu şedinţele din pivniţă, alternînd cu cele din camera de anchetă, au trecut câteva zile. De aşezat pe scaun nu-mi prea venea la îndemână, iar după ultima bătaie, tălpile mi se umflaseră şi călcam greu. Nedormit de câteva zile, mai mult de abrutizare, spaima mi se atenuase, aşa că ceea ce simţeam în primul rând, era o totală extenuare. În anchetă, încet, încet, cedasem şi recunoscusem tot ceea ce ei ştiau deja. Încercasem sa spun că eu bătusem la maşină textele scrisorilor, ca s-o scot din cauză pe prietena mea N.Z. Anchetatorul intrînd în amănunte şi cerîndu-mi să-i spun exact cât timp mi-a luat dactilografiatul textelor, cum nu bătusem în viaţa mea la maşină, am dat un timp, care nu putea fi real. Apoi faptul că prietena mea la care locuiam era dactilografă, având maşină de scris acasă, i-a dus repede la adevăr. Am fost obligat să recunosc rămânând până la urmă cu o idee fixă în cap, aşa buimăcit cum eram : să spun ca atât ea, cât şi prietenul meu Ivanovici, habar nu aveau de ceea ce făcea G.B şi pe ce căi urma să trimită scrisorile. Am reuşit să rămân pe ideea asta pina la urma cum am mai spus, în toate anchetele  mereu şi mereu aceste răspunsuri, cu timpul ajunsesem să le redau, să le redactez, exact cu aceleaşi cuvinte şi aceleaşi fraze ; aşa încât la un moment dat, anchetatorul mi-a spus enervat : „Ai învăţat răspunsurile pe dinafară !" De mai multe ori în timpul anchetei, am auzit mai multe per­soane care vorbeau pe şoptite cu anchetatorul. Era şi o voce de femeie. Odată, când ancheta se oprise asupra informaţiilor cu privire la unităţile sovietice, a intervenit cu câteva întrebări o altă voce, cu un puternic ac­cent rusesc. Aveam să aflu mult mai târziu, în închisoare, că pe acea vre­me erau consilieri sovietici. Într-o altă zi (sau noapte), după ce din nou, pentru a nu ştiu câta oară, se revenise la întrebări cu privire la activitatea politică a tatălui meu, într-un moment de extenuare maximă, mi-am lă­sat capul pe masă, pătând cu sângele care-mi curgea din buza ruptă, hâr­tia de scris. M-am trezit deodată cu o mână pe umăr şi cu vocea ancheta­torului, spunându-mi : Lasă, că n-a făcut numai rău tatăl dumitale ! Am întors capul şi atunci l-am văzut prima dată la faţă pe anchetator. Părea în jur de 40 de ani, cu părul negru lucios, piele destul de închisă şi ochi verzi. Era un bărbat frumos, îngrijit îmbrăcat, iar la mână purta o chevalieră de aur. Mi-a spus să întorc capul la perete, s-a retras din nou în întuneric şi m-a avertizat că dacă vreodată îl văd pe stradă să traversez şi să plec în direcţie opusă. Mi-am dat seama că în acel moment fusese singur cu mine în cameră, iar vorbele lui mi-au adus o licărire de speranţă. In a opta zi de la arestare, dimineaţa, am fost scos pentru ultima dată la anchetă. Cum am intrat pe uşă, gardianul mi-a scos ochelarii, iar anche­tatorul mi-a spus să mă întorc cu spatele şi să-mi dau pantalonii jos. Ime­diat m-am gîndit că voia să constate în ce stare mă aflu şi cât de vizibile sunt urmele anchetei. Am făcut cu un gest destul de rapid ce mi se cerea, ririicîndu-mi imediat din nou pantalonii. Apoi m-a întrebat dacă mă mai dor tălpile. Am răspuns că nu, deşi nu era adevărat şi cînd mi-a spus să mă aşez la locul meu în faţa măsuţei, m-am îndreptat cu un pas sigur spre ea, cu toate că, la fiecare pas, simţeam junghiuri în tălpi. Bănuiam că-mi vor da drumul şi nu voiau să fie vizibile urmele tratamentului. În această ultimă şedinţă, s-a trecut din nou în revistă tot ce declara­sem de atâtea ori până atunci, însă tonul se schimbase. Între altele mi s-a spus, â propos de bătăile din pivniţă, că aceste metode nu le aparţin lor, că ei sunt împotriva acestor procedee şi că nu le-ar aplica niciodată, dacă nu le-ar cere anchetatul prin atitudinea lui duşmănoasă. După ce am fost adus înapoi în celulă, cu toate că era ziuă, mi s-a spus că am voie să mă întind pe pat.     M-am culcat şi am adormit pe loc, netrezindu-mă decât seara, scuturat de umăr de un gardian. Mi-a pus iar oche­larii şi m-a scos din celulă. Când mi i-a luat de la ochi, mă aflam în camera în care o săptămână-înainte îmi făcusem intrarea la Malmaison. Mi s-au dat cureaua, pantofii şi obiectele ce-mi fuseseră reţinute atunci. Am fost pus să semnez o declaraţie-formular prin care mă obligam să nu spun nimă­nui tot ce văzusem şi mi se întîmplase în aceste opt zile, în caz contrar, făcându-mă vinovat de divulgare de secrete de stat şi pasibil de condam­nare. Mi-am încălţat cu greu pantofii, având încă tălpile umflate. Mi s-au pus iar ochelarii şi am fost scos din clădire. Pe drum până la maşina în care m-au urcat, am simţit iar răsuflarea câinelui. De data asta eram fără cătuşe şi numai cu un singur securist lângă mine, în spate. în faţă, şoferul şi încă unul. Din nou am fost culcat cu capul în poala celui de lângă mine. După vreun sfert de oră, maşina s-a oprit. Am fost ajutat să cobor şi odată în picioare pe trotuar, mi s-au tras ochelarii de pe ochi, uşa s-a trîntit şi maşina a demarat în viteză. Eram pe Bulevardul Dacia la colţul cu strada Dimitrie Orbescu. Era ora zece seara. După cinci minute eram acasă, unde şi prietena mea se în­torsese cu câteva minute mai înainte. Fusese şi ea ridicată de acasă, în noap­tea următoare arestării mele. Ancheta ei fusese mai uşoară, fără atâta in­sistenţă şi fără maltratări. Recunoscuse că bătuse scrisorile la maşină, fără să cunoască rostul şi destinaţia lor. În aceeaşi noapte cu mine, fusese ares­tat şi B. Ivanovici. După o anchetă de trei zile, fusese eliberat. Odată acasă, prima dorinţă mi-a fost să fac o baie caldă. Spatele mi-era vânăt iar tălpile încă umflate. Durerile cedaseră locul unor mâncărimi, care urmau să mai dureze vreo câteva zile. În săptămâna care a urmat, aveam să aflu câteva lucruri, care mi-au dat explicaţia unei anu­mite comportări a anchetatorului şi care aveau să-mi ofere încă trei ani de libertate. Cu ani de zile în urmă, înainte de război, într-o noapte la Iaşi, la uşa Doctorului Gatoski, se prezintă, disperat, un tânăr. Îl roagă pe doctor să-i salveze nevasta însărcinată, care se afla acasă în stare gravă. Doctorul răspunde apelului, pleacă cu tânărul în toiul nopţii, intervine în ultimul moment şi salvează femeia de la moarte. Tânărul de la acea vreme era avocat şi se numea Grigore Burdan. Acum, în 1949, purta numele de Grigoriu Burdea, (nume conspirativ) şi era unul din cei trei atotputer­nici ai serviciilor de anchetă de la Malmaison din Calea Plevnei. Era cel care mă anchetase. Grigore Burdan era originar din regiunea Panciu şi după ani, în închisoare, aveam să cunosc mulţi deţinuţi care trecuseră prin grozăviile anchetelor lui, anchete pe lângă care, cea pe care o sufe­risem eu fusese floare la ureche. Şi, revenind acum la Dr. Gatoski (care urma să devină celebrul radiolog de mai tîrziu), el nu era altul decât ta­tăl vitreg al bunului meu prieten B. Ivanovici. Aşa se face că, în acele zile în care noi ne aflam în arest la Malmaison, Dr. Gatoski a fost anunţat de Grigore Burdan, de care nici nu-şi mai amin­tea, că B. Ivanovici va fi în curând eliberat, în amintirea binelui făcut la Iaşi. Tot în aceleaşi zile în care noi ne aflam la Malmaison, mama a primit un telefon. O voce de femeie, care nu şi-a spuse numele, i-a spus să nu fie îngrijorată, pentru că în câteva zile voi fi din nou acasă. Mama a ajuns la convingerea că în spatele acestei comunicări se afla Tutu Georgescu, care de pe atunci era bănuită a avea legături cu Securitatea. Oricum, aşa se face că ne-am trezit din nou liberi, iar primul meu con­tact cu Securitatea a fost ca un vis urât, pe care foarte repede l-am uitat. Cu lipsa de experienţă, inconştienţa şi entuziasmul tinereţii, n-am înţe­les nimic din fenomenul pe lângă care numai trecusem şi am considerat episodul încheiat. Ca mai toţi tinerii de vârsta mea din acele timpuri, eram în căutarea oricărei ocazii care mi s-ar fi oferit, ca să facem ceva împotriva regimului.  Eram plin de iluzii, de entuziasm, mă vedeam pe baricade ! Eram un adevărat „amator", frizând ridicolul prin felul în care gândeam şi vedeam lucrurile. Nici nu puteam bănui la acea vreme că abia peste câţiva ani, îmi voi începe ucenicia adevărată, nu a unei lupte active des­chise, făţişe şi eroice, ci a acelei lupte pasive, de rezistenţă fizică şi mo­rală nespectaculoasă şi lipsită de glorie, dusă în întunericul temniţelor, alături de mii şi mii de alţi deţinuţi. Numai după un număr bun de ani petrecuţi în închisori, amatorismul meu a făcut loc încet, încet, unui ade­vărat „profesionism", dacă aş putea să-l numesc aşa.  

 Fata care a atins cerul de Luca Di Fulvio PARTEA ÎNTÂI Roma – Narni – Apeninii Centrali – Marea Adriatică Izvoarele Padului – Teritoriile Adria – Mestre – Veneția – Rimini 1. 1515 d.Hr. Carul de rahat, cum îi ziceau în cartierul dell’ Angello, trecea o dată pe săptămână. Lunea. În lunea aceea, după cinci zile de ploaie torențială, carul de rahat înainta cu greu pe ulița îngustă a Pescăriei, abia trecând, cu butucul roților zgâriind câteodată zidul caselor. Cei șase pușcăriași puși înlănțuiți în urma carului se afundau în noroi până la glezne și icneau de efort, căznindu-se să scoată roțile din gropile în care se împotmoleau. Izmenele lor de lână proastă, grele și găurite, erau năclăite până la vintre. În fața carului mergeau alți doi pușcăriași, legați cu lanțuri unul de altul, care trebuiau să adune gălețile pline de gunoaie și de excremente din fața porților caselor sau din curți și să le arunce în imensa troacă pusă în car. Pe cei opt pușcăriași îi controlau patru oșteni, doi în fața și doi în spatele puturoasei procesiuni. În spatele carului se adunase o mică ceată pestriță, alcătuită mai mult din străini decât din romani, cum adesea se întâmpla în Cetatea Sfântă. Erau doi învățați germani, cu cărți grele la subraț, trei maici cu glugi mari cu vârfuri ascuțite răsucite în sus, care înaintau cu capul plecat, un sarazin cu pielea ca alunele prăjite, doi soldați spanioli, cu pantalonii lor colanți cu un picior galben și unul roșu, care pășeau cu ochii întredeschiși ca să-și domolească durerea de cap, după ce-și petrecuseră noaptea într-un han, și care acum se grăbeau să ajungă pe unde erau încartiruiți ca să nu fie declarați dezertori, și mai era și un indian, cu turban și cu o cămilă care răgea, deranjată de frig, aflată în drum spre un circ de pe celălalt mal al Tibrului, și un negustor evreu, pe care-l recunoșteai după bereta galbenă impusă de lege. Și cu toții, de-a valma, aveau pe chip o expresie dezgustată din cauza groaznicei duhori, care era din ce în ce mai rea pe măsură ce se apropiau de piața Sant’ Angelo în Pescheria, unde miasmei carului de rahat i se alătura cea a resturilor din piața de pește, care putrezeau pe jos de șase zile. Când ajunseră în piață, lumea înghesuită trecu de carul de rahat și se pierdu în micul Babel de personaje care umpleau Sant’ Angelo în Pescheria. Și negustorul, al cărui nume era Șimon Baruch, iuți pasul, uitându-se nervos în jur și dezvăluind o fire temătoare. Încheiase o afacere foarte bună în piața de funii din apropiere, vânzând un număr mare de frânghii împletite care tocmai sosiseră la bordul unei ambarcațiuni ancorate în portul Ripa Grande, și reușise să scoată toată suma în bani peșin în loc