Carti politiste nesortate pe categorii de autor

am intrezarit inceputul, si ...incepe gresit, evreul yeshua, devenit iisus, nu era nicidecum zelot, nu era un revolutionar....in fapt, nu era nimic special fata de mesajul altor "invatatori" specifici vremurilor in care traia....evreii au 1700 de oameni ce s-au auto-declarat Mesia,  nici aici nimic nou,  daca ar fi sa fie ceva.....dar nu specific lui, ci lui Ioan Botezatorul, si anume, ideea ca sfarsitul e aproape... iminent, in curand ! ...aceasta a fost capcana amagitoare a  crestinismului, i-a facut pe  natarai sa creada ca in curand se va intampla ....dar nu s-a intamplat nimic deosebit, si nici nu se va intampla.

Nu mă tratez şi nu m­-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori.

CAPITOLUL VII   Dragostea de patrie a. autorului. El face regelui o propunere foarte avantajoasă, care e respinsă. Nepriceperea regelui în politică. Învăţătura din ţara aceea, foarte şubredă şi mărginită. Legile, treburile militare şi partidele din Brobdingnag.   Numai dragostea de adevăr m-a împiedicat să tăinuiesc cititorului această parte a povestirii mele. În zadar îmi arătam eu supărarea - regele mă lua în râs; aşa că a trebuit să rabd în tăcere şi să aud cum scumpa şi nobila mea ţară e batjocorită. Şi mie, ca oricăruia dintre cititorii mei, îmi pare rău că s-a ivit un astfel de prilej, dar monarhul acesta era atât de curios şi atâta stăruia asupra tuturor amănuntelor, încât aş fi dat dovadă de nerecunoştinţa sau de proastă creştere refuzând să-l lămuresc în măsura în care eram în stare s-o fac. Să-mi fie totuşi îngăduit să spun în apărarea mea că am ocolit cu îndemânare multe din întrebările lui, zugrăvind de fiecare dată lucrurile mai favorabil decât o îngăduia adevărul adevărat. Pentru că întotdeauna am dat dovadă de părtinire faţă de ţara mea, lucru pe care, de altfel, Dionisius Halicarnassensis îl recomandă, şi pe bună dreptate, unui istoric: cât am putut am ascuns slăbiciunile şi metehnele Angliei, în timp ce virtuţile şi frumuseţile ei le-am înfăţişat în lumina cea mai prielnică. Şi m-am străduit să fac aşa în tot timpul numeroaselor convorbiri avute cu monarhul acela, cu toate că, din păcate, am dat greş. Să fim însă îngăduitori faţă de un rege care trăieşte cu totul izolat de restul lumii şi, prin urmare, nu cunoaşte obiceiurile şi tradiţiile ce se bucură de atâta trecere la alte popoare. Lipsa acestor cunoştinţe va zămisli întotdeauna nenumărate prejudecăţi şi va determina un fel îngust de a privi lucrurile de care noi şi ţările mai civilizate din Europa suntem cu desăvîrşire scutiţi. Şi ar fi cât se poate de dureros dacă părerile despre ce e bine şi ce e rău ale unui monarh atât de îndepărtat ar trebui să fie date drept pildă întregii omeniri. Pentru a întări cele spuse până acum, precum şi pentru a arăta încă o dată urmările nefaste ale unei educaţii mărginite, voi mai aminti aici câteva lucruri care cu greu vor găsi crezare. În nădejdea de a câştiga mai mult în ochii Maiestăţii Sale, i-am povestit despre o invenţie născocită cu vreo trei-patru sute de ani în urmă - fabricarea unei pulberi care, la cea mai mică scânteie se aprinde într-o clipită şi aruncă totul în aer, chiar dacă ar fi un munte, bubuind mai năprasnic decât tunetul. I-am mai spus că o anumită cantitate din această pulbere vârâtă într-o ţeava de alamă sau fier, ar zvârli o minge de fier sau de plumb cu atâta putere şi iuţeală că nimic nu i-ar putea sta în cale. Că mingile cele mai mari astfel slobozite nu numai că ar nimici dintr-o dată şiruri întregi de soldaţi, dar ar dărâma zidurile cele mai puternice, sau ar scufunda corăbii cu câte o mie de oameni pe bord; iar dacă ar fi legate cu ajutorul unui lanţ ar trece prin catarge şi greement, sfârtecând trupurile oamenilor şi pustiind totul în calea lor. Că noi punem adesea această pulbere în mingi mari de fier pe care le aruncăm cu ajutorul unei maşini asupra cetăţii împresurate, iar mingea desfundă străzile, preface casele în ruine, azvârlind ţăndări şi sfărâmături în toate părţile, şi zboară creierii tuturor celor aflaţi în preajmă. Că eu cunosc foarte bine substanţele din care e făcută pulberea; că ele sunt ieftine şi se găsesc uşor; că eu ştiu cum trebuie să le amestec şi că aş putea să arăt meşterilor săi cum să fabrice ţevile acelea pe măsura tuturor lucrurilor din regatul Majestăţii Sale, cea mai lungă dintre ele nedepăşind o sută de picioare; cu douăzeci-treizeci de ţevi dintr-acestea, încărcate cu o cantitate potrivită de pulbere şi mingi, va distruge în câteva ceasuri zidurile celui mai întărit oraş din ţară sau va preface în praf şi pulbere capitala, dacă supuşii s-ar împotrivi vreodată poruncilor sale.  Toate acestea i le-am spus Majestăţii Sale cu umilinţă, ca un neînsemnat prinos al recunoştinţei mele faţă de nenumăratele dovezi de regească bunătate şi ocrotire. Regele fu cuprins de groază ascultând descrierea acestor maşini grozave, precum şi propunerea pe care i-o făcusem. Ca să folosesc cuvintele sale, era „uluit că o biată gânganie neputincioasă cum eram eu, poate să nutrească gânduri atât de sălbatice, să le dea în vileag cu atâta uşurinţă şi să nu pară câtuşi de puţin mişcată de toate vărsările de sânge şi pustiirile pe care le descrisesem ca fiind urmările fireşti ale acestor maşini distrugătoare, pe care, - adăugă el, - le-a născocit desigur vreun duh rău, vrăjmaş al omenirii". În ceea ce-l privea pe el, mai spuse monarhul, cu toate că erau puţine lucruri pe lume care să-l încânte atât de mult ca noile descoperiri în domeniul artei sau în natură, ar fi preferat mai curând să-şi piardă jumătate din împărăţie decât să fie iniţiat într-un astfel de secret, despre care, dacă ţineam la viaţa mea, mi-a poruncit să nu-i mai pomenesc niciodată. Ciudate urmări ale unor principii şi concepţii înguste! Un monarh înzestrat cu toate calităţile vrednice de adâncă veneraţie, dragoste şi cinste, un monarh talentat, înţelept şi cu o învăţătură temeinică, plin de minunate daruri şi adorat de supuşi, să-şi facă scrupule fără noimă de care noi cei din Europa nu avem habar şi să scape din mână prilejul care l-a fi făcut stăpân absolut pe viaţa, libertatea şi soarta poporului său! Departe de mine gândul de a spune toate acestea cu intenţia de a umbri nenumăratele virtuţi ale acestui minunat monarh, care, îmi dau foarte bine seama, va scădea totuşi mult în ochii cititorului englez; socotesc însă că defectul acesta al lor provine din neştiinţă, din faptul că nu au transformat încă politica în ştiinţă, aşa cum au făcut spiritele cele mai luminate din Europa. Îmi amintesc foarte bine că într-o convorbire pe care am avut-o într-o zi cu regele, când i-am spus că la noi s-au scris mai multe mii de volume despre arta de a guverna, el şi-a făcut o părere foarte proastă despre înţelepciunea noastră - contrar intenţiilor mele. Mi-a mărturisit făţiş că dispreţuieşte şi urăşte din adâncul sufletului intrigile, urzelile tainice şi rafinamentul, fie că e vorba de un monarh sau de un sfetnic. Nu pricepea ce înţeleg eu prin secrete de stat, de vreme ce nu era vorba de un duşman sau de un popor vrăjmaş. El îngrădea arta de a guverna în hotare foarte înguste. O mărginea la bun simţ şi raţiune, dreptate şi îngăduinţă, la rezolvarea grabnică a proceselor de drept civil şi de drept penal şi la alte câteva considerente simple de acest fel care nici nu merită să fie amintite. Părerea lui era că „acela care poate face să crească două spice de grâu sau două fire de iarbă pe un petic de pământ unde mai înainte creştea numai unul, este mai vrednic de recunoştinţa omenirii şi aduce un serviciu mai însemnat ţării sale decât tot neamul politicienilor laolaltă." Învăţământul la acest popor are multe lipsuri; el se mărgineşte numai la morală, istorie, poezie şi matematică, în care, trebuie să recunosc, sunt neîntrecuţi. Ei aplică matematica numai şi numai la ceea ce poate fi folositor în viaţă, la îmbunătăţirea agriculturii şi a tuturor meşteşugurilor, astfel că la noi s-ar bucura de prea puţină trecere. Cât despre idei, entităţi, abstracţiuni şi categorii transcendentale, nu am reuşit niciodată să-i fac să-şi formeze o idee cât de mică despre el. În ţara lor, nici o lege nu poate fi exprimată într-un număr de cuvinte mai mare decât numărul literelor din alfabetul lor - douăzeci şi două cu totul. Adevărul e că numai foarte puţine legi au această lungime. Ele glăsuiesc în cuvintele cele mai simple, iar oamenii nu sunt destul de ageri la minte pentru a-i da mai mult decât o interpretare; a scrie un comentariu la vreo lege oarecare este o crimă capitală. Cât priveşte rezolvarea proceselor de drept civil sau urmărirea criminalilor, precedentele sunt atât de puţine, încât nu prea au motive să se laude cu vreo pricepere deosebită în una sau alta. Ca şi chinezii, folosesc arta tiparului din timpuri străvechi. Totuşi, bibliotecile lor nu sunt prea mari. Biblioteca regelui, socotită cea mai mare, nu are mai mult de 1000 de volume, aşezate într-o galerie lungă de 1200 picioare, de unde aveam libertatea să împrumut cărţile care-mi plăceau. În una din camerele Glumdalclitchei, tâmplarul reginei construise un fel de scară de lemn înaltă de vreo 25 de picioare; fiecare treaptă avea o lungime de 50 de picioare; era de fapt o scară mobilă cu capătul de jos aşezat la 6 depărtare de 10 picioare de peretele camerei.  Cartea pe care doream s-o citesc era rezemată de perete: eu mă urcam mai întâi pe prima treaptă a scării şi întorcându-mă cu faţa spre carte, începeam să citesc în partea de sus a paginii, făcând vreo opt-zece paşi spre dreapta sau spre stânga, după lungimea rândurilor, până când ajungeam ceva mai jos de nivelul ochilor, apoi coboram treptat până când ajungeam în partea de jos; apoi mă urcam din nou şi începeam altă pagină în acelaşi chip; foaia o întorceam cu amândouă mâinile pentru că era groasă şi tare ca de carton; cele mai mari pagini erau de cel mult optsprezece-douăzeci de picioare. Stilul scriitorilor e clar, viguros şi totodată plăcut, dar fără înflorituri, căci nimic nu le displace mai mult decât cuvintele de prisos sau expresiile variate. Am citit multe din cărţile lor, îndeosebi cărţi de istorie şi de morală. Printre altele m-a încântat nespus un tratat ce stătea veşnic în dormitorul lui Glumdalclitch şi aparţinea guvernantei ei, o bătrânică gravă căreia îi plăceau scrierile morale şi religioase. Cartea zugrăveşte slăbiciunile omeneşti şi se bucură de oarecare trecere numai la femei şi la cei de rând. Totuşi, eram curios să ştiu ce anume poate spune despre acest subiect un scriitor, din ţara aceea. Autorul trecea în revistă toate subiectele obişnuite ale moraliştilor europeni, arătând "cât de mărunt, neputincios şi vrednic de dispreţ este omul prin firea sa; cum nu e în stare să se apere de protivniciile văzduhului sau de furia fiarelor sălbatice; cum îl întrec alte creaturi, una în forţă, alta în repeziciune, a treia în prevedere, a patra în hărnicie." El adăuga că "natura a degenerat în ultima vreme şi nu mai zămislea acum decât stârpituri în comparaţie cu oamenii de altădată." Spunea că "e cât se poate de firesc să ne închipuim că la început oamenii nu numai că erau mai mari, dar că în vremurile de demult pământul trebuie să fi fost locuit de uriaşi, lucru confirmat de istorie şi de tradiţie şi adeverit de oasele şi ţestele uriaşe descoperite întâmplător în mai multe părţi ale ţării, depăşind cu mult neamul sfrijit al oamenilor din zilele noastre". El susţinea că „înseşi legile naturii cereau în mod categoric ca noi să fi fost zidiţi de la început mai mari şi mai robuşti, nu atât de uşor supuşi pieirii, ameninţaţi la tot pasul de accidente neînsemnate, ca de pildă o ţiglă care cade de pe casă, o piatră aruncată de un băiat sau un pârâu în care ne putem îneca". Pe baza unor astfel de raţionamente, autorul ajungea la o serie de învăţăminte morale, folositoare pentru conduita în viaţă, dar pe care nu are rost să le înşir aici. Eu unul nu m-am putut stăpâni să nu reflectez cât de răspândit este obiceiul de a ticlui predici morale sau, mai curând, de a găsi pricini de nemulţumire şi văicăreală din certurile noastre cu natura. Dar dacă am privi lucrurile mai îndeaproape, ne-am putea da seama cât de puţin întemeiate sunt aceste certuri, la noi, ca şi la ei. Cât priveşte treburile lor militare, ei se fălesc că armata regelui este alcătuită din o sută şaptezeci şi şase de mii de pedestraşi şi treizeci şi două de mii de soldaţi călări, dacă poate fi numită armată o oştire alcătuită din negustorii câtorva oraşe şi din fermierii de la ţară, comandaţi de nobili cu şi fără titlu, neprimind nici soldă, nici altă răsplată. În privinţa instrucţiei sunt într-adevăr desăvârşiţi, iar disciplina e foarte bună, deşi nu am văzut un merit deosebit în asta, căci cum ar putea fi altfel când fiece fermier se găseşte sub ordinele seniorului său şi fiecare cetăţean sub acelea ale oamenilor de vază din oraşul său, aleşi prin vot, întocmai ca la Veneţia? Am văzut adesea miliţia din Lorbrulgrud ieşind la instrucţie pe un câmp mare, de vreo douăzeci de mile pătrate, aflat lângă oraş. Nu erau mai mult de douăzeci şi cinci de mii de pedestraşi şi şase mii de călăreţi; mi-a fost cu neputinţă să socotesc numărul lor exact din pricina spaţiului pe care-l ocupau. Un călăreţ călare pe uriaşul său armăsar măsura cam vreo nouăzeci de picioare. La o comandă, toată această liotă de călăreţi şi-a scos săbiile şi le-a fluturat în aer. Mintea omenească nu-şi poate închipui ceva mai măreţ, mai uimitor, mai minunat! Ai fi zis că zeci de mii de fulgere ţâşniseră în acelaşi timp dinspre toate zările cerului! Doream nespus de mult să ştiu cum oare ajunsese acest monarh, la ale cărui pământuri nimeni nu putea răzbate din nici o parte a lumii, să se gândească la armată sau să-şi deprindă supuşii cu disciplina militară. Am aflat însă curând, atât din spusele unora cât şi citind istoria ţării lor, că de-a lungul veacurilor i-a năpăstuit şi pe ei aceeaşi boală care nu cruţă niciodată omenirea: nobilimea lupta adesea pentru putere, poporul pentru libertate şi regele pentru stăpânire absolută. Şi oricât ar fi încercat legea să-i ţină în frâu, fiecare din cele trei părţi a încălcat drepturile semenilor săi, prilejuind adesea războaie civile; ultimul război a fost curmat din fericire de bunicul monarhului, prin bună înţelegere; şi de atunci, oastea ţării, înfiinţată cu consimţământul tuturor, a fost supusă mereu unei discipline de fier.     CAPITOLUL VIII   Regele şi regina fac o călătorie la graniţele ţării. Autorul îi însoţeşte. Felul în care părăseşte ţara, descris foarte amănunţit. Se înapoiază în Anglia.   Primejdiile din care scăpasem m-au făcut de multe ori să doresc cu înfocare să-mi recapăt libertatea, cu toate că nu-mi puteam de fel închipui prin ce anume mijloace, şi nici nu puteam făuri vreun plan care să aibă cât de cât sorţi de izbândă. Corabia cu care venisem era primul vas ce navigase în apropierea coastei, iar regele poruncise cu străşnicie "ca orice alt vas care s-ar întâmpla să se ivească pe mare să fie de îndată tras la ţărm, iar echipajul şi călătorii să fie aduşi într-o cotiugă la Lorbrulgrud". Ţinea foarte mult să-mi găsească o femeie de teapa mea, ca să pot zămisli făpturi la fel cu mine; eu însă aş fi preferat să mor mai degrabă decât să îndur ocara de a lăsa urmaşi care să fie ţinuţi în colivii ca nişte canari şi, cu timpul, vânduţi poate prin ţară, feţelor simandicoase, drept rarităţi. E adevărat că toţi se purtau cu mine cât se poate de frumos: eram doar favoritul unui mare suveran şi al reginei sale şi încântarea întregii curţi; totuşi, lucrurile se petreceau în aşa fel, încât nu se potriveau cu demnitatea omenească! Nu puteam nicicând uita preţioasele zăloguri pe care le lăsasem în căminul meu. Doream să fiu iar printre oameni cu care să pot sta de vorbă pe picior de egalitate şi să mă plimb pe străzi şi să străbat câmpii fără să-mi fie teamă că voi fi strivit ca o broască sau ca un biet căţeluş. Dar scăparea mi-a venit mai curând decât m-aş fi aşteptat şi într-un chip nu prea obişnuit; împrejurările în care a fost cu putinţă le voi povesti întocmai. Trecuseră doi ani de când mă aflam în ţara aceea, când pe la începutul celui de al treilea, Glumdalclitch şi cu mine l-am însoţit pe rege şi pe regină într-o călătorie spre regiunile de miazăzi ale regatului. Eu, ca de obicei, călătoream în cutia mea care, după cum am mai spus, era o cameră foarte confortabilă, lată de douăsprezece picioare. Pe de altă parte, la rugăminţile mele, un hamac fusese atârnat cu frânghii de mătase de cele patru colţuri ale tavanului ca să îndur mai uşor zdruncinăturile galopului, atunci când vreun servitor mă lua în şa, cum doream uneori; în timpul drumului, mi se întâmpla adesea să adorm în hamac. Sus, în acoperişul camerei mele, dar nu chiar deasupra hamacului, îi poruncisem tâmplarului să facă o gaură de un picior pătrat, ca să am aer pe vreme călduroasă în timpul cât dormeam; gaura aceasta o puteam închide după plac, cu ajutorul unei scânduri ce se mişca încoace şi încolo pe un falţ. Când ne apropiam de sfârşitul călătoriei, regele socoti de cuviinţă să petrecem câteva zile într-un palat al său de lângă Flanflasnic, un oraş aşezat la optsprezece mile de ţărmul mării. Glumdalclitch şi cu mine eram istoviţi de drum; eu mă alesesem cu o mică răceală, dar biata fată era aşa de bolnavă, încât a trebuit să stea în pat. Nu mai puteam de dorul oceanului - singura mea posibilitate de a scăpa, dacă acest lucru avea să se întâmple vreodată. M-am prefăcut că mi-e mai rău decât îmi era în realitate şi am cerut să fiu dus pe ţărm, ca să respir aerul proaspăt al mării. Am plecat însoţit de un paj pe care-l îndrăgisem foarte mult şi în grija căruia eram dat adesea. Nu voi uita niciodată cu câtă greutate a consimţit Glumdalclitch să se despartă de mine, nici porunca straşnică pe care i-a dat-o pajului să fie cu ochii în patru, izbucnind în cele din urmă în hohote de plâns, de parcă ar fi presimţit ce avea să se întâmple. Băiatul luă cutia în care mă aflam şi merse cale de o jumătate de ceas, îndreptându-se spre stâncile de pe malul mării. Ajuns aici, i-am cerut să mă aşeze jos şi, deschizând fereastra, am privit trist spre mare. Nu mă simţeam prea bine şi i-am spus pajului că aş vrea să aţipesc puţin în hamacul meu, nădăjduind să-mi treacă. M-am urcat în hamac şi băiatul închise bine fereastra căci era frig. Curând am adormit şi tot ce pot să-mi închipui e că, în timp ce dormeam, pajul, crezând pesemne că nu mi se poate întâmpla nimic rău, s-a dus să caute ouă de păsări - cu puţin înainte de a aţipi, îl văzusem pe fereastră căutând şi culegând câteva, din crăpăturile stâncilor. Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, fapt e că m-am deşteptat deodată trezit de o smucitură violentă; simţeam cum cineva trage cu putere de inelul cutiei, prins de capac pentru a putea fi lesne transportată, apoi am simţit cutia ridicându-se sus, tot mai sus în văzduh, cu o iuţeală ameţitoare. La prima smucitură era cât pe-aci să cad jos din hamac, dar după aceea, mişcările deveniră mai line. Am strigat de mai multe ori din răsputeri, dar în zadar. Mi-am aruncat privirea pe fereastră, dar n-am văzut altceva decât norii şi cerul. Deasupra capului am auzit un zgomot aidoma unui fâlfâit de aripi şi de abia atunci am început să-mi dau seama de jalnica situaţie în care mă aflam: un vultur apucase frânghia cutiei mele în cioc, cu gândul de a o lăsa sa cadă pe vreo stâncă, aşa cum ar fi făcut, de pildă, cu o broască ţestoasă - iar după aceea să se năpustească asupra trupului meu şi să-l sfâşie cu ciocul; agerimea şi mirosul acestei păsări îi îngăduie să-şi descopere prada la mari depărtări, chiar atunci când aceasta e mai bine ascunsă decât eram eu între nişte pereţi, groşi de două incii. N-a trecut mult şi mi-am dat seama că zgomotul şi bătăile aripilor sporesc din ce în ce, iar cutia mea e aruncată în sus şi în jos ca o firmă într-o zi cu vânt. Apoi mi s-a părut că vulturul primeşte câteva lovituri zdravene (eram convins că frânghia cutiei mele se află în ciocul unui vultur) şi îndată după aceea am simţit cum mă prăvălesc în gol timp de un minut şi mai bine, însă cu o iuţeală atât de înspăimântătoare, încât aproape nu mai puteam respira. Deodată încetai să mă mai prăbuşesc; un zgomot mai năprasnic decât al Niagarei îmi asurzi urechile; o clipă m-am pomenit învăluit într-o beznă de nepătruns, apoi cutia începu să urce repede şi, prin partea de sus a ferestrelor, am zărit lumină. De-abia atunci mi-am dat seama că mă prăbuşisem în mare. Cutia, datorită greutăţii trupului meu, mobilei care se afla în ea, precum şi plăcilor de fier, fixate pentru a o întări la cele patru colţuri, sus şi jos, plutea în apă la o adâncime de cinci picioare. Şi astăzi, ca şi, atunci, presupun că vulturul care îşi luase zborul cu cutia mea în cioc a fost urmărit de alţi doi sau trei vulturi şi silit să-mi dea drumul, în timp ce se apăra de ceilalţi, care nădăjduiau să aibă şi ei parte din pradă. Plăcile de fier, fixate în partea de jos (erau cele mai trainice), au păstrat echilibrul cutiei în timpul căderii şi au împiedicat-o să se sfarme de suprafaţa apei. Toate încheieturile cutiei erau bine fălţuite, iar uşa nu era prinsă în ţâţâni, ci se ridica şi se lăsa ca un oblon, ceea ce făcea ca înăuntru să intre doar foarte puţină apă. Numai cu multă greutate am reuşit să cobor din hamac, după ce mai întâi m-am încumetat să dau la o parte capacul ce astupa deschizătura din acoperiş, despre care am amintit, făcută anume pentru a lăsa aerul să pătrundă înăuntru, căci începusem să mă înăbuş. Cât de mult aş fi dorit atunci să fiu iarăşi lângă buna mea Glumdalclitch, de care un singur ceas mă îndepărtase atât de mult! Şi vă mărturisesc că, în mijlocul propriilor mele nenorociri, nu m-am putut stăpâni să nu o plâng din inimă pe biata mea dădacă, gândindu-mă la durerea ce i-o va pricinui pierderea mea, la nemulţumirea reginei şi la spulberarea norocului copilei. Nu cred că sunt mulţi călători care să fi trecut prin greutăţi şi suferinţe mai mari ca acelea pe care le încercam eu atunci când, dintr-o clipă într-alta, aşteptam să văd cutia sfărâmată în bucăţi sau, cel puţin, răsturnată la prima suflare mai puternică a vântului, sau de primul talaz mai mare. Un singur geam de s-ar fi spart, ar fi însemnat moartea fără dor şi poate; şi numai zăbrelele puternice, fixate acolo ca să mă ferească de accidente în timpul călătoriilor, au apărat ferestrele, împiedicându-le să se spargă. Văzând că apa se strecoară înăuntru prin câteva crăpături mici, m-am căznit, de bine, de rău, să le astup. Nu eram în stare să ridic capacul cutiei, lucru pe care de altminteri l-aş fi făcut ca să mă cocoţ deasupra: acolo, cel puţin, mi-aş fi prelungit viaţa cu câteva ceasuri, mai mult decât dacă aş fi rămas zăvorât (căci nu pot să spun altfel) în cuşcă. Şi chiar de-aş fi scăpat de astfel de primejdii o zi sau două, la ce mă puteam, aştepta dacă nu tot la o moarte cumplită din cauza frigului şi a foamei? Timp de patru ceasuri am stat aşa, aşteptând şi chiar dorind ca fiece clipă să fie cea din urmă. I-am mai spus cititorului că în peretele fără fereastră al cutiei mele se aflau prinse două scoabe; prin ele, servitorul, însărcinat să mă poarte călare, trecea o curea de piele pe care apoi şi-o încingea de mijloc. Şi cum stăteam aşa copleşit de tristeţe şi deznădejde, am auzit, sau mai degrabă mi s-a părut că aud, un fel de râcâit ce venea dinspre peretele unde erau prinse scoabele. Nu trecu mult şi am avut impresia că sunt împins sau remorcat pe mare, deoarece din când în când simţeam un fel de smucituri care făceau ca valurile să se înalţe şi să acopere ferestrele cutiei mele, lăsându-mă aproape în întuneric. Nădejdea că aş putea fi salvat prinse a licări în sufletul meu, deşi nu-mi puteam închipui ce anume se va întâmpla. Am deşurubat unul din scaunele fixate în podea şi după ce, cu chiu, cu vai, am izbutit să-l înşurubez din nou chiar în dreptul capacului pe care nu de mult îl dădusem la o parte, m-am urcat pe scaun şi, apropiindu-mi cât mai mult gura de deschizătură, am strigat din răsputeri după ajutor, în toate limbile pe care le cunoşteam. Am legat apoi batista în vârful unui baston pe care-l purtam de obicei cu mine şi, scoţându-l prin deschizătură, am început să-l agit prin aer, ca în cazul când vreo barcă sau vreo corabie s-ar fi aflat prin apropiere, marinarii să-şi închipuie că un biet muritor nefericit se găseşte închis în cutie. Toate încercările mele rămaseră fără nici un rezultat; în schimb, îmi dădeam limpede seama cum cutia mea înaintează; peste un ceas şi mai bine, peretele fără ferestre, acela unde se aflau scoabele, se lovi de ceva tare. Mi-am închipuit că e o stâncă şi m-am pomenit zgâlţâit mai rău ca oricând. Sus, deasupra cutiei, am auzit desluşit un zgomot ca de odgon, precum şi hârâitul ce-l făcea trecând prin inel. Apoi, încet, încet, m-am pomenit ridicat cu cel puţin trei picioare mai sus decât eram înainte, ceea ce m-a făcut să scot din nou băţul cu batista şi să strig după ajutor, până când aproape am răguşit. Drept răspuns, am auzit trei chiote puternice care m-au umplut de o bucurie fără seamăn pe care nu o poate înţelege decât cel care a trăit-o. Apoi, paşii cuiva tropotiră deasupra capului meu şi o voce puternică strigă prin deschizătură în limba engleză: „Dacă e cineva înăuntru, să vorbească!" Am răspuns că sunt un englez năpăstuit de soartă şi azvârlit în cea mai cumplită dintre nenorociri, hărăzită vreodată unei fiinţe omeneşti, şi rugam, în numele a tot ce e viu, să fiu eliberat din temniţa în care zăceam. Vocea răspunse că sunt în siguranţă, deoarece cutia e remorcată de corabia lor şi că îndată va sosi şi tâmplarul ca să ferestruiască o deschizătură îndeajuns de mare, spre a putea fi scos afară. M-am grăbit să le-arăt că nu-i nevoie de aşa ceva şi că-i păcat să-şi piardă timpul; era de ajuns ca un marinar s-apuce de inel şi să ridice cutia pe corabie, iar apoi s-o ducă în cabina căpitanului. La auzul unor vorbe atât de nesăbuite, unii dintre ei îşi închipuiră că au de-a face cu un nebun, alţii începură să râdă; într-adevăr, nici prin minte nu-mi trecuse că m-aş fi putut afla printre oameni la fel ca mine. Între timp sosi şi tâmplarul, şi în câteva clipe tăie cu ferăstrăul o deschizătură pătrată, largă de vreo patru picioare, apoi coborî înăuntru o scară pe care m-am urcat; am fost luat şi dus pe vas într-o stare de plâns. Marinarii rămaseră uluiţi şi-mi puseră o mie de întrebări la care eu nu mă simţeam de fel îndemnat să răspund. La rândul meu, eram uimit văzând în juru-mi atâţia pigmei, căci aşa i-am socotit la început după ce atâta amar de vreme îmi obişnuisem ochii cu făpturile acelea uriaşe pe care le părăsisem. Dar căpitanul, domnul Thomas Wilcocks, un om de treabă, de fel din Shropshire, băgând de seamă că sunt gata să leşin, mă luă în cabina lui, îmi de-te un leac întăritor şi mă pofti să mă culc în patul său, sfătuindu-mă să mă odihnesc puţin, lucru de care într-adevăr aveam mare nevoie. Înainte de a adormi, i-am spus că în cutia mea se află câteva mobile care ar fi fost păcat să se piardă: un hamac de toată frumuseţea, un pat, două scaune, o masă şi un scrin; de asemenea, că odaia e tapetată, sau mai degrabă căptuşită cu mătase şi bumbac, şi dacă el ar binevoi să îngăduie unui marinar să aducă cutia în cabină eu aş deschide-o în faţa lui să-i arăt mobilierul. Auzindu-mă spunând asemenea năzdrăvănii, căpitanul crezu că delirez; totuşi îmi făgădui (pesemne ca să mă liniştească) că îmi va îndeplini dorinţa; urcându-se pe punte, trimise câţiva oameni în camera mea, de unde (după cum am aflat mai târziu) aceştia luară toată mobila şi desfăcură căptuşeala de pe pereţi; dar scaunele, scrinul şi patul fiind înşurubate în podea au suferit mari stricăciuni, deoarece marinarii nu s-au priceput să umble binişor cu ele, ci le-au smuls din locurile lor. Au scos apoi şi câteva scânduri de care aveau nevoie pe corabie; în sfârşit, după ce au luat tot ce au socotit ei că le-ar putea fi de folos, lăsară cutia să se scufunde, iar aceasta, din pricina nenumăratelor spărturi de la fund şi din pereţi, fu numaidecât înghiţită de valuri. Mărturisesc că am fost bucuros să nu asist la nenorocirea pe care au pricinuit-o; sunt încredinţat că aş fi suferit nespus de mult, deoarece mi s-ar fi deşteptat în suflet amintirea unor lucruri pe care preferam să le uit. Am dormit câteva ore în şir, chinuit de vise; vedeam aievea meleagurile pe care abia le părăsisem şi retrăiam primejdiile din care scăpasem. Totuşi, la deşteptare, m-am simţit mult mai întremat. Era cam pe la ceasurile opt seara şi căpitanul ordonă să mi se aducă cina, închipuindu-şi că am postit destul până acum. Mi-a ţinut tovărăşie cu multă bunăvoinţă şi a văzut că privirile-mi sunt limpezi, iar cuvintele au şir; când am rămas singur, m-a rugat să-i povestesc peripeţiile călătoriilor mele şi să-i spun prin ce întâmplare am fost lăsat în voia valurilor, închis în cutia aceea uriaşă de lemn. El îmi istorisi că pe la amiază, uitându-se prin ochean, a văzut-o plutind la o oarecare depărtare şi şi-a închipuit că e o corabie spre care avea de gând să se îndrepte, deoarece nu era prea mult în afara drumului său, în speranţa de a cumpăra biscuiţi, ai lui fiind pe sfârşite. Apropiindu-se mai mult şi dându-şi seama de greşeală, a trimis o şalupă ca să afle ce anume era; oamenii s-au întors înfricoşaţi, jurând că au văzut o casă plutitoare. Căpitanul a râs de prostia lor şi a pornit el însuşi cu şalupa, poruncind marinarilor să ia cu ei un odgon mai gros. Vremea fiind liniştită, mi-au dat ocol de câteva ori, cercetând ferestrele şi zăbrelele de fier care le apărau. A zărit apoi cele două scoabe pe peretele fără nici o deschizătură pentru lumină. Atunci, a poruncit oamenilor să vâslească înspre partea aceea şi, legând odgonul de una din scoabe, le-a ordonat să-mi remorcheze lada. cum îi spuneau ei, spre corabie. Odată ajunşi la navă, le-a dat ordin să lege un alt odgon de inelul fixat pe acoperiş şi să-mi ridice lada cu scripetele, dar toţi marinarii la un loc nu au fost în stare s-o ridice mai mult de două sau trei picioare din apă. Mi-a spus că văzuse bastonul şi batista scoase afară prin deschizătură şi trăsese concluzia că vreun nefericit se afla desigur închis înăuntru. L-am întrebat dacă el sau cineva din echipaj nu zăriseră cumva păsări uriaşe zburând în văzduh cam în vremea când m-au descoperit, la care mi-a răspuns că stând de vorbă cu marinarii în timp ce eu dormeam, unul din ei i-a istorisit că observase trei vulturi îndreptându-se spre miazănoapte, dar omul n-a amintit nimic de faptul că ar fi fost mai mari decât sunt vulturii de obicei - ceea ce, după părerea mea, trebuie pus pe seama înălţimii mari la care zburau. Căpitanul n-a priceput rostul întrebării mele. L-am întrebat apoi cam la ce depărtare socoteşte el că ne aflăm de uscat. Mi-a răspuns că după calculele cele mai exacte, ne aflăm la cel puţin o sută de leghe. L-am încredinţat că a greşit probabil cu aproape jumătate, deoarece nu părăsisem ţara de unde veneam, decât cu două ore înainte de a fi fost aruncat în mare, ceea ce îl făcu din nou să-şi închipuie că mi-e mintea tulburată, ba chiar îmi dădu să înţeleg lucrul acesta, apoi mă sfătui să mă duc să mă culc într-o cabină care îmi fusese pregătită.  L-am asigurat că plăcuta lui societate m-a înviorat nespus de mult şi că sunt în toate minţile. Atunci căpitanul deveni serios şi mă rugă să-i răspund sincer dacă nu cumva cugetul îmi era tulburat de vreo crimă făptuită, nelegiuire pentru care fusesem osândit din poruncă împărătească să fiu închis în lada aceea, aşa cum în alte ţări criminalii erau zvârliţi pe mare şi lăsaţi să plutească la voia întâmplării pe un vas plin de spărturi, fără nici un fel de merinde la ei, şi deşi i-ar fi părut rău să ştie că a luat pe bord un nelegiuit, totuşi îmi dădea cuvântul de onoare că mă va debarca viu şi nevătămat în primul port unde vom ancora.  El adăugă că bănuielile sale sporiseră în urma unor vorbe fără noimă pe care le spusesem mai întâi marinarilor apoi lui însuşi, în legătură cu odaia sau lada mea, precum şi datorită privirilor şi comportării mele ciudate în timpul cinei. L-am rugat să aibă răbdare şi să asculte povestea mea pe care i-am istorisit-o amănunţit, din clipa când am părăsit Anglia, până în clipa când am fost găsit. Şi cum adevărul îşi face întotdeauna loc în minţile cu judecată, acest gentilom de treabă, cu un pospai de învăţătură, dar înzestrat cu mult bun simţ, se convinse numaidecât de sinceritatea şi buna mea credinţă. Şi ca să întăresc spusele mele, l-am rugat să dea poruncă să fie adus scrinul meu a cărui cheie o aveam în buzunar; între timp el îmi povestise ce au făcut marinarii cu cutia mea. Am deschis scrinul în faţa lui şi i-am arătat mica colecţie de rarităţi adunate în ţara din care scăpasem în chip atât de ciudat. Se afla acolo pieptenele făcut din firele de păr din barba regelui şi un altul din acelaşi material, dar de astă-dată cu firele fixate într-o bucată din unghia reginei. I-am mai arătat şi o colecţie de ace de cusut şi cu gămălie, lungi între un picior şi o jumătate de yard, patru ace de viespe, mari cât nişte cuie de tâmplărie, smocuri din părul reginei, un inel de aur pe care ea mi-l dăruise într-o zi scoţându-l din degetul cel mic şi aruncându-mi-l peste cap, întocmai ca pe un colac de salvare. L-am rugat pe căpitan să primească acest inel în semn de recunoştinţă pentru bunătatea lui, dar n-a fost chip să-l conving. I-am arătat apoi o bătătură pe care o tăiasem cu mâna mea de la degetul piciorului unei doamne de onoare; era cam de mărimea unui măr de Kent şi se întărise atât de mult, încât la întoarcerea în Anglia am scobit-o pe dinăuntru în chip de cupă, şi am montat-o în argint. În sfârşit, l-am rugat să cerceteze pantalonii cu care eram îmbrăcat şi care erau făcuţi din piele de şoarece. N-am izbutit să-l fac să primească decât dintele unui servitor pe care l-a examinat cu multă curiozitate şi care am văzut că-l interesează. L-a primit, mulţumindu-mi de mii de ori, de parcă i-aş fi dat cine ştie ce lucru de preţ. Deşi dintele era perfect sănătos, fusese scos din greşeală de un felcer nepriceput din gura unui slujitor al Glumdalclitchei, care se văieta într-una de dureri. Eu l-am curăţat şi l-am pus bine în scrin. Era lung cam de un picior şi avea patru incii în diametru. Căpitanul se arătă foarte mulţumit de povestirea mea sinceră şi-mi spuse că nădăjduieşte că la înapoierea noastră în Anglia voi face şi semenilor mei cinstea de a le-o împărtăşi, aşternând-o pe hârtie. I-am răspuns că, după părerea mea, lumea e sătulă de cărţi de călătorii, că astăzi, în ochii oamenilor au trecere numai lucrurile cu adevărat extraordinare, şi bănuiesc că de aceea unii scriitori se gândesc mai puţin la adevăr decât la vanitatea sau interesul lor, sau la plăcerea cititorilor neştiutori; că povestirea mea cuprinde prea puţine întâmplări neobişnuite şi este lipsită de acele descrieri ornamentale de plante, pomi, păsări şi alte lighioane ciudate, sau obiceiuri barbare de-ale sălbaticilor ce se închină la idoli, lucruri zugrăvite atât de des de cei mai mulţi scriitori în cărţile lor. Totuşi, i-am mulţumit pentru buna părere pe care o avea despre mine şi i-am făgăduit că o să mă gândesc la propunerea lui. Mi-a spus că-l miră foarte mult un lucru, şi anume că vorbesc prea tare; ba m-a şi întrebat dacă nu cumva regele şi regina din ţara aceea erau tari de ureche. I-am răspuns că aşa m-am obişnuit să vorbesc în ultimii doi ani şi mai bine şi că mă minunez de glasul lui şi al oamenilor din echipaj care-mi fac impresia că doar şoptesc şi totuşi îi aud destul de limpede. I-am arătat că în ţara aceea când trebuia să rostesc vreun cuvânt, era ca şi cum un cetăţean ar fi vorbit din stradă unuia cocoţat într-o clopotniţă, în afară de cazul când eram aşezat pe masă sau ţinut în palmă. Şi i-am mai spus ceva, anume că în clipa când am pus piciorul pe bordul vasului şi m-am văzut înconjurat de marinari, aceştia mi s-au părut cele mai mici creaturi pe care le văzusem vreodată şi vrednice de tot dispreţul. Adevărul e că în vreme ce mă aflam în ţara regelui aceluia, nu puteam să sufăr să mă privesc în oglindă, după ce ochii mei se deprinseseră cu lucruri atât de uriaşe, deoarece comparaţia mă făcea să am o părere foarte puţin măgulitoare despre mine însumi. Căpitanul mi-a mărturisit că în timpul cinei, observase că mă uit la toate într-un fel cam ciudat şi că adesea păream să-mi stăpânesc cu greu râsul, pe care el nu ştia cum să-l interpreteze, punându-l pe seama unei tulburări a minţii. I-am răspuns că era cât se poate de adevărat, şi mă întrebam cum de am reuşit totuşi să mă stăpânesc, când am văzut farfurii mari cât o monedă de argint de trei penny, un picior de porc - tocmai bine să-ţi ajungă pentru o îmbucătură, o ceaşcă mai mică decât o coajă de nucă; şi am continuat zugrăvindu-i în acelaşi chip celelalte obiecte şi mâncări aflate în cabina lui. Căci deşi regina, în tot timpul cât m-am aflat în slujba ei, poruncise ca toate lucrurile de care aveam nevoie să fie făcute pe măsura mea, totuşi mintea mi-era copleşită de ceea ce vedeam în jur şi mă uitam chiondorâş la micimea mea, întocmai cum se uită oamenii la greşelile lor. Căpitanul îmi înţelese foarte bine gluma şi-mi răspunse vesel cu vechiul proverb englezesc că se teme că ochii mei sunt mai mari decât burta: nu prea îi plăcea cum mâncam, deşi postisem o zi întreagă. Continuând să glumească, afirmă că ar fi dat bucuros o sută de lire ca să-mi vadă cutia în ciocul vulturului şi apoi căzând în apă de la o înălţime atât de mare: o privelişte, hotărât, dintre cele mai uluitoare, vrednică de a fi zugrăvită şi lăsată moştenire timpurilor viitoare; şi asemănarea cu Phaeton i se păru atât de izbitoare, încât nu se putu stăpâni să nu o amintească, deşi gluma nu mă încânta prea mult. Căpitanul se întorcea de la Tonkin; în drum spre Anglia, fusese împins spre nord-est până la 44 grade latitudine şi 143 grade longitudine. Întâlnind însă un alizeu, la două zile după îmbarcarea mea, am navigat multă vreme spre sud şi după ce am trecut prin dreptul coastelor Noii Olande, ne-am urmat drumul spre vest-sud-vest, până când am trecut de Capul Bunei Speranţe. Călătoria noastră a fost cât se poate de plăcută, dar nu-l voi plictisi pe cititor cu un jurnal de bord. Căpitanul s-a oprit în vreo două porturi şi a trimis şalupa după provizii şi apă de băut. Eu însă nu m-am dat jos niciodată de pe corabie până la Downs, unde am ajuns în cea de a treia zi a lunii iunie 1706, cam la vreo nouă luni după ce scăpasem din Brobdingnag. Am fost gata să-mi las lucrurile zălog până când aş fi achitat costul călătoriei, dar căpitanul nu voi în ruptul capului să primească un ban. Ne-am despărţit ca doi buni prieteni şi nu m-am lăsat până ce nu mi-a făgăduit că mă va vizita, acasă la mine, în Redriff. Cu cinci şilingi împrumutaţi de la căpitan, am închiriat un cal şi o călăuză. Pe drum, văzând cât de mici sunt casele, pomii, vitele şi oamenii, am început să cred că sunt în Liliput. Mi-era teamă să nu calc în picioare călătorii întâlniţi şi adesea le strigam să se dea la o parte din drum, aşa încât în vreo două rânduri puţin a lipsit să nu mă aleg cu capul spart din pricina obrăzniciei mele. Când am ajuns în sfârşit acasă, întrebând pe unii şi pe alţii, un servitor mi-a deschis uşa, iar eu m-am aplecat ca să intru (cum fac gâştele când vor să treacă pe sub poartă), de teamă să nu mă aleg cu vreun cucui. Soţia mea a alergat să mă îmbrăţişeze, dar eu m-am aplecat mai jos de genunchii ei, socotind că altfel ea n-ar putea ajunge să mă sărute. Fiica mea îngenunche ca s-o binecuvântez, dar eu n-am văzut-o până în clipa când s-a ridicat, deprins fiind de atâta amar de vreme să-mi ţin capul şi ochii aţintiţi în sus, la mai mult de şaizeci de picioare înălţime; după ce s-a sculat în picioare, am cuprins-o cu o mână pe după mijloc. Am privit de sus la servitori şi la cei câţiva prieteni care erau în casă, de parcă ei ar fi fost nişte pitici, iar eu un uriaş. I-am spus soţiei mele că prea a fost econoamă; găseam că atât ea cât şi fiică-mea erau pipernicite, fiindcă nu se hrăniseră cum trebuie. Pe, scurt, m-am purtat într-un chip atât de ciudat, încât toţi au crezut ceea ce crezuse şi căpitanul când mă văzuse prima data, ajungând la concluzia că mi-am pierdut minţile. Amintesc toate acestea pentru a dovedi cât de mare este puterea obişnuinţei şi prejudecata. Peste puţin timp, eu, familia mea şi prietenii noştri ne-am înţeles foarte bine j soţia mea însă stăruia să nu mai plec niciodată pe mare; totuşi, destinul meu neîndurător hotărâse ca ea să nu aibă puterea de a mă opri, după cum va vedea cititorul mai departe. Până atunci, închei Partea a Doua a nefericitelor mele călătorii.    

