Carti politiste nesortate pe categorii de autor

La un pas de moarte de Renee Dunan 1 DEŞERTUL FOAMEI     Încă din anul 1910 începusem să călătoresc prin Asia centrală. Aventura ce am să v-o istorisesc aici – una din acelea cărora în Franţa li se spune „îndrăzneţe” – mi s-a întâmplat în vara anului 1922. În 1914 fusesem mobilizat ca agent secret prin vecinătatea coastelor Mării Negre, pe care le-am cutreierat în lung şi în lat, poate de zeci de ori. Cu acest prilej, a trebuit să iau parte la întreaga comedie de politică financiară ce s-a jucat între Golful Persic şi Marea Neagră, mai cu deosebire după sfârşitul anului 1917. Aceasta, din cauză că finanţa internaţională, entuziasmată de prăbuşirea ţarismului, râvnea, cu ajutorul unor trupe alese pe sprânceană, să pună mâna pe bogăţiile imense de care abundă Georgia şi, totodată, pe zăcămintele de petrol din Baku. Numai că în această luptă aprigă se aflau faţă în faţă două-sisteme bancare – al Franţei şi al Angliei – fiecare lucrând cu metoda lui. Clemenceau trimisese acolo pe toţi foştii subofiţeri ai batalioanelor din Africa precum şi companii disciplinare, socotind că printr-o acţiune rapidă şi brutală vor lua locul gentlemenilor englezi. A fost o luptă puţin tragicomică, în cursul căreia au căzut foarte puţini morţi. Dar adevăraţii beneficiari au fost Sovietele care, în 1918, recucereau Georgia printr-o lovitură neaşteptată şi măiastră. Nu-i vorbă, truda lor nu fusese nici simplă şi nici uşoară. Dar se cuvine să recunoaştem că sunt diplomaţi din instinct, ca de altfel toate popoarele a căror rasă îşi are obârşia în Asia, pământ al chibzuinţei şi mai ales al calculelor nepripite. Mă aflam, prin urmare, la Batumi, în ziua când a intrat acolo armata sovietică. Francez şi însărcinat eu o misiune delicată, am fost nevoit să părăsesc oraşul într-ascuns, neoprindu-mă decât la Constantinopol. Acolo, m-au ţinut şase luni de zile cu făgăduiala că voi fi trimis din nou în Asia, unde goana însetată după concesiuni petrolifere începea să atragă numeroase bande de aventurieri. În sfârşit, am fost demobilizat la Constantinopol şi, curând după aceea, angajat de Statele Unite cu organizarea şi conducerea unei expediţii prin Kabul, Khiva, Aralsk, pe marea de Aral şi apoi prin Astrahan, pe Caspica. Era vorba, nici mai mult nici mai puţin să tai drumul Sovietelor, care coborau de la Orenburg de-a dreptul în Buharia, unde ei constituiseră o republică, ce-şi întinsese hotarele până la Indu-Kuş. La epoca aceea regiunea era cam în fierbere. Este o mare imprudenţă să trezeşti aceste popoare adormite în mijlocul Asiei de câteva mii de ani. Sunt oameni care duc, acelaşi fel de existenţă de peste treizeci de veacuri, din generaţie în generaţie. Îi întâlneşti presăraţi de-a lungul unor teritorii imense şi cu toată slaba lor densitate, se găsesc însă, ici-colo, aşezări enorme. De altminteri sunt cu mult mai numeroşi decât pretind geografii… Dar dacă aceştia vieţuiesc în cercul unor tradiţii grozav de înapoiate, nu trebuie să-i credem prea „conservatori”. În afară de religia lor, par destul de schimbători, iar inteligenţa cu care se fălesc e în stare să asimileze cu aceeaşi uşurinţă ca şi japonezii, secretele civilizaţiei noastre. Astfel că încercarea de-a ridica în picioare acest imens aluat omenesc e un risc plin de primejdii. Ar fi la fel cu ceea ce-a păţit Anglia pe care, de azi înainte, posesiunile ei din India au făcut-o să fie prevăzătoare. Numai Rusia cea nouă se joacă cu focul. Dar m-am îndepărtat de subiectul povestirii mele. Precum se ştie, americanii au fost şi mai sunt convinşi că există petrol între Sir-Daria şi Amu-Daria. Chiar acolo se află Buharia, o regiune ce cuprinde trei deșerturi: Gobi, Cara-Cum şi, între ele amândouă, vestitul Deşert al Foamei, unde mi s-a întâmplat aventura despre care este vorba. Americanii m-au trimis acolo. Trebuie să situăm această întindere de pământ în felul următor: la miază-zi e Afganistanul, de unde am pornit. În partea dinspre răsărit, stăpâneşte Tibetul atotputernic. Către apus, străbătând pustietăţi nesuferite, ajungi la Marea Caspică, ce hotărniceşte partea de nord a Persiei, iar pe la miază-noapte, te îndrepţi spre Rusia sau, mai bine zis, spre guvernământul Tobolsk. Această ţară haotică se aşterne pe suprafaţa a douăzeci de grade longitudine şi douăsprezece grade latitudine. După toate presupunerile şi chiar aparenţele, bogăţii extraordinare zac îngropate pe aceste tărâmuri. Dar care o fi mijlocul de a face săpături în linişte şi nestânjenit de nimeni, laolaltă cu nişte locuitori prea puţin simpatici şi – cu oarecare dreptate – convinşi că cercetările europenilor n-au altă ţintă decât să le ia pământurile şi să-i robească? Acolo se vor juca cele mai formidabile intrigi diplomatice, cărora cred că numai războaiele occidentale le vor pune capăt. Totuşi, nu e vorba de mâine. Însă în ziua când industriile marilor naţiuni vor fi atins apogeul, acele îndepărtate ţinuturi vor fi un prilej neîntrerupt de căutat şi exploatat metale şi combustibili sau de dus o existenţă mai puţin zbuciumată, decât aiurea. Ca hienele se vor năpusti asupra Asiei. Localnicii o ghicesc prea bine. Cu blândeţea şi şiretenia înnăscută a rasei lor, se pricep să te slujească, tocmai atât cât au nevoie să tragă foloase de pe urma ta – şi încă foloase cât mai multe – dar încolo, sunt neîntrecuţi în a te păgubi, în chipul cel mai delicat, la limita exactă unde neajunsurile ce ţi le pun în cale te împiedică cu tot dinadinsul să-ți mai duci lucrările la capăt. Aşa că vor trebui ani îndelungaţi pentru cunoaşterea temeinică a secretelor acestui continent nemăsurat căruia, la urma urmei, Europa nu-i este decât un pinten înaintat, cum e de pildă ţinutul Bretaniei în Franţa… Aşadar, la început am fost la Kabul pentru noii mei stăpâni din America. În fond, dacă-i serveşti pe unii ori pe alţii, nu interesează. E vorba mai ales să poţi duce o viaţă neatârnată şi cât mai aventuroasă, plină de neprevăzut şi noutăţi, care e tot atât de indispensabilă aventurierului precum e băutura pentru un beţiv. La patru luni după ce ajunsesem la o înţelegere cu yankeii mei, plecam din Kabul cu optsprezece afgani şi trei americani, născuţi unul în Scoţia, altul în Suedia şi al treilea în Lituania. Doi asiatici europenizaţi ne însoţeau de asemenea. Caravana aceasta trebuise să fie organizată într-ascuns şi cu o prudenţă deosebită, căci Anglia nu permite ca altcineva să-i încalce hotarele ei asiatice, în scopul de a exploata un ţinut asupra căruia ea ţine morţiş să fie tutore suprem. Şi pe urmă, la Kabul, – capitală aproape independentă – trona un oarecare colonel Patrick Longhusband, cel mai plicticos şi cicălitor dintre slujbaşii englezi. Din fericire, munţii Hinducuş se află aproape de porţile Kabulului. Odată pornit pe cărările munţilor din vecinătate, ai scăpat de sub supravegherea autorităţilor celor mai straşnice. Aşa s-a întâmplat şi cu noi… Nu vă voi povesti străbaterea acestui lanţ de munţi, lipsiţi de interes pentru noi. Socotesc că e o problemă prea arzătoare pe care cuvintele nu sunt în stare să o zugrăvească. Zi de zi trăieşti într-o încordare bolnăvicioasă a voinţei şi treci printr-un şir de peripeţii cu care europeanul nu s-ar deprinde în ruptul capului. Pe măsură ce ne depărtam de Afganistan, puteam să ne bizuim tot mai mult pe devotamentul oamenilor noştri. Doar la plecare trebuia să ne temem, ca întotdeauna, de o tentativă generală de măcelărire a albilor europeni şi chiar a asiaticilor crescuţi aiurea în mijlocul civilizaţiei, deoarece comorile expediţiei noastre erau un prilej neîntrerupt de ispită pentru băştinaşii lacomi de tot ce li se părea că ar fi obiecte de preţ. — Însă eram tineri, înarmaţi cu multă bărbăţie şi o disciplină severă îi lega de noi, trup şi suflet, pe acei optsprezece afgani, în aşa fel că uneori te îndoieşti să