de obișnuitele cambii. Așadar, înainta adus de spate, strângându-și pe el mantaua cu amândouă mâinile, îngrijorat că săculețul din piele, plin de monede, ar putea să-i fie furat pe străzile Romei. Șimon Baruch îl băgă de seamă pe demnitarul unei țări exotice, cu mustăți mari răsucite, însoțit de doi harapi uriași cu iatagane cu intarsii, cu plăsele din colți de elefant. Văzu jongleri cu piele măslinie, poate macedoneni sau albanezi. Și un mic grup de moșnegi, așezați în fața caselor lor, pe scaune de paie, care jucau zaruri, într-o cutie de lemn așezată pe pământ. Apoi, trei femei sărmane care se învârteau în jurul tejghelelor de marmură pentru pește pe care de-acum zăceau câteva coșuri de răchită, cu macrouri din Isola Sacra și cu bibani de Bracciano. Femeile cotrobăiau printre resturile aruncate pe jos, în căutarea unui cap sau a unei cozi care să dea gust zemii din ierburi sălbatice, adică tot ce aveau să pună pe masă în seara aia. Două aveau în jur de patruzeci de ani și buzele, strânse de frig, erau nefiresc încleștate, trădând o lipsă considerabilă de dinți în gură. În schimb, a treia era foarte tânără. Avea păr roșcat și o piele care se bănuia albă și transparentă ca alabastrul sub jegul care o acoperea. Șimon Baruch se gândi că semăna cu Susanna pândită de bătrâni din episodul cărții profetului Daniel. — Dați-vă-ncolo, curvelor, că, de nu, vă arunc și pe voi în troacă, zise unul dintre pușcăriașii de la carul cu rahat, apropiindu-se de resturile de pește cu lopata-n mână. Oștenii râseră și le făcură semn femeilor să se îndepărteze. Șimon Baruch înaintă cu capul plecat spre Teatrul lui Marcellus, unde în sfârșit punga cu bani ar fi putut fi în siguranță. Însă se întoarse să se uite încă o dată la fata ispititoare cu părul ca arama și observă că-i arunca o privire unui puști zdrențăros, cu o carnație gălbejită și păr lung, murdar, aproape lipit de cap, care stătea așezat ceva mai încolo printre gunoaiele din Portico Ottavia, aruncând cu pietre într-o capră care păștea urzici și paracherniță. Pentru o clipă, lui Șimon Baruch i se păru că-l zărise deja pe puști, poate chiar în dimineața aia, la piața de funii. Și în timp ce-l privea fix, cocoșându-se și mai mult, puștiul îi strigă privindu-l în ochi: — Bereta voastră-i de stofă bună, jupâne evreu! Să înflorești și să prosperi! Șimon Baruch se întoarse brusc, fără să răspundă, și văzu că un puștan cu o față uimită, sprijinit de zid pe partea cealaltă de piață, venea repede spre el cu mâna întinsă. Era un uriaș, mare și lat, cu păr des și spălăcit, ca nutrețul pentru asini, și cu o tunsoare ca de animal, care aproape făcea să-i dispară fruntea. Era îmbrăcat în zdrențe și-și mișca într-un fel caraghios picioarele puternice și scurte, clătinându-se pe trunchiul îndesat. Și brațele erau scurte, oarecum disproporționate. „Semăna cu un pitic uriaș”, se gândi negustorul. Chiar de la prima privire îl socoti un dement. Însă fu sigur de asta când uriașul, strângând ochii ca și cum s-ar fi temut să nu fie cotonogit, vorbi cu o voce guturală, lipsită de nuanțe, într-o limbă ciudată, în care silabele se amestecau între ele: — Doi firfirici, jupâne… Ai bunătate de doi firfirici de pomană, ilustre domnia voastră. — Dă-te din drum, îi zise grăbit negustorul și-și agită o mână în aer, ca și cum ar fi gonit un muscoi. Uriașul își apără înspăimântat fața, dar rămase înțepenit locului repetând: — Un firfiric, jupâne preabunule… un firfiric doară. Apoi, chiar dinaintea fațadei bisericii Sant’ Angelo, îl apucă de un braț, cu mare forță. Șimon Baruch se întoarse speriat. — Să nu m-atingi pe mine cu labele alea împuțite! mârâi la el, încercând să-și ascundă spaima care-i și luase suflul. Exact în clipa aceea, un băiat de vreo șaisprezece ani, cu pielea închisă și cu părul negru ca smoala, slab și dezlânat, cu o șapcă galbenă pusă arogant într-o parte pe frunte, dădu colțul la biserică, alergând. Băiatul aproape se împiedică de negustor și se agăță de spatele lui să nu cadă. — Iertare, domnule, se scuză imediat, dar apoi, văzând bereta galbenă pe care o purta și celălalt, adăugă: — Shalom Aleichem, și lăsă capu-n jos în semn de respect. — Aleichem Shalom, răspunse mecanic Șimon Baruch, pe de o parte, liniștit de vederea unui coreligionar, pe de alta, încă agitat fiindcă nu reușea să se desprindă din strânsoarea dementului. — Nu, io văzutu-l-am primu’! protestă uriașul, aprinzându-se de furie, întors către nou-sosit. Jupânul cel bun mie-mi dă de pomană! și, ținându-l de braț pe negustor, îl îmbrânci violent pe băiatul cu beretă galbenă. — Cară-te! — Lasă-mă, nenorocitule! zbieră Șimon Baruch către dement, cu o undă de spaimă în glas. — Lasă-l! zbieră și băiatul și se năpusti curajos spre uriașul care însă, cu un pumn în stomac, îl făcu să se îndoaie. Dar băiatul nu se lăsă și iar sări pe el, lovindu-l în față. Uriașul scoase un sunet gutural, dădu drumul negustorului, îl înșfăcă înfuriat pe băiat, îl răsuci în aer și îl aruncă înspre Șimon Baruch, trântindu-i astfel pe amândoi la pământ. Gărzile, care la început se grăbiseră să liniștească încăierarea, se puseră pe râs văzându-i în noroi pe cei doi cu berete galbene ca și cum s-ar fi luptat între ei. Și toate vânzătoarele de pește râdeau, cu mâinile-n șold, făcând să le tresalte țâțele. Și râdeau demnitarul marelui vizir și cei doi harapi cu iatagane. Și jonglerii albanezi încetaseră să mai arunce cu bilele lor în aer și cei doi soldați spanioli, deși nu încetiniseră pasul, mergeau de-a-ndăratelea ca să nu piardă spectacolul. Până și învățații germani se opriseră și-și puseră pe nas ochelarii. — Omoară-i! zbieră puștiul care dădea cu pietre în capră, ceva mai încolo, întărâtându-l pe dement. Și ocnașii se puseră pe râs și unul îi strigă uriașului: — Arată-le ce poți! Ia-i în șuturi! Atunci prostănacul îi trase un șut în burtă băiatului cu beretă galbenă, care îl ajuta pe negustor să se ridice. Băiatul gemu, se întoarse către Șimon Baruch și îi spuse, cu ochii plini de groază: — Fugiți odată, pentru numele lui Dumnezeu! Apoi, urlând, se aruncă asupra uriașului, cu forța disperării, îl lovi iar și o luă la goană. Uriașul se luă după băiatul cu beretă galbenă, spre malurile Tibrului, și numaidecât puștiul cu tenul gălbui se luă după el urlând: — Jidan de rahat! Ești mort, jidan de rahat! Șimon Baruch se gândi că ar fi trebuit să-l ajute pe tânărul coreligionar. Însă numai o clipă. Apoi, spaima care-i tiraniza viața avu câștig de cauză și negustorul o luă la goană în direcția opusă, către Teatrul lui Marcellus. Vânzătoare de pește, ocnași, oșteni și toți oamenii adunați în Sant’ Angelo în Pescheria râdeau, cu privirile ațintite pe puștiul și pe uriașul care se luaseră după tânărul cu bereta galbenă. În zăpăceala asta, fata cu piele de alabastru care scormonea printre resturile de pește întinse o mână spre un coș de răchită care se afla pe marginea unei plăci de marmură, luă cât putu de multe macrouri, le lăsă să alunece pe mânecă și apoi, în liniște, ținându-și răsuflarea, se îndepărtă fără ca vânzătoarele de pește să o observe. Între timp, băiatul cu bereta galbenă dăduse colțul și cei doi urmăritori erau de-acum în spatele lui, continuând să strige insulte la adresa evreilor. Un bețiv care de-abia se ținea pe picioare se postă în mijlocul uliței, cu brațele desfăcute, și urlă la băiatul care tocmai venea spre el: — Oprește-te, Iscariot scârbos! Băiatul se opri la un pas de bețivan. — Răspunde la această întrebare: de la unu la zece, cât de cretin poți să fii? îl întrebă. Bețivul rămase nemișcat, cu o expresie tâmpă pe față. Băiatul își scoase bereta și-i dădu cu ea în cap, râzând. — Cât te gândești, mai trage-i o dușcă, fiindcă-i mai bine, îi spuse. Puse deoparte bereta și se întoarse spre puștiul cu pielea gălbejită și spre uriașul care de-acum îl ajunseseră din urmă. — Mișcați-vă, le ordonă. Bețivul se uită la ei fără să priceapă. — Nemernicule, îi zise puștiul cu pielea gălbejită și scuipă spre el. Merseră repede, toți trei împreună, în tăcere. Dădură colțul următor și atunci băiatul îi trase un cot uriașului. — Idiot pocit, învață să mă lovești încet, îi zise. Uriașul avea o privire înspăimântată și dezorientată. — Iartă-mă, se smiorcăi. Băiatul se întoarse spre ăl mai mic. — Încearcă să-ți ții în frâu fiara. Se îndoi de șale. Mi-ai făcut zob stomacul cu șutul ăla, idiot pocit ce ești, îi zise. — Cere-i scuze, îi porunci piciul dementului. — Iartă-mă, Mercurio… scânci uriașul. Nu cuțite la Hercule, te rog. — Nu, nu te tai cu cuțitul, nătărăule, zise Mercurio, îndreptându-se de șale. Puștiul îi dădu un brânci uriașului. — Ai să-ți aduci vreodată aminte că ai putere de elefant? îi zise. — Da, Zolfo… încuviință rușinat uriașul. Hercule nătărău. — Da, vezi să nu, bombăni Zolfo. Apoi se întoarse către Mercurio: Ai să vezi că va deveni mai priceput… În clipa aceea, din piața Sant’ Angelo în Pescheria se auzi un urlet. — M-au jefuit! Puneți mâna pe hoți! urla negustorul. Se auzi hohotul de râs al mulțimii, care înțelesese ce se întâmplase și se distra mai dihai ca înainte. — Sunt ruinat! Puneți mâna pe hoți! Blestemații! Blestemați să fiți! Și, cu cât urla mai disperat Șimon Baruch, cu atât mai tumultuoase erau hohotele de râs ce se auzeau din piață, ca un vuiet, ca la teatru. — Să ne cărăm de aici, zise Mercurio. Trecură malul în dreptul insulei Tiberina și, în timp ce coborau spre o gură de canal ascunsă printre mărăcini, fata cu păr arămiu și piele de alabastru îi ajunse din urmă. — Avem cina, zise ea mândră, arătând cele cinci bucăți de macrou pe care le furase. — Avem mult mai mult, Benedetta, zise Zolfo. Mercurio scoase săculețul plin de monede pe care îl furaseră de la negustor. Observă că pe piele era pictată o mână roșie. Desfăcu șiretul, se ghemui și răsturnă monedele pe pământ. Soarele la asfințit făcu să strălucească monedele ca și cum ar fi fost jăratic scânteietor. — Sunt de aur! exclamă Zolfo. Mercurio rămase cu gura căscată. Numără repede monedele și le împărți câte două pentru el și câte una pentru ceilalți. — Dar noi suntem trei… începu să protesteze Zolfo. — Ideea loviturii e a mea, zise aspru Mercurio. Eu sunt cel care am pus la cale înșelătoria, voi în locul meu v-ați fi dat de gol imediat. Se uită la ei cu dispreț. Sunteți doar doi tovarăși, ba chiar unul și jumătate, fiindcă tembelul face doar jumătate. Și femeia doar ține de șase. Își puse monedele în săculeț și îl legă la loc. Se ridică și arătă spre monedele de pe jos. — Aia e partea voastră, și am fost mai mult decât generos. Dacă nu vă convine, lucrați pe cont propriu. Apoi îi țintui cu o privire sfidătoare. — E bine așa, zise Benedetta susținându-i privirea. Zolfo se aplecă să adune monedele. — Cel puțin ne-am lămurit cine comandă dintre voi trei, râse Mercurio. — Vrei să mănânci cu noi peștele? îl întrebă Benedetta. Zolfo se uită la Mercurio cu speranță. — Nu îmi place să mănânc în tovărășia altora, răspunse brusc Mercurio. Dacă am nevoie de voi, știu de unde să vă iau. Ridică chepengul canalului. Și să nu-i spuneți nimic lui Scavamorto, că va găsi o modalitate să vă fure. — Putem rămâne cu tine, zise Zolfo. — Hai valea, zise Mercurio. Eu mă simt bine așa. Și locul ăsta-i al meu, răspunse Mercurio. Apoi se strecură în gura de canal care era casa lui.

