Carti politiste nesortate pe categorii de autor

Capitolul III   În nopţile verii aceleia, dinspre casa vecinului meu se auzea mereu muzică. În grădinile lui albăstrii, bărbaţi şi femei pluteau tremurători ca nişte fluturi de noapte, înconjuraţi de şoapte, de şampanie, de stele. După-amiaza, la ora fluxului, îi vedeam pe oaspeţi plonjând de pe puntea debarcaderului sau făcând plajă pe nisipul fierbinte al ţărmului, în timp ce cele două bărci cu motor, proprietatea lui, străbăteau apele strâmtorii trăgându-i peste cataracte de spumă pe cei dornici de schi nautic. În week-end-uri, Rolls Royce-ul său circula încărcat ca un autobuz, ducând grupuri de oameni dinspre sau spre oraş între nouă dimineaţa şi cu mult după miezul nopţii, în timp ce duba în care i se transportau alimentele zbârnăia ca un cărăbuş gălbui, grăbit, în întâmpinarea trenurilor la gară. Şi lunea, opt servitori, ajutaţi de un grădinar, munceau toată ziua cu mături, perii, ciocane şi greble ca să repare ravagiile nopţii precedente.   În fiecare vineri soseau de la un magazin de fructe din New York cinci lăzi cu portocale şi lămâi – în fiecare luni, aceleaşi portocale şi lămâi erau aruncate prin uşa din spate a casei într-o piramidă de felii stoarse. În bucătăria lui era o maşinărie care putea extrage sucul a 200 de portocale în jumătate de ceas, dacă un buton minuscul era apăsat de 200 de ori de degetul unui valet.   Cel puţin o dată la două săptămâni, un adevărat corp de oameni special angajaţi veneau cu câteva sute de metri de pânză şi destule lampioane colorate ca să transforme într-un uriaş pom de Crăciun întreaga grădină a lui Gatsby. Pe mesele bufetului instalat afară, pline de farfurii strălucitoare cu tot felul de gustări, sandvişurile cu şuncă în aspic se înghesuiau printre salatele aranjate în arabescuri ciudate şi fripturile de porc şi curcan de culoarea aurului vechi. În holul principal se instala un bar cu margine de alamă adevărată şi scaune înalte, plin cu ginuri şi lichioruri şi băuturi atât de vechi, încât cele mai multe dintre invitate erau mult prea tinere ca să le deosebească unele de altele. Către ora şapte sosea orchestra, nu o formaţie sărăcăcioasă din cinci persoane, ci o întreagă companie de oboiuri, tromboane, saxofoane, viole, corni, piculine şi tobe mari şi mici. La vremea aceasta se întorceau în casă şi ultimii întărziaţi de pe plajă şi urcau în camerele lor să se schimbe; automobilele din New York erau parcate câte cinci pe aleea din faţă, iar holurile, saloanele şi terasele începeau să se însufleţească de culori primăvăratice, de pieptănături ciudate şi noi şi de şaluri mai presus de visele Castiliei. Barul devenea acum centrul agitaţiei şi tăvi plutitoare, pline cu cocteiluri, răzbăteau spre grădinile de afară, până când tot aerul vibra de vorbe şi de râsete, de remarci întâmplătoare şi prezentări pe loc uitate, de întâlniri entuziaste între femei care nici nu-şi cunoşteau una alteia numele.   Luminile erau tot mai strălucitoare pe măsură ce jumătatea noastră a pământului se depărta de soare, apoi orchestra cânta o muzică de cocteiluri gălbui şi corul vocilor mai urca un ton. Râsul devenea tot mai liber în fiece clipă, revărsat cu generozitate, izbucnind de la câte un singur cuvânt. Grupurile se schimbau mai repede, creşteau cu noii sosiţi, se dizolvau şi se formau într-o răsuflare. Începeau rătăcirile de la un grup la altul – fete pline de încredere care treceau de colo până colo printre cete mai mari şi mai stabile, devenind câte o clipă scurtă şi vie centrul unui grup, şi apoi, vibrând de triumf, alunecau pe marea schimbătoare a chipurilor, glasurilor, culorilor, sub o mereu altă lumină.   Deodată, vreuna din aceste rătăcitoare, înfăşurată în opal tremurător, ridica un pahar de pe una din tăvile plutitoare, îl dădea peste cap ca să-şi facă curaj şi, mişcându-şi mâinile mult deasupra creştetului, dansa singură pe scena din fund. Urma o tăcere de-o clipă; dirijorul schimba ritmul dansului şi urma o izbucnire de şuşoteli pe când se răspândea zvonul fals că ar fi vorba de dublura Gildei Gray de la Follies. Începea distracţia. Cred că în prima noapte când am participat la o asemenea recepţie la Gatsby, eram unul dintre puţinii oaspeţi care fuseseră cu adevărat invitaţi. Oamenii nu erau poftiţi, ei veneau pur şi simplu. Se suiau în automobile care-i duceau către Long Island şi, într-un fel sau altul, sfârşeau prin a ajunge la uşa lui Gatsby. Odată sosiţi, erau prezentaţi de cineva care-l cunoştea pe Gatsby şi după aceea se purtau după regulile dintr-un parc de distracţii. Câteodată veneau şi plecau de la câte o asemenea recepţie fără a-l fi întâlnit măcar pe Gatsby, dar o făceau cu acea nonşalanţă care constituie, prin ea însăşi, un fel de bilet de intrare.   Eu însă fusesem invitat. Un şofer într-o livrea albastră ca oul de botgros traversase pajiştea mea, devreme într-o dimineaţă de sâmbătă, cu un bilet surprinzător de ceremonios de la stăpânul său: onoarea avea să fie în întregime a lui Gatsby, scria acolo, dacă aveam să particip şi eu la „mica sa recepţie" din seara aceea. Mă văzuse de mai multe ori şi intenţionase mai de mult să-mi facă o vizită, însă o potrivire de împrejurări de neevitat îl împiedicase... semnat Jay Gatsby, cu o parafă maiestuoasă.   Îmbrăcat într-un costum de flanel alb, mă îndreptai către grădina sa puţin după ceasurile şapte, rătăcind de colo până colo cam stânjenit, printre grupuri şi curenţi de oameni necunoscuţi – deşi ici şi colo se zărea câte o faţă pe care o remarcasem în trenurile suburbane. Am fost de la început izbit de numărul mare de tineri englezi care se învârteau pe acolo; toţi bine îmbrăcaţi, toţi arătând cam înfometaţi şi toţi discutând, încet şi plini de seriozitate, cu americani solizi şi prosperi. Eram sigur că încercau să vândă câte ceva: acţiuni, poliţe de asigurare sau automobile. Ei cel puţin sesizaseră, cu un fel de suferinţă, cât de mulţi bani se găseau în mediul acesta şi erau convinşi că s-ar fi putut ca banii aceştia să ajungă în buzunarul lor în schimbul câtorva cuvinte spuse pe tonul potrivit.   La sosire făcusem o încercare să-l găsesc pe amfitrion, însă cei doi sau trei oameni pe care-i întrebasem despre el mă priviseră atât de uimiţi şi negaseră cu atâta vehemenţă că ar fi ştiut ceva despre prezenţa lui, încât în cele din urmă mă îndreptai spre masa cu cocteiluri – singurul loc din grădină unde putea să întârzie un bărbat singuratic fără a arăta pierdut şi dezorientat. Eram pe cale să mă îmbăt cât puteam de tare, pur şi simplu pentru că mă simţeam prea stânjenit ca să pot face altceva, când Jordan Baker ieşi din casă oprindu-se un moment în capul scărilor de marmură, în atitudinea ei obişnuită, cu umerii împinşi înapoi şi privind cu un interes dispreţuitor jos în grădină.   Deşi nu ştiam cât de binevenit aveam să fiu, găsii totuşi că era cazul să mă ataşez de cineva înainte de a ajunge în stadiul care m-ar fi făcut să adresez remarci cordiale primului necunoscut ieşit în cale. — Hello! am strigat, înaintând către ea. Propria mea voce mi se păru artificială şi prea răsunătoare. — Bănuiam că ai să fii aici, îmi răspunse absentă, pe când urcam scările către ea. Mi-am amintit că locuieşti alături... Îmi păstră o clipă mâna într-a ei, cu un gest impersonal, ca şi cum ar fi vrut să-mi promită că avea să aibă grijă de mine mai târziu, şi îşi îndreptă atenţia către două fete în rochii galbene, identice, care se opriseră în josul scărilor. — Hei! strigară ele împreună. Ne pare rău că n-ai câştigat.   Asta se referea la concursul de golf. Jordan fusese eliminată în finale, cu o săptămână înainte. — Nu ne mai cunoşti, spuse una dintre fetele în galben. Ne-am mai întâlnit aici, acum câteva săptămâni. — De atunci v-aţi vopsit părul, remarcă Jordan şi eu tresării, însă fetele trecuseră mai departe, indiferente, iar remarca se adresă astfel doar lunii prematur răsărite, iscată fără îndoială, ca şi farfuriile cu sandvişuri, din coşul vreunuia dintre valeţii angajaţi pentru recepţie. Braţul auriu şi subţire al lui Jordan se odihnea acum pe al meu şi coborârăm scările ca să facem căţiva paşi prin grădină. O tavă cu cocteiluri se legăna spre noi prin umbrele amurgului şi ne aşezarăm la o masă cu cele două fete în galben şi trei bărbaţi, fiecare prezentat ca fiind domnul Mmm. — Vii deseori la recepţiile de aici? o întrebă Jordan pe fata de lângă ea. — Ultima oară am fost când ne-am întâlnit, răspunse fata cu o voce vie, plină de încredere. Se întoarse către tovarăşa ei: Şi tu la fel, nu, Lucille?   Şi Lucille la fel. — Mie-mi place să vin aici, spuse Lucille. Nu-mi bat niciodată capul cum să mă port şi întotdeauna mă distrez minunat. Când am fost ultima oară mi-am agăţat rochia de un scaun, iar e1 m-a întrebat cum mă cheamă şi unde stau – şi peste o săptămână am primit un pachet de la magazinul Croirier cu o rochie de seara nouă. — Şi ai acceptat-o? întrebă Jordan. — Sigur că da! Voiam s-o pun în seara asta, dar era prea mare la piept şi a trebuit s-o dau să mi-o strâmteze. E din voal albastru cu mărgele de culoarea lavandei. Două sute şaizeci şi cinci de dolari. — Un tip care face aşa ceva trebuie să fie ciudat de tot, spuse cealaltă fată cu un fel de invidie. Nu vrea să aibă neplăceri cu nimeni. — Cine nu vrea? întrebai eu. — Gatsby. Mi-a spus cineva că... Cele două fete şi Jordan se aplecară una spre alta şoptindu-şi confidenţial. — Se zice că tipul ăsta a omorât odată pe cineva...   Ne trecu pe toţi un fior. Cei trei domni Mmm se aplecară către noi ascultând cu atenţie. — Chiar aşa ceva nu cred, argumentă Lucille cu scepticism. Mai degrabă a fost spion german în timpul războiului. Unul dintre bărbaţi confirmă din cap. — Am auzit asta de la unul care-l cunoştea bine, a copilărit cu el în Germania, ne asigură apăsat. — A, nu, spuse prima fată, nu se poate, în timpul războiului a fost în armata americană. Ne privea pe toţi cu entuziasm, pe când credulitatea noastră se transfera acum spre spusele ei. — Să vă uitaţi o dată la el când crede că nu-l vede nimeni. Pot să pariez că are pe cineva pe conştiinţă.   Ochii i se îngustară şi o văzui cutremurându-se. Lucille se înfioră şi ea. Cu toţii ne întoarserăm în scaune aruncându-ne privirile în jur, după Gatsby. Este, cred, o dovadă a intensităţii speculaţiilor romantice pe care le inspira omul acesta faptul că şi cei care credeau că de prea puţine lucruri merită să vorbeşti cu vocea coborâtă, despre el vorbeau în şoaptă. Tocmai se servea primul supeu – avea să-i urmeze altul după miezul nopţii – şi Jordan mă invită să merg cu ea la grupul cu care venise şi care se aşezase în jurul unei mese la capătul celălalt al grădinii. Erau trei perechi şi însoţitorul lui Jordan, un student insistent, care din când în când cădea victimă unor introspecţii violente şi, evident, avea impresia că mai devreme sau mai târziu Jordan avea să-i cedeze într-o măsură mai mare sau mai mică. În loc să se împrăştie prin grădină, acest grup îşi păstrase o omogenitate demnă, asumându-şi rolul de a reprezenta cercurile nobiliare ale vecinătăţii – East Egg-ul care consimţise să coboare spre West Egg – menţinând totuşi o sobrietate îngrijită faţă de veselia cam prea violent colorată a mediului. — Hai să plecăm, îmi şopti Jordan după o jumătate de ceas risipită cam fără rost, mediul ăsta e prea plicticos pentru mine.   Ne ridicarăm, Jordan explicând că trebuia să-l căutăm pe Gatsby, căci eu nu-i fusese încă prezentat şi asta mă făcea să mă simt prost. Studentul dădu din cap cu un fel de cinism melancolic. Barul spre care ne îndreptarăm întâi era plin, însă Gatsby nu era de văzut. Jordan nu-l descoperi nici când se opri în capul scărilor, să cerceteze de acolo forfota neîntreruptă, şi nu era nici pe verandă. Încercarăm la întâmplare o uşă care părea importantă şi intrarăm într-o bibliotecă înaltă, în stil gotic, căptuşită cu stejar englezesc sculptat şi probabil transportată în întregime din vreo ruină istorică de peste ocean. Un bărbat de vârstă mijlocie, corpolent, cu nişte ochelari enormi care-i făceau ochii ca de bufniţă şi părând destul de beat, se instalase pe marginea unei mese mari şi privea cu o concentrare nesigură la rafturile de cărţi. Când intrarăm, îşi roti tot corpul spre noi şi o examină pe Jordan din cap până-n picioare. — Ce zici de asta? o întrebă impetuos. — Despre ce?   Omul făcu un semn cu mâna către rafturile de cărţi. — Despre chestia asta. Îţi spun eu. Nu mai e nevoie să controlezi. M-am uitat. Află că sunt adevărate. — Cărţile? Tipul dădu din cap. — Absolut adevărate, au pagini şi tot ce vrei. Credeam că e doar un decor de carton. Şi de fapt sunt cât se poate de adevărate. Au pagini şi... Uite! Să-ţi arăt.   Considerând de la sine înţeles că noi rămâneam sceptici, se repezi spre bibliotecă şi se întoarse cu volumul 1 din „Stoddard Lectures". — Vedeţi! strigă triumfător. E o tipăritură în adevăratul înţeles al cuvântului. Aici m-a avut. Tipul ăsta e un adevărat artist. Un om mare. Câtă grijă pentru detalii! Ce realism! Şi a ştiut şi unde să se oprească: nu le-a tăiat paginile. Hm, ce spuneţi? Ce-aţi putea cere mai mult? Îmi smulse cartea din mână şi o puse repede la loc în raft, murmurând că dacă scoteam o cărămidă de la locul ei, întreaga bibliotecă s-ar fi putut prăbuşi. — Pe dumneavoastră cine v-a adus? întrebă el. Sau aţi venit singuri? Pe mine m-a adus cineva. Cei mai mulţi din cei de aici au fost aduşi de câte cineva.   Jordan îl privea atentă, amuzată, fără să-i răspundă. — Am fost adus de o femeie care se numeşte Roosevelt, continuă el. Doamna Claude Roosevelt. O cunoaşteţi? Am cunoscut-o undeva ieri seară. Sunt beat de vreo săptămână fără întrerupere şi m-am gândit că aş putea să mă mai trezesc puţin dacă stau în bibliotecă. — Şi ţi-a ajutat? — Puţin, cred. Încă nu ştiu. Nu sunt aici decât de un ceas. V-am spus de cărţi? Sunt adevărate. Sunt... — Ne-ai spus.   Îi strânserăm mâna cu gravitate şi ieşirăm iar în grădină. Acum se dansa pe platforma instalată afară; bărbaţi în vârstă împingeau fete tinere în cercuri nesfârşite, lipsite de graţie, cupluri cu aere arogante se strângeau unul pe altul cu mişcări contorsionate, cum cerea moda, ţinându-se mai mult prin colţuri – şi un mare număr de fete singure dansând fără parteneri sau substituindu-se câte o clipă în orchestră banjoului ori timpanelor. Către miezul nopţii, ilaritatea crescuse mult. Un tenor celebru cântase în limba italiană şi o contraltă aproape la fel de celebră cântase muzică de jazz, iar între aceste piese de rezistenţă oamenii se răspândiseră peste tot prin grădină şi hohote de râs vane, fericite, se ridicau spre cerul estival. O pereche de gemene, probabil actriţe, care se dovediseră a fi fetele în galben, interpretară costumate o scenetă pentru copii, şi se servi şampanie în pahare mai mari decât bolurile de punch.   Luna se ridicase şi mai sus încă, iar pe apele golfului plutea un triunghi de solzi argintii, tremurând câte puţin la picâturile minuscule, rigide ale sunetelor de banjo de pe pajişte. Eram iarăşi alături de Jordan Baker. Şedeam acum la o masă cu un bărbat cam de vârsta mea şi cu o fată durdulie, care la cea mai mică provocare izbucnea în hohote de râs necontrolate. Acum mă distram. Băusem două pahare de şampanie şi scena se schimbase în faţa ochilor mei într-o experienţă naturală, profundă, plină de semnificaţii.   