Capitolul IV   Duminica dimmeaţa, când clopotele bisericilor răsunau în cartierele de pe malul golfului, lumea şi stăpânul ei, soarele, reveneau în jurul casei lui Gatsby şi, sclipind de bună dispoziţie, îşi îndreptau privirile spre pajiştea lui. — Face contrabandă cu alcool, spuneau nişte tinere doamne învârtindu-se printre cocteilurile şi florile grădinii lui Gatsby. O dată a ucis un om care descoperise despre el că e nepotul lui Hindenburg şi văr de-al doilea cu diavolul. Dă-mi şi mie un trandafir, dragă, şi mai toarnă-mi o picătură în paharul ăsta de cristal.   O dată am scris în coloanele albe ale unei liste de mâncare de la nu mai ştiu ce restaurant numele celor care veneau în vara aceea la recepţiile lui Gatsby. Acum este o hârtie veche, roasă la îndoituri, iar deasupra scrie „Meniul zilei de 5 iulie 1922". Se mai pot citi încă numele acelea cenuşii, iar ele vor putea da o impresie mai exactă decât generalităţile pe care le-aş putea spune despre cei care acceptau ospitalitatea lui Gatsby şi care-i aduceau omagiul subtil de a nu şti nimic despre el. Din East Egg, aşadar, veneau soţii Chester Becker şi Leeche şi un bărbat numit Bunsen, pe care-l cunoscuse la Yale, şi doctorul Webster Givet, care s-a înecat vara trecută undeva în Maine. Şi soţii Hornbeam şi Willie Voltaire şi un întreg clan numit Blackbuck, care se strângeau cu toţii într-un colţ şi strâmbau din nas ca ţapii când se apropia cineva de ei. Şi familiile Ismay şi Chrystie (sau mai degrabă Hubert Auerbach şi soţia lui Chrystie) şi Edgar Beaver căruia, se spunea, îi albise părul într-o singură după-amiază de iarnă, fără nici un motiv.   Clarence Endive era şi el din East Egg, după câte îmi aduc aminte. A venit o singură dată, cu pantaloni albi, bufanţi, şi s-a bătut în grădină cu un tip numit Etty. De mai departe, din Long Island, veneau soţii Cheadle şi O.R.P. Schraeder, şi Stonewall Jackson Abram din Georgia, şi tribul Fishguard şi Ripley Snell. Snell fusese oaspetele lui Gatsby cu trei zile înainte de a fi băgat la puşcărie şi se îmbătase atât de tare atunci, încât căzuse în nesimţire pe aleea de pietriş dinspre uşa de intrare, iar automobilul doamnei Ulysses Swett îi trecuse peste mâna dreaptă. Veneau soţii Dancy şi S.B. Whitebait, care trecuse cu mult de şaizeci de ani, şi Maurice A. Flink, şi soţii Hammerhead şi Beluga, importatorul de tutun, şi fetele lui Beluga.   Din West Egg veneau soţii Pole şi Mulready, precum şi Cecil Roebuck şi Cecil Schoen şi senatorul Gulick şi Newton Orchid, care controla compania cinematografică Films Par Excellence, şi Eckhaust şi Clyde Cohen şi Don S. Schwartze (fiul) şi Arthur McCarty, toţi având într-o măsură sau alta legătură cu lumea cinematografului. Şi soţii Catlip şi Bemberg şi G. Earl Muldoon, fratele acelui Muldoon care mai târziu avea să-şi stranguleze nevasta. Venea şi Da Fontano şi Ted Legros şi James B. Ferret (Maţe-Roşii) şi soţii De Jong precum şi Ernest Lilly – cu toţii veneau să joace cărţi şi, când îl vedeau pe Ferret rătăcind singur prin grădină, însemna că se curăţase de bani şi că acţiunile Asociated Traction aveau să fluctueze rentabil la bursă a doua zi.   Un individ numit Klipspringer venea atât de des şi şedea atât de multă vreme, încât cu timpul ajunsese să i se spună „chiriaşul" – personal mă îndoiesc că avea o altă locuinţă. Din lumea teatrului veneau Gus Waize şi Horace O'Donavan şi Lester Meyer şi George Duckweed şi Francis Bull. Şi tot din New York erau soţh Chrome şi Bachysson şi Dennicker, precum şi Russel Betty, familiile Corrigan şi Kelleher şi Dewer şi Scully, precum şi S.W. Belcher şi soţii Smirke şi tinerii însurăţei Quinn, divorţaţi astăzi, şi Henry L. Palmetto, care s-a sinucis aruncându-se în faţa unui vagon de metrou în Times Square.   Benny McClenahan venea întotdeauna cu patru fete. Nu erau niciodată aceleaşi, vreau să spun ca persoane fizice, dar erau atât de asemănătoare, încât întotdeauna îţi făcea impresia că le mai văzuseşi acolo. Acum am uitat cum se numeau – cred că Jacqueline sau Consuela sau Gloria sau Judy sau June, numele lor de familie erau fie cuvinte melodioase ca nume de flori şi de luni, fie sunete mai grave, numele marilor capitalişti americani, ale căror verişoare, dacă insistai, mărturiseau că sunt.   Pe lângă toţi aceştia, îmi mai amintesc de Faustina O'Brien, care a fost cel puţin o dată, şi de fetele Baedeker şi de tânărul Brewer căruia îi fusese smuls nasul de un glonţ în război, şi de domnul Albrucksburger şi de domnişoara Haag, logodnica lui, şi de Ardita Fitz-Peters şi de domnul P. Jewett, odinioară comandantul Legiunii Americane, şi de domnişoara Claudia Hip, cu un bărbat despre care se spunea că e şoferul ei, şi de un prinţ de nu mai ştiu cum, căruia noi îi spuneam Ducele şi al cărui nume l-am uitat, presupunând că l-aş fi ştiut vreodată.   Toţi oamenii aceştia veneau în vara de-atunci la recepţiile lui Gatsby. Într-o dimineaţă spre sfârşitul lui iulie, pe la ora nouă, automobilul strălucitor al lui Gatsby lunecă pe aleea pietruită din faţa uşii mele şi scoase o izbucnire melodică din claxonul cu trei note. Era prima dată când mă vizita Gatsby, deşi eu fusesem la vreo două dintre seratele sale, mă plimbasem cu hidroavionul şi, după invitaţii insistente, mă foloseam adesea de plaja lui. — Bună dimineaţa, bătrâne. Iei astăzi prânzul cu mine? M-am gândit să mergem împreună cu maşina.   Se legăna pe scara automobilului cu acea nonşalanţă în mişcări atât de caracteristic americană – şi care provine, pe cât presupun, din absenţa muncii dure în tinereţe, şi poate în şi mai mare măsură din graţia de formă a jocurilor noastre sportive impulsive, nervoase. Calitatea aceasta, de altfel, apărea evidentă, izbucnind mereu în manierele lui atente, prevenitoare, manifestându-se de obicei printr-un fel de nelinişte. Nu era niciodată perfect imobil; totdeauna îi puteai vedea piciorul tresărind sau remarcai nerăbdarea cu care-şi încleşta sau descleşta pumnul. Mă surprinse privindu-i cu admiraţie automobilul. — E frumos, nu-i aşa? Sări jos ca să mă lase să-l admir mai bine. — Nu l-ai mai văzut până acum?   Îl mai văzusem. Toată lumea îl văzuse. Avea o culoare gălbuie, somptuoasă, punctată de scânteierea nichelului şi, în lungimea monstruoasă, se umfla ici şi colo în dreptul port-bagajelor triumfătoare, al cutiilor cu unelte, într-o adevărată înşiruire de terase a parbrizelor care răsfrângeau zeci de sori. Instalându-ne în spatele mai multor straturi de sticlă, într-un fel de seră de piele verzuie, pornirăm către oraş.   Avusesem prilejul să stau de vorbă cu Gatsby de vreo cinci-şase ori în ultima lună şi descoperisem, spre dezamăgirea mea, că n-avea prea multe de spus. Astfel că prima mea impresie, care mă făcuse să cred că era un om enigmatic însă interesant, se pierduse treptat, iar el rămăsese pentru mine un simplu vecin, proprietarul unei case scumpe şi complicate.   Atunci surveni această plimbare cu automobilul, care-mi trezi din nou curiozitatea. Nu ajunsesem încă în West Egg când Gatsby începu să-şi lase neterminate frazele elegante şi să se bată stânjenit cu mâna pe genunchi, peste pantalonii costumului de culoarea caramelei. — Spune-mi, bătrâne, mi se adresă el dintr-o dată, făcându-mă să tresar. Ce gândeşti tu despre mine exact? Stănjenit, începui formula de ordin general cu care cauţi în mod obişnuit să te eschivezi de la o asemenea întrebare. — Uite, am să-ţi povestesc ceva din viaţa mea, mă întrerupse el. N-aş vrea să-ţi faci despre mine o idee greşită, din cauza zvonurilor care ţi-ar putea ajunge la ureche. Ştia deci de acuzaţiile bizare formulate în cursul conversaţiilor de la recepţiile lui. — Am să-ţi spun adevărul gol-goluţ. Mâna sa dreaptă descrise deodată prin aer un gest care căuta parcă să prevină judecata şi condamnarea divină. — Sunt fiul unor oameni bogaţi din Middle West – părinţii mei sunt morţi acum. Am crescut în America, însă mi-am făcut studiile la Oxford, pentru că de mulţi ani toţi strămoşii mei au studiat acolo. E o tradiţie în familia noastră.   Mă privi dintr-o parte şi înţelesei atunci de ce Jordan Baker îl suspectase de la început că minte când spune asta. Cuvintele „mi-am făcut studiile la Oxford" le pronunţase prea grăbit, le înghiţise, se împiedicase parcă de ele, ca şi cum şi cu alte prilejuri l-ar mai fi pus în încurcătură. O dată ce această îndoială mi se născu în minte, toate explicaţiile lui Gatsby îşi pierdură puterea de convingere şi mă surprinsei întrebându-mă dacă în fond nu se ascundea totuşi ceva straniu în personalitatea lui. — Şi de unde din Middle West e familia ta? îl întrebai neglijent. — Din San Francisco. — Aha. — Ai mei au murit cu toţii şi am ajuns să moştenesc o grămadă de bani.   Vocea-i era solemnă, ca şi cum amintirea stingerii bruşte a clanului său îl urmărea şi acum. O clipă l-am suspectat că-şi bătea joc de mine, însă când i-am aruncat o privire m-am convins că mă-nşelasem. — După asta am trăit ca un rajah prin toate capitalele Europei – Paris, Veneţia, Roma – am colecţionat bijuterii, mai ales rubine, am organizat vănători de animale exotice, am şi pictat câte puţin, doar aşa, pentru plăcerea mea, încercând tot timpul să uit ceva foarte trist care mi s-a întâmplat acum multă, multă vreme.   Am reuşit să-mi reprim un râs neîncrezător. Frazele pe care le folosea erau atât de uzate, încât nu mai invocau nici o imagine, decât poate cea a unui farsor cu turban căruia-i curgeau paie şi rumeguş prin toţi porii, pe când urmărea vreun tigru prin Bois de Boulogne. — După aceea a venit războiul, bătrâne. Pentru mine a fost o mare uşurare şi mi-am căutat moartea din toate puterile, însă s-ar fi spus că eram vrăjit încă de la început. În pădurea Argonne mi-am împins rămăşiţele batalionului de mitraliori atât de mult înainte, încât la un moment dat se făcuse un gol de câte o jumătate de milă în dreapta şi-n stânga noastră, pe unde infanteria nu putea să înainteze. Am stat aşa două zile şi două nopţi, o sută treizeci de oameni cu şaisprezece mitraliere, şi când ne-a ajuns infanteria a găsit semnele şi numerele a trei divizii germane diferite în grămada de leşuri din jurul nostru. Am fost avansat maior şi toate guvernele aliate mi-au dat câte o decoraţie – chiar şi Muntenegru, micuţul Muntenegru de pe coasta Adriaticei! Micuţul Muntenegru! îl şi vedeai cum ridică în palmă aceste cuvinte şi le priveşte dând din cap încântat şi surâzător. Surâsul acesta îţi arăta că înţelege perfect istoria tulbure a Muntenegrului şi avea doar compasiune pentru luptele curajoase ale poporului muntenegrean. Cântărea exact, cu înţelegere, complexul de împrejurări şi interese naţionale care-i aduseseră acest omagiu pornit din inima caldă, micuţă a Muntenegrului. Rezerva mea se înecase acum într-un fel de fascinaţie; aveam senzaţia că răsfoiam captivat un teanc de reviste colorate.   Scoase mâna din buzunar şi în palmă îmi căzu o bucată de metal atârnată de o panglică. — Uite, asta-i decoraţia din Muntenegru. Spre surprinderea mea, lucrul părea să fie autentic. „Orderi de Danilo – spunea legenda circulară – Montenegro, Nicolas Rex." — Uită-te şi pe partea cealaltă. „Maiorului Jay Gatsby, am citit. Pentru curajul său extraordinar." — Şi uite şi o altă chestie pe care o port totdeauna la mine. O amintire de la Oxford. E făcută la   Colegiul Trinity – cel din stânga mea este actualul lord Doncaster. Era o fotografle înfăţişând vreo cinci sau şase tineri în bluze de sport, grupaţi în atitudini degajate sub un portal prin care se vedeau o mulţime de turnuri cu săgeţi. Era şi Gatsby, arătând ceva, dar nu mult, mai tânăr – cu un baston de crichet în mână.   Aşadar, tot ce povestise era adevărat. Vedeam blăni de tigru întinzându-se ca nişte flăcări prin palatul său de pe Gran Canale; puteam să mi-l imaginez deschizând un cufăr cu rubine spre a-şi alina, în scânteierile lor sângerii, durerea inimii zdrobite. — Vreau astăzi să te rog ceva foarte important, spunea acum punându-şi cu satisfacţie la loc în buzunare amintirile, aşa încât m-am gândit că ar trebui să ştii câte ceva despre mine. N-aş vrea să crezi că sunt un oarecare. Vezi, trăiesc mereu printre străini din cauză că rătăcesc de colo până colo, încercând să uit lucrul acela trist care mi s-a întâmplat pe vremuri. Ezită: — Ai să vezi despre ce este vorba, poate chiar după masă. — Vrei să spui la masă? — Nu, după masă. Am aflat din întâmplare că ai o întâlnire cu domnişoara Baker, la ceai. — Vrei să spui că eşti îndrăgostit de domnişoara Baker? — Nu, bătrâne, nu. Însă domnişoara Baker a avut amabilitatea să-mi promită că o să discute cu tine o anumită chestiune.   N-aveam nici cea mai vagă idee despre ce „chestiune" putea fi vorba, însă eram mai degrabă plictisit decât curios. N-o invitasem pe Jordan la ceai ca să discutăm afacerile domnului Jay Gatsby. Eram sigur că voia să-mi ceară prin ea ceva cu totul fantastic şi un moment îmi păru sincer rău că pusesem vreodată piciorul pe pajiştea lui, şi aşa suprapopulată. Nu mai vru să mai adauge nimic. Pe măsură ce ne apropiam de oraş, căpăta un aer tot mai corect şi mai ţeapăn. Trecuserăm de Port Roosevelt, unde sclipiră o clipă nişte transatlantice cu dungă lată roşie, şi alunecarăm grăbiţi pe o stradă îngustă, pietruită, mărginită de cafenele întunecoase, aglomerate, ca nişte imagini cu farmec stins al anilor 1900. Pe urmă, valea cenuşii se deschise într-o parte şi într-alta în drumul nostru, şi o clipă o zării pe doamna Wilson muncind cu o vitalitate gâfâitoare la pompa garajului pe când automobilul nostru trecea mai departe.   Cu aripile roţilor desfăcute ca nişte adevărate aripi, parcurserăm iradiind lumină o jumătate din bulevardul Astoria, numai jumătate, căci pe când ocoleam pilonii de susţinere ai trenului suspendat auzii pocnetele motorului unei motociclete şi un agent de circulaţie grăbit se ivi alaturi de noi. — Bine, bine, bătrâne! îi strigă Gatsby. Încetinirăm. Scoase o carte de vizită din portofel şi o flutură prin faţa ochilor agentului. — E-n regulă, spuse acesta ducând mâna la chipiu. Data viitoare am să vă recunosc, domnule Gatsby. Iertaţi-mă! — Ce-a fost asta? întrebai. Fotografia de la Oxford? — I-am făcut o dată şefului poliţiei o favoare şi el îmi trimite în fiecare an, de Crăciun, cartea lui de vizită cu felicitări.   Trecuserăm peste podul imens printre piloanele căruia soarele îşi revărsa lumina făcând să izbucnească flăcări mici, fluide, pe fiecare dintre maşinile care treceau într-o parte şi-n alta, şi în faţa noastră oraşul se înălţă, dincolo de rău, în turnuri albe şi în bucăţi mari de zahăr, clădit tot din dorinţele unor bani care nu aveau miros. De pe podul Queensboro ai întotdeauna senzaţia că vezi pentru prima dată oraşul acesta, care ascunde parcă promisiuni prea frumoase ca să fie adevărate despre toate tainele şi frumuseţile lumii.   Pe lângă noi trecu un mort într-un dric acoperit cu flori, urmat de două trăsuri cu perdelele lăsate şi de nişte trăsuri mai vesele, cu prieteni. Prietenii mortului aveau ochii tragici şi chipurile buzate caracteristice unor popoare meridionale din Europa, şi îmi păru bine că imaginea automobilului strălucitor al lui Gatsby alunecă şi ea în sumbra lor peregrinare. Apoi, pe când străbăteam insula Blackwell, ne ajunse din urmă o limuzină condusă de un şofer alb, în care erau trei negri spilcuiţi, după modă, doi bărbaţi şi o fată. Îmi veni să râd când îi văzui cum îşi rostogoleau spre noi albul ochilor, într-o fanfaronadă de rivalitate. „Acum se poate întâmpla orice, dacă am trecut podul, mă gândeam, orice..."   Chiar şi Gatsby îşi putea găsi locul în aceste întâmplări, fără să stărnească vreo uimire. Amiază zgomotoasă. Urma să mă întălnesc cu Gatsby într-un restaurant bine aerisit de pe Strada 42, la subsol, să luăm împreună dejunul. Pe când clipeam ca să-mi şterg din ochi scânteierea străzii de afară, l-am descoperit, la început ca o siluetă încă nesigură, stând de vorbă în anticameră cu un alt bărbat. — Domnule Carraway, ţi-l prezint pe prietenul meu, domnul Wolfsheim. Un evreu scund, cu nasul turtit, cu două izbucniri superbe de păr ţăşnindu-i luxuriante din fiecare nară, îşi ridică fruntea imensă şi mă privi. Abia după o clipă i-am descoperit în semi-întunericul camerei ochii minusculi. — ...aşa că m-am uitat o dată la el, spunea omul acela pe care îl chema Wolfsheim, strângându-mi mâna cu gravitate, şi ce credeţi că am făcut? — Ce? m-am interesat eu cu politeţe.   Era însă evident că nu mi se adresa mie, căci îmi lăsă mâna să cadă şi îl ţinti pe Gatsby cu nasul său expresiv. — I-am dat banii lui Katspaugh şi i-am spus: „Foarte bine, Katspaugh, nu-i plăteşti nici un penny până nu închide pliscul." Şi l-a închis pe loc. Gatsby ne apucă pe amândoi de braţ şi ne împinse uşor înainte spre restaurant, iar domnul Wolfsheim îşi înghiţi o frază nouă, abia începută căzând într-o transă de somnambul. — Cocteiluri? întrebă chelnerul. — Drăguţ restaurantul ăsta, spuse domnul Wolfsheim, privind nimfele grave, pictate în manieră presbiteriană pe tavan. Dar îmi place mai mult cel de peste drum! — Da, cocteiluri, aprobă Gatsby; şi apoi către domnul Wolfsheim: Acolo e prea cald. — Prea cald şi prea mic – da, spuse domnul Wolfsheim. Însă plin de amintiri. — Despre ce restaurant e vorba? am întrebat eu. — Despre vechiul Metropol. — Vechiul Metropol, medită domnul Wolfsheim posomorât. Bântuit acum de chipuri trecute, moarte de mult. Chipuri de prieteni care s-au dus pentru totdeauna. N-am să uit cât oi trăi noaptea în care l-au împuşcat acolo pe Rosy Rosenthal. Eram şase inşi la masă, şi Rosy mâncase şi băuse din greu toată seara. Când se făcuse aproape ziuă, chelnerul a venit la el cu o expresie ciudată pe faţă şi i-a spus că afară e cineva care vrea să-i vorbească. „Bine", zice Rosy şi dă să se ridice de pe scaun, însă l-am tras înapoi. „N-are decât să vină aici, ăsta, cine-o fi, dacă vrea să te vadă, Rosy. Zău, crede-mă, nu ieşi din cameră." Se făcuse patru dimineaţa şi, dacă am fi ridicat storurile, am fi văzut ziua afară.  — Şi s-a dus? am întrebat eu cu inocenţă. — Sigur că s-a dus.   Nasul domnului Wolfsheim scânteie indignat spre mine. — La uşă s-a întors şi-a zis: „Spune-i chelnerului să nu-mi ia cafeaua!" Pe urmă a ieşit afară, în stradă, şi i-au tras trei gloanţe-n burtă şi-au luat-o din loc cu maşina. — Patru dintre ei au fost condamnaţi la scaunul electric, am spus eu, amintindu-mi. — Cinci, cu Becker – apoi nările se întoarseră spre mine, cu interes parcă. După câte înţeleg, dumneata cauţi o legătură de afaceri. Juxtapunerea acestor două remarci era uimitoare. Răspunse Gatsby în numele meu. — A, nu! exclamă el. Nu este dumnealui omul. — Nu?   Domnul Wolfsheim părea dezamăgit. — Dânsul e doar un prieten. Ţi-am sus că despre chestiunea aia vorbim altă dată. — Te rog să mă ierţi, îmi spuse domnul Wolfsheim, te-am confundat. Fură adusc feluri suculente de mâncare şi domnul Wolfsheim, dând uitării atmosfera mai sentimentală a vechiului Metropol, începu să mănănce cu o delicateţe furioasă. Între timp ochii îi alunecau cu multă încetineală de jur împrejurul camerei – şi închise arcul întorcându-se să-i inspecteze pe cei aşezaţi exact în spate. Bănuiesc că, dacă n-aş fi fost eu de faţă, ar fi aruncat o scurtă privire şi sub masă. — Ascultă, bătrâne, spuse Gatsby aplecându-se peste masă către mine. Mi-e teamă că te-am cam supărat azi-dimineaţă, în maşină.   Îşi îndreptă spre mine surâsul, însă de data aceasta am rezistat. — Mie nu-mi plac misterele, i-am răspuns, şi nu înţeleg de ce nu eşti sincer şi nu-mi spui direct. De ce trebuie s-o amestecăm pe domnişoara Baker? — A, nu e nimic suspect, mă asigură el. Domnişoara Baker e o mare sportivă, ştii, şi nu face nimic din ce nu se cuvine. Deodată îşi privi ceasul, sări în picioare şi ieşi grăbit din sala restaurantului lăsându-mă la masă cu domnul Wolfsheim. — Trebuie să dea un telefon, spuse domnul Wolfsheim urmărindu-l cu privirile. Un om mare, nu? Simpatic şi un gentleman perfect. — Da. — E absolvent de la Oggsford. — Da? — A studiat la universitatea Oggsford, în Anglia. Ştii, universitatea Oggsford. — Am auzit de ea. — Este una dintre cele mai faimoase universităţi din lume. — Îl cunoşti de mult pe Gatsby? am întrebat. — De câţiva ani, îmi răspunse el recunoscător. Am avut plăcerea să-l cunosc chiar după război.   După ce-am stat de vorbă cu el un ceas, am văzut că am descoperit un om grozav. Mi-am spus; „Ăsta-i genul de om pe care ţi-ar plăcea să-l aduci acasă şi să-l prezinţi mamei şi surorii". Făcu o pauză. Văd că te uiţi la butonii mei. Nu mă uitam, însă o făcui acum. Erau alcătuiţi din nişte bucăţi de fildeş care mi se păreau ciudat de familiare. — Cele mai frumoase exemplare de măsele umane, mă informă el. — Ce vorbeşti! Îi examinai mai atent. — Asta-i o idee foarte interesantă. — Mda.   Işi trase manşetele înapoi în măneca hainei. — Mda, Gatsby e foarte fin în ce priveşte femeile. Nici nu s-ar uita la nevasta unui prieten. Când persoana care constituia obiectul acestei încrederi instinctive se întoarse la masa noastră şi îşi reluă locul, domnul Wolfsheim îşi bău cafeaua dintr-o singură înghiţitură bruscă şi se ridică în picioare. — M-am bucurat mult că am avut prilejul să iau masa cu dumneavoastră, spuse el, dar acum am să fug din mijlocul celor tineri, câtă vreme n-am încetat încă să fiu binevenit. — Nu-i nici o grabă, Meyer, spuse Gatsby fără entuziasm. Domnul Wolfsheim îşi ridică mâna într-un fel de binecuvântare. — Eşti prea amabil, însă eu sunt din altă generaţie, anunţă solemn. Rămâneţi să discutaţi despre sport, despre tinere doamne şi despre..., suplini un cuvânt imaginar cu o altă fluturare a mâinii. În ce mă priveşte, eu am cincizeci de ani şi n-am să-mi impun prezenţa printre dumneavoastră.   Când dădu mâna cu noi şi se întoarse să plece, nasul tragic îi tremura. Mă întrebam dacă nu cumva spusesem ceva care să-l ofenseze. — Câteodată devine foarte sentimental, îmi explică Gatsby. Astăzi e una din zilele lui sentimentale. E un personaj fbarte cunoscut la New York – un obişnuit al Broadway-ului. — Dar ce e în fond, actor? — Nu. — Dentist? — Meyer Wolfsheim? Nu, e un om căruia îi place riscul. Gatsby ezită, apoi adăugă cu răceală: — El este omul care a aranjat finala la World's Series în 1919. — Finala la World's Series? repetai.   Noutatea aceasta mă zgudui. Bineînţeles că-mi aminteam că finala de la World's Series din 1919 fusese aranjată. Însă dacă mă gândeam la asta, o făceam doar ca la un lucru care se întâmplase la sfârşitul unui şir inevitabil de evenimente. Nici nu mi-ar fi trecut prin cap că un om ar fi putut-o pune la cale, că ar fi putut începe să se joace cu încrederea şi buna credinţă a 50 de milioane de oameni – şi asta cu concentrarea simplă a unui spărgător care deschide un seif. — Dar cum de-a izbutit să facă aşa ceva? am întrebat după o clipă. — Pur şi simplu a profitat de ocazie. — Şi de ce nu-i la puşcărie? — N-au putut să dovedească nimic, bătrâne. E un om deştept.   Am insistat să plătesc eu nota. Pe când chelnerul îmi aducea restul, l-am zărit pe Tom Buchanan la celălalt capăt al încăperii aglomerate. — Vino puţin cu mine, i-am spus lui Gatsby, trebuie să salut pe cineva. Văzându-ne, Tom sări în picioare şi făcu căţiva paşi spre noi. — Unde-ai fost toată vremea asta? mă întrebă el cu aprindere. Daisy e furioasă că n-ai mai dat nici un semn de viaţă. — Faceţi cunoştinţă: domnul Gatsby, domnul Buchanan.   Îşi strânseră scurt mâna şi o expresie constrânsă, de stânjeneală, pe care nu i-o cunoşteam, apăru pe chipul lui Gatsby. — Unde-ai fost? mă întrebă Tom. Cum se întâmplă că ai venit tocmai aici, în localul ăsta, atât de departe? — Am luat masa cu domnul Gatsby.   M-am întors către domnul Gatsby, dar acesta dispăruse. Într-o zi din luna octombrie, în anul 1917... (îmi spunea Jordan Baker în după-amiaza aceea, aşezată cu spatele foarte drept într-un scaun cu spetează înaltă în grădina cofetăriei de la Hotelul Plaza) ...mă plimbam fără rost dintr-un loc într-altul, când pe trotuar, când pe pajiştea din faţa caselor. Mă simţeam mai bine pe pajişte pentru că aveam nişte pantofi englezeşti cu o talpă de cauciuc crestată, care intra în asfaltul încălzit. Purtam o fustă nouă, care se umfla în vânt şi de câte ori mi se întâmpla asta, steagurile roşii, albe şi albastre din faţa caselor se umflau şi ele şi plesneau dezaprobator, ca şi cum m-ar fi certat.   Cel mai mare dintre steagurile acestea şi curtea cea mai mare, cu iarba cea mai îngrijită, erau în faţa casei lui Daisy Fay. Pe atunci avea optsprezece ani, cu doi ani mai mult decât mine, şi era de departe cea mai curtată din toate fetele din Louisville. Se îmbrăca în alb, avea o maşinuţă sport albă, acasă la ea telefonul suna cât era ziua de lungă şi tot felul de ofiţeraşi din garnizoana de la Camp Taylor îi solicitau intimidaţi privilegiul de a o întâlni în seara respectivă. „Cel puţin un ceas!" Când am trecut prin faţa casei în dimineaţa aceea, automobilul alb era tras la marginea străzii şi înăuntru se afla ea, împreună cu un locotenent pe care nu-l mai văzusem până atunci. Erau atât de absorbiţi unul de altul, încât Daisy nici nu mă remarcă până nu ajunsesem la doi paşi de ei. — Hello, Jordan! mă strigă pe neaşteptate. Vino puţin, te rog.   Eram flatată că accepta să stea de vorbă cu mine, pentru că, dintre toate fetele mai mari decât mine, pe ea o admiram cel mai mult. Mă întrebă dacă mă duceam în dimineaţa aceea la Crucea Roşie, unde făceam din când în când muncă benevolă, pregătind feşe şi bandaje. Mă duceam. Atunci, voiam să le spun că ea nu putea veni? În timp ce vorbea cu mine, ofiţerul o privea într-un fel în care orice fată ar dori să fie privită o dată şi, cum totul mi se părea atât de romantic, de atunci m-am gândit mereu la el. Se numea Jay Gatsby şi nu l-am mai văzut timp de mai bine de patru ani; nici chiar când l-am întâlnit în Long Island nu mi-am dat seama că era aceeaşi persoană.   Asta s-a întâmplat în 1917. Un an mai târziu aveam şi eu admiratori şi începusem să iau parte la concursuri, aşa că n-o mai vedeam pe Daisy prea des. Se învărtea într-un cerc de bărbaţi ceva mai în vârstă – atunci când accepta să iasă cu cineva. Începuseră să circule istorioare neaşteptate despre ea, de exemplu că maică-sa a surprins-o într-o noapte de iarnă făcându-şi bagajele să plece la New York ca să-şi ia adio de la un militar care pleca în Franţa. În cele din urmă reuşiseră să o împiedice. Însă timp de câteva săptămâni nu mai schimbase nici o vorbă cu cei din familie. După asta, nu mai ieşise deloc cu militari, ci numai cu căţiva tineri miopi sau cu platfus din oraşul nostru, care nu fuseseră primiţi în armată.   În toamna următoare era din nou veselă, mai bine dispusă ca oricând. Îşi făcuse debutul în viaţa mondenă puţin după armistiţiu şi în luna februarie se spunea că e logodită cu un tip din New Orleans. În iunie s-a măritat cu Tom Buchanan, din Chicago. Nunta s-a făcut cu mai multă pompă şi veselie decât se văzuse vreodată în Louisville. Mirele a chemat la nuntă vreo sută de invitaţi, care au venit într-un tren unde reţinuseră patru vagoane şi au închiriat un etaj întreg la hotelul Mulbach, iar în ajunul nunţii i-a oferit un şirag de perle despre care se spunea că îl costase 350.000 de dolari.   Eram domnişoară de onoare. Cu o jumătate de ceas înainte de masa festivă, am intrat în camera ei şi-am găsit-o întinsă în pat în rochia înflorată, frumoasă ca şi noaptea aceea de iunie – şi beată turtă. Avea o sticlă de Sauterne într-o mână şi o scrisoare în cealaltă. — Felicită-mă, mormăia. N-am băut niciodată până acum dar, Doamne Dumnezeule, ce mult îmi place... — Ce s-a întâmplat, Daisy? Eram înspăimântată. Poţi să-ţi închipui că nu mai văzusem până atunci o fată în halul ăsta. — Uite, ia-le de aici. Pipăi nesigur într-un coşuleţ de-alături, pe pat, din care scoase şiragul de perle. — Ia-le şi dă-i-le înapoi cui îi aparţin. Spune-le tuturor că Daisy s-a răzgândit. Zi aşa: „Daisy s-a răzgândit!"   A început să plângă – şi plângi, şi plângi. M-am repezit s-o caut pe camerista maică-sii, am încuiat uşa şi am băgat-o cu sila într-o baie rece. Nu voia să dea drumul din mână scrisorii nici în ruptul capului. A luat-o cu ea în cadă şi a strâns-o în pumn până s-a făcut un ghemotoc ud şi nu mi-a dat voie s-o pun în savonieră decât atunci când a văzut-o desfăcută în fulgi, ca un bulgăre de zăpadă. Însă n-a mai scos o vorbă. I-am dat să miroasă amoniac, i-am pus gheaţă pe frunte, am vârât-o la loc în rochie şi, o jumătate de oră mai târziu, când am ieşit împreună din cameră, avea şiragul de perle la gât şi incidentul era închis. A doua zi, la ora cinci, s-a căsătorit cu Tom Buchanan fără măcar să strâmbe din nas şi au plecat într-o călătorie de trei luni în mările sudului.   I-am întâlnit după aceea la Santa Barbara, când s-au întors, şi n-am mai văzut niciodată o femeie atât de nebună după soţul ei. Dacă el ieşea o clipă din cameră, se uita peste tot neliniştită şi întreba mereu: „Unde-i Tom?" şi, până-l vedea intrând pe uşă, avea un aer ameţit, absent. Stătea pe plajă ţinându-i capul în poală ceasuri întregi, mângâindu-l mereu pe ochi şi uitându-se la el cu o încântare fără sfârşit. Era de-a dreptul emoţionant să-i vezi împreună – te făceau să râzi fascinat, amuţit. Asta s-a întâmplat în august. O săptămână după ce am plecat din Santa Barbara, Tom a intrat într-un camion pe şoseaua Ventura, într-o noapte, şi şi-a rupt o aripă la maşină. Fata care se afla cu el şi-a văzut şi ea numele-n ziare, pentru că şi-a rupt braţul cu ocazia asta – era una dintre cameristele hotelului de la Santa Barbara.   Anul următor, în aprilie, Daisy a născut fetiţa şi au plecat în Franţa un an. I-am întâlnit într-o primăvară la Cannes şi mai târziu la Deauville, şi după o vreme s-au întors să se stabilească la Chicago. După cum ştii, Daisy era foarte căutată la Chicago. Se învărteau într-un cerc monden de oameni tineri, bogaţi şi de viaţă, însă ea şi-a păstrat tot timpul o reputaţie absolut ireproşabilă. Poate şi din cauză că nu bea. E un mare avantaj să nu bei când te mişti printre oameni care beau prea mult. Poţi să-ţi ţii gura şi, pe lângă asta, poţi să-ţi permiţi mici abateri atunci când toţi ceilalţi sunt atât de băuţi, încât nici nu mai observă sau nu le mai pasă. Poate că Daisy nici n-a căutat vreodată dragostea – şi totuşi e ceva în vocea ei...   Ei, şi acum vreo şase săptămâni, a auzit numele lui Gatsby pentru prima dată după ani de zile. Atunci când te-am întrebat – mai ţii minte? – dacă nu-l cunoşti pe Gatsby, din West Egg. După ce-ai plecat, a venit în camera mea şi m-a trezit, ca să mă întrebe: „Care Gatsby?" Şi când i l-am descris – eram pe jumătate adormită – mi-a spus cu o voce ciudată că trebuie să fie omul pe care l-a cunoscut pe vremuri. Abia atunci am făcut legătura între Gatsby cel de azi şi ofiţerul din automobilul ei alb.   Când Jordan Baker îşi termină povestirea, eram plecaţi de la Plaza de o jumătate de ceas şi ne plimbam cu trăsura prin Central Park. La vremea aceasta soarele coborâse dincolo de zgârie-norii de pe Strada 50, unde locuiau starurile de cinema, şi vocile limpezi ale copiilor care se strânseseră ca greierii în iarbă se ridicau în amurgul cald: Eu sunt şeicul din Arabia.   Dragostea în sân ţi-o port, Noaptea, când adormi, iubito, Mă strecor la tine-n cort... — E o coincidenţă stranie, spusei eu. — Dar nu e nici o coincidenţă. — De ce nu? — Gatsby şi-a cumpărat casa asta ca să fie exact vizavi de Daisy, de cealaltă parte a golfului.   Aşadar, nu numai spre stele suspinase el în noaptea aceea de iunie. Gatsby deveni deodată viu pentru mine, născându-se brusc din splendoa—rea până atunci fără sens care-l înconjura. — Vrea să te roage, continuă Jordan, s-o inviţi pe Daisy acasă la tine într-o după-masă şi după aceea să-i dai voie şi lui să vină. Modestia acestei cereri mă emoţionă. Aşteptase cinci ani, cumpărase o casă de unde iradia o lumină ca a stelelor pentru nişte fluturi întâmplători – totul numai ca să poată „veni" într-o după-amiază în grădina unui străin. — Şi era necesar să aflu toate astea pentru ca să-mi ceară un lucru atât de mărunt? — Îi e frică. A aşteptat prea mult. S-a temut că te-ai putea supăra. Vezi, în fond e un om foarte corect.   Era un lucru pe care nu-l înţelegeam. — De ce nu ţi-a cerut ţie să aranjezi o întâlnire? — Ar vrea ca ea să-i vadă casa, îmi explică. Iar tu locuieşti chiar alături de el. — Aha! — Cred că se aştepta s-o vadă apărând din întâmplare într-o seară la vreuna din recepţiile lui, continuă Jordan. Dar n-a venit niciodată. Atunci a început să întrebe, cu un aer cât mai nepăsător, ba pe unul, ba pe altul, dacă n-o cunoşteau cumva, şi eu am fost prima care i-am răspuns că da.   Asta s-a întâmplat în seara când a trimis valetul să mă cheme în casă, atunci când ne-am întâlnit în grădina lui, şi făcea să vezi cu câtă fereală şi cu câte ocoluri a adus vorba. I-am propus imediat să luăm cu toţii masa împreună la New York şi am crezut că-şi iese pe loc din minţi. „Nu vreau să fac nimic care să iasă din comun! repeta. Aş vrea s-o văd undeva, aici." Când i-am spus că eşti prieten bun cu Tom, a fost pe punctul să lase totul baltă. Nu ştie prea multe despre el, deşi zice că citeşte de cinci ani un ziar din Chicago, doar-doar o vedea o dată numele lui Daisy.   Se făcuse întuneric acum şi, pe când treceam pe sub un pod, mi-am întins braţul peste umărul auriu al lui Jordan şi am tras-o către mine, întrebând-o dacă n-ar vrea să luăm cina împreună. Dintr-o dată nu mă mai gândeam la Daisy şi la Gatsby, ci la fata asta vie, reală, limpede, dură, care trăia într-o atmosferă de blazare şi se lăsa acum, leneşă, cuprinsă în cercul braţului meu. Începuseră să-mi sune în urechi şoapte, însufleţite de un fel de tremur nedesluşit: „Nu există decât urmăriţi, urmăritori, fiinţe prea ocupate şi fiinţe prea obosite." — Daisy ar trebui, în fond, să aibă şi ea viaţa ei, murmură Jordan. — Ea vrea să-l vadă pe Gatsby? — Nici nu trebuie să afle. Gatsby nu vrea ca ea să ştie dinainte. Trebuie doar s-o inviţi la ceai.   Trecurăm pe lângă o perdea de arbori întunecaţi şi apoi Strada 59, ca un bloc de lumină palidă, delicată, scânteie stins în jos, spre parc. Spre deosebire de Gatsby şi de Tom Buchanan, pentru mine nu exista nici o fiinţă al cărei chip fără trup să plutească deasupra balcoanelor întunecate şi a firmelor luminoase, şi acum o atrăgeam spre mine pe fata de alături, apropiindu-mi braţele. Gura ei palidă, dispreţuitoare, surâse, şi am strâns-o tot mai aproape, de data aceasta spre buzele mele.