PARTEA A TREIA CĂLĂTORIA ÎN LAPUTA, BALNIBARBI, GLUBBDUBDRIB, LUGGNAGG ŞI JAPONIA    CAPITOLUL I   Autorul porneşte în cea de a treia călătorie. E prins de piraţi. Răutatea unui olandez. Soseşte pe o insulă. E primit în Laputa.   Nu trecuseră nici zece zile de când mă aflam acasă, şi căpitanul William Robinson, de fel din Cornwall, comandantul vasului Hopewell, o corabie solidă de trei sute de tone, îmi făcu o vizită. Odinioară, în timpul unei călătorii în Levant, fusesem chirurg pe bordul unui vas, al cărui căpitan şi totodată proprietar pe un sfert de navă era el. Mă tratase întotdeauna mai degrabă ca pe un frate decât ca pe un inferior şi, auzind de sosirea mea, veni să mă vadă, mânat de un sentiment prietenesc, după cum am crezut eu la început, deoarece nu se petrecu nimic deosebit în afară de cele obişnuite între doi prieteni care nu s-au văzut de mult. Dar vizitele lui se îndesiră şi de fiecare dată omul îşi exprima bucuria că m-a găsit sănătos, întrebându-mă totodată dacă nu cumva am de gând să prind rădăcini şi adăugând că peste vreo două luni el are de gând să pornească într-o călătorie spre Indiile Răsăritene. În cele din urmă, mi-a spus deschis, după ce mai întâi şi-a cerut mii de scuze, că ar dori să fiu chirurg pe vasul lui; spunea că voi avea un alt chirurg sub ordinele mele, în afară de alte două ajutoare, iar leafa pe care o voi primi va fi de două ori mai mare ca de obicei; şi întrucât constatase că ştiinţa mea în ale navigaţiei e cel puţin egală cu a sa, era gata să se lege că va asculta de sfaturile mele, ca şi cum eu aş fi fost un al doilea comandant pe vas. Mi-a spus atâtea alte lucruri îndatoritoare, iar pe de altă parte, eu îl ştiam un om atât de cumsecade, încât nu am putut să-i refuz propunerea. În ciuda nenorocirilor prin care trecusem, setea mea de a vedea lumea era mai aprigă ca oricând. Lucrul cel mai greu era acum s-o conving pe soţia mea, al cărei consimţământ l-am obţinut totuşi până la sfârşit, când i-am arătat foloasele pe care le puteau trage copiii de pe urma acestei călătorii. Am plecat în ziua de 5 august 1706 şi am sosit la fortul Sf. Gheorghe la 11 aprilie 1707. Aici am rămas trei săptămâni pentru ca oamenii să se mai întremeze, căci mulţi erau bolnavi. Ne-am îndreptat apoi spre Tonkin, unde căpitanul hotărî să mai zăbovim câtva timp, deoarece multe din mărfurile pe care avea de gând să le cumpere nu erau pregătite şi nu se putea aştepta să le capete până în câteva luni. De aceea, în speranţa că-şi va scoate măcar o parte din cheltuielile pricinuite de întârziere, cumpără un cuter, îl încarcă cu fel de fel de mărfuri cu care tonkinezii fac de obicei negoţ în insulele învecinate şi urcând pe bord patrusprezece oameni dintre care trei băştinaşi, mă numi pe mine comandant al cuterului dându-mi împuternicire să fac negoţ, în timp ce el avea să-şi vadă de treburi la Tonkin. Nu trecuseră nici trei zile de când ne aflam pe mare şi, stârnindu-se o furtună, am fost minaţi vreme de cinci zile spre nord-nord-est, apoi spre est; după aceea cerul se însenină, deşi tot mai bătea o briză puternică dinspre vest. În cea de a zecea zi am fost urmăriţi de două vase de piraţi care ne-au ajuns în curând; cuterul meu era atât de încărcat, încât înainta foarte încet, iar noi nu eram în stare să ne apărăm. Cei doi piraţi ne-au abordat cam în acelaşi timp, urcându-se pe punte furioşi în fruntea oamenilor lor, dar găsindu-ne pe toţi culcaţi cu faţa la pământ (aşa le poruncisem eu oamenilor mei să stea), ne-au legat cu funii trainice şi ne-au lăsat în seama unei gărzi; apoi începură să cerceteze cuterul. Printre ei am văzut un olandez care părea să se bucure de oarecare trecere, cu toate că nu comanda nici una din cele două corăbii. Ne-a recunoscut după înfăţişare că suntem englezi şi răstindu-se la noi într-o englezească stricată, jură că vom fi legaţi spate în spate şi aruncaţi în mare. Eu vorbeam binişor limba olandeză. I-am spus cine suntem şi l-am rugat să ţină seamă că suntem creştini protestanţi, că ţările noastre sunt vecine şi aliate, şi să-i înduplece pe căpitani să se milostivească de noi. Asta l-a întărâtat şi mai mult; şi-a repetat ameninţările şi, întorcându-se înspre tovarăşii săi, le-a vorbit plin de mânie, în limba japoneză, bănuiesc, pronunţând adesea cuvântul Christianas. Cea mai mare dintre cele două corăbii ale piraţilor era comandată de un căpitan japonez care vorbea limba olandeză, însă foarte prost. El se apropie de mine şi după ce-mi puse mai multe întrebări la care am răspuns cu negrăită umilinţă, mă încredinţa că ne va cruţa viaţa. M-am închinat adânc în faţa căpitanului, apoi întorcându-mă către olandez, i-am spus că-mi pare rău să aflu mai multă omenie la un păgân decât la un frate creştin. Dar în curând aveam să mă căiesc de aceste cuvinte nesocotite, căci ticălosul, după ce stăruise în zadar să-i convingă pe amândoi căpitanii să fiu aruncat în mare (aceştia nu s-au lăsat înduplecaţi după făgăduiala ce mi-o făcuseră că nu voi fi omorât), a izbutit totuşi să obţină promisiunea că mi se va da o pedeapsă mai cumplită, judecând omeneşte, decât moartea însăşi. Oamenii mei, împărţiţi în două grupuri, au fost duşi pe cele două vase ale piraţilor, iar pe cuterul meu s-a îmbarcat un nou echipaj. Cât despre mine, au hotărât să fiu lăsat în voia valurilor într-o luntre mică, prevăzută cu vâsle şi o pânză, şi merinde pentru patru zile. Căpitanul japonez avu bunătatea să-mi dubleze raţia de merinde din propriile sale provizii, neîngăduind nimănui să mă scotocească prin buzunare. Am coborât în luntre, în timp ce olandezul mă împroşca de pe punte cu toate blestemele şi cuvintele urâte pe care i le punea la îndemână limba lui. Cu vreo oră înainte de a-i fi văzut pe piraţi, eu făcusem un calcul şi constatasem că ne aflăm la 46 grade latitudine nordică şi la 183 grade longitudine, îndată ce m-am depărtat puţin de piraţi, am descoperit cu ajutorul ocheanului meu de buzunar mai multe insule înspre sud-est. Vântul fiind prielnic, am ridicat pânzele cu gândul de a ajunge la cea mai apropiată dintre ele, lucru pe care am izbutit să-l fac în vreo trei ceasuri. Insula era numai stânci; totuşi, am găsit multe ouă de păsări; aprinzând un chibrit, am făcut un foc de buruieni şi alge de mare uscate şi am copt ouăle. Ele au fost singura mea hrană, deoarece eram hotărât să cruţ cât mai mult proviziile. Mi-am petrecut noaptea la adăpostul unei stânci, pe un aşternut de iarbă neagră, şi am dormit destul de bine. A doua zi am pornit spre altă insulă, iar de acolo spre a treia şi a patra, întrebuinţând când pânzele, când vâslele. Dar pentru a nu-l plictisi pe cititor cu o descriere prea amănunţită a necazurilor mele, voi spune doar că în cea de a cincea zi am ajuns la ultima insulă pe care o mai puteam vedea, aşezată la sud-sud-est de prima. Insula aceasta era mai departe decât crezusem şi mi-au trebuit nu mai puţin de cinci ore pentru a ajunge la ea. Aproape i-am făcut înconjurul până să găsesc un loc potrivit unde să debarc: un golf mic cam de trei ori mai larg decât luntrea mea. Insula era plină de stânci presărate pe alocurea cu smocuri de iarbă şi buruieni plăcut mirositoare. Mi-am scos bruma de merinde şi după ce am mâncat, am ascuns restul într-una din peşterile ce se găseau cu zecile. De pe stânci am cules o mulţime de ouă şi am adunat alge şi ierburi uscate cu gândul de a le aprinde a doua zi şi de a-mi găti ouăle cum puteam mai bine, deoarece aveam la mine amnarul, cremenea, iasca şi lupa. Mi-am petrecut noaptea în peştera unde îmi aşezasem proviziile. Iarba şi algele uscate cu care aveam de gând să fac focul a doua zi mi-au slujit drept pat. Am dormit foarte puţin, căci neliniştea ce mă stăpânea biruise oboseala şi mă ţinea treaz; îmi ziceam că e cu neputinţă să supravieţuiesc într-un loc atât de pustiu şi că, probabil, voi avea parte de un sfârşit jalnic; totuşi, eram atât de deznădăjduit şi de abătut, încât mi-a lipsit curajul să mă scol. Şi până să mă hotărăsc să ies afară din peşteră, era ziua-n amiaza mare. Am rătăcit cîtăva vreme printre stânci. Cerul era cu desăvârşire senin, iar soarele dogorea atât de puternic, încât am fost nevoit să-mi ascund faţa. Deodată, pe neaşteptate, s-a întunecat într-un chip care mie mi s-a părut cu totul deosebit decât atunci când îl acoperă un nor. M-am întors şi am văzut între mine şi soare un corp uriaş şi opac, ce se îndrepta spre insulă. Părea atârnat la vreo două mile înălţime, şi timp de şase-şapte minute acoperi soarele; n-aş putea spune însă că aerul era mai rece sau cerul mai întunecat decât dacă aş fi stat în umbra unui munte. Când corpul acela se apropie mai mult de locul unde mă aflam eu, se dovedi a fi făcut dintr-o substanţă solidă, iar fundul turtit şi neted strălucea puternic, oglindind marea de dedesubt. Stăteam pe o colină, la vreo două sute de yarzi de ţărm şi l-am văzut coborând până când fu aproape paralel cu mine, la mai puţin de o milă englezească depărtare. Mi-am scos ocheanul de buzunar şi am reuşit să descopăr o mulţime de oameni mişunând încoace şi încolo pe marginile întrucâtva înclinate ale corpului aceluia plutitor; dar ce anume făceau ei, n-am putut să desluşesc. Dragostea firească de viaţă mi-a năpădit inima. În sufletul meu încolţise nădejdea că întâmplarea aceasta ar putea să m-ajute, într-un fel sau altul, să scap din locul acela pustiu şi din starea deznădăjduită în care mă aflam. Totodată, însă, cu greu şi-ar putea închipui cititorul uimirea ce m-a cuprins la vederea unei insule plutind în văzduh şi locuită de oameni care (aşa cel puţin mi se părea mie) puteau s-o ridice, s-o coboare, sau s-o urnească din loc după bunul lor plac. Cum însă în acele clipe nu-mi ardea să filozofez cu privire la acest fenomen, am preferat să urmăresc direcţia pe care o va lua insula, deoarece de câtva timp mi se părea că stă pe loc. În curând însă, se apropie mai mult şi atunci am putut vedea că marginile ei sunt tivite de câteva rânduri de galerii şi de scări aşezate din loc în loc, pentru a se putea trece de la o galerie la alta. În galeria cea mai de jos, am văzut câţiva oameni care pescuiau cu nişte undiţe lungi, în timp ce alţii priveau. Mi-am fluturat bereta (pălăria o prăpădisem de mult) şi batista în direcţia insulei, iar când s-a apropiat şi mai mult am strigat din răsputeri; apoi, uitându-mă cu luare-aminte, am zărit o mulţime de oameni adunaţi în partea pe care o vedeam mai bine. După felul cum arătau înspre mine şi-şi făceau semne, am înţeles că mă văzuseră şi ei, cu toate că nu răspunseră în nici un fel la strigătele mele. Am putut zări vreo patru-cinci oameni urcând grăbiţi scările spre partea de sus a insulei şi apoi făcându-se nevăzuţi. Bănuielile mele s-au adeverit întâmplător: fuseseră trimişi la vreo persoană mai însemnată, ca să li se spună ce au de făcut. Numărul oamenilor spori şi în mai puţin de o jumătate de oră insula fu pusă în mişcare şi se ridică în aşa fel, încât galeria cea mai de jos apăru paralel cu înălţimea pe care stăteam eu la mai puţin de o sută de yarzi depărtare. Am căzut atunci în genunchi şi am vorbit cu glasul cel mai umil cu putinţă, dar nu am primit nici un răspuns. Cei care se aflau chiar deasupra mea păreau să fie persoane cu vază, judecând după îmbrăcăminte. Discutau grav unul cu altul şi din când în când priveau spre mine. În cele din urmă, unul din ei strigă ceva într-o limbă sonoră, cizelată şi plăcută, amintind de sunetele limbii italiene, ceea ce m-a făcut să-i răspund în această limbă, în nădejdea că cel puţin sunetele vor fi mai plăcute pentru urechile lui. Cu toate că nici unul din noi doi nu l-a înţeles pe celălalt, au priceput cam ce voiam să le spun, căci vedeau prea bine starea de plâns în care mă aflam. Mi-au făcut semn să cobor de pe stâncă şi să mă îndrept spre ţărm, ceea ce am şi făcut; şi cum insula zburătoare fusese ridicată la o înălţime potrivită, cu marginea chiar deasupra mea, din galeria de jos fu coborât un lanţ de care atârna un scaun. M-am aşezat pe el şi apoi am fost ridicat cu ajutorul scripeţilor.     CAPITOLUL II   Autorul descrie firea şi moravurile laputanilor. În ce stare se găseşte învăţământul lor. Regele şi curtea sa. Primirea autorului la curte. Neliniştea şi temerile locuitorilor. Femeile din Laputa.   