La un moment dat, când se făcu o pauză în agitaţia din jurul nostru, bărbatul mă privi şi îmi surâse. — Chipul dumitale mi se pare cunoscut, spuse el politicos. N-ai fost cumva în Divizia 1 în timpul războiului? — Ba da. În regimentul 28 infanterie. — Eu am fost până în iunie 1918 în regimentul 7 infanterie. Ştiam de la început că ne-am întâlnit undeva. Un timp discutarăm despre nişte sate umede, cenuşii, din Franţa. Locuia desigur pe undeva pe aproape, căci îmi spunea că tocmai îşi cumpărase un hidroavion şi avea de gând să-l încerce a doua zi de dimineaţă. — N-ai vrea să vii cu mine, prietene? Nu ne îndepărtăm de coastă, aici, în golf. — La ce oră? — Oricând vrei dumneata.   Tocmai voiam să-l întreb cum se numeşte, când Jordan întoarse capul spre noi şi ne surâse. — Ai început să te distrezi? se interesă ea. — Mult mai bine. Mă întorsei iarăşi către noua mea cunoştinţă. — Pentru mine petrecerea asta e cam neobişnuită. Nici nu mi-am văzut încă gazda. Locuiesc aici – arătai cu mâna spre gardul meu, invizibil acum – alături, şi Gatsby ăsta mi-a trimis o invitaţie prin şofer.   Bărbatul mă privi o clipă ca şi cum n-ar fi înţeles. — Eu sunt Gatsby, spuse dintr-o dată. — Cum aşa! exclamai. A, te rog să mă ierţi. — Credeam că ştii, bătrâne. Mi-e teamă că nu sunt o gazdă prea bună.   Îmi surâse plin de înţelegere – ca şi cum ar fi stabilit pe dată o legătură între noi. Era unul din acele zâmbete deosebite, iradiind un fel de încredere nesfârşită, un surâs pe care-l întâlneşti doar de patru sau cinci ori în viaţă. Părea că se adresează o clipă lumii întregi şi după aceea se concentrează tocmai asupra ta, desprinzându-te într-un mod căruia nu-i puteai rezista, alegându-te. Surâsul acesta te făcea să crezi că erai înţeles exact aşa cum ai vrut să fii înţeles, că cel care ţi-l adresa credea în tine aşa cum şi tu însuţi ai fi vrut să crezi, că avea despre tine întocmai impresia pe care ai fi vrut, în momentele tale cele mai bune, să o laşi. Şi exact în momentul acela zâmbetul dispăru – în faţa mea era un bărbat cu alură de sportiv, elegant, cu un an sau doi peste treizeci, cu o notă de formalism complicat în felul de a se exprima, care putea uşor să-l facă ridicol. Cu puţin timp înainte de a se fi prezentat, avusesem parcă impresia că e un om care-şi alege cuvintele cu pedanterie.   Chiar în momentul în care domnul Gatsby îmi dezvăluia identitatea sa, un valet se grăbi către el anunţându-l că era chemat la telefon din Chicago. Se scuză cu o uşoară plecăciune ce ne incluse pe fiecare dintre noi în parte. — Dacă ai nevoie de ceva, te rog să spui, prietene, insistă el către mine. Scuză-mă acum. Ne vedem mai târziu.   Îndată ce se retrase, mă întorsei către Jordan să-i comunic surpriza mea. Până atunci mă aşteptasem ca domnul Gatsby să fie o persoană de vârstă mijlocie, corpolentă. — Cine e omul acesta în realitate? o întrebai. Chiar nu ştii? — E pur şi simplu un om care se numeşte Gatsby. — Vreau să spun, de unde vine? Şi cu ce se ocupă exact? — Şi tu începi acum, îmi răspunse ea cu un surâs plictisit. Nu ştiu altceva decât ce mi-a spus el singur o dată, şi anume că şi-a făcut studiile la Oxford. Un fel de halo nedesluşit începu să capete formă în jurul figurii lui Gatsby, însă la următoarea ei remarcă se şterse iarăşi. — Eu nu cred, însă. — De ce nu? — Nu ştiu, insistă ea. Pur şi simplu nu cred că a fost vreodată la Oxford.   Ceva în tonul ei îmi aminti de vorbele celeilalte fete – „cred că a asasinat pe cineva" – şi mă făcu şi mai curios. Aş fi acceptat fără nici o rezervă afirmaţia că Gatsby venea din mlaştinile Louisianei, sau din cartierul dubios al East Side-ului newyorkez. Aşa ceva ar fi fost mai uşor de înţeles. Însă în viaţa de toate zilele nu se găseau tineri care să răsară pur şi simplu de nicăieri, ca să cumpere un castel în golful Long Island – sau cel puţin cu lipsa mea de experienţă provincială nu credeam pe atunci că o asemenea apariţie ar fi fost posibilă. — Oricum, fapt este că dă nişte serate grozave, spuse Jordan schimbând vorba, cu acea reţinere a oamenilor bine crescuţi faţă de detaliile concrete. Şi mie îmi plac recepţiile cu lume multă. Sunt mult mai intime. La petreceri mai mici n-ai nici o clipă de linişte.   După asta se auzi bubuitul unei tobe mari şi vocea şefului de orchestră se ridică deodată peste murmurul confuz al grădinii. — Doamnelor şi domnilor! strigă el. La cererea domnului Gatsby vom interpreta acum pentru dumneavoastră cea mai recentă compoziţie a domnului Vladimir Tostoff, care s-a bucurat de o primire excepţională la concertul de la Carnegie Hall din luna mai. Dacă citiţi ziarele, vă amintiţi că a provocat o adevărată senzaţie. Surâse cu un fel de condescendenţă jovială şi adăugă: — Mare senzaţie! Aici toată lumea râse. — Piesa este cunoscută, conchise el cu mult brio, sub numele de „Istoria jazzului în lume", de Vladimir TostofT.   Compozitia domnului Tostoff îmi rămasc însă necunoscută, deoarece chiar în momentul când începu muzica, privirile îmi căzură asupra lui Gatsby, care apăruse deodată, singur, în picioare pe scările de marmură, privind de la un grup la altul cu ochi plini de bunăvoinţă. Pielea bronzată i se întindea plăcut pe umerii obrajilor şi părul tuns scurt arăta ca şi cum ar fi fost potrivit cu grijă în fiecare zi. Personal, nu vedeam nimic sinistru în înfăţişarea lui. Mă întrebam dacă nu cumva faptul că nu bea deloc contribuia să-l separe atât de precis de oaspeţii săi, căci mi se părea că devine din ce în ce mai corect şi mai distant pe măsură ce buna dispoziţie sporea în jur. Când „Istoria jazzului în lume" luă sfârşit, fetele începură să-şi lase capetele pe umerii bărbaţilor cu gesturi iubitoare, de căţeluş, alte fete se lăsau pe spate în joacă în braţele bărbaţilor, uneori chiar în mijlocul unor grupuri, ştiind că oricum avea să le prindă cineva, însă nici una nu se gândi să facă asta în braţele lui Gatsby, nici un breton franţuzesc nu-i atinse umărul şi nici un cvartet de voci soprane nu se formă în jurul lui. — Vă rog să mă iertaţi.   Valetul lui Gatsby se ivise deodată lângă noi. — Domnişoara Baker? întrebă el. Vă cer iertare, însă domnul Gatsby ar dori să vă vorbească. — Mie? exclamă ea surprinsă. — Da, doamnă. Se ridică încet, făcându-mă să înţeleg prin expresia feţei că nu înţelegea despre ce era vorba, şi-l urmă pe valet în casă. Remarcai atunci că îşi purta rochia de seară ca pe o haină sport – de fapt, după cât constatasem, aşa îşi purta toate rochiile. Avea în mişcări un fel de nervozitate grăbită, ca şi cum ar fi învăţat prima dată să meargă pe vreun teren de golf, cândva, într-o dimineaţă friguroasă şi limpede.   Rămăsei singur; era aproape ora două. De câtva timp, nişte sunete confuze şi de natură să işte curiozitatea porneau dintr-o cameră lungă, cu multe ferestre, deasupra terasei. Evitându-l pe studentul lui Jordan, angajat acum într-o conversaţie de natură obstetrică împreună cu două coriste, şi care mă implora să-l ajut, intrai în casă.   Încăperea era plină de oameni. Una dintre fetele în galben cânta la pian şi alături, în picioare, era o tânără doamnă înaltă, cu părul roşu, despre care se spunea că face parte dintr-un cor faimos şi care tocmai era pe cale să cânte ceva. Băuse o mare cantitate de şampanie şi în timp ce-şi cânta piesa ajunsese probabil, fără prea multă justificare, la concluzia că totul în jur era foarte, foarte trist – nu se mulţumea numai să cânte, ci şi plângea. Ori de câte ori se ivea o pauză în cântec, o umplea cu suspine întretăiate, apoi îşi relua liedul cu o voce tremurătoare de soprană. Lacrimile îi alunecau pe obraji – însă nu prea uşor, căci atunci când ajungcau în contact cu genele greu fardate deveneau de culoarea cernelei şi-şi continuau cursul în nişte râuleţe încete, întunecate. Cineva propuse – pare-se cu umor – să cânte după notele care apăruseră ca pe un portativ pe faţa ei. La aceasta îşi ridică mâinile deasupra capului, căzu într-un fotoliu şi se pierdu într-un somn adânc, bântuit de aburi de alcool. — S-a bătut adineauri cu un bărbat care spune că e soţul ei, explică o fată de lângă mine.   Privii în jur. Cele mai multe dintre femeile rămase de faţă se certau sau se băteau cu bărbaţi care spuneau probabil că sunt soţii lor. Chiar prietenii lui Jordan, grupul de patru persoane din East Egg, erau acum dezbinaţi de neînţelegeri. Unul dintre bărbaţi se retrăsese la o parte cu o tânără actriţă, căreia i se adresa cu intensitate stranie, iar nevastă-sa, după ce încercase să râdă cu indiferenţă şi demnitate de această situaţie, renunţase dintr-o dată la încercarea de a păstra aparenţele şi recurgea la atacuri pe flanc – din timp în timp apărea brusc lângă el, scânteind rău ca un diamant înfuriat, şi-i şuiera în ureche: „Bine, dar mi-ai promis!"   Lipsa de entuziasm faţă de planurile de întoarcere acasă nu se manifesta exclusiv în rândurile bărbaţilor supuşi ispitelor. În momentul de faţă, în hol se găseau doi indivizi deplorabil de treji împreună cu soţiile lor, foarte indignate, care se văitau cu glasuri uşor stridente. — Ori de câte ori vede că mă distrez, vrea să mergem acasă... — N-am văzut în viaţa mea un egoist mai mare... — Noi suntem primii care plecăm... — Şi noi... — Bine, dar acum suntem aproape ultimii, spunea monoton unul dintre bărbaţi.   Orchestra a plecat de o jumătate de ceas. Deşi soţiile căzuseră de acord că o asemenea rea voinţă era de necrezut, disputa sfârşi printr-o scurtă luptă şi ambele neveste fură ridicate în braţe şi scoase în noapte, zbătându-se şi dând din picioare. Pe când aşteptam în hol să mi se dea pălăria, uşa dinspre bibliotecă se deschise şi Jordan Baker şi Gatsby ieşiră împreună. El tocmai îi mai spunea câteva cuvinte, însă pasiunea cu care-i vorbise probabil până atunci se transformă brusc într-o notă de formalism, când se apropiară câteva persoane să-i spună la revedere.   Prietenii lui Jordan o strigau nerăbdători de afară, de sub portal, dar ea mai întârzie un moment să dea mâna cu mine. — Am auzit un lucru cu adevărat uimitor, îmi şopti. Cât timp am stat în bibliotecă? — Aproape o oră... — E pur şi simplu... pur şi simplu de necrezut, repetă absentă. Însă am jurat că n-am să spun şi uite, am şi început. Căscă cu multă graţie în faţa mea, fără să se ascundă. — Te rog, vino să-mi faci o vizită... Sunt în cartea de telefon... Sub numele doamnei Sigourney Howard... mătuşa mea...   Se grăbi spre ieşire adresându-mi aceste ultime detalii peste umăr şi mâna ei bronzată îmi mai flutură un salut nesigur în timp ce dispărea, la uşă, în mijlocul prietenilor. Cam ruşinat că întârziasem atâta la prima mea vizită, mă alăturai ultimilor oaspeţi ai lui Gatsby, strânşi în jurul lui. Voiam să-i explic că-l căutasem mai devreme, seara, şi să mă scuz pentru că nu-l recunoscusem, atunci când ne întâlnisem în grădină. — Nici nu face să mai vorbim despre asta, îmi spuse el repede. Nici nu te mai gândi, bătrâne.   Expresia aceasta de familiaritate nu era de fapt mai intimă decât mâna pe care mi-o puse într-un gest liniştitor pe umăr. — Şi nu uita că mâine dimineaţă, la nouă, încercăm hidroavionul. Apoi apăru valetul, chiar în spatele lui: — Vă cheamă Philadelphia la telefon, domnule. — Da, da, imediat. Spune-le că vin acum... Noapte bună. — Noapte bună. — Noapte bună.   Surâse – şi dintr-o dată faptul că rămăsesem printre ultimii mi se păru a avea o semnificaţie deosebită, încântătoare, ca şi cum el ar fi dorit aceasta toată vremea. — Noapte bună, bătrâne... noapte bună. Însă pe când coboram scările, am văzut că petrecerea nu se terminase cu totul. La vreo cincisprezece paşi de uşă, o duzină de faruri de automobil iluminau o scenă bizară şi zgomotoasă. În şanţul de la marginea şoselei, cu partea din dreapta încă pe asfalt, însă cu o roată smulsă brutal, se găsea un automobil elegant care părăsise aleea lui Gatsby cu câteva clipe înainte. Ieşitura bruscă a unui zid explica dislocarea atât de violentă a roţii şi la locul accidentului se strânseseră cu o atenţie încordată vreo jumătate de duzină de şoferi curioşi. Dar, cum îşi lăsaseră maşinile pe şosea, blocând-o, un vacarm discordant şi ascuţit provenit de la automobilele din spate se ridica de câtăva vreme, adăugându-se confuziei şi aşa violente.   Un bărbat înfăşurat într-o pelerină lungă coborâse din maşina avariată şi se oprise în mijlocul drumului, privind de la automobil spre roată şi de la roată spre curioşii din jur, cu o expresie amabilă, confuză. — Ia te uită! exclamă el. Am intrat în şanţ. Faptul i se părea nespus de uimitor şi l-am recunoscut, însă tocmai după aerul acesta de uimire şi apoi am identificat persoana însăşi: era ocupantul de adineauri al bibliotecii lui Gatsby. — Dar cum s-a întâmplat?   Bărbatul în pelerină ridică din umeri. — Nu mă pricep deloc la mecanică, spuse el ca şi ar fi vrut să închidă discuţia. — Bine, dar ce-ai făcut? Ai intrat în zid? — Nu mă întrebaţi, răspunse Ochi-de-Bufniţă spălându-se pe mâini de toată afacerea. Nu mă pricep aproape deloc la condus, aproape deloc. S-a întâmplat şi asta-i tot ce ştiu. — Bine, dar dacă nu ştii să conduci n-ar trebui să încerci, şi tocmai noaptea. — Dar nici nu încercam, explică el indignat. Nici măcar nu încercam. — Atunci, ai vrut să te sinucizi'? — Ai avut noroc că s-a rupt numai roata! Nu ştii să conduci şi nici măcar nu încercai. — Nu mă înţelegeţi, lămuri criminalul. Nu conduceam eu. Mai e cineva în maşină.   Şocul care urmă acestei declaraţii îşi găsi expresia într-o exclamaţie prelungită, tocmai când portiera automobilului începuse să se deschidă încet. Mulţimea – se făcuse acum o adevărată mulţime – undui fără voie înapoi şi, când portiera se deschise încet, extrăgându-şi fiecare membru, un individ palid cu mişcări dezarticulate coborî din vehicul, pipăind nesigur pământul cu un pantof mare, ascuţit, de dans. Orbită de lumina farurilor şi ameţită de urletul neîncetat al claxoanelor, apariţia se opri, clătinându-se pe picioare un moment, până când îl văzu pe bărbatul în pelerină. — Ce-i? întrebă el calm. Ni s-a terminat benzina? — Uită-te şi tu.   Jumătate de duzină de degete arătară către roata smulsă. El o privi un moment şi apoi îşi ridică ochii spre stele, ca şi cum ar fi bănuit că a căzut din cer. — S-a desprins, explică cineva. El dădu din cap. — La început n-am băgat de seamă că ne-am oprit.  Urmă o pauză. Apoi, respirând adânc şi îndreptându-şi umerii, vorbi cu voce hotărâtă: — Mă întreb dacă cineva dintre dumneavoastră ştie vreo staţie de benzină. Cel puţin o duzină de bărbaţi, unii dintre ei doar puţin mai treji decât el însuşi, îi explicară că roata şi automobilul nu mai erau unite printr-o legătură fizică. — Atunci să trag îndărăt, sugeră el după o clipă. Marşarier. — Dar e smulsă roata, omule.   El ezită. — Nu strică să încercăm, spuse. Claxoanele nervoase din spate urcaseră acum în crescendo. M-am desprins din grupul ce se formase şi m-am îndreptat pe pajişte către locuinţa mea. Am mai aruncat o privire în urmă. Luna plină strălucea peste casa lui Gatsby, făcând noaptea să tremure în aceeaşi splendoare, liniştită, deasupra râsetelor şi şoaptelor ce se mai auzeau din grădina încă scânteietoare. Un gol neaşteptat părea să se reverse acum pe ferestrele şi uşile mari ale casei, înconjurând cu o izolare desăvărşită silueta gazdei, în picioare, sub portal, cu mâna ridicată într-un gest ţeapăn de adio.   