Domnul Tesson reapare de Allan Gordon 1 Francis Leblanc coborâ treptele de marmură ale bisericii San Francisco-el-Grande şi se opri pentru o clipă, nehotărât, în loc. După-amiaza fumurie de toamnă se lăsase greoaie peste oraş – şi turnurile Palatului Congresului răsăreau întunecate deasupra acoperişurilor şi pomilor bulevardului, pe care frunzele căzute aşternuseră un covor gros, foşnind în vânt şi sub paşii trecătorilor. Leblanc vizita Madridul pentru a doua oară. Înainte de război, locuise şase luni aci şi, fără să se laude, ajunsese să-l cunoască destul de bine. Se descurca uşor în toate ocaziile ivite, nu degeaba era operatorul-şef al Companiei de filme „Vaillant & Co” din Paris! Fusese o întreagă poveste şi cu plecarea lui de acum. Ei pregăteau un film cu subiect spaniol: dansatoare, castaniete, răzbunări însângerate, toate adunate laolaltă într-un titlu sugestiv, MOARTE Şi LACRIMI. Ideea fusese a lui Vaillant şi filmul era aproape gata, dar bătrânul era un tip meticulos şi extraordinar de încăpăţânat. Ţinea morţiş ca exterioarele să fie turnate chiar în Spania, pentru ca atmosfera de acolo să redea aidoma iubirea, dispreţul şi ura Madeleinei Pellier, interpreta principală a filmului, în cei peste o mie o sută de metri de peliculă proastă! Francis Leblanc se afla de doua săptămâni la Madrid şi în tot acest timp făcuse cinci sau şase probe, dar niciuna nu-l mulţumise, sau, mai bine zis, ştia că nu-l va mulţumi pe capsomanul de Vaillant. Se deplasase în păduricile de portocali de la Alcala, dar orizontul era prea restrâns; închiriase o motocicletă şi era cât p’aci să-şi frângă gâtul în gropile de la Getale; se oprise pe malul Tajunei, la Chinchon. Da, peisajul era potrivit, totuşi cam sterp. Luase câteva probe şi se gândise la Aranjuez, dar părăsise imediat ideea: prea era calul de bătaie al tuturor celor care voiau să toarne puţin sirop romantic, într-o acţiune dezlânată, fără cap şi coadă! Francis Leblanc se gândea la toate acestea, în timp ce mergea cu paşi grăbiţi, traversând bulevardul Prado. Ceasul din vitrina unui bijutier arăta orele cinci fără zece. La cinci era aşteptat de consilierul tehnic al Ministerului Propagandei spaniol, un anume senor Ruiz. Leblanc îi telegrafiase lui Vaillant şi-l anunţase că se oprise cu alegerea la regiunea Chinchon, unde s-ar fi putut turna exterioarele. Tot pe această cale îl anunţase că peste două sau trei zile se înapoiază în Franţa, cu autorizaţia Ministerului de Interne şi a Ministerului Propagandei de a putea filma în regiunile pe care le va găsi nimerite din probele fotografice. Răspunsul şefului lui sosise mai curând decât s-ar fi aşteptat: în opt ore, adică exact în dimineaţa când începe povestirea noastră. Vaillant îi răspundea că într-adevăr Chinchon corespundea şi după eliberarea autorizaţiei să procedeze în consecinţă. În piaţa Puerta del Sol animaţia era în toi şi trecătorii grăbiţi furnicau în toate părţile. După cinci minute, Leblanc se afla în faţa lui senor Ruiz. Acesta era un bărbat de vreo treizeci şi ceva de ani, cu părul negru stalucind de briantină. El vorbea franțuzeşte corect, cu un uşor accent nazal. — Luaţi loc, senor Leblanc. Consilierul răsfoi nişte hârtii aflate în faţa lui, apoi ridică privirile şi-şi pironi vizitatorul cu o căutătură enigmatică. — Vă ascult, spuse el, jucându-se cu creionul de argint pe care-l ţinea în mână. — Dragă monsieur Ruiz, începu Leblanc, ştii ce mă aduce la dumneata; şederea mea în capitala dumneavoastră e pe cale de a lua sfârşit. Compania mea cinematografică s-a hotărât să turneze la Chinchon. Regiunea pare a fi nimerită şi vă solicit a da ordinele necesare pentru a căpăta cuvenita autorizaţie. Ruiz continua să se joace cu creionul. Buzele i se strânseră şi o cută i se desenă între sprâncene. După câteva clipe de tăcere, răspunse: — Da, ştiu despre ce este vorba. Regret din tot sufletul, senor Leblanc. Această autorizaţie nu vi se mai poate da. Leblanc scoase o exclamaţie şi rămase ca prostit. — Nu mi se mai poate da autorizaţia?! Glumeşti, monsieur Ruiz! Spaniolul se încruntă. — Regret din nou, dar nu este vorba de nicio glumă: autorizaţia v-a fost suspendată – şi totodată trebuie să vă aduc la cunoştinţă că şederea dumneavoastră în Spania trebuie să înceteze imediat… şi să părăsiţi ţara. Leblanc se săltă în scaun. Uimirea aproape îi luase graiul. — De… de ce? reuşi să articuleze. În primele clipe, credea că celălalt înnebunise subit. Cum se poate aşa ceva, monsieur Ruiz? Mi-aţi dat voie să fotografiez, să ies din oraş, mi-aţi dat toate asigurările posibile că voi putea filma în Spania… şi acum, după două săptămâni, îmi spuneţi că trebuie să pice? Şederea mea vă poate cauza neplăceri, când paisprezece zile nici n-aţi simţit-o… ba încă aţi încurajat-o şi sprijinit-o din toate punctele de vedere? Celălalt dete din umeri. — Îmi pare rău. Nu pot face nimic. Trebuie să ştiţi, senor Leblanc, că ordinele pe care le-am primit vorbeau chiar de arestarea dumneavoastră! — De arestarea mea? Ce înseamnă toată această comedie, monsieur Ruiz? Aveţi datoria, dacă nu obligaţia, să mă lămuriţi! Spaniolul se ridică în picioare. — Cred că nu, răspunse el batjocoritor. Cred că nu, senor Leblanc. Singurul sfat pe care vi-l pot da este să părăsiţi ţara cât mai neîntârziat posibil. Şi, vă pot spune doar atât: căutaţi să uitaţi totul. — Mă voi plânge consululuii meu! Acordul Bidault-Franco, încheiat între ţările noastre…[1] — Nu vă povăţuiesc s-o faceţi, ripostă spaniolul pe un ton agresiv. În ruptul capului să n-o faceţi, senor Leblanc! Vă vârâţi într-un joc periculos – şi aşa v-am spus prea multe… Se înclină uşor, dându-i de înţeles că întrevederea s-a terminat. Fără să priceapă nimic, complet aiurit, Francis Leblanc ieşi din minister şi se pierdu în mulţimea trecătorilor. * * * În timp ce trecea prin grădina Buen Retiro, gândurile îi ciocăneau tot mai insistent creierul. Ce se întâmplase? Toţi se purtaseră destul de amabil cu el, pentru ca până la sfârşit să se petreacă ceea ce s-a petrecut. Ruiz aproape că sărise în sus, la auzul numelui de Chinchon. La naiba… ce avea cu Chinchon? Nu, se va duce la consul, acela era un om cumsecade, îl ajutase în repetate rânduri şi-i uşurase mult treaba; desigur că-l va sprijini şi acum. Totuşi, Leblanc simţea că în dosul tuturor acestor lucruri se ascundea ceva, care-i depăşea puterea de pricepere. Ia stai… ieri, sau când?… i se păruse ciudat faptul că întâlnise în autobuz, apoi pe peronul gării, la restaurantul unde mânca de obicei şi chiar în holul hotelului lui, un individ blond, cu şapcă pe cap şi cu un raglan de păr de cămilă, ce părea să-l studieze cu multă luare-aminte. La început crezuse că e vreunul din acei poliţişti acoperiţi de-ai Siguranţei spaniole, însărcinaţi cu supravegherea străinilor, dar atitudinile individului, precum şi întreaga lui înfăţişare, îl făcuseră să-şi schimbe părerea. Fără vreun motiv aparent, întoarse capul. Încă nu se lăsase seara, dar pomii din Buen Retiro cufundau grădina liniştită într-o semi-obscuritate plăcută, de culoare albăstrie. La câţiva zeci de paşi în urma lui, un bărbat cu şapcă pe cap şi cu un raglan din păr de cămilă se opri brusc în loc, uitându-se cu atenţie la una din placardele de pe marginea aleii. Leblanc îngheţă. Într-un străfulger înţelese; ei drăcie! Omul din spatele lui era acelaşi din gară, de la restaurant, din autobuz – ce voia oare de la el? Grădina era aproape pustie. Ici şi colo, pe vreo bancă ascunsă de boschete, perechile de îndrăgostiţi şopteau fără să aibă habar de nimic. Leblanc coti pe o alee, apoi pe alta, începu să se grăbească. Individul cu şapcă pe cap se afla mereu în spatele lui. Îi veni să se întoarcă şi să-l înfrunte, dar se răzgândi. Mai bine să se ţină celălalt după el – până la sfârşit o să vadă ce-o să fie. Şi apoi, începuse să se întunece şi mare mirare dacă Gruen nu şi-o fi închis dugheana! Gruen era un fotograf bătrân care-şi avea prăvălia – o mizerie! – pe una din străduţele de lângă Piaza Mayor. Leblanc îl cunoscuse cu ocazia primei lui vizite la Madrid. Umblase tot oraşul după o lentilă anumită şi, descurajat, intrase şi în magazinul sărăcăcios al fotografului, ca să nu-şi spună că n-a făcut tot ce era posibil să facă; dar culmea, Gruen avea ceea ce-i trebuia lui! Mai apoi, în repetate rânduri, îl vizitase şi filmele şi le developa la el; bătrânul fotograf era un adevărat artist în meseria lui. Cu câteva zile în urmă, făcuse la acesta probele pe care i le trimisese lui Vaillant. Ca de obicei, îi lăsase şi aparatul de fotografiat, un „Princeps”, cu lentile duble, deoarece i se slăbiseră arcurile burdufului. Luase copiile şi aparatul – şi abia a doua zi dimineaţă, la hotel, îşi dădu seama că fotograful îi înapoiase un alt aparat, tot un „Princeps”, de acelaşi format, mărime şi tip, tot cu lentile duble – dar nu aparatul lui, văzuse doar bine: cutia „Princepsului” lui avea o mică scrijelitură, urmare a călătoriei de la Getale, pe când cestălalt n-o avea. Desigur, Gruen primise la reparat un aparat identic şi greşise destinatarul, odată ce confuzia se putea face cu mare uşurinţă. Leblanc ajunse în faţa prăvăliei lui Gruen şi scoase un oftat de mulţumire: obloanele nu erau trase. Se minună totuşi văzând că luminile erau stinse, şi intră înăuntru. Clopoţelul agăţat deasupra uşii clincăni melodios de câteva ori, trezind liniştea deplină care stăpânea în toate ungherele prăvăliei cufundate în întuneric, Gruen nu se afla acolo. Leblanc îşi spuse că o fi în atelier, camera ce prelungea dugheana, despărţită de aceasta din urmă de o simplă draperie uzată. Îl strigă şi nerăspunzându-i nimeni, dete draperia la o parte. Atelierul era luminat şi lui Leblanc i se făcu părul măciucă: pe jos, cu ochii sticloşi aţintiţi spre tavan şi cu un pumnal înfipt până în plasele în piept, bătrânul fotograf zăcea mort, cu barba năclăită de sânge. Francis Leblanc nu era tipul care să se înspăimânte chiar atât de uşor. În timpul războiului luptase cu al 32-lea regiment de tancuri la Metz şi mai apoi la Dunkerque. Zile întregi asistase numai la sânge şi la trupuri sfârtecate – însă atunci era război şi el îşi apăra ţara de invadatori. Atmosfera din atelier, cu fotograful nemişcat pe duşumele, era de-a dreptul lugubră. Ce să facă? Ezită o secundă, apoi se repezi afară din prăvălie ca să cheme pe cineva, un trecător, un poliţist, oricine ar fi fost. Străduţa întunecată, cu felinare rare pe la colţuri, nu-i arătă ce ar fi dorit. Rămase nehotărât pe loc, neştiind ce să facă; o umbră se desprinse din bolta unei porţi şi înaintă spre el. Leblanc ridică braţul. — Domnule…! strigă el gâfâind, dar se opri. Umbra ajunsese la câţiva metri şi unul din felinare îl lumină în întregime: era omul cu şapcă şi pardesiu din păr de cămilă. Dintr-un salt, omul fu lângă el. Ochii lui ardeau în întuneric. — Dă aparatul! Repede! mârâi cu violenţă. Leblanc avea „Princepsul” agăţat de umăr, căci meseria lui îl obliga să nu se despartă niciodată de aparatul de fotografiat. Făcu un pas înapoi. — Ce vrei dumneata? spuse, şi fără să-şi dea seama, strigă: A fost omorât un om, în prăvălia aceea! Tipul cu şapcă păru că nu auzise ce-i spusese. Căutătura lui halucinată fixa tocul de piele al „Princepsului” – şi el repetă: — Aparatul! Scoate aparatul! Şi, în aceeaşi clipă, se repezi spre el, cu un scrâşnet. Leblanc se afla lângă un zid; se feri, şi pumnul celuilalt se strivi fulgerător de perete, chiar deasupra capului lui. Individul scoase un urlet. Leblanc îi aruncă un picior în pântece, prăvălindu-l pe caldarâm, şi începu să fugă în neştire în susul străzii.   [1] Acțiunea romanului se petrece în anul 1946

CAPITOLUL II   Din prima zi în care debarcase, copilă încă, aci la gura Dunărei, Penelopa simţi colţii sfâşietori ai provinciei meschine. Instinctele ei aristocratice, mândria şi aerele ce-şi lua scandalizaseră oraşul. „De unde – se întreba lumea – fumuri de nobleţă şi gusturi rafinate la o fată săracă şi orfană?” „De ce îşi ţinea nasul pe sus, în batista-i parfumată, de parcă toate i-ar fi mirosit rău în cale?” „De unde venea? Din ce familie?” „Ce blazon necunoscut avea fata asta debarcată în micul port de la gura Dunărei, într-o lume provincială şi cosmopolită?” Când venise din Constantinopole avea numai 16 ani. În şoaptă se povesteau multe despre familia ei. Dar se ştia sigur că mama ei, de o frumuseţe rară, se aruncase în Bosfor din disperare că o părăsise amantul, un căpitan de vapor plecat în Argentina. N-avea nici opt ani când o luă so crească unchiul ei, Iovanchi Iovanidis, translator la ambasada rusă din Cospoli. „Cine-i ţigăncuşa asta?” întrebă ambasadorul luând-o de bărbie, când o găsi într-o zi în cancelarie. „Vai! ce delicioasă copilă!” se extazie contesa Katuşa, monumentala ambasadoare. Vara, din cauza căldurilor din Pera, ambasada îşi lua reşedinţa la Terapia, unde adia un vânt răcoritor de pe Bosfor. Translatorul avea drept la două camere în palatul de vară, ca să fie în permanenţă la îndemâna lucrărilor de cancelarie. Unchiul se mândrea cu nepoţica şi o lua pretutindeni cu el. Copila asta uimitor de precoce, era un număr de senzaţie în lumea diplomatică de la Terapia. Ofiţerii de marină de la bastimentele staţionare ale Marilor Puteri, o purtau pe genunchi în plimbările lor cu bărcile pe Bosfor, în nopţile cu lună. Era vioaie, îndrăzneaţă, intra fără sfială peste tot, parcă neam de neamul ei trăise în societatea înaltă, în luxul şi atmosfera palatelor de ambasadă. În timpul seratelor de gala, fetiţa se strecura prin sălile palatului, rămânea în extaz în faţa maiestuoasei scări de marmoră acoperită de covoare turceşti, moi şi roşii ca sângele. Valeţii în livrele galonate, cu pantaloni scurţi, ciorapi lungi, prinşi în jartiere argintii, cu mănuşi albe, muţi, nemişcaţi, păreau nişte statui. Atrasă din instinct spre lux şi strălucire, ea ajungea uneori până sus. Tupilându-se prin faldurile draperiilor de catifea, spiona cu emoţie lumea elegantă care se mişca în lumina orbitoare a policandrelor Admira toalete decoltate, evantaie de pene şi dantele, broşele, braţele, coliere de perle, toate giuvaerele care scânteiau de focul pietrelor scumpe şi... flori... flori peste tot. Muzica, freamătul vag al mulţimei, atmosfera parfumata, o îmbătau, o fermecau ca fantasmagoria unui vis feeric. O nepoţica a ambasadorului rus venise de la Odessa. Era cu doi ani mai mică decât Penelopa. O chema Nataşa. Un dop de saca. Îndesată, bucălată, cam cârnă dar foarte drăgălaşă, cu nişte cârlionţi bălai şi ochi albaştri de email. Numai doi ani diferenţă de vârstă, dar Nataşa era un copil zburdalnic, şi Penelopa o preţioasă domnişoară cu pretenţii. Serioasă, reţinută, umbla, vorbea cu gesturi studiate. O perfectă miniatură de femee. Cu o uşurinţă uimitoare ştia să mimeze gesturile, să prindă gamele la piano şi, după ureche, fura accentul just al fiecărei limbi – ca levantină, se născuse poliglotă. Bona Nataşei, o bătrână elveţiană, foarte pedantă, m-elle Perrin, disperată că nu poate să înfrâneze şi să şlefuiască pe sălbateca rusoaică, drăcoasă ca un băiat, o da mereu de exemplu pe mica Penelopa, care cuminte şi deşteaptă prindea repede toate manierele din lumea bună. O umbră de vagă gelozie se strecura adesea între cele două copile aşa de diferite. Ca să corecteze lipsa de tact pedagogic a elveţienei, ambasadoarea n-o uita niciodată pe Penelopa de câte ori cumpăra ceva pentru Nataşa. Ajunsese să umble amândouă copilele aproape la fel îmbrăcate. În excursiile şi plimbările prin Stambul, Penelopa nu lipsea niciodată. Familia ambasadorului era veşnic însoţită de obişnuitul cavas, un arnăut gigantic cu nişte caere de mustăţi cărunte, îmbrăcat în ilic brodat cu fir de aur, purta iatagan şi doua pistoale în brâu. Ceasuri întregi pierdea Penelopa mâncând cu ochii lacomi bijuteriile şi filigranele expuse în galantarele vechiului bazar din Stambul. Mulţi o socoteau pe mica orfană ca făcând parte din familia ambasadorului, şi unii, care îi remarcaseră ţinuta mândră şi gravă îi spuneau c-o dulce ironie: Mica prinţesă. Dar o întâmplare neprevăzută căzu din senin, schimbându-i brusc macazul vieţei. Într-o zi nefastă, ambasadorul furios, roşu-vânăt de mânie, în urma unei scene violente provocate de un denunţ, cârpi translatorului două straşnice perechi de palme de s-a clătinat din temelie întreaga ambasadă a Marei Rusii... „Afară mişelule... Graeca fides...” Căzut în dizgraţie, fostul translator, peste câteva zile, căzu din picioare trăsnit de o apoplexie, pe când trecea podul de la Kara-Kioi. Fata, rămasă singură, fără nici iui sprijin, fu îmbarcată pe un vapor rusesc care pleca pentru porturile dunărene. Transportată gratuit, orfana debarcă într-o dimineaţă pe cheiul Sulinei, cu batista de dantelă la nas, sufocată de mirosul de iuft şi peşte sărat, care se îmbibase profund în structura vechiului parahod rusesc. Penelopa venise la singura rudă rămasă în viaţă, fratele mamei, căpitanul Leonida Iovanidis, un bătrân uscat, mărunţel, care purta nişte enormi ochelari negri. Fusese pilot la Comisia Europeană a Dunărei şi, din cauza unei boli de ochi, îşi schimbase profesia. Intrase în serviciul unei agenţii maritime ca furnizor de alimente la vapoarele care se aprovizionau la gura Dunărei: Chiepchander. Din diferenţa ce ieşea prin încărcarea facturilor peste preţul pieţei, îi pica şi lui câte ceva în fiecare zi. Şi pentru că lumea îl vedea forfotind pe la vapoare cu barca plină de zarzavat, ducând în braţe legături de ridichi, i se zicea în glumă: Căpitanul Rapanachi. Iar înfumuratei sale nepoate, palida prinţesă bizantină trimisă în exil, băeţii îi spuneau: Contesa de Rapanachi. Nu avea decât 17 ani, când unchiul a convins-o că menirea ei este să se mărite. Fără avere, fără familie, ce putea să aştepte? Pretendenţii nu se prea grăbeau. Trebuia să profite de ocazie. Stamati Marulis, pilot clasa I-a la Comisia Dunărei, era un om serios, cam în vârstă, dar bărbat bun, econom şi fără viţii. Avea să aibă o casă bună şi o fericire potolită. Şi Penelopa s-a măritat. * „Aţi văzut ce nevastă şi-a luat Stamati?” „Nu face pentru el.” „Asta-i femee de lux, nu-i de mutra unui pilot.” Aşa vorbea lumea prin cafenelele portului. Iar unii adăugau zâmbind pe sub mustaţă: „Asta nu-i femee pe care s-o poţi lăsa singură acasă”. Şi Stamati, prin meseria lui, era veşnic pe drumuri. Omul acesta retras şi timid, c-o existenţa ştearsă, lângă o asemenea femee lină şi admirată, simţea o bucurie vanitoasă, o mândrie ascunsă, savurând fericirea posesiei unui juvaer de mare preţ. O adora c-o mută pietate şi tremura de teamă să n-o piardă. Toate economiile lui Stamati s-au topit din prima lună. Trusou, mobilă, piano, toate au fost comandate la Galaţi, după gustul Penelopei. El ţinea să aibă un interior plăcut. El lipsea de acasă câteva zile pe săptămână, pilotând vapoarele pe Dunăre, între Sulina şi Brăila. Pleca tiptil de dimineaţă la vapor, cu geamantănaşul în mână, cu nelipsita manta de ploaie, de pânză ceruită, după obiceiul piloţilor din toată lumea. După ce vaporul se punea greoi în mişcare, el, de sus de la comandă, îşi arunca ochii spre mal; casa lui era cu faţa la drumul Dunărei. În primele zile zărea la una din ferestrele deschise o batistă fluturând la trecerea vaporului. Şi mai pe urmă, cu toate că nimic nu se arăta în zare, el îşi păstra obiceiul, privind din mers la geamurile acelea care rămâneau veşnic închise. Singură, părăsită, în balconul dinspre apă, Penelopa rămânea pe gânduri ceasuri întregi, c-o broderie pe genunchi. Uneori vântul de la mare aducea ecouri de fluere şi sirene de la vapoarele care intrau în port. Un fior îi fulgera prin corp. Lăsa orice lucru din mână, sărea de la locul ei şi căta în zare cu binoclul, urmărind toată mişcarea de pe apă. Câte un vapor venind de la mare urca încet, măreţ, cursul fluviului. Ea, curioasă, îl privea cu atâta interes, deşi nu cunoştea pe nimeni, parcă aştepta mereu pe cineva care întârzia să vie. „Dincotro? De unde venea vaporul? A trecut desigur prin Bosfor.” Şi magicul film al copilăriei începea din nou să-i ruleze pe ecranul minţei. Cu ochii închişi pe jumătate vedea crescând din sânul mărei, gigantic, amfiteatrul Cornului de aur. Pe verdele colinelor în terase se înălţau chiparoşii negri care păzeau cimitirele turceşti. Prin voalul diafan al serii se poleiau cupolele din Scutari şi minaretele ascuţite păreau suliţe de aur înfipte în pământ. În zare clipea regulat ochiul farului din turnul lui Leandru. Şi Penelopa cădea în reverie, auzind glasul prelung al muezinilor care chemau credincioşii la rugăciune, simţea aroma pinilor care lăcrămau, îmbălsămând cu răşină aerul purificat de adierile vântului salin din larg. Şi nostalgia trecutului o făcea să plângă amar paradisul pierdut al Bosforului. „Ce frumos… ce departe... erau locurile copilăriei...” „Ce viaţă nenorocită... Ăsta-i traiul pe care l-am visat?... Asta-i soarta pe care am meritat-o?... De ce m-am măritat eu oare?” Şi întrebările pe care mai toate femeile şi le pun după luna de miere, ea şi le-a pus după câteva zile de la nuntă. Stamati, când se întorcea acasă, o găsea enervată, capriţioasă sau melancolică. Îngrijat şi înduioşat până la lacrimi de suferinţa ei, el căuta s-o mângâie, s-o distreze, ceea ce pe dânsa o enerva mai tare. În zadar se frământa ca să găsească leacuri pentru această boală romantică, pe care el n-o putea bine înţelege. Că are nevricale era sigur. „O doctorie contra ipohondriei”, îi ceruse bătrânului doctor Nenea Tomiţă. „Pacienta trebuie examinată”, îi spuse doctorul. Dar pacienta cu nici un preţ nu voia să se arate. „N-o doare nimic, răul e aici...” şi el arăta cu mâna la inimă. După multe stăruinţi, Penelopa se hotărî. Doctorul, cu vechea lui experienţă, de la prima vedere i-a fixat diagnosticul şi remediul. — N-are nevoie de doctorii, nici regim, nici băi. Îi trebuie... şi bolborosind ceva, după obicei, în barba lui albă de patriarh, făcu: Hm! îi trebuie un copil. La vie... c’est la vie... El a plecat palid, confuz. Ea, roşie ca vişina, a plecat cu ochii în pământ. Ca s-o mai distreze, Stamati o lua uneori cu el, pe vapoarele pe care le pilota, până la Galaţi sau Brăila. Ce profundă mulţumire avea Penelopa la fiecare drum. Punând piciorul pe bord, ea simţea că intră parcă într-o baie de fericire. De cu seară îşi pregătea costumul de voiaj, ajusta câte-o beretă băieţească de marinar, sau garnisea pălăria cu voaluri şi museline ca să fluture ca nişte flamuri în vânt, dându-i astfel un exotic aer aristocratic. De obicei, în zorii zilei, când vaporul îşi balansa maşina şi elicea forfotea gata de plecare, Penelopa, zveltă, sprintenă, suia scara, ducându-şi singură mica ei valiză de voiaj cu trusa de toaletă. Intra la bord uşor înfiorată, cu iluzia lungilor traversări maritime. Ar fi voit să meargă mereu, la nesfârşit, un drum fără liman, ca vasul fantomă care rătăcea fără să poată atinge ţărmul. Stamati înainte de a-şi lua postul la cârmă, cerea respectuos voie căpitanului să permită îmbarcarea soţiei sale, care – spunea el întotdeauna – scăpase vaporul de cursa pentru Galaţi. Chiar şi cei mai acri şi posaci căpitani nu puteau refuza; se îndulceau îndată şi deveneau gentili, invitând pe eleganta doamnă în careul ofiţerilor, sau îi întindeau pe punte un chaise longue, într-un loc ferit de vânt. E destul o singură fustă să fâlfâie pe puntea unui vas şi viaţa bordului se schimbă ca prin farmec – întregul echipaj începe a se agita electrizat. Vaporul însufleţit intra în sărbătoare; nu lipsea decât să se înalţe la catarge, în cinstea femeii îmbarcate, steguleţe colorate a marelui pavoaz. Robinetele spălătoarelor din cabine începeau să curgă în plin debit de apă. Ferchezuială generală, de la căpitan până la băiatul, ajutor de bucătar. Spălaţi, raşi, pudraţi, ieşeau pe rând la lumină, făcându-şi de lucru în jurul ei pe punte. Toţi, bucuroşi, o sorbeau din ochi cu lăcomie. Până şi fochiştii, nespălaţi, neraşi, cât ţinea drumul, ieşeau câte unul din tartarul căldurilor; pe jumătate goi, cu gâtul învelit în şăluţul lor de bumbac, de care se slujesc să şteargă uleiul şi unsoarea de pe maşină ca şi sudoarea de pe trup. În figurile negre de cărbuni luceau ochii lor albi, cătând pe furiş la făptura aceea încântătoare, căzută parcă din altă lume pe vaporul lor, ca să îndulcească numai cu un zâmbet o zi din viaţa aspră, monastică, a bordului. Ofiţerii, cavaleri servanţi, n-o slăbeau nici o clipă. Tot drumul urmau trataţii felurite, după naţionalitatea şi felul vaporului. Ceai englezesc, cafea turcească, vermut italienesc, şampanie franţuzească, bomboane ruseşti, vin de Malaga, portocale de Jaffa, rahat de Syra, ţigări egiptene. Vorbind vreo două vorbe din fiecare limbă, Penelopa reuşea să-i cucerească pe toţi bărbaţii aceia, pe care poate, niciodată n-avea să-i mai întâlnească în viaţă. Mulţi confundau, socotind-o fata pilotului. Ea îi lăsa în credinţa lor şi, veselă de confuzia ce se făcea, zâmbea de satisfacţie. Privirile de admiraţie ce i se aruncau, le primea cu îndrăzneală; avea un fel al ei de a-şi da capul pe spate şi a coborî cu voluptate pleoapele. Şi bietul Stamati, care nici o clipă nu putea părăsi cârma, din postul lui, de sus de la comandă, îşi arunca uneori ochii în jos, pe punte, ca s-o vadă măcar de la distanţă. Nu era niciodată singură. O escortă respectuoasă o însoţea pretutindenea. O vedea culcată pe pernele unui chaise longue, graţioasă, cu maiestatea unei regine în convalescenţă. Modestul pilot simţea adesea fiorul unei bucurii vanitoase, văzându-şi soţia înconjurată de atâţia ofiţeri, care o examinau cu spiritul încordat. Uneori îi trecea câte-un junghi prin inimă văzând-o cochetând, dar se stăpânea; îşi ştergea numai sudoarea de pe frunte şi într-o clipă îşi revenea, hotărât, bărbăteşte. „Şi totuşi, îşi zicea el cu siguranţă, e o femee cuminte, rece şi mândră, sigură pe sine”. „Cochetăria nu-i un păcat pentru o femee ca dânsa”. Un sentiment de ruşine parcă îl oprea de a face cel mai mic gest care ar trăda o urmă de gelozie. Dar, ce era fatal, s-a întâmplat. * În timpul unei călătorii pe vapor a întâlnit un bărbat pe care nu l-a mai putut uita toată viaţa – deşi auzise că o aventură pe vapor e ca şi un accident de cale ferată. Din momentul în care cunoscuse pe căpitanul Angelo Deliu ceva nou se ivi în existenţa ei. Îl remarcase cum a pus piciorul pe bordul vaporului „Carpaţi”. O intriga ofiţerul acela zvelt, elegant, care poza într-o rezervă studiată. La prima vedere el o fixă cu îndrăzneală. Ea, de obicei îndrăzneaţă, avu un moment de slăbiciune; timidă, emoţionată, se roşise ca o candidă fecioară sub ochiul expert care o cântărea cu precizie. Privirea aceea avea parcă o strălucire de oţel. Şi când buzele lui schiţau un fin surâs, îndulcindui figura, ea înţelese fără cuvinte impresia ce făcuse înfăţişarea ei. Un fulger de bucurie o străbătu, şi în taină simţea cum se îmbată de plăcerea conştiinţei de a fi frumoasă. Confuză, subjugată, aştepta. Simţea un fel de necaz nelămurit pentru acel îndrăzneţ necunoscut care o învăluia ca într-o plasă de păianjen, impunându-i voinţa lui de fier. Căci presimţea fatal neputinţa oricărei rezistenţe. Şi la un singur gest al lui, gata ar fi să-l urmeze oriunde, roabă, până la capătul pământului. Angelo Deliu, din rasa cuceritorilor, abil maestru în tactica şi strategia aventurilor galante, mergea aproape la sigur în clasarea speciilor de femei. Se pipăiau cu ochii de la distanţă. Ea îi admira ţinuta lui de o bărbăţie regească. Era complet în alb, de la şapcă până la pantofi, umeri laţi şi o talie mlădioasă, tenul bronzat de maur, ochii lui adânci, arzători o fixau... El examinase femeea en connaisseur. Făcu trei paşi apropiindu-se ca să-şi verifice observaţiile. Se prezintă singur c-o eleganţă în gesturi şi cuvinte, arătându-şi surprinderea că o vede pentru prima oară, deşi el se găseşte de vreo două luni în Sulina. „Cine ar fi bănuit că într-un colţ obscur de provincie, într-o lume aşa de monotonă şi meschină, poţi întâlni asemenea figuri de o rară distincţie...” Ei i se părea o muzică glasul lui. O încânta timbrul acela sonor, care ascundea în vorbe banale o perfectă înţelegere sufletească. Gândurile se trădau în privirile lor, care se încrucişau ca lamele floretelor de scrimă. Nu prea aveau ce-şi vorbi, dar ochii lor spuneau mai mult decât cuvintele. I-a fost destul jumătate de ceas de conversaţie lui Deliu, ca să-i descopere punctul tangibil – cum îl numea el – pentru a-i stabili precis specia: „Soţie nesatisfăcută... visătoare, romantică... cucerire uşoară... despărţire dificilă... retragere strategică la timp”. Deliu se temea numai de un singur tip: femeea crampon, care nu-ţi lasă – în termeni nautici – libertatea de manevră. În stăpânirea lui, excitată, vrăjită, ca pasărea sub ochiul magnetic al şarpelui, Penelopa sta rezemată de balustrada punţii, cu ochii ţintă la el, vorbea aiurită, numai ca sa-şi acopere simţirea. Despre ce puteau vorbi? Amândoi adorau marea; ea crescuse pe malul apei; el călătorise mult pe apă; şi c-o măsură justă el se ţinea la unison, ştia să ridice şi să coboare conversaţia la nivelul femeii care era în faţa lui. El meloman, s-a angajat să-i dea lecţii de mandolină; ea poliglotă, să-l înveţe a pronunţa corect limba engleză – cu toate că şi ea păstra încă accentul levantin. El de acum înainte avea s-o numească Floarea Bosforului şi ea Amantul Mării. Numai când coborî în barcă, Deliu schimbă vreo două vorbe de politeţe cu Stamati, care venise amărât din postul său de la comandă. După ancoraj, Penelopa sări zglobie de pe scara vaporului în barcă, drept la pupă; cu mâna pe cârmă, ştia să manevreze; avea ochiul sigur – marinară din instinct. Deliu, măsurând din ochi ţinuta umilă a pilotului lângă o femee aşa de focoasă, înţelese într-o clipă tragi-comedia acestei căsnicii. „Picantă femee... de unde a găsit-o, nenorocitul?... cum e posibilă o aşa bizară împerechere?” se întreba în taină, meditând o serie de întrebări fără răspunsuri. Penelopa, schimbată ca prin farmec, adormi târziu în noaptea aceea, îmbătată de o dulce otravă. Deliu nu putea să închidă ochii, era chinuit de imagina ei. O vedea în faţă şi profil... îmbrăcată în costumul ei de voiaj... o dezbrăca în minte, pipăind-o imaginar: „Ce corp admirabil... ce picior cochet...” * Se revăzură. Se întâlneau în fiecare zi, în fiecare noapte, departe de ochii lumei, afară, în sânul naturei, pe malul pustiu al mărei. Simţiră fericirea iubirei, viaţa completă în doi. Îşi făcură confidenţe şi planuri ce nu aveau să se realizeze niciodată. Nopţi delicioase petrecute în delir – luna de miere pentru femeea asta care iubea întâiaşi dată. Se făcuse mai frumoasă. Bucuria, plăcerea o transfiguraseră. înflorea triumfătoare. În ochii îndrăzneţi avea o licărire stranie. Tenul palid i se rumenea – avea obrajii de femee iubită. Un surâs cald îi îndulcea discret asperităţile figurei reci altădată. În colţuri, deasupra buzelor umede, vibra puful mustăcioarelor de brunetă arzătoare. Pe stradă trecătorii întorceau capul după ea, îi admirau mersul săltăreţ, piciorul fin şi talia mlădioasă. Nici o remuşcare nu cunoscu. Simţea numai o intensă bucurie, pe care nu ştia cum să şi-o închidă mai bine în inimă, s-o ţină cât mai ascunsă de ochii lumei. Nu deschidea niciodată gura să-i spună bărbatului pe unde a fost şi cum a întrebuinţat vremea. Învechit şi ridicol i se părea obiceiul de a da raportul zilnic către soţul-şef, suveran absolut. Cu niciun chip nu-i putea suporta autoritatea. Îl deprinsese ca să n-o întrebe niciodată unde se duce şi de unde vine. Metodic ea îi făcea educaţia perfectului soţ încornorat. * „Nevasta lui Stamati se compromite... se întâlneşte cu un ofiţer pe plajă...” vorbe începură să circule în lumea provincială şi cosmopolită a portului. Zvonul pornise din cafeneaua piloţilor, de la gardianul farului mare, Alexe Boroş, poreclit „Vede tot”. Numele adevărat îi era Bou Roşu. Ca să poată intra în serviciul Comisiunii Europene, mulţi români îşi poceau numele. Un oarecare Curajos era român neaoş, cu numele compus din două cuvinte. Străinii erau preferaţi, pentru ca să nu-şi piardă Comisia caracterul ei internaţional. Boroş, de sus din postul său de observaţie de pe platforma farului, vedea ca în palmă tot ce se întâmpla pe mare şi pe uscat. Sta la pândă. Prindea orice mişcare. Vedea, ştia totul, era ochiul şi urechea direcţiei. Un fel de grijă, o vagă teamă plutea în jurul farului. Luneta de mare distanţă, arma gardianului, ameninţa pe fiecare, căci aducea obiectul sau fiinţa la câţiva metri înaintea ochiului ce sta acolo sus, veşnic de veghe. Gardianul farului ajunsese un fel de gardian al moralităţii acestei înalte instituţii internaţionale, în care domnea un rigid puritanism alături de un răspândit mahalagism diplomatic. Penelopa se simţea spionată. Asta o irita cumplit. Uneori, tremurând de furie, c-o legitimă revoltă în suflet, se întreba: „Cu ce drept se amestecă lumea în traiul ei? Ea nu cerea de la nimeni nimic. De ce n-o lăsa lumea în pace? De ce vrea să-i fure fericirea? Nu era stăpână pe corpul ei? Nu era liberă să-şi trăiască viaţa ei?!” Ura înverşunată a amanţilor pentru restul lumei o izola, o îndârjea din zi în zi. Spre toamnă se mărise circulaţia vapoarelor pilotate pe Dunăre. Stamati lipsea mult de acasă. Penelopa sta pe cărbuni până îl vedea plecat. Urmărea după perdele trecerea vaporului. O atrăgea aventura. Îşi arunca o manta pe trupul aproape gol, şi grăbită, cu răsuflarea tăiată, alerga la locul de întâlnire, pradă plăcerei fără frâu. Egoistă şi feroce, îşi căuta cu sete mulţumirea în afară. Fugea cu dezgust de vulgara realitate a căminului, trăia o viaţă interioară plină de vise delicioase. La câteva zile, când pilotul se întorcea acasă, intrând în vârful picioarelor, o găsea culcată – ea se făcea că doarme, sau se plângea chinuită de migrenă. Dar... ceea ce era fatal să se întâmple, s-a întâmplat. * Într-o seară Stamati se întoarse mai devreme acasă, coborâse fluviul cu un vapor poştal de mare viteză. Uşa de jos deschisă. Pe sală întuneric beznă. Făcu doi paşi cu mâna întinsă, şi când să apese pe clanţă, se opri brusc, tresărind. Auzise bine... şoapte..., zgomot de paşi... Nu îndrăzni să intre. Îşi duse mâna la frunte lovit parcă de un glonte nevăzut. Şi împleticindu-se, căuta un punct de reazem. Din cuierul de la perete, de care se sprijinise, căzu ceva jos pe podele. O pălărie, o haină... se aplecă pipăind. Simţi sub vârful degetelor nişte galoane aspre de fir metalic. Şapcă de ofiţer. Păşind încet, ieşi în stradă; vroia să vadă la lumină. Era o şapcă albă, cercuită cu trei galoane. O strânse cu mâna crispată; o turti deformând-o, gata să-i facă vânt în Dunăre. Dar se opri. Făcând-o ghem o vârî în sân şi se încheie la manta. O durere chinuitoare îi strângea gâtul uscat. O mână nevăzută parcă îl sugruma cu încetul. Simţea cum se îneacă. Trăgea aerul rece al nopţii, adânc, până în fundul plămânilor. Simţea o sete cumplită de răzbunare. C-o iuţeală ameţitoare îi trecu prin minte felurite planuri. Trebuia să lovească într-un chip oarecare. Vedea sânge înaintea ochilor. N-avea nici o armă la el, dar îi va înfige unghiile în gât, va strânge, va strânge până la ultima suflare... şi instinctiv el îşi strângea pumnii încleştaţi cu unghiile intrate în carne. Dar sta pironit pe loc. Numai câteva clipe îl torturase setea de răzbunare. Un sentiment de teamă, o laşă slăbiciune îi paralizară mişcările. Avea oroare de zgomot, de scandal, ruptură, divorţ, gura lumei... şi ţinea încă la ea... o iubea. În loc să se întoarcă spre casă, Stamati o luă încet la vale, pe malul apei, şovăind, cu capul gol, zdrobit, leoarcă de sudoare. „Ah!.. Penelope... Penelope... de ce mi-ai făcut tu asta? De ce m-ai nenorocit. Penelope?... şi izbucni în plâns ca un copil, bâlbâind cuvinte fără legătură. Nu se putea stăpâni. Un barcagiu îi ieşi înainte crezând că umblă să caute o barcă pentru a trece fluviul. Stamati se opri zăpăcit. Îi era ruşine. Îşi şterse ochii şi se îndreptă spre cafeneaua piloţilor. Avea o sete cumplită. Gâtul uscat îi ardea. Se opri în uşă; i se părea că toate privirile sunt aţintite asupra lui. Nu avu curajul să intre. Plecă înainte. Ştia el o cafenea la capătul cheiului. Avea nevoie de linişte, să chibzuiască singur, să vadă ce-i de făcut... şi cât a iubit-o el pe femeea asta... şi o iubeşte încă... Ce avea să facă? Nu ştia. Dar simţea nevoia să fugă de ea să dispară, să nu dea ochii cu dânsa. Acasă nu se putea întoarce. Îi veni o idee. Să plece la Brăila. Se întoarse, luând-o întins spre biroul de pilotaj. Întrebă ce vapor pleacă dimineaţa. Sub motiv că are nevoie să fie a doua zi la Brăila, ceru să conducă el vaporul în locul pilotului care urma de rând. Şi Stamati plecă să se îmbarce pe vaporul Zara. Avea să doarmă pe bord ca să ridice ancora de plecare de cu noapte. Din drum văzu lumină la ferestrele Cercului Marinei. Instinctiv pipăi şapca ce o avea în sân. O idee îi fulgeră prin minte Dacă ar intra înăuntru. Îl cunoştea bine pe comandantul Crivăţ, de pe când era căpitan. Bun om, democrat, fără mândrie ca alţii care se ţineau mari. Intră respectuos. Un marinar îi tăie drumul. — Aş vrea să vorbesc ceva în particular cu domnul comandor. — A! Ce mai faci Stamati? — Rău, domnule comandor. Sunt nenorocit. Un ofiţer de la d-voastră mi-a stricat casa. — Poftim aici în birou. Şi descheindu-se la manta scoase şapca mototol şi o puse pe masă. — Iacă ce-am găsit la mine... Un zâmbet fin flutură pe sub mustaţa căruntă a comandorului. — De, ce să-i faci, domnule Stamati, aşa-s femeile... toate-s la fel... de... vrei să se uite la mine, ori la dumneata? Să uită la ofiţerii tineri... la băeţii fercheşi... nu la noi... Nici urmă de cinism sau de cruzime nu era în glasul comandorului care vorbea blajin şi cu melancolie. — În materia asta, urmă el îngăduitor, trebuie să fii mai filozof... nu-ţi strica inima... aşa-s femeile, crede-mă că le cunosc prea bine. Să nu spui la nimeni nimic din ce s-a întâmplat. Vei fi satisfăcut. Chiar acum o să dau ordine severe ca vinovatul să părăsească imediat portul. Las că-i tai eu dumnealui pofta de aventuri galante. Şi Stamati, după o călduroasă strângere de mână, ieşi de la Cercul Marinei oarecum mai liniştit. Simţea parcă un val de mângâiere că-l cuprinde în drum spre vapor. Se culcă îmbrăcat într-o cabină la Zara. Comandorul Crivăţ, om cu tact, chemă imediat pe comandantul garnizoanei. — A cui este şapca asta care s-a găsit în casa unui pilot? — A! făcu surâzând comandantul, trebuie să fie şapca lui Deliu. — Să-şi facă imediat bagajele. La ora 4 dimineaţa să plece cu vaporul poştal la Galaţi, să se prezinte la Divizia de Dunăre. D-ta rămâi răspunzător de executare. Comandorul, energic şi prudent, avea multă experienţă în această materie. Cu doi ani în urmă, la Kilia, în timpul iernii când erau comunicaţiile întrerupte, într-un asemenea caz a fost nevoit să declare starea de asediu în port şi să ţină o săptămână întreaga trupa sub arme. * După cinci zile Stamati s-a întors acasă. Părea vindecat. Penelopa era bolnavă. Nici o vorbă, nici o aluzie. Niciodată între ei n-a fost vreo explicaţie. Orice încercare ar fi creat ireparabilul. Nu voia s-o piardă. O accepta tolerant. Trist şi mut îşi ascundea chinul sufletesc care-i rodea ca un vierme inima rănită. Căuta să şteargă din minte tot ce se întâmplase, dar nu putea. Se judeca pe sine fără cruţare, îşi făcea rechizitoriul şi singur se condamna. „Indirect, desigur, el era vinovatul... că femeea asta nu era făcută pentru el... ce îl ţinea legat de ea?... de ce îndura tortura martirului crucificat, fără să poată încerca a se desface de ea?” Ca să nu mai umble pe drumuri, ca să poată sta mai aproape de casă, Stamati se hotărî să se retragă din pilotaj. În loc de pensiune, Comisia Europeană plătea o sumă odată pentru totdeauna (Regalul) calculată pe anii serviţi. Cu banii luaţi el şi-a cumpărat o casă pe chei, cu faţa la Dunăre. A făcut acte ca să pună casa pe numele soţiei pentru a asigura oarecum viitorul Penelopei. La etaj avea locuinţa. Jos cafenea. Misiţii de cereale, navlosiri de vase – mărunte afaceri de port – se încheiau acolo pe loc, la taifas între două cafele turceşti. Mintea iertase, dar inima nu putea să uite. Durerea trădării îl chinuia mereu pe Stamati, rana îi rămânea deschisă; nu se putea cicatriza şi-i sângera adesea. Ridicolul, mila insultătoare a prietenilor, îi făcea rău. Deşi era convins că nu putea s-o cucerească şi nici s-o stăpânească, el urmărea în taină orice mişcare a ei. Uneori avea insomnii; otrăvit şi hărţuit de gelozie, se scula în puterea nopţii ca s-o vadă dormind. O contempla tăcut, chinuit de curiozitatea de a şti ce se petrece în sufletul acestei fiinţe de nepătruns... ce visuri, ce secrete închidea în mintea ei? Un zid rece de piatră despărţea parcă aceste două suflete care-şi trăiau aparte fiecare viaţa sub acoperământul aceluiaşi locaş. Rigidă, izolată, ea suferea în tăcere. Orgoliul o împiedica să se plângă. Păstra cu mândrie o linişte ostilă. Şi când exasperată, simţea că-i gata să izbucnească, îşi muşca buzele subţiri, şuierând vorbele cu răutate, tremurând de o mânie stăpânită. Îşi dispreţuia, îşi ura din ce în ce mai tare tovarăşul de viaţă, aşa de răbdător. Nu-l mai putea suferi în preajma ei. Se făcu bolnavă şi sta zile întregi lâncezind în pat. O viaţă searbădă. O plictiseală de moarte. Numai o vagă speranţă îi susţinea încă viaţa ca într-un fir de aţă. Aştepta în fiecare zi, aştepta ceva, o întâmplare care s-o libereze, să-i aducă o schimbare în existenţa ei cenuşie. Numai două prietene o vizitau. Una îi aducea, pe faţă, romane de senzaţie şi alta, pe ascuns scrisorile ce-i veneau de la Galaţi. Purtarea lui Deliu, deşi perfect justificată de el, o irita la desperare. Ea aştepta o evadare pe care el o amâna mereu. Cât avea să mai ţină asemenea viaţă? Nu era nici o scăpare? Era condamnată pe veci? Cu ce invidie urmărea ea soţiile amploiaţilor de la Comisia Europeană a Dunărei. I se părea că toate înoată în fericire. Cunoscuse şi ea în copilărie lumea asta diplomatică. „Ce nedreptate strigătoare. Câte femei urâte şi fără maniere se bucurau de o soartă fericită. Şi ea...” Odată ancoră în port, chiar în faţa casei, un vapor militar rusesc. Albăstriu, elegant, cu alămurile sclipind în bătaia soarelui. Era bastimentul staţionar de la Cospoli, care se oprise în treacăt în Sulina. Emoţionată, Penelopa, din balcon, privea cu binoclul pe puntea vaporului. Şi deodată păli. Printre ofiţerii care coborau scara era o femee blondă, în albastru. I se părea că seamănă cu mica Nataşa, nepoata ambasadorului rus. Stăpânindu-şi cu greu bătăile inimei intră în casă. Îi era frică să nu fie recunoscută. Ce ruşine dacă ar vedea cu cine şi-a legat viaţa. După un ceas avu toate informaţiile: Era chiar Nataşa, măritată cu-n ofiţer din marina rusă, secund pe staţionarul din Cospoli, care trecea spre Odessa. Şi Penelopa îşi plânse amar în ziua aceea soarta ei nenorocită. În timpul acesta căzu, ca o bombă o scrisoare miraculoasă din America. Cu ce satisfacţie ascunsă intrase Stamati pe furiş în camera ei punându-i scrisoarea deschisă pe măsuţa de noapte. Ce impresie avea să facă întâmplarea asta norocoasă care venea tocmai din partea familiei lui, pe care ea o dispreţuise totdeauna? Putea şi el măcar odată să apară altfel în ochii soţiei lui. Îşi ascundea bucuria aşteptând efectul scrisorii. În figura ei neschimbată, Penelopa nu trăda nimic din lupta sufletească ce îi răpise somnul. Amândoi treceau nopţi albe, frământaţi de gânduri, fără să-şi deschidă niciunul inima; fiecare aparte, în tăcere, îşi făcea planuri şi iluzii. El visa o societate de navigaţie cu remorchere, şlepuri şi elevatoare, din Brăila să împânzească toată Dunărea până la Viena. Cafeneaua avea s-o treacă unui nepot priceput... pusese el ochii de mult pe o casă frumoasă în Brăila, cu vedere spre Dunăre. Ea visa o vilă ascunsă între chiparoşi pe malul Bosforului... Aştepta, arzând de curiozitate, evenimentul anunţat, trebuia să aducă o prefacere a lucrurilor. În tot cazul avea desigur să scape de mizeria Sulinei. Şi din vreme exagera vechea ei boală de nervi şi o tusă seacă, pusă pe seama climei umede din Deltă. Scrisoarea miraculoasă făcuse să înceteze ostilităţile în casa lui Stamati. Dacă nu se ajunsese încă la o împăcare deplină, era totuşi un armistiţiu, o înţelegere tacită. El începuse s-o câştige. Urmau pregătiri febrile pentru găzduirea Americanului. S-au cumpărat covoare, lămpi şi o garnitură nouă de mobilă. Stamati s-a hotărât să facă un împrumut la Banca Eleno-Română. Directorul Xenachi, un tipicar neînduplecat, îl primi de data asta cu surâsul pe buze. Foarte culant, îi deschise credit fără nici un gir, în speranţa depunerilor ce avea să le facă la bancă fratele aşteptat din America.

Ce a ramas din mine de Alison Gaylin Prolog În Carpentia, Instituţia Corecţională pentru Femei din centrul Californiei, termostatul păstrează întotdeauna o temperatură scăzută, de doar 13 grade. Există un motiv pentru asta, care ţine de psihologia aplicată, după cum îmi spune unul dintre gardieni. La temperaturi reduse, prizonierii sunt mai vioi şi mai productivi, ba chiar mai amabili. — Căldura, zice gardianul, ai cărui ochi ca de catifea neagră nu se potrivesc deloc cu trupul înalt şi musculos. Îi afectează pe oameni. Într-un fel, povestea lui Kelly Lund dovedeşte spusele paznicului, căci tocmai pe 28 iunie 1980, în cea mai fierbinte noapte a acelui an, Lund, pe atunci în vârstă de şaptesprezece ani, ameţită din pricina unui amestec de marijuana şi cocaină, a intrat în vila din Hollywood Hills a regizorului nominalizat la Oscar John McFadden şi, în toiul propriei lui petreceri, l-a împuşcat mortal. Să fi fost căldura, şi nu drogurile, cea care a îndemnat-o pe această fată oarecare să intre într-o locuinţă plină cu elita mediului artistic din Los Angeles, cu vedete rock ultra-grozave şi manechine incredibil de slabe, cu zeii şi zeiţele marilor ecrane, ale căror chipuri glorioase onorau paginile revistelor de film pe care Kelly cea singuratică se ştie că le ţinea stivuite sub pat? Să fi fost temperatura de 34 de grade (şi poate furia orbitoare stârnită de ea) cea care a împins-o pe această sărăntoacă de la Hollywood să treacă pe lângă o constelaţie de bogătaşi şi să intre în opulentul living decorat cu motive marocane al lui McFadden, unde, găsindu-l singur, să-i tragă trei gloanţe în piept şi în cap? Iau în calcul această posibilitate acum, în timp ce gardianul mă conduce în celula lui Lund, acest pătrat ordonat şi posomorât care i-a servit drept cămin în ultimii şapte ani. Iar când intru şi o găsesc stând pe patul ei, îmbrăcată în hainele portocalii ale instituţiei, mă hotărăsc să aduc, în felul meu, vorba despre asta. — Kelly, simţi vreodată lipsa soarelui? Ea ridică privirea spre mine, ochii cenuşii părând la fel de aspri şi de seci ca gratiile închisorii. În şapte ani, Kelly Lund n-a îmbătrânit nici măcar o zi. E greu de imaginat că va îmbătrâni vreodată. Pielea ei n-are niciun rid, întreaga ei fiinţă fiind la fel de insensibilă faţă de trecerea timpului ca şi faţă de toate emoţiile care te transformă: ruşine, regret, grijă. Vinovăţie. — Soarele e tot acolo, îmi spune ea. N-am niciun motiv să-i simt lipsa. — John McFadden nu mai e. — Adevărat. — Lui îi simţi lipsa? — Nu ştiu. — Îţi pare rău că l-ai ucis? — Aşa a fost să fie. — Moartea lui? — Da. — De unde ştii? — Dacă n-ar fi fost, cineva m-ar fi observat înainte să ajung în living. Se opreşte pentru o secundă, hotărându-se dacă să mai continue sau nu. Cântărindu-şi opţiunile. — Mă consider, spune ea în cele din urmă, o unealtă a sorţii. — Nu soarta l-a omorât pe John McFadden, Kelly. Ci tu. Privirea lui Lund rătăceşte şi, preţ de o clipă, pare absorbită de zidul cenuşiu şi anost al celulei, ca şi cum ar vedea în el ceva ce există şi în ea. — Tu ai convingerile tale, îmi spune. Eu le am pe ale mele. * * * Probabil că, pe undeva, totala lipsă de strălucire şi de culoare a lui Kelly Lund e un mecanism de apărare. Când avea doar cincisprezece ani, sora ei geamănă, Catherine, a furat maşina mamei lor, a condus până la Chantry Flats (un loc izolat din San Gabriel Valley, cu vedere panoramică, preferat de îndrăgostiţi) şi şi-a luat viaţa aruncându-se în canion. Aspirantă la o carieră de actriţă, Catherine avea tot ceea ce lui Kelly Lund îi lipsea: frumuseţe, însufleţire şi o charismă înnăscută, îndeajuns de puternică încât să-i câştige accesul în lumea tinerilor petrecăreţi de la Hollywood, la frageda vârstă de doar paisprezece ani. Dar Catherine mai era şi zbuciumată, vulnerabilă, genul de fată care simte totul puţin prea profund şi care, în cele din urmă, s-a lăsat, în mod tragic, copleşită de acele sentimente. Dimpotrivă, s-ar putea ca tocmai caracterul searbăd al lui Kelly Lund să fi fost cel care a ţinut-o în viaţă şi pe linia de plutire, în acelaşi acvariu cu rechini care au devorat-o pe sora ei. Un cub de gheaţă în comparaţie cu flacăra vie a lui Catherine, Kelly avea puţini prieteni şi, în afara unei scurte şi ciudate relaţii cu Vincent, fiul lui McFadden, a dus o viaţă lipsită de evenimente, înainte să comită cruda faptă ce avea să-i aducă faima din lipsa căreia s-a stins încântătoarea ei geamănă. — Ştii, a fost cât pe ce să nu mă duc la petrecere, îmi spune ea acum. Era cald afară şi nu mă simţeam prea grozav. Dar pe urmă m-am răzgândit. Niciodată n-am mai văzut un chip atât de placid, doi ochi atât de ficşi. Nu pot să nu mă întreb cum trebuie să fi arătat ochii ăştia prin obiectivul lui John McFadden, cu o săptămână înaintea morţii lui, când, la insistenţele fiului său, acesta a filmat-o pe Kelly Lund pentru o probă de actorie. — L-ai mai fi omorât pe John, o întreb, dacă s-ar fi purtat frumos cu tine în timpul probei? Lund îmi zâmbeşte. E acelaşi zâmbet pe care l-a arătat lumii în faţa tribunalului din LA, în ziua pronunţării sentinţei. De fapt, nu seamănă deloc cu un zâmbet. E mai degrabă o dezvelire a dinţilor. — De unde să ştiu? îmi spune. În cameră se face şi mai frig. EXTRAS DIN Mona Lisa: Adevărata poveste a lui Kelly Lund, ucigaşa de la Hollywood de Sebastian Todd, 1989 Capitolul 1 11 februarie 1980 Abia după ce profesorul de ştiinţe, domnul Hansen, i-a adresat lui Kelly Lund a treia întrebare consecutivă la care ea nu ştia să răspundă (cea despre mitocondrii), Bellamy Marshall i-a aruncat fetei un bileţel. Kelly a spus „ăăm” şi a înghiţit în sec, ca să-şi pună din nou în mişcare gura uscată, moment în care a simţit cum un cocoloş de hârtie i se loveşte de picior. Totuşi, la început n-a gândit: bileţel. A gândit: cocoloş cu scuipat. Kelly era scuipată des. Atât de des, încât odată i-a povestit şi mamei sale despre asta. — Aruncă în mine cu cocoloaşe pline de scuipat. Râd de hainele mele pentru că sunt ieftine. — Ieftine? exclamase mama ei. Hainele tale te acoperă acolo unde ar trebui să fii acoperită, ceea ce nu pot spune despre colegele tale de şcoală. Dacă vrei să discutăm despre ce e ieftin, Kelly, pe fetele alea le-aş numi eu ieftine. Kelly jurase în taină să nu mai discute niciodată cu mama ei despre şcoală. Aşa că nu s-a uitat la bileţel atunci când acesta a lovit-o în picior. L-a ignorat, la fel cum ignora toate cocoloaşele cu scuipat, la fel cum ignora atâtea din câte i se întâmplau, la şcoală sau în altă parte. Ignoră-le şi o să dispară. Metoda funcţiona pentru majoritatea lucrurilor care o făceau să sufere, dacă nu chiar pentru toate. Domnul Hansen a spus din nou chestia cu mitocondriile, iar Kelly a încercat să se agaţe de cuvintele lui, să le transforme în ceva cât de cât logic. Dar n-a putut. Simţea soarele pătrunzând prin ferestrele clasei, mâncărimile pe care i le provocau puloverul cu nasturi şi elasticul fustei de ţărăncuţă care-i tăia pielea, toate astea mult mai reale decât întrebarea. Toţi ochii erau aţintiţi asupra ei. Şi asta simţea. — Domnişoară Lund? a spus domnul Hansen. Kelly a lăsat privirea în podea. A bătut din pleoape. A simţit cum începe să evadeze… — Domnişoară Lund. Vreme de câteva secunde, sau poate mai mult, Kelly a alunecat într-un vis. Un vis adevărat, în care avea şapte ani şi era din nou cu sora ei, şezând turceşte pe duşumeaua dormitorului lor, cu genunchiul lipit de al lui Catherine, uitându-se cât putea de atent în ochii ei verzi ca sticla. — Cine mişcă prima moare. — Dar… dar… eu nu vreau să mor, Catherine. Catherine îşi pune o mână peste a ei. E caldă, şi uscată, şi liniştitoare. — Nu te speria, Kelly. Mă ştii doar. Eu mă mişc întotdeauna prima. — Domnişoară Lund! Te ţin trează? Kelly a deschis brusc ochii. S-a auzit spunând: — Nu. Adorm fără probleme. Oh, nu… O tăcere stranie s-a aşternut în clasă, atmosfera devenind înăbuşitoare. Domnul Hansen a clipit, strângând din dinţi. Kelly ştia că ar fi trebuit să zică „îmi pare rău” şi a dat s-o spună, dar înainte să apuce să rostească vreo vorbă, toţi au început să râdă. Lui Kelly i-au trebuit câteva clipe ca să-şi dea seama că puştii râdeau cu ea, nu de ea. Asta nu i se mai întâmplase niciodată. Inima a început să-i bată mai tare. Chipul i s-a înfierbântat. — Asta a fost bună! a zis Pete Nichol din spatele ei. Pete, un campion la aruncat cocoloaşe cu scuipat, care nu i se adresase niciodată în mod direct. Pete cel înalt, de un blond strălucitor, şi bogat pe deasupra. Era fiul producătorului unuia dintre serialele preferate ale lui Kelly, şi avea părul ca de mătase albă, vizibil afectat de expunerea îndelungată la clorul din apa piscinelor. Pete Nichol a bătut-o pe spate, dar domnul Hansen a spus: — Domnişoară Lund! Eşti reţinută după ore! – iar asta i-a făcut pe toţi să râdă şi mai tare. Unii chiar au izbucnit în urale. Kelly s-a întors şi s-a încumetat să arunce o privire către clasă, moment în care a zărit cocoloşul căzut pe podea, lângă piciorul ei (nu era un cocoloş cu scuipat), iar când s-a uitat în sus şi spre rândul de bănci de lângă ea, Bellamy Marshall gesticula înspre bileţel, făcându-şi să zdrăngăne brăţările din argint. Citeşte-l, a mimat Bellamy. Bellamy era nou-venită, fiica unui faimos actor pe nume Sterling Marshall, care fusese mare vedetă prin anii ’50-’60 şi rămăsese încă o personalitate. Începuse să frecventeze Hollywood High după vacanţa de Crăciun, după ce o şcoală privată cu pretenţii din Santa Monica o exmatriculase din motive misterioase. Exista ceva teatral, foarte teatral în felul în care Bellamy îşi făcuse apariţia la o săptămână după reînceperea şcolii, strecurându-se în ultimul rând de bănci din clasa domnului Hansen, în chiar ultimul rând, cu toate că profesorul arătase către un loc liber din faţă. Kelly se întorsese atunci pentru a se uita la această îndrăzneaţă nou-venită, cu brăţările şi blugii ei de firmă, cu luxoasa ei haină de piele. Bellamy Marshall, care nu-l lua în seamă pe domnul Hansen şi răsufla printre buzele reci, întredeschise, precum o eroină de film pusă pe fugă. Bellamy îi zâmbise lui Kelly, iar Kelly zâmbise la rândul ei, dorindu-şi să-i devină prietenă, dar întristându-se puţin deoarece ştia că aşa ceva nu era cu putinţă. Nu cu fata asta, bogată şi strălucitoare, îmbrăcată în haină de piele, care-i surâdea lui Kelly doar pentru că nu ştia mai multe… Trecuse peste o lună de atunci. După ce domnul Hansen i-a făcut pe toţi să tacă, după ce a chemat-o pe Phoebe Calloway în faţa clasei şi i-a adresat aceeaşi întrebare, cea despre mitocondrii, iar Kelly s-a simţit din nou mai mult sau mai puţin invizibilă, a împins cu piciorul bucata de hârtie mai aproape de banca ei. A ridicat-o de pe podea şi a despăturit-o fără zgomot.   PETRECERE DUPĂ ŞCOALĂ. LA MINE ACASĂ.   Kelly s-a întors către Bellamy, pentru a se asigura că nu era o glumă. În ziua aceea fata purta o altă haină de piele, una scurtă, de culoare maro. Probabil că avea un dulap plin cu astfel de jachete, toate din piele veritabilă. Bellamy a mimat: Deci? Apoi i-a făcut cu ochiul lui Kelly. N-avea aerul cuiva care glumeşte. Da, a dat din cap Kelly, uimită de momentul acela. Uimită de ziua aceea.   Nu era o petrecere în adevăratul sens al cuvântului. Doar Bellamy, Kelly, doi băieţi din echipa de fotbal a şcolii şi un tip de douăzeci şi trei de ani, înalt şi slăbănog, pe nume Len, care avea o mustaţă-creion şi o pungă de sendvişuri plină-ochi cu ceea ce el numea „cea mai bună marfă din Humbolt[1]”. S-au întâlnit cu toţii în parcarea şcolii, unde Len a scuturat Punguţa înspre Bellamy şi a zâmbit larg. Cei doi băieţi s-au îngrămădit în Trans Am-ul lui Len, în vreme ce Kelly a mers cu Bellamy în Volkswagenul Rabbit al acesteia. Au pornit în direcţia opusă locuinţei lui Kelly, au gonit pe Sunset Boulevard şi pe lângă Bodega lui Barney, Bellamy făcând slalom printre şoferii lenţi, cu ochelarii de soare îndreptaţi către şosea, cu brăţările de argint alunecându-i în sus şi în jos pe încheieturi în timp ce vira. Au mers în sus, tot mai sus, înspre dealuri, fără ca vreuna dintre ele să spună ceva, doar ascultând la radio melodia Fetele bune nu a formaţiei The Knack’s. Un cântec care lui Kelly nu-i plăcuse niciodată… până atunci. Când se urcase în maşină, Kelly se aşteptase să aibă emoţii, dar faptul că Bellamy nu vorbea cu ea o ajuta să nu se simtă ca şi cum ar fi fost scoasă la tablă. O liniştea. — Îmi dai şi mie ţigările? a spus Bellamy. Sunt în poşetă. Kelly i-a ridicat geanta de pe podeaua maşinii. Era Louis Vuitton. Multe fete de la şcoală aveau asemenea poşete. Le spuneau „Louie Vouies” şi se purtau neglijent cu ele, aruncându-le de colo până colo, de parcă ar fi fost o nimica toată, însă Kelly ştia adevărul. Mama ei îi arătase cândva una la I. Magnin, lovind cu unghia în eticheta care indica preţul. — Tu ai cheltui atâţia bani? o întrebase. Mama lui Kelly lucra la I. Magnin ca vânzătoare la raionul cu farduri. Dar nici măcar cu reducerile pe care le primea ca angajată nu cumpărase vreodată ceva de acolo pentru Kelly ori pentru ea însăşi. — E o neruşinare, spunea femeia, referindu-se la preţuri, la tot magazinul. Kelly nu-i răspundea niciodată. Ei i se părea frumos. — Într-o bună zi, obişnuia să zică mama, o să ne scot din oraşul ăsta. Kelly a tras cu grijă fermoarul poşetei. A scos din ea un pachet de Marlboro roşu (marca mamei) şi i l-a întins lui Bellamy. — Poţi să iei şi tu una, i-a spus aceasta. — Mersi. Bellamy şi-a aprins o ţigară de la bricheta maşinii, apoi i-a întins-o lui Kelly fără să se uite la ea. Gestul a făcut-o să se simtă ca şi când s-ar fi cunoscut de ani de zile. Apoi Bellamy a coborât geamurile, iar Kelly a suflat un nor de fum în aerul tot mai cald. — Len te place, i-a spus Bellamy. Îmi dau eu seama. Kelly a simţit cum i se înroşesc obrajii. — Cum l-ai cunoscut? Colega ei a ridicat din umeri. — Pur şi simplu… de pe aici, a răspuns ea. Uneori se poartă ca o secătură, dar are întotdeauna iarbă bună. Şi îmi place la nebunie cum miroase în maşina lui. — Chiar are douăzeci şi trei de ani? — Da. — Uau! De cealaltă parte a parbrizului, inscripţia Hollywood se înălţa în faţa lor, ducând-o pe Kelly cu gândul la Catherine. Întotdeauna o făcea să-şi amintească de sora ei, de felul în care aceasta obişnuia să se laude oricui ar fi stat s-o asculte cu priveliştea pe care o aveau către literele uriaşe. — Din apartamentul nostru se vede inscripţia, spunea ea, accentuând cuvântul inscripţie, de parcă s-ar fi referit la Empire State Building ori la Turnul Eiffel, când, la drept vorbind, pe vremea aia literele care alcătuiau cuvântul Hollywood arătau oribil: pline de găuri, gata să se sfărâme pe dealuri, primul şi al treilea o lipsind aproape complet. — Cine ar vrea s-o vadă? o întreba Kelly. E urâtă. — Ba nu e. Trebuie doar reparată. Cu doi ani în urmă, o mulţime de vedete de cinema şi de politicieni bogaţi deveniseră interesaţi de inscripţia intrată în descompunere, aşa că o refăcuseră. Alice Cooper chiar îşi donase primul o din nume, ca să-l înlocuiască pe cel mai deteriorat dintre cele două, apoi îşi spusese Alice Coper pentru tot restul anului, lucru care lui Catherine i s-ar fi părut amuzant, dacă ar mai fi fost în viaţă… La radio, The Knack se auzeau tot mai încet, făcându-i loc lui Tom Petty. Era cântecul care-i plăcea lui Kelly, cel despre o fată crescută cu promisiuni. A mai tras o dată din ţigară şi a ridicat ochii către inscripţia lui Catherine. Scânteia alb în soare, cu literele întregi şi primitoare. Unele lucruri chiar ajung să fie reparate. — Ai fost mortală azi, a spus Bellamy. — Hm? — La ora de ştiinţe! Cum de ai avut tupeul să-i spui aşa ceva lui Hansen? — Ah! a răspuns Kelly, amintindu-şi. Ăăă… pur şi simplu mi-a scăpat, cred. — „Adorm fără probleme…” a repetat Bellamy. Frate! Asta o să mă ţină tot anul. Toată viaţa! Kelly a continuat să tragă din ţigară şi a surâs uşor. — Pur şi simplu a trebuit să i-o zic, a spus ea. Era atât de enervant! Bellamy a izbucnit într-un râs cald şi molipsitor, iar Kelly i s-a alăturat. A încercat să-şi aducă aminte când râsese ultima oară de ceva care nu era difuzat la televizor. Probabil că pe vremea când Catherine era încă în viaţă, când încă erau mici. — Ce faţă avea Hansen! a spus Bellamy, hohotind. Strângea atât de tare din dinţi, încât am crezut c-o să-i iasă ochii din cap! Iar Kelly a continuat să râdă, în vreme ce Tom Petty cânta despre Fata Americană, umplând maşina de muzică. În cele din urmă şi-au recăpătat suflul. Bellamy a încetinit la un semafor, frânând uşor. Era o şoferiţă pricepută. Kelly nu ştia să conducă deloc. Se înscrisese la şcoala de şoferi, dar lipsise la majoritatea cursurilor. Ce rost avea? Mama oricum n-ar fi lăsat-o niciodată să folosească maşina. — Deci, a spus Bellamy. Bănuiesc că ţi-au dat drumul mai devreme pentru că erai la prima abatere. — Hm? — Ştii tu. Mă aşteptam să te ţină la şcoală până la apus. Lui Kelly i s-a uscat gura. Domnişoară Lund! Eşti reţinută după ore. Erau cuvintele pe care le rostise domnul Hansen. Nu mai fusese pedepsită niciodată până atunci, copilă anonimă ce era, jumătatea unei perechi nepotrivite, geamăna cea tăcută, cea banală. În afara notelor proaste, până azi nu mai intrase în niciun fel de bucluc, nu se purtase niciodată urât, ba abia dacă vorbise. Şi poftim, acum, chiar de prima dată, ea… Mama o să mă omoare. S-a întors către Bellamy, cu obrajii arzând. — Nu m-am dus în sala de pedeapsă, a spus ea. Nu m-am prezentat deloc. Bellamy a clipit din ochii daţi cu rimei. — Tu vorbeşti serios? — Da, a răspuns Kelly. Am uitat. Bellamy s-a întors din nou cu faţa către drum, în clipa în care culoarea semaforului devenea verde şi pe chip i s-a ivit un zâmbet larg. — Cred că mă îndrăgostesc de tine, Kelly Lund, a spus ea. Kelly a zâmbit la rândul ei. Nu se putea abţine.   Când au ajuns acasă la Bellamy, băieţii le aşteptau deja în faţă. — Cum te cheamă, scumpo? a întrebat Len. Îi tot surâdea, un surâs alunecos. — O cheamă Kelly, nu Scumpo, a intervenit Bellamy. Încearcă să nu salivezi. Unul dintre fotbalişti a spus: — Cui îi pasă de nume? Hai să fumăm! Kelly îi asculta doar pe jumătate. Se holba întruna la casa lui Bellamy. Era uriaşă, un palat din cărămidă, cu acoperiş sclipitor din ţiglă roşie şi balcoane de jur împrejur. Ca să ajungă aici, trecuseră de o poartă şi conduseseră de-a lungul unei alei lungi, mărginite de palmieri, ce şerpuia pe coasta piscului Mount Lee. Lui Kelly îi pocniseră urechile la fiecare curbă ascendentă. Drumul îi făcuse inima să bată cu putere, ca şi cum ar fi călătorit într-o altă lume. Şi era o altă lume, nu-i aşa? Străzile Păsărilor. Aşa i se spunea acestui cartier din Hollywood Hills, căci străzile purtau nume de păsări şi erau cocoţate atât de sus, încât mersul cu maşina către ele semăna cu un zbor. Bellamy locuia pe Blue Jay Way[2]. (Ca titlul cântecului, remarcase Kelly în maşină. Bellamy dăduse din cap în semn de încuviinţare. Detest formaţia Beatles.) Uşa din faţă era făcută din lemn sculptat şi lustruit. O menajeră îmbrăcată în uniformă albă le-a deschis, apoi s-a îndepărtat repede, cu ochii în pământ. — Să nu-l laşi pe frate-meu mai mic să vină sus, Flora, a zis Bellamy, însă menajera n-a părut s-o audă. Kelly a văzut o scară din marmură roz, un candelabru de cristal şi ferestre uriaşe, înalte cât cel puţin două etaje, ce ofereau o privelişte către canion. Şi-a muşcat buza. Şi-a coborât privirea, asemenea menajerei, căci nu putea să se uite prea atent la nimic. Voia să lase impresia că nu e prima oară când vede un asemenea loc. Camera lui Bellamy se găsea la capătul unul hol lung, acoperit cu covoare. Când au intrat, cei doi băieţi râzând de ceva ce se întâmplase zilele trecute la antrenament, iar Bellamy cerându-i lui Len să-i arate încă o dată punga, Kelly şi-a folosit toţi muşchii trupului ca să nu caşte gura de uimire. Înăuntru exista o instalaţie stereo cu casetofon, pick-up şi boxe care-i ajungeau lui Kelly până la bărbie. Mai erau acolo un televizor mare, o măsuţă de toaletă, cu o oglindă uriaşă, şi un dulap zidit în perete a cărui uşă stătea deschisă, lăsând să se vadă rânduri întregi de haine, aşezate pe culori. Bellamy avea şi o colecţie de discuri, ce umplea un perete întreg, o canapea din piele roşie şi o carpetă cu imprimeu de zebră, care putea foarte bine să fie din piele de zebră adevărată. Dar cel mai grozav dintre toate era un pat dublu, cu o cuvertură pufoasă din satin alb şi zeci de perne decorative. Părea genul de obiect în care ar dormi o prinţesă sau o regină. Deasupra lui stătea atârnat afişul înrămat al unui film: Febra de sâmbătă seara. Kelly a observat ceva scris în grabă cu stiloul peste pantalonii lui John Travolta şi s-a apropiat. Era autograful actorului… cu un mesaj. Pentru Bellamy, scrisese el. Cele mai bune urări. Kelly s-a uitat îndelung la literele buclate şi a trebuit să le atingă. A trebuit să-şi lipească degetele de geam, doar ca să se asigure că e adevărat. — Urăsc genul disco, dar John tot mi se pare sexy, a spus Bellamy. Tata îl cunoaşte. Kelly şi-a retras iute mâna. A simţit cum se înroşeşte la faţă. Bellamy i-a zâmbit. — L-am întâlnit odată. — L-ai întâlnit? — Îmi doream atât de mult să-i ating gropiţa aia din bărbie! S-a apropiat, coborându-şi glasul până la nivelul unei şoapte. — Voiam s-o ating cu limba. — Fă una dolofană! a zis unul dintre fotbalişti. Vorbea cu Len, care stătea pe marginea patului de prinţesă al lui Bellamy, rulând cu atenţie o ţigară. — Dacă asta ar fi camera mea, a zis Kelly, n-aş mai pleca niciodată din ea. Len a replicat: — După ce tragi de câteva ori din asta, s-ar putea să nu mai poţi pleca. — Vrei să rămâi peste noapte? a întrebat-o Bellamy. Părinţii mei sunt în Elveţia, aşa că până vineri sunt doar eu, cu servitorii. Kelly a înghiţit în sec. Nu dăduse nici măcar un telefon acasă şi ştia că mama ei n-ar fi fost de acord. — Ţineţi-vă departe de specimenele alea de la Hollywood, obişnuia să spună ea, cu toate că îşi trimisese fetele la Hollywood High, unde echipa de sport era botezată Şeicii, după un personaj interpretat de Rudolph Valentino. Aproape oricine din liceu era, într-un fel sau altul, un specimen de la Hollywood. Ce altceva să fi fost? Mama ar fi putut la fel de bine să le zică lui Kelly şi lui Catherine „nu vă faceţi niciun prieten”, Kelly respectând regula, iar Catherine murind de nerăbdare s-o încalce. — Mama… mama… mea… nu cred că ea… — Hei, e în regulă! a spus Bellamy. Altă dată, bine? — Da, mi-ar plăcea foarte mult. — O grăma’ de nervuri roşii şi frumoase în chestia asta, le zicea Len celor doi băieţi, care exclamau de uimire la vederea ierbii. Amândoi erau scunzi şi îndesaţi, cu păr pleoştit şi obraji rozalii. Kelly nu-i cunoştea pe niciunul dintre ei şi nu arătau deloc ca nişte sportivi. Îi aminteau mai degrabă de doi căţeluşi născuţi din aceeaşi mamă. — Doamnele mai întâi, a spus Len. I-a aruncat lui Kelly acel surâs alunecos. Ea a dat din cap către Bellamy. — Poţi să iei tu prima. Bellamy a luat ţigara din mâna lui Len. A dus-o la buze şi a tras cu sete din ea. Len a zis: — Pun pariu că ţi-ai dori ca ăla să fie mădularul meu. Ea şi-a ţuguiat buzele, ca să ţină fumul. — Ţigara e mai mare, a răspuns fata în cele din urmă, scoţând rotocoale de fum din gură. Kelly a început să râdă. Unul dintre fotbalişti a exclamat: — Ţi-a zis-o! — Puiule, a replicat Len. Ştii că nu-i adevărat. Bellamy şi-a dat ochii peste cap, cu toate că obrajii i s-au îmbujorat puţin. Kelly s-a uitat ceva mai atent la Len, la tricoul negru şi strâmt, la braţele vânoase, la catarama groasă în formă de şarpe cu clopoţei. Părea atât de bătrân! Şi-a închipuit-o pe Bellamy cu el, iar gândul a făcut-o să se simtă oarecum ciudat, cuprinsă parcă de panică… — Pământul către Kelly! Bellamy îi întindea ţigara. — Scuze. În clipa în care Kelly a dat s-o ia, colega ei a făcut un pas înapoi. — Ieşi afară! a spus ea, dar nu către Kelly, ci către umărul stâng al acesteia. Când s-a întors, Kelly a zărit în uşă un băieţel slab, cu aceiaşi ochi negri ca ai lui Bellamy. — Bună! a spus ea. Băiatul i-a zâmbit. Purta un tricou cu Războiul Stelelor, iar picioarele lungi, subţiri şi palide îi ieşeau dintr-o pereche de pantaloni scurţi, albi. Nu putea să aibă mai mult de zece ani. — Nu-l saluta! E odrasla Satanei. Băiatul a scos limba. Unul dintre fotbalişti a izbucnit în râs, iar Bellamy s-a ridicat valvârtej de pe pat. A trântit uşa în nasul copilului şi a încuiat-o. Când s-a întors, faţa îi era roşie de furie. — Fratele meu, Shane! i-a spus ea lui Kelly, de parcă ar fi tras o înjurătură. Jur pe ce am mai sfânt că nu vrea să mă lase în pace.   Kelly mai încercase cândva să fumeze marijuana, împreună cu Catherine. Pe atunci aveau treisprezece ani, iar Catherine adusese iarba în camera lor, împreună cu bricheta roz a mamei. Kelly o întrebase de unde a făcut rost de droguri, însă geamăna ei refuzase să-i spună. — Doar încearcă, o îndemnase ea. — Şi dacă o să-mi pierd capul? — Ai muri, Kelly? Ai muri dacă ţi-ai pierde şi tu capul măcar o dată în viaţă? Kelly trăsese prea tare în piept, tuşise totul şi nu simţise nimic. Dar de data asta funcţiona. Cel puţin aşa credea ea. Îşi simţea mintea moale şi înceţoşată, ca şi cum cineva i-ar fi uns creierul cu loţiune. Bellamy fusese de acord să-i ducă acasă pe fotbalişti, de vreme ce amândoi locuiau prin apropiere, iar când Kelly îşi luase rămas-bun de la ea, îi văzuse chipul în cadre sclipitoare. Kelly acceptase să meargă acasă în maşina lui Len, un lucru la care nu se gândise prea mult până în clipa aceea, dar, în timp ce se strecura pe locul din faţă al Trans Am-ului, a simţit că o cuprinde iar panica de mai devreme. S-a trezit că se concentrează prea mult asupra fiecărei mişcări. Pocnetul încuietorii îi răsuna în urechi, scaunele îmbrăcate în piele scârţâiau şi se agăţau de ea. Mai simţea şi privirea siropoasă a lui Len, iar când s-a răsucit puţin, a dat peste chipul lui. Aproape de al ei. Doamne, bătrân mai era! — Bună marfa, hm? Tânărul avea răsuflarea fierbinte şi lipicioasă. Ochii i se vedeau ca prin ceaţă, transformându-se într-unul singur. — Foarte bună. Mâna lui Len a alunecat pe sub fusta ei de ţărăncuţă şi i s-a oprit pe coapsă. Kelly şi-a încordat tot piciorul. Maşina chiar mirosea bine, s-a gândit ea, a pin şi a piele caldă. Len s-a aplecat şi a sărutat-o, iar Kelly i-a simţit gura moale, poroasă. Buzele lui erau prea umede şi mustaţa lui îi zgâria nasul. El şi-a împins limba în gura fetei, apoi a lăsat-o pur şi simplu acolo, peste a ei, cleioasă şi amorţită. Primul meu sărut. Nu se aşteptase să fie aşa. Catherine îi spusese cândva că primul sărut o să fie magic, iar ea îşi dorise să creadă asta. Dar, la urma urmei, de unde să ştie Kelly cum e magia? A închis ochii şi a încercat să se relaxeze. El a deschis şi mai mult gura, atât de mult încât o muşca de obraji. Care parte din treaba asta ar fi trebuit să pară plăcută? Nu se putea să nu fie ceva! Kelly a încercat să-şi treacă o mână prin părul lui slinos, iar Len a gemut, buzele lui umede tremurând. Drogurile îi dădeau o stare de nervozitate. Începea să-i fie greu să respire, dar nu voia să se retragă pentru că nu voia să fie nevoită să-l privească pe Len. Nu ştia ce să-i zică. Mersi? A fost interesant? La un moment dat, pe când erau încă în casă, iar băieţii râdeau de ceva, Bellamy îi pusese capul pe umărul lui Kelly. — Ştiam eu că o să fim prietene, îi spusese ea. Amintirea asta o relaxa. Len s-a retras. Kelly încă îi simţea gustul, un gust acru. — Ar fi bine să te duc acasă, a spus el. Asta dacă nu vrei să ne oprim mai întâi pe undeva. Kelly nu voia să se oprească pe undeva cu el. Dar nici acasă nu voia să se ducă. S-a auzit zicând: — Nu-mi pasă. Len a pornit maşina, dar a rămas cu mâna pe coapsa ei. Kelly a închis ochii şi s-a lăsat pe spate, având încă în minte vocea lui Bellamy din acea după-amiază, ceea ce făcea ca atingerea mâinii lui să pară mai uşoară. — Tu eşti ca mine. Bellamy îi spusese asta la ureche, cu o şoaptă blândă, stăruitoare, pe care Kelly mai mult o simţise decât o auzise. — Ai secrete.   [1] Regiune din statul California cunoscută pentru culturile legale de marijuana (N.t.). [2] În traducere, Aleea Gaiţei Albastre (N.t.).

Exercitii de Echilibru de Tudor Chirila PREFAȚĂ   Am un blog, dar singura legătură autentică pe care o am cu bloggerii este aceea că nu-mi plac. Nici bloggerii nu se plac între ei, dar se citesc. Fix ca mine. Ca jurnalist, am impresia că ei au grăbit dizolvarea redacţiilor puternice şi înlocuirea lor cu o cacofonie digitală. O opinie falsă, desigur.   Lucrurile   sunt   mult   mai   complicate   şi   nu   libertatea bloggerilor a dus presa în vremuri pe care ni Ie vom aminti, vorba unui analist de la Times, în cel mai bun caz drept cumplite pentru ziaristică. Din  acest  punct  de  vedere,  al  dispreţului  generalizat,  Tudor Chirilă este o excepţie. Aceasta este şi raţiunea textului de faţă. Nu scriu prefaţa cărţii lui pentru că l-am îndrăgit şi am lucrat împreună cu tatăl său, cronicarul Ioan Chirilă. După nume nu mai e nevoie  de  atribute.  Scriu  pentru  că  îl  respect  pe  Tudor  Chirilă pentru liniştea, bucuria şi prospeţimea testelor sale de pe blog. Mai cred că toate aceste postări vin din atitudinea liberă pe care o are Tudor Chirilă în viaţa de zi cu zi. Nu s-a pretins niciodată un model, n-a reclamat un tratament preferenţial şi şi-a asumat ieşirile şi derapajele vieţii de artist. Tudor Chirilă e un om care se iubeşte pe el. Doar aşa îi poţi înţelege şi accepta pe ceilalţi. Adesea, cel mai valoros element din postările sale este atitudinea caldă la adresa celorlalţi. Din Grecia în Delta Dunării şi de la feţele copiilor din nisip până la elogiul amar al râsului ca pedeapsă capitală a românilor, Tudor alege să participe la viaţă prin a fi normal în raport cu oamenii din jur. Tocmai pentru că se respectă pe el, priveşte în jur şi spune, simplu, asta îmi place, asta nu,   și   o   face   într-un   fel   care   nu   ghilotinează   realitatea,   ci, dimpotrivă, o însoţeşte în rotaţia ei misterioasă. Textele lui se aştern firesc în carte, ca o revanşă amicală a literei scrise în faţa lumii digitale. Înainte de a fi blogger, înainte de a fi     cântăreţ, înainte de a fi actor, Tudor Chirilă a fost un copil care adormea cu paginile cărţii înghesuite în colţul pernei. Nu lectura l-a învăţat, desigur, să trăiască nestingherit şi egal cu el, dar poate că acele cărţi ale copilăriei l-au împins să ne picure pe blogul lui alfabetul albastru de cerneală al unei vieţi libere.   Cătălin Tolontan     CUVÂNT ÎNAINTE   Prin decembrie 2006, o prietenă mi-a făcut un cont pe www.blogger.com ca să am un loc unde să-mi urc fotografiile. După un timp am scris o povestire care a avut succes online. Era o ficțiune prilejuită de venirea celor de la Rolling Stones în România. A avut cam 6.000 de cititori într-o zi. Mi s-a părut fascinant. Așa a început istoria blogului meu. Am continuat să scriu, din ce în ce mai des. A devenit curând un blog atipic, pentru că nu urmam regulile de conţinut ala blogurilor de success. Nu scriam texte scurte, nu abordam subiectele zilei, nu scriam despre personalităţile intens mediatizate, astfel încât blogul meu să apară în căutările populare. Am amestecat textele de proză scurtă cu poezii sau pagini de jurnal, însemnări de călătorie, pastile vesele sau texte motivante. Foarte repede, toată chestia asta s-a transformat într-o provocare şi un exerciţiu. Un exercițiu de jurnalism, dacă vreţi. Mi-am propus să scriu zilnic, iar o bună perioadă am reuşit. Ideea că există un public care îmi aşteaptă textele mi-a făcut bine şi m-a responsabilizat în acelaşi timp. Era o perioadă în care îmi pierdusem încrederea în mine, iar publicul tot mai numeros de pe blog mă ajuta să-mi păstrez echilibrul. Adevărul e că un artist are nevoie mereu de public. Cine îşi doreşte o sală goală? De fapt, tudorchirila.blogspot.com a însemnat o altă formă de expresie. Am încercat să o iau în serios. Am încercat să scriu mai bine, în fiecare zi. Majoritatea textelor adunate în această carte au fost scrise în viteză. Nu e o scuză, e un fapt. Am scris între două repetiții,   prin   săli   de   așteptare,   în   tren   sau   după   decolarea avionului, în mașina de turneu sau în mașina mea, prin parcări, în cabina de teatru, înainte să adorm sau trezit din somn, în timpul afectat celor iubiți – am scris oricând am simțit o nevoie apăsătoare să o fac. Aș putea spune că este o sumă de momente. Am ales să le public în ordine cronologică tocmai pentru a punctua această călătorie de la Tudor la Tudor. Adesea o carte îți oferă posibilitatea de a citi printre rândurile vieții autorului său. Această carte un este însă un jurnal. N-aș fi putut să țin un jurnal. Cartea de față adună încercările mele de a-mi folosi o nouă voce. O voce pe care am descoperit-o     întâmplător.  Simțeam  sau  știam  că  o  am  pe  undeva,  dar  un apelasem niciodată la ea. Și uite că vocea asta a început să existe. De ce o carte? Pentru că, adunate într-o carte, aceste texte oferă un tablou complet al autorului, temelor și ideilor lui. Pe blog, luate pe sărite, textele par întâmplătoare, desprinse dintr-un context pe care nu-l poți dibui. Să le parcurgi într-un timp de lectură unitar e complicat. Cred că nici măcar cititorii loiali ai blogului n-au parcurs toate aceste texte. Paginile se răsfoiesc mai ușor. O carte, pentru că textele mele sunt mai potrivite aici. O carte pentru o întâlnire mult așteptată cu oameni care nu mă cunosc nici de pe blog, nici de pe scenă, nici din muzică. O carte, pentru că paginile ei proaspăt tipărite miros frumos. O carte, pentru că amintește. O carte pentru cei care vor să mai descopere un povestitor. Sau pe chirilă. Altfel.   Tudor Chirilă     DE CE SĂ DORMI DACĂ NU AI REFREN?   Încerc o senzaţie ciudată. Aceea a timpului care fuge de mine. Aş putea să folosesc timpul în favoarea mea, dar el fuge de mine. Nu am de unde să-l apuc, nu am cum să-l manevrez, nu e palpabil, nici măcar nu-i mai simt curgerea. Mă dezintegrez în miile de lucruri pe care aş vrea să le fac. Toate lucrurile astea zboară prin aer, rezultat al unei explozii, după care nimic nu se va repune în locul în care era. Fiinţa mea pare să se îndrepte către alt puzzle. De acum înainte am un alt puzzle de rezolvat. Fără să fi înţeles mare lucru din cel dinainte. Timpul fuge de mine. Aş vrea să beau un ceai verde fierbinte şi să mă uit pe pereţi, dar trebuie să deschid laptopul şi să mă conectez. Ce-ar fi să pun apa la fiert până se deschide laptopul? Sună telefonul şi trebuie să stabilim ora de plecare spre Braşov, mâine. Răspund şi mă plimb prin camera plină de balastul lui Tudor Chirilă. Închid telefonul exact în momentul în care privirea mea se opreşte pe aparatul de fotografiat în care sunt vreo trei fotografii cu care aş putea demonstra că mai există fericire şi linişte pe pământul ăsta dacă aş găsi cablul alb ca să le descarc în laptopul care mă anunţă că s-a deschis. Nu mai e timp să pun ceaiul verde la fiert. Ar trebui să scriu versurile pentru piesa asta nouă. Îmi bântuie mintea. Ce vor oamenii să audă? Mai vor să audă ceva? Crezi că-i mai preocupă muzica ta, Tudore? Prostii. Când mi-am pus problema asta? Eu nu scriu pentru asta. Eu scriu pentru mine – sau mă mint că scriu pentru mine, ca s-o pot face în continuare. Cum facem, Tudore? Te apuci odată de versurile alea? Trebuie să dorm, un? Mâine e Biloxi1  la Brașov și vrem să iasă cel puțin la fel de bine ca până acum. Cum să dormi dacă nu ai refren? Nu e nimic mai plăcut decât somnul care vine după ultimul cuvânt al unui cântec nou. De dimineață te apropii cu înfrigurare de paginile scrise în dezordine. E bine. Uşurare. Pe cine să suni să-i citeşti... Timpul fuge de mine în seara asta. Sunt în afara lui. Vrea oare Dumnezeu să intervină pe bursa asta a miilor de lucruri care ne macină dorinţele? Să îngheţe puţin cifra de afaceri în continuă creştere a viselor noastre? Ar fi     1  Biloxi Blues – spectacol de teatru în regia Iarinei Demian, după piesa lui Neil Simon.     singura soluţie. Natura umană duce o singură luptă. Împotriva limitelor. De orice fel. Care e oare vârsta minimă la care un copil va accesa şi înţelege un site porno? Ce sens are să faci sex la 14 ani dacă nu te-au bântuit închipuirile izvorâte din prima strângere de mână? Cum va fi? Când va fi? Cu ea va fi? Timpul se retrage din vieţile noastre, iar odată cu retragerea lui rămâne brutalitatea răspunsurilor venite prea devreme. Timpul fuge de mine în seara asta. Poate că singura noastră şansă e să fugim noi după el. Cu voia lui Dumnezeu. Nu găsesc cablul alb de la aparatul de fotografiat. Mai bine. Aş putea să mă apuc de ceaiul ăla verde care-mi va permite să mă uit în gol câteva minute. Trebuie să dormi, Tudore. Ce sens are să dormi dacă nu ai refren?     21 DE CUVINTE (citește și dă mai departe)   M-am gândit la un joc. Pentru că vorbim mult, dar ne înţelegem din  ce  în  ce  mai  puţin.  Paradoxal,  cuvintele  nu  ne  mai  ajută  în secolul comunicării. Am senzaţia că s-au înmulţit peste măsură sau că vorbim fără măsură. Nu mai există contextul dintre Linişte şi Cuvântul care o sculptează. Pentru că nu mai există Linişte. Astfel mi-a venit ideea acestui joc și a scenariului ce va urma. Se numeşte 21 de cuvinte.   A fost odată în viitor, când oamenii vorbeau mult... cuvintele se rostogoleau de-a valma prin gurile lor cu o viteză înfricoşătoare şi nimeni nu mai apuca să asculte pe nimeni, în ciuda performanţelor crescânde ale urechilor care aveau capacitatea de a desluşi de patru ori mai multe cuvinte decât în trecut. Pauza, punctul, virgulele şi tot felul de nuanţe care pe vremuri dădeau culoare conversaţiilor dispăruseră cu desăvârșire, făcând astfel loc şi mai multor cuvinte. Oamenii însă nu se mulțumeau doar să vorbească, pentru că, nu-i aşa, vorbele zboară… Folosindu-se de o reţea inventată cu câteva sute de ani în urmă și care avea ca scop iniţial şi înălţător facilitarea comunicări și circulația cât mai rapidă şi liberă a informaţiei, s-au apucat care mai de care de scris. La început, e adevărat, doar cu scopul de a comunica și de a-şi exploata mai eficient timpul dedicat profesiei sau afacerilor. Uşor, uşor, Reţeaua s-a dezvoltat şi oamenii au văzut că pot avea acolo propriile spaţii unde puteau scrie tot ce le trecea prin cap, ba chiar puteau să-i invite și pe alţii să citească şi să-şi dea cu părerea. Așa a început nebunia. Febra sensului în Reţea a cuprins toată omenirea. Toată lumea vorbea cu toată lumea prin intermediul Reţelei. Oameni care nu se văzuseră sau auziseră vreodată îşi împărtăşeau cele mai intime secrete, dezvăluiau cele mai ascunse drame, îşi publicau gândurile în  Rețea  şi  aşteptau  înfriguraţi  comentarii  care  nu  întârziau  să apară şi care generau alte şi alte comentarii, atrăgând mii şi mii de alţi oameni care îşi dădeau cu părerea, judecau, pronunţau sentinţe,     părăsind apoi discuţia pentru a se îndrepta către alte poveşti şi alte comentarii. Se organizau în grupuri sau forumuri sau reţele locale, în funcţie de interese, preocupări sau opinii aparent comune. Copiii învăţau cel mai repede să folosească Reţeaua, jucându-se cu o viteză furibundă, astfel încât dezvoltarea şi îmbunătăţirea performanțelor Reţelei se făceau în funcţie de ei. Au apărut bolile şi depența de Reţea. Nu exista om al planetei care să nu beneficieze de un terminal şi o conexiune, cele două condiţii pentru accesarea Reţelei. Viteza era atât de mare, încât oamenii nu mai apucau să se gândească la ce voiau să Spună sau să Scrie. Important era să o faci. Important era să Scrii, să Vorbeşti, să Urli, să Exişti, să te faci auzit într-un colţişor al Reţelei, iar urletul tău, cu cât mai puternic, cu atât era mai bun, pentru că atrăgea alţi şi alţi oameni care-l amplificau, îl preluau şi îl duceau mai departe distorsionat, deşănţat, deformat. Fiecare om dorea să fie lider al unei părți cât mai mari din Rețea și ar fi dat oricâte cuvinte ca să-şi îndeplinească visul. Reţeaua însă era diabolică, pentru că posibilităţile ei erau infinite. Cu cât se încărca mai mult de participanţi, cu atât alte şi alte spaţii apăreau ca din neant, gata să fie folosite şi umplute de preaplinul omenirii. Nebunia era în toi. Omenirea urla, scria şi alerga prin Reţea. Nimeni dispus  să  se  oprească  măcar  o  clipă  în  loc  şi  să  contemple spectacolul agonic al cuvintelor. Oamenii foloseau cuvintele cu scopul exclusiv al creşterii propriei notorietăţi. Omenirea renunţase la dorinţa de a mai spune ceva. Important era să ai o insulă cât mai mare în Reţea. Consiliul Superior al Apărării Rasei Umane asista neputincios la degradarea Omului. Se căuta o ieşire. Dar nimic nu părea să poată opri haosul cuvintelor. Era nevoie de o soluţie radicală care să-i înveţe din nou pe oameni să se exprime. Să gândească. Să asculte şi să înţeleagă. În linişte. Specialiştii consiliului au început să caute soluţia. Au analizat Reţeaua. Au studiat cele mai mari insule şi cele mai importante comunităţi. Apoi au tras o concluzie:   Oamenii nu mai gândesc ce spun pentru că au la îndemână prea multe cuvinte şi prea puţin timp.     – Cum e posibil aşa ceva? a întrebat Preşedintele Consiliului. – Este, a răspuns un specialist. Odată cu dezvoltarea omenirii, cuvintele s-au înmulţit, iar timpul s-a împuţinat. Din lipsă de timp, când vor să exprime un gând, oamenii folosesc mai multe cuvinte sinonime cu semnificaţiile acelui gând pentru a fi siguri că se vor face înţeleşi şi nu vor da greş. Pe scurt, nu-şi pierd timpul să găsească singurele cuvinte potrivite gândului lor. Interlocutorii lor sunt puşi în dificultate de multitudinea de cuvinte atribuite acelui singur gând şi înţeleg altceva (de obicei ce li se năzare). Ei răspund primului  cuvânt,  amplificând  neînţelegerea  –  iar  de  aici  până  la haos e o cale scurtă. Prin urmare, credem că oamenii trebuie să vorbească mai puţin sau să folosească mai puţine cuvinte. La două săptămâni după această discuţie, C.S.A.R.U. decretează: 1. Există o mulţime finită de cuvinte. 2. Accesul fiecărui om la mulţimea cuvintelor existente va fi restricţionat. 3. De acum înainte, pentru a se exprima, fiecare om se va putea folosi de un număr fix de 21 de cuvinte. 4. Cele 21 de cuvinte trebuie să fie cele mai importante 21 de cuvinte din viaţa fiecărui om. 5. Cele 21 de cuvinte pot reprezenta aspiraţii, idealuri, amintiri, sentimente, noţiuni, stări, senzaţii etc. 6. Cele 21 de cuvinte trebuie să fie cuvintele fără de care omul respectiv nu poate trăi, care îi definesc cel mai bine personalitatea, trecutul, prezentul şi viitorul. 7. Cele 21 de cuvinte sunt codul de bare al fiecărui om. 8. Pot fi folosite substantive, verbe (la infinitiv), adjective. Nu sunt acceptate prepoziţii, conjuncţii, locuţiuni, cifre, onomatopee. Se acceptă cel mult două nume proprii. Consiliul sfătuieşte: sunt cuvintele cu care vă veţi exprima de acum înainte. Vă sugerăm să vă gândiţi mai bine înainte de a alege un cuvânt cu un sens foarte general – iubire, spre exemplu. Încercaţi mai degrabă să vă reprezentaţi ce înseamnă iubirea pentru voi şi să alegeţi acel cuvânt în loc de iubire. Alegerea va fi astfel foarte personală  şi  interlocutorii  îşi  vor  face  o  idee  cât  mai  complexă despre personalitatea voastră. Desigur, dacă simţiţi că iubire este     cuvântul  care  vă  reprezintă  şi  nu  un  alt  derivat  al  lui,  aveţi libertatea să alegeţi cuvântul iubire. 9. Nu se poate reveni asupra alegerii celor 21 de cuvinte. Ele vor fi imprimare în creierul fiecărui om în parte. În afara celor 21 de cuvinte alese, niciun alt cuvânt nu va putea fi articulat 10. Acest  decret  intră  în  vigoare  la  două  săptămâni  de  la emiterea lui în regim de urgenţă, cu termen de execuţie nelimitat. C.S.A.RU. 14 decembrie 2067

CAPITOLUL VIII   Autorul descrie în continuare insula Giubbdubdrib. Câteva îndreptări aduse istoriei antice şi moderne.   Deoarece doream nespus să-i văd pe învăţaţii şi pe înţelepţii vremurilor de altădată, mi-am rezervat o zi în acest scop. Am propus ca Homer şi Aristotel să apară în fruntea comentatorilor lor, dar aceştia erau atât de numeroşi, încât câteva sute din ei au fost nevoiţi să aştepte în curte şi în camerele exterioare ale palatului. I-am recunoscut pe cei doi eroi de la prima vedere, deosebindu-i nu numai de celelalte: duhuri din mulţime, ci şi unul de altul. Homer era mai înalt; şi mai arătos; se ţinea foarte drept pentru vârsta lui, iar ochii îi erau vioi şi pătrunzători, cum nu mi-a fost dat să văd; vreodată. Aristotel umbla gârbovit şi se sprijinea într-un toiag. Era tras la faţă, cu părul rar şi lins, iar vocea-i suna a gol. Mi-am dat seama numaidecât că amândoi erau cu desăvîrşire străini de cei din jurul lor, că nu-i văzuseră şi nu auziseră niciodată de ei. Iar un duh al cărui nume nu-l voi da în vileag mi-a şoptit că acolo, pe tărâmurile acelea ale morţilor, aceşti comentatori se ţineau cât mai departe de autorii lor, încercând un simţământ de ruşine şi de vină, pentru că răstălmăciseră în faţa posterităţii spusele acestor învăţaţi. I-am prezentat pe Didymus şi pe Eustatius lui Homer şi l-am făcut pe acesta să-i trateze mai bine decât o meritau poate deoarece Homer îşi dădu seama îndată că le lipsea geniul de care e nevoie pentru a pătrunde spiritul unui poet. Aristotel însă îşi ieşi rău din sărite când îi vorbii despre Scotus şi Ramus şi îi făcui cunoştinţă cu ei, ba chiar îi întrebă dacă şi ceilalţi din tagma lor erau la fel de nătângi ca ei.  L-am rugat apoi pe guvernator să-l cheme pe Descartes şi pe Gassendi, cărora le-am cerut să-şi lămurească sistemele în faţa lui Aristotel. Marele filozof îşi recunoscu bucuros propriile sale greşeli în domeniul filozofiei naturale, deoarece adesea se bizuise doar pe ipoteze, cum de altfel trebuie să procedeze toţi oamenii, şi-şi dădu seama că părerile lui Gassendi, care făcuse doctrina lui Epicur cât mai accesibilă cu putinţă, ca de altfel şi sistemul lui Descartes, urmau să-şi piardă în curând orice însemnătate. Aceeaşi soartă o prezise el atracţiei corpurilor, teorie ai cărei apărători atât de zeloşi sunt învăţaţii din vremea noastră. El spuse că orice nou sistem filozofic al naturii nu este decât o modă nouă care se schimbă cu fiecare epocă, şi chiar şi acei care pretind că le pot demonstra pe bază de principii matematice, nu vor cunoaşte decât o faimă trecătoare şi apoi vor fi daţi uitării. Mi-am petrecut cinci zile stând de vorbă cu mulţi alţi învăţaţi ai lumii vechi. De asemenea, i-am văzut pe cei mai mulţi dintre primii împăraţi romani. Am stăruit pe lângă guvernator să cheme bucătarii lui Heliogabalus, ca să ne pregătească o masă, dar aceştia nu şi-au putut arăta dibăcia, lipsindu-le materialele trebuitoare. Un ilot al lui Agesilau ne-a pregătit o ciorbă spartană, dar mărturisesc că n-am fost în stare să înghit mai mult de o lingură. Cei doi domni care mă însoţiseră pe insulă trebuiau să se întoarcă peste trei zile, din pricina unor treburi grabnice. Am petrecut aceste zile chemând pe unii morţi din veacuri mai moderne, care fuseseră oameni mari în ultimele două-trei sute de ani, fie în Anglia, fie în alte ţări din Europa; şi cum am fost întotdeauna un mare admirator al vechilor familii ilustre, l-am rugat pe guvernator să invoce câteva zeci de regi, împreună cu strămoşii acestora din ultimele opt-nouă generaţii. Neaşteptată şi dureroasă mi-a fost dezamăgirea, căci în locul unui şir nesfârşit de diademe regale, mi-a fost dat să văd numai într-o singură familie doi scripcari, trei curteni neînsemnaţi şi un prelat italian. În alta - un bărbier, un abate şi doi cardinali. Nutresc o veneraţie prea mare pentru capetele încoronate, ca să mai stărui asupra unui subiect atât de delicat. Cât despre conţi, marchizi, duci, earl-i şi alţii asemenea lor, nu mi-am făcut nici un fel de scrupule. Ba trebuie să mărturisesc că am simţit oarecare plăcere să descopăr obârşia unor trăsături caracteristice prin care se deosebesc anumite familii. Mi-am dat seama numaidecât de unde anume îşi trage una din familii bărbia ascuţită; de ce a doua a numărat un şir de ticăloşi vreme de două generaţii şi de nebuni în următoarele două; de ce a treia era smintită, iar a patra neam de escroci; abia acum am înţeles vorbele lui Polydore Virgil care spune despre o mare familie: Nec vir fortis. nec iemina casta, - mi-am dat în sfârşit seama în ce fel cruzimea, făţărnicia şi laşitatea au devenit caracteristice anumitor familii, poate în aceeaşi măsură în care le sunt caracteristice blazoanele lor; am aflat cine a adus frenţea într-o familie de viţă veche, boală ce a fost transmisă urmaşilor sub forma de tumori scrofuloase. Şi nu m-am mirat prea mult de toate acestea, când am văzut cum se spurcă stirpea datorită pajilor, lacheilor, valeţilor, vizitiilor, cartoforilor, scripcarilor, actorilor, căpitanilor şi hoţilor de buzunare. Cel mai mult m-a scârbit istoria modernă, deoarece după ce am cercetat cu multă luare-aminte toţi oamenii de rang mare de la curţile monarhilor din ultimul veac, am înţeles cum a fost înşelată lumea de scriitorii care s-au prostituat, punând cele mai mari fapte vitejeşti pe seama laşilor; sfaturile cele mai înţelepte, pe seama neghiobilor; sinceritatea, pe seama linguşitorilor; virtutea romană, pe seama trădătorilor de patrie; cucernicia, pe seama ateilor; castitatea, pe seama sodomiţilor; adevărul, pe seama denunţătorilor; am înţeles câţi oameni nevinovaţi şi fără cusur au fost osândiţi la moarte sau trimişi în surghiun, datorită înrâuririi pe care o aveau miniştrii asupra judecătorilor corupţi, precum şi datorită dihoniilor; câţi netrebnici au fost ridicaţi la locuri de cinste, dîndu-li-se astfel putere, demnitate şi bani; ce rol însemnat au jucat curtezanele, prostituatele şi mijlocitorii, paraziţii şi bufonii în toate întâmplările petrecute la curte, în consilii şi în senat. Ce părere proastă mi-am făcut despre înţelepciunea şi integritatea omenească în clipa când am aflat adevăratele izvoare şi motive ale marilor fapte şi revoluţii petrecute în lume, precum şi întâmplările vrednice de dispreţ cărora ele şi-au datorat izbânda! Aici mi-a fost dat să descopăr ticăloşia şi neştiinţa celor care pretind că scriu memorii sau istorie secretă, a celor care trimit atâţia regi în mormânt cu ajutorul unei cupe de otravă, care repetă discuţiile dintre un monarh şi sfetnicul său, când nimeni nu a fost de faţă, sau a celor care dezvăluie gândurile şi deschid cabinetele ambasadorilor şi secretarilor de stat, dar care au nenorocul sa greşească mereu. Aici mi-a fost dat să descopăr cauzele adevărate ale multor evenimente care au umplut lumea de uimire; de pildă, cum o prostituată porunceşte pe scara de serviciu, cum porunca ei se răsfrânge asupra hotărârii consiliului, iar hotărârea consiliului asupra senatului. Un general a mărturisit în prezenţa mea că a repurtat victorie numai datorită laşităţii şi neascultării, iar un amiral arăta că l-a bătut pe inamic, căruia avea de gând să-i predea flota, mulţumită nepriceperii sale.  Trei regi m-au asigurat că de-a lungul domniei lor nu au înţeles niciodată să preţuiască un om de merit şi dacă totuşi acest lucru s-a întâmplat se datoreşte de bună seamă unei greşeli sau trădării vreunui ministru în care ei avuseseră încredere; şi de-ar fi să mai trăiască o dată, ar face la fel, demonstrând cu argumente puternice că tronul regal nu se poate sprijini decât pe corupţie, deoarece caracterul hotărât, încrezător şi liniştit al omului virtuos este o piedică veşnică pentru treburile obşteşti. Am avut curiozitatea să iscodesc prin ce anume mijloace izbutiseră foarte mulţi oameni să dobândească titluri de nobleţe şi moşii întinse; întrebările mele s-au referit la vremurile cele mai noi, totuşi, nu m-am legat de zilele noastre, deoarece voiam să fiu sigur că nu voi jigni pe nimeni, nici măcar pe străini. Nădăjduiesc că nu-i nevoie să-i spun cititorului că nu mă gândesc câtuşi de puţin la ţara mea, când scriu toate acestea. Au fost chemaţi mulţi oameni, şi chiar în urma unei cercetări superficiale, am descoperit atâta murdărie, încât mă simt copleşit de mâhnire când mă gândesc la spusele lor. Sperjurul, asuprirea, corupţia, frauda, linguşirea şi alte metehne de felul acesta se numărau printre cele mai scuzabile meşteşuguri, şi după cum se şi cuvenea, am fost plin de îngăduinţă faţă de ele. Când însă unii au mărturisit că-şi datorează mărirea şi bogăţia desfrâului sau incestului; alţii, prostituării soţiilor şi fiicelor lor; alţii, trădării de ţară şi rege; alţii, otrăvirii; cei mai mulţi strâmbătăţii, pentru a-i nimici pe cei nevinovaţi - să fiu iertat dacă toate acestea au făcut să scadă adânca mea veneraţie pe care dintotdeauna am nutrit-o faţă de persoanele de rang înalt, persoane ce ar trebui, datorită sublimei lor demnităţi, să fie tratate cu cel mai mare respect de către noi, inferiorii lor. Citisem adesea despre mari servicii pe care unii oameni le aduseseră cârmuitorului şi ţării lor şi mi-am exprimat dorinţa să-i văd pe aceşti oameni. La întrebările mele mi s-a răspuns că numele lor nu sunt trecute nicăieri, cu excepţia câtorva, pe care istoria îi înfăţişează ca pe cei mai mari ticăloşi şi trădători. Cât despre ceilalţi, pot spune că nu auzisem vreodată de ei. S-au înfăţişat cu toţii, umili şi prost îmbrăcaţi; cei mai mulţi mi-au spus că au murit în sărăcie şi în dizgraţie, iar ceilalţi pe eşafod sau spânzuraţi. Printre alţii se afla un om al cărui caz părea întrucâtva ciudat. Alături de el stătea un tânăr de vreo optsprezece ani. Bătrânul mi-a spus că fusese timp de mulţi ani comandant de vas; în bătălia navală de la Actium avusese norocul să străpungă liniile duşmanului, să-i scufunde trei corăbii mari şi să captureze o a patra, ceea ce pricinuise fuga lui Antoniu, iar lor le adusese victoria. Tânărul care stătea alături de el, unicul său fiu, căzuse în luptă. Îmi mai spuse că datorită unor merite ale sale se dusese la Roma la sfârşitul războiului, spre a-i cere lui Augustus să-i dea comanda unei corăbii mai mari, al cărui comandant fusese ucis; totuşi, fără să se ţină seama de cererea lui, comanda fu dată unui băieţandru care în viaţa lui nu văzuse marea; acesta era fiul Libertinei, slujitoarea uneia din amantele împăratului. Înapoindu-se pe vasul lui, bătrânul fu învinuit că nu-şi făcuse datoria, şi corabia încredinţată unui paj, favorit al vice-amiralului Publicola; atunci el se retrase la o fermă sărăcăcioasă, departe de Roma, unde îşi sfârşi zilele. Eram atât de curios să aflu adevărul cu privire la această poveste, încât am dorit să fie chemat Agrippa care fusese amiral în acea bătălie. Agrippa se înfăţişă îndată şi întări întru totul spusele celuilalt, ba chiar prezentă lucrurile şi mai mult în favoarea comandantului care, din pricina modestiei, ascunsese o bună parte din meritele sale. Am fost cuprins de adâncă uimire când mi-am dat seama cât de mare era corupţia în imperiul acela şi cât de repede prinsese rădăcini, datorită desfrâului ce domnea pretutindeni în ultima vreme. Aceasta m-a făcut să mă mir mai puţin de multe cazuri asemănătoare privind alte ţări, unde vicii de tot felul au stăpânit mult mai multă vreme şi unde toată gloria, precum şi prăzile de război şi le-a însuşit comandantul-şef, care era poate cel mai puţin îndrituit la una sau la cealaltă. Cum fiecare duh chemat apărea întocmai cu înfăţişarea pe care o avusese în viaţă, am constatat cu multă strângere de inimă că neamul omenesc degenerase în ultimele sute de ani, că frenţea sub toate formele şi cu toate urmările ei schimbase cu desăvîrşire înfăţişarea englezilor, chircise trupul, slăbise nervii, tendoanele şi muşchii, îngălbenise feţele şi fleşcăise carnea. Am mers până acolo, încât am rugat să fie chemaţi câţiva plugari englezi de altădată, vestiţi pe vremuri pentru traiul, purtările şi îmbrăcămintea lor simplă, pentru felul lor drept, pentru dragostea de libertate, pentru vitejia şi dragostea de tară. Şi iarăşi n-am putut să rămân nepăsător când, asemuindu-i pe cei vii cu cei morţi, am constatat cum urmaşii au terfelit de dragul banilor aceste simple virtuţi strămoşeşti, urmaşi, care, vânzându-şi voturile şi trăgând sforile la alegeri, şi-au însuşit toate viciile şi metehnele ce pot fi învăţate la curtea unui rege.     CAPITOLUL IX   Autorul se întoarce la Maldonada. Pleacă în împărăţia Luggnagg. Autorul e închis şi apoi chemat la curte. Cum a fost primit. Îngăduinţa regelui faţă de supuşi.   Sosind ziua plecării am căpătat încuviinţarea înălţimii Sale guvernatorul din Glubbdubdrib şi m-am înapoiat cu cei doi însoţitori ai mei la Maldonada unde, după o aşteptare de două săptămâni, am găsit o corabie gata să ridice pânzele pentru a porni spre Luggnagg. Cei doi domni şi alţi câţiva au avut marea bunătate de a mă aproviziona cu merinde şi de a mă conduce pe bord. Călătoria a ţinut o lună de zile. Am avut de înfruntat o furtună cumplită şi am fost nevoiţi să cârmim înspre vest pentru a intra în bătaia alizeului, care sufla pe o întindere de mai mult de şaizeci de leghe. La 21 aprilie 1708, am intrat în apele fluviului care curge spre Clumegrig, un port la mare, aşezat în partea de sud-est a împărăţiei Luggnagg. Am aruncat ancora la o leghe depărtare de oraş şi am semnalizat după pilot. În mai puţin de jumătate de oră, veniră pe bord doi piloţi care ne-au condus printre bancuri şi stânci foarte primejdioase pentru corăbii, până la un bazin mare, unde o flotă întreagă poate pluti în siguranţă, la o depărtare de o ancablură de zidurile oraşului. Câţiva din marinarii noştri, fie din răutate, fie din neştiinţă, au informat pe piloţi că eu sunt străin şi că am călătorit mult; aceştia s-au grăbit să-l înştiinţeze pe vameş, care m-a cercetat cu de-amănuntul la debarcare. Vameşul îmi vorbi în limba din Balnibarbi, care, datorită negoţului întins, e în general înţeleasă în oraşul acela, mai ales de către marinari şi de funcţionarii de la vamă. I-am istorisit câteva din peripeţiile mele, căutând să-mi fac povestea cât mai vrednică de crezare. Iar am socotit cu cale să tăinuiesc numele patriei mele adevărate şi să le spun că sunt olandez, deoarece intenţia mea să plec în Japonia şi ştiam că olandezii sunt singurii europeni cărora le este îngăduită intrarea în împărăţia aceea. I-am spus aşadar vameşului că naufragiind pe coasta din Balnibarbi şi fiind aruncat pe o stâncă, am fost primit în Laputa sau insula zburătoare (despre care el auzise adesea), şi acum [mă străduiam să ajung în Japonia, unde aş putea găsi vreun mijloc de a mă reîntoarce în patrie. Vameşul îmi spuse că va trebui să fiu închis până când va primi ordine de la curte; în care scop el va scrie numaidecât, cu nădejdea că va primi un răspuns până în două săptămâni. Am fost dus într-o locuinţă destul de confortabilă şi o santinelă fu aşezată la uşă. Totuşi, mi-era îngăduit să mă plimb printr-o grădină mare, fiind tratat cu destulă omenie şi întreţinut în tot acest răstimp pe socoteala regelui. Am fost vizitat de mai multe persoane, mai ales din curiozitate, căci se răspândise zvonul că vin de peste mări şi ţări, despre care ei nici măcar nu auziseră vreodată. Am angajat ca tâlmaci pe un tânăr care călătorise pe aceeaşi corabie cu mine; era de fel din Luggnagg, dar trăise câţiva ani la Maldonada şi cunoştea perfect amândouă limbile. Cu ajutorul lui, am putut să stau de vorbă cu cei care mă vizitau; dar convorbirile acestea se mărgineau la întrebări din partea lor şi răspunsuri din partea mea. Răspunsul curţii nu întârzie să sosească. Cuprindea un mandat de arestare şi ordinul de a fi dus la Traldragdubh sau Trildrogdrib (deoarece, dacă îmi aduc bine aminte, se pronunţă în ambele feluri), de un detaşament de zece călăreţi. Singurul meu însoţitor era bietul tâlmaci, pe care-l convinsesem să intre în slujba mea; în urma cererii mele umile ni s-a dat la fiecare câte un catâr, pe care să călărim. Cu o jumătate de zi înaintea noastră, fu trimis un sol, ca să-l înştiinţeze pe rege de venirea mea şi să-l roage să binevoiască a hotărî ziua şi ora când va avea plăcerea de a-mi îngădui cinstea să ling praful din faţa tronului său. Acesta este stilul curţii, despre care mi-am dat seama că e ceva mai mult decât o chestiune de formă, deoarece la două zile după sosirea mea, când am fost primit la palat, mi s-a poruncit să mă târăsc pe burtă şi să ling duşumeaua pe măsură ce înaintam. Datorită faptului că eram străin, duşumeaua fusese curăţată, astfel că praful nu mă supără câtuşi de puţin. Totuşi, aceasta este o favoare deosebită care nu se acordă decât persoanelor supuse, când cer să fie primite de rege. Ba, uneori se presară dinadins praf pe jos, atunci când cel care trebuie să fie primit se întâmplă să aibă duşmani puternici la curte. Mi-a fost dat să văd un mare dregător cu gura atât de năclăită de praf, încât după ce s-a târât până aproape de tron, n-a fost în stare să rostească un singur cuvânt. Leac nu există, pentru că cei care scuipă sau îşi şterg gura în faţa Majestăţii Sale se fac vinovaţi de o crimă capitală. Mai există şi un alt obicei, cu care nu sunt întru totul de acord: atunci când regele îşi pune în gând să condamne pe vreunul din nobilii săi la o moarte blândă, el porunceşte să se presare pe duşumea un anumit praf negricios şi otrăvitor care, dacă e lins, omoară fără greş omul în douăzeci şi patru de ore. Totuşi, ca să fiu drept cu acest cârmuitor care vădeşte atâta îndurare şi grijă pentru viaţa supuşilor săi (ar fi de dorit ca monarhii din Europa să-l imite), trebuie să amintesc un lucru care-i face cinste şi anume că după executarea unei astfel de pedepse se dau porunci straşnice ca duşumeaua să fie bine spălată, iar dacă slujitorii nesocotesc porunca sunt în primejdie de a-şi atrage mânia regelui. Eu însumi l-am auzit dând poruncă să fie biciuit unul din paji, care, nutrind gânduri ascunse, nu se îngrijise ca podelele să fie spălate după osândă, deşi primise această însărcinare. Din pricina nepăsării lui, un tânăr nobil în faţa căruia se deschidea un viitor plin de nădejdi, venind în audienţă, a fost din nenorocire otrăvit, cu toate că în perioada aceea, regele nu-i pusese gând rău. Dar bunul rege avu mărinimia să-l ierte pe bietul paj, aşa că acesta n-a mai fost biciuit, făgăduind că nu va mai face aşa ceva, fără să primească poruncă. Dar să ne întoarcem acolo de unde am plecat: după ce m-am târât până la vreo patru yarzi de tron, m-am săltat uşor în genunchi şi apoi, lovind duşumeaua de şapte ori cu fruntea, am rostit următoarele cuvinte, aşa cum fusesem învăţat în ajun: Ickpling golffthrobb squut serumm blhiop mlashnalt zwin tnodbalkuîfh slhiophad gurdlubh asht. Aceasta e formula stabilită de legile ţării, pe care trebuie s-o rostească toţi cei ce sunt primiţi de monarh. Traducerea ei sună cam aşa: „Fie ca cereasca făptură a Majestăţii Voastre să trăiască cu unsprezece luni şi jumătate mai mult decât soarele!" Regele mi-a dat un răspuns, pe care, bineînţeles, nu l-am priceput; totuşi, după cum fusesem învăţat, am rostit: Fluft drin yalerick dwuldom prastrad mirpush, ceea ce înseamnă: „Limba mea e în gura prietenului meu"; această expresie voia să spună că îi cer îngăduinţa de a-mi aduce tâlmaciul. Şi într-adevăr, tînărul de care am amintit a fost adus înăuntru. Cu ajutorul lui, am răspuns la toate întrebările pe care mi le-a pus Majestatea Sa vreme de o oră şi mai bine. Eu vorbeam în limba din Balnibarbi, iar tâlmaciul meu îmi traducea spusele în limba din Luggnagg. Regele se arătă cât se poate de încântat de tovărăşia mea şi îi porunci bliffmarklub-ului sau marelui său şambelan, să ne dea o locuinţă mie şi tâlmaciului meu chiar acolo la palat; de asemenea fixă o sumă importantă pentru hrana noastră, ba îmi dădu şi bani de cheltuială. Am rămas trei luni de zile în această ţară, spre a-mi dovedi supunerea faţă de Majestatea Sa, care binevoi să-mi arate cele mai înalte favoruri, făcându-mi şi unele propuneri cât se poate de ademenitoare. Totuşi, am socotit că e mai înţelept şi mai cu cale să-mi petrec restul zilelor alături de soţia mea în mijlocul familiei.     CAPITOLUL X   Laudele aduse Luggnaggienilor de către autor. O descriere amănunţită a Struldbrugilor. Discuţii cu privire la acest subiect între autor şi câteva feţe simandicoase.   Luggnaggienii sunt oameni curtenitori şi mărinimos!, şi cu toate că nu le lipseşte cu desăvîrşire trufia caracteristică tuturor ţărilor Orientului, totuşi se arată binevoitori faţă de străini, mai ales faţă de cei care au trecere la curte. Am cunoscut mulţi oameni, îndeosebi printre cei cu vază; şi cum pretutindeni mergeam însoţit de tălmaci, convorbirile noastre nu erau plictisitoare. Într-o zi, pe când mă aflam în mijlocul unor astfel de feţe alese, un mare dregător m-a întrebat dacă am văzut vreun struldbrug, sau nemuritor de al lor. "Nu", i-am răspuns, şi l-am rugat să mă lămurească ce înseamnă acest nume dat unei fiinţe nemuritoare. Mi-a răspuns că uneori - foarte rar, de altfel - se întâmplă ca într-o familie să se nască un copil cu o pată rotundă şi roşie pe frunte, chiar deasupra sprâncenei stângi, semn sigur că nu va muri niciodată. Pata aceasta, după cum spunea dânsul, era cam de mărimea unei monede de argint de trei penny, dar cu timpul creştea şi-şi schimba culoarea; la vârsta de doisprezece ani devenea verde, rămânând astfel până la douăzeci şi cinci de ani, când se făcea albastră, un albastru închis; la patruzeci şi cinci era neagră ca tăciunele şi avea mărimea unui şiling englez; de aci încolo rămânea neschimbată. Mi-a mai spus că lucrul acesta se întâmplă atât de rar, încât, după părerea lui, nu puteau fi mai mult de o mie o sută de struldbrugi, bărbaţi şi femei, în toată ţara; socotea că vreo cincizeci se aflau în capitală, între care şi o fetiţă născută cu trei ani în urmă; tot el îmi spuse că struldbrugii nu se nasc numai în anumite familii, ci la întâmplare, printr-un capriciu al soartei, iar copiii lor sunt muritori ca toţi ceilalţi oameni. Mărturisesc cinstit că cele auzite m-au încântat nespus, şi cum povestitorul înţelegea întâmplător limba din Balnibarbi, pe care eu o vorbeam foarte bine, nu m-am putut stăpîni şi am izbucnit în cuvinte, poate întrucâtva cam nelalocul lor. Am strigat, cuprins de nespusă montare: "Fericit popor, unde orice copil poate avea sorţii de a-i fi hărăzită nemurirea! Fericit popor, în mijlocul căruia dăinuie atâtea pilde vii ale virtuţii strămoşeşti, şi care are dascăli ce-l pot învăţa înţelepciunea veacurilor apuse! Dar mai fericiţi încă, fără asemănare, sunt aceşti minunaţi struldbrugi care, ca unii ce se nasc fără a cunoaşte blestemul ce apasă asupra neamului omenesc, au mintea slobodă şi nu simt povara şi amărăciunea pricinuită de veşnica teamă de moarte." M-am arătat mirat că la curte nu am întâlnit niciuna din aceste fiinţe vestite; doar pata neagră din frunte s-ar fi văzut atât de bine, încât nu putea să-mi scape cu una cu două, şi mă-ntrebam cum de era cu putinţă ca un rege înţelept ca Maiestatea Sa să nu se înconjoare cu o seamă de sfetnici atât de pricepuţi şi de destoinici. Totuşi, poate că virtutea acestor venerabili înţelepţi era prea severă pentru moravurile corupte şi dezmăţul de la curte. Toată lumea ştie că tinerii sunt prea încrezători în sine şi uşuratici ca să se lase îndrumaţi de sfaturile celor mai mari. Cum însă regele, în nemărginita-i bunătate, îmi îngăduise să mă apropii de augusta lui persoană, eram hotărât ca la primul prilej să-i spun fără înconjur şi pe larg ce cred despre toate acestea, bineînţeles cu ajutorul tălmaciului; şi fie că ar fi binevoit să ia în seamă sfatul meu, fie că nu, eu totuşi mă hotărâsem asupra unui lucru, şi anume: deoarece Majestatea Sa mă poftise în nenumărate rânduri să rămân în ţară, eram gata să primesc plin de recunoştinţă acest semn al bunăvoinţei sale şi să-mi petrec zilele stând de vorbă cu fiinţele acelea superioare, struldbrugii, dacă vor binevoi să mă primească în mijlocul lor. Domnul căruia îi vorbeam - după cum am mai arătat, cunoştea limba din Balnibarbi - mi-a răspuns cu un zâmbet plin de îngăduinţă, aşa cum ai îndeobşte faţă de cei neştiutori, că "e bucuros de a mă avea în mijlocul lor şi ar dori, cu încuviinţarea mea, să tălmăcească şi celor de faţă spusele mele". Câtva vreme, oamenii statură de vorbă între ei, fără ca eu să înţeleg o iotă; las' că nici după chipurile lor nu mi-am putut da seama ce gândeau despre tot ce înşirasem până atunci. După o clipă de tăcere, aceeaşi persoană îmi arătă că prietenii lui şi ai mei (aşa găsi el cu cale să se exprime) erau încântaţi de observaţiile judicioase pe care le făcusem asupra neasemuitei fericiri şi a foloaselor legate de nemurire şi ar dori să afle, mai ales, ce fel de viaţă aş înţelege să duc, dacă mi-ar fi hărăzit să mă nasc struldbrug. Am răspuns că nimic nu-i mai uşor decât să vorbeşti despre un subiect atât de vast şi de plăcut, mai ales pentru mine, care de atâtea ori mă desfătasem închipuindu-mi ce aş face dacă aş fi vreodată rege, general sau mare dregător; cât priveşte nemurirea, mă gândisem adesea în fel şi chip cu ce m-aş îndeletnici şi cum mi-aş petrece timpul dacă aş fi sigur că voi trăi veşnic. Aşadar, dacă aş avea norocul să vin pe lume ca struldbrug, de îndată ce aş descoperi această fericire aş căuta, în primul rând, înţelegând deosebirea dintre viaţă şi moarte, să mă chivernisesc cât mai bine şi cu orice preţ; făcând economii şi gospodărindu-mi averea cum trebuie, sunt îndreptăţit să cred că în vreo două sute de ani aş fi cel mai bogat om din ţară. În al doilea rând, încă din primii ani ai tinereţii aş începe să studiez artele şi ştiinţa şi în scurtă vreme i-aş întrece pe toţi, ajungând cel mai învăţat om. În sfârşit, mi-aş însemna cu grijă toate faptele şi întâmplările de seamă din viaţa obştească şi cu ajutorul acestor însemnări, aş zugrăvi în chip nepărtinitor figurile câtorva generaţii de regi şi mari dregători, adăugând şi propriile mele observaţii. De asemenea, aş nota cu luare-aminte diferitele schimbări ce ar surveni în obiceiuri, limbă, îmbrăcăminte, hrană şi distracţii. Mulţumită acestui fapt, aş fi o adevărată comoară de ştiinţă şi înţelepciune şi, de bună seamă, aş deveni oracolul poporului. Nu m-aş căsători niciodată după vârsta de şaizeci de ani, ci aş înţelege să duc o viaţă îndestulată, dar totuşi plină de cumpătare. M-aş strădui să plămădesc şi să îndrum minţile tinerilor înzestraţi, şi pe baza propriilor mele amintiri, experienţe şi observaţii, întărite de nenumărate pilde, m-aş osteni să-i conving de foloasele virtuţii atât în viaţa publică, cât şi în cea privată. Dar prietenii mei cei mai apropiaţi şi mai statornici ar fi cei nemuritori ca şi mine; dintre aceştia mi-aş alege vreo zece-doisprezece, începând cu cei mai bătrâni, şi sfârşind cu cei de o seamă cu mine. Dacă vreunul din ei ar avea de îndurat lipsuri, eu i-aş găsi o locuinţă frumoasă în apropierea moşiei mele şi ar fi nelipsit de la masa mea; iar dintre voi, muritorii, aş alege doar câţiva din cei mai vrednici, şi vremea ce se deapănă fără încetare mă va face să vă uit fără prea multe păreri de rău; iar cu urmaşii voştri s-ar întâmpla întocmai, aşa precum un om priveşte cu bucurie garoafele şi lalelele ce răsar în fiece an în grădina lui, fără să-i pară rău de cele care s-au veştejit cu un an în urmă. Struldbrugii aceştia laolaltă cu mine ne-am împărtăşi unii altora observaţiile şi însemnările adunate de-a lungul veacurilor; am urmări în ce chip corupţia se strecoară zi de zi în lume şi ne-am împotrivi ei la fiecare pas, prevenind şi învăţând omenirea fără încetare. Datorită acestui fapt, precum şi puternicei înrâuriri a propriului nostru exemplu, am izbuti, poate, să preîntâmpinăm continua degenerare a naturii omeneşti, de care, pe drept cuvânt, s-au plâns toate veacurile. Să adăugăm la acestea plăcerea de a vedea nenumăratele revoluţii din atâtea ţări şi împărăţii, schimbările petrecute în clasele de jos şi de sus, cetăţi străvechi năruindu-se şi biete sătucuri devenind reşedinţe regale, fluvii vestite prefăcându-se în pârâiaşe, o nouă fâşie de uscat răsărind din apele oceanului, iar alta înghiţită de valuri; meleaguri necunoscute până atunci descoperite de oameni; barbarii cotropind ţările cele mai civilizate şi popoarele cele mai barbare civilizându-se. Aş vedea apoi cum omenirea descoperă longitudinea, perpetuum mobile, panaceul universal, precum şi alte născociri de seamă ce vor fi duse la desăvîrşire. Ce descoperiri minunate am face noi în astronomie, trăind dincolo de sorocul propriilor noastre proorociri şi adeverindu-le, urmărind mişcarea şi reîntoarcerea cometelor, dimpreună cu schimbările petrecute în mişcarea soarelui, a lunei şi a stelelor! Am vorbit amănunţit despre multe alte lucruri, pe care dorinţa firească de a trăi o viaţă fără de moarte şi într-o veşnică stare de fericire pământească mi le punea lesne la îndemână. După ce am isprăvit şi spusele mele au fost tălmăcite, ca şi mai înainte, celorlalţi, oamenii începură să discute între ei cu vie însufleţire, făcând haz uneori pe socoteala mea. În cele din urmă, acelaşi gentilom care fusese tâlmaciul meu îmi spuse că toţi ceilalţi l-au rugat să îndrepte câteva din greşelile pe care le făcusem, datorită prostiei obişnuite a firii omeneşti, din care pricină nici nu eram chiar atât de vinovat. Aşadar omul mi-a spus că struldbrugii se nasc numai în ţara lor, că asemenea făpturi nu întâlneşti nici în Balnibarbi, nici în Japonia, unde el avusese cinstea să fie ambasadorul Majestăţii Sale şi unde aflase că băştinaşii celor două împărăţii nu voiau să creadă în ruptul capului că aşa ceva ar fi cu putinţă. De altfel şi eu, când am auzit pentru prima oară despre aceşti struldbrugi, am rămas atât de uimit, încât toţi cei de faţă şi-au dat seama numaidecât că este ceva cu desăvârşire nou şi aproape de necrezut pentru mine. În cele două împărăţii amintite mai sus, unde în timpul şederii sale discutase adesea cu băştinaşii, observase că dorinţa lor cea mai fierbinte era să trăiască mult, cât mai mult, că cel care se afla cu un picior în groapă căuta să se sprijine din răsputeri pe piciorul rămas încă afară, iar cei bătrâni trăgeau nădejde să mai trăiască măcar o zi, considerând moartea drept cea mai mare pacoste de care natura îi îndeamnă veşnic să se ferească. Numai în această insulă a Luggnagg-ului setea de viaţă nu era chiar atât de arzătoare, datorită struldbrugilor pe care îi aveau sub ochii lor. Îmi mai spuse că viaţa, aşa cum o imaginasem eu, era un lucru iraţional şi fals, deoarece presupunea ca omul să se bucure de tinereţe, sănătate şi vigoare veşnică, ceea ce nici o fiinţă cu mintea întreagă nu putea nădăjdui, oricât de nesăbuite i-ar fi fost dorinţele. Că prin urmare nu se punea problema dacă omul are de ales între o tinereţe veşnică, prosperă şi plină de vigoare, ci cum să-şi ducă această viaţă veşnică, îndurând neajunsurile pe care le aduce cu sine bătrâneţea; şi deşi sunt puţini aceia care să dorească nemurirea în atari condiţii, totuşi, în cele două ţări amintite mai înainte, în Balnibarbi şi Japonia, el constatase că fiecare om voia să-şi amâne moartea cât mai mult cu putinţă, ceasul din urmă să sune cât mai târziu. De asemenea, rareori i-a fost dat să audă din gura vreunui om că ar muri bucuros, afară doar dacă era chinuit de dureri sau suferinţe cumplite. Apoi m-a întrebat dacă în ţările prin care călătorisem, precum şi în ţara mea, nu observasem aceeaşi stare de spirit. După această introducere, mi-a făcut o descriere amănunţită a struldbrugilor. Mi-a spus că, de obicei, aceştia sunt aidoma muritorilor de rând până la vârsta de treizeci de ani, dar încet, încet, ei devin din ce în ce mai melancolici şi mai abătuţi, stare sufletească ce se accentuează pe măsură ce se apropie de vârsta de optzeci de ani. Toate acestea le aflase din propriile lor mărturisiri, deoarece într-un veac se nasc doar doi sau trei struldbrugi, deci ar fi imposibil să se poată trage o concluzie. La optzeci de ani, vârsta maximă a oamenilor din această ţară, ei nu au numai smintelile şi metehnele altor moşnegi, ci mult mai multe, pricinuite de îngrozitoarea perspectivă de a nu muri niciodată. Nu sunt numai încăpăţînaţi, arţăgoşi, lacomi, îmbufnaţi, vanitoşi şi guralivi, ci incapabili de orice simţământ de prietenie şi lipsiţi de orice afecţiune, care se opreşte la nepoţii lor. Pizma şi dorinţele deşarte sunt cele mai mari păcate ale lor. Dar ceea ce invidiază cu deosebire sunt viciile tinerilor şi moartea bătrânilor. Când se gândesc la cei dintâi, îşi dau seama că ei nu se vor mai bucura niciodată de plăcerile vieţii, iar când văd o înmormântare, plâng şi se bocesc că alţii au plecat înspre limanul păcii, în timp ce ei nu-l vor putea atinge niciodată. Nu-şi aduc aminte de nimic în afară de ceea ce au învăţat şi au văzut în tinereţe sau pe când erau oameni în puterea vârstei şi chiar aceste aduceri aminte sunt foarte nelămurite. Cât priveşte autenticitatea sau amănuntele unui fapt oarecare e mult mai bine să te încrezi în tradiţie decât în cele mai vii amintiri ale lor. Cei mai puţin nenorociţi dintre ei par să fie cei care dau în mintea copiilor şi-şi pierd cu desăvîrşire memoria. Aceştia se bucură de mai multă milă şi ajutor, căci sunt scutiţi de o seamă de cusururi de care ceilalţi sunt plini. Dacă un struldbrug se căsătoreşte cu o femeie din neamul struldbrugilor, căsătoria e desfăcută fără zăbavă, potrivit prevederii înţelepte a legii, de îndată de struldbrugul mai tânăr atinge vârsta de optzeci de ani, căci legea socoteşte că nu trebuie să îngăduie ca acei care fără nici o vină sunt osândiţi la viaţă veşnică, să sufere îndoit, având de îndurat şi povara unei neveste. De îndată ce au ajuns la vârsta de optzeci de ani, legea îi socoteşte ca şi morţi; moştenitorii devin de îndată stăpânii averilor lor, iar ei se aleg numai cu o pensie de nimic ca să aibă din ce trăi. Cei săraci sunt întreţinuţi pe socoteala statului. După această vârsta ei sunt consideraţi incapabili de orice slujbă onorifică sau care le-ar aduce un câştig. Nu are voie să cumpere sau să ia pământ în arendă; de asemenea, nu li se îngăduie să fie martori la vreun proces civil sau penal, nici chiar atunci când e vorba de stabilirea hotarelor. La vârsta de nouăzeci de ani, începe să le cadă dinţii şi părul; îşi pierd simţul gustului şi beau şi mănâncă tot ce li se dă, fără nici un fel de poftă sau plăcere. Bolile de care sufereau continuă să-i chinuie, fără ca starea lor să se agraveze, dar nici să se îmbunătăţească. Când stau de vorbă cu cineva, ei uită numele obişnuite ale lucrurilor şi persoanelor, chiar numele celor mai apropiaţi prieteni şi rude. Pentru acelaşi motiv, ei nu-şi pot petrece timpul citind, deoarece memoria nu-i mai ajută să ţină minte o propoziţiune de la început până la sfârşit; datorită acestui neajuns, ei sunt lipsiţi de unica plăcere care, de altminteri, şi-ar mai putea-o îngădui. Limba acestei ţări fiind în continuă schimbare, struldbiugii unui veac nu-i mai pot înţelege pe cei dintr-un alt veac, şi după două sute de ani de la naştere, ei nu mai sunt în stare să închege o convorbire (afară doar de câteva cuvinte) cu semenii lor muritori, şi astfel bieţii struldbrugi trăiesc ca nişte străini în propria lor ţară. Acestea mi s-au spus despre struldbrugi, după câte îmi amintesc eu. Am văzut mai târziu cinci sau şase struldbrugi de vârste deosebite, dintre care cel mai tânăr nu avea mai mult de două sute de ani. Mi-au fost prezentaţi în diferite rânduri de câţiva dintre prietenii mei; dar cu toate că li s-a spus că sunt un călător şi că am văzut lumea întreagă, nu au avut nici cea mai mică curiozitate de a-mi pune vreo întrebare; m-au rugat numai să le dau un slumskudasc sau o amintire, ceea ce este un fel mai cuviincios de a cerşi pentru a scăpa de asprimea legii care interzice acest lucru, deoarece ei sunt întreţinuţi pe socoteala statului, ce-i drept, dîndu-li-se o pensie de nimic. Aproape toţi oamenii îi urăsc şi îi dispreţuiesc. Naşterea lor este socotită de rău augur şi e înregistrată cu toate amănuntele, aşa încât poţi afla vârsta lor, cercetând un catastif; astfel de catastife nu se ţin decât de o mie de ani încoace sau poate că celelalte au fost distruse de vreme ori de războaie civile. Totuşi, când cineva doreşte să afle vârsta unui struldbrug, îl întreabă de obicei ce regi sau persoane cu vază îşi poate aminti, consultând după aceea cărţile de istorie, deoarece, fără doar şi poate, ultimul monarh de care îşi aduce aminte s-a urcat pe tron înainte ca struldbrugul să fi împlinit optzeci de ani. O privelişte mai jalnică decât a struldbrugilor nu mi-a fost dat să văd, iar femeile erau şi mai înspăimântătoare decât bărbaţii. Pe lângă urâţenia obişnuită la adânci bătrâneţe, pe măsură ce treceau anii, ele căpătau o înfăţişare şi mai hidoasă încă, pe care nu am cuvinte să o zugrăvesc. Mi-a fost destul de uşor să deosebesc din vreo şase femei pe cea mai bătrână, cu toate că nu era o diferenţă mai mare de un secol-două între ele. Lesne îşi poate închipui cititorul că din cele ce am auzit şi văzut, îmi cam trecuse pofta de nemurire. Mărturisesc cinstit că mi-a fost tare ruşine de îmbătătoarele viziuni pe care le plăsmuisem, şi mi-am spus că nici un tiran n-ar putea să născocească o moarte pe care să nu o primesc cu bucurie mai degrabă decât să duc o astfel de viaţă. Regele auzi despre cele petrecute între mine şi prietenii mei cu acest prilej şi mă cam luă peste picior, propunându-mi chiar să trimită cîtiva struldbrugi în propria mea ţară, pentru a-i scăpa pe oameni de frica morţii. Se pare, totuşi, că lucrul acesta e interzis de legile fundamentale ale regatului, deoarece altfel aş fi fost gata să iau asupra mea greutăţile şi cheltuielile transportului. N-am putut să nu fiu de acord că legile acestui regat privitoare la struldbrugi se întemeiau pe motive foarte puternice, şi oricare altă ţară în împrejurări asemănătoare ar fi fost silită să le adopte. Altfel, întrucât zgârcenia este o urmare firească a bătrâneţii, nemuritorii aceia ar deveni cu timpul stăpânii întregii ţări şi ar avea în mâna lor toată puterea, ceea ce, datorită lipsei lor de pricepere, ar atrage după sine ruina întregului popor.    

Capitolul VIII   Ştiu că în noaptea aceea n-am putut dormi deloc; sirena de ceaţă a şuierat fără încetare în golf şi m-am zbătut într-un fel de febră, între o realitate grotescă şi nişte vise bizare, înspăimântătoare. Spre zori am auzit un taxi oprindu-se pe aleea lui Gatsby şi am sărit îndată din pat începând să mă îmbrac. Simţeam că trebuie să-i spun ceva, să-l avertizez, şi că dimineaţă avea să fie prea târziu. Pe când traversam pajiştea din faţa casei lui, am văzut uşa de la intrare încă deschisă şi pe el sprijinindu-se de o masă din hol, epuizat de oboseală şi deprimare, sau poate de nesomn. — Nu s-a întâmplat nimic, îmi spuse şters. Am aşteptat şi pe la patru a apărut la fereastră, a stat acolo o clipă, şi pe urmă a stins lumina. Casa lui nu mi se păruse niciodată atât de goală şi de imensă ca în noaptea aceea, pe când rătăceam împreună dintr-o cameră uriaşă într-alta, scotocind după ţigări. Ştiu că am tras draperiile din faţa unor ferestre atât de adânci, încât pervazurile lor păreau adevărate canapele, ştiu că am pipăit metri lungi de pereţi întunecoşi căutând comutatoarele şi că o dată m-am poticnit, cu o vibraţie disonantă, peste clapele unui pian fantomatic. Peste toate mobilele se aşternuse un strat inexplicabil de praf şi în camere se simţea un aer închis, ca şi cum n-ar mai fi fost aerisite de multe zile. Până la urmă am găsit caseta pe o masă, dar înăuntru nu mai erau decât două tigări vechi, uscate. Ştiu că am deschis uşile înalte de sticlă ale salonului şi că am stat acolo în întuneric, fumând. — Ar trebui să pleci de-aici, i-am spus. E aproape sigur că au să-ţi identifice automobilul. — Să plec acum, bătrâne? — Du-te la Atlantic City o săptămână, sau până la Montreal. Nici nu-i trecea prin cap. Nu putea s-o părăsească pe Daisy până când n-avea să ştie exact ce are de gând. Se mai agăţa de o ultimă speranţă, pe care n-am avut curajul să i-o spulber. În noaptea aceea îmi povesti ciudata istorie a tinereţii sale cu Dan Cody – şi mi-o spuse pentru că „Jay Gatsby" se pulverizase ca un perete de sticlă în faţa brutalităţii pline de răutate a lui Tom şi pentru că toată extravaganţa îndelungată, tainică a vieţii lui fusese în sfârşit demascată. Cred că ar fi fost gata să recunoască atunci totul, orice, fără nici o rezervă, însă adevărul este că voia să vorbească numai despre Daisy. Fusese de fapt prima fată „cuminte" pe care o cunoscuse. Mai reuşise să intre în contact şi înainte cu astfel de oameni, în împrejurări pe care nu le preciză, însă întotdeauna cu un gard de sărmă ghimpată între ei şi el. De la început o dorise cu o intensitate chinuitoare, o vizitase acasă la ea, la început împreună cu alţi ofiţeri din Camp Taylor, apoi singur. Rămăsese stupefiat – niciodată până atunci nu mai intrase în vreo casă atât de minunată – , însă ceea ce pentru el imprima locuinţei o frumuseţe care-i tăia literalmente respiraţia era faptul că Daisy locuia acolo şi că pentru ea casa aceasta era un lucru atât de obişnuit, de la sine înţeles, cât era pentru el cortul de cantonament. În locuinţa aceasta stăruia pentru el un fel de taină închisă, ca a unui fruct copt, imagini fascinante ale dormitoarelor şi camerelor de la etaj, mai fermecătoare şi mai proaspete decât atmosfera oricăror altor camere, senzaţia că în coridoarele acestei case se întâmplau lucruri vesele, scânteietoare, că aici aveau loc întâmplări romantice, dar nu dintre cele pe care să ţi le reaminteşti mai târziu înconjurate de o mireasmă de lavandă, ci noi, vii şi vibrând încă de zgomotul motoarelor de automobil, de dansurile de pe urma cărora rămâneau flori tremurătoare, ofilindu-se încet. Îl tulbura şi faptul că până atunci mulţi bărbaţi se îndrăgostiseră de Daisy – şi asta-i sporea şi mai mult fascinaţia în ochii lui. Simţea prezenţa lor în întreaga casă, însufleţind aerul în jur cu umbrele şi ecourile unor emoţii încă vibrante. Îşi dădea seama însă că intrase în casa lui Daisy printr-un accident uriaş. Oricăt de glorios avea să-i fie viitorul sub numele de Jay Gatsby, pe atunci era doar un tânăr sărac, fără trecut, şi dintr-un moment într-altul mantia aceasta romantică, invizibilă, a uniformei i-ar fi putut aluneca de pe umeri. Astfel încât se grăbea să profite de fiece moment. Lua tot ce putea, fără scrupule şi înfometat parcă – şi până la urmă o luă şi pe Daisy însăşi într-o noapte de octombrie, tocmai pentru că ştia că nu are nici dreptul să-i atingă mâna. După aceea, ar fi trebuit poate să se dispreţuiască pe sine însuşi, căci o cucerise cu o minciună. Nu că s-ar fi lăudat cu nişte milioane fantomatice, însă adevărul este că îi dăduse în mod deliberat lui Daisy un sentiment de certitudine; o făcuse să creadă că venea din aceeaşi lume cu ea, că era în stare să aibă grijă de ea. Or, în realitate, nu avea nici unul din privilegiile acestea – nu avea în spatele său o familie cu o situaţie şi un venit destul de mare, şi la simplul capriciu al unor autorităţi impersonale ar fi putut fi aruncat oriunde în lumea largă. Fapt este că nu se dispreţuia, şi nici lucrurile nu se întâmplară aşa cum îşi închipuise. La început intenţionase probabil să profite de toate prilejurile oferite şi apoi să treacă mai departe, însă înţelesese deodată că pornise într-o căutare nesfârşită a Sfintului Graal. Ştia că Daisy este o fiinţă excepţională, însă până atunci nu-şi dăduse seama cât de ieşită din comun poate fi o fată „cuminte". Dispăruse dintr-o dată în casa ei luxoasă, în viaţa ei plină de oameni bogaţi – părăsindu-l pe Gatsby, nemailăsându-i nimic de care să se agaţe. Se simţea ca şi când s-ar fi căsătorit cu ea, dar atât. Când se întâlniseră după aceea din nou, două zile mai târziu, Gatsby era cel cu respiraţia tăiată, simţindu-se, într-un fel, înşelat. Veranda sclipea de scânteierea unor licăriri stelare, care puteau fi cumpărate cu bani: împletitura fotoliului foşni fascinant când Daisy se întoarse spre el, atunci când îi sărută gura delicioasă, însufleţită de curiozitate. Arăta rătăcită şi asta făcea ca vocea să-i fie mai scăzută, mai încântătoare decât oricând, şi Gatsby era copleşit de tinereţea şi taina pe care averea le captează şi le menţine, de prospeţimea hainelor luxoase şi orbitoare, de prezenţa fiinţei care scânteia ca argintul, neatinsă şi mândră, deasupra agitaţiilor înfierbântate, inutile, ale celor săraci. — Nici nu-ţi pot spune cât de surprins am fost când mi-am dat seama că o iubesc, bătrâne. Am sperat chiar un timp că o să mă respingă, însă n-a făcut-o, pentru că şi ea mă iubea. Credea că ştiu o grămadă de lucruri, pentru că mă pricepeam la multe despre care ea habar n-avea... Adevărul este că ajunsesem la un punct tot mai îndepărtat de ambiţiile mele, tot mai îndrăgostit de ea cu fiecare clipă, şi nici nu-mi mai păsa. La ce mi-ar fi servit să fac lucruri mari, dacă trăiam mai intens şi mai adevărat stând de vorbă cu ea, povestindu-i ce aveam de gând să fac? În ultima după-amiază înainte de a pleca spre Europa, rămăsese multă vreme tăcut, strângând-o pe Daisy în braţe. Era o zi rece de toamnă, focul ardea în cameră şi obrajii ei erau îmbujoraţi. Din când în când se mişca şi atunci îşi mişca şi el braţele puţin, şi o dată îi sărutase părul negru, scânteietor. În după-amiaza aceea se simţiseră amândoi calmi, liniştiţi, ca şi când ar fi vrut să păstreze o amintire adâncă pentru îndelungata despărţire ce avea să înceapă de a doua zi. Niciodată în acea lună de dragoste nu fuseseră mai aproape, nu comunicaseră mai profund decât atunci când Daisy îşi lipise tăcută buzele de umărul uniformei lui, sau când el îi atinsese uşor vârful degetelor, ca şi cum ar fi crezut-o adormită. În război făcuse o carieră excepţională. Fusese avansat căpitan înainte de a ajunge pe front şi după luptele din Argonne fu din nou avansat, devenind comandantul detaşamentului de mitraliori al diviziei. După armistiţiu încercă din răsputeri să se întoarcă mai curând acasă, însă o serie de complicaţii sau de neînţelegeri îl trimiseră mai întâi la Oxford. Era de-a dreptul speriat acum – în scrisorile pe care le primea de la Daisy sirnţise un fel de disperare agitată. Nu înţelegea de ce nu putea veni mai repede acasă. Începuse să simtă presiunea lumii dinafară şi ar fi vrut să-l vadă, să-l aibă alături, să se încredinţeze astfel că, în fond, făcuse ceea ce trebuia să facă. Căci Daisy era tânără şi lumea ei artificială era încărcată de orhidee, de flirturi plăcute, lipsite de griji, de muzica orchestrelor care lansau cântecele la modă în anul acela, distilându-i în melodii noi tristeţea şi tot ceea ce era sugestiv, fermecător în viaţă. Nopţi întregi saxofoanele se jeluiau în vaietele disperate ale blues-urilor şi, în vremea aceasta, sute de perechi de pantofi aurii şi argintii împrăştiau praful scânteietor. La ceasul cenuşiu al ceaiului se găseau întotdeauna camere care pulsau neîncetat de febra blândă, scăzută a acestei muzici, în timp ce chipuri, mereu altele, se deschideau ca nişte petale de trandafir, spulberate de colo până colo pe podele în plănsul trompetelor. În universul acesta crepuscular, Daisy reintră în viaţa mondenă; fără să ştie cum, avea zilnic câte ojumătate de duzină de întâlniri cu o jumătate de duzină de bărbaţi şi adormea spre zori în timp ce mărgelele şi şifonul rochiei de seară zăceau încurcate printre orhideele pălite de lângă patul ei. Dar ceva din ea o împingea spre o hotărâre. Voia ca viaţa ei să capete formă acum, îndată, iar hotărârea aceasta trebuia luată o anumită forţă, a iubirii, a banilor, a unui aranjament practic care să nu poată fi pus la îndoială – şi simţea că era o hotărâre tot mai de neînlăturat. Forţa aceasta căpătă chip spre mijlocul primăverii, o dată cu sosirea lui Tom Buchanan. În persoana şi în situaţia lui socială se confirma o anumită hotărâre masivă, iar Daisy se simţi flatată că îi acorda atenţie. Se dăduse, fără îndoială, o anumită luptă în sufletul ei, care se încheiase într-un sentiment de uşurare. Scrisoarea îi parveni lui Gatsby când era încă la Oxford. Se făcuse ziuă peste Long Island şi ştiu că am cutreierat dintr-o cameră într-alta prin casă, deschizând şi celelalte ferestre de la parter, lăsând să se reverse în camere lumina cenuşie a zorilor, trecând în auriu. Umbra unui copac cădea peste pajiştea acoperită de rouă şi păsări nevăzute începuseră să cânte printre frunzele albăstrii. În aer plutea o adiere înceată, plăcută, care nu ajungea să fie tocmai vânt, şi care promitea o zi răcoroasă, minunată. — Nu cred că l-a iubit vreodată. Gatsby se întoarse de la fereastră privindu-mă provocator parcă: — Trebuie să ţii seama, bătrâne, că era tare agitată azi după-masă. El i-a spus dintr-o dată, cu brutalitate, fel de fel de lucruri care au speriat-o, făcându-mă să apar ca un escroc ieftin. Rezultatul este că nici n-a mai ştiut ce spune. Se aşeză posomorât. — Evident, poate că l-a iubit o clipă, un moment, când s-au căsătorit, dar după aceea m-a iubit şi mai mult pe mine, înţelegi? Şi deodată adăugă o remarcă bizară: — În orice caz, a fost o chestiune strict personală. Ce putea însemna o aaemenea frază, decât că te lăsa să bănuieşti o intensitate nemăsurată, bolnăvicioasă, în felul lui de a înţelege toată întâmplarea? Se întorsese din Franţa pe când Tom şi Daisy erau în călătorie de nuntă şi se dusese de îndată la Louisville, cu ultimii bani de soldă. Călătoria îl făcuse să se simtă extrem de nenorocit, dar n-ar fi putut-o evita. Rămase acolo o săptămână, plimbându-se pe străzile unde răsunaseră împreună paşii lor în noaptea aceea de noiembrie, revăzând toate locurile pe unde trecuseră în automobilul ei alb. Întocmai cum locuinţa lui Daisy i se păruse totdeauna mai tainică şi mai strălucitoare decât orice altă casă, acum imaginea oraşului acestuia, deşi ea nu mai era aici, părea aureolată de o splendoare melancolică. Plecă din oraş cu senzaţia că, dacă ar mai fi căutat-o, ar fi putut-o găsi, simţind într-un fel că o lăsa acolo. Trenul cu care plecă – rămăsese acum fără nici un ban – era înăbuşitor. Ieşi pe culoar, aşezându-se pe o strapontină şi gara lunecă pe lângă el, iar în jur începură să fugă zidurile unor clădiri necunoscute. Apoi trenul trecu peste câmpurile primăvăratice şi, o clipă, un autobuz galben alergă paralel cu trenul, iar oamenii din el ar fi putut fi aceiaşi care o întâlniseră întâmplător pe Daisy prin oraş, fără să-i înţeleagă magia chipului. Şinele cotiră şi trenul se depărtă tot mai mult de soarele care, pe măsură ce cobora, părea să se deschidă ca o binecuvântare deasupra oraşului, rămas tot mai mult în urmă, a oraşului unde respirase ea. Întinse mâna deznădăjduit, ca şi cum ar fi vrut să prindă măcar o şuviţă de aer, să păstreze ceva din atmosfera locurilor care prin ea deveniseră atât de miraculoase, însă totul i se mişca prea repede prin faţa ochilor înceţoşaţi şi înţelese atunci că pierduse pentru totdeauna lucrul cel mai viu, cel mai minunat din acest oraş. Se făcuse ora nouă când, după un mic dejun frugal, ieşirăm afară pe verandă. Peste noapte ceva se schimbase în aer şi acum era dintr-o dată limpede că venise toamna. Grădinarul, ultimul dintre vechii servitori ai lui Gatsby, se opri în faţa treptelor de la intrare. — Am să scot astăzi apa din piscină, domnule Gatsby. Foarte curând au să înceapă să cadă frunzele şi ştiţi că avem întotdeauna necazuri cu ţevile. — Nu, nu astăzi, răspunse Gatsby. Se întoarse spre mine ca şi cum s-ar fi scuzat: — Ştii, bătrâne, că n-am făcut niciodată în vara asta baie în piscină? Mi-am privit ceasul şi m-am ridicat. — Nu mai am decât douăsprezece minute până pleacă trenul. De fapt, n-aş fi vrut să mă duc în oraş în dimineaţa aceea. Nici n-aş fi putut lucra în linişte, dar mai era ceva, mai important: nu voiam să-l las singur pe Gatsby. Am stat deci până ce-am pierdut trenul, şi apoi încă unul, înainte de a mă decide să mă despart de el. — Am să-ţi telefonez din oraş, spusei în cele din urmă. — Te rog, bătrâne. — Te sun pe la prânz. Coborârăm încet treptele. — Şi Daisy trebuie să-mi telefoneze. Mă privea îngrijorat, aşteptând parcă să-i confirm speranţa. — Da, sigur. — Ei, la revedere. Ne strânserăm mâinile. Înainte de a ajunge la poartă, mi-am amintit însă că voiam să-i spun ceva şi m-am întors spre cl. — Ştii, toţi sunt nişte ticăloşi! i-am strigat de acolo. Tu eşti mai bun decât ei toţi la un loc. Mă simt mulţumit ori de câte ori îmi amintesc că i-am spus-o. A fost, de fapt, singurul compliment pe care i l-am făcut vreodată; iar adevărul este că, într-un fel, l-am dezaprobat de la bun început şi până la sfârşit. În prima clipă dădu doar din cap politicos, însă apoi faţa i se deschise în surâsul acela radios, plin de înţelegere, ca şi cum noi doi am fi fost dintotdeauna de aceeaşi părere în această privinţă. Nota ţipatoare a hainelor lui roz făcea o pată colorată pe treptele albe şi-mi veni în minte seara când, cu trei luni înainte, intrasem pentru prima dată în această casă veche. Atunci, pajiştea şi aleea erau pline de cei care schimbau păreri şi versiuni fanteziste despre trecutul lui – iar el rămăsese şi atunci în picioare pe trepte, ocrotindu-şi visul nepieritor, neschimbător, şi le făcuse semn cu mâna, plin de amabilitate. Îi mulţumisem atunci pentru ospitalitate, întotdeauna noi, oaspeţii, îi mulţumeam pentru asta – eu ca şi toţi ceilalţi. — La revedere! i-am strigat. Mulţumesc pentru micul dejun, Gatsby. În oraş, la birou, am încercat o vreme să pun în ordine o interminabilă listă de acţiuni, dar am adormit cu capul pe masă. Puţin înainte de prânz mă trezi telefonul şi tresării simţindu-mi fruntea scăldată în sudoare. Era Jordan Baker; Îmi telefona adesea la ora asta, deoarece nu ştia niciodată precis cum avea să-şi petreacă după-amiaza, între hoteluri, cluburi, nenumăratele vile pe unde făcea vizite, şi n-aş mai fi putut-o găsi în restul zilei. De obicei vocea ei suna limpede şi rece, ca o minge aruncată de pe unul din terenurile de golf şi rostogolită înăuntru prin geamul biroului meu. Însă în dimineaţa aceea glasul mi se păru uscat şi aspru. — M-am mutat de la Daisy, spuse ea. Sunt la Hampstead acum şi după-masă plec la Southampton. Probabil că procedase cu tact hotărând să plece de la Daisy, însă gestul acesta mă irită într-un fel nelămurit şi următoarea ei remarcă – „N-ai fost prea drăguţ cu mine aseară" – mă făcu să adopt deodată o atitudine rigidă: — Ce importanţă mai avea, atunci? O clipă de tăcere. Apoi Jordan zise: — Totuşi... vreau să te văd. — Şi eu vreau să te văd. — Să zicem că nu mă mai duc la Southampton şi vin în oraş astăzi după-amiază? — Nu, nu cred că se poate astăzi după-amiază. — Bine, atunci. — E imposibil astăzi după-amiază. Am mai multe... Discutarăm aşa un timp şi apoi, brusc, conversaţia se termină. Nu mai ştiu care dintre noi a închis, dar ştiu că nu mi-a mai păsat. N-aş fi putut sta de vorbă cu ea în faţa unei mese de ceai în după-amiaza aceea, chiar dacă aş fi ştiut că altminteri n-aş mai fi întâlnit-o niciodată în viaţă. Câteva momente mai târziu am telefonat la Gatsby acasă, însă era ocupat. Am încercat de patru ori şi, în cele din urmă, o voce exasperată de la centrală îmi spuse că linia era ocupată pentru o conversaţie interurbană cu Detroitul. Scoţând din buzunar mersul trenurilor, am făcut un cerc mic în dreptul trenului de patru fără zece. Apoi m-am lăsat pe spate în scaunul meu şi am încercat să meditez. Era exact ora douăsprezece. Dimineaţa, când trecusem cu trenul pe lângă grămezile de cenuşă, îmi îndreptasem deliberat privirile spre cealaltă parte a vagonului. Îmi închipuiam că toată ziua avea să fie mulţime de curioşi în faţa garajului lui Wilson, cu copii scormonind prin praf şi căutând pete de sânge, şi vreun isteţ mai guraliv povestind cele întâmplate, luând-o mereu de la început, până când aveau să devină din ce în ce mai puţin reale şi pentru el şi n-o să mai poată spune nimic, iar sfârşitul tragic al lui Myrtle Wilson avea să rămână uitat. Acum însă aş vrea să mă întorc puţin în timp şi să spun ce s-a petrecut la garaj după ce plecasem de acolo, în seara precedentă. Pe Catherine, sora lui Myrtle, o găsiră cu oarecare greutate. În noaptea aceea îşi încălcase probabil principiile care o împiedicau să bea, căci atunci când ajunse la locul accidentului era complet abrutizată de beţie şi nu putuse fi făcută să înţeleagă că ambulanţa plecase cu cadavrul spre Flushing. Când în sfârşit îi băgară în cap asta, leşină de îndată, ca şi cum aici ar fi stat partea cea mai tragică a întregii întâmplări. Cineva din asistenţă, un om amabil sau pur şi simplu un curios, o urcase în automobilul său şi plecase cu ea pe urma maşinii cu cadavrul surorii ei. Până târziu, după miezul nopţii, o mulţime mereu împrospătată de gură-cască rămase strânsă în faţa garajului, în timp ce înăuntru, pe banchetă, George Wilson se legăna, buimăcit de durere, cu tot corpul într-o parte şi într-alta. Un timp, uşa spre cămăruţa din fund rămăsese deschisă şi cei care intrau în garaj îşi aruncau fără să vrea privirile înăuntru. Până la urmă cineva îşi exprimase cu voce tare părerea că n-ar mai trebui tolerată situaţia aceasta şi trântise cu vehemenţă uşa. La început Michaelis şi alţi căţiva rămăseseră cu el, vreo patru sau cinci bărbaţi, mai târziu doar vreo doi-trei. Şi mai târziu, Michaelis îl rugase pe ultimul dintre străinii care întărziau acolo să mai rămănă vreun sfert dy ceas, cât să aibă vreme să traverseze şoseaua până acasă la el, să facă un ibric de cafea. După aceea rămăsese, el singur cu Wilson, până-n zori. Pe la trei dimineaţa, gemetele incoerente de suferinţă ale lui Wilson începuseră să se liniştească – devenise mai calm şi prinsese chiar să vorbească mai cu şir despre automobilul galben. Spunea că are un mijloc să-l identifice pe proprietarul automobilului şi apoi povestise chiar ceva nelămurit, o întâmplare petrecută cu vreo două luni înainte, când soţia lui se întorsese din oraş zgăriată pe faţă şi cu nasul umflat. Însă, povestind asta, începuse să se schimbe la faţă şi să plângă din nou, suspinând: „O, Doamne!", iarăşi şi iarăşi, cu vocea sparta. Michaelis încercase stângaci să-i abată atenţia de la această amintire. — De cătă vreme eşti tu căsătorit, George? Hai, linişteşte-te o clipă şi să încercăm să stăm de vorbă ca oamenii. Câţi ani aţi fost căsătoriţi? — Doisprezece ani. — Şi n-aţi avut coph? Hai, George, linişteşte-te, ce Dumnezeu! Te-am întrebat, n-aţi avut copii? În toată vremea asta, gâzele de noapte continuau să se izbească zgomotos de becul mat şi, ori de câte ori Michaelis auzea câte o maşină şuierând afară pe şosea, i se părea că e aceeaşi care, cu câteva ceasuri înainte, trecuse fără să se oprească. Nu se putea hotărî să intre în garaj, mai ales că masa pe care fusese întins cadavrul rămăsese mănjită de sânge, aşa că preferase să se învărtească de colo până colo prin cămăruţă – învăţase pe dinafară toate obiectele şi mobilele din încăpere – şi din când în când se aşeza lângă Wilson, încercând să-l facă să stea locului. — Tu nu te duci niciodată la biserică, George? N-ai vrea să te duci acum, chiar dacă n-ai mai fost de multă vreme? Dacă vrei, îi telefonez pastorului şi îl rog să vină să stea de vorbă puţin cu tine, ce zici? — Nu ţin de nici o biserică. — Dar ar trebui, George, mai ales în momente ca astea. Trebuie să te fi dus vreodată la biserică în viaţa ta. Când te-ai căsătorit, n-ai fost? Hai, George, fii atent puţin la ce spun. Ce Dumnezeu, nu v-aţi căsătorit la biserică? — Asta a fost demult, demult de tot. Efortul făcut ca să răspundă îi întrerupsese ritmul în care se legăna încoace şi încolo cu tot trupul – o clipă rămase tăcut. Şi apoi aceeaşi expresie, pe jumătate buimacă, pe jumătate prea lucidă, i se întoarse în privirile altminteri înceţoşate. — Ia uită-te în sertarul acela, de acolo, spuse deodată arătând cu degetul spre birou. — Care sertar? — Ăla de sus. Michaelis deschise sertarul. Înăuntru nu era nimic decât o zgardă de câine, mică, elegantă, de piele bătută cu ţinte de argint. După toate aparenţele, era neîntrebuinţată. — Asta vrei? întrebă el arătându-i-o. Wilson dădu din cap cu privirea fixă. — Am dat de ea ieri după-amiază. A încercat ea să-mi explice, dar am bănuit de la început că e ceva suspect aici. — Cum adică, nevastă-ta a cumpărat-o? — Era în masa ei de scris, învelită în hărtie de mătase. Lui Michaelis nu i se păru nimic ciudat în asta. Îi spuse lui Wilson că puteau exista zeci de motive pentru care femeia cumpărase o zgardă. Wilson îngă mai auzise toate aceste explicaţii şi înainte, de la Myrtle, pentru că toată vremea continuă să suspine în şoaptă: „O, Doamne!" – aşa că până la urmă interlocutorul său preferase să tacă din gură. — Şi până la urmă a omorât-o, spuse Wilson. Şi dintr-odată, maxilarul inferior îi căzu brusc şi rămase cu gura căscată. — Cine a omorăt-o? — Ştiu eu cum să aflu cine. — Eşti morbid, George, îi răspunse prietenul său. Şocul a fost prea puternic pentru tine şi acum nici nu mai ştii ce spui. Mai bine încearcă să-ţi vii în fire până mâine dimineaţă. — A asasinat-o. — A fost un accident, George, ce Dumnezeu! Wilson clătină din cap. Ochii i se îngustară şi gura i se deschise şi mai tare, ca şi cum ar fi exclamat neîncrezător, numai pentru sine. — Ştiu eu, spuse apoi cu un aer definitiv. De felul meu sunt gata să acord credit celorlalţi şi nu gândesc rău despre nimeni, dar când înţeleg un lucru, atunci sunt sigur. Era individul din automobil. Ea a fugit în stradă să-i spună ceva şi el n-a vrut să oprească. Şi Michaelis observase, însă lui i se părea că faptele n-aveau nici o semnificaţie anume. Credea pur şi simplu că doamna Wilson încercase să se smulgă de lângă bărbatul ei, să fugă de acolo, nu să oprească un anumit automobil din cele care treceau pe şosea. — Dar cum îţi vine să crezi că nevastă-ta ar fi fost o astfel de femeie? — A, ea e ca pisica blândă, spuse Wilson ca şi cum în felul acesta ar fi răspuns întrebării celuilalt. O, Doamne... Începuse să se legene iarăşi din tot corpul, iar Michaelis rămase în picioare frământând zgarda între degete. — N-ai vrea să telefonez vreunui prieten de-al tău, să-l rog să vină, George? Dar asta era şi pentru el doar o speranţă în care nu putea crede – era aproape sigur că Wilson n-avea nici un prieten: nu reuşise să se împrietenească nici măcar cu nevastă-sa. Astfel că puţin mai târziu, când începuse să remarce o anumită schimbare în atmosfera camerei, o licărire albastră în ferestre, şi-şi dăduse seama că se apropie zorile, simţise o oarecare uşurare. Pe la cinci dimineaţa cerul devenise albăstrui, aşa că puteau stinge luminile în cameră. Ochii sticloşi ai lui Wilson se întorseseră spre mormanele de cenuşă împinsă de vânt în nori întunecaţi, cu forme fantastice, purtaţi de colo până colo de suflul slab al dimineţii. — I-am spus-o până la urmă, murmură el după o lungă tăccre. I-am spus că pe mine mă poate duce de nas, dar pe Dumnezeu nu-l poate înşela. Am luat-o de mână şi am dus-o la fereastră – se ridică el însuşi acum cu un efort, îndreptându-se spre fereastra care dădea în spatele garajului, lipindu-şi faţa de geam – şi i-am spus: „Bagă de seamă, Dumnezeu ştie ce ai făcut, ştie tot. De mine poţi să te ascunzi, dar pe El nu-l poţi înşela!" Rămas în picioare în spatele lui, Michaelis îsi dădu seama deodată, cu un şoc, că Wilson privea drept în ochii doctorului T.J. Eckleburg, care tocmai răsăriseră, enormi şi decoloraţi, din întunericul tot mai grabnic risipit al nopţii. — Dumnezeu le vede pe toate, repetă Wilson. — Linişteşte-te, omule, e doar o reclamă, îl asigură Michaelis. Un impuls nelămurit îl făcu să se întoarcă cu spatele 1a fereastră şi să privească nehotărât în jurul lui prin cameră. Wilson însă rămase multă vreme cu faţa lipită de geam, clătinându-şi ameţit capul, fixând orb semiîntunericul zorilor. Pe la ora şase, Michaelis, complet istovit, aproape scosese un suspin de uşurare când auzise un automobil oprindu-se afară. Venise unul dintre cei care vegheaseră cu el seara şi care promisese să revină dimineaţa. Michaelis pregătise micul dejun pentru trei persoane şi el cu celălalt mâncaseră în tăcere. Wilson părea mai liniştit acum, iar Michaelis se dusese acasă să se culce; peste vreo patru ceasuri, când revenise la garaj, nu-l mai găsise. Mai târziu, drumurile lui Wilson au putut fi reconstituite – mersese tot timpul pe jos – la început până la Port Roosevelt, apoi la Gad's Hill, unde comandase un sandviş pe care nu-l mâncase şi o ceaşcă de cafea. Era probabil frânt de oboseală, căci mergea încet – nu ajunsese la Gad's Hill decât la amiază. Până aici n-a fost greu de urmărit – câţiva băieţi văzuseră un bărbat care „nu părea în toate minţile", iar vreo doi-trei automobilişti îşi aminteau că Wilson îi fixase cu o insistenţă stranie, de pe marginea drumului. Timp de vreo trei ceasuri după aceea dispăruse cu totul. Pentru că îi spusese lui Michaelis că „ştie el cum să-l descopere" pe vinovat, poliţiştii presupuneau că în timpul acesta mersese de la un garaj la altul, întrebând de un automobil galben. Adevărul este însă că aceasta nu s-a putut dovedi, căci nici unul dintre proprietarii de garaje de prin partea locului nu venise să declare că l-ar fi întâlnit şi poate că, la urma urmelor, Wilson izbutise să afle pe vreo cale mai simplă lucrul pe care ţinea atât de mult să-l ştie. Pe la două şi jumătate ajunsese la West Egg, unde întrebase un trecător de drumul spre locuinţa lui Gatsby. La vremea aceea, aşadar, aflase numele lui Gatsby. Pe la orele două după-amiază, Gatsby îşi pusese costumul de baie şi lăsase vorbă valetului să-l anunţe imediat la piscină dacă avea să-i telefoneze cineva. Trecuse pe la garaj să-şi ia salteaua pneumatică cu care se amuzaseră atâta oaspeţii lui la recepţiile din timpul verii şi şoferul îl ajutase s-o umfle. Lăsase şi acolo instrucţiuni ca maşina sport decapotabilă să nu fie scoasă din garaj sub nici un motiv – lucru care păruse ciudat, deoarece bara din faţă trebuia reparată. Cu salteaua în spinare, Gatsby se îndreptase spre piscină. Pe drum se oprise o dată, să şi-o aşeze mai bine în cârcă, şi şoferul se oferise să-l ajute, însă el clătinase din cap şi, o clipă după aceea, dispăruse printre copacii îngălbeniţi de toamnă. În timpul acesta nu-i telefonase nimeni – valetul se lipsise de siesta de după-amiază rămănând să aştepte lângă aparat până la ora patru, adică mult mai mult decât ar mai fi fost cu putinţă să-i comunice lui Gatsby că i-ar mai fi telefonat cineva. Cred că nici Gatsby nu mai spera în vreun telefon de la Daisy şi poate că la urma urmelor nici nu-i mai păsa. Dacă e adevărat ce cred, atunci Gatsby se simţise deodată înstrăinat, singur, îndepărtat, fără putinţă de întoarcere spre lumea lui vie, fierbinte, de altădată; ca şi cum ar fi înţeles că a plătit un preţ prea scump pentru că trăise prea multă vreme îndrăgostit doar de-un vis. Cred că-şi ridicase ochii spre un cer pe neaşteptate cu totul necunoscut, care i se arăta printre frunzele dintr-o dată înspăimântătoare, şi fusese cuprins de un fior atunci când înţelesese brusc cât de inexplicabil şi grotesc poate fi un trandafir şi cât de brutal poate cădea lumina soarelui peste o iarbă ce parcă abia atunci fusese creată. O lume cu totul nouă, materială însă lipsită de realitate, îl înconjura acum – şi în ea se mişcau, fără sens, stafii palide, exprimând tremurătoare nişte visuri nedesluşite, care căpătau formă şi se destrămau în jurul lui... asemenea siluetei fantastice, ninse cu cenuşă, care alunecă spre el răsărind dintre copacii deodată străini, nemaivăzuţi niciodată până atunci. Şoferul – unul dintre protejaţii lui Wolfsheim – fusese cel care auzise împuşcăturile şi mai târziu declarase că nici măcar nu i se păruscră ciudate. Venisem cu maşina direct de la gară spre vila lui Gatsby şi graba febrilă cu care mă năpustisem, gâfâind, pe scările de la intrare fusese de fapt primul lucru care-i alarmase pe cei din casă. Însă convingerea mea este că la vremea aceea ei ştiau. Fără a schimba aproape nici o vorbă, toţi patru – şoferul, valetul, grădinarul şi cu mine – alergarăm spre piscină. Apa din bazin era străbătută de o vibraţie abia perceptibilă, pe măsură ce valurile iscate de la un capăt se întindeau, pierzându-se, spre celălalt. În ondulările care păreau doar umbre ale valurilor, salteaua umflată se legăna nefiresc, împinsă încoace şi-ncolo în bazin. Doar o mică izbucnire neaşteptată a vântului, care abia dacă încreţi suprafaţa apei, îi schimbă ritmul legănării, căci era îngreunată încă de trupul care o apleca într-o parte. Un mănunchi de frunze veştede se roteau încetişor închipuind un cerc subţiratic, sângeriu, pe suprafaţa apei. Abia după ce porniserăm spre casă cu trupul lui Gatsby, grădinarul descoperi şi cadavrul lui Wilson, ceva mai încolo, întins în iarbă, şi atunci am ştiut că toată această nefirească dramă îşi găsise împlinirea. Capitolul IX Acum, după doi ani, îmi mai amintesc încă de ceea ce a urmat în acea zi, de noaptea următoare şi în ziua de după aceea ca de un pelerinaj nesfârşit de poliţişti, fotografi, ziarişti, intrând şi ieşind pe uşa vilei lui Gatsby. La poartă fusese legată o frânghie şi alături stătea un poliţist care-i îndepărta pe curioşi, însă foarte curând copiii de prin partea locului descoperiseră că puteau pătrunde pe proprietatea lui Gatsby prin curtea vilei mele, astfel că în permanenţă se afla câte un grup în jurul piscinei. Cineva, un tip cu o atitudine foarte sigură pe sine, cred că un detectiv, îşi exprimase părerea, când se aplecase în după-amiaza aceea peste cadavrul lui Wilson, că e vorba de „un nebun", şi afirmaţia aceasta, investită cu o autoritate inexplicabilă, fusese reluată în ziarele de a doua zi dimineaţa. În marea lor majoritate, relatările ziarelor reconstituiau un coşmar – o povestire grotescă, amănunţită, febrilă şi neadevărată. Când Michaelis îşi prezentă depoziţia la anchetă, vorbind despre bănuielile lui Wilson în legătură cu nevastă-sa, am crezut că avea să iasă la iveală întreaga poveste, servită ca pe tavă curiozităţii generale, însă Catherine, care ar fi putut să furnizeze multe amănunte, nu spuse nici un cuvânt. Ba chiar dădu dovadă de o tărie de caracter surprinzătoare, fixându-l pe judecător cu o privire hotărâtă pe sub sprăncenele grijuliu desenate cu creionul şi jurând că sora ei nu-l întâlnise niciodată pe Gatsby, că fusese cât se poate de fericită cu Wilson şi că purtarea ei nu îndreptăţea nici un fel de reproş. Ajunsese să se convingă singură de ceea ce spunea şi începuse să plângă spasmodic în batistă, ca şi cum doar ideea aceasta i s-ar fi părut insuportabilă. Astfel că, în cele din urmă, pentru ca întregul caz să capete cea mai simplă explicaţie, se spuse că pe Wilson „durerea îl făcuse iresponsabil". Şi lucrurile rămaseră aici. Pentru mine, însă, toată această latură a chestiunii nu era nici măcar reală, esenţială. Mă regăsii deodată de partea lui Gatsby şi constatai că eram singur pe această poziţie. Din momentul în care telefonasem ştirea la West Egg Village, toate chestiunile practice căzuseră asupra mea. La început, luat pe nepregătite, fusesem pus în încurcătură. Apoi, pe când Gatsby zăcea în casă, singur, nemişcat, tăcut, neînsufleţit, cu fiecare ceas care trecea, începeam să înţeleg că sunt răspunzător, pur şi simplu pentru că nimeni alteineva nu manifestase nici un interes – în nici un caz acel interes intens, personal, la care oricare dintre noi ar putea avea cel puţin un drept cât de vag atunci când îşi încheie viaţa. I-am telefonat lui Daisy la vreo jumătate de ceas după ce-l găsiserăm, un gest instinctiv şi fără ezitare. Mi se răspunse însă că ea şi cu Tom plecaseră pe la prânz, după ce-şi făcuseră bagajele. — Şi n-au lăsat nici o adresă? — Nu. — Nici n-au spus când se întorc? — Nu. — Nici nu ştiţi pe unde pot fi? Cum aş putea să dau de ei? — Nu ştiu. Nu pot să vă spun nimic. Aş fi vrut să aduc pe cineva lângă el. Aş fi vrut să intru în camera în care zăcea acum, să-i spun: „Am să găsesc pe cineva, Gatsby. Stai liniştit. Ai încredere în mine şi până la urmă am să găsesc eu pe cineva..." Numele lui Meyer Wolfsheim nu figura în cartea de telefon. Valetul îmi dădu adresa biroului său din Broadway şi mă interesai la informaţii, însă până să primesc numărul, trecuse de mult ora cinci şi nu-mi mai răspunse nimeni. — Vreţi să încercaţi, stăruii pe lângă telefonista de la centrală. — Am sunat de trei ori, aţi văzut doar. — E ceva foarte important. — Regret. Cred că nu mai e nimeni acolo. Mă întorsei în salon şi o clipă rămăsei locului, gândindu-mă că toate persoanele acelea scorţoase, oficiale, care umpleau încăperea acum nu erau decât vizitatori întâmplători. Când unul dintre ei îndepărtă cearşaful care acoperea cadavrul şi-l privi pe Gatsby cu ochi reci, străini, mi se păru că-i aud iarăşi vocea, protestând deznădăjduită: „Ascultă, bătrâne, trebuie să găseşti pe cineva. Încearcă, încearcă din toate puterile. Nu pot să trec prin asta singur." Cineva începu să-mi pună fel de fel întrebări, însă le întorsei pur şi simplu spatele şi, urcând la etaj, începui să caut febril prin sertarele descuiate ale biroului. Îmi aminteam că nu-mi spusese niciodată clar dacă părinţii lui mai erau sau nu în viaţă. Nu găsii însă nimic – doar fotografia lui Dan Cody, simbol al unei perioade de violenţe uitate, care mă privea din perete cu ochi ficşi. În dimineaţa următoare, îl trimisei pe valet la New York cu o scrisoare pentru Wolfsheim, prin care îi ceream informaţii şi-l rugam insistent să vină cu primul tren. Rugămintea aceasta mi se păru de altfel inutilă pe când o scriam. Eram sigur că avea să pornească de îndată ce o să vadă ştirea în ziare, după cum eram convins că avea să sosească o telegramă de la Daisy încă înainte de amiază – însă nu sosi nici telegrama, nici domnul Wolfsheim; nimeni altcineva decât din nou poliţişti, fotografi, ziarişti. La vremea când se întoarse valetul cu scrisoarea lui Wolfsheim, începusem să fiu cuprins de un sentiment de sfidare, de un fel de solidaritate dispreţuitoare între Gatsby şi mine, îndreptată împotriva lor, a tuturor. Dragă domnule Carraway, A fost unul din şocurile cele mai teribile pe care le-am simţit în viaţa mea, nici nu-mi vine să cred că-i adevărat. Un gest criminal atât de nebunesc cum a săvârşit omul acesta ar trebui să ne pună pe toţi pe gânduri. Nu pot veni acum, căci am unele afaceri importante şi nu-mi pot permite să fiu implicat într-o asemenea poveste. Dacă pot face ceva, mai târziu, te rog să mă anunţi în scris prin Edgar. Când aud de câte o întâmplare din aceasta, nici nu mai ştiu pe ce lume sunt, de parcă n-aş mai fi om. Al dumitale sincer, Meyer Wolfsheim. şi apoi, adăugase cu un scris febril: Anunţă-mă ce e cu înmormântarea ete. Habar n-am despre familia lui. Când sună telefonul mai târziu în după-amiaza aceea şi operatoarea îmi spuse că era de la Chicago, mă gândii o clipă că, în sfârşit, suna Daisy. Auzii însă o voce de bărbat, foarte ascuţită şi depărtată. — Slage aici... — Da? Numele îmi era necunoscut. — A dracului încurcătură, nu? Ai primit telegrama mea? — N-am primit nici o telegramă. — Parke a dat de bucluc, îmi comunică el grăbit. L-au umflat tocmai când transmitea acţiunile. Primiseră o circulară de la New York cu numerele poliţelor, chiar cu cinci minute înainte. Ce spui de asta? Ne putem aştepta la orice, mai ales în provincie... — Alo, alo! îl întrerupsei nerăbdător. Stai niţel... nu e domnul Gatsby. Domnul Gatsby a murit. La capătul celălalt al firului urmă o tăcere lungă, apoi o exclamaţie, apoi auzii receptorul trântit în furcă.   Cred că abia a treia zi sosi o telegramă dintr-un oraş din Minnesota, semnată Henry C. Gatz. Spunea numai că expeditorul porneşte de îndată şi ne ruga să amânăm înmormântarea până avea să sosească. Era tatăl lui Gatsby, un bătrânel solemn, buimăcit, dezorientat, înfăţişându-se în acea călduroasă zi de septembrie înfăşurat de sus până jos într-un impermeabil lung, ieftin. Îi lăcrimau mereu ochii, de emoţie, şi când i-am luat din mâini valijoara şi umbrela, începu să se tragă de bărbuţa căruntă, rară, atât de convulsiv încât numai cu mare dificultate am izbutit să-i scot pardesiul. Părea să fie în pragul unei crize de nervi, aşa că l-am dus în salonul de muzică să se odihnească puţin, până aveam să trimit pe cineva să-i aducă ceva de mâncare. Refuză însă să mănănce, iar paharul de lapte îi tremura atât de tare în mâini, încât i se vărsa mereu pe haină. — Am văzut anunţul în ziarele din Chicago, spuse. A apărut în ziarele din Chicago. Am plecat de îndată. — Nu ştiam cum să vă găsim. Ochii lui, care păreau să nu înregistreze nimic, se mişcau fără încetare prin cameră. — A fost un nebun. Trebuie să fi fost un nebun. — Nu vreţi puţină cafea? insistai. — Nu vreau nimic. M-am liniştit acum, dragă domnule... — Carraway. — Da, m-am liniştit acum. Unde e Jimmy? L-am condus până în salonul unde era trupul fiului său şi l-am lăsat singur acolo. Câţiva băieţaşi care se strecuraseră în curte urcaseră treptele de la intrare şi priveau curioşi în hol; când le-am spus cine venise, se îndepărtară cu regret. După câteva clipe domnul Gatz ieşi din salon, cu gura întredeschisă, puţin roşu la faţă, cu ochii lăcrimând picături răzleţe. Ajunsese la o vârstă când moartea nu mai constituie o surpriză tragică şi acum, privind pentru prima dată în jur şi înregistrând proporţiile şi eleganţa holului şi camerele imense ce se deschideau de o parte şi de alta, continuându-se în alte camere imense, în durerea lui începu să se amestece o mândrie respectuoasă. L-am dus într-un dormitor de la etaj şi, în timp ce-şi scotea haina şi vesta, i-am comunicat că aranjamentele pentru înmormântare se amănaseră până la sosirea lui. — Adevărul este că nu ştiam exact ce aveţi de gând, domnule Gatsby. — Gatz este numele meu. — ...domnule Gatz. Mă gândeam că poate doriti să transportaţi corpul neînsufleţit în oraşul dumneavoastră, în Vest. Clătină din cap. — Lui Jimmy i-a plăcut întotdeauna mai mult aici, la New York. Aici şi-a făcut el un rost. Dumneata ai fost prieten cu băiatul meu, domnule...? — Am fost prieteni foarte apropiaţi. — Avea un viitor măreţ înainte, ştii asta. Era încă tânăr, însă avea multă minte aici. Duse un deget la tămplă. L-am aprobat tăcut. — Dacă ar mai fi trăit, ar fi ajuns un om mare. Un om de talia lui James J. Hill. Ar fi contribuit mult la progresul ţării. — Foarte adevărat, am aprobat stânjenit. Trase neîndemănatic de cuvertura brodată de pe pat, încercând s-o dea la o parte, şi se întinse în cele din urmă ţeapăn – adormind pe dată. În seara aceea îmi telefonă un bărbat în mod evident şi profund speriat, care insistă să afle cine sunt, înainte de a-şi declina identitatea. — Carraway aici. — A! rosti uşurat. Eu sunt, Klipspringer. M-am simţit la rândul meu uşurat, căci părea că avea să mai fie un prieten pentru înmormântarea lui Gatsby. Preferasem să n-o anunţ prin ziare ca să nu atrag o mulţime de străini curioşi, încercând să invit doar câteva persoane – însă toate păreau să fie foarte greu de găsit. — Serviciul divin e mâine, i-am spus. La ora trei, aici, acasă la el. Te-aş ruga să mai anunţi şi pe alţi prieteni care doresc să vină. — A, da, sigur, le spun, mă întrerupse grăbit. Evident, nu e prea probabil să întălnesc pe cineva, dar le spun dacă-i văd. Tonul pe care vorbea mă făcu deodată bănuitor. — Dumneata vii, bineînţeles. — Ei, am să încerc, în orice caz. Te-am sunat doar ca să... — Stai niţel, l-am întrerupt repede. Cum adică ai să încerci? — Chestia e că... Adevărul este că sunt invitat acum la o familie, în Greenwich, şi mâine ar trebui să fiu aici. E un fel de picnic, ceva în genul ăsta. Bineînţeles că am să mă străduiesc să scap. Am scos o exclamaţie dispreţuitoare, nestăpânită, pe care el o auzise probabil, căci continuă cu nervozitate: — Te-am sunat pentru că mi-au rămas acolo o pereche de pantofi. Aş fi vrut să te rog, dacă nu te deranjează prea tare, să mi-i trimiţi, poate cu valetul. Sunt pantofi de tenis, şth, şi mă încurcă tare că nu-i am la mine. Adresa mea este la familia B.F.... N-am mai auzit restul numelui, căci trântisem telefonul în furcă. După aceea am început să mă simt oarecum ruşinat pentru Gatsby – un altul căruia i-am telefonat îmi dăduse să înţeleg că Gatsby găsise ceea ce căutase. De fapt fusese vina mea, pentru că omul în chestiune era unul dintre cei care se arătaseră întotdeauna dispuşi să vorbească sarcastic despre băuturile alcoolice din casa lui Gatsby şi ar fi trebuit să-mi dau seama că nu era cazul să-l chem. În dimineaţa înmormântării m-am dus la New York, să-l caut pe Meyer Wolfsheim; ajunsesem la concluzia că altfel nu pot da de el. Uşa pe care am deschis-o după indicaţiile băiatului de la lift purta o tăbliţă cu inscripţia: „The Swastika Holding Company" şi la început am avut impresia că nu era nimeni înăuntru. După ce am strigat însă de vreo câteva ori „Hei!", am auzit o discuţie agitată într-o cameră din fund şi curând o femeie drăguţă, evident evreică, îşi făcu apariţia, scrutându-mă cu ochi negri, ostili. — Nu e nimeni aici, îmi spuse. Domnul Wolfsheim e plecat la Chicago. Prima parte a acestei afirmaţii era în mod evident neadevărată, căci din camera cealaltă începu să se audă cineva, cineva lipsit de ureche muzicală, care fluiera o melodie la modă. — Spune-i, te rog, că domnul Carraway doreşte să-i vorbească. — Doar nu pot să-l aduc îndărăt de la Chicago, dumneata ce crezi? În momentul acela o voce, pe care o recunoscui sigur ca a lui Wolfsheim, strigă din camera cealaltă: — Stela! — Lăsaţi numele, acolo, pe carnetul acela, adăugă ea grăbită. I-l dau eu când se întoarce. — Dar ştiu foarte bine că e aici. Făcu un pas spre mine şi începu să-şi treacă cu un gest maşinal, energic şi indignat, mâinile în sus şi în jos de-a lungul şoldurilor. — Dumneavoastră, ăştia tineri, credeţi că puteţi intra oriunde, când aveţi chef, mă certă ea sever. Personal, m-am săturat de-alde dumneavoastră. Dacă-ţi spun că e la Chicago, înseamnă că e la Chicago. Am menţionat atunci numele lui Gatsby. — A... aşa – mă privi iarăşi de sus pănăjos. Vreţi să... Cum spuneaţi că vă numiţi? Dispăru. În clipa următoare Meyer Wolfsheim îşi făcu o apariţie solemnă în prag, întinzând spre mine amândouă braţele. Mă trase după el în biroul din fund, remarcând cu o voce pătrunsă de solemnitate că era un ceas greu pentru noi toţi şi-mi oferi o ţigară. — Îmi tot revine în minte ziua când l-am cunoscut, îmi spuse. Era tânăr maior, abia eliberat din armată şi cu pieptul acoperit de medaliile şi decoraţiile pe care le câştigase pe câmpul de luptă. Săracul, era atât de strâmtorat, încât trebuia să poarte în continuare unifbrma, căci nu avea cu ce să-şi cumpere haine civile. Prima dată când am dat cu ochii de el a fost în sala de biliard de la Winebrenner, pe Strada 43, venise să caute de lucru. Nu mâncasc nimic de vreo două zile. „Hai cu mine să măncăm ceva", i-am spus. A mâncat de peste patru dolari în mai puţin de o jumătate de oră. — Dumneata l-ai ajutat să-şi înceapă afacerile? l-am întrebat. — L-am ajutat? Eu l-am făcut om. — A! — L-am ridicat de jos de tot, de-a dreptul din stradă. Mi-am dat seama din primul moment că e un tânăr prezentabil, că poate să facă cea mai bună impresie, şi când mi-a spus că fusese la Oggsford, am înţeles că e exact tipul de care aveam nevoie. Întăi l-am înscris în Legiunea Americană şi acolo a făcut treabă bună de la început. Ştiu că a aranjat o chestie pentru un client al meu, undeva în Albany. Noi am lucrat întotdeauna împreună, ne-am înţeles – şi zicând acestea ridică spre mine două degete grăsuţe – întotdeauna am lucrat mână-n mână. Mă întrebam în sinea mea dacă tot împreună aranjaseră şi meciurile din World's Series, în 1919. — Acum e mort, am spus după o pauză. Dumneata ai fost prietenul lui cel mai apropiat, aşa că sunt convins că vrei să vii la înmormântare, astăzi după-amiază. — Aş vrea să vin. — Tocmai. Vino atunci. Părul care-i răsărea din nări tremură uşor în timp ce clătina din cap cu ochii umezi de lacrimi. — Nu pot... nu-mi pot permite să fiu amestecat în asta, spuse. — Nu mai ai în ce să fii amestecat. S-a terminat totul. — Când e vorba de un om care a fost lichidat, nu-mi place să fiu amestecat în nici un fel. Mă ţin deoparte. Când eram tânăr, era altceva, dacă-mi murea vreun prieten, în orice împrejurare, rămâneam alături de el până la capăt. Ai putea crede că sunt un sentimental, dar să ştii că-ţi vorbesc sincer, rămâneam alături până la capăt. Înţelesei că, dintr-un motiv sau altul, era hotărât să nu vină. Mă ridicai în picioare. — Dumneata ai studii universitare? mă întrebă el brusc. O clipă m-am gândit că avea, poate, să-mi propună vreo afacere, dar se mulţumi să dea din cap şi să-mi strângă mâna. — Trebuie să învăţăm să ne dovedim prietenia pentru cineva câtă vreme e în viaţă, şi nu după moarte, îmi sugeră el. După ce s-a curăţat, eu zic să-l lăsăm în pace. Când am ieşit din blocul în care era biroul, cerul se întunecase complet şi în drum spre West Egg începu să burniţeze. După ce mi-am schimbat hainele, am traversat pajiştea spre vila lui Gatsby, unde l-am găsit pe domnul Gatz plimbându-se agitat în sus şi-n jos prin hol. Mândria pe care o simţea pentru fiul său, pentru proprietatea şi realizările acestuia creştea mereu, şi de data aceasta avea încă ceva nou să-mi arate. — Jimmy mi-a trimis mai demult fotografia asta. Ia priveşte. O scoase din portvizit cu degete tremurătoare. Era o fotografie a vilei, o poză cu colţurile îndoite şi murdărite de trecerea prin prea multe mâini. Îmi arăta fiecare detaliu cu degetul tremurător de o agitaţie febrilă – „ia uită-te şi aici!" – pândindu-mă apoi să-mi vadă admiraţia în priviri. Cred că o arătase atât de des şi la atât de multă lume, încât ajunsese mai reală pentru el decât însăşi vila unde se găsea acum. — Jimmy mi-a trimis-o. După părerea mea, este o fotografie grozavă. Se văd foarte bine toate detaliile. — Da, foarte bine. Spuneţi-mi, l-aţi mai văzut în ultima vreme? — A venit să mă viziteze acum doi ani, când mi-a cumpărat casa în care stau acum. Evident, când a fugit de acasă ne-am certat, însă acum înţeleg că a avut motivele lui s-o facă. Simţea că are un viitor mare în faţă. Şi de când a început să reuşească în viaţă, s-a arătat foarte generos faţă de mine. Nu-i venea să se despartă de fotografie. Apoi o puse la loc în portvizit şi scoase din buzunar o carte veche, mult răsfoită, cu un titlu cu litere colorate: Hopalong Cassisy. — Uite, asta e o carte de-a lui, de pe vremea când era mic. Ia priveşte aici. O deschise la ultima pagină şi o întoarse spre mine să văd. Pe ultima pagină albă scria cu litere de tipar cuvântul: PROGRAM şi data: 12 decembrie 1906. Şi apoi, dedesubt: Deşteptarea...................................... 6,00 a.m. Gimnastică, exerciţii fizice ................6,15-6,30 a.m. Studiu: electricitatea ete. ..................7,15-8,15 a.m. Lucru................................................8, 30-4,30 p.m. Baseball şi sport...............................4,30-5,00 p.m. Exerciţii de elocinţă, cum să mă comport în sodetate ete. .................5,00-6,00 p.m. Studiu despre invenţii utile............ 7,00-9,00 p.m. HOTĂRÂRI DE ORDIN GENERAL — Să nu-mi mai pierd vremea la Shafers sau la (un nume indescifrabil) — Să nu mai fumez, să nu mai mestec tutun — Baie o dată la două zile — Să citesc o carte sau o revistă utilă pe săptămână — Să economisesc 5 dolari (tăiat) 3 dolari pe săptămână — Să mă port mai frumos cu părinţii — Am dat peste cartea asta din întâmplare, îmi spuse bătrânul. Vezi ce fel de băiat era, nu? — Da. — Jimmy avea un viitor de aur. Întotdeauna lua hotărări bune de felul acesta. Ai băgat de seamă cum proceda ca să-şi lărgească sfera de cunoştinţe? În chestia asta a fost întotdeauna grozav. Ţin minte, o dată mi-a spus că mănânc ca un porc şi ştiu că l-am bătut pentru asta. Nu se putea hotărî să închidă cartea, citea mereu câte un paragraf cu voce tare şi pe urmă mă privea repede, încordat. Cred că se aştepta să mă vadă copiind programul acesta pentru uzul meu personal. Puţin înainte de ora trei sosi pastorul luteran de la Flushing şi, fără voia mea, am început să privesc pe fereastră după alte automobile. La fel ca şi tatăl lui Gatsby. Apoi, pe măsură ce vremea trecea şi servitorii se strângeau în hol aşteptând, bătrânul începu să clipească tot mai îngrijorat şi să vorbească nesigur, înfricoşat parcă, despre ploaie. Pastorul îşi privi de câteva ori ceasul, astfel că în cele din urmă l-am tras la o parte şi l-am rugat să mai aştepte o jumătate de oră. Inutil însă. N-a venit nimeni, Pe la ora cinci, procesiunea noastră de trei automobile ajunse la cimitir şi se opri, în ploaia măruntă, în dreptul porţii – întâi dricul, o maşină oribilă, neagră şi udă, apoi domnul Gatz cu pastorul şi cu mine în limuzină şi, ceva mai în spate, în duba de alimente a lui Gatsby, patru sau cinci servitori şi poştaşul din West Egg, toţi uzi până la piele. Pe când traversam aleile cimitirului, am auzit o maşină oprindu-se afară şi apoi paşii cuiva care alerga prin băltoace. Am întors capul. Era bărbatul cu ochelari imenşi ce-i făceau ochii de bufniţă, pe care-l găsisem minunându-se de biblioteca din vila lui Gatsby, plină cu cărţi veritabile, într-o seară cu vreo trei luni în urmă. De atunci nu-l mai întâlnisem. Nu ştiu nici azi cum a aflat despre înmormântare, nici cum se numea. Ploaia îi şiroia pe sticlele ochelarilor, şi îi scoase ca să-i şteargă cu batista când ne oprirăm lângă pânza de cort care acoperea groapa şi pe care acum o trăseseră la o parte. În clipa aceea am încercat să mă gândesc un moment la Gatsby, dar mi se părea teribil de departe ai mi-am amintit, fără resentimente, doar că Daisy nu trimisese nici un mesaj, nici o floare. Auzii pe cineva murmurând: „Binecuvântaţi fie cei morţi peste care picură ploaia", apoi omul cu ochelari de bufniţă spuse „Amin" cu o voce gravă. Ne bălăcirăm fuga prin ploaie înapoi spre maşini. Ochi-de-bufniţă mi se adresă chiar când ajunserăm lângă poarta cimitirului. — N-am putut veni acasă, îmi spuse. — Nimeni n-a putut veni. — Nu mai spune! şi mă privi cu gura căscată. Ce Dumnezeu, veneau cu sutele. Işi scoase ochelarii şi-i şterse din nou, şi pe partea exterioară a lentilelor şi pe cea interioară. — Biet ticălos, adăugă. Printre amintirile care mi-au rămas mai vii sunt serile când mă înapoiam în vacanţă de la şcoală, şi mai târziu de la colegiu, în ajunul Crăciunului, în orăşelul meu de provincie din vest. Aceia dintre noi care mergeam mai departe de Chicago ne strângeam în gara veche, prost luminată, seara pe la orele şase, însoţiţi de căţiva prieteni din Chicago care începuseră deja să se înstrăineze de noi, preocupaţi de propriile lor pregătiri de sărbători, sosiţi doar să ne spună în grabă la revedere. Îmi amintesc de mantourile de blană ale fetelor, de aburul respiraţhlor, de conversaţiile precipitate, de mâinile care schiţau saluturi când dădeam cu ochii de cunoş-tinţe vechi, de schimburile de invitaţii: „Vă duceţi la Ordway? La Hersey? La Scultze?", de felul în care strângeam în mâinile înmănuşate biletele de tren lungi, verzi. Şi, în cele din urmă, de vagoanele galbene, murdare, luminate şi cu un aer sărbătoresc ca de Crăciun, care aşteptau, pe şine, de partea cealaltă a peronului. Pe când ne îndepărtam în noaptea de iarnă, zăpada adevărată, zăpada pe care o cunoşteam din copilărie, începea să se întindă în jurul nostru scânteind pe ferestrele vagonului, iar luminile gălbui ale gărilor mici alunecau pe lângă noi şi aerul întreg se umplea de un fel de nelinişte, de o aşteptare vie, aproape cu neputinţă de suportat. Îmi amintesc cum respiram adânc pe când traversam culoarele vagoanelor întorcându-ne de la vagonul restaurant, conştienţi deodată, cu o forţă de neexprimat, de felul în care, într-un singur ceas ciudat, comunicam cu această regiune, cu aceste câmpii, înainte de a ne întoarce pentru un timp în mijlocul lor. Aceasta este pentru mine ceea ce pentru ceilalţi este pur şi simplu Vestul Mijlociu – nu câmpiile de grâne, nici preriile, nici orăşelele izolate, cu case cu acoperişuri ţuguiate, pe străzile cărora întâlneşti oameni înalţi, cu aspect nordic, ci entuziasmul care mă înfiora în tinereţe, când mă întorceam spre casă cu trenul, şi lumina felinarelor de pe străzi, şi zurgălăii săniilor în întunericul îngheţat, umbrele pomilor şi ghirlandelor de Crăciun în dreptunghiurile de lumină pe care le proiectau ferestrele în zăpadă. Aparţin acestor ţinuturi, atmosferei solemne în care trăiam în iernile lungi de atunci, stăpânit încă de mândria pe care o resimţeam de a face parte din casa Carraway, într-un oraş unde caselor li se spune de zeci de ani după numele familiilor. Şi acum abia, la sfârşit, înţeleg că tot ce-am spus până aici este o poveste despre aceste ţinuturi din vest – Tom şi Gatsby, Daisy şi Jordan, eu însumi suntem cu toţii oameni ai vestului şi probabil că toţi avem o deficienţă comună care, fără să ne dăm seama, ne-a împiedicat să ne adaptăm la viaţa din ţinuturile de răsărit. Chiar în momentele în care aceste ţinuturi civilizate din răsărit m-au atras mai mult, chiar atunci când eram conştient de superioritatea acestei civilizaţii asupra orăşelelor adormite, apatice, plictisite de dincolo de Ohio, închistate în atmosfera lor de bârfe interminabile de care nu erau scutiţi decât copiii şi bătrânii – chiar şi atunci coasta de răsărit a Statelor Unite a fost pentru mine o imagine deformată. West Egg, mai ales, mi se pare şi acum o fărâmă dintr-un vis fantastic. Cartierul acesta a rămas pentru mine ca o scenă nocturnă dintr-o pânză de El Greco: un mănunchi de vreo sută de case, convenţionale şi în acelaşi timp groteşti, chircite sub un cer posomorât, apăsător, pe case se înalţă o lună mată. În prim-plan, pe trotuar, patru bărbaţi, solemni, în haine de seară, înaintează purtând o targă pe care zace o femeie beată într-o rochie lungă, albă, de seară. Braţul i se leagănă atârnând într-o parte a tărgii scânteind de bijuterii îngheţate. Şi cei patru bărbaţi intră gravi într-o casă, alta decât cea pe care o caută. Nimeni nu ştie cine este femeia şi nimănui nu-i pasă. După moartea lui Gatsby, estul a rămas, pentru mine, bântuit de asemenea imagini, care l-au deformat dincolo de puterile mele de a-l mai vedea aşa cum este în realitate. De aceea, într-o după-amiază, când fumul albăstrui al focului de frunze uscate se înălţa spre cer şi vântul îngheţa rufele întinse la zvântat pe frânghii, m-am hotărât să mă întorc acasă. Înainte de a pleca, însă, mai trebuia să fac ceva, un lucru neplăcut la carc ar fi fost poate mai bine să renunţ, însă voiam să-mi las în ordine toate afacerile, să nu mă mai încred în curgerea indiferentă, uneori avantajoasă pentru noi, a timpului, să nu mai aştept ca timpul să împingă la o parte resturile propriului meu trecut. M-am întâlnit cu Jordan Baker şi am stat un timp de vorbă despre ceea ce se întâmplase cu noi doi, despre ceea ce mi se întâmplase apoi mie – şi, în timp ce vorbeam, mă asculta tăcută, nemişcată, dreaptă pe scaunul cu spetează înaltă. Era în costum de golf – avea după aceea o partidă şi, mi-aduc aminte, îmi spuneam că seamănă cu o ilustraţie de carte, aşa cum stătea cu bărbia ridicată aproape sfidător, cu părul de culoarea frunzelor de toamnă, cu faţa de aceeaşi nuanţă arămie ca şi mănuşa fără degete uitată pe genunchi. Când am terminat ce avusesem de spus, îmi comunică fără comentarii că se logodise. N-am crezut-o, deşi ştiam că existau bărbaţi care s-ar fi căsătorit cu ea la un singur semn, dar m-am prefăcut surprins. O clipă m-am întrebat dacă nu făceam o greşeală, pe urmă am retrăit în minte întreaga întâmplare şi m-am ridicat să-mi iau rămas bun. — Şi cu toate astea, să ştii că tu ai fost cel care m-a respins, îmi spuse Jordan pe neaşteptate. În ziua aceea, la telefon, m-ai respins cu brutalitate. Acum nu mai simt nimic pentru tine, însă atunci a fost o experienţă cu totul nouă pentru mine şi un timp am fost complet dezorientată. Ne-am strâns mâna. — A, şi mai ţii minte, adăugă ea, mai ţii minte ce mi-ai spus o dată despre felul cum conduc maşina? — Să-ţi spun drept... parcă nu. — Mi-ai spus că un om care nu ştie să conducă e în siguranţă până întălneşte un alt om care nu ştie nici el. Aşa şi cu mine, am dat şi eu de unul care nu ştie, nu crezi? Vreau să spun că am pierdut pentru că nu mi-am dat seama că mă înşelam. Mi-am închipuit că eşti un om onest, sincer. Credeam că în asta stă mândria ta ascunsă. — Am treizeci de ani, i-am răspuns. Am trecut cu cinci ani de vârsta când mă mai puteam minţi singur, spunându-mi că asta e onoarea. Nu mi-a răspuns. Iritat, pe jumătate încă îndrăgostit de ea şi regretând teribil totul, i-am întors spatele şi m-am îndepărtat. Târziu toamna, spre sfârşitul lui octombrie, l-am întâlnit într-o după-amiază pe Tom Buchanan. Trecea în faţa mea pe Fifth Avenue, cu mersul lui caracteristic, ca şi cum ar fi vrut să respingă orice contact, întorcând capul brusc într-o parte şi-n alta, după privirile lui neliniştite. Mergeam mai încet ca să evit să-l ajung, dar se opri să privească atent în vitrina unui bijutier. Mă descoperi deodată şi se întoarse spre mine, întinzându-mi mâna. — Ce-i cu tine, Nick? Ce, nu vrei să mai dai mâna cu mine? — Nu vreau. Ştii ce părere am despre tine. — Eşti nebun, Nick, spuse repede, ai înnebunit de tot. Nu înţeleg ce-i cu tine. — Tom, l-am întrebat, ce i-ai spus tu exact lui Wilson în după-amiaza aceea? Mă privi fără să-mi răspundă şi am înţeles că ghicisem ce se petrecuse în acele câteva ceasuri în care nu se ştia ce mai făcuse Wilson. Mă şi întorsesem să mă îndepărtez, când veni după mine şi mă apucă de braţ. — I-am spus adevărul, zise. A venit la mine acasă pe când ne pregăteam să plecăm şi, când valetul i-a spus că nu suntem acolo, a încercat să intre cu forţa. Era nebun, nebun de-a binelea, şi m-ar fi omorât dacă nu i-aş fi spus cine era proprietarul maşinii. Tot timpul cât a fost la mine-n casă a stat cu mâna pe pistolul din buzunarul hainei... Se întrerupse o clipă şi apoi continuă sfidător: — Şi ce dacă i-am spus? Tipul ăla n-a primit decât ce-a meritat. Ţi-a aruncat praf în ochi şi ţie, tot aşa cum a amăgit-o şi pe Daisy. În realitate era o brută. A trecut cu maşina peste Myrtle ca peste un câine şi nici măcar n-a oprit. Nu-i puteam răspunde nimic altceva decât simplul fapt, pe care nu mă puteam convinge să-l spun, că ce susţinea el nu era adevărat. — Şi dacă crezi cumva că n-am suferit destul şi eu... Ascultă, când m-am dus să închid apartamentul din oraş şi-am dat cu ochii de blestemata aia de cutie cu biscuiţi pentru căţel, acolo, pe pervazul ferestrei, m-am aşezat şi am plâns ca un copil. Dumnezeule, a fost groaznic, groaznic... Nu-l puteam ierta, nu mă puteam convinge să-l găsesc simpatic, dar înţelegeam că ceea ce făcuse era pentru el pe de-a-ntregul justificat. Fusese un gest neglijent, superficial, confuz. Erau nişte oameni superficiali, şi el şi Daisy, erau în stare să zdrobească lucruri şi oameni din jurul lor, pentru ca apoi să se retragă la adăpostul banilor şi al superficialităţh indolente care îi unea şi să-i lase pe ceilalţi să îndrepte răul pe care-l făcuseră... Până la urmă i-am strâns mâna; mi s-a părut deodată o prostie să refuz s-o fac, însă aveam senzaţia că stau de vorbă cu un copil. A intrat în magazinul de bijuterii să cumpere poate un colier de perle – sau poate doar o pereche de butoni pentru manşete – cu totul străin de scrupulele şi prejudecăţile mele de provincial. Când am plecat, vila lui Gatsby era încă pustie; iarba crescuse şi pe pajiştea lui, tot atât de sălbatică ca şi pe cea a casei mele. Ştiu că unul dintre şoferii de taxi din localitate nu trecea niciodată prin faţa vilei lui Gatsby fără să oprească o clipă şi să arate cu degetul spre casă: probabil că el fusese cel care-i condusese pe Daisy şi pe Gatsby spre East Egg în noaptea accidentului, şi probabil că inventase o întreagă poveste senzaţională din toata aceaata chestie. Nu voiam s-o aud şi-l evitam întotdeauna când coboram în gară. Serile de sâmbătă mi le petreceam la New York, pentru că amintirea recepţiilor lui scânteietoare îmi era încă atât de vie, încât mi s-ar fi părut că aud muzica şi râsetele răzbătând fără încetare dinspre grădina lui, maşinile venind şi plecând pe aleea din fata casei. Într-o noapte am auzit cu adevărat un automobil şi i-am văzut farurile luminând o clipă treptele uşii de la intrare. N-am ieşit să întreb. Probabil că era vreun oaspete întârziat, care fusese plecat în cine ştie ce colţ al pământului şi nu ştia că petrecerea se terminase. În ultima noapte pe care am petrecut-o acolo, când bagajele îmi erau strânse şi îmi vândusem automobilul băcanului, am mai traversat o dată pajiştea să arunc o ultimă privire spre arătarea aceea uriaşă, incoerentă, care încercase fără a izbuti, să fie o casă. Pe treptele albe se putea citi limpede în lumina lunii un cuvânt obscen, măzgălit cu o bucată de cărămidă de cine ştie ce ştrengar, şi ştiu că l-am şters cu talpa pantofului. M-am îndreptat apoi spre plajă şi m-am întins pe nisip. Cele mai multe dintre proprietăţile cu ieşire la plajă erau acum închise şi pe toată coasta nu se mai vedeau aproape deloc lumini, în afară de sclipirea mişcătoare a feribotului care traversa strâmtoarea. Şi, pe când luna se înălţa încet spre cer, toate construcţiile acestea de cărămidă începură să se topească, până când, treptat, am avut senzaţia că mă aflu pe străvechea insulă ce se deschisese odinioară din ocean ca o floare în faţa navigatorilor olandezi – ca sânul tânăr acoperit de verdeaţă al Lumii Noi. Copacii aceştia acum dispăruţi, copacii pe care-i tăiaseră ca să facă loc vilei lui Gatsby, fremătaseră odinioară în şoapte stranii în faţa unuia dintre ultimele şi cele mai măreţe visuri omeneşti; o clipă trecătoare, vrăjită, omul trebuie să-şi fi ţinut respiraţia în faţa acestui continent nebănuit, împins fără voia lui într-o uimire necunoscută pe care nici n-o înţelegea şi nici n-o dorise, faţă-n faţă pentru ultima dată în istorie cu ceva care se mai putea măsura cu capacitatea sa de a simţi miracolul. Şi pe când stăteam întins acolo gândindu-mă la acea lume străveche, necunoscută, mi-am amintit de uimirea copilărească a lui Gatsby când identificase pentru întâia dată lumina verzuie de pe promontoriul vilei unde locuia Daisy. Străbătuse un drum lung până la această pajişte albăstrie şi, probabil, visul i se păruse atunci atât de aproape, atât de tangibil, încât nu-i venise să creadă că nu l-ar fi putut atinge dacă şi-ar fi întins braţul. Nu înţelesese, desigur, că visul rămăsese cu mult în urmă, undeva departe, în întunecimea imensă de dincolo de oraş, unde cămpiile necunoscute ale acestei ţări nesfârşite se întindeau sub cerul nopţii. Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are... mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe... Şi tot aşa, până într-o dimineaţă... Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.   Sfârșit