Îndată ce am coborât de pe scaun, am fost înconjurat de o mare mulţime de oameni. Cei care stăteau mai aproape mi s-au părut a fi mai de neam. Se uitau la mine cu o uimire ce se vădea atât în priviri cât şi în gesturile lor, dar las că nici eu nu rămăsesem mai prejos, deoarece până atunci nu-mi fusese dat să văd muritori mai ciudaţi ca înfăţişare, îmbrăcăminte şi expresie a feţei. Aveau capul înclinat fie spre dreapta, fie spre stânga, unul din ochi era întors înăuntru, iar celălalt cată drept spre zenit. Purtau veşminte împodobite cu figuri reprezentând soarele, luna şi stelele, iar printre acestea, fel de fel de viori, fluiere, harfe, trompete, ghitare, clavecine şi o seamă de instrumente muzicale necunoscute nouă, celor din Europa. Ici, colo, vedeai oameni care după îmbrăcăminte, păreau a fi slujitori; ei ţineau în mână un baston la capătul căruia se afla o băşică, prinsă ca un îmblăciu de băţ. În fiecare băşică erau mai multe boabe de mazăre uscată sau pietricele, după cum am aflat mai târziu. Cu aceste băşici slujitorii loveau din când în când gura şi urechile celor de lângă ei, obicei al cărui rost mi-a fost cu neputinţă să-l pricep atunci. Se pare că minţile acestor oameni sunt atât de absorbite de speculaţii avântate, încât ei nu pot nici să vorbească, nici să asculte ce spun alţii, dacă nu li se atinge gura sau urechea, fiind astfel aduşi la realitate; de aceea, oamenii cu dare de mână îşi angajează un pocnitor (un climenole, în limba lor); ei nu ies niciodată din casă fără acest servitor şi nici nu fac vizite fără el. Însărcinarea lui este ca atunci când două, trei, sau mai multe persoane sunt împreună, să-l lovească uşor cu băşica peste gură pe acela care urmează să vorbească, şi urechea dreaptă a aceluia sau acelora către care se adresează vorbitorul. De asemenea, pocnitorul trebuie să-şi însoţească stăpânul pretutindeni în preumblările acestuia şi, atunci când se iveşte prilejul, să-l lovească încetişor peste ochi, deoarece, stăpânul este veşnic atât de cufundat în meditaţii, încât la tot pasul e în primejdie să cadă în prăpastie sau să se lovească cu capul de vreun stâlp - iar când se află pe stradă, să-i îmbrâncească pe ceilalţi sau să fie el însuşi îmbrâncit în vreun şanţ. A fost nevoie să-i dau cititorului aceste lămuriri, pentru a nu fi şi el tot atât de nedumerit de comportarea acestor oameni, cum am fost eu în timp ce mă conduceau pe scări spre partea de sus a insulei şi de acolo la palatul regal. Pe când urcam, ei au uitat în mai multe rânduri de mine, lăsându-mă singur, până când pocnitorii le-au înviorat aducerea aminte. Adevărul e că nu păreau să se sinchisească câtuşi de puţin de hainele şi înfăţişarea mea de străin sau de chiotele oamenilor de rând, ale căror gânduri şi cugete erau mai descătuşate. În cele din urmă am intrat în palat şi ne-am îndreptat spre sala tronului, unde l-am văzut pe rege aşezat pe tron şi înconjurat de oamenii cei mai de seamă. În faţa tronului se afla o masă plină de globuri, sfere şi alte instrumente de matematică. Maiestatea Sa nu ne băgă câtuşi de puţin în seamă, cu toate că intrarea noastră a fost însoţită de o larmă grozavă, prilejuită de îmbulzeala celor de la cutie.. Regele era cufundat în studierea unei probleme şi a trebuit să aşteptăm cel puţin un ceas până când a reuşit s-o rezolve. De o parte şi de alta a tronului stătea câte un paj cu o băşică în mână. Când pajii văzură că regele a isprăvit lucrul, unul din ei îl lovi uşor peste gură, iar celălalt peste urechea dreaptă; regele tresări buimac şi privind înspre mine şi însoţitorii mei; îşi aminti ce ne adusese la palat, el fiind anunţat măi înainte. Rosti câteva cuvinte şi îndată un tânăr cu o băşică în mână se apropie de mine şi mă lovi uşor peste urechea dreaptă. Eu însă le-am făcut semn, cum m-am priceput mai bine, că nu am nevoie de un astfel de instrument, ceea ce, după cum am aflat mai târziu, l-a făcut pe rege şi pe curteni să aibă o părere foarte proastă despre inteligenţa mea. Regele, după câte mi-am putut da seama, mi-a pus mai multe întrebări, iar eu i-am răspuns în toate limbile pe care le cunoşteam. În cele din urmă, când s-a văzut limpede că nu-i pot înţelege şi nici nu mă pot face înţeles, am fost condus din ordinul său într-un apartament din palat, (acest monarh distingându-se faţă de toţi înaintaşii săi prin ospitalitatea arătată străinilor) unde mă aşteptau doi servitori, care de aci înainte urmau să mă slujească. Mi s-a adus masa, şi patru persoane de vază, pe care mi-am amintit că le văzusem stând foarte aproape de rege, îmi făcură cinstea să ia masa cu mine. Mi s-au servit două rânduri de bucate a câte trei feluri fiecare. Mâncarăm întâi o pulpă de miel tăiată în triunghiuri echilaterale, friptură de vacă în formă de romburi şi cârnaţi în formă de cicloide. Rândul al doilea se compunea din două raţe, cu aripile şi picioarele legate, având forma unor viori, salam şi cârnaţi semănând cu nişte fluiere şi oboaie, precum şi un piept de viţel în forma unei harfe. Servitorii tăiară pâinea în conuri, cilindri, paralelograme şi o mulţime de alte figuri geometrice. În timp ce stăteam la masă, am îndrăznit să întreb cum se numesc în limba lor mai multe obiecte, iar nobilii mei comeseni, ajutaţi fiind de pocnitorii lor, s-au arătat prea încântaţi să-mi răspundă, nădăjduind să-mi stârnească admiraţia pentru priceperea lor deosebită, în cazul când ar fi reuşit să mă facă să leg o conversaţie cu ei. În curând am fost în stare să cer pâine şi băutură şi tot ce mai doream. După masă, tovarăşii mei s-au retras şi, din ordinul regelui mi-a fost trimisă o persoană însoţită de un pocnitor. Omul aduse condei, călimară, hârtie şi trei, patru cărţi, făcându-mă să înţeleg prin semne că are însărcinarea să înveţe limba lor. Am stat împreună patru ceasuri, în care timp am scris un mare număr de cuvinte, aşezate pe coloane, fiecare cuvânt cu traducerea lui alături. De asemenea, am izbutit să învăţ mai multe propoziţiuni scurte, aceasta, cu ajutorul unuia din servitori căruia dascălul meu îi poruncea când să se întoarcă sau să facă o plecăciune, când să se aşeze sau să stea în picioare, când să se plimbe şi câte altele. De fiecare dată eu scriam propoziţiunile. Într-una din cărţile sale, profesorul îmi arătă soarele, luna, stelele, zodiacul, tropicele şi cercurile polare. Tot el mă învăţă şi numele a o mulţime de suprafeţe plane şi corpuri solide. Îmi spuse apoi cum se cheamă fiecare instrument muzical, zugrăvindu-mi-l totodată. În sfârşit mă învăţă un număr de cuvinte obişnuite în legătură cu arta muzicală, cântând din fiecare instrument. După plecarea lui, mi-am aşezat toate cuvintele, împreună cu traducerea respectivă, în ordine alfabetică. Şi astfel, în câteva zile, cu ajutorul unei memorii care nu m-a trădat nici de data aceasta, am pătruns cât de cât în tainele limbii lor. Cuvântul pe care eu îl traduc prin „insulă zburătoare" sau „plutitoare" în limba lor este Laputa, a cărui etimologie adevărată n-am putut s-o aflu. Într-o limbă veche şi de mult uitată lap înseamnă „înalt", iar untuh, cârmuitor, deci Laputa - spun ei - vine de la Lapuntuh. Personal nu sunt de acord cu această derivare ce mi se pare cam trasă de păr. Am îndrăznit să le împărtăşesc învăţaţilor o părere a mea şi anume că Laputa ar veni aproximativ de la Lap outed, lap însemnând, propriu zis, jocul razelor de soare în apele mării, iar outed - aripă, părere pe care totuşi nu vreau s-o impun neapărat, ci doar s-o supun cititorului judicios. Cei cărora le fusesem încredinţat de către rege, văzând cât sunt de prost îmbrăcat, porunciră unui croitor să vină a doua zi dimineaţă şi să-mi ia măsură pentru un rând de haine. Meşterul acesta îşi făcu meseria într-un chip cu totul deosebit de confraţii lui din Europa. Mai întâi îmi măsură înălţimea cu ajutorul unui goniometru, apoi, cu rigla şi compasul îşi însemnă pe hârtie dimensiunile şi contururile trupului meu, iar peste şase zile, îmi aduse hainele, foarte prost cusute şi fără nici o formă, deoarece greşise calculul cu o cifră. M-am mângâiat cu gândul că la ei astfel de greşeli se întâmplă foarte des şi nimeni nu le dă prea mare însemnătate. În timp ce am stat închis în casă, deoarece nu aveam nici haine şi nici nu mă simţeam prea bine, stare care mi-a prelungit şederea cu încă vreo câteva zile, mi-am îmbogăţit mult vocabularul, iar când m-am dus a doua oară la curte, am putut să înţeleg multe din cele ce spunea regele şi, de bine, de rău, să-i răspund. Majestatea Sa poruncise ca insula să se îndrepte spre est-nord-est, până exact deasupra capitalei ţării, Lagado, aflată jos, pe pământ solid. Ne despărţeau vreo nouăzeci de leghe de acest oraş şi călătoria noastră a durat patru zile şi jumătate. Nu-mi dădeam seama câtuşi de puţin că insula zboară prin văzduh. A doua zi dimineaţă, pe la orele unsprezece, regele împreună cu nobilii, curtenii şi ofiţerii săi şi-au pregătit instrumentele muzicale şi au cântat timp de trei ore fără întrerupere, asurzindu-mă de-a binelea; mi-a fost cu neputinţă să înţeleg rostul acestei muzici, până ce m-a lămurit dascălul meu. El mi-a spus că urechile oamenilor din insula lor erau obişnuite cu muzica sferelor care se auzea regulat în anumite perioade, iar acum cei de la curte voiau să-şi arate măiestria la instrumentele pe care le stăpâneau mai bine. În timpul călătoriei noastre spre Lagado, capitala ţării, Majestatea Sa a poruncit ca insula să se oprească deasupra câtorva oraşe şi sate pentru a putea primi plângeri din partea supuşilor săi. În acest scop, au fost coborâte mai multe sfori cu mici greutăţi la capătul de jos. De aceste sfori oamenii îşi legau jalbele, care se ridicau îndată, ca bucăţile de hârtie prinse de şcolari la capătul sforicelei ce ţine zmeul. Uneori primeam de jos vin şi merinde, care erau trase cu ajutorul scripetelor. Cunoştinţele mele în matematică mi-au fost de mare ajutor pentru a pricepe graiul acestor oameni, legat în bună măsură de această ştiinţă precum şi de muzică; cât priveşte aceasta din urmă, nu eram lipsit de talent. Ei îşi exprimă ideile prin linii şi figuri. Dacă doresc, de pildă, să laude frumuseţea unei femei sau a oricărui alt animal, o zugrăvesc prin romburi, cercuri, paralelograme, elipse şi alte figuri geometrice, sau prin cuvinte din domeniul artei muzicale, pe care n-ar avea rost să le înşir aici. În bucătăria regelui am observat fel de fel de instrumente muzicale şi de matematică, după forma cărora bucătarii taie fripturile ce se servesc la masa regelui. Casele lor sunt foarte prost construite, pereţii sunt strâmbi, şi în nici o casă nu întâlneşti un singur unghi drept. Lipsa aceasta se datoreşte dispreţului pe care-l manifestă faţă de aplicaţiile practice ale geometriei, lucru socotit de ei ca vulgar şi mecanic; îndrumările pe care le dau lucrătorilor fiind prea abstracte pentru minţile acestora, greşelile se ţin lanţ. Şi cu toate că se pricep destul de bine să se descurce pe hârtie şi să mânuiască rigla, creionul şi compasul, totuşi, în împrejurările obişnuite ale vieţii, nu am întâlnit un popor mai stângaci, mai neîndemânatic şi mai nepriceput, înzestrat de asemenea, cu o gândire greoaie şi nebuloasă când e vorba de altceva în afară de matematică şi muzică. Raţionează foarte prost şi sunt veşnic gata să te contrazică vehement, dar dreptate au numai din întâmplare, lucru rar de altminteri. Sunt cu totul lipsiţi de imaginaţie şi fantezie şi nu au în limba lor cuvinte corespunzătoare acestor idei. Toate preocupările lor spirituale se reduc la cele două ştiinţe amintite mai sus. Cei mai mulţi dintr-înşii şi mai ales cei care se îndeletnicesc cu astronomia, cred stăruitor în astrologia raţională, cu toate că le e ruşine să mărturisească lucrul acesta. Dar ceea ce m-a mirat mai mult şi mi s-a părut cu totul de neînţeles a fost interesul lor deosebit pentru politică; am băgat de seamă că le place să discute întruna despre treburile obşteşti, să-şi dea părerea asupra problemelor de stat şi să apere cu patimă orice opinie, oricât de lipsită de însemnătate ar fi ea. Nu e mai puţin adevărat că aceleaşi înclinaţii le-am constatat la cei mai mulţi dintre matematicienii pe care i-am cunoscut în Europa, deşi nu am reuşit niciodată să descopăr nici cea mai mică asemănare între cele două ştiinţe, afară doar dacă nu cumva aceşti oameni îşi închipuie că deoarece cercul cel mai mic are tot atâtea grade ca şi cel mai mare, tot astfel şi cârmuirea şi orânduirea lumii nu cere mai multă pricepere decât mânuirea şi învârtirea unui glob. Sunt totuşi înclinat să cred că această pornire izvorăşte dintr-o foarte obişnuită meteahnă a firii omeneşti, meteahnă ce ne face să ne băgăm nasul şi să ne dăm aere de atotcunoscători tocmai asupra chestiunilor care ne privesc cel mai puţin şi pentru care suntem cel mai puţin chemaţi, fie prin firea noastră, fie prin învăţătura pe care-o avem. Oamenii aceştia nu au o clipă de astâmpăr şi nu cunosc liniştea sufletească, iar frământările lor provin din cauze care îi neliniştesc prea puţin pe ceilalţi muritori. Aşa de pildă neliniştea lor se datoreşte unor eventuale schimbări pe care le-ar putea suferi corpurile cereşti: ei se tem că în urma apropierii continui a soarelui de pământ, acesta din urmă va fi cu timpul absorbit sau mistuit; că, treptat, suprafaţa soarelui se va acoperi cu o crustă formată din propriile sale efluvii şi va înceta să mai lumineze universul; că pământul a scăpat ca prin minune să nu fie măturat de coada ultimei comete care, hotărât lucru, l-ar fi prefăcut în cenuşă; şi că următoarea cometă care, după calculele lor, va apare peste treizeci şi unu de ani şi ne va nimici probabil. Căci în cazul când cometa se va apropia până la o anumită distanţă de soare (lucru de care, potrivit calculelor lor, au toate motivele să se teamă), ea va primi o căldură de zece mii de ori mai mare decât aceea a unui fier înroşit, şi, depărtându-se de soare, va târî după ea o coadă incandescentă, lungă de un milion patrusprezece mile, prin care de se va întâmpla să treacă pământul, fie şi la o distanţă de o sută de mii de mile de nucleul sau corpul principal al cometei, el se va aprinde şi va fi prefăcut în cenuşă; că soarele, cheltuindu-şi zilnic căldura fără a avea de unde să înlocuiască pierderile, cu timpul se va stinge şi în cele din urmă va pieri, fapt ce va atrage după sine pieirea globului nostru şi a tuturor planetelor care primesc lumină de la soare. Ei sunt în permanenţă atât de înspăimântaţi de astfel de primejdii, precum şi de altele la fel de cumplite, încât nu pot dormi liniştiţi în paturile lor şi nici nu se pot bucura de plăcerile pe care le oferă viaţa. Dimineaţa când se întâlnesc doi oameni, prima întrebare se referă la sănătatea soarelui, cum a arătat când a apus şi când a răsărit, şi ce speranţe au ei în legătură cu evitarea celei mai apropiate comete. Şi când discută astfel de lucruri, seamănă întocmai cu băieţii noştri care se desfată ascultând cu nesaţ poveşti înfricoşătoare despre duhuri şi strigoi, iar după aceea nu îndrăznesc să se mai ducă la culcare de frică. Femeile de pe insulă sunt foarte vioaie; ele îşi dispreţuiesc bărbaţii şi-i îndrăgesc nespus de mult pe străini; dintr-aceştia există întotdeauna un număr considerabil pe insulă. Ei vin de jos, de pe continent şi se prezintă la curte fie în legătură cu treburile diferitelor oraşe şi corporaţii, fie pentru interese personale, dar sunt priviţi de sus pentru că nu sunt atât de înzestraţi ca bărbaţii de pe