spui că afganul ar fi hindus. Odată ajunşi la izvoarele râului Ok Serai, un afluent al lui Amu-Dana, am putut, în sfârşit, să coborâm versantul opus al colosului masiv muntos, Pe colinele de la nordul Hinducuşului se aşterneau, scobite, o mulţime de văi şi vâlcele în formă de evantai, pe unde şuvoaiele de apă şerpuiesc vijelioase, cu sate cocoţate în creştetul râpelor, unde poliandria se practică de veacuri. E fără îndoială unul din colţurile cele mai curioase din lume. Spetiţi de oboseală, am ajuns la Kunduz, după două luni de umblet chinuitor pe jos. De astă dată, ne aflam în partea de şes a locului căruia anevoie i s-ar putea identifica proprietarul. E tot Afganistanul sau începe ţara Buhariei? Şiretenia Sovietelor a fost la înălţime şi aici, precum am aflat apoi. Plecând de la sistemul folosit în republica lor Buharia, ei au constituit o serie de mici state prietene, pe care le asmut din când în când asupra Outlyings Governments-elor engleze sau a guvernământelor mai depărtate. De la Kunduz, iată-ne dar plecaţi din nou, urmând cursul Amu-Dariei. Dar, cum voiam să evit o ciocnire prea timpurie cu misiunile ruseşti, care împănaseră partea locului pe vremea aceea, am luat-o pieziş, abătându-ne dincolo de malul stâng al fluviului, în inima aşa-zisei ţări a turcomanilor. După patruzeci de zile de la trecerea Hinducuşului, păşeam pe un pământ sterp şi dezgustător, numit „Deşertul Foamei”. Nu întâlnisem picior de european de la Kunduz până acolo şi aveam pe drept cuvânt iluzia că străbăteam un continent necunoscut. Ce regiune fantastică! Pretutindeni pe unde treceam, găseam minereuri în stare aproape pură. Subsolul geme de fier şi aramă, de magneziu şi multe metale rare. Cărbunele abundă în straturi monstruoase, iar petrolul ţâşneşte de asemenea la fiecare pas. Călcam pe un aşternut de smoală. Cu siguranţă că erau şi zăcăminte de pietre preţioase. În câteva rânduri, am găsit bulgări de alumină colorată, prevestind vecinătatea smaraldelor sau poate a rubinelor, în orice caz numai pietre scumpe. Dar trebuia să fiu prevăzător. Eram singurul mineralog din convoi. Dacă aş fi spus că în cutare loc zac mii de nestemate, n-aş mai fi putut înainta cu caravana mai departe. De altminteri, aveam numai misiunea să descopăr zăcăminte petrolifere, dacă şi unde era cu putinţă, printr-o cercetare superficială şi, la nevoie, prin săpături. Socoteam deci o datorie faptul de-a urma acest consemn. La drept vorbind, el n-avea pentru mine decât foloase şi căutarea unei alte îndeletniciri n-ar fi avut alt rezultat decât să primejduiască expediţia, aşa cum m-am convins mai apoi. Aici ne întâmpină o regiune pietroasă şi anevoie de străbătut, unde viaţa e tot atât de stearpă ca şi vegetaţia. Într-o dimineaţă, inginerul care-mi slujea de ajutor, un yankeu suedez, fu găsit mort în cortul lui. La doua zile după aceea, un fel de molimă îmi doborî cinci afgani, care se stinseră, pe rând, în câteva ceasuri. Atunci am hotărât să ne zorim marşul ca să ajungem cât mai curând la Khiva, însă…

Impostorii de J Cros CAMERA MISTERULUI ŞI A MORMÂNTULUI DESCHIS   Era în noiembrie, într-o joi, când asfinţitul se lăsa încetul cu încetul peste un cer trist, peste Sena cenuşie, peste freamătul copacilor şi pietrele învechite ale cheiului, atingând ferestrele înalte ale bibliotecii Mazarine. O lampă de porţelan verde lumina masa fiecărui cititor. În această plăcută ambianţă, biblioteca îşi continua activitatea serioasă de studiu. — Ora închiderii! Anunţul brutal al paznicului sparse liniştea, făcându-i să tresară pe cititori, care se grăbiră să-şi termine pagina, să-şi mai ia o notă înainte de a preda cartea. Doar o tânără cu o figură prelungă, încadrată de două cosiţe şi cu nişte ochi cenuşii ascunşi în spatele unei perechi de ochelari, părea să nu fi auzit nimic. Ea tresări când şeful pazei o bătu pe umăr: — Haide domnişoară Danielle, este ora închiderii! Tot cufundată în Egipt? întrebă el, surâzând. — Vai, toată lumea a plecat… Bibliotecarul nu aşteaptă… şi vă fac să întârziaţi, domnule Pascal! Bibliotecarul îi surâse amical, dându-i fişa de ieşire. — Cum merge? Faceţi progrese? — Am impresia că da, încep să descifrez cu uşurinţă hieroglifele. — Felicitările mele, bravo! Urmări cu privirea silueta măruntă, cu o băscuţă albastră, care se îndrepta spre ieşire. — Vedeţi, îi spusese Danielle într-o zi, unul dintre străbunicii mei a fost alături de cel care a descifrat misterul hieroglifelor, Champollion… Tatăl meu a fost cercetător la muzeul din Cairo… şi tot acolo a şi murit. Fratele meu lucrează la Serviciul de antichităţi egiptene de la Luvru. * Danielle, fără să ţină seama de vântul rece, rătăcea de-a lungul cheiului. — Ce spuneţi, domnişoară Danielle, vă conduc o parte din drum? Danielle se întoarse şi surâse domnului Pascal. — Mergeţi pe jos? Îşi încetini mersul pentru a fi în pas cu bătrânul paznic, care îşi târa puţin piciorul în urma unei răni din război. — Care mai e situaţia fratelui dumneavoastră, a obţinut aprobarea pentru expediţia din Egipt? — E pe cale, dar merge încet! Trebuie să obţină o mulţime de aprobări, să îndeplinească o serie de formalităţi… Atâta birocraţie! Şi adăugă, suspinând: — Ce noroc pe el! Ce mult aş vrea să-l însoţesc! — Răbdare, răbdare, peste câţiva ani va fi rândul dumneavoastră. Dar iată că am ajuns… Pe curând, domnișoară Danielle. * La auzul soneriei, mătuşa Luce se grăbi să-i deschidă. Mătuşa Luce, la moartea surorii sale, îi luase la ea pe Jean şi Danielle, orfani de ambii părinţi, şi-i crescuse ca pe propriii ei copii. — Dragă Danie, s-a aprobat! Danielle înţelese imediat că Jean obţinuse aprobarea pentru expediţia din Egipt. Scoase un strigăt de bucurie şi se năpusti spre camera fratelui ei. Din spatele uşii întredeschise, străbătea zgomotul unei discuţii aprinse. Danielle se strecură în cameră, fără să fie observată. Trei tineri stăteau cu spatele la uşă. Fratele ei Jean, cocoţat pe masa de lucru, Max, în echilibru relativ pe un scaun şi Josée stând turceşte pe divan. Max şi Josée erau cei mai buni prieteni ai lui Jean. Ei îşi făcuseră studiile împreună, se ocupau de antichităţi egiptene şi acum urmau să întreprindă, tot împreună, prima lor misiune consacrată studiului piramidei Dahchur. Josée, desenatoare, studiase tehnica pictorilor egipteni şi avea misiunea copierii picturilor ce se găseau în piramidă. — Bună ziua, spuse Danielle, apropiindu-se. Ei, s-a făcut? Sunt nespus de mulţumită! Îmi arătaţi şi mie aprobarea pentru plecarea voastră în această expediţie? — Iat-o, cu toate formele legale. — Hai Dany, acum, că ai văzut cu ochii tăi, lasă-ne să lucrăm. N-avem decât o săptămână să ne pregătim. — N-aş putea rămâne? Iau o carte şi nu scot o vorbă. Dar Danielle nu-şi luă nicio carte. Ea puse mâna pe un portofel vechi din piele, se ghemui lângă sobă şi îl deschise. Scoase cu atenţie o bucăţică de hârtie maronie, cu marginile zdrenţuite, pe care se afla un desen cu negru. Era un fragment de papirus pe care, cu 3 000 de ani în urmă, un artist desenase un lup şi nişte pisici în chip de ciobani, ducând la păscut oi şi gâşte… Fără îndoială, pentru a le înfuleca mai uşor. Acest papirus fusese dăruit de însăşi Champollion străbunicului lor. — Dany, eşti nebună, ai să-l arzi! Jean se repezi la sora lui care, instinctiv, se dădu înapoi. — Vai! M-ai speriat! Dar nici vorbă, sunt atentă! Jean smulse fragmentul de papirus şi tresări… — Dar ce-i asta? Dincolo de siluetele animalelor, apărea clar un alt desen. — Pare un grafic. — Dar… Nu-i cumva parcursul Nilului? — Culoarea aceasta maronie, gândi Max cu voce tare, dar… da, a fost trasată cu cerneală simpatică! Ghemuiţi lângă sobă, ei apropiară cu mii de precauţii preţiosul papirus de flăcările sobei. Aplecaţi asupra documentului, pe care apăreau acum mai multe hieroglife maron, traduseră cu emoţie:   „După buiandrugul ascuns este sala dublă a Adevărului va veni adevărata Lumină în Orient Camera Misterului şi a Mormântului deschis”.   