Recitind ce am scris până acum, înţeleg limpede: am lăsat impresia că evenirnentele din trei seri, despărţite între ele prin săptămâni de zile, ar fi fost singurele mele motive de preocupare şi interes. Dimpotrivă, erau pe atunci simple întâmplări obişnuite într-o vară pentru mine plină, şi abia mult mai târziu au început să capete mai mare importanţă decât treburile mele personale. Cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam la lucru. Dimineaţa devreme, soarele îmi arunca umbra către apus pe când mă grăbeam prin strâmtorile străzilor new-yorkeze spre Probity Trust.   Ajunsesem să-i cunosc acum bine pe ceilalţi funcţionari şi agenţi de bursă, să le spun pe numele mic, şi mâncam împreună cu ei în restaurante întunecoase, aglomerate, sandvişuri mici cu cârnaţi de porc, piureu de cartofi şi cafea. Am avut chiar o scurtă legătură cu o fată din Jersey City care lucra la serviciul de contabilitate, însă fratele ei începuse să-mi arunce priviri sinistre, pline de subînţeles, astfel că atunci când fata a plecat în concediu, în iulie, am lăsat întreaga afacere să moară de la sine.   Masa de seară o luam de obicei la Yale Club – într-un fel asta constituia partea cea mai posomorâtă din întreaga zi – după aceea urcam în bibliotecă şi studiam câte un ceas cu multă conştiinciozitate investiţii şi operaţii de bursă. Prin localul clubului se învărteau uneori nişte băieţi mai gălăgioşi, care însă nu intrau niciodată în bibliotecă, astfel că acolo se putea lucra în linişte. După aceea, dacă noaptea era frumoasă, porneam pe jos pe Madison Avenue, pe lângă vechiul hotel Murray Hill, şi pe Strada 33 către gara Pennsylvania. Începuse să-mi placă New York-ul, sentimentul de risc, de aventură pe care-l trezeau străzile lui noaptea şi impresiile plăcute pe care le lasă ochiului, mereu atras într-o parte şi într-alta, freamătul neîntrerupt al siluetelor de bărbaţi, de femei, de automobile, alunecându-ţi prin faţă. Îmi plăcea să mă plimb alene pe Fifth Avenue, să-mi aleg din mulţime femei romantice, să-mi închipui că în clipa următoare aveam să intru în viaţa lor şi că nimeni n-avea să afle vreodată sau să mă dezaprobe pentru asta. Uneori, le urmăream în gând spre apartamentele lor, la colţul vreunei străzi retrase, iar ele se întorceau şi-mi surâdeau înainte de a se pierde în întunericul cald al blocurilor. În semiobscuritatea fermecată a coridoarelor metroului, simţeam câteodată o singurătate obsedantă şi o simţeam tremurând şi în alţii, în funcţionarii tineri, săraci, care întărziau în faţa vitrinelor, aşteptând să vină ora cinei singuratice – oameni tineri, umblând fără rost pe străzile întunecate, risipindu-şi cele mai preţioase clipe ale nopţii, ale vieţii.   Sau, către ceasurile opt, când asfaltul întunecos al Străzii 40 era străbătut de taxiuri, câte cinci pe un rând, îndreptându-se spre sălile de spectacole, simţeam deseori o strângere de inimă. Vedeam, îmi închipuiam siluete aplecându-se una spre alta în taxiurile oprite la stopuri, auzeam glasuri modulându-se ca un cântec şi râsete izbucnind din glume pe care eu n-aveam să le aud niciodată şi ţigări aprinse descriind în spaţiul acela închis, întunecos, cercuri de neînţeles. Imaginându-mi că şi eu mă îndreptam către întâmplări vii, luminoase, că aveam să cunosc o dată cu ei senzaţiile, trăirile lor intense, treceam mai departe, cu un fel de nostalgică simpatie faţă de ei.   Un timp, am pierdut-o din vedere pe Jordan Baker, apoi pe la mijlocul verii am întâlnit-o iarăşi. La început, mă simţeam măgulit că pot ieşi cu ea, pentru că era campioană de golf şi o cunoştea toată lumea. Pe urmă, treaba căpătă importanţă. Nu eram propriu-zis îndrăgostit, însă simţeam faţă de ea un fel de curiozitate amestecată cu tandreţe. Chipul arogant, plictisit, pe care-l întorcea către lume ascundea ceva – de cele mai multe ori afectările ascund până la urmă ceva, chiar dacă la început n-au fost alese pentru asta – şi într-o zi am înţeles despre ce era vorba. Eram invitaţi amândoi la o petrecere, undeva la locuinţa unei cunoştinţe din Warwick; uitase afară, în faţa casei, un automobil împrumutat, cu capota descoperită în ploaie, şi apoi, când a fost întrebată dacă ea făcuse asta, minţise. Şi atunci, dintr-odată, mi-am amintit ce ştiam despre ea, povestea care îmi scăpase în seara accea când o cunoscusem la Daisy. În primul campionat important de golf la care participase, se iscaseră discuţii ce ameninţaseră să ajungă în ziare – cineva sugerase că îşi mişcase mingea dintr-o poziţie proastă în semifinală. Lucrurile atinseseră aproape proporţiile unui scandal – şi apoi totul se muşamalizase. Un băiat de mingi îşi retractă declaraţia şi singurul martor citat recunoscu că, probabil, se înşelase. Însă incidentul şi numele rămăseseră asociate în mintea mea.   Jordan Baker evita instinctiv oamenii inteligenţi, pătrunzători, şi mi-am dat seama că făcea asta pentru că se simţea mai sigură într-un mediu unde orice abatere de la codurile obişnuite ar fi fost considerată imposibilă. Era însă de o lipsă de onestitate incurabilă. Nu putea suporta să se vadă într-o situaţie dezavantajoasă şi, tocmai din cauza acestei incapacităţi, începuse, cred, să recurgă încă de foarte tânăra la subterfugii pentru a-şi putea păstra în faţa tuturor surâsul acela rece şi insolent şi pentru a putea satisface, în acelaşi timp, revendicările trupului ei sportiv, sănătos.   Pentru mine, lucrul acesta nu constituia un obstacol important. Lipsa de onestitate la femei nu e un lucru pe care să-l condamn cu asprime – bineînţeles, îmi părea rău, însă era un regret de moment, şi apoi am şi uitat asta. La aceeaşi recepţie am avut o conversaţie ciudată în legătură cu felul cum conducea automobilul. Discuţia începuse după ce trecuse atât de aproape de nişte muncitori, încât aripa maşinii smulsese un nasture de la haina unuia dintre ei. — Conduci foarte prost, am protestat eu. Ar trebui să fii mai atentă sau să nu mai conduci deloc. — Sunt foarte atentă. — Nu, nu eşti. — Atunci n-au decât să fie ceilalţi atenţi, spuse ea cu nepăsare. — Ce-are a face una cu alta? — Să se dea la o parte din faţa mea, stărui Jordan. Pentru un accident e nevoie de două persoane. — Dar închipuie-ţi că dai peste unul la fel de neatent ca şi tine. — Sper că aşa ceva n-o să se întâmple, îmi răspunse. Nu pot să-i sufăr pe oamenii neglijenţi. De asta îmi eşti tu simpatic.   Ochii ei cenuşii, mijiţi în soare, priveau drept înainte, însă nu puteam ignora că în mod deliberat trecuse relaţiile noastre pe alt plan. O clipă am crezut că m-am îndrăgostit de ea. Cum însă sunt un om cu reacţii încete şi cu o mulţime de norme interioare care acţionează ca nişte frâne asupra dorinţelor mele, ştiam că în primul rând va trebui să termin definitiv cu încurcătura aceea de acasă de la mine, din provincie. Continuasem să-i scriu fetei scrisori, câte una pe săptămână, să le semnez: „Cu dragoste, Nick" şi-mi aminteam că atunci când juca tenis, o mustaţă vagă de transpiraţie îi apărea pe buza superioară. Rămăsese totuşi un angajament vag, care trebuia desfăcut cu tact, înainte de a mă putea considera liber.   Orice om e convins că posedă cel puţin una dintre virtuţile esenţiale şi, după părerea mea, aceea pe care o aveam eu era următoarea: sunt unul dintre puţinii oameni oneşti pe care i-am cunoscut în viaţă.

Asasinul invizibil  de A.Holdern CAPITOLUL 1 — Pot să vizitez camera? În loc să-mi răspundă, omul căruia îi adresasem cuvântul îmi luă cartea de vizita pe care nu i o întinsesem încă, şi o citi. Deşi vedeam că nu prea are chef de vorbă, nu mă lăsai: — Mă mir că se mai găseşte o cameră liberă în acest bloc atât de central… Criza asta de locuinţe bântuie peste tot… În sfârşit, portarul, după ce-şi răsuci mustaţa, catadixi să-mi răspundă: — Mda, da – şi, măsurându-mă din cap până în picioare, adăugă: — Se vede că nu sunteţi de prin partea locului. — Grozavă deducţie, i-am răspuns pe un ton oarecum răutăcios. După ce mi-ai citit cartea de vizită!… — Vasăzică, sunteţi avocat? — Iar ai ghicit… — Desigur că nu aţi aflat de sinuciderea din imobilul nostru? — Nu, habar n-am. Omul meu deveni subit vorbăreţ: — Un oarecare Weber şi-a pus capăt zilelor mai ieri. — Nu cumva chiar în camera care e acum de închiriat? — Da! Exact… Cred că v-a trecut pofta să vizitaţi o locuinţă în care abia azi dimineaţă au fost spălate petele de sânge… — Nici copiii nu mai cred astăzi în basmele cu fantome care dau târcoale locurilor misterioase. Apoi întinsei mâna, spunând: — Vrei să fii bun să-mi dai cheia? — Merg şi eu cu dumneavoastră. — Nu-i nevoie să te osteneşti. Vreau să văd numai cum arată camera şi-ţi aduc imediat înapoi cheile. Luai ascensorul şi am urcat la etajul al şaselea. În faţa liftului, am văzut două uşi. Cea din stânga avea o firmuliţă:   Dr. FRÂTZ HQLLBERG Consultaţii numai la ore reţinute   Pe uşa din dreapta se afla o carte de vizită pe care scria:   WILLY WEBER   Portarul uitase desigur s-o scoată… Descuiai uşa şi intrai. Odaia nu era urâtă şi avea un balconaş din care se putea vedea o privelişte minunată a oraşului. Anunţul pe care-l citisem în ziar, anunţa: „CAMERĂ MOBILATĂ”. Mobila se compunea din: un pat, o canapea, un şifonier, câteva scaune, un birou şi un candelabru de cristal. Suficient pentru un burlac ca mine… Jos, portarul îmi zâmbi: — Acum, după ce v-aţi satisfăcut coriozitatea, cred că nu vă mai atrage camera… Hotărât lucru, portarul nu era un om prea simpatic. Cu toate acestea, m-am gândit că-i mai bine să-l iau cu binişorul: — Ba nu, dragul meu. M-am decis s-o închiriez. …Şi am plecat vesel, fluierând… A doua zi, am achitat chiria pe trei luni înainte şi astfel am obţinut dreptul de a înlocui cartea de vizită a defunctului Weber cu a mea. Eram foarte mulţumit că, în sfârşit, am reuşit să-mi găsesc un locşor liniştit şi speram ca în curând să-mi pot reface viaţa pe o temelie nouă și sănătoasă… * *       * Dar nu trecură nici câteva zile… şi evenimente neprevăzute îmi tulburară liniştea… Era pe înserate. Abia mă întorsesem din oraş, frânt de oboseală. M-am întins o clipă pe canapea şi, cum în cameră începuse să se întunece, m-a cuprins toropeala… Prin minte îmi treceau icoane fugare dintr-un trecut pe care nu mai vroiam să mi-l amintesc… Tragedia războiului criminal, care îmi distrusese căminul şi mă despărţise pentru totdeauna de cei dragi… Visele şi entuziasmul meu din tinereţe… spulberate cu atâta brutalitate… din vina unui dement. Apoi anii petrecuţi în prizonierat în Siberia, care m-au făcut să înţeleg sensurile adânci ale vieţii şi să-mi dau seama de prăpastia spre care voi merge după eliberare, împreună cu generaţia mea, orbeşte… Deodată, un zgomot surd îmi întrerupse şirul gândurilor şi mă făcu să tresar. O cheie se răsucea uşor în broasca uşii mele… Un scârţâit îmi dovedi că nu era vorba de o halucinaţie… Urmară câteva clipe de linişte, în care-mi reţinui respiraţia, nu pentru că îmi era teamă ci pentru a-mi concentra mai bine atenţia. Uşa se deschise încet şi o umbră se furişă în odaie… Nu ştiu de ce nu m-am sculat de pe canapea. N-am făcut nicio mişcare, n-am scos niciun cuvânt. Instinctiv, simţeam că e mai bine să aştept… Un miros de parfum ajunse curând până la mine. Era deci o femeie…   CAPITOLUL II În aceeaşi clipă am auzit un zgomot de paşi şi un foşnet de mătase; deci nu mă înşelasem: era într-adevăr, o femeie. Totuşi, nu făcui nicio mişcare. Eram atât de uluit încât dacă în momentele acelea ar fi trebuit să-mi salvez viaţa prin fugă, cred că nu aş fi fost în stare. Parcă încremenisem. Un chibrit aprins licări la câţiva paşi de mine. În sfârşit, am izbutit să-mi viu în fire. Ridicând capul, văzui o femeie tânără, drăguţă, palidă, îmbrăcată cu un mantou de blană neagră. Părea convinsă că e singură în cameră. Cu paşi hotărâţi, se îndreptă spre biroul meu. Aprinse lampa de pe birou şi aruncă chibritul în clipa când acesta ameninţa să-i ardă vârful degetelor. Apoi, deschise primul sertar din stânga al biroului. Acum nu mai aveam nicio îndoială asupra scopului vizitei sale. Din acest moment, ştiam că era o hoaţă şi procedai în consecinţă. Sculându-mă încetişor de pe canapea, mă îndreptai spre ea şi, printr-o mişcare bruscă, o apucai zdravăn de mână, strângând-o tare, atât de tare încât să nu-mi poată scăpa. Da altfel, ea nu schiţă niciun gest de împotrivire. O tresărire, un strigăt slab, jumătate de spaimă, jumătate geamăt şi femeia se întoarse. Câteva clipe, ne-am privit drept în ochi, fără să scoatem vreun cuvânt, într-o linişte glacială. Prizoniera mea părea să aibă vreo 30 de ani. Era blondă, cu ochi albaştri şi trăsăturile ei ferme lăsau să se întrevadă un temperament voluntar, îndrăzneaţă şi tenace, ca toate hoaţele – mă gândeam în vreme ce-i cercetam îmbrăcămintea aproape luxoasă, care mă făcu să bănuiesc că nu prea… şomase în ultima vreme şi că loviturile îi merseseră în plin. De data aceasta însă – mă bucurai triumfător – i se înfundase. — Cu ce vă pot servi, stimată „doamnă”? o întrebai ironic. Niciun răspuns. — Ei, hai „coniţă” lasă mofturile, mărturiseşte că ai vrut să mă jefuieşti. Nu cumva ai şi arma asupra d-tale? Ia să vedem… Lăsând deoparte orice scrupule, care de altfel nu-şi aveau rostul în cazul de faţă, am început să-i scotocesc în poşetă. Acest gest o cam surprinse şi deşi, percheziţia mea nu dăduse niciun rezultat, rămăsei pe poziţie, păstrându-mi aerul hotărât. — Cred că comedia a durat destul, îi spusei pe un ton aspru. Nu găseşti că am dreptul să-ţi cer câteva lămuriri? Ce naiba era cu femeia asta? Era mută? Buzele i se mişcau, dar nu auzeam niciun cuvânt. Doar ochii ei. Străluceau, iscodind de jur-împrejur un mijloc de fugă. Povestea începu să mă intrige din ce în ce mai mult. Mă întrebam care putea fi scopul urmărit da vizitatoarea mea, căci în definitiv, judecând puţin, nu într-o odăiţă de mansardă ca aceasta se putea aştepta să găsească o „pradă” serioasă. Dacă hoaţa mea ar fi fost un… hoţ, aş fi procedat altfel: l-aş fi legat şi aş fi anunţat poliţia. Văzând că metoda forte nu a reuşit s-o facă să vorbească, am decis s-o iau cu duhul blândeţii. — Ei, hai, te rog, spune-mi odată ce cauţi aici? Ce vrei de la mine? Necunoscuta se clătină o clipă şi se sprijini de birou. Răbdarea mea ajunse la capăt. Mutismul ei mă exaspera. Totuşi m-am străduit să-mi păstrez calinul. — Ai intrat aici la o oră care constituie unul din elementele furtului prin efracţie. Acest delict se pedepseşte cu închisoare până la cinci ani. Nu ai auzit niciodată că: „acela care în mod ilicit şi împotriva voinţei celui în drept, pătrunde într-o casă sau într-un local particular şi este reclamat, se pedepseşte cu închisoarea”? îi citasem textual articolul de lege privitor la cazul ei. Apoi: — Nu găseşti că riscul e prea mare? Femeia tăcea mereu… încăpăţânarea ei mă scoase într-atât din sărite, încât începui să strig: — După ce că mi-ai violat domiciliul, îţi mai şi baţi joc de mine, lăsându-mă să vorbesc cu pereţii… Ei bine, dacă eu nu sunt în stare să te fac să vorbeşti, poliţia va reuşi cu siguranţă. Ea va şti să-ţi dezlege limba şi, din spatele gratiilor, cu un codru de pâine în mână, vei învăţa să preţuieşti cinstea. Dar ameninţarea mea nu a avut niciun efect. — Foarte bine, am bombănit, voi telefona poliţiei… Mă îndreptai cu paşi oarecum reţinuţi spre telefon.