insulă. Dintre aceştia, doamnele îşi aleg curtezanii. Supărător e faptul că ele se comportă cu prea multă uşurinţă şi nepăsare, căci soţul fiind veşnic absorbit în speculaţii, amanta şi amantul pot ajunge până la cele mai mari intimităţi în prezenţa lui —, e de ajuns ca bărbatul să aibă la îndemână hârtie şi instrumentele necesare şi să nu-l aibă alături pe pocnitor. Soţiile şi fiicele laputanilor sunt nemulţumite de captivitatea lor pe această insulă, deşi eu îl socotesc cel mai încântător colţ din lume. Şi cu toate că ele duc aici un trai îmbelşugat şi plin de măreţie şi li se îngăduie să facă tot ce le place, totuşi tânjesc să vadă lumea şi să se bucure de distracţiile din capitală, lucru care nu li se îngăduie fără o autorizaţie specială din partea regelui. Aceasta, însă, nu se capătă prea uşor, deoarece oamenii de seamă au constatat, în urma unei bogate experienţe, cât de greu este să-şi convingă soţiile să se înapoieze de acolo. Mi s-a povestit că o doamnă de neam de la curte care avea mai mulţi copii - era măritată cu primul ministru, cel mai bogat cetăţean al regatului, un om încântător care o iubea la nebunie şi locuia în cel mai frumos palat al insulei - a plecat la Lagado spre a-şi căuta, chipurile, sănătatea; acolo s-a ascuns timp de câteva luni, până când regele a trimis oamenii legii s-o caute. Până la urmă, a fost găsită într-un birt murdar, toată în zdrenţe, pentru că îşi amanetase hainele spre a întreţine un rândaş bătrân şi pocit care o bătea în fiecare zi şi de lângă care a fost luată cu sila. Cu toate că soţul ei, plin de înţelegere, a primit-o fără să-i facă nici cel mai mic reproş, curând după aceea a reuşit să se furişeze din nou jos, cu toate bijuteriile, la acelaşi amant, şi de atunci nu s-a mai auzit nimic despre ea. Cele de mai sus ar putea să-i pară cititorului mai curând o poveste europeană sau englezească, decât una dintr-o ţară atât de îndepărtată. Să binevoiască însă cititorul să-şi aducă aminte că toanele femeilor nu se mărginesc la o anumită climă sau la un anumit popor şi că femeile seamănă mult mai mult între ele decât şi-ar putea cineva închipui. Într-o lună de zile, învăţasem destul de bine limba lor pentru a putea răspunde la cele mai multe întrebări ale regelui, atunci când aveam cinstea să-l văd. Majestatea Sa nu s-a arătat câtuşi de puţin curios să cunoască legile, sistemul de guvernare, istoria, religia sau obiceiurile ţărilor pe unde fusesem, ci s-a mulţumit doar să mă întrebe despre stadiul în care se află la noi matematica şi mi-a ascultat relatările cu multă nepăsare şi dispreţ, cu toate că cei doi pocnitori îl făceau adesea atent.     CAPITOLUL III   Un fenomen explicat de filozofia şi astronomia modernă. Marile progrese ale laputanilor în astronomie. Metoda regelui de a potoli răscoalele.   Curiozitatea străinilor este un lucru atât de obişnuit pretutindeni, încât înainte de a purcede să întreprind orice fel de cercetări i-am cerut voie regelui să văd curiozităţile insulei; el a avut bunăvoinţa de a-mi încuviinţa cererea şi a poruncit profesorului să mă însoţească. Voiam, în primul rând să aflu prin ce mijloace artificiale sau naturale se putea deplasa insula în diferite direcţii; în cele ce urmează, îi voi face cititorului o descriere filozofică a fenomenului. Insula zburătoare sau plutitoare este perfect circulară, având un diametru" de 7837 yarzi sau aproximativ patru mile şi jumătate, deci o suprafaţă de zece mii de acri, şi o grosime de trei sute de yarzi. Fundul sau suprafaţa inferioară, pe care o văd cei aflaţi dedesubt, este un platou de diamant, foarte regulat, cu o grosime de aproximativ două sute de yarzi. Deasupra lui se află mai multe minerale, aşezate în ordinea lor obişnuită, iar mai sus se găseşte un strat de pământ bogat, adânc de zece până la douăsprezece picioare, înclinarea suprafeţei superioare dinspre margine spre centru face ca rouă şi ploile să se adune în pârâiaşe ce curg spre mijlocul insulei, unde se varsă în patru bazine mari, fiecare din ele având aproximativ o jumătate de milă în circumferinţă şi aflându-se la două sute de yarzi depărtare de centru. Din bazine, apa se evaporă continuu în timpul zilei datorită soarelui, ceea ce împiedică revărsarea lor. Pe lângă aceasta, întrucât stă în puterea regelui să ridice insula deasupra straturilor de nori şi vapori, el poate împiedica rouă şi ploaia să cadă, ori de câte ori doreşte. Căci după cum susţin naturaliştii lor, cei mai înalţi nori nu se pot ridica la mai mult de două mile în văzduh —, cel puţin în ţara aceea nu s-a observat aşa ceva. În centrul insulei se află o prăpastie de vreo cincizeci de yarzi în diametru, prin care astronomii coboară într-o uriaşă grotă boltită numită flandona gagnole sau „peştera astronomului", situată la o adâncime de o sută de yarzi sub suprafaţa superioară a platoului de diamant. În această peşteră sunt douăzeci de lămpi veşnic aprinse, care, datorită reflectării diamantului, aruncă o lumină puternică în toate părţile. Aici se găsesc fel de fel de sextanţi, goniometre, telescoape, astrolabe şi alte instrumente astronomice. Ciudăţenia cea mai mare, însă - şi e lucrul de care atârnă soarta întregii insule - îl constituie un magnet uriaş, semănând cu suveica ţesătorului. Magnetul are o lungime de şase yarzi şi, în partea sa cea mai groasă, e lat de cel puţin trei yarzi. El se sprijină pe un ax foarte solid de diamant în jurul căruia se învârteşte şi este echilibrat cu atâta precizie, încât mâna cea mai firavă îl poate învârti. Magnetul se află vârât într-un cilindru de diamant, gol pe dinăuntru, a cărui înălţime şi grosime a pereţilor măsoară patru picioare. Cilindrul are un diametru de 12 yarzi şi se sprijină orizontal pe opt stâlpi de diamant, fiecare stâlp fiind înalt de şase yarzi. În mijlocul părţii concave se află o scobitură adâncă de douăsprezece incii, unde sunt aşezate capetele axului care poate fi învârtit după dorinţă. Nici o forţă nu poate urni piatra din loc, pentru că cilindrul şi stâlpii sunt dintr-o bucată cu diamantul care formează baza insulei. Cu ajutorul acestui magnet, insula este ridicată, coborâtă sau deplasată dintr-un loc în altul. Faţă de acea parte a pământului peste care stăpâneşte regele, piatra e înzestrată la un capăt cu putere de atracţie, iar la celălalt cu putere de respingere. Când magnetul este aşezat cu capătul care atrage înspre pământ, insula coboară; când însă capătul care respinge e îndreptat în jos, insula se ridică imediat în sus. Când poziţia magnetului este oblică, oblică e şi mişcarea insulei, deoarece în acest magnet forţele acţionează întotdeauna paralel cu direcţia lui. Datorită acestei mişcări piezişe, insula e îndreptată înspre diferitele regiuni ale regatului. Pentru a ne face o idee de felul în care înaintează, să presupunem că A-B reprezintă o linie ce străbate de-a curmezişul ţara Balnibarbi, că linia C-D reprezintă magnetul, din care D este capătul care respinge, iar C capătul care atrage; insula s-o însemnăm cu C. Să presupunem că magnetul e aşezat în poziţia C-D cu capătul care respinge îndreptat în jos. În acest caz insula va fi ridicată, oblic, spre D. Când a ajuns în D, să presupunem că magnetul este învârtit pe axul lui, până când capătul care atrage arată înspre E; atunci insula va porni oblic spre E ţ dacă magnetul se învârteşte din nou pe ax până când ajunge în poziţia E-F cu capătul care respinge îndreptat în jos, insula se va ridica oblic spre F, de unde îndreptând spre G capătul care atrage, insula poate fi dusă spre G, apoi de la G la H, tot învârtind magnetul în aşa fel, încât capătul care respinge să fie îndreptat în jos. Şi astfel, schimbând poziţia magnetului ori de câte ori este nevoie, insula poate fi ridicată, sau coborâtă într-o direcţie oblică şi, datorită acestor ridicări şi coborâri alternative (oblicitatea nefiind considerabilă), ea se poate deplasa dintr-o parte în alta a ţării. Trebuie să spun, totuşi, că insula nu se poate deplasa dincolo de hotarele regatului, după cum nu se poate ridica la o înălţime mai mare de patru mile. Astronomii (care au scris tratate voluminoase despre magnet) explică fenomenul în felul următor: forţa magnetică nu se exercită dincolo de patru mile, iar mineralul care acţionează asupra pietrei magnetice din interiorul pământului şi al mării până la vreo şase leghe depărtare de coastă nu este răspândit pe tot globul, ci se află numai între graniţele acestei ţări; aşa că, datorită marelui avantaj pe care îl prezintă o astfel de situaţie, unui monarh nu i-ar fi de loc greu să supună orice ţară care s-ar găsi în raza de atracţie a acestui magnet. Atunci când magnetul se află aşezat paralel cu linia orizontului, insula stă nemişcată, deoarece în acest caz extremităţile lui, aflându-se la o egală depărtare de pământ, acţionează cu forţe egale, una trăgând insula în jos, cealaltă împingând-o în sus şi, în consecinţă, nu rezultă nici o mişcare. Magnetul acesta este încredinţat unor astronomi care, din timp în timp, îndreaptă insula după cum porunceşte regele. Ei îşi petrec cea mai mare parte a vieţii cercetând corpurile cereşti cu ajutorul unor lunete, ce le întrec cu mult pe ale noastre. Căci, deşi cele mai mari telescoape ale lor nu sunt mai lungi de trei picioare, totuşi ele măresc mult mai mult decât telescoapele noastre de o sută de yarzi, şi arată stelele cu o mai mare claritate. Lucrul acesta le-a îngăduit să-şi extindă descoperirile mult mai departe decât astronomii noştri din Europa. Ei au alcătuit un catalog cuprinzând zece mii de stele fixe, pe câtă vreme cele mai mari cataloage ale noastre nu cuprind mai mult de o treime din acest număr. Ei au descoperit de asemenea două stele mai mici sau sateliţi care se învârtesc în jurul lui Marte. Cel mai apropiat se află la o distanţă egală cu trei diametre ale lui Marte de centrul planetei principale, iar cel mai depărtat, la o distanţă de cinci diametre. Primul satelit are o mişcare de rotaţie de zece ore, iar al doilea de douăzeci şi una de ore şi jumătate. Astfel, pătratele epocelor lor periodice cresc aproximativ în aceeaşi proporţie cu cuburile distanţelor de la centrul lui Marte, ceea ce dovedeşte, indiscutabil, că ele sunt guvernate de aceeaşi lege a gravităţii care influenţează celelalte corpuri cereşti. Ei au descoperit nouăzeci şi trei de comete diferite, stabilind cu multă exactitate perioadele lor. Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile (ceea ce ei afirmă cu multă tărie), ar fi de dorit ca observaţiile lor să fie date publicită-ţii şi, prin aceasta, teoria cometelor, care în momentul de faţă este foarte şubredă şi defectuoasă, ar putea fi adusă la nivelul celorlalte părţi ale astronomiei, care au atins desăvârşirea. Regele ar fi monarhul cel mai absolut din lume, dacă ar putea câştiga pe miniştri de partea lui. Aceştia însă, întrucât îşi au moşiile jos, pe continent, şi socotesc că slujba de curtean este cât se poate de nesigură, n-ar consimţi în ruptul capului la înrobirea ţării lor. Dacă se întâmplă ca vreun oraş să se răzvrătească, să fie sfâşiat de lupte interne sau să refuze plata tributului obişnuit, regele are la îndemână două mijloace pentru a-l readuce la ordine. Primul şi cel mai blând este de a ţine insula nemişcată deasupra oraşului şi a ţinutului din jur, ceea ce îi lipseşte pe locuitori de binefacerile soarelui şi ale ploii, şi, în consecinţă, aceştia sunt ameninţaţi de foamete şi de molime. Dacă abaterile sunt mai grave, de pe insulă se aruncă asupra lor bolovani de piatră de care nu se pot apăra decât ascunzîndu-se în pivniţe sau peşteri, în timp ce casele lor sunt prefăcute în ruine. Dacă şi atunci ei continuă să se încăpăţâneze în fărădelegile lor sau organizează răscoale, regele recurge la ultima măsură, lăsând insula să cadă drept peste capetele lor, ceea ce duce la pieirea oamenilor şi la nimicirea caselor lor. Totuşi, aceasta este o măsură extremă, la care monarhul recurge arareori şi atunci o face fără nici o tragere de inimă. De altfel nici miniştrii săi nu-l îndeamnă să ia asemenea hotărâri care, pe de o parte, le-ar atrage ura poporului, iar pe de altă parte ar aduce foarte multe pagube propriilor lor moşii, aflate jos, pe continent, deoarece insula este un bun ce aparţine numai regelui. Există totuşi şi un alt motiv mai temeinic, pentru care cârmuitorii acestei ţări s-au ferit întotdeauna să recurgă la mijloace atât de cumplite, în afara cazurilor cu totul excepţionale. Dacă, de pildă, oraşul sortit pieirii este aşezat pe stânci înalte (şi, de fapt, mai toate oraşele lor mari se bucură de o astfel de aşezare, tocmai pentru a preîntâmpina asemenea nenorociri), dacă are multe turle ascuţite sau stâlpi de piatră, căderea vertiginoasă ar putea primejdui fundul sau suprafaţa inferioară a insulei care, deşi este formată, după cum am mai spus, dintr-un singur diamant gros de două sute de yarzi, ar putea să crape din pricina izbiturii prea puternice sau să plesnească din pricina apropierii prea mari de focurile din casele de jos, de pe pământ, aşa cum se întâmplă uneori cu pereţii de piatră sau de fier ai coşurilor noastre. Poporul ştie prea bine acest lucru şi îşi dă seama până unde poate merge cu încăpăţânarea, atunci când e în joc libertatea şi avutul său. Iar regele, când e foarte mânios şi hotărât să prefacă oraşul în praf şi pulbere, porunceşte ca insula să coboare cât se poate de domol, căutând parcă să-şi arate blândeţea faţă de poporul său, dar, de fapt, temându-se să nu spargă fundul de diamant al insulei; în care caz, după părerea tuturor învăţaţilor lor, magnetul nu ar mai putea susţine insula şi întreaga masă s-ar prăbuşi la pământ. Potrivit unei legi fundamentale, nici regele, nici vreunul din cei doi fii ai săi mai mari nu au voie să părăsească insula; de asemenea, nici regina nu se bucură de acest drept, până ajunge la vârsta când nu mai poate avea copii.  

Capitolul V   Când m-am întors la West Egg în noaptea aceea, mi-a fost teamă o clipă că-mi luase foc casa. Se făcuse ora două noaptea şi întreg capătul peninsulei era scăldat într-o lumină care se revărsa peste grădină şi aprindea linii strălucitoare, lungi, pe firele de telegraf de la marginea şoselei. Dând colţul, am văzut că venea din casa lui Gatsby, iluminată din vârful turnului şi până-n pivniţă. La început am crezut că e o altă recepţie. Vreo petrecere mai agitată care se transformase acum în jocul „de-a v-aţi ascunselea" sau „de-a sardelele-n cutie" cu toată casa deschisă jocului. Însă nu se auzea nici un sunet. Numai vântul printre arbori făcea să tremure frunzele, ascunzând sau dezvăluind iarăşi luminile, ca şi cum casa ar fi clipit în întuneric. Pe când taxiul care mă adusese se depărta, l-am văzut pe Gatsby venind spre mine de-a curmezişul pajistii.   — Casa ta parcă ar fi o expoziţie universală, i-am spus. — Da? îşi întoarse el absent ochii spre ea. Am trecut şi eu, fără rost, aşa, prin două-trei camere. Hai să mergem la Coney Island, bătrâne. Luăm maşina mea. — E prea târziu. — Atunci, hai să facem o baie în piscină. Nu m-am folosit de ea toată vara. — Trebuie să mă culc. — Bine, atunci.   Aştepta, privindu-mă cu o nerăbdare reprimată. — Am vorbit cu domnişoara Baker, am spus după o clipă. Am să-i telefonez lui Daisy mâine şi am s-o invit să ia ceaiul cu mine. — A, foarte bine, spuse el absent. Nu vreau să-ţi pricinuiesc bătăi de cap. — Ce zi îţi convine? — Ce zi îţi convine ţie, mă corectă el repede. Înţelegi, nu vreau să-ţi dau nici un fel de bătaie de cap. — Ce zici de poimâine? Se gândi un moment. Apoi spuse fără tragere de inimă: — Vezi că..., voiam să tund iarba. Privirăm amândoi iarba: era un hotar evident acolo unde se termina pajiştea mea neîngrijită şi unde începea câmpul mai întunecos, bine întreţinut, al curţii lui.   Am crezut o clipă că voia să tundă iarba din curtea mea. — Mai e un singur amănunt, spuse el nesigur şi ezită. — Ai vrea să mai amânăm câteva zile? — A, nu, nu asta. Sau, cel puţin... Începu să se încurce într-o serie de formule de început. — Vezi, m-am gândit... Uite, bătrâne, ascultă. Mi se pare că tu nu câştigi prea mult? — Nu cine ştie ce. Asta păru să-l liniştească şi continuă cu mai multă încredere. — Mă gândeam eu că nu, şi ai să mă ierţi că sunt... Uite, stii că şi eu mă ocup cu mici afaceri în genul ăsta, oarecum în genul ăsta, înţelegi. Şi mă gândeam că dacă nu câştigi prea mult... Tu vinzi acţiuni, nu-i aşa, bătrâne? — Încerc. — Atunci, te-ar putea interesa. Nu ţi-ar lua mult timp şi ai putea câştiga o sumă frumuşică. E o chestie confidentială, în fond.   Îmi dau seama acum că, în împrejurări diferite, această conversaţie ar fi putut constitui unul din punctele de cotitură ale vieţii mele. Dar întrucât oferta era în mod cvident şi prea lipsit de tact o compensaţie pentru un serviciu pe care urma să i-l fac, n-aveam altă soluţie decât s-o resping scurt. — Acum sunt prea ocupat, i-am spus. Îţi mulţumesc foarte mult, însă n-aş mai avea timp să mă ocup şi de altceva. — Dar nu e nevoie să ai de-a face cu Wolfsheim.   Era evident că se gândea că mă feresc de „legătura" pe care acesta o menţionase atunci, la masă, însă l-am asigurat că se înşela. Mai aşteptă un moment, sperând că am să încep eu o conversaţie, însă eram prea preocupat ca să-i mai pot răspunde, astfel că se întoarse fără nici un entuziasm acasă la el.   Seara aceea mă făcuse să mă simt fericit şi cu inima uşoară; cred că am căzut într-un somn adânc îndată ce am trecut pragul propriei mele locuinţe. Nu mai ştiu, deci, dacă Gatsby s-a dus sau nu în noaptea aceea să se plimbe la Coney Island sau câte ceasuri s-a mai vânturat „fără rost" prin camere, în timp ce în casă luminile ardeau festiv mai departe. A doua zi dimineaţă i-am telefonat lui Daisy de la birou, invitând-o să ia ceaiul cu mine. — Nu-l aduce pe Tom, o avertizai. — Ce-ai spus? — Nu-l aduce pe Tom. — Cine e Tom? mă întrebă ea cu nevinovăţie.   În ziua asupra căreia ne înţeleseserăm cădea o ploaie torenţială. La ora unsprezece, un om în impermeabil, trăgând după el o maşinărie, bătu la uşa din faţă şi-mi spuse că domnul Gatsby îl trimisese să tundă iarba în curtea mea. Asta îmi aminti că uitasem să spun bucătăresei mele finlandeze să se întoarcă spre seară, aşa că plecai eu însumi la West Egg Village s-o caut, pe nişte alei cu case văruite, ude leoarcă, şi să cumpăr ceşti, lămăi, flori. Florile se dovediră inutile, căci la ora două o adevărată seră sosi din partea lui Gatsby, în nenumărate glastre mai mari sau mai mici. O oră mai târziu, uşa din faţă se deschise brusc şi Gatsby, într-un costum alb de flanel, cu cămaşă argintie şi cravată aurie, intră grăbit. Era palid şi sub ochi i se adânceau cearcăne întunecate de insomnie. — E totul în regulă? mă întrebă el de îndată. — Iarba arată foarte bine, dacă la asta te referi. — Ce iarbă? mă întreb absent. A, iarba din curte.   Privi pe fereastră spre curte, dar, judecând după expresia feţei, nu cred că vedea ceva. — Arată foarte bine, remarcă vag. Într-un ziar scria că, după cât pare, ploaia se va opri pe la ora patru. Parcă în The Journal. Ai nevoie de ceva, să zicem de... ceai? Îl dusei în bucâtărie unde privi cam cu reproş spre finlandeză. Împreună examinarăm cele vreo duzină de prăjituri cu lămâie pe care le cumpărasem de la prăvălia de delicatese. — Crezi că merg? îl întrebai. — Sigur, sigur! Sunt grozave! şi adăugă cu voce găunoasă: ...bătrâne.   Ploaia se rări către ora trei şi jumătate, preschimbându-se într-o ceaţă umedă prin care pluteau din când în când, ca roua, picaturi fine. Gatsby frunzărea, orb, printr-un număr din Economia lui Clay, tresărind când pasul finlandezei zguduia podeaua bucâtăriei şi privind din când în când, cu ochii mijiţi, spre ferestrele înceţoşate, ca şi când o serie de întâmplări nevăzute însă îngrijorătoare ar fi avut loc afară. În cele din urmă se ridică şi mă informă cu o voce nesigură că pleacă acasă. — Ce mai e şi asta? — N-o să vină nimeni. S-a făcut prea târziu!   Şi îşi privi ceasul ca şi cum timpul i-ar fi fost măsurat cu zgărcenie. — Nu pot să aştept aici toată ziua. — Nu fi absurd, este exact patru fără două minute. Se aşeză nenorocit, ca şi cum l-aş fi împins pe scaun şi în acelaşi moment se auzi zgomotul unui motor de automobil în curtea mea. Sărirăm în picioare amândoi în acelaşi timp şi, câştigat de neliniştea lui, ieşii în curte. Sub boschetul de liliac picurând de ploaie, o maşină mare, deschisă, se îndrepta pe alee spre uşa de la intrare. Se opri. Faţa lui Daisy, aplecată într-o parte pe sub pălărioara în trei colţuri de culoarea izmei, mă privi cu un surâs extatic, strălucitor. — Aici locuieşti cu adevărat, scumpul meu?   Vocea ei care-ţi dădea fiori era ca o băutură ametitoare, reconfortantă, prin ploaie. O clipă îi urmării doar cu urechea modulaţiile urcând şi coborând, înainte ca vorbele să-şi capete înţelesul. O şuviţă umedă de păr îi cădea ca o izbucnire albăstrie peste obraz şi mâna îi era udă de picături scânteietoare când o luai într-ale mele ca s-o ajut să coboare din automobil. — Te-ai îndrăgostit de mine? mă întrebă încet la ureche. De ce mi-ai cerut să vin singură? — Ăsta e un secret ca în castelele cu stafii. Spune-i şoferului să se ducă undeva departe şi să facă ce vrea el un ceas. — Întoarce-te peste un ceas, Ferdie, îi spuse ea şi adăugă într-un murmur grav: Îl cheamă Ferdie. — Îi face rău la nas mirosul de benzină? — N-aş crede, spuse ea nevinovată. De ce?   Intrarăm. Spre stupefacţia mea, sufrageria era pustie. — Ciudat, exclamai. — Ce e ciudat? Întoarse capul, căci tocmai atunci se auzi o bătaie uşoară, demnă, la uşa din faţă. Mă dusei să deschid. Gatsby, palid ca moartea, stătea într-o baltă de apă de ploaie, privindu-mă tragic cu ochi orbi.   Cu mâinile încă în buzunarul hainei, păşi mecanic pe lângă mine în hol, coti brusc, ca şi cum ar fi fost tras pe aţă, şi dispăru în sufragerie. Nu era nimic amuzant. Conştient de faptul că inima-mi bătea prea tare, am închis uşa de la intrare spre ploaia care se înteţea. Timp de o jumătate de minut nu se auzi nici un sunet. Apoi răzbătu din sufragerie un murmur înăbuşit şi o frântură dintr-un râs, după care urmă vocea lui Daisy, pe un ton limpede, artificial: — Pot să-ţi spun că-mi pare grozav de bine că te întâlnesc iarăşi.   Pauză; dură oribil de mult. N-aveam nimic de făcut în hol, aşa că intrai în cameră. Gatsby, cu mâinile în buzunare, se rezema de consola căminului într-o poză contrafăcută a degajării perfecte, poate chiar a unei vagi plictiseli. Dăduse capul pe spate atât de mult, încât se rezema de cadranul ceasului defunct de pe cămin, şi din această poziţie, ochii săi deznadăjduiţi o priveau pe Daisy care şedea, înfricoşată însă plină de graţie, pe marginea unui scaun cu spătarul drept. — Noi ne-am mai întâlnit, murmură Gatsby.   Ochii lui priviră o clipă spre mine şi buzele i se despărţiră într-o încercare eşuată de râs. Din fericire, ceasul alese acest moment ca să se încline primejdios la apăsarea capului său, aşa că se întoarse, îl prinse repede cu degete tremurătoare şi-l puse la loc. Apoi se aşeză, rigid, cu cotul pe braţul canapelei şi cu bărbia sprijinită în palmă. — Te rog să mă ierţi c-am deranjat ceasul, spuse.   Bănuiesc că faţa mea prinsese o nuanţă roşiatică, asemenea celor bătuţi de soarele tropicelor. Nu eram în stare să murmur nici măcar o singură banalitate din cele o mie care-mi treceau prin cap. — E un ceas vechi, spusei, probabil cu o expresie idioată. Un moment, după câte mi se păru, toţi furăm convinşi că ceasul se spărsese în bucăţele pe podea. — Nu ne-am mai văzut de ani de zile, spuse Daisy cu vocea cât se poate de indiferentă. — Cinci ani în noiembrie viitor.   Răspunsul acesta automat al lui Gatsby ne amuţi din nou pe toţi încă un timp. Îi ridicai pe amândoi în picioare în cele din urmă, cu sugestia desperată că ar fi putut să mă ajute la bucătărie să pregătesc ceaiul, însă tocmai atunci diabolica finlandeză îl aduse pe o tavă. În confuzia binevenită care urmă, în zgomotul ceştilor şi al farfurioarelor de prăjituri, se stabili de la sine un fel de decenţă fizică. Gatsby se retrase în umbră şi, în timp ce eu şi cu Daisy stăteam de vorbă, ne privea conştiincios când pe unul, când pe celălalt cu ochi încordaţi, nefericiţi. Totuşi, întrucăt această linişte nu reprezenta un scop în sine, invocai o scuză în primul moment posibil şi mă ridicai în picioare. — Unde te duci? mă întrebă Gatsby cuprins de o panică bruscă. — Mă întorc imediat. — Trebuie să-ţi spun ceva înainte de a pleca. Mă urmă disperat în bucătărie, închise uşa şi şopti: „O, Doamne!" cu un aer complet nenorocit. — Ce s-a întâmplat? — Toată chestia asta este o greşeală teribilă, spuse, clătinând din cap într-o parte şi într-alta, o greşeală teribilă, teribilă. — Eşti doar intimidat, asta-i tot. Şi din fericire, şi Daisy e intimidată. — E intimidată? repetă el incredul. — La fel de mult ca şi tine. — Nu vorbi aşa tare. — Te porţi ca un adolescent, izbucnii nerăbdător. Şi nu numai atât, eşti şi prost crescut.   Daisy a rămas acolo singură. Ridică mâna pentru a-mi opri cuvintele, mă privi cu un reproş de neuitat şi, deschizând uşa cu precauţie, se strecură din nou în camera cealaltă. Ieşii pe uşa din spate – întocmai cum făcuse şi Gatsby când executase circuitul încărcat de nervozitate, în jurul casei, cu o jumătate de ceas mai înainte – şi alergai spre un copac uriaş, noduros, bătrân, al cărui frunziş des făcea o ţesătură ce mă apăra de ploaie. Începuse din nou să plouă torenţial şi pajiştea mea nenivelată, bine tunsă de grădinarul lui Gatsby, era plină de mici băltoace noroioase şi de adevărate mlaştini preistorice. De sub copac nu aveam la ce să mă uit în afară de casa enormă a lui Gatsby, aşa că o privii fix, cum făcea Kant cu clopotniţa bisericii lui, timp de o jumătate de ceas. O construise un negustor de bere pe la începutul epocii în care cu toţii erau înnebuniţi de „culoarea istorică", cu vreo zece ani mai înainte, şi circula o anecdotă că ar fi fost dispus să plătească impozitele pe cinci ani pentru toate vilele din împrejurimi dacă proprietarii se învoiau să le facă acoperişul din paie. Poate că refuzul acesta îl descurajase în planul său de a întemeia o familie – căci intrase într-un declin aproape imediat. Copiii săi vânduseră casa când coroana funerară era încă pe uşa de la intrare. Americanii, chiar dacă sunt uneori dispuşi să fie sclavi, au manifestat întotdeauna un fel de încăpăţânare împotriva încercărilor de a-i face să se simtă ţărani.   După o jumătate de ceas soarele strălucea iarăşi şi automobilul de la băcănia din oraş intră pe aleea lui Gatsby aducând materiile prime pentru masa de seară a servitorilor – eram sigur că în ceea ce-l priveşte pe el, n-o să poată înghiţi nici măcar o îmbucătură. O cameristă începu să deschidă ferestrele de la etajul de sus al casei, aparând câte o clipă la fiecare şi, aplecându-se la balconul mare din mijloc, scuipă gânditoare în grădină. Era vremea să intru şi eu în casă. Cât timp plouase, zgomotul picăturilor părea să fie însuşi murmurul vocilor ridicându-se din când în când în izbucniri de emoţie. Însă în liniştea aceasta nouă care se lăsase, simţeam într-un fel că se lăsase tăcere şi în casă.   Intrai – după ce făcui în bucătărie toate zgomotele posibile, oprindu-mă doar de la a răsturna aragazul – însă nu cred că auziseră ceva. Şedeau fiecare la câte un capăt al canapelei, privindu-se ca şi cum tocmai şi-ar fi adresat o întrebare sau ar fi fust pe punctul de a o face, şi orice urmă de stânjeneală dispăruse. Faţa lui Daisy era pătată de lacrimi şi, când intrai, sări în picioare şi începu să şi-o şteargă cu batista în faţa oglinzii. Însă Gatsby suferise o schimbare pur şi simplu uluitoare. Strălucea de-a binelea; deşi nu spunea nici o vorbă şi nu schiţa nici un gest exaltat, o stare de necunoscută bucurie iradia din el, răspândindu-se în întreaga cameră. — A, salut, bătrâne, spuse, ca şi cum nu m-ar fi văzut de ani de zile.   Un moment avui impresia că avea să-mi strângă mâna. — A stat ploaia. — A stat? Când înţelese ce-i spuneam, când văzu că acum soarele intra în cameră cu clopoţei scânteietori de lumină, surâse ca omuleţul din barometru, ca o fiinţă însufleţită extatic de lumina revenită, şi repetă ştirea pentru Daisy: — Ce zici de asta? A stat ploaia. — Ce bine-mi pare, Jay.   Vocea ei plină de o frumuseţe dureroasă, nostalgică, exprima acum numai bucurie neaşteptată. — Aş vrea ca tu şi cu Daisy să veniţi dincolo, acasă la mine. Vreau să-i arăt locuinţa mea. — Eşti sigur că ţii să vin şi eu? — Absolut, bătrâne. Daisy urcă să se spele pe faţă – acum de-abia, prea târziu, mă gândii umilit la prosoapele mele – în timp ce Gatsby şi cu mine o aşteptam pe pajiştea din faţa casei. — Casa mea arată bine, ce zici? mă întrebă el. Vezi cum se răsfrânge lumina pe faţadă. Mă declarai de acord că arăta splendid. — Da.   Ochii îi alunecau în sus şi-n jos peste faţada construcţiei, peste fiecare uşă arcuită, peste fiecare turnuleţ pătrat. — Mi-au trebuit exact trei ani ca să câştig banii cu care am cumpărat-o. — Credeam că ai moştenit averea, — Am moştenit-o, batrăne, răspunse el automat, însă cea mai mare parte din ea am pierdut-o când cu panica cea mare, panica războiului.   Cred că habar n-avea ce spunea, pentru că atunci când l-am întrebat cu ce afaceri se ocupa îmi răspunse: „Asta-i treaba mea", înainte de a-şi da seama că nu era răspunsul cuvenit. — A, m-am ocupat cu mai multe chestii, se corectă. La început, am făcut afaceri cu produse farmaceutice şi pe urmă am intrat în afaceri cu petrol. Însă acum nu mă mai ocup cu nici una din astea. Mă privi cu ceva mai multă atenţie. — Vrei să spui că te-ai gândit la ce ţi-am propus ieri noapte? Înainte de a-i putea răspunde, Daisy ieşi din casă şi cele două rânduri de nasturi de alamă de pe rochia ei scânteiară în lumina soarelui. — Casa asta uriaşă? strigă ea arătând cu degetul. — Îţi place? — E splendidă, însă nu înţeleg cum de poţi trăi acolo singur. — O umplu în permanenţă cu oameni interesanţi, ziua şi noaptea. Dintre cei care fac lucruri interesante. Oameni celebri.   În loc de a lua drumul cel mai scurt, de-a lungul golfului, ieşirăm în drumul principal ca să trecem pe sub portal. Cu murmure fermecătoare, Daisy admira unul sau altul din aspectele siluetei feudale care se profila pe cer, se extazia în faţa grădinilor, a mirosului viu al crinilor de baltă şi a miresmelor mai ascuţite ale trandafirilor sălbatici sau ale florilor de prun. Mi se părea ciudat să ajung la treptele de marmură de la intrare fără să văd culorile vii ale rochiilor de seară agitându-se în hol şi fără să aud alte sunete decât ciripitul păsărilor prin pomi. Înăuntru, pe când treceam prin camerele de muzică în stil Marie Antoinette şi prin saloanele în stilul Restauraţiei, aveam impresia că sub fiecare masă sau canapea erau ascunşi oaspeţi paralizaţi de porunci severe şi siliţi să rămănă nevăzuţi, ţinându-şi respiraţia la trecerea noastră. Când Gatsby închise uşa bibliotecii, aş fi putut jura că-l aud pe omul cu ochi de bufniţă izbucnind într-un râs fantomatic.   Urcarăm la etaj, trecând prin dormitoare de epocă, tapetate în trandafiriu şi în mătase de culoarea izmei şi însufleţite acum de flori proaspete, trecând prin camere de toaletă, prin băi cu căzi îngropate – intrând chiar, nepoftiţi, într-o cameră unde un bărbat cu aspect hirsut, îmbrăcat în pijama, făcea un fel de gimnastică medicală, lungit pe podea. Era domnul Klipspringer, „chiriaşul". Devreme dimineaţă, îl văzusem rătăcind înfometat pe plajă. În cele din urmă ajunserăm la apartamentul personal al lui Gatsby, un dormitor, o cameră de baie şi un salon de bărbat singur, unde ne oprirăm să bem un pahar de lichior pe care el îl scoase dintr-un dulap în perete. Nu încetase nici un moment s-o privească pe Daisy şi cred că reevalua acum tot ce avea în casă în funcţie de nuanţele reacţiilor pe care le întâlnea în ochii ei adoraţi. Uneori, el însuşi privea în jur, la bunurile lui, cu un aer buimăcit, ca şi cum prezenţa ei ameţitoare, vie, făcea ca nimic dintre ele să nu mai fie real. O dată fu cât pe ce să se prăbuşească pe scări.   Dormitorul era camera cea mai simplu mobilată din întreaga locuinţă – cu cxcepţia măsuţei cu oglindă, împodobită cu un serviciu de toaletă din aur curat, Daisy ridică încântată peria şi-şi perie părul, iar Gatsby se aşeză, îşi acoperi ochii cu mâna şi începu să râdă. — Ce lucru straniu, straniu, bătrâne, spunea el răzând. Nu pot... Dacă aş încerca să... Era vizibil că trecuse prin două stări de spirit şi că intra acum într-a treia. După stânjeneala şi bucuria excesivă, era mistuit de un fel de uimire religioasă fată de prezenţa ei. Fusese stăpânit de aşteptare atât de mult timp, visase atâta, o dorise cu dinţii strânşi într-un fel de paroxism, o tensiune de neîndurat, că acum, printr-o reacţie naturală, se dezagrega pe dinăuntru ca un ceas prea tare întors.   Revenindu-şi într-o clipă, ne deschise două dulapuri în care erau îngrămădite costumele şi halatele, cravatele şi cămăşile lui, acestea din urmă aşezate unele peste altele în teancuri de câte o duzină, asemenea unor cărămizi. — Am pe cineva în Anglia care-mi cumpără haine. Îmi trimite ce alege el la începutul fiecărui sezon, primăvara şi toamna.   Luă un teanc de cămăşi şi începu să le desfacă una câte una, în faţa ochilor noştri, cămăşi cu ţesătură fină, de mătase mai groasă, sau de jerseu, care-şi pierdeau forma şi acopereau masa într-un fel de revărsare multicoloră. Pe când le admiram, scoase altele şi grămada aceasta bogată şi moale creştea tot mai mult – cămăşi cu dunguliţe şi cămăşi în carouri, închipuind un caleidoscop trandafiriu, albăstrui şi portocaliu decolorat, cu monogramele în albastru indian. Şi deodată, cu un suspin chinuit, Daisy îşi îngropă capul în grămada aceasta de mătase şi începu să plângă furtunos. — Ce cămăşi frumoase, suspina ea cu vocea înăbuşită în faldurile de mătase. Ce tristă sunt ... n-am... n-am văzut niciodată cămăşi atât de frumoase.   După ce vizitarăm casa, urma să ieşim în curte, să vedem piscina şi hidroavionul şi florile târzii de vară – însă afară, dincolo de ferestrele lui Gatsby, începu iarăşi să plouă, aşa că am rămas cu toţii în casă privind luciul, mereu spart de picăturile ploii, al apei din golf. — Dacă n-ar fi ceaţa, am putea vedea casa ta, dincolo de golf, spunea Gatsby. La capătul debarcaderului vostru e întotdeauna o lumină verzuie, care arde toată noaptea. Daisy îşi trecu repede braţul pe sub braţul lui, însă el părea absorbit de ceea ce spusese. Poate începuse să înţeleagă că semnificaţia imensă pe care o avea pentru el luminiţa verzuie dispăruse acum pentru totdeauna. Cât timp o distanţă enormă îl separase de Daisy, lumina aceea i se păruse poate foarte apropiată, cât s-o atingă. Poate atât de aproape cât pare câteodată o stea faţă de lună. Dar acum devenise iarăşi o luminiţă verzuie la capătul unui debarcader. Comoara sa de obiecte fermecate era sărăcită de unul din ele.   Începui să mă plimb prin cameră, examinând diferite obiecte, nedesluşite în semiîntunericul care se lăsase. O fotografie mare, reprezentând un bătrânel în costum de iahting, atârnată pe perete deasupra mesei de lucru, îmi atrase atenţia. — Cine e? — Ăsta? A, e domnul Dan Cody, bătrâne. Numele îmi suna vag cunoscut. — E mort acum. A fost cel mai bun prieten a1 meu, cu mulţi ai în urmă.   Pe birou era o fotografie mică a lui Gatsby, tot în costum de iahting – Gatsby cu capul răsturnat pe spate într-o atitudine sfidătoare – fotografie făcută după toate aparenţele pe la vârsta de optsprezece ani. — Adorabil, exclamă Daisy. — Uite aici, spusc Gatsby repede. Am aici un teanc de tăieturi din ziare... despre tine.   Se aşezară unul lângă altul, examinându-le. Ajunsesem la punctul când aş fi vrut să-i cer să-mi arate rubinele, însă tocmai atunci sună telefonul şi Gatsby ridică receptorul: — Da... Nu, nu pot să vorbesc acum... Nu pot acum, bătrâne... Am spus un oraş mic... O fi ştiind el ce înseamnă un oraş mic... Ei, dacă după părerea lui Detroit e un oraş mic, atunci înseamnă că omul acesta nu-i potrivit pentru noi... Şi închise. — Vino repede încoace! îl strigă Daisy de la fereastră. Mai ploua încă, însă spre apus norii întunecoşi se risipiseră şi deasupra apei, în golf, se ridica un văl trandafiriu şi auriu de nori spumoşi. — Uite ce frumos, şopti ea şi apoi, după o clipă: Aş vrea să iau unul din norii ăştia trandafirii, să te aşez înăuntru şi să te împing de colo până colo.   Am spus că eu o să mă retrag, însă nici nu vrură să audă; poate tocmai prezenţa mea îi făcea să se simtă într-un mod mai liniştitor singuri. — Am o idee, spuse Gatsby. O să-l punem pe Klipspringer să ne cânte ceva la pian. Ieşi din cameră strigând: „Ewing!" şi se întoarse după câteva minute, însoţit de un tânăr stânjenit, oarecum uzat, cu ochelari cu ramă de os şi păr blond rărit. Acum era îmbrăcat decent într-o „cămaşă de sport" deschisă la gât, papuci şi nişte pantaloni pescăreşti de o nuanţă nedefinită. — V-am întrerupt exerciţiile de gimnastică? se interesă Daisy politicoasă. — Dormeam! strigă domnul Klipspringer cuprins de un spasm de stânjeneală. Adică, dormisem.   Tocmai mă trezisem... — Klipspringer ştie să cânte la pian, spuse Gatsby întrerupându-l. Nu-i aşa că ştii, Ewing, bătrâne? — Nu cânt bine. Nu... de-abia dacă s-ar putea spune că ştiu, şi acum nu am deloc exer... — Mergem jos, îl întrerupse Gatsby. Apăsă pe comutator. Ferestrele cenuşii dispărură şi casa scânteie de lumini. În sala de inuzică, Gatsby aprinse doar o lampă singuratică, lângă pian. Apropie de ţigara lui Daisy un chibrit tremurător şi se aşeză alături de ea pe o canapea, în cealaltă parte a camerei, unde nu era altă lumină decât răsfrângerea pe parchetul strălucitor a lămpilor de alături, din hol. După ce interpretă „Cuibul dragostei", Klipspringer se întoarse pe scaunul pianului şi, cu o expresie nefericită, îl căută pe Gatsby prin întuneric. — Nu mai am deloc tehnică, vedeţi. V-am spus că nu ştiu să cânt. N-am mai făcut exer... — Nu mai tot da cu gura, bătrâne, îl repezi Gatsby.   Cântă înainte: Fie seara, Dimineaţa, Bem, cântăm, că-i scurtă viaţa...   Afară vântul sufla tot mai tare şi dinspre golf se auzea un huruit nedesluşit de tunet. Luminile se aprinseseră din West Egg; trenurile electrice încărcate îi duceau pe oameni spre case prin ploaia new-yorkeză. Erau ceasurile când se desăvârşesc schimbări omeneşti profunde şi un fel de nelinişte tremura în aer.   Când plouă, bogatul averea-şi priveşte, Iar cel nevoiaş nevasta-şi iubeşte, Şi uite-aşa trece Ploaia cea rece...   Când mă îndreptai spre ei să le spun la revedere, văzui că expresia de perplexitate revenise pe faţa lui Gatsby, ca şi cum ar fi început să simtă o îndoială vagă în ce priveşte calitatea fericirii lui actuale. Aproape cinci ani! Trebuie să fi fost clipe, chiar în acea după-amiază, când Daisy fusese dureros de departe de visul său – şi asta nu din vina ei, ci tocmai din cauza uriaşei vitalităţi a iluziei lui. Iluzia aceasta crescuse mult mai înaltă decât ea, depăşind-o, depăşind orice altceva. Se aruncase în ea cu o pasiune creatoare, adăugându-i mereu nuanţe, împodobind-o cu fiecare moment, ca şi cum ar fi mânuit un penel strălucitor. Oricăt de intensă ar fi vibraţia sau prospeţimea realităţii, ea nu se poate măsura cu ce este în stare un om să închidă în adâncul sufletului său.   Pe când îl priveam încă, încercă în mod vizibil să se controleze. Îi prinse din nou mâna şi, când Daisy îi spuse încet ceva la ureche, se întoarse spre ea cu o izbucnire de emoţie. Cred că vocea ei era ceea ce îl fascina în primul rând acum, cu acea căldură febrilă, mereu schimbătoare, desigur din cauză că la vocea ei nu putuse visa îndeajuns – vocea ei era un cântec fără moarte. Mă uitaseră cu totul. Daisy îşi mai ridică ochii şi îmi întinse mâna; Gatsby nici nu mă mai recunoştea. Îi mai privii o dată şi ei îmi întoarseră privirea, îndepărtaţi, prinşi într-o viaţă intensă. Apoi ieşii din cameră şi coborâi pe treptele de marmură în ploaie, lăsându-i împreună.

Impostorii de J Cros CAMERA MISTERULUI ŞI A MORMÂNTULUI DESCHIS   Era în noiembrie, într-o joi, când asfinţitul se lăsa încetul cu încetul peste un cer trist, peste Sena cenuşie, peste freamătul copacilor şi pietrele învechite ale cheiului, atingând ferestrele înalte ale bibliotecii Mazarine. O lampă de porţelan verde lumina masa fiecărui cititor. În această plăcută ambianţă, biblioteca îşi continua activitatea serioasă de studiu. — Ora închiderii! Anunţul brutal al paznicului sparse liniştea, făcându-i să tresară pe cititori, care se grăbiră să-şi termine pagina, să-şi mai ia o notă înainte de a preda cartea. Doar o tânără cu o figură prelungă, încadrată de două cosiţe şi cu nişte ochi cenuşii ascunşi în spatele unei perechi de ochelari, părea să nu fi auzit nimic. Ea tresări când şeful pazei o bătu pe umăr: — Haide domnişoară Danielle, este ora închiderii! Tot cufundată în Egipt? întrebă el, surâzând. — Vai, toată lumea a plecat… Bibliotecarul nu aşteaptă… şi vă fac să întârziaţi, domnule Pascal! Bibliotecarul îi surâse amical, dându-i fişa de ieşire. — Cum merge? Faceţi progrese? — Am impresia că da, încep să descifrez cu uşurinţă hieroglifele. — Felicitările mele, bravo! Urmări cu privirea silueta măruntă, cu o băscuţă albastră, care se îndrepta spre ieşire. — Vedeţi, îi spusese Danielle într-o zi, unul dintre străbunicii mei a fost alături de cel care a descifrat misterul hieroglifelor, Champollion… Tatăl meu a fost cercetător la muzeul din Cairo… şi tot acolo a şi murit. Fratele meu lucrează la Serviciul de antichităţi egiptene de la Luvru. * Danielle, fără să ţină seama de vântul rece, rătăcea de-a lungul cheiului. — Ce spuneţi, domnişoară Danielle, vă conduc o parte din drum? Danielle se întoarse şi surâse domnului Pascal. — Mergeţi pe jos? Îşi încetini mersul pentru a fi în pas cu bătrânul paznic, care îşi târa puţin piciorul în urma unei răni din război. — Care mai e situaţia fratelui dumneavoastră, a obţinut aprobarea pentru expediţia din Egipt? — E pe cale, dar merge încet! Trebuie să obţină o mulţime de aprobări, să îndeplinească o serie de formalităţi… Atâta birocraţie! Şi adăugă, suspinând: — Ce noroc pe el! Ce mult aş vrea să-l însoţesc! — Răbdare, răbdare, peste câţiva ani va fi rândul dumneavoastră. Dar iată că am ajuns… Pe curând, domnișoară Danielle. * La auzul soneriei, mătuşa Luce se grăbi să-i deschidă. Mătuşa Luce, la moartea surorii sale, îi luase la ea pe Jean şi Danielle, orfani de ambii părinţi, şi-i crescuse ca pe propriii ei copii. — Dragă Danie, s-a aprobat! Danielle înţelese imediat că Jean obţinuse aprobarea pentru expediţia din Egipt. Scoase un strigăt de bucurie şi se năpusti spre camera fratelui ei. Din spatele uşii întredeschise, străbătea zgomotul unei discuţii aprinse. Danielle se strecură în cameră, fără să fie observată. Trei tineri stăteau cu spatele la uşă. Fratele ei Jean, cocoţat pe masa de lucru, Max, în echilibru relativ pe un scaun şi Josée stând turceşte pe divan. Max şi Josée erau cei mai buni prieteni ai lui Jean. Ei îşi făcuseră studiile împreună, se ocupau de antichităţi egiptene şi acum urmau să întreprindă, tot împreună, prima lor misiune consacrată studiului piramidei Dahchur. Josée, desenatoare, studiase tehnica pictorilor egipteni şi avea misiunea copierii picturilor ce se găseau în piramidă. — Bună ziua, spuse Danielle, apropiindu-se. Ei, s-a făcut? Sunt nespus de mulţumită! Îmi arătaţi şi mie aprobarea pentru plecarea voastră în această expediţie? — Iat-o, cu toate formele legale. — Hai Dany, acum, că ai văzut cu ochii tăi, lasă-ne să lucrăm. N-avem decât o săptămână să ne pregătim. — N-aş putea rămâne? Iau o carte şi nu scot o vorbă. Dar Danielle nu-şi luă nicio carte. Ea puse mâna pe un portofel vechi din piele, se ghemui lângă sobă şi îl deschise. Scoase cu atenţie o bucăţică de hârtie maronie, cu marginile zdrenţuite, pe care se afla un desen cu negru. Era un fragment de papirus pe care, cu 3 000 de ani în urmă, un artist desenase un lup şi nişte pisici în chip de ciobani, ducând la păscut oi şi gâşte… Fără îndoială, pentru a le înfuleca mai uşor. Acest papirus fusese dăruit de însăşi Champollion străbunicului lor. — Dany, eşti nebună, ai să-l arzi! Jean se repezi la sora lui care, instinctiv, se dădu înapoi. — Vai! M-ai speriat! Dar nici vorbă, sunt atentă! Jean smulse fragmentul de papirus şi tresări… — Dar ce-i asta? Dincolo de siluetele animalelor, apărea clar un alt desen. — Pare un grafic. — Dar… Nu-i cumva parcursul Nilului? — Culoarea aceasta maronie, gândi Max cu voce tare, dar… da, a fost trasată cu cerneală simpatică! Ghemuiţi lângă sobă, ei apropiară cu mii de precauţii preţiosul papirus de flăcările sobei. Aplecaţi asupra documentului, pe care apăreau acum mai multe hieroglife maron, traduseră cu emoţie:   „După buiandrugul ascuns este sala dublă a Adevărului va veni adevărata Lumină în Orient Camera Misterului şi a Mormântului deschis”.   Ora 20,45, PERONUL 9, LINIA 2 Individul împinse uşa cafenelei, aruncă o privire în jurul micii săli aproape goale la această oră matinală, atinse borul pălăriei sale de fetru gri şi ceru scurt: — Un pachet de Gauloises, te rog, şi o fisă de telefon. Închise cu grijă uşa cabinei şi făcu un număr. Gesturile îi erau grăbite, scurte şi un tic nervos îi contracta obrazul stâng. — Alo, postul 55? Informaţiile sunt exacte. Plecarea are loc diseară. Care sunt instrucţiunile? — … — De acord, răspunse el printre dinţi, cu jumătate de glas. Tot la ora 0,45, pe banda obişnuită? — … — De acord. Ieşi grăbit şi silueta lui înaltă şi subţire, într-o gabardină gri, se pierdu în mulţime. * Trenul părăsise Arles şi trecea peste un viaduct. Danielle, sprijinită de Jean, privea cu ochii mari râul Crau, peste care trecea imensul apeduct. Asta pentru că Jean acceptase ca ea să-i însoţească până la Marsilia, de unde urma să plece la Fréjus, la sora mătuşii lor Luce. — Priviţi câmpia râului Crau, spuse persoana care stătea pe culoar lângă Danielle. Bărbatul avea cam 50 de ani. Părul era puţin încărunţit, iar figura lui pătrată, cu trăsături energice, părea mai blândă datorită expresiei binevoitoare a ochilor săi albaştri. Era André Florent, nume de prestigiu în domeniul egiptologiei. Urma să se îmbarce împreună cu Jean, Max şi Josée. — Iată, ne apropiem de Miramas şi au mai rămas cam 50 km până la Marsilia. Nu sunteţi obosită după o noapte de călătorie? — Eu? Deloc! — Hai să ne aşezăm, totuşi, puţin, în compartiment. — Ei! Danielle, la ce visezi? o tachină Josée. La descoperirea ta senzaţională, la secretul papirusului misterios? Papirusul lui Danielle Mirbel! — Haide, haide, interveni André Florent, lasă ironia. Şi eu cred în acest papirus. „Parcursul Nilului sacru, formulele care, în „Cartea Morţilor” descriu Marea Piramidă, reprezintă un lucru interesant, sunt sigur… Ce? V-am spus că numai prietenul meu Guérin de la Cairo ar putea descifra aceasta enigmă. Vom merge, deci, la Cairo. Şi vă asigur că dacă este ceva de găsit, vom găsi!” le spusese el înainte de plecare. Trenul intră în lungul tunel al râului Nerthe şi, la ieşire, apăru deodată, după o vale stâncoasă, rada portului Marsilia. — Vasul vostru este deja aici? întrebă Danielle, întorcându-se spre fratele ei. Dar încruntându-se, exclamă: — Tot el e! — Care el? Întrebă Jean. — Acolo pe culoar, omul acela în gri… — Şi ce-i cu el? — S-a mai învârtit în faţa compartimentului nostru. Are ceva ciudat, dar nu-mi dau seama ce. — Ai face mai bine să-ţi strângi lucrurile, aiurita mea mică, fiindcă, iată, am ajuns. * Instalată într-un fotoliu în holul hotelului Marsilia, Danielle privea pentru a zecea oară pliantul Companiei de navigaţie „Marsilia-Alexandria”. În faţa ei, André Florent scria. Jean, Max şi Josée apărură în hol. — Începusem să-mi pierd răbdarea, spuse domnul Florent. Mergem la mesagerie. — Haidem, spuse Jean. Mai am atâtea curse de făcut şi nu ştiu dacă voi avea timp. — De fapt, Danielle, tu care eşti atât de descurcăreaţă, dacă ai face tu aceste curse, în timp ce noi stăm la coadă la acest ghişeu? — Fie, răspunse ea, surâzând. — Cum merge? întrebă Danielle, când se reîntâlniră. Totul este aranjat? — Totul! Peste câteva ore vom naviga spre ţara faraonilor. Josée are un număr minunat de cabină: 13. Noi cu André Florent suntem la număr 30. — Dacă vreţi să ţineţi seama de experienţa mea, spuse acesta din urmă, să ne îmbarcăm chiar acum şi să ne instalăm. — Danielle, spuse Jean, întorcându-se către sora sa, te lăsăm aici. Vei aştepta liniştită pe mătuşa noastră de la Fréjus, cu care am vorbit la telefon. Fără să răspundă, Danielle se îndepărtă melancolică de prietenii ei. În acel moment privirea i se opri asupra omului brunet, care depunea cheia la recepţie. — Iar el! În spatele lui, un băiat ducea o valiză, pe care se putea citi „Alexandria”.