Ora 20,45, PERONUL 9, LINIA 2 Individul împinse uşa cafenelei, aruncă o privire în jurul micii săli aproape goale la această oră matinală, atinse borul pălăriei sale de fetru gri şi ceru scurt: — Un pachet de Gauloises, te rog, şi o fisă de telefon. Închise cu grijă uşa cabinei şi făcu un număr. Gesturile îi erau grăbite, scurte şi un tic nervos îi contracta obrazul stâng. — Alo, postul 55? Informaţiile sunt exacte. Plecarea are loc diseară. Care sunt instrucţiunile? — … — De acord, răspunse el printre dinţi, cu jumătate de glas. Tot la ora 0,45, pe banda obişnuită? — … — De acord. Ieşi grăbit şi silueta lui înaltă şi subţire, într-o gabardină gri, se pierdu în mulţime. * Trenul părăsise Arles şi trecea peste un viaduct. Danielle, sprijinită de Jean, privea cu ochii mari râul Crau, peste care trecea imensul apeduct. Asta pentru că Jean acceptase ca ea să-i însoţească până la Marsilia, de unde urma să plece la Fréjus, la sora mătuşii lor Luce. — Priviţi câmpia râului Crau, spuse persoana care stătea pe culoar lângă Danielle. Bărbatul avea cam 50 de ani. Părul era puţin încărunţit, iar figura lui pătrată, cu trăsături energice, părea mai blândă datorită expresiei binevoitoare a ochilor săi albaştri. Era André Florent, nume de prestigiu în domeniul egiptologiei. Urma să se îmbarce împreună cu Jean, Max şi Josée. — Iată, ne apropiem de Miramas şi au mai rămas cam 50 km până la Marsilia. Nu sunteţi obosită după o noapte de călătorie? — Eu? Deloc! — Hai să ne aşezăm, totuşi, puţin, în compartiment. — Ei! Danielle, la ce visezi? o tachină Josée. La descoperirea ta senzaţională, la secretul papirusului misterios? Papirusul lui Danielle Mirbel! — Haide, haide, interveni André Florent, lasă ironia. Şi eu cred în acest papirus. „Parcursul Nilului sacru, formulele care, în „Cartea Morţilor” descriu Marea Piramidă, reprezintă un lucru interesant, sunt sigur… Ce? V-am spus că numai prietenul meu Guérin de la Cairo ar putea descifra aceasta enigmă. Vom merge, deci, la Cairo. Şi vă asigur că dacă este ceva de găsit, vom găsi!” le spusese el înainte de plecare. Trenul intră în lungul tunel al râului Nerthe şi, la ieşire, apăru deodată, după o vale stâncoasă, rada portului Marsilia. — Vasul vostru este deja aici? întrebă Danielle, întorcându-se spre fratele ei. Dar încruntându-se, exclamă: — Tot el e! — Care el? Întrebă Jean. — Acolo pe culoar, omul acela în gri… — Şi ce-i cu el? — S-a mai învârtit în faţa compartimentului nostru. Are ceva ciudat, dar nu-mi dau seama ce. — Ai face mai bine să-ţi strângi lucrurile, aiurita mea mică, fiindcă, iată, am ajuns. * Instalată într-un fotoliu în holul hotelului Marsilia, Danielle privea pentru a zecea oară pliantul Companiei de navigaţie „Marsilia-Alexandria”. În faţa ei, André Florent scria. Jean, Max şi Josée apărură în hol. — Începusem să-mi pierd răbdarea, spuse domnul Florent. Mergem la mesagerie. — Haidem, spuse Jean. Mai am atâtea curse de făcut şi nu ştiu dacă voi avea timp. — De fapt, Danielle, tu care eşti atât de descurcăreaţă, dacă ai face tu aceste curse, în timp ce noi stăm la coadă la acest ghişeu? — Fie, răspunse ea, surâzând. — Cum merge? întrebă Danielle, când se reîntâlniră. Totul este aranjat? — Totul! Peste câteva ore vom naviga spre ţara faraonilor. Josée are un număr minunat de cabină: 13. Noi cu André Florent suntem la număr 30. — Dacă vreţi să ţineţi seama de experienţa mea, spuse acesta din urmă, să ne îmbarcăm chiar acum şi să ne instalăm. — Danielle, spuse Jean, întorcându-se către sora sa, te lăsăm aici. Vei aştepta liniştită pe mătuşa noastră de la Fréjus, cu care am vorbit la telefon. Fără să răspundă, Danielle se îndepărtă melancolică de prietenii ei. În acel moment privirea i se opri asupra omului brunet, care depunea cheia la recepţie. — Iar el! În spatele lui, un băiat ducea o valiză, pe care se putea citi „Alexandria”.

Domnul Tesson reapare de Allan Gordon 1 Francis Leblanc coborâ treptele de marmură ale bisericii San Francisco-el-Grande şi se opri pentru o clipă, nehotărât, în loc. După-amiaza fumurie de toamnă se lăsase greoaie peste oraş – şi turnurile Palatului Congresului răsăreau întunecate deasupra acoperişurilor şi pomilor bulevardului, pe care frunzele căzute aşternuseră un covor gros, foşnind în vânt şi sub paşii trecătorilor. Leblanc vizita Madridul pentru a doua oară. Înainte de război, locuise şase luni aci şi, fără să se laude, ajunsese să-l cunoască destul de bine. Se descurca uşor în toate ocaziile ivite, nu degeaba era operatorul-şef al Companiei de filme „Vaillant & Co” din Paris! Fusese o întreagă poveste şi cu plecarea lui de acum. Ei pregăteau un film cu subiect spaniol: dansatoare, castaniete, răzbunări însângerate, toate adunate laolaltă într-un titlu sugestiv, MOARTE Şi LACRIMI. Ideea fusese a lui Vaillant şi filmul era aproape gata, dar bătrânul era un tip meticulos şi extraordinar de încăpăţânat. Ţinea morţiş ca exterioarele să fie turnate chiar în Spania, pentru ca atmosfera de acolo să redea aidoma iubirea, dispreţul şi ura Madeleinei Pellier, interpreta principală a filmului, în cei peste o mie o sută de metri de peliculă proastă! Francis Leblanc se afla de doua săptămâni la Madrid şi în tot acest timp făcuse cinci sau şase probe, dar niciuna nu-l mulţumise, sau, mai bine zis, ştia că nu-l va mulţumi pe capsomanul de Vaillant. Se deplasase în păduricile de portocali de la Alcala, dar orizontul era prea restrâns; închiriase o motocicletă şi era cât p’aci să-şi frângă gâtul în gropile de la Getale; se oprise pe malul Tajunei, la Chinchon. Da, peisajul era potrivit, totuşi cam sterp. Luase câteva probe şi se gândise la Aranjuez, dar părăsise imediat ideea: prea era calul de bătaie al tuturor celor care voiau să toarne puţin sirop romantic, într-o acţiune dezlânată, fără cap şi coadă! Francis Leblanc se gândea la toate acestea, în timp ce mergea cu paşi grăbiţi, traversând bulevardul Prado. Ceasul din vitrina unui bijutier arăta orele cinci fără zece. La cinci era aşteptat de consilierul tehnic al Ministerului Propagandei spaniol, un anume senor Ruiz. Leblanc îi telegrafiase lui Vaillant şi-l anunţase că se oprise cu alegerea la regiunea Chinchon, unde s-ar fi putut turna exterioarele. Tot pe această cale îl anunţase că peste două sau trei zile se înapoiază în Franţa, cu autorizaţia Ministerului de Interne şi a Ministerului Propagandei de a putea filma în regiunile pe care le va găsi nimerite din probele fotografice. Răspunsul şefului lui sosise mai curând decât s-ar fi aşteptat: în opt ore, adică exact în dimineaţa când începe povestirea noastră. Vaillant îi răspundea că într-adevăr Chinchon corespundea şi după eliberarea autorizaţiei să procedeze în consecinţă. În piaţa Puerta del Sol animaţia era în toi şi trecătorii grăbiţi furnicau în toate părţile. După cinci minute, Leblanc se afla în faţa lui senor Ruiz. Acesta era un bărbat de vreo treizeci şi ceva de ani, cu părul negru stalucind de briantină. El vorbea franțuzeşte corect, cu un uşor accent nazal. — Luaţi loc, senor Leblanc. Consilierul răsfoi nişte hârtii aflate în faţa lui, apoi ridică privirile şi-şi pironi vizitatorul cu o căutătură enigmatică. — Vă ascult, spuse el, jucându-se cu creionul de argint pe care-l ţinea în mână. — Dragă monsieur Ruiz, începu Leblanc, ştii ce mă aduce la dumneata; şederea mea în capitala dumneavoastră e pe cale de a lua sfârşit. Compania mea cinematografică s-a hotărât să turneze la Chinchon. Regiunea pare a fi nimerită şi vă solicit a da ordinele necesare pentru a căpăta cuvenita autorizaţie. Ruiz continua să se joace cu creionul. Buzele i se strânseră şi o cută i se desenă între sprâncene. După câteva clipe de tăcere, răspunse: — Da, ştiu despre ce este vorba. Regret din tot sufletul, senor