Europolis de Jean Bart   ... acolo unde bătrânul Danubiu îşi pierde şi apa şi numele în mare...    CAPITOLUL I Ziua şi noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor. Numai în miezul zilei portul era mort. Sub ploaia de aur a soarelui de vară natura întreagă dormea moleşită. Nici o adiere, nici un semn de viaţă. Pământul şi apa, oameni şi animale cădeau parcă deodată într-o adâncă letargie. Nici o vieţuitoare nu mai mişca pe cheiurile înfierbântate. Când soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într-o lumină orbitoare, părea în arşiţa zilei un oraş mort, adormit printr-o vrajă, pietrificat de veacuri – un oraş fantomă. O pulbere vaporoasă vibra în unde, plutind în zare ca o muselină transparentă. În rada portului, departe, sub un cer de porţelan, două vapoare negre, zăceau ancorate, fixe, ca nişte jucării ţintuite pe marea netedă, albă, sclipitoare ca o placă de mercur. Lungiţi la rând, sub peticul de umbră la baza piramidei de bulgări de cărbuni, dormeau doborâţi hamalii, negri, pe jumătate goi. În dreptul vamei, lângă ghereta care da o iluzie de umbră, un grănicer la post pirotea în picioare rezemat de armă. Cafeneaua din faţa debarcaderului era goală. Afară, sub pânza de barcă întinsă în chip de tendă, erau înşirate câteva mese de lemn văpsite în verde. Stăpânul cafenelei, căpitanul Stamati Marulis, învins, aţipise şi el pe un scaun scăpând din mână gazeta favorită: „Patris”. Un singur muşteriu nelipsit – şeful vamei – îşi făcea după obicei cura de slăbit: ca să nu doarmă după prânz acasă, moţăia regulat un ceas pe zi la cafenea, cu ochelarii pe nas, cu „Universul” pe genunchi. La umbră, sub masă, un câine flocos visa mârâind prin somn. Iar în cuşca de sârmă de-asupra uşei, un canar ca un bulgăraş de aur, adormise cu pliscul ascuns în puful de mătasă a fulgilor zburliţi. De sus, dinspre poştă, s-auzi deodată un pas greoi, cadenţat. Petrachi Hulub, factorul, pornise la împărţirea corespondenţei în oraş. Se opri în dreptul cafenelei. Uşurel, ca să nu-i tulbure somnul, depuse o scrisoare pe masa lui Stamati şi trecu grăbit înainte. Hulub, poştaş vechi, cuminte, chibzuit, ştia el unde anume trebuie să aştepte şi unde nu. În port erau case, birouri de comerţ, de unde ştia el că-i pică în fiecare zi ceva. Om cu socoteală, Hulub, îşi trecea suma în litere şi cifre la rând într-un caiet aparte – carnetul de chicuşuri – pe care îl ţinea în regulă, la zi, ca un adevărat comptabil. Cafeneaua lui Stamati nu intra în comptabilitatea lui. De aceea nici nu întârzia în drum. Îşi făcea strict datoria şi trecea înainte. Cu ce nepăsare fusese lăsat plicul acela pe masa de lemn a cafenelei... A! dacă ar fi ştiut poştaşul ce scrisoare ducea în ziua aceea în vechea lui geantă de piele? Dar cine ar fi bănuit o clipă că un simplu plic banal, francat, nici recomandat măcar, închidea o scrisoare miraculoasă, o forţă magnetică, o bombă menită să provoace o formidabilă explozie într-un depozit de praf de puşcă? Cine ar fi crezut vreodată că nişte slove scrise acolo, într-o grecească proastă, puteau să scapere scânteia unei amorse fulgerătoare care să electrizeze portul acesta adormit în pustietatea Deltei, să tulbure şi să ridice în picioare un oraş întreg, să deştepte sentimente, pasiuni, iluzii, gelozii, invidii, ură şi răzbunare, stârnind într-o singură zi, în acest colţ uitat de lume, furtuna patimilor ce zac adormite în fundul sufletului omenesc. * Târziu, când se trezi Stamati, buimăcit încă de somn, dădu cu ochii de scrisoarea lăsată de poştaş. O ridică surprins, o învârti între degete examinând adresa şi timbrele străine. Rupse plicul şi, dintr-o aruncătură de ochi, măsură toată lungimea scrisorii, până la capăt. Când descifră iscălitura de la urmă, tresări deodată. Îşi frecă ochii cu dosul palmei;... e treaz?... nu visează? Sufocat de emoţie, începu să citească în fugă. Scrisoarea venea de departe, tocmai din America de Sud. Începea cu: Iubite frate şi sfârşea cu: Al tău frate mai mare care nu te-a uitat, Nicola. Amândoi fraţii, Stamati şi Nicola Marulis, veniseră de copii împreună la Dunăre, plecaţi pe o corăbioară-trihandin din patrie, de la Hios, Stamati rămase la Dunăre, Nicola, îmbarcat ca marinar pe un vapor francez, îşi luase lumea în cap. Rudele nu mai ştiau nimic de soarta lui. Acum, după patruzeci de ani, scria că s-a săturat printre străini; nevasta i-a murit; nu are decât o fată; simţindu-se slab şi bătrân vrea să se întoarcă la Dunăre să-şi petreacă bătrâneţile între neamuri. Scrisul era încâlcit, într-o grecească împestriţată cu vorbe franţuzeşti, pe care Stamati nu le prea înţelegea. O luă de la capăt, cu ochii lacomi, cătând să prindă mai mult de cât era în scrisoarea care i se părea prea scurtă. Se chinuia, încreţindu-şi fruntea, zburlindu-şi sprâncenele stufoase. Câteva clipe rămase pe gânduri. Un fior de plăcere îl furnică din creştet până în tălpi. În zguduirea sufletească în care vibra, simţea cum îi năvăleşte sângele la inimă. Gândurile i se încrucişau c-o iuţeală fulgerătoare... „Nicola vine din America... America cea bogată... în America se duc toţi săraci şi vin milionari... Nicola a stat patruzeci de ani în America... şi acum se întoarce... ce avere poate să aibă?... Dacă ar fi plecat şi el din tinereţe în America?... poate să întorcea şi el milionar...” Hârtia îi tremura în mână. Se încercă a treia oară să citească. Îi jucau literele sub ochi şi se împiedeca la fiecare cuvânt. Se opri din citit. Îi veni deodată în minte o idee salvatoare. Şi o luă la goană pe chei, cu scrisoarea în mână, cu capul gol, ameţit, beat de emoţie. Se opri la uşa unui birou comercial. — Logaridis e aici? Un craniu socratic apăru desgolit în cadrul ferestrei. Logaridis era socotit ca cel mai erudit şi mai înţelept bătrân al portului. Venise de la Atena ca profesor la şcoala comunităţii elene. După câţiva ani fu angajat gramoticos la cel mai mare birou de comerţ din port. Era consultat de compatrioţi în toate chestiile grele. Da sfaturi şi traducea acte şi scrisori din limbi străine. — Horiste! horiste cumbaru! poftim, poftim, cumetre, la birou. — Nu... e mai bine afară, îi răspunse Stamati arătându-i scrisoarea. — Bre! bre! făcu bătrânul înţelept al portului, potrivindu-şi ochelarii încălecaţi pe un nas enorm. — Numai odată bate norocul la uşa omului... numai să ştie să-i dea drumul la vreme. * A doua zi, Duminică, toate cafenelele gemeau de lume. Nu se vorbea în tot portul decât de scrisoarea Americanului. Toţi voiau să-l vadă pe Stamati, să-l hiritisească, să citească slovele cu ochii lor, să pipăie măcar odată scrisoarea ce căzuse între ei ca o minune din cer. Cafeneaua lui Stamati Marulis era pavoazată ca în zile mari, la sărbători naţionale. Ca şi la 10 Mai, afară la uşă fâlfâiau în bătaia vântului tricolorul românesc şi albastru-alb, culorile naţionale greceşti. Pregătirile începură dis-de-dimineaţă. Stamati dase ordin băieţilor din cafenea să scoată grădina afară. Grădina se compunea din opt oleandri palizi, crescuţi între pereţii de tinichea ai unor bidoane de petrol văpsite în verde. De câte ori consumatorii arătau dorinţa de a-şi sorbi cafelele turceşti la aer, în sânul naturei, Stamati scotea grădina afară, înşirând oleandrii în jurul meselor, pe chei, în faţa cafenelei. Noaptea grădina mobilă era transportată înăuntru. În cafeneaua lui Stamati exista o ierarhie bine stabilită, după ocupaţii, caste şi clase sociale. La una din ferestre, spre chei, o masă mare era rezervată numai pentru autorităţile naţionale, aşa zisa masă a şefilor: Primarul, Poliţaiul, Şeful vamei, Şeful poştei, Căpitanul portului, Ofiţerii, Medicul, Judecătorul. În dreptul celeilalte ferestre era masa diplomatică, la care veneau consulii de carieră şi agenţii consulari onorifici. Uneori, foarte rar, se rătăcea şi câte un funcţionar de la Comisia Europeană a Dunărei. Anumite prerogative şi privilegii, moştenite din regimul capitulaţiilor sub care fusese Împărăţia Otomană, ridicau în ochii mulţimei pe amploiaţii Comisiunii la cea mai înaltă treaptă diplomatică. Oarecare distanţă, o discretă rezervă, totdeauna se menţinea cu tact între cele două lumi care se întâlneau în viaţa portului. Urmau apoi la rând mesele căpitanilor de vapoare, de remorchere, de şlepuri, şi masa agenţilor comerciali – hamalii şi barcagiii nu intrau aci în cafeneaua elitei. Pe postavul verde, decolorat, al unui biliard, monumental ca un sarcofag antic, zăceau maldăre de gazete răvăşite, greceşti şi româneşti. Pe peretele din dreapta: Portretul lui Venizelos între Regele Carol al României şi Gheorghios Protos al Greciei. Pe peretele din stânga, o marină în culori: crucişătorul Averof în nori de fum, spintecând valurile de sineală, pe o mare furtunoasă. De o parte portretul lui Boţaris şi de cealaltă parte Conduriotis. Toate mesele, în cafenea şi în grădină, erau ocupate. Mulţimea discuta cu frenezie cazul Americanului. Numele lui Nicola Marulis trecea din gură în gură. „Ce avere putea să aibă după patruzeci de ani petrecuţi în America? Ce va întreprinde el cu dolarii americani aduşi aci la Dunăre?” Se făceau calcule financiare, se croiau planuri, societăţi pe acţiuni pentru vapoare, elevatoare, remorchere, şlepuri; companii de navigaţie cu reţele de agenţii împânzind tot globul, dominând căile mondiale ale comerţului pe apă. * La masa căpitanilor, Temistocli, vechi căpitan de lungă cursă, bronzat, cu barba neagră de abanos, cu şapca pe ceafă, îşi povestea tinereţea. Văzuse şi el America pe când îşi făcea ucenicia de marinar sub ocrotirea unui unchi, mecanic pe un vapor englez. ...ştiu să facă bani oamenii de-acolo, dar nu ştiu să-i cheltuiască. Umblă ca nebunii la fugă pe străzi. Unul era să mă cârpească fiindcă l-am oprit să-mi dea un foc pentru ţigară. Că ei nu stau ca noi la o cafenea de vorbă, la taclale şi taifas. Muncesc, aleargă şi se frământă ziua şi noaptea. Doi compatrioţi pe care i-am găsit în Filadelfia voiau să mă ia cu ei în California. — Şi de ce n-ai plecat? Erai şi tu acum om procopsit, îl întrerupse cu-n surâs ironic un căpitan din capul mesei. — Pentru că am fost dobitoc. Ce ştiam eu pe-atunci. Eram un mucos, un muţunache. Nu ştiam decât să mă ţin după fuste. Adică se ţineau ele după mine. Căci acolo toate lucrurile sunt pe dos. Dacă un bărbat se leagă pe stradă de o femee înfundă puşcăria. Nu-i ca la noi; în America femeile se leagă de bărbaţi. O femeiuşcă drăcoasă, o irlandeză cu părul roşu ca focul, puse ochii pe mine. Şi când a văzut unchiu-meu că se îngroaşă gluma m-a încuiat într-o cabină la vapor, şi m-a ţinut închis până la plecarea din port. Că eu eram în vorbă c-o fată de-a noastră din Pera, unde mă aştepta să facem logodna. — Va să zică tot o fustă te-a împiedecat şi pe tine, izbucni Iani, căpitan fără vapor, rămas mofluz în urma unui lung proces maritim de avarii. Uscat, nervos, cu mustăţile zburlite, cu ochii injectaţi, căpitanul Iani începu să explice pe larg, cu mare parapon, pricina care-l împiedecase şi pe el să plece, tocmai când era gata să se îmbarce pentru America. — Tot o fustă, o zdreanţă m-a oprit, mi-a stricat şi mie rostul vieţei. Unde aş fi eu acum? Ce n-aş fi făcut dacă plecam atunci? De ce nu-i vine omului mintea la timp... Şi iritat peste măsură, bătrânul, cu mâna osoasă şi tare, îşi trânti un pumn în cap care sună ca sub o lovitură seacă de ciocan. „A ma doxa!” De la masa căpitanilor de şlepuri şi remorchere, marinarii care nu ieşiseră din Dunăre – marinari de aqua dolce, cum îi luau în râs cei de la mare – se apropiau încet cu scaunele, îşi ciuleau urechile ca să prindă mai bine tot ce se vorbea la masa căpitanilor veritabili, de la vapoarele de mare. Toţi ascultau cu atenţie şi evlavie. Unii clătinau din cap cu melancolie în amintirea şi regretul ocaziilor pierdute din timpul tinereţei. Alţii, tăcuţi, cădeau pe gânduri, cu ochii în vag, pierduţi în mirajul Americei văzute prin prisma minţei lor... „Unde ar fi?... ce-ar fi făcut? dacă plecau şi ei la timp dincolo, peste Ocean”. Şi fiecare avea ferma credinţă că ajungea miliardar acolo în pământul făgăduinţei, pe care o soartă vitregă nu i-a îngăduit să-l atingă în viaţa scursă fără de folos. Şi unii, îmbătaţi încă de iluzii, nu se puteau stăpâni. Îşi croiau planuri absurde arătând pe larg ce ar face dacă ar veni bogaţi în patrie, între ai lor. Şi toţi sfârşeau cu intenţii frumoase, alcătuind măreţe opere patriotice şi de largă filantropie. Căci s-a dovedit, afirmau ei c-o elenă şi antică mândrie, că grecul rămâne oriunde ar fi acelaşi bun patriot şi om filotim. * La masa diplomaţilor prezida grav consulul elen. Om fin, în vârstă dar zvelt încă şi elastic. Avea o chelie foarte strălucitoare şi nişte mustăcioare încârligate, negre, bine cănite. Consul veritabil, de carieră. Foarte venerat. Era o mândrie a coloniei elene. O victorie câştigată după numeroase stăruinţi pe lângă guvernul din Atena, care se hotărâse în fine să trimită şi la gura Dunărei un consul de carieră în locul unui simplu onorific. Lângă el sta Kir Loverda. Un bătrân încruntat, cu sprâncene şi musteţi stufoase. Epitrop la biserica grecească. Îmbrăcase în argint o veche evanghelie adusă de la Sfântul Munte şi depusese în biserică o icoană a Sfântului Spiridon, aruncată de valuri la ţărm – ca un semn al cerului – în urma naufragiului unei corăbii din care nimic nu s-a putut salva. Consulul, cu veşnicu-i zâmbet fin, enigmatic, care-i strălucea prin sticla ochelarilor solid fixaţi pe un nas acvilin, aristocratic, discuta cu epitropul o delicată chestiune a coloniei. Prin ce mijloace s-ar putea termina lucrarea începută la localul şcoalei elene, faţă cu afacerile portului care mergeau din ce în ce mai prost. În faţa lor la o masă sta Gion Luludi. Mărunţel, nervos, cu părul negru, creţ ca o blăniţă de astrahan. Agent al unei case de export şi consul onorific al Danemarcei. După ce-şi făcu în gând socoteala dolarului transformat în lei româneşti şi leptale greceşti, puse net chestia care-i preocupa pe toţi: „Ce-i de făcut ca să salte comerţul portului şi să învingă concurenţa Galaţilor, Brăilei şi Constanţei?” — Eu, începu el c-o voce îngroşată, dacă aş avea un capital mare, aş face o companie monstră de navigaţie maritimă, cum a făcut Embiricos... — E mai sigură o afacere la Dunăre, cu şlepuri şi vapoare, îl întrerupse Pesmangioglu, agentul casei de cherestele, proprietar al unei jumătăţi de elevator şi consul onorific al Persiei – avea numai opt supuşi, toţi lustragii în port – pentru care i se zicea uneori în glumă şi alteori înadins: şeful lustragiilor de la gura Dunărei. — Cred, spuse consulul, că cel mai nimerit ar fi să se întemeieze aci, unde nu-i nici agricultură, nici industrie, o mare fabrică de hârtie, din stuful care n-are nici o întrebuinţare. — Halal! asta îmi place! izbucni crunt Calavrezo, un bătrân maltez, greoi şi păros ca un urs. Avea un nas coroiat ca pliscul de vultur şi din urechi îi ieşeau smocuri de păr, care se uneau cu mustăţile şi barba încâlcită. O avere frumoasă făcuse pe vremuri cu vasul lui de salvare „Union”. O vechitură de ponton cu pompe, transformat din corpul unui vapor înecat. Bătrânul maltez fusese odinioară groaza societăţilor de asigurare. I se zicea piratul. Cunoscut pe toată Dunărea ca cioclul vapoarelor împotmolite. Vorbea şase limbi. Era marinar, mecanic şi scafandrier. — Fabrică ne trebuie nouă! mormăi el răguşit, mestecând parcă ceva între măsele. — Noi de copii, din apă am scos banul. Alţii să scurme pământul şi să asude în fabrici. Noi neam hrănit din apă întotdeauna. Care-i nebunul să-şi arunce aurul în baltă, pe papură, pentru hârtie? Şi bătrânul pirat arătă cu mâna lui vânjoasă spre largul mării, cu-n fel de ameninţare. — Noi, care umblăm pe ape, ştim să smulgem banul din ghearele valurilor, sfârşi el, trântind în masa şubredă de lemn un pumn enorm ca un bolovan greoi. Se făcu linişte. Bătrânul îşi aprinse ţigara stinsă şi turtită în ţigareta fabricată de el dintr-un picior de iepure, şi începu din nou, mai potolit, cu vocea răguşită: — Ia să faci aici, la gura Dunărei, o companie ca cea din Stambul, cu aparate de salvare, cu doc flotant, să vedem atunci ne-ar mai trece pe sub nas vapoarele avariate care ne scapă azi din mână, urcând întins la Galaţi, lăsându-ne pe noi cu buzele umflate... Hei! Să am eu dolari americani, v-aş arăta ce trebuie făcut aici la Dunărea noastră... * Un bătrânel uscat ca un ciot se apropie de masa piloţilor. Abia păşea mărunţel, cu nişte picioruşe fragile şi crăcănate. Avea un cap ca o tărtăcuţă, băgat într-un fes spălăcit, cu vârful turtit pe-o ureche. Umbla cu gâtul strâmb din cauza unui enorm canaf negru de evzon, care-i atârna pe un umăr. Era cel mai vechi pilot din port. Fusese în serviciul marinei ruseşti, pe vremea războiului din Crimeea. — Ia faceţi-i loc lui Barba Toni. Şi toarnă-i un păhărel de mastică de Hios, să mai prindă puteri, făcu voios un pilot de la Comisia Europeană. — Cum, îl întrerupse şeful piloţilor, tu nu ştii că moşul nu sufere mastica? El bea numai duzicoveritabil. Bătrânul se aşeză cu mişcări scurte, nesigure, pe scaun, încetişor, cu atenţie, de frică parcă să nu se demonteze din încheieturi. După ce-i trase o chintă de tuse seacă, dădu de-a duşca păhărelul de duzico tare. Alcoolul pur, otravă grecească preparată jos, în insule, zgâriindu-i gâtul ca ghearele de pisică, deformă o clipă faţa suptă şi scrijelată a moşneagului, făcându-i o mască de babă zbârcită. — Ei, Barba Toni, ai auzit vestea cea nouă? Cică se-ntoarce din America Nicola Marulis, fratele lui Stamati. D-ta l-ai apucat. Îţi mai aduci aminte de el? — He! să vedem dacă el şi-o mai aduce aminte de mine! Cine i-a pus cârma în mână? Eu i-am fost cel dintâi dascăl. Eu eram tânăr, dar el era copil, când am venit aici pe vremea turcilor, după căderea cetăţii de la Sevastopol. Îl luasem cu mine ca mus pe cea dintâi fuga care lucra la adâncirea canalului, cu cela … de la Comision... cum îi zicea... inginerul cel mare... englezul cu barbă... — Sir Charles Hartley, completă şeful piloţilor, surâzând cu blândeţă. * Evenimentul zilei stârnise oarecare interes, şi chiar o undă de emoţie amestecată cu gelozie, printre românii de la masa şefilor. Conul Tudorache, şeful vamei, naţionalist feroce, era mai îndârjit decât toţi împotriva palicarilorîmbogăţiţi din sudoarea românului – deşi nevasta, cunoscută în port sub numele de Leoaica, era grecoaică sadea din Galaţi. — Nu-i pot mistui – declară şeful în gura mare – pe cât îmi permite rigoarea legilor şi regulamentelor îi ard pe câţi îmi cad în labă, cu formele legale, mă rog, după tariful vamal în vigoare. Posac, ros de invidie, se sufoca discutând cu aprindere. — Asta ne mai lipsea... să vezi de acum mândria caprelor... care va să zică dacă actualmente abia le ajungi cu prăjina la nas, dar când vor rula dolarii americani... ei vor fi suverani aici în portul nostru, pe teritoriu ista care se cheamă că-i românesc. — Degeaba, coane Tudorache, noi nu ne putem compara cu grecii în chestii comerciale. Rasă veche, rafinată de mii de ani, zise Petrăchel Petraşcu, un bărbat frumos, marţial, cu mustăţi blonde, pomădate. Şeful poliţiei, ultimul vlăstar al unei vechi familii boiereşti din fundul Moldovei, părăsise armata ca locotenent pe vremea celebrei greve a ofiţerilor de cavalerie, sub Jak Lahovary zicea el – gurile rele susţineau că Petrăchel fusese reformat în urma unui scandalos proces, rămas celebru în analele armatei: „flagrant delict cu nevasta unui ofiţer superior”. Cavaler de rasă, cu maniere elegante, vorbind o franţuzească impecabilă, gentil cu sexul frumos, abil şi tolerant, Petrăchel era simpatizat de toate naţionalităţile şi lucru rar, în graţiile Comisiei Europene. Febleţea lui, cum o declara surâzând, era conul Tudorache, pe care îl tachina până la disperare. — Nu vezi mata că puterea grecilor nu-i în patria lor, ci afară, în străinătate. Bogătaşii lor sunt la Stambul, Cairo, Marsilia. Londra, America... — Şi în România noastră săracă nu-s tot ei?... Care va să zică de fapt eu, român curat, să fiu mereu pârlit în ţara mea... şi veneticii să se îmbogăţească... bravo... asta îmi place, zise şeful vamei iritat, roşul de mânie. Petrăchel nu se lăsă bătut. — Vezi că grecii, au în felul lor dreptate când se pretind că sunt cei mai vechi locuitori pe ţărmurile din partea locului. Mă rog, din antichitate n-au fost aici colonii greceşti? Ai uitat istoria cu expediţia Argonauţilor, care căutau pe aici lâna de aur? — De unde ai mai scos povestea asta? Şi de unde ştii că cei cu lâna de aur erau greci? îl întrerupse şeful vamei indignat, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu o fină batistă de mătase,mostră dintr-un sort oprit la controlul vamal. Când discuţia era în toi, sosi şi căpitanul de port, tocmai la timp să-i scoată din încurcătura în care îi băgase. Argonauţii, de care şeful nu mai auzise din anii claselor gimnaziale, făcute în Fălticeni, oraşul său natal. — Bine că ai venit, căpitane. Ca om citit şi umblat să ne lămureşti chestia cu lâna de aur. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap până în picioare, şterse uşor cu batista praful de pe scaun şi, cu-n zâmbet îngăduitor, se aşeză la masa şefilor. Mândru, încântat că poate să-şi arate erudiţia, începu să explice cum se găsea în antichitate aurul în albia râurilor noastre şi cum se spăla întinzându-se pe piei de oaie... şi, adăugă el, la drept vorbind Argonauţii nu erau decât nişte piraţi ca şi toţi eroii greci pe care i-au cântat poeţii antichităţii. Prima dată când ţara asta s-a făcut cunoscută lumei a fost atunci când au plecat să jefuiască ţărmurile Mării Negre şi ale Dunărei. — A! sări conul Tudorache triumfător, va să zică piraţi, tâlhari de mare, ce vă spuneam eu! Bravo! m-am luminat. Mă rog asta am vrut să ştiu. Este sau nu grecul cea mai ’oaţă naţie din lume? * La o masă din fund se făcuse socoteala rudelor lui Nicola Marulis. La numărătoare s-au găsit neamuri aproape jumătate din populaţia portului. Care nu erau rude, erau prieteni sau compatrioţi. Printre toţi verii, cumnaţii, nepoţii şi cumetrii, cel mai sărac, calic lipit pământului, era un văr primar: Ahile Xidia, zis şi Harapul, cu nişte buze groase, răsfrânte, groaznice la vedere. Pătimaş jucător de cărţi, căzuse la treapta de hamal la vaporul poştal; căra cu spinarea geamandanele călătorilor de la debarcader la hotelul din faţă. De data asta Ahile, îmbrăcat curat, cămaşă albă şi basma albastră la gât – guler nu obişnuise niciodată – trecând de la o masă la alta, cu ochii în lacrimi, sugându-şi buzele late, povestea amintiri din viaţa vărului său Nicolachi pe care-l iubise ca pe un frate. De altfel mulţi bătrâni se găseau prieteni vechi din tinereţe cu Nicola Marulis. Câţiva compatrioţi susţineau cu duioşie că îşi aduc aminte de el din frageda copilărie, de pe când umblau la aceiaşi şcoală în patrie, la Hios. * Pe când jos, în cafenea şi în grădina de oleandri, lumea roia ca un stup de albine, sus, în balconul dinspre chei, Penelopa, nevasta lui Stamati, primea vizite – musafiri de Duminică. Două vecine, gătite, pudrate, cu buzele de culoarea zmeurei zdrobite, fierbeau pe scaune aşteptând ca gazda să deschidă vorba despre scrisoarea Americanului. Însetate de ştiri, sorbeau în silă cafele turceşti şi siropuri cu sifon. Penelopa Marulis, o brunetă coaptă, cu ochi mari, negri, focoşi, sub o pereche de sprâncene de catifea, avea o siluetă de invidiat. Rece, mândră, vorbea înţepat, cu buzele vinete, strânse pentru dantura bogat plombată în aur. Nimeni n-o văzuse încă punând piciorul jos în cafenea. Şi nici la piaţă nu catadicsea să meargă. Stamati, după obiceiul oriental, făcea toate târguielile. Nu se vedea toată săptămâna, numai Duminica apărea sus în balcon. Vizitele de obicei le primea într-un robe de chambre foarte decoltat, de culoarea coajei de lămâie. Rezervată, discretă, Penelopa se stăpânea. Nu vorbi nimic despre scrisoarea care răscolise portul. Părea perfect indiferentă, deşi se chinuise toată noaptea fără să închidă ochii, agitată de emoţii, cu mintea aprinsă de iluzii, chinuită de grijele pregătirilor de găzduire a celui aşteptat. Vecinele plecară, învineţite de parapon. Tocmai jos în stradă amândouă, în acelaşi moment, explodară de indignare: — Vai! dragă, ce fiinţă făţarnică şi fudulă e Penelopa asta. Înfiptă e acum, că-i aşa de calică, dar când i-or intra în gheare dolarii Americanului?  

 Un altfel de apus de Adrian Badi Prolog. Mucos! Nu-i chiar aşa de rău. Nu sunt pregătit să mor «Trag în piept aerul jegos de bucurii» Grănicerul. Apropiindu-mă de sfârşit privesc începutul, Doamne, cât mi-am mai dorit fructul! Şi-acum văd doar un copac fără rădăcini, Sufocat de buruieni şi mărăcini Şi n-am crezut c-o să se ajungă aici, Căci ochii mi-erau plini de bucurie Şi de speranţa pe care şi Dumnezeu o ştie Şi mama o credea mereu vie Şi nu ştiam cât de greu o să-mi fie. Motive să renunţ, am avut o mie Şi totuşi credeam că fac ceva sfânt. Pe unii băieţi îi salutam cu privirea-n pământ. Şi-n mintea mea se creau legende, Deşi erau doar vorbe-n vânt. Scormonind prin trecut, am constatat că m-am născut Total vulnerabil la anumite emoţii, Căci m-au furat hoţii, Mi-au luat inima şi liniştea nopţii. Acum îţi dau ţie esenţa mea şi te rog s-o ţii, Căci am dat viaţă străzilor, Încercând să dezleg misterul căilor Celui de Sus, umblate totuşi şi de cei de jos Şi crede-mă că nu-i nimic mai frumos Decât să-ţi laşi sufletul să vorbească. E singurul lucru în care mai cred după mulţi ani de trudă prostească. Am spus destul, vă las pământul şi-o floare. E numai vina voastră dacă moare… Fiecare rămâne prizonierul propriului vis…   Prolog. Imaginaţi-vă lumea aşa cum o ştim cu toţii. Imaginaţi-vă străzile aşa cum toţi le vedem: cu maşini, cu oameni mergând mereu, preocupaţi de problemele lor de acasă, bătrâni plimbându-şi câinii, mame care poartă în căruciorul din faţa lor copilul pentru care şi-ar da şi viaţa, adolescenţi mergând sau venind de la şcoală, împovăraţi de teme, glumind în grămezi, în anturajul lor precar. Dar oare cuvântul „anturaj „ nu e prea mult spus? Vedem, odată cu răsăritul soarelui, o lume feerică, o industrie în care fiecare om îşi croieşte drumul în viaţă, atât de armonios, atât de suav. Strada îţi poate oferi multe perspective. Doar uitându-vă pe geam puteţi vedea o grămadă de lucruri care v-ar entuziasma. O fată frumoasă… Un băiat galant, o femeie la braţul unui bărbat, o maşina « bengoasă », un moşneag care fuge după copiii care s-au suit în corcoduşul din faţa scării, un om care mătură strada, cu nişte căşti imense pe urechi, inactiv şi impasiv la tot ce se întâmplă în jurul său, un poliţist în mijlocul intersecţiei, scobindu-se în nas de plictiseală. Oare ceea ce vedem noi pe stradă e totul? Oare milioanele de chipuri ce păşesc stinghere pe aceeaşi stradă, privind semeţ spre vremurile ce vin, şi sperând la un viitor mai bun, sunt tot ce vede? Sau ne acoperim atât de tare ochii încât să nu observăm ce se întâmplă când apusul vine, când întunericul acaparează această lume de cristal în care toţi sunt fericiţi în mica lor împărăţie? Imaginaţi-vă că totul se schimbă, ca prin minune, la lăsarea întunericului, care înghite totul în calea sa, care mătură viitorul celor care adulmecă mirosul acestei lumi atât de diferite, acestei lumi atât de asemănătoare cu un coşmar din care ai dori să te trezeşti dar nu poţi. Imaginaţi-vă că zilnic, cineva moare pe străzi, împuşcat, sau de supradoză, sau bătut cu cruzime pentru un orgoliu prostesc. Brusc, lumea nu mai este aşa de roz, nu-i aşa? Imaginaţi-vă că există o barieră între răsărit şi apus, care răsuceşte la 180 de grade tot ce noi numim viaţă. Ca o boală fără leac, strada îşi schimbă masca şi îşi arată adevărata faţă. Nu e uşor să te fereşti de capcanele ei. Nu puţini sunt cei care au trecut pe-acolo, trăind coşmarurile induse de stradă şi au trăit să o povestească şi altora. Eu sunt unul din ei. Imaginaţi-vă că, în timp ce voi vă duceţi foarte relaxaţi la culcare, învelindu-vă confortabil într-o plapumă cu un miros proaspăt de Lenor, alţii abia îşi încep viaţ: viaţa de stradă. O viaţă în care culoarea dominantă este negrul, asociat uneori cu mici ghionturi de roşu şi de alb. Totul se metamorfozează extrem de repede. E uimitor cum întunericul aduce, odată cu el, o nouă lume, care reprezintă pentru unii principala sursă de bani, iar pentru alţii, doar ora la care ar fi trebuit de mult să fie în „pătuţ.”Nu vă puteţi imagina cât de mult mi-aş dori să nu fie adevărat ce spun acum, dar, din păcate, totul este cât se poate de real. Problema e că niciodată nu se va schimba nimic. Dependenţa creată de viaţa de stradă este extrem de dură. V-o spune cineva care are şi va avea traume pentru tot restul vieţii. Imaginaţi-vă că viaţa pe care o aveţi ar lua, într-o singură seară petrecută pe străzi, o întorsură atât de gravă, încât nu v-aţi mai putea întoarce niciodată la ceea ce aveţi acum. Vi se pare exagerat? Poate că acest joc prin care v-am stimulat imaginaţia vi se va părea prostesc şi, pe undeva, absurd, dar nu, nu este aşa, credeţi-mă pe cuvânt când vă spun că această lume paralelă, apărută cu lăsarea serii, este una de evitat, şi, dacă vreţi să ajungeţi aşa, nu aveţi decât. Dar, important e, să ţineţi minte următorul lucru: Lăsaţi-vă conştiinţa să lucreze mai mult decât orice altceva, pentru că doar aşa veţi reuşi să nu fiţi absorbiţi de acest aspirator de vieţi. Copiii clasei a şasea de bilingv-engleză erau stupefiaţi de discursul persoanei din faţa lor. Era ceva nou adus în şcoli. Un program prin care elevii puteau învăţa, de mici, lecţii de viaţă de la oameni care regretau faptele pe care le făcuseră şi care voiau să împărtăşească şi altora gândurile lor, pentru a-i ajuta pe elevi să nu facă şi ei aceleaşi greşeli. -Da copii, să-i mulţumim domnului Bercu pentru timpul său…, zise diriginta Huţchin, privindu-l pe bărbatul spătos şi impunător de pe scaunul din faţa sa. Bercu se ridică grav şi cei doi jandarmi, care stăteau în stânga şi-n dreapta sa, l-au apucat de câte un umăr. I-au pus cătuşele şi cei trei au ieşit, în linişte, din sala de clasă, lăsând în urmă figurile împietrite şi aiurite ale tuturor participanţilor la discursul imensului bărbat care tocmai ieşise. Copiii îşi aruncau unul altuia priviri întrebătoare, şi şuşoteau câte o glumă, dar n-aveau curajul să râdă de ea. Acum, că am aşa de mult timp la dispoziţie, într-un spaţiu aşa înghesuit şi lipsit de viaţă, pot medita şi revedea fiecare scenă a vieţii mele… Timpul a fost, şi pentru mine, nemilos. Mă văd, după atâta amar de vreme, închis, fără nici un fel de scăpare. Uneori stau şi mă gândesc cum au evoluat lucrurile într-un asemenea hal încât am eşuat pe toate planurile posibile? Şi totuşi, viaţa mea mergea atât de bine… Păcat că n-am putut vedea atunci ce văd acum, păcat ca n-am ştiut atunci ce ştiu acum., păcat că toţi cei care apucă pe calea greşită îşi zic aceste cuvinte ticsite de un regret incontrolabil când e prea târziu. Simt cum sufletul îmi zvâcneşte din piept şi cum pupilele mi se dilată ori de câte ori îmi amintesc de vremurile bune, ori de câte ori rememorez viaţa mea şi observ unde am greşit şi cum, din clipa aceea, totul s-a dus, încet dar sigur, pe apa sâmbetei. Un destin dat în mantă, prins în uşa de la autobuz şi târâit staţii întregi pe jos, un orgoliu prostesc, o justiţie divină. Şi totuşi… Şi totuşi ce? Şi totuşi cred că am făcut lucruri bune în viaţă. Uneori lucrurile cele mai puţin importante, dar drăguţe şi simpatice, ţi le aminteşti mereu… Aşa cum eu îi revăd acum chipul mamei, atât de luminos, mângâindu-mi părul şi strângându-mă în braţe, la câteva ore după ce m-am născut. Nu ştiu dacă această scenă chiar a existat, sau dacă mi-o imaginez în chip real. Primul răsărit de soare nu mi-l pot aminti. E ciudat cum unele momente ciudate ţi le aminteşti, iar altele nu… E greu şi mă simt capturat şi legat de mâini şi de picioare. O viaţă promiţătoare, dar care, o dată căzută în abisul străzii, a rămas pironită în mărăcini veninoase. Mi-amintesc cu drag de căldura familiei care m-a crescut cu răbdare, care m-a educat şi mi-a spus ce e bine şi ce nu. Chiar dacă, până la urmă, am făcut tot ce am vrut eu, pe asta o regret. Anii au trecut uşor şi totul îşi urma cursul firesc al vieţii, asta până când… Mi se face pielea de găină când îmi amintesc. Chiar şi azi, după atâta vreme. Ce m-a îndemnat să fac ce-am făcut? Nu ştiu. Poate că, pe undeva, aşa mi-a fost destinat. Dar eu nu cred în destin. Ceva din tot ceea ce am păţit în viaţă, mă face să nu cred în acest cuvânt mistic. „Trebuie s-o faci Dragoş! E datoria ta! Sau ţi-e frică?” Parcă ieri s-a întâmplat totul. Ani de-a rândul m-am denaturat şi am căzut într-o prăpastie fără fund. Inconştient? Incapabil în a vedea viitorul? Uşor de influenţat? Poate că şi mediul care, uşor, uşor, s-a instaurat în preajma mea, pe nesimţite, m-a împins către acest portal spre necunoscut, spre această lume nouă. Nu ştiu. Simt însă că acum, când am tot timpul din lume să mă gândesc la ce s-a întâmplat, e mai bine. Sunt mai liniştit, mă simt mai înţelept… Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu acelaşi gust amar în gură. Încă o zi. Azi, însă, gustul amar e înlocuit de un regret imens şi de remuşcări teribile. Iată, azi împlinesc patruzeci de ani de detenţie. E incredibil, parcă ieri eram un copil, bucurându-mă de lumina soarelui, de căldura lui. Ciudat, dar când stau şi mă gândesc că am şaizeci de ani şi că mi-am irosit viaţa, mă plafonez în propria-mi existenţă morbidă. Nu ştiu dacă e normal să regret, chiar şi după atâta timp, ce-am făcut. De fapt, sunt multe lucruri pe care le regret, dar ce rost are? Obişnuim să regretăm mereu multe lucruri, dar de obicei le regretăm prea târziu. În cazul meu foarte târziu, când nu se mai poate face nimic. E drept, m-am schimbat mult, poate prea mult. Aş fi putut fi cu totul altceva decât veteranul închisorii. Aş fi putut fi un cercetător, un matematician. Ţin minte că-mi plăcea matematica în liceu, dar deja în perioada aia eram de mult înveninat cu ură şi dispreţ pentru tot ce mă înconjura, de toată perversitatea soartei. N-am reuşit însă să fac nimic: o viaţă stearpă, târâită prin monotonie şi suferinţă. Privesc pereţii aceştia scorojiţi şi fiori reci mă trec. Plâng. Însă nu mai e loc de lacrimi. Ţinem fruntea sus, oricât de mult am greşit. Sper ca lumea să înveţe până la urmă că ura nu naşte nimic altceva decât tot ură. Acum, însă, îmi simt pleoapele grele şi oasele sfâşiate. Abia mă pot mişca în acest pat mizer, care-mi poartă amprenta vieţii: prietenul meu de-o viaţă, cu care am împărtăşit totul. Totul se stinge în jurul meu. Mă simt în plus, mă simt ca o povară. Părul alb îmi atârnă greu pe fruntea ridată şi începutul de chelie contrastează muribund cu burtica de bunic pe care am dezvoltat-o în ultima perioadă. Totul se întunecă. Viaţa mea, privită printr-un spectru inedit, de out-sider, este o epavă. Mi-am distrus propria existenţă. Totul acum este în zadar. Ochii îmi sunt greoi şi îmi simt respiraţia segmentată. Îmi aud bătăile inimii care, încet, încet, se opreşte. E timpul să las totul în urmă, să fiu iertat de tot şi de toate. E timpul să mă culc. Noapte bună! Curierul de marţi – Pe scurt – O ultimă notă a viorii Stradivarius. Dragoş Bercu, pe ultimul drum. Dragoş Bercu, controversatul mafiot bucureştean, a încetat astăzi din viaţă. La vârsta de şaizeci de ani, un atac de cord a fost suficient pentru ca marele nume al străzilor capitalei să intre sub ţărână. Deşi mulţi sunt ironici şi se bucură că şi-a primit pedeapsa, oficialii penitenciarului Jilava susţin că Bercu s-a purtat exemplar în cei patruzeci de ani cât a fost închis, afişând un comportament exemplar, arătând reabilitarea. Proxenet, traficant, criminal, vandal şi cap al numeroaselor organizaţii „necurate”, Dragoş Bercu, ştiut de toată lumea ca „Goş”, primise fără drept de apel, sentinţa maximă: închisoare pe viaţă. Fără nici un fel de opoziţie, mafiotul şi-a ispăşit pedeapsa, fără să provoace scandal şi probleme la penitenciar. Cu o viaţă plină de nelegiuiri şi un întreg oraş în spate, acest om a fost mai mult decât o legendă pe străzi. Dar, ca orice mare om, trebuie să plece, cu fruntea sus, din această lume. La ora 16, la Capela Octavian III, se va face slujba de înmormântare a marelui « don » al Bucureştiului. Să-i fie ţărâna uşoară! Mucos! Cu fruntea rezemată-n podul palmei, Dragoş aţipi în autobuz, pe scaun. Frigul pătrunzător de decembrie îi mângâia tibiile pe sub blugi. Căscă prelung şi făcu o grimasă de neplăcere când maşina viră brusc spre stânga. Clefăi uşor din buze şi deschise ochii încă înceţoşaţi. Prin geamul năclăit, luminile galbene ale felinarelor îi contractară pupilele. Vedea oameni, căţei, blocuri, trafic mult, deşi era seară, panouri cu reclame, în orice caz, circulaţie multă pentru o seară de iarnă. Luă privirea din geam, plictisit. Îşi puse căştile care alunecară din urechi când aţipi pentru un moment. Şi le-a pus înapoi pe urechi când şi-a revenit şi se lăsă cufundat în muzică, împingându-se şi mai tare cu umerii şi spatele în muşamaua ruptă în unele colţuri ale scaunului de RATP. Dori să închidă ochii, dar îşi dădu seama că autobuzul trece pe lângă Gara de Nord şi nu mai avea foarte mult de mers până-n Titan. Era mutat de câteva săptămâni în acest cartier. Tatăl său găsi un loc de muncă mai favorabil şi trebuia să se mute cu toţii, indiferent de ce şi cum. Lăsase în urmă, în Voluntari, prieteni, şcoală, în fine, toată copilăria. Pentru asta îşi ura tatăl, pentru că-l răpise de lângă cei dragi lui, pentru interesele lui. Îşi aranjă frustrat şi mai tare fesul pe urechi şi privi pe geam. Mult, mult alb. În reflexia geamului, văzu că în vehicul nu prea mai era lume. Un bătrân care-şi curăţa ochelarii, un om de vreo patruzeci de ani care citea o revistă de „Men’s Health” şi, într-un colţ, probabil făcând blatul, doi golani, aşa cum îi considera el, care îl priveau cu nişte ochi scrutători şi ranchiunoşi. Dar, mai presus de orice, Dragoş se observă pe el în geamul maşinii. Într-o clipită, avu o reverie: — Ne mutăm în Titan şi gata, Dragoş! Gata-i, am decis! -Cum poţi să zici că „AM„ decis, când tu ai luat decizia singur?! -Dragoş, te joci cu focul! -Eu cu cine mă mai joc? Eu cu cine mai ies în oraş?În Titan îs numai golani şi şmecher! -Nu-i adevărat! Taci din gură, că nu ştii despre ce vorbeşti, făcu tatăl său, în timp ce-şi scosese calm o cutie de bere din frigider. -Tată, nu-i drept ce faci. Dacă ar fi trăit mama… -Ar fi fost de acord ( fâşş – desfăcând doza de bere). Spuma ieşi afară şi-i udă mâinile bărbatului masiv. Futu-ţi gura mă-ti! Băiatul ignoră vulgaritatea şi accentul tatălui său şi urmări şiret linia conversaţie: -Ba, n-ar fi fost de acord! Ce ştii tu? Nu eşti niciodată acasă! Pariez că nici nu ştii cu ce medie am terminat a zece-a. Tatăl lui Dragoş luă o duşcă de bere, după care începu să-şi desfacă foarte calm nasturii cămăşii albe, de muncă, rămânând în maieu: -Hai Dragoş, că n-am chef să mă cert cu tine. Ştii bine că trebuie să munces, pentru ca să ne întreţinem. Ştiu foarte bine că ţi-e greu, dar te-ai obişnuit. Ştiu că înveţi bine, ştiu! Dar ce să-i faci? Asta-i viaţa. Ţinem fruntea sus. Să ţii minte asta de la tac-t: fruntea sus, că mai bine mori în picioare decât să trăieşti în genunchi. Fiul cedă şi lăsă privirea-n pământ, oftând. Tatăl îi mângâie părul dezordonat şi ieşi din bucătărie, râgâind zgomotos. Uşa se închise în urma sa şi Dragoş părea pierdut. Cât de mult şi-ar fi dorit acum ca mama sa să fi trăit. L-ar fi înţeles cu siguranţă. Murise, însă, acum cinci ani, răpusă de cancer. Trecuse foarte greu peste acel moment, atât el, cât şi tatăl său, care de atunci se închise foarte mult în sine şi muncea foarte mult, chiar şi peste program, ca să-şi ţină mintea ocupată, să nu se gâdească la pierderea suferită. Copilul privea mutarea în Titan, cartier necunoscut lui, ca pe o greşeală. Se simţea incapabil în a se adapta noilor condiţii, noilor prieteni pe care o să şi-i facă. Îl afecta, dar se gândea că se va obişnui cu ideea, având în vedere că, de când mama sa nu mai era, crescuse singur, tatăl său fiind mereu la muncă. „O să-ţi arăt eu ţie!”, zise Dragoş uşii închise din faţa sa… Se trezi din reverie. Autobuzul opri în staţie. Se concentră adânc pentru a recunoaşte peisajul. „Bulevardul Basarabia”, îşi zise în gând. Nu mai era mult şi ajungea şi el acasă. Tatăl său probabil era la servici, aşa că nu-şi făcea probleme. Îşi imagina deja ibricul cu apă caldă care avea să devină ulterior ciocolată caldă, baia fierbinte şi un film la calculator, înainte să adoarmă buştean. Venea Ajunul Crăciunului. A doua zi se gândea să se ducă să-i cumpere tatălui său un cadou. Nu avea mulţi bani, dar mergea pe principiul „gestul contează.„ Intrarea spre Titan se zărea din depărtare. Câţiva fulgi începură să cadă grăbiţi pe geam. Dragoş se ridică greoi de pe scaunul care-i purta acum forma. Se ţinea strâns de bara rece. Îşi simţea picioarele înţepenit de la atât stat jos. Organismul său ducea lupte grele să treacă din starea latentă de « aproape adormit » spre « mişcă-ţi fundul, că trebuie să cobori din autobuz.» O frână şi uşile se deschiseră. Dragoş coborî în micul viscol care se iscase. Îşi înghesui bărbia în gulerul gecii şi începu să avanseze, cu zăpada scârţâind sub greutatea sa. Pentru prima oară în multă vreme, admira peisajul, deşi era unul nu foarte plăcut, lui îi plăcea. Zăpada predominantă peste tot, în preajma Ajunului, transforma, în ochii săi, Bucureştiul mohorât într-un loc de basm. Albul sclipitor de pe trotuar îi fura privirea, în timp ce mergea monoton spre blocul său. La scara lui observă doi băieţi, fumând. A trecut pe lângă ei cu capul în pământ, şi a urcat scările. Ecoul se auzea prelung, în toată casa scării. Blocul era tare neîngrijit. Mucuri de ţigară peste tot şi pereţii scorojiţi şi plini de graffuri. A scos cheile din buzunar care au scos un clinchet plăcut, care a rupt tăcerea mortuară. Nu nimerea gaura cheii. Întinse o mână să aprindă becul de pe etaj. Nimeri întreupătorul şi apăsă. Nimic… Privi în sus şi oftă, dând neaprobator din cap. Becul fusese furat. Până la urmă a decuiat uşa şi a intrat: „Iubitooo, am ajuns acasăăă,” strigă el. Mereu striga aşa, conştient fiind că nu avea cine să-i răspundă. Scutură ghetele de zăpadă şi-şi scoase fesul în faţa oglinzii. „Doamne ce păr am!” Încet, fără nici o grabă, se descălţă, rezemându-şi o mână de perete, aruncă încălţările într-un ungher întunecat şi intră în bucătărie, încă dând cu mâna prin păr, poate-poate va sta, într-un final, mai puţin rebel. Scoase un ibric, făcând multă zarvă printre farfurii şi căni, până a găsit ceea ce căuta. A rotit robinetul din care a început să curgă o apă bocnă. Câteva minute mai târziu, Dragoş sorbea cu nesaţ din ciocolata sa caldă, urmărind la televizor un documentar interesant despre conspiraţii politice. Deodată, ca lovit de o idee inovatoare, se ridică şi, sub scârţâitul enervant al parchetului, se deplasează greoi spre baie. Dă drumul la apa caldă. Cu degetul verifică apa, aşteptând să curgă totuşi şi apa caldă. Însă era foarte rece, îi amorţeau degetele verificând-o. Se uită în oglindă, lăsând apa să clipocească în cadă. Era mic de statură, abia se vedea de la gât în sus în oglinda din baie. Pletele creţe îi acopereau urechile şi fruntea. Pe spate, câţiva cârlionţi rebeli îi stăteau în sus. Pistruii proeminenţi de pe pomeţi, combinaţi cu un nas mic şi cârn, îi făceau faţa de aşa natură încât nu-i dădeai mai mult de doisprezece ani. Dragoş se imagină purtând în cap o şapcă cu o elice deasupra, în mână cu o acadea mare. Râse la această imagine şi se întoarse spre cadă. Apa, în sfârşit, era caldă. Puse dopul şi ieşi din baie, dorind să termine restul de ciocolată caldă, până nu se răcea. Televizorul afişa acum purici. « Probabil din cauza viscolului, » îşi zise, închizându-l din telecomandă şi aruncând-o cât colo. Cu un sorbit terifiant, Dragoş a golit cana gâfâind obosit. Când se reîntoarse în baie, un abur de nedescris primà în încăpere. Ca şi când ar fi fost obişnuit cu astfel de condiţii, băiatul îşi dădu calm papucii de casă jos, pijamalele şi se băgă în apa fierbinte, lăcrimând de durere. În zece minute însă, stătea relaxat, cu ochii închişi, meditând la nimic în mod special. Venea Crăciunul! Ce sărbătoare frumoasă! Se lăsă şi mai mult în apă, ajungându-i acum până la gură. De afară, din depărtare, se auzea sirena poliţiei… — Ai de gând să pasezi şi mie ţigara aia sau trebu’ să-ţi pleznesc una? -Stai bă, eşti aiurea! -Am pus amândoi bani pentru haşu din ea, hai mai repede! Băiatul cu ţigara în mână, a tras un fum, ţinând în piept şi zâmbind tălâmb. Celălat, mai nervos, i-a smucit ţigara pe jumătate terminată, din mână şi trase şi el, nerăbdător, un fum: -Boule! Simţea cum fiecare celulă a corpului său e invadată de plăcere. Simţea mici furnicături în plămâni şi, pe măsură ce timpul trecea, capul îi devenea din ce în ce mai greu. Amândoi păreau plini de extaz, privind în gol, spre ninsoarea care începuse de ceva vreme. -Bă, e bun rahatu’ ăsta, nu glumă! -Pe bune, o să mai luăm deacu’ de la Korn, că văd că are panaramă bună. -Îhâm! -Bă, ţie nu ţi-e rece la fund? Stăm de ceva timp la scară. -Du-te bă d’aci, tu ai curu’ din porţelan, d’aia răceşti o dată la trei zile. Ţi-o fi dat mă-ta să mănânci când erai mic numa’ zmeură şi suc de dude. -Ai noroc că-s praf, că acu îţi boxam o rachetă, de nu te vedeai. -Puah, zise plictisit celălalt. Fulgii erau din ce în ce mai mari, şi Titanul, în mai puţin de douăzeci de minute era acoperit cu un strat nou de zăpadă proaspătă. Cei doi stăteau liniştiţi, pe scară. Au venit pe jos din Pantelimon, unde Korn le vânduse o marfă pe cinste. -Bă, tu mai ai vr’un spray? Simt nevoia să mâzgălesc ceva în ’nesară. -Frate, mai am doar unu’ alb. Îl vrei pe ăsta? -N-are a face, fac doar un tag ş-ajunge… -Bine, mergem mai târziu. Dar la Alina nu mai mergem? Zicea ceva d’un show deseară… -Pe bune, bă? -Ştiu că-s spart, da’ zic adevăru’, spuse băiatul, trăgând adânc din ţigară ultimul fum, aruncând-o în zăpadă şi trăgându-şi fesul pe ochi. -Poate trecem pe la ea, e oleacă de drum, dar nu strică să mergem, aşa-i frate? -Pace! Cei doi bătură palma zâmbind cu subînţeles. Telefonul unuia dintre ei sună zgomotos. Acesta scoase mobilul şi priveşte speriat pe display. -Cine e, bă? -E Bog… Alo! Pace, frate! Ce s-a întâmplat? Bă, bă, bă, vorbeşte’n puii mei mai rar că nu înţeleg nica’. Cine? Cum bă? Kevlar? Eşti sigur? Când bă? Pfai, să moară mama,. Nasol frate… Mersi că mi-ai zis… Hai, că ne mai auzim frate… Pace, ai grijă de tine. Închise telefonul şi se uită speriat spre amicul lui. -Ce e, bă? -L-au luat pe Kevlar sticleţii, frate! Acu o oră. L-au prins acasă cu 3 kile’ de dava. -Băi, să-mi bag! Antal, tu vorbeşti serios? -Ţi se pare ţie că glumesc? Bog mai avea oleacă şi plângea în telefon. -Să mor io, bă, nasoală treaba! Şi era de treabă, dracul. Antal începu să râdă: -Ţii minte când s-a luat la bătaie cu o babă pe stradă? -Când i-a gârâit în faţă? Gârâit sau râgâit? -Nuu, lu’ aia i-a luat sifoanele. Cealaltă, de vara asta. -Aa! Gata, gata, m-am prins! Tare, frate, tare! Râdeau amândoi cu lacrimi. Antal îşi băgă telefonul înapoi în buzunar. Până acum l-a ţinut în mână şi era deja acoperit de un strat subţire de zăpadă. -Bă, Shurpy! -Da, bă! -Îs io spart, or’ vine cineva din faţă? -Bă, parcă e cineva… Un băiat… Frate, nu e ăla care s-a mutat nou în blocu’ tău? -Ba da. -Şi? Ce-i de capu’ lui? -Un mucos, să moară mama, dacă nu. Numai în casă stă. Uite şi tu cum merge cu privirea în pământ. -Săracu’., zise Shurpy, dând ochii peste cap. -Antale! Dă şi tu o ţigară. -Da’ nu mai am, bă. Enervat, cu buzele ţuguiate de nervi, Shurpy scoate o ţigară şi o aprinde -Da’ mie nu-mi dai? -Să mă pupi în cur tu! Ce-s eu, bancher? Băiatul din depărtare a trecut pe lângă ei, cu privirea în jos. Cei doi îl analizaseră din cap până în picioare. Abia când acesta a dispărut în scară, lăsându-i din nou în liniştea nopţii, Shurpy trase adânc un fum şi zise: -Bă, e cam ruşinos. Trebuie botezat, probabil. -Lasă-l bă, ce ţi-a făcut? -Ai dreptate că e un mucos, dar ai văzut ce ţoale avea pe el? -Da’ ce legătură are? Poţi să ai ţoale. Degeaba, dacă nu ai caracter. -Bă, ia lasă-l dracu! Altă treabă n-avem? Ce facem? Mergem sau nu, la Alina, deseară? -Mergem, bă. De ce să nu mergem? Zice Antal scărpinându-şi părul scurt, blond. -Păi, hai să ne pornim, că ajungem târziu. Uite, s-a liniştit şi rahatu’ ăsta de ninsoare. Shurpy se ridică sprinten, îşi aranjează blugii largi şi aruncă ţigara. Antal se ridică şi el. Cei doi începură să înfrunte întunericul nopţii, dispărând în imensitatea capitalei… Nu-i chiar aşa de rău…

Calimera de Chiril Tricolici roman de călătorie   1   Nimic nu mă scoate mai repede şi mai bine din gânduri, nu mă deconectează, nu mă relaxează mai eficient ca volanul. Nu numai pentru că îmi dă o voluptate aparte; şoseaua mă absoarbe, conducerea maşinii mă implică total. Şi astfel, cele ce se întâmplaseră în ultimele zile şi mai ales în orele acelei dimineţi m-au însoţit doar un timp foarte scurt. Apoi, tot ce-mi spuneam era că voi scrie o carte, o carte al cărei erou fusesem fără să vreau. Pentru ea, pentru cartea aceasta, mă duceam pe litoral. Sezonul nu începuse, eram sigur că voi găsi o casă potrivită, o casă cu două sau cel mult trei camere, fără extinderi în curte, ca să am linişte şi în iulie sau august, când la „2 Mai” ai şansa să dai nas în nas cu toate cunoştinţele care în Bucureşti nu-ţi ies în cale cu anii. Şi de-aici toate cele şi tot restul… Normal, oamenii vin la mare să se odihnească, să se distreze – sigur, fără excese –, nu să lucreze. Umblam cu mintea prin curţile sătenilor din „2 Mai” când l-am auzit pe Max dând drumul unui „ham-ham” scurt şi mai ales enervat; o notă de iritare răzbise clar din lătratul lui. M-am uitat să văd ce s-a putut întâmpla, ce l-a putut deranja. Stătea de parcă nu el lătrase cu puţin înainte. — Măi şmecherie, umbli cu şomoioage de paie?! Şi-a întors mutrişoara şi m-a privit întrebător şi mirat, ba chiar uşor revoltat, ca şi când mi-ar fi spus: „Ce, ai iluzii auditive?!” A scos după aceea un soi de mormăit, ca o vorbă spusă în barbă, şi, luându-şi privirile de pe mine, şi le-a trimis cu preocupare, cu vădită preocupare, asupra şoselei: trebuie, vezi Doamne, să fie atent la cele ce se întâmplă în faţă. De puteai crede că în grija lui se afla maşina, el se găsea la volan, în timp ce eu eram doar un biet ajutor de şofer. La naiba, foxterierul dăduse în grandomanie! Boala asta face ravagii în ultima vreme şi, iată, ea a trecut chiar la căţei. Încă de la plecarea din Bucureşti se instalase ferm pe fotoliul din faţă, proptit în pernă ca cioara înfiptă-n par; aerul de gravitate îl păstrase tot drumul, dar eu, preocupat de ale mele, nu-i dădusem prea multă atenţie. Când sărise lângă mine de pe canapeaua din spate, îmi spusesem, datorită felului cum o făcuse, că voise astfel să-mi zică: „Să n-avem discuţii, nu iei nicio autostopistă pe drum, locul ăsta e numai al meu!”. Apoi, văzându-l stând nemişcat şi tăcut, îl lăudasem în gând că-i cuminte şi nu mă distrage de la condus. Trebuie însă să spun că nu rareori mă încercase senzaţia că am lângă mine un personaj plin de importanţă, deprins de mult cu puterea înaltelor funcţii. Ba chiar îl văzusem parcă ţinându-se cu mâna de brăţara portierei. Dar ceea ce mi-a dat cu adevărat de gândit a fost atitudinea lui la staţia de benzină de la intrarea în Constanţa. Instalându-mă la unul din rânduri, şi cum aveam de aşteptat, m-am grăbit să şterg parbrizul înceţoşat de musculiţele strivite pe el. Ei bine, în loc să-mi acorde recunoscător o privire, pentru că începusem cu partea lui de parbriz, trecea în revistă, cu ochi ironici şi dispreţuitori, maşinile instalate pe partea cealaltă a pompei, după care, guşindu-se de parcă ar fi fost coborât cu hârzobul din cer – de, era într-o Lamborghini Espada! – a adoptat o poziţie de plictisită, de princiar plictisită aşteptare. Pe dată nu i-am spus nimic, dar după ce-am aflat – de la Bucureşti plecasem cu plinul făcut cu o zi înainte – că se scumpise benzina (prima scumpire), l-am trimis dracului pe canapeaua din spate: Espada şi fără scumpirea benzinei e sărăcie curată, să nu se mai curcănească degeaba! Modul acesta de comportare a foxterierului constituia ceva inedit pentru mine căci, în cele câteva săptămâni de când îmi căzuse pe cap la Sinaia, se arătase dacă nu chiar modest, în orice caz plin de decenţă. Ieşisem din Tuzla, autostrada era complet liberă, întorcându-mă i-am zis, admonestându-l cu degetul: — Potaie, ai fost probabil câine de circ, de circ ambulant, călătoreai înghesuit cu alţi căţei într-un furgon, şi-acum, văzându-te într-o Lamborghini Espada, faci pe nababul! Unde crezi că te trezeşti? Ce-a fost cu aerul ăla de dispreţ boieresc faţă de maşinile obişnuite? Şi, vorbindu-i, m-am întrebat dacă nu cumva Max bănuieşte sau poate are chiar certitudinea că în cartea pe care mă duceam s-o scriu la „2 Mai” el va fi unul din personaje. Zicându-şi, deci, că va intra în literatură, i-a şi mirosit a istorie! Şi nu m-am putut abţine să nu izbucnesc: — Amice, erou de roman eu te fac! Ştii ce-a spus Platon!… Aşa că nu-ţi bârliga coada! N-am continuat, o tablă indicatoare de preselecţie spre Costineşti m-a făcut deodată să-mi spun că n-ar strica să încerc mai întâi în această comună. O amică fusese într-o vară şi nu dusese lipsă de peşte. A fost gândul care a trimis piciorul pe frână – la „2 Mai”, singura speranţă. Rămăseseră undiţarii. Într-o vară mă abătusem din curiozitate la Costineşti şi tot ce-mi rămăsese în minte era copertina unui viitor restaurant, o copertină ce sugera zborul, o copertină ca o aripă încordată de pescăruş sau, mai curând, ca un „zmeu” gata să se înalţe, tras de-o sfoară, în aer. Am căutat-o din priviri, ştiind cum domina plaja, dar n-am reuşit s-o găsesc: Costineştiul se transformase într-o adevărată staţiune. Crescuse mult spre sud, astfel că satul nu fusese afectat. Strada principală, încadrată cu pomi şi bogate tufe de trandafiri, casele arătoase, curţile îngrijite, pline de flori mi-au făcut o bună impresie şi am parcat. Înainte de a-mi căuta o gazdă, am zis să fac o scurtă prospecţie, să văd ce şi cum. Pe terasa unei cofetării se bea pepsi, bere, cafea. Era curăţel, galantarele pline, lume cât să stai doar câteva minute la rând… Ceva mai încolo, în direcţia plajei, într-o gheretă mai mare, se vindea pâine şi, tot aici, o vitrină frigorifică expunea sticle cu lapte şi borcane cu iaurt Iaurt la acea oră a după-amiezii era un semn din cele mai bune! Dar cele mai multe puncte le-a marcat în favoarea sa Costineştiul, alături, în magazinul alimentar cu autoservire. Mă uitam şi nu-mi venea să cred ochilor: la raionul de mezeluri – salam de Sibiu, crenvurşti, crenvurşti, nu poliş, micuţi, subţirei, crenvurşti adevăraţi, şi mai ales şuncă adevărată, şuncă de Praga, nu din alte alea, şuncă din pulpă de porc. Hotărârea era luată – rămâneam cu Max în Costineşti. Numai să nu-i vină cuiva ideea, vorba lui A.E. Baconsky, de-a îmbunătăţi lucrurile. Cumpărasem de toate, şi când să depun pachetele în portbagaj – în habitaclu se găsea Max, iar el, văzându-mă sosind cu braţele încărcate, abandonase grandomania şi începuse să se şerpuiască năvalnic –, mi-am dat seama că viitoarea mea gazdă va trebui să aibă neapărat frigider. Acţionasem sub impulsul psihologiei de-a cumpăra când găseşti. În prima curte în care am intrat, cu garaj şi casă nouă în formă de vilă (aveam să aflu mai târziu că e a unei somităţi locale şi nu închiria camere), n-a răspuns nimeni la apelurile mele. Ieşind în stradă, am văzut puţin mai departe un grup de femei stând de vorbă şi una dintre ele m-a întrebat pe cine caut. „Nu-i nimeni acasă, sunt plecaţi la Constanţa”, mi-a zis, informată. M-am apropiat şi le-am spus ce căutam. — Pentru cât timp? S-a interesat grăbit şi ferindu-şi privirea cea care mă chestionase. — Pentru două-trei luni. Era un răspuns adevărat şi mai ales un răspuns de o sută de puncte, mi-am dat seama după luminiţele de bucurie din privirile cu care m-a cercetat scurt, încercând să-şi ascundă surprinderea. — Poftiţi să v-arăt, s-a oferit şi s-a desprins de grup, ca şi când i-ar fi fost teamă să nu-i ia alta înainte. Era chiar casa lângă care ne aflam. O casă clădită solid, în fundul curţii, plină cu flori, fusese amenajat gospodăreşte şi un garaj de scânduri; porţiunea de lângă casă era betonată, sub pomi se aflau două mese, prima din ele avea fixată, prin mijlocul ei, ca la restaurantele de vară, o umbrelă multicoloră… Din antreu am trecut în altul mai mărişor, un fel de hol, apoi în prima cameră dinspre stradă. Divan-studio pentru două persoane, şifonier, două fotolii, şi mai ales o masă care întrecea toate aşteptările mele, aşezată în dreptul ferestrei. Pe lada studioului văzusem o veioză… — Frigider aveţi? M-am interesat cu gândul la ceea ce cumpărasem. — Ei, na… Sigur c-avem! A zis uşor ofensată, adică cum să n-aibă ei frigider?! E-n garaj, că la bucătărie se face prea cald. Să vedeţi şi bucătăria, m-a îndemnat. Că mai târziu o să vină probabil şi doamna… — N-o să vină, pentru că nu-s însurat. Femeia a vrut să spună ceva, dar s-a abţinut. A făcut-o însă în aşa fel încât să văd că ea s-a cenzurat. Voia să afle fără să întrebe şi mă îndemna astfel, prin reprimarea afişată, să vorbesc singur, să-i spun, să-i spun eu cine sunt şi ce fac, adică eu n-am serviciu, cum vine asta că voi sta două-trei luni, când toţi sezoniştii nu stau decât două sau cel mult trei săptămâni?! Eram un chiriaş nesperat, mai ales că-i ocupam o cameră încă la începutul lui iunie. Am privit bucătăria din prag. Era destul de spaţioasă, o ordine desăvârşită, aragazul sclipea, fereastra şi uşa aveau plase împotriva muştelor. — Câte camere daţi cu chirie? Am întrebat, cu gândul la liniştea mea din perioada de vârf a sezonului. — Trei. Aia pe care v-am arătat-o şi altele două. Mai dădeam una, dar băiatul col mic s-a însurat de câteva luni. E maistru în portul cel nou din Mangalia. Şi l-a tras şi pe soţu’ acolo. Că solar a fost tractorist şi dacă a fost tractorist i-au dat o macara în primire. E şi câştigul mai bun… Sunt şi opt ore… Le-ai lucrat – vii acasă. Nu te scoate ziua şi noaptea pe câmp. Că la ţară întotdeauna a fost muncă multă şi bani mai puţini. — Şi pentru cameră cât cereţi? — Păi cât să cer? Cât se cere… Că dumneavoastră aţi mai stat probabil la Costineşti, nu veniţi prima dată! Să v-arăt şi instalaţia pentru duş, a zis, invitându-mă s-o urmez. Ştiam de la” 2 Mai” cam ce reprezintă o asemenea instalaţie – un bazin cu apă la înălţime şi o cabină improvizată din scânduri; eram bucuros că exista. Dar când am ajuns în spatele garajului şi am văzut, în cabina podită, două robinete deasupra cărora se afla câte o inscripţie „Apă caldă”, „Apă rece” am rămas de-a dreptul uimit. — Apă caldă de unde? Am întrebat-o mirat. — Păi asta e! Ia uitaţi-vă pe acoperişul garajului! M-a îndemnat, trăgându-se cu spatele pentru a face loc privirii. Era o treabă simplă şi ingenioasă: pe tabla acoperişului fusese montată în bătaia soarelui o serpentină vopsită în roşu, luată, cum mi-a explicat gazda, de la cazanul unei locomotive scoasă la reformă şi destinată fierului vechi. Ţeava n-avea însă o desfăşurare prea mare şi ca volum nu putea conţine o cantitate suficientă de apă, aşa că mi-am exprimat îndoiala cu privire la capacitatea ei de a servi scopului dat. — Păi la bere cum se-ntâmplă? De-o răceşte cu serpentina când o serveşte la halbă? Berea trece prin serpentină şi se răceşte cum îi gheaţa în care-i serpentina băgată. Aşa-i şi aici. Trebuie să adaugi apă rece, altfel n-o poţi suferi de fierbinte ce-i. Femeia era foarte mândră de ce-i dăduse prin cap soţului ei când nici nu fusese vorba de „criza asta mondială de combustibil”, a drăcuit pe cei care au „scornit” criza, că de azi, cu noul preţ al benzinei, nu-ţi mai dă mâna să scoţi maşina din curte şi se-aude c-o s-o mai scumpească o dată, şi ce se-aude aia se-ntâmplă, aşa s-a auzit şi de scumpirea asta de-acu. În timp ce vorbea, pentru că tot mă găseam în vecinătatea celor două closete – umblând prin lume să văd şi să ştiu, am ajuns şi la părerea că W.C.-urile publice vorbesc cel mai bine despre gradul de civilizaţie al unui popor – am aruncat o privire în unul din ele. Recipient de porţelan cu piciorul îngropat în pardoseala de ciment, colac, hârtie igienică… În cele din urmă, gazda mi-a spus preţul camerei, 45 de lei pe zi, asta dacă e aşa cum am zis, că voi sta două-trei luni. M-am declarat de acord şi, la cererea ei, i-am dat buletinul de identitate şi i-am plătit înainte pe o lună, ca să facă „cele cuvenite cu O.N.T.-ul, degeaba crede lumea că-i rămân ei toţi banii”. Lamborghini Espada a intrigat gazda în şi mai mare măsură, dar femeia nu s-a mirat şi nici n-a întrebat; adică de ce să se mire şi să-ntrebe, ce, ea nu ştie ce maşini există pe lume, ea n-a mai văzut maşini, a văzut ea maşini fel de fel. Aştepta tăcută şi, după cum mi-am dat seama, bosumflată, să descarc bagajele din maşină. Mă întrebam cărui fapt se datora atitudinea asta a ei, ce-a deranjat-o, pentru că ea fusese aceea care îmi arătase locul unde să parchez maşina în curte, când am auzit-o bodogănind: — Să spun drept, mie c-aveţi câine nu-mi place. Dacă ştiam c-aveţi câine… Oameni cu câini şi copii nu primesc, să fie cine-o fi şi oricât ar plăti. Rup florile, se joacă cu mingea, fac gălăgie… De nu se mai odihneşte nimeni în casă. — În privinţa asta să nu aveţi nicio grijă, uitaţi-vă la el cât poate fi de cuminte! Max era însă mai curând impertinent. Cu toate că lăsasem deschisă portiera de la volan, el, păstrând acelaşi aer de măreţie, continua să rămână înfipt pe fotoliu, de parcă, adus la reşedinţa-i de vară, aştepta să-l invit să coboare, după care să-l urmez în casă, cărându-i bagajele. Să nu fi fost plecată maică-mea la Govora, nu pupa el marea, fir-ar el de căţel! Şi sunt convins că, la întoarcere, nu l-aş mai fi găsit: maniacă a curăţeniei, mama l-ar fi dat de suflet cuiva, din pricina asta n-am avut niciodată câini sau pisici. Gazda a scos un mormăit de neîncredere, a vrut să zică ceva, dar n-am lăsat-o şi i-am luat-o înainte: — Spuneţi-mi, daţi cumva şi pensiune? Mă interesează doar masa de prânz şi nu sunt nici mâncăcios şi nici năzuros. La restaurant se pierde o grămadă de timp… — Nu, nu dau, a zis cu pornire. — Drept să spun, mi-a plăcut cum mirosea în bucătărie mâncarea, sunteţi, cu siguranţă, o foarte bună gospodină; cunoşti omul de cum te uiţi la el! — Nu dau, că-i bătaie mare de cap, şi-a îmbunătăţit ea în mod evident tonul. Şi noi şi-aşa suntem patru la masă. Soţu’ e pretenţios, nu-i din ăla să-i pui o ciorbă în faţă şi-un felul doi din te miri ce. Masa-i la el cu dichis!… Pusă ca la restaurant. Faţă de masă, tacâmuri, şerveţel, şerveţel de pânză, nu de hârtie, că cine ştie, zice, cum s-o umbla cu ele şi pe unde zac şi se pune tot praful pe care-l ridică ăia cu mătura şi tu te ştergi, zice, cu ele la gură. Şi ia să nu fie solniţa pe masă!… Vara, o brânză şi o roşie la ţuică, iarna serveşte un mezel… Păhăruţul cu ţuică şi-un pahar, două cu vin – asta se ştie! Bine, ţuica şi vinul îs ale noastre, c-avem o palmă de vie în spate… Roşiile-s tot ale noastre… — Da’ peşte se găseşte în sat? Am adus-o la oile mele. — Noi nici în ochi să nu-l vedem! Nici eu, nici soţu’, nici copiii. Numai noră-mea asta mică mai pofteşte, că-i moldoveancă. — Da’ de găsit se găseşte? — Dacă ştii la cine să-l cauţi, se găseşte. — Mă-nvăţaţi dumneavoastră… — Păi, învăţătura nu-i alta decât cherhanaua. Vă sculaţi mai devreme, să fiţi acolo la şapte, când vin pescarii din larg… — Departe? — Vreo doi kilometri. Da’ aia la care o să vă trimit să serviţi masa de prânz… E tot pe strada asta, după alimentara aia mică pe colţ, să-ntrebaţi de Tarsiţa. Tarsiţa Balabaş. Găteşte gustos – aşa o laudă lumea –, îi curată și are mereu peşte. Pe cine am trimis a fost mulţumit. Acu’ nu ştiu… Anu’ trecut dădea cu douăzeci de lei masa, da’ zicea că nu-i mai convine. Că dacă, încet-încet, se scumpesc toate, că aţi văzut benzina cât s-a făcut, şi se scumpesc ele şi care n-au fost date în ziar, că statu’ aşa-i: îţi dă c-o mână şi cu două îţi ia, o cere şi ea douăzeci şi cinci. A deschis portiţa un bărbat bine clădit, în jur de cincizeci de ani, şi după felul cum a intrat nu putea fi decât stăpânul casei. A dat bună-ziua şi şi-a văzut mai departe de drum, ca şi cum ar fi spus că închiriatul camerelor e problema femeii, el nu se amestecă în asemenea treburi, nu-s de demnitatea lui asemenea lucruri. — Să vorbiţi cu ea, cu Tarsiţa, să vorbiţi încă de azi dacă vreţi să mâncaţi de mâine la ea. A patra casă după ce treceţi colţul alimentării, a mai zis gazda şi s-a grăbit după soţ. Instalarea mi-a luat vreo jumătate de oră. Am aranjat pe masă toate cele necesare scrisului şi după un duş care a făcut să dispară oboseala celor cinci ore de drum – din cauza unui soare cam mincinos al acelui sfârşit de după-amiază, despre o baie în mare nici nu putea fi vorba (şi totuşi apa venită prin serpentină fusese fierbinte) –, am pornit cu Max în recunoaştere. De la început, staţiunea crescuse ceva mai modest, cu bungalow-uri din lemn, înşirate pe o parte a lacului amenajat pentru sporturi nautice. Apoi au fost construite bungalow-uri din piatră, o adevărată pădure de bungalow-uri, şi erau în curs de finisare câteva hoteluri cu opt şi zece etaje. Alei asfaltate duceau spre săli de mese, spre un teatru de vară, spre discoteci, săli cu jocuri mecanice… Studenţii şi elevii nu luaseră încă vacanţă, dar staţiunea, după cum arăta forfota de pe alei, era ocupată la capacitatea ei maximă de cazare, cu tineri şi tinere din întreprinderi, sosiţi, desigur, prin B.T.T. Venisem din curiozitate aici; interesul meu viza de fapt plaja din dreptul satului, aşa că am făcut drum de întoarcere pe malul mării. Plaja nu era cu nimic mai prejos decât cea de la” 2 Mai” şi avea infinit mai multe dotări. În apropiere de sat, am descoperit printre copaci copertina cu pricina – clădirea restaurantului fusese de mult ridicată. Şi am dat peste o nouă poartă cu paznic. Porţile erau ale unui gard de vreo doi metri înălţime, cu plasă de sârmă, prinsă de stâlpi îngropaţi în ciment, şi se întindea tocmai din capătul celălalt al staţiunii. Mă mai întâlnisem cu el, era un gard parcă de lagăr, am încercat să-i ghicesc rostul – se cheltuise atâta fier, ciment şi bănet – dar n-am reuşit. Aşa cum n-am reuşit să desluşesc sensul porţilor zăvorâte cu lacăte, al paznicilor în uniforme ce stăteau la umbră pe un scăunel, căci lumea ieşea şi intra în voie prin nişte portiţe alăturate. N-am rezistat şi m-am adresat paznicului, întrebându-l dacă-i interzis cumva de trecut. — Cum o să fie?! — Atunci matale de ce stai aici? — Păi dacă iau leafă… Dacă iau leafă nu trebuie să stau?! Trebuie, nu?! L-am servit c-o ţigară, am luat şi eu una şi am continuat în timp ce i-o aprindeam pe a lui: — Păziţi să nu între maşini? — Cum să între, dacă poarta are lacătu’ pus!… — Atunci care ar fi rostul dumitale? — Ca să nu se întâmple nimic. — Ce să se-ntâmple, tataie? — Să sară cineva gardul, de pildă. — De ce-ar sări când portița-i deschisă?! Portiţele astea se încuie vreodată? — Nţ, a negat. — Dar gardul?… Rostul lui care-i? De ce l-or fi ridicat? — Păi cine să ştie?!… — Şi sunteţi mulţi paznici care au gardul ăsta aşa, în primire? — Suntem, a zis şi, părându-i parcă rău de răspuns, s-a încontrat deodată: Da dumneata cine eşti de-ntrebi? — Întreb şi eu să pricep… întrebi, nu? Când singur nu te poţi dumiri! Ceva mai încolo am aflat un nou restaurant, de data aceasta cu autoservire, dar fiind abia început de sezon, funcţiona până una alta ca berărie. Am dat apoi peste o altă poartă şi peste un alt paznic. Printre pomi fuseseră construite bungalow-uri cu etaj, ca nişte mini-hoteluri… încă o poartă, încă un paznic, şi un nou restaurant, „Doina”, un local cu pretenţii. Dintre cuburile de sticlă ce înscriau pe înălţime numele restaurantului fusese spart, şi spart rămăsese, exact cel cu litera „D”, dar în rest totul părea foarte în regulă. Mi-a plăcut atmosfera, mi-a plăcut că de pe terasa lui, împrejmuită cu un gărduleţ din piatră de calcar, se vedea marea. Am revenit acolo pe înserate. În răstimp, am rezolvat cu Tarsiţa problema mesei de prânz, am scris două scrisori, mi-am pus treningul şi, ducându-mă la poştă să expediez scrisorile, am alergat pe şoseaua ce duce spre autostradă, treabă pe care aveam s-o fac aproape seară de seară, ca absolut necesară după atâtea ore de stat pe scaunul mesei de lucru. Mâncasem, mă gândeam, cu o bere în faţă, cum aveam să încep cartea, când atenţia mi-a fost atrasă de doi oameni în vârstă ce se aflau nu departe de mine. Bărbatul părea trecut de 65 de ani, ea, desigur soţia, nu arăta cu mult mai puţin. Când i-am văzut intrând mi-am imaginat cum vor sta într-o tăcere cvasitotală, întreruptă doar pentru a-şi plasa mici răutăţi, izvorâte din acreala unei căsnicii de mult plicticoase. Nu era aşa, râdeau amândoi cu o poftă molipsitoare, tocmai asta îmi şi atrăsese atenţia. I-am observat discret. La început am crezut că-şi povestesc reciproc anecdote, pentru că vorbeau când unul, când celălalt; dar câte anecdote noi putea să spună un soţ celuilalt? Atunci ce-şi povesteau, ce-şi tot spuneau încât să le provoace râsul întruna? Erau înalţi şi zvelţi, purtau amândoi pulovere largi care le dădeau o ţinută sportivă; ar fi trebuit să remarc asta, chiar dacă fusesem preocupat de-ale mele, de cum îşi făcuseră apariţia în local. În partea închisă a restaurantului, o minte cu spirit comercial organizase o discotecă şi în loc să stea goală, din lipsă de clienţi cu buzunare ceva mai pline de bani, sala se umplea încă de la opt seara, când se deschidea discoteca. Amatorii de dans erau în special tinerii cazaţi în bungalow-urile din imediata vecinătate, în marea lor majoritate cehoslovaci, R.D.G.-işti, polonezi, îi văzusem când veniseră grup după grup. Ei bine, după ce-au făcut plata, cei doi s-au îndreptat şi ei spre discotecă. Mi-a plăcut asta şi în curând i-am urmat. Intrarea nu se plătea, dar erai obligat să consumi băuturi scumpe, cu etichete străine; nu pot să spun că mă dau în vânt după ele, chiar dacă desigilez sticla cu propria-mi mână. Nu i-am spus-o chelnerului, m-am făcut înţeles şi omul mi-a adus vin disimulat într-un pahar-sondă şi tot în pahare din astea înalte – apă minerală şi cuburi de gheaţă, în zadar am încercat să reperez perechea după care venisem, mai-marii localului puteau fi premiaţi pentru modul exemplar cum respectau consemnul de-a economisi energia electrică. Singurul pus bine în lumină era disc-jockey-ul aflat la pupitru şi am avut surpriza să văd în persoana lui pe fratele mai mic al unui prieten. Terminase Psihologia, îl ştiam făcându-şi pasionat meseria într-o mare uzină bucureşteană… Şi mi-am zis că optase pentru proiectata căsătorie şi deci pentru plecarea în Israel cu viitoarea soţie. M-am dus la pupitru şi cum nu văzusem încă un disc-jockey la lucru, am urcat pe podium să-l asist. — Ce naiba cauţi aici? A izbucnit, fără voia mea, întrebarea. Mi-a făcut semn să tac, pentru că se aude totul în microfon. La terminarea bucăţii a conectat instalaţia pe magnetofon şi, coborând, mi-a zis că „i-au dat papucii de la uzină”. — Dar spuneai că n-ai ce să cauţi acolo cu. Ea!? Că nu pleci din ţară!? — Nu din cauza asta. Au zis pur şi simplu că nu mai au nevoie de mine. Când au văzut că-mi iau în serios meseria, m-au pus pe făraş. Şi-acu’ le distrez pe nemţoaicele astea care dansează între ele. — Chiar, asta ce mai vrea să-nsemne? M-am mirat, pentru că numai în Uniunea Sovietică mai văzusem dansând fete cu fete. — Vrea să-nsemne că dacă n-aş fi făcut pe disc-jockey-ul în studenţie, umblam acum pe la forţele de muncă să-mi găsesc un serviciu. Uitându-mă după chelner ca să-i spun să aducă un pahar pentru Dinu, am zărit perechea în vârstă dansând mai retras, chiar în marginea aceea a ringului. Se mişcau reţinut, cu elegantă discreţie, dar o privire atentă îţi dezvăluia că muzica „Disco” e foarte apropiată de inima lor. Iată, mi-am zis, doi oameni care ştiu că se poate îmbătrâni şi frumos, că se poate îmbătrâni tinereşte. Aveam să-i mai întâlnesc de câteva ori cu diverse prilejuri şi de fiecare dată am făcut tot felul de presupuneri în legătură cu profesiunea lor. Într-o scară i-am revăzut pe terasa restaurantului „Doina”, la gândul că vor pleca în curând din Costineşti mi-am pregătit la repezeală o mică stratagemă şi m-am dus la ei. — Nu vă supăraţi, sunteţi sculptorul Dorobanţii, nu? Am zis, pentru că de obicei oamenilor nu le displace când sunt confundaţi cu somităţi din lumea artistică. — Dacă doriţi un autograf, să ştiţi că n-am luat cu mine nicio lucrare, a spus prietenos şi s-a grăbit să adauge: Nu, nu sunt sculptorul Dorobanţii. Iar dacă vă par cunoscut, înseamnă că m-aţi văzut într-o sală de judecată. Am fost judecător. Sau întrebarea dumneavoastră e doar un pretext, un pretext ca să-mi invitaţi soţia la dans? Vă rog, puteţi să dansaţi, a încuviinţat şi a făcut un gest în direcţia ei. Am invitat-o. De câteva zile pe terasă cânta o orchestră, în timpul dansului, am întrebat-o dacă a lucrat şi ea tot în justiţie. Mi-a zis că nu, a fost contabilă-şefă într-o întreprindere din industria lemnului. Când m-am întors de pe ring, fostul judecător ne-a primit cu un zâmbet de satisfacţie ghiduşă. — Ei, Ana, ce zici cum i-am făcut-o domnului?! Şi-a izbucnit în râs că mi-o făcuse. — Nu mi-aţi făcut-o deloc! Am protestat. Doamna e-o dansatoare excelentă! — Dar sunt mai înaltă şi-n plus, băbătie! A fost de tot hazul pentru ăştia din jur! A adăugat, amuzându-se. 2   Eram mulţumit, lucrul mergea binişor, îmi plăcea cum ieşea cartea şi respectam riguros programul pe care mi-l impuseseră. Mai existau şi abateri, ele se cam înmulţiseră în ultima vreme – de, oameni suntem – o abatere trebuia să fac şi în după-amiaza aceea. Ortansa îmi spusese că i-ar face plăcere o plimbare cu maşina prin staţiunile litoralului; avea probabil nostalgia locurilor pe unde fusese în trecute vacanţe. Era cazul deci să mă simt, să-i fac şi ei hatârul acesta, mai ales că fata era cât. Se poate de înţelegătoare, nu mă sâcâia cu tot felul de chestii. Seara mergeam de obicei să dansăm şi tot restul, dar ziua rămânea singură, căci eu dispăream de pe plajă când grupul lor abia se instala şi nu reapăream decât seara târziu. De când parcasem la sosire Espada n-o mai mişcasem din loc şi cum îl ştiam pe Max mare amator de plimbări cu maşina, am zis să-l iau şi pe el. Să-l recompensez în acest fel pentru privaţiunile la care eram nevoit să-l supun după stabilirea la Costineşti. Ca să n-o supăr pe gazdă, mai ales că solicitanţi pentru camere erau acum berechet, ţineam foxterierul tot timpul în casă şi nu-l scoteam decât pentru a face alături de mine pas alergător pe şosea. Era foarte puţin. Dar cel mai mult îmi părea că suferă Max din pricina puţinelor mele ore de plajă. Nu-mi închipuisem că poate să-i placă atât de mult apa, s-ar fi jucat la marginea ei ore în şir. Curios, după ce se usca, părul scurt, creţ, căpăta strălucire, petele de negru şi castaniu, în loc să se estompeze din pricina sării, deveneau şi mai intense. Dimineaţa se instala lângă uşă şi de acolo, deoarece îi interzisesem să latre, mă dojenea cu privirea, ca şi când mi-ar fi zis că pierd nepermis de mult timp cu făcutul cafelei. Plecam şi, odată ieşit pe portiţă, devenea iar grandoman. Ridica boticul de i se făcea o cută la ceafă, păşea în faţă şi până la plajă n-ar fi întors capul indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Când să ne întoarcem însă acasă, o mai mare nenorocire nici că se putea. Se oprea pe drum şi lătra de-ai fi zis că mă strigă. Dacă mă prefăceam că nu-l aud, insista până mă întorceam să văd ce doreşte şi atunci o lua înapoi în direcţia plajei. În maşină Max a stat tot timpul bosumflat şi nu s-a arătat măcar preocupat de construcţiile litoralului, aşa cum face de obicei când trecem prin vreun oraş şi când aleargă de la o fereastră la alta, ca şi cum n-ar vrea să-i scape nimic. Era supărat că-l expediasem pe canapeaua din spate când o invitasem pe Ortansa să urce. Ştiam că n-o agrea, dar s-o mârâie era prea de tot! În definitiv, ce voia? La întoarcerea din Mamaia am hotărât să opresc la Constanţa, ca să-mi tratez prietena cu pizza, pentru că trebuie să ştiţi, oameni buni, că sunt un bărbat atent cu femeile. N-am putut însă traduce în fapt intenţia mea, pentru că la pizzerie am găsit o coadă ce începea din stradă. Este singura din oraş – dacă pizza e atât de căutată, nu înţeleg de ce nu sunt deschise încă două-trei pizzerii, materie primă avem, slavă Domnului, nu trebuie s-o aducem de peste ocean… Chiar nu vrea nimeni să ne ia banii!? Nu se gândeşte nimeni să adauge la preţul pâinii, rămas acelaşi de aproape 30 de ani (ceea ce e foarte bine!) venituri din produse atât de uşor de făcut!? Ne-am întors aşadar în Piaţa Ovidiu, unde îmi parcasem maşina, şi un incident mi-a adus în minte o întâmplare cu un publicist polonez.