Leblanc. Această autorizaţie nu vi se mai poate da. Leblanc scoase o exclamaţie şi rămase ca prostit. — Nu mi se mai poate da autorizaţia?! Glumeşti, monsieur Ruiz! Spaniolul se încruntă. — Regret din nou, dar nu este vorba de nicio glumă: autorizaţia v-a fost suspendată – şi totodată trebuie să vă aduc la cunoştinţă că şederea dumneavoastră în Spania trebuie să înceteze imediat… şi să părăsiţi ţara. Leblanc se săltă în scaun. Uimirea aproape îi luase graiul. — De… de ce? reuşi să articuleze. În primele clipe, credea că celălalt înnebunise subit. Cum se poate aşa ceva, monsieur Ruiz? Mi-aţi dat voie să fotografiez, să ies din oraş, mi-aţi dat toate asigurările posibile că voi putea filma în Spania… şi acum, după două săptămâni, îmi spuneţi că trebuie să pice? Şederea mea vă poate cauza neplăceri, când paisprezece zile nici n-aţi simţit-o… ba încă aţi încurajat-o şi sprijinit-o din toate punctele de vedere? Celălalt dete din umeri. — Îmi pare rău. Nu pot face nimic. Trebuie să ştiţi, senor Leblanc, că ordinele pe care le-am primit vorbeau chiar de arestarea dumneavoastră! — De arestarea mea? Ce înseamnă toată această comedie, monsieur Ruiz? Aveţi datoria, dacă nu obligaţia, să mă lămuriţi! Spaniolul se ridică în picioare. — Cred că nu, răspunse el batjocoritor. Cred că nu, senor Leblanc. Singurul sfat pe care vi-l pot da este să părăsiţi ţara cât mai neîntârziat posibil. Şi, vă pot spune doar atât: căutaţi să uitaţi totul. — Mă voi plânge consululuii meu! Acordul Bidault-Franco, încheiat între ţările noastre…[1] — Nu vă povăţuiesc s-o faceţi, ripostă spaniolul pe un ton agresiv. În ruptul capului să n-o faceţi, senor Leblanc! Vă vârâţi într-un joc periculos – şi aşa v-am spus prea multe… Se înclină uşor, dându-i de înţeles că întrevederea s-a terminat. Fără să priceapă nimic, complet aiurit, Francis Leblanc ieşi din minister şi se pierdu în mulţimea trecătorilor. * * * În timp ce trecea prin grădina Buen Retiro, gândurile îi ciocăneau tot mai insistent creierul. Ce se întâmplase? Toţi se purtaseră destul de amabil cu el, pentru ca până la sfârşit să se petreacă ceea ce s-a petrecut. Ruiz aproape că sărise în sus, la auzul numelui de Chinchon. La naiba… ce avea cu Chinchon? Nu, se va duce la consul, acela era un om cumsecade, îl ajutase în repetate rânduri şi-i uşurase mult treaba; desigur că-l va sprijini şi acum. Totuşi, Leblanc simţea că în dosul tuturor acestor lucruri se ascundea ceva, care-i depăşea puterea de pricepere. Ia stai… ieri, sau când?… i se păruse ciudat faptul că întâlnise în autobuz, apoi pe peronul gării, la restaurantul unde mânca de obicei şi chiar în holul hotelului lui, un individ blond, cu şapcă pe cap şi cu un raglan de păr de cămilă, ce părea să-l studieze cu multă luare-aminte. La început crezuse că e vreunul din acei poliţişti acoperiţi de-ai Siguranţei spaniole, însărcinaţi cu supravegherea străinilor, dar atitudinile individului, precum şi întreaga lui înfăţişare, îl făcuseră să-şi schimbe părerea. Fără vreun motiv aparent, întoarse capul. Încă nu se lăsase seara, dar pomii din Buen Retiro cufundau grădina liniştită într-o semi-obscuritate plăcută, de culoare albăstrie. La câţiva zeci de paşi în urma lui, un bărbat cu şapcă pe cap şi cu un raglan din păr de cămilă se opri brusc în loc, uitându-se cu atenţie la una din placardele de pe marginea aleii. Leblanc îngheţă. Într-un străfulger înţelese; ei drăcie! Omul din spatele lui era acelaşi din gară, de la restaurant, din autobuz – ce voia oare de la el? Grădina era aproape pustie. Ici şi colo, pe vreo bancă ascunsă de boschete, perechile de îndrăgostiţi şopteau fără să aibă habar de nimic. Leblanc coti pe o alee, apoi pe alta, începu să se grăbească. Individul cu şapcă pe cap se afla mereu în spatele lui. Îi veni să se întoarcă şi să-l înfrunte, dar se răzgândi. Mai bine să se ţină celălalt după el – până la sfârşit o să vadă ce-o să fie. Şi apoi, începuse să se întunece şi mare mirare dacă Gruen nu şi-o fi închis dugheana! Gruen era un fotograf bătrân care-şi avea prăvălia – o mizerie! – pe una din străduţele de lângă Piaza Mayor. Leblanc îl cunoscuse cu ocazia primei lui vizite la Madrid. Umblase tot oraşul după o lentilă anumită şi, descurajat, intrase şi în magazinul sărăcăcios al fotografului, ca să nu-şi spună că n-a făcut tot ce era posibil să facă; dar culmea, Gruen avea ceea ce-i trebuia lui! Mai apoi, în repetate rânduri, îl vizitase şi filmele şi le developa la el; bătrânul fotograf era un adevărat artist în meseria lui. Cu câteva zile în urmă, făcuse la acesta probele pe care i le trimisese lui Vaillant. Ca de obicei, îi lăsase şi aparatul de fotografiat, un „Princeps”, cu lentile duble, deoarece i se slăbiseră arcurile burdufului. Luase copiile şi aparatul – şi abia a doua zi dimineaţă, la hotel, îşi dădu seama că fotograful îi înapoiase un alt aparat, tot un „Princeps”, de acelaşi format, mărime şi tip, tot cu lentile duble – dar nu aparatul lui, văzuse doar bine: cutia „Princepsului” lui avea o mică scrijelitură, urmare a călătoriei de la Getale, pe când cestălalt n-o avea. Desigur, Gruen primise la reparat un aparat identic şi greşise destinatarul, odată ce confuzia se putea face cu mare uşurinţă. Leblanc ajunse în faţa prăvăliei lui Gruen şi scoase un oftat de mulţumire: obloanele nu erau trase. Se minună totuşi văzând că luminile erau stinse, şi intră înăuntru. Clopoţelul agăţat deasupra uşii clincăni melodios de câteva ori, trezind liniştea deplină care stăpânea în toate ungherele prăvăliei cufundate în întuneric, Gruen nu se afla acolo. Leblanc îşi spuse că o fi în atelier, camera ce prelungea dugheana, despărţită de aceasta din urmă de o simplă draperie uzată. Îl strigă şi nerăspunzându-i nimeni, dete draperia la o parte. Atelierul era luminat şi lui Leblanc i se făcu părul măciucă: pe jos, cu ochii sticloşi aţintiţi spre tavan şi cu un pumnal înfipt până în plasele în piept, bătrânul fotograf zăcea mort, cu barba năclăită de sânge. Francis Leblanc nu era tipul care să se înspăimânte chiar atât de uşor. În timpul războiului luptase cu al 32-lea regiment de tancuri la Metz şi mai apoi la Dunkerque. Zile întregi asistase numai la sânge şi la trupuri sfârtecate – însă atunci era război şi el îşi apăra ţara de invadatori. Atmosfera din atelier, cu fotograful nemişcat pe duşumele, era de-a dreptul lugubră. Ce să facă? Ezită o secundă, apoi se repezi afară din prăvălie ca să cheme pe cineva, un trecător, un poliţist, oricine ar fi fost. Străduţa întunecată, cu felinare rare pe la colţuri, nu-i arătă ce ar fi dorit. Rămase nehotărât pe loc, neştiind ce să facă; o umbră se desprinse din bolta unei porţi şi înaintă spre el. Leblanc ridică braţul. — Domnule…! strigă el gâfâind, dar se opri. Umbra ajunsese la câţiva metri şi unul din felinare îl lumină în întregime: era omul cu şapcă şi pardesiu din păr de cămilă. Dintr-un salt, omul fu lângă el. Ochii lui ardeau în întuneric. — Dă aparatul! Repede! mârâi cu violenţă. Leblanc avea „Princepsul” agăţat de umăr, căci meseria lui îl obliga să nu se despartă niciodată de aparatul de fotografiat. Făcu un pas înapoi. — Ce vrei dumneata? spuse, şi fără să-şi dea seama, strigă: A fost omorât un om, în prăvălia aceea! Tipul cu şapcă păru că nu auzise ce-i spusese. Căutătura lui halucinată fixa tocul de piele al „Princepsului” – şi el repetă: — Aparatul! Scoate aparatul! Şi, în aceeaşi clipă, se repezi spre el, cu un scrâşnet. Leblanc se afla lângă un zid; se feri, şi pumnul celuilalt se strivi fulgerător de perete, chiar deasupra capului lui. Individul scoase un urlet. Leblanc îi aruncă un picior în pântece, prăvălindu-l pe caldarâm, şi începu să fugă în neştire în susul străzii.   [1] Acțiunea romanului se petrece în anul 1946

Asasinul invizibil  de A.Holdern CAPITOLUL 1 — Pot să vizitez camera? În loc să-mi răspundă, omul căruia îi adresasem cuvântul îmi luă cartea de vizita pe care nu i o întinsesem încă, şi o citi. Deşi vedeam că nu prea are chef de vorbă, nu mă lăsai: — Mă mir că se mai găseşte o cameră liberă în acest bloc atât de central… Criza asta de locuinţe bântuie peste tot… În sfârşit, portarul, după ce-şi răsuci mustaţa, catadixi să-mi răspundă: — Mda, da – şi, măsurându-mă din cap până în picioare, adăugă: — Se vede că nu sunteţi de prin partea locului. — Grozavă deducţie, i-am răspuns pe un ton oarecum răutăcios. După ce mi-ai citit cartea de vizită!… — Vasăzică, sunteţi avocat? — Iar ai ghicit… — Desigur că nu aţi aflat de sinuciderea din imobilul nostru? — Nu, habar n-am. Omul meu deveni subit vorbăreţ: — Un oarecare Weber şi-a pus capăt zilelor mai ieri. — Nu cumva chiar în camera care e acum de închiriat? — Da! Exact… Cred că v-a trecut pofta să vizitaţi o locuinţă în care abia azi dimineaţă au fost spălate petele de sânge… — Nici copiii nu mai cred astăzi în basmele cu fantome care dau târcoale locurilor misterioase. Apoi întinsei mâna, spunând: — Vrei să fii bun să-mi dai cheia? — Merg şi eu cu dumneavoastră. — Nu-i nevoie să te osteneşti. Vreau să văd numai cum arată camera şi-ţi aduc imediat înapoi cheile. Luai ascensorul şi am urcat la etajul al şaselea. În faţa liftului, am văzut două uşi. Cea din stânga avea o firmuliţă:   Dr. FRÂTZ HQLLBERG Consultaţii numai la ore reţinute   Pe uşa din dreapta se afla o carte de vizită pe care scria:   WILLY WEBER   Portarul uitase desigur s-o scoată… Descuiai uşa şi intrai. Odaia nu era urâtă şi avea un balconaş din care se putea vedea o privelişte minunată a oraşului. Anunţul pe care-l citisem în ziar, anunţa: „CAMERĂ MOBILATĂ”. Mobila se compunea din: un pat, o canapea, un şifonier, câteva scaune, un birou şi un candelabru de cristal. Suficient pentru un burlac ca mine… Jos, portarul îmi zâmbi: — Acum, după ce v-aţi satisfăcut coriozitatea, cred că nu vă mai atrage camera… Hotărât lucru, portarul nu era un om prea simpatic. Cu toate acestea, m-am gândit că-i mai bine să-l iau cu binişorul: — Ba nu, dragul meu. M-am decis s-o închiriez. …Şi am plecat vesel, fluierând… A doua zi, am achitat chiria pe trei luni înainte şi astfel am obţinut dreptul de a înlocui cartea de vizită a defunctului Weber cu a mea. Eram foarte mulţumit că, în sfârşit, am reuşit să-mi găsesc un locşor liniştit şi speram ca în curând să-mi pot reface viaţa pe o temelie nouă și sănătoasă… * *       * Dar nu trecură nici câteva zile… şi evenimente neprevăzute îmi tulburară liniştea… Era pe înserate. Abia mă întorsesem din oraş, frânt de oboseală. M-am întins o clipă pe canapea şi, cum în cameră începuse să se întunece, m-a cuprins toropeala… Prin minte îmi treceau icoane fugare dintr-un trecut pe care nu mai vroiam să mi-l amintesc… Tragedia războiului criminal, care îmi distrusese căminul şi mă despărţise pentru totdeauna de cei dragi… Visele şi entuziasmul meu din tinereţe… spulberate cu atâta brutalitate… din vina unui dement. Apoi anii petrecuţi în prizonierat în Siberia, care m-au făcut să înţeleg sensurile adânci ale vieţii şi să-mi dau seama de prăpastia spre care voi merge după eliberare, împreună cu generaţia mea, orbeşte… Deodată, un zgomot surd îmi întrerupse şirul gândurilor şi mă făcu să tresar. O cheie se răsucea uşor în broasca uşii mele… Un scârţâit îmi dovedi că nu era vorba de o halucinaţie… Urmară câteva clipe de linişte, în care-mi reţinui respiraţia, nu pentru că îmi era teamă ci pentru a-mi concentra mai bine atenţia. Uşa se deschise încet şi o umbră se furişă în odaie… Nu ştiu de ce nu m-am sculat de pe canapea. N-am făcut nicio mişcare, n-am scos niciun cuvânt. Instinctiv, simţeam că e mai bine să aştept… Un miros de parfum ajunse curând până la mine. Era deci o femeie…   CAPITOLUL II În aceeaşi clipă am auzit un zgomot de paşi şi un foşnet de mătase; deci nu mă înşelasem: era într-adevăr, o femeie. Totuşi, nu făcui nicio mişcare. Eram atât de uluit încât dacă în momentele acelea ar fi trebuit să-mi salvez viaţa prin fugă, cred că nu aş fi fost în stare. Parcă încremenisem. Un chibrit aprins licări la câţiva paşi de mine. În sfârşit, am izbutit să-mi viu în fire. Ridicând capul, văzui o femeie tânără, drăguţă, palidă, îmbrăcată cu un mantou de blană neagră. Părea convinsă că e singură în cameră. Cu paşi hotărâţi, se îndreptă spre biroul meu. Aprinse lampa de pe birou şi aruncă chibritul în clipa când acesta ameninţa să-i ardă vârful degetelor. Apoi, deschise primul sertar din stânga al biroului. Acum nu mai aveam nicio îndoială asupra scopului vizitei sale. Din acest moment, ştiam că era o hoaţă şi procedai în consecinţă. Sculându-mă încetişor de pe canapea, mă îndreptai spre ea şi, printr-o mişcare bruscă, o apucai zdravăn de mână, strângând-o tare, atât de tare încât să nu-mi poată scăpa. Da altfel, ea nu schiţă niciun gest de împotrivire. O tresărire, un strigăt slab, jumătate de spaimă, jumătate geamăt şi femeia se întoarse. Câteva clipe, ne-am privit drept în ochi, fără să scoatem vreun cuvânt, într-o linişte glacială. Prizoniera mea părea să aibă vreo 30 de ani. Era blondă, cu ochi albaştri şi trăsăturile ei ferme lăsau să se întrevadă un temperament voluntar, îndrăzneaţă şi tenace, ca toate hoaţele – mă gândeam în vreme ce-i cercetam îmbrăcămintea aproape luxoasă, care mă făcu să bănuiesc că nu prea… şomase în ultima vreme şi că loviturile îi merseseră în plin. De data aceasta însă – mă bucurai triumfător – i se înfundase. — Cu ce vă pot servi, stimată „doamnă”? o întrebai ironic. Niciun răspuns. — Ei, hai „coniţă” lasă mofturile, mărturiseşte că ai vrut să mă jefuieşti. Nu cumva ai şi arma asupra d-tale? Ia să vedem… Lăsând deoparte orice scrupule, care de altfel nu-şi aveau rostul în cazul de faţă, am început să-i scotocesc în poşetă. Acest gest o cam surprinse şi deşi, percheziţia mea nu dăduse niciun rezultat, rămăsei pe poziţie, păstrându-mi aerul hotărât. — Cred că comedia a durat destul, îi spusei pe un ton aspru. Nu găseşti că am dreptul să-ţi cer câteva lămuriri? Ce naiba era cu femeia asta? Era mută? Buzele i se mişcau, dar nu auzeam niciun cuvânt. Doar ochii ei. Străluceau, iscodind de jur-împrejur un mijloc de fugă. Povestea începu să mă intrige din ce în ce mai mult. Mă întrebam care putea fi scopul urmărit da vizitatoarea mea, căci în definitiv, judecând puţin, nu într-o odăiţă de mansardă ca aceasta se putea aştepta să găsească o „pradă” serioasă. Dacă hoaţa mea ar fi fost un… hoţ, aş fi procedat altfel: l-aş fi legat şi aş fi anunţat poliţia. Văzând că metoda forte nu a reuşit s-o facă să vorbească, am decis s-o iau cu duhul blândeţii. — Ei, hai, te rog, spune-mi odată ce cauţi aici? Ce vrei de la mine? Necunoscuta se clătină o clipă şi se sprijini de birou. Răbdarea mea ajunse la capăt. Mutismul ei mă exaspera. Totuşi m-am străduit să-mi păstrez calinul. — Ai intrat aici la o oră care constituie unul din elementele furtului prin efracţie. Acest delict se pedepseşte cu închisoare până la cinci ani. Nu ai auzit niciodată că: „acela care în mod ilicit şi împotriva voinţei celui în drept, pătrunde într-o casă sau într-un local particular şi este reclamat, se pedepseşte cu închisoarea”? îi citasem textual articolul de lege privitor la cazul ei. Apoi: — Nu găseşti că riscul e prea mare? Femeia tăcea mereu… încăpăţânarea ei mă scoase într-atât din sărite, încât începui să strig: — După ce că mi-ai violat domiciliul, îţi mai şi baţi joc de mine, lăsându-mă să vorbesc cu pereţii… Ei bine, dacă eu nu sunt în stare să te fac să vorbeşti, poliţia va reuşi cu siguranţă. Ea va şti să-ţi dezlege limba şi, din spatele gratiilor, cu un codru de pâine în mână, vei învăţa să preţuieşti cinstea. Dar ameninţarea mea nu a avut niciun efect. — Foarte bine, am bombănit, voi telefona poliţiei… Mă îndreptai cu paşi oarecum reţinuţi spre telefon.

Alo Politia de M. Cleveley De când H.L. Paine, şeful Secţiei tehnice de la Scotland Yard, fu chemat într-o dimineaţă posomorită şi ploioasă de aprilie în Curzon Street-Hampton Court, spre a cerceta cauzele dispariţiei subite şi cu totul nemotivate a domnului John Boswell Chapman, detectivul se văzu – la propriu şi la figurat – în faţa unei uşi zăvorâte. Adică în faţa uşii de la casa de bani aflată în cabinetul directorului băncii Chapman & Cole. Despre dispariţia lui Chapman auzise Paine de la inspectorul Borden, care îi spusese cu puţin înainte, vădit rău dispus: — Ascultă, Paine, du-te te rog, la Chapman & Cole. Adresa o găseşti între firmele bancare… încă un bancher care a şters putina. Vremuri grele, Paine. De obicei, oamenii aceştia trăiesc cu mult peste mijloacele lor. Casă mare, servitori numeroşi, două sau trei automobile etc. Probabil că Chapman a avut datorii însemnate, poliţe neacoperite. Lucrurile acestea au fost introduse la noi de pe continent în timpul războiului, aşa cum se introduc bolile molipsitoare. Informează-mă diseară dacă ai izbutit să descoperi ceva cu privire ia căzui de faţă. Good bye! Paine căscase plictisit, căută adresa şi peste o jumătate de oră porni la drum. Când intră în ascensorul palatului băncii, spre a se sui la etajul întâi – cel al direcţiei – Paine întrebă pe liftier dacă Mr. Cole se afla în bancă. — Cole? se miră băieţaşul dezgheţat din Eas’t-endul Londrei. – O, vreţi să spuneţi asociatul băncii? Vânează în clipa de faţă hipopotami în Africa sau tigri în Burma. Nu prea ştiu exact. De văzut nu l-am văzut niciodată. Doar numele, său l-am citit pe firmă. Mr. Borrow însă, va putea să vă lămurească dacă țineți aşa de mult să știți unde se află domnul Cole. Mr. Borrow, primul procurist al firmei, singurul îndreptăţit să semneze şi pe care funcţionarii băncii îl numeau „sub”, fu într-adevăr acela care îl primi pe Paine, spre a-l informa cu privire la chestiunea aceasta importantă şi urgentă. Borrow se pregătise desigur, cu grijă pentru vizita detectivului de la Scotland Yard, căci informaţiile sale fură scurte, limpezi şi precise, fără ocoluri de ordin mai mult sau mai puţin sentimental. În dimineaţa zilei de 3 aprilie, o zi de miercuri, şeful, John Boswell Chapman nu venise ca de obicei la ora zece la birou. Când Borrow intră pentru a doua oară în cabinetul directorului, în care, ca în toate zilele, se făcuse curăţenie – dis-de-dimineaţă, sub supravegherea portarului de noapte, sau, mai exact, a paznicului de noapte, „sub”-ul zări pe placa de mahon a biroului o scrisoare scrisă la maşină. Judecând după înfăţişare şi stil, rândurile erau bătute în cea mai mare grabă la maşina portativă, aflată pe o măsuţă din cabinetul directorului, pentru Uzul propriu al lui Chapman. Scrisoarea avea următorul cuprins: „Călătorie urgentă la Paris. Nimeni nu se mai află în bancă, nici Borrow şi nici Glaspell nu răspund la chemarea telefonică. Trenul pentru Dover pleacă peste un sfert de oră. Pentru plăţile curente am pus 1000 de lire sterline din casa de oţel în seiful cel mic. Mă înapoiez în trei sau patru zile. Amânaţi până atunci problemele importante”. Scrisoarea purta semnătura şefului, cu una din acele parafe, cărora, oamenii de afaceri caută să le dea un caracter cât mai personal, spre a împiedica contrafacerea. Paine citi scrisoarea de câteva ori, ca şi cum ar fi căutat să dea de urma înţelesului ascuns al acestor cuvinte. Apoi se întoarse spre Borrow, un domn grăsuliu, ras proaspăt şi în vârstă de patruzeci şi patru sau patruzeci şi cinci de ani. — S-a mai întâmplat ca Mr. Chapman să rămână singur la bancă, după plecarea celorlalţi? — Din când în când. Uneori şeful nu voia să fie deranjat la discuţiile sale cu diferite persoane sau nu dorea să se afle în oraş sau la bursă despre aceste convorbiri. — Afacerile băncii au fost importante? Borrow privi mirat şi puţin indignat spre Paine. — Nu ştiu domnule Paine, dacă secretele comerciale… — Secretele dumneavoastră comerciale le voi păstra cel puţin tot atât de bine ca namila aceasta de casă de oţel. — Da, casa de oţel ce-o vedeţi aici ne-a pricinuit destule neplăceri! Poliţia, comisiuni, refacerea tavanului, aşezarea a două traverse noi. Dar Mr. Chapman ţinea neapărat s-o aibă în cabinetul său. E un produs al firmei Armstrong, cu toate garanţiile. Societatea de asigurări ne-a scăzut numaidecât primele pentru spargere şi incendiu cu zece la sută. — Vă rog încă odată, să-mi vorbiţi despre afacerile dumneavoastră, zise Paine zâmbind, punând astfel capăt laudelor lui Borrow la adresa casei de oţel. Aceasta măsura vreo doi metri şi jumătate şi stătea în colţul cel mai întunecos al încăperii. — În timpul din urmă, începu Borrow – banca noastră a plasat câteva împrumuturi ale ţărilor mici din Europa Centrală. Peste câteva zile trebuia să se încheie iar o tranzacţie importantă cu delegatul Ministerului de Finanţe al uneia din aceste state. În acest scop era pregătită o sumă mare de bani. După câte ştiu, vreo cinci sute de mii de lire sterline. — Şi această sumă era păstrată în casa asta de oţel? — Desigur, domnule Paine. Nu vă pare oare destul de solidă pentru a păstra în ea sume mai importante? — Mda! După cum văd firma Armstrong a revenit la construirea de broaşte cu combinaţie. Probabil un sistem deosebit de complicat. Şase litere. Secretul vă este, fireşte cunoscut? — Nu. Mr. Chapman nu l-a comunicat nimănui. — O dovadă că nu se aştepta nici să moară şi nici la un accident sau o crimă. Vom vedea mai pe urmă domnule Borrow. — Da, un accident sau o crimă! Ceva trebuie să se fi întâmplat, domnule Paine. În seara de 2 aprilie a plecat şeful. Scria despre o lipsă de trei, patru zile. Ori astăzi, suntem în 10 aprilie şi încă nu s-a înapoiat şi nici măcar n-am primit vreo ştire de la dânsul. În ziua de cincisprezece trebuiau să înceapă tratativele… — Mr. Chapman a notat în scrisoarea pe care a lăsat-o că nişte afaceri urgente fac necesară prezenţa sa la Paris. Au sosit oare în ziua de două a acestei luni, scrisori sau telegrame din Paris? — Desigur. Dar niciuna de o importanţă deosebită. Mi-am îngăduit între timp, să cercetez corespondenţa particulară a şefului, păstrată în acest dulap. N-am găsit însă nimic ce ar putea fi pus în legătură cu plecarea lui urgentă. — Aţi observat poate ceva deosebit în scrisoarea şefului dumneavoastră, Mr. Borrow? — Tocmai despre asta voiam să vă vorbesc. Mai întâi, am dispus ca scrisoarea să fie păstrată împreună cu cealaltă corespondenţă internă a şefului, cu diferitele bilete în care ne comunica uneori dispoziţiile dumisale. Dar când am văzut că Mr. Chapman nu s-a înapoiat la termenul indicat, am examinat încă odată scrisoarea cu atenţie şi am constatat, vreau să fiu sincer – de abia atunci am constatat, că scrisoarea nu purta ca de obicei semnătura în facsimil, ci era semnată chiar de mâna şefului. Lucrul acesta era ceva cu totul neobişnuit, căci Mr. Chapman nu semna decât documente, contracte, cecuri şi alte hârtii. Altfel se slujea de o ştampilă, aflată în sertarul din mijloc al biroului. — În dimineaţa zilei de 3 aprilie aţi găsit biroul descuiat? — Nu, era încuiat, dar cheia se afla în scrisoarea prin care Mr. Chapman ne înştiinţa de plecarea sa neaşteptată. Şi a fost neapărată nevoie ca această cheie să ajungă în mâinile noastre, deoarece seiful se află chiar în birou. Broasca se poate deschide printr-un mecanism simplu, care mi-e cunoscut atât mie, cât şi domnului Glaspell, viitorul ginere al domnului Chapman. Cele o mie de lire, despre care şeful pomeneşte în scrisoare, se aflau într-adevăr depuse în seiful din birou. Lucrul cel mai neliniştitor e însă că semnătura şefului, deşi nu poate fi vorba de o contrafacere, nu e tocmai în regulă. Lipseşte semnul secret, pe care Mr. Chapman îl adaugă întotdeauna parafei sale, anume două puncte la capătul ei, aşezate aproape de tot, aşa că par a fi numai nişte pete mici de cerneală, făcute neintenţionat. În schimb, Mr. Chapman a mai adăugat de astă dată parafei sale altceva, un semn sau o literă, n-am izbutit încă să descifrez ce anume, deşi lupa mea e destul de bună. — Foarte interesant, domnule Borrow. N-aţi vrea să-mi încredinţaţi pentru câtva timp documentul misterios? Noi, cei de la Yard, dispunem poate de metode tehnice mai bune sau, hai să zicem, mai moderne, pentru a descifra astfel de semne, puţin citeţe. Borrow scoase scrisoarea din portofelul său şi o înmână detectivului. Paine văzu numaidecât că hârtia trecuse prin atâtea mâini, că o cercetare dactiloscopică n-ar fi putut să aducă nimic precis la iveală. — Dar plicul? întrebă Paine. — Nu ştiu unde e. Cred că a fost aruncat în coşul de hârtii. Iar când Paine merse la coşul aflat lângă birou şi se aplecă spre a cerceta conţinutul lui, Borrow adăugă: — Nu vă mai osteniţi degeaba, domnule Paine. Coşurile, se golesc în fiecare dimineaţă şi hârtiile din ele sunt duse în beci, unde fochistul le arde în cazanul caloriferului. — Sunteţi foarte bine informat, domnule Borrow. Cunoaşteţi toate rosturile casei la fel de amănunţit? În cazul acesta, aş putea numai să-l felicit pe Mr. Chapman pentru colaboratorul preţios pe care îl are în dumneavoastră. Dar, din păcate, e mai întâi nevoie să-l găsim pe şeful dumneavoastră, înainte ca… Un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, bine îmbrăcat, intră neanunţat în cabinetul directorului. Ceea ce frapa mai mult la tânărul acesta, care avea mersul sprinten şi elastic, era contrastul dintre părul negru lucios, pieptănat cu cărare, şi paloarea feţei. Toată înfăţişarea sa – statura robustă şi totodată mlădioasă, îmbrăcămintea de un gust ales – se deosebea simţitor de aceea a lui Borrow, care era bondoc şi purta un costum cenuşiu de tweed. Paine se strădui să citească pe chipurile celor doi bărbaţi, care se salutară rece, vreo înţelegere tainică, dar trebui să-şi mărturisească numaidecât că nu putea fi vorba de aşa ceva. Borrow făcu prezentările: — Mr. Paine de la Scotland Yard. — Mr. Glaspell, viitorul ginere al şefului, Mr. Glaspell ţine deocamdată locul domnului Chapman în toate chestiunile de ordin personal sau oficial. Mr. Chapman are de gând să treacă, încetul eu încetul, povara afacerilor pe umerii mai tineri ai ginerelui său. Mr. Glaspell zâmbi amabil. Zise, însă fără să strângă mâna lui Paine: — A, dumneata eşti detectivul! Ei, ai descoperit unde se află socrul meu? Gladys şi cu mine suntem foarte îngrijoraţi. Poate că în realitate, Mr. Chapman petrece foarte bine la Paris, dar nu înţeleg cum de ne lasă fără veşti. Mi-ar fi extrem de neplăcut dacă săptămâna viitoare ar trebui să conduc eu tratativele. Cred că Borrow v-a pus la curent, Mr. Paine. Stătuleţele acestea din Europa Centrală! Of, Doamne, ce pacoste! Pot eu să mă bizui pe dumneata că vei face tot ce-ţi stă în putinţă, Mr… Mr. Paine? Ceva nou, Borrow? Nu? Pot aşadar să plec? La revedere, domnilor! După ce Glaspell ieşi din birou, şeful secţiei tehnice de la Scotland Yard privi spre Borrow şi clipi din ochi. — Nu prea face multe parale tânărul şef, după cât mi se pare, Mr. Borrow! „Sub”-ul îşi frecă mâinile, vădit încurcat.

Lovituri din umbra de Ion Topolog volumul 1 si 2 DE LA DROBETA, PESTE DONARIS PÂNĂ ÎN malul celălalt, se întinde podul damascianului. Apele vuiesc surd pe lângă cele douăzeci de picioare din piatră și, sfârtecate, se leagă dincolo, la vale, într-o platoșă lucitoare, sub lumina moartei Selene. Aici, pe pod, puhoiul roman se scurge încet, dar dincolo, la capătul opus, au loc primele ciocniri între arcașii daci și pedestrii străini, trecuți cu bărcile, în mai multe locuri ale fluviului. Împăratul bănuise că vor fi înfruntați la capătul podului, de aceea, din timp, hotărâse trecerea și cu bărcile, în douăsprezece puncte de pe cursul Donarisului: șase în sus și șase în jos de pod. Temându-se de încercuirea trupelor de hărțuială, Iartan, căpetenia dacilor, dădu poruncă de retragere în desimea pădurilor, nu fără a lăsa stricăciuni în oameni și animale, în rândurile dușmanilor. E ceas de noapte în idele lui Iulius. Dincolo de portalul monumental al Donarisului ard încă rămășițele jertfei aduse de împărat zeilor, în timp ce pe podul din lemn se scurg trupele auxiliare, în lărgimea celor treizeci și trei de pași, cât măsoară puntea. Balbus și Apolodor urmăresc lucrările de înaintare pe pământul Daciei, prin codrii ei fără capăt. Împăratul, avându-l în stânga pe Lucius Licinius Sura, iar în dreapta pe Tiberius Claudius Livianus, vine pe mijlocul podului în trapul calului, învăluit într-o negură argintie și împărțind poruncile din îndemnul mâinii stângi. Nubienii și scaurii îl zăresc strălucind ca însuși Marte pe scările nesfârșite ale Capitoliului. Inimile însetate de glorie le bat în piepturi puternic, căci dincolo de pod e Dacia, e aurul și argintul, și vinul, e scăparea Romei. Așa gândește și hispanul, cel vestit prin războaiele de la Rin, stăpânul cetății eterne. • Sus, între colții de piatră, se înșiră capete negre și mute. Din nouri rupți se arată iar stăpâna nopții și-n lumina ei, în vale, văd viermuind romanii. Își umflă pieptul bătrânul Ciad și lui Zamolxe se roagă să crească apele, să spele pământul și piatra de dușmani, dar Zamolxe mână apele domol și pământul nu se clatină. Atunci lui Gebeleizis se roagă să răstoarne munții cu totul peste acvilele din vale, cerul să ia foc deasupra lor, dar munții nu se mișcă și cerul doarme liniștit. La Sarmizegetusa e scăparea. Bătrânul face un semn și dintr-un salt Tiagar e lângă el. Are brațele de criță și sufletul de miel. Tatăl îi caută ochii și-n inimă simte că-l împinge dorința grea de pace. O clipă îl vede băiețandru, alergând pe câmpul cu ierburi înflorite, pe când își lucrau pământul… Erau acasă și Disbe, mama lui, îi îmbucura privindu-i, pe când torcea părul de capră sau pregătea miedul. Crescuse voinic tare, și mândru, și iute ca un șoim. Îi întrecuse pe toți în prinderea bourului, când i-arunca cu dibăcie în picioare capcana. Putea, ca și el, tatăl, să atingă vârsta bătrâneții lângă Nevina, fata lui Molaz, vecin și bun tovarăș de negoațe. Dar din sat în sat trecu balaurul cu cap de lup, șuierând cumplit a moarte: Război!… Și atunci cu toții apucară scuturile dave, acoperite pe deasupra cu piele aspră și păroasă de bour și alergară la chemarea marelui Decebal. Era noapte lină, dar din cer cădeau aprinse lacrimile zeului Gebeleizis. În toată cetatea fură aprinse torțele: „Moarte!” spuse marele preot Vezina, și „Moarte!” țipară miile de torțe. Acesta fu cuvântul pe care ei, atunci, îl trimiseră dușmanilor, dar nu credeau c-așa de repede le va fi călcat pământul. El și feciorul, cu alții din steagurile de elită ale regelui, fură rânduiți la hotar, să conducă hărțuiala pe drumul dinspre Tapae și să-l vestească pe Decebal de înaintarea romanilor. De atunci obrajii fetei lui Molaz nu s-au mai uscat. Călare, Tiagar aleargă prin vânturile de miazănoapte, mânat de o urdie de spaime. El duce răspuns lui Decebal de toate câte ochii lui văzură acolo unde înverșunatul Donaris se-ndoaie, scăpând dintre strâmtori. Ca frunza și ca iarba vin romanii și toate semințiile ce li-s supuse, tot trec, tot trec, și nu li se mai vede nici capul și nici coada. La locul ce se cheamă „Între râuri” acvilele s-au împărțit în trei coloane, și una pe la „Tapae” va să vie, iar alta peste munți, pe la „Izvoarele Rhobonului”, și a treia însuși împăratul o conduce, prin țara burilor, pe „Alutus în sus”. Din drumul său, spre Sarmizegetusa, Tiagar se lasă în vale, abătându-se în satul în care s-a născut, s-o vadă pe Nevina. E cale de o bătaie de săgeată. Satul lor seamănă cu un tumul în care doar câinii se aud urlând a pustiu. Nădăjduiește că femeile, bătrânii și copiii să nu se fi tras toți la munte, cu toate că în drum a întâlnit pâlcuri, mulțime șiroind. La casa cu intrare drept de afară, oprește calul înspumat și bate tare-ncet în ușa nou cioplită. N-apucă să bată și a doua oară, că ușa se smulge parcă din țâțâni și-n brațe-i sare, țipând, Nevina. El n-are ce să-i spună bine: romanii vin mereu, ca negurile de grindină. Ea îl roagă mult s-o ia cu el, dar nu e cu putință, căci soarta sa de-acum stă în mâinile acelui ce va pieri cu țara sau va domni pe mai departe-nvingător. Nu este însă timp de stat. Tiagar o saltă sus pe cal și o duce-n goană până la marginea satului. Acolo o coboară, o strânge-n brațe și o-ndeamnă la tărie. Apoi saltă în șaua mică din piele de zimbru, cu pintenul împunge burta calului, și precum cerbul saltă către munți. Nevina stă o vreme pe gânduri, uitându-se în urma lui, apoi se hotărăște să-i țină calea la întoarcere, în locul ce se cheamă Horști. Acolo cerbii vin cu căprioarele de se adapă, iar zânele în nopțile de primăvară joacă cu aleasa lor, zeița Bendis. Se-ntoarce dar, cu grabă acasă, își taie părul auriu, bogat, se leagă peste cămașă și ițari cu niște bete aspre și se apropie de mama sa, Noime. Simțindu-i boarea răsuflării, Noime se ridică în somnul greu ce îl avuse și mai să nu o recunoască. — Cine ești tu, fata mea? De ce te-ai îmbrăcat așa? — Plec și eu, mamă. Mă duc la rege. Romanii vin și bunul meu frate, Licibis, m-a învățat destul să trag cu arcul. — Bine, du-te, că rău mi s-arătă în vis stăpânul nostru. Se prefăcuse-n cal și aci la poartă venise, în tropot, cerând scăpare… — A fost pe-aicea Tiagar, puțin trecuse după miezul nopții! Îl trimisese tata la Decebal. E cel mai viteaz, și a zis să merg cu el, să îl aștept în locul ce se cheamă Horști. Eu mă făcui arcaș, să nu mă recunoască alții și lângă el nu-mi va fi teamă. De acuma, mamă, se face ziuă, și trebuie să plec. A îngenunchiat și mama i-a pus pe creștet mâna, chemând zeii s-o ocrotească, apoi a strâns-o-n brațe și a udat-o cu lacrimi până ea s-a desprins. Și a-nfipt Nevina un baltag în brâu și cucura și-a trecut-o pe după gât, apoi repede s-a așternut la drum. Răsăritul se împurpurează, roua de pe ierburi se aprinde, arzând cu luminițe albe, și fata abia prididește cu mersul. Se gândește să meargă la Decebal, fiindcă știe că Tiagar n-o va lua cu el, și acolo poate va fi de trebuință la ceva, după ce-i va arăta regelui priceperea cu care-ntinde arcul și trage la țintă cu săgeata.

Comoara din pestera scheletelor de Miron Scorobete vol.2 17 Grădina de vară nu mai arăta, însă, aşa cum o lăsase Tino. Lumea care-şi încheiase tranzacţiile dăduse buzna în incintă, era o înghesuială prin care şi un leu congolez cu greu ar fi putut străbate, chelnerii nu mai răzbeau să ajungă cu halbele la destinaţie, le balansau pe deasupra capetelor, mîini ameninţă­toare se înălţau spre ele şi, în cele mai dese cazuri, cupele înspumate erau vărsate în creştetul cui se nimerea. Prins în aglomeraţie, Tino de abia reuşi să evite un astfel de şuvoi ce se revărsă abundent la o palmă de el. Masa la care stătuseră Nabu şi vînătorul era acum ocupată de un grup gălăgios. Cei doi nu se mai ve­deau nicăieri. Înfruntlnd aceleaşi greutăţi cu care avusese de luptat la intrare, scundul bucureşteau iz­buti pînă la urmă să se vadă din nou în stradă. Încotro s-o apuce? Ce altceva decît pura întîmplare îţi poate scoate înainte pe cel căutat într-un bîlci mai ameţitor decît un carusel? Ce sentinţă, şi, să recunoaştem, pe deplin îndreptăţită, va formula Jerry aflînd că orica urmă a suspecţilor a fost pierdută? Şi asta din cauza cîtorva cărţi poştale ilustrate... Începu să rătăcească fără ţintă, de-a lungul stră­zilor înţesate de gherete improvizate, lăsîndu-şi paşii în voia lor. Numai instinctul de vechi explorator, combinat cu puţin noroc, îl va repune pe pista cea bună. Trecuse aşa o oră sau mai mult de cînd umbla abătut, însetat, prăfuit. Se găsea în unul din acele momente cînd cea mai cumplită dorinţă ce te cople­şeşte e să sari gardul unui ştrand şi să te arunci în bazinul răcoros. Privi în jur ca spre a se dumiri dacă o localitate ca aceasta arată a avea ştrand. Nici vorbă! Se găsea pe strada care ducea la gară. Casele erau aici mai rare, nu se mai înghesuiau una în alta, cu grădini intre ele. Chiar din spatele lor începeau culturi de porumb, secară sau cînepă, Prin curţi, la umbra cîte unui nuc uriaş sau a ghirlandelor de viţă, la mese de scîndură, se jucau table sau cărţi pe chibrituri. Se gîndi un mo­ment să se apropie de o poartă şi să ceară o cană de apă, dair observă că setea, fără a slăbi, se transfor­mase în foame. Ajunse în dreptul unei clădiri de o relativă impo­zanţă, dar nezugrăvită de mult, pe faţada căreia scria cu litere mari: VILA MILLY. Spre deosebire de toate casele vecine, aici nu se observa nici cea mai mică mişcare, storurile erau lăsate, toate uşile închise. Lo­catarii erau, pesemne, plecaţi, sau dormeau duşi. În spate, dintr-un lan cu porumbul mare pînă aproape de acoperiş, se înălţa un măr văratic. De pe gard puteai ajunge aproape fără efort între crengile lui. Ceea ce Tino şi experimentă. Ajunsese pe la jumătatea celui de-al şaselea frucr, după ce-şi înţesase buzunarele, cînd fereastra ce dădea spre coroana pomului se deschise brusc. Alt­cineva, aproape în acelaşi timp, se repezi şi o apropie, lăsînd-o abia întredeschisă. — Las-o, se auzi o voce, nu vezi că te îneci aici? — Ai timp să respiri destul aer curat pe Bucura, replică celălalt. Ferestrele sînt făcute să stea închise, ca şi gura, Cînd se deschid prea mult... Geamul era acoperit cu hîrtie pentru învelit caie­tele şcolare, decolorată de lumină. Prin crăpătura ferestrei răbufni un fum gros de ţigară învăluind pomul în valuri înecăcioase. Tino se simţi cuprins de ameţeală şi abia îşi înăbuşi un acces de tuse. Îşi încordă auzul, dar cei doi tăceau. Aşteptau, se vede, să închidă din nou fereastra pentru a-şi putea relua misterioasele afaceri. Dacă era aşa, lucrurile se complicau îngrozitor, nelăsînd să se întrevadă ni­mic din taina ce apăsa asupra „Vilei Milly”. După ce atmosfera se mai limpezi, prin slaba dîră luminoasă ce pătrundea înăuntru, Tino distinse silu­etele a doi bărbaţi ce fumau tăcuţi. Peste cîteva minute, unul din ei se apropie de fe­reastră spre a o închide. — Nabu, urlă Tino sub perspectiva disperată de a rămîne cine ştie cît timp suspendat în pom, fără să afle o iotă din ce se petrece înăuntru. Măcar să-i surprind, să văd ce fac, gîndi el. În aceeaşi clipă, în timp ce păcurarul încremeni uimit în cadrul ferestrei, băiatul îşi dete drumul cu toată greutatea din măr. Căzătura fulgerătoare rea­liză însă cea mai cutremurătoare scenă ce se poate imagina. În loc să ajungă cu tălpile pe pămînt, se trezi călare în spinarea cuiva care, abia atunci îşi dete seama, aştepta pitit între buruienile mari ce înăbuşeau porumbul. Acesta se ridică înspâimîntat şi o luă la goană spre fundul grădinii, cu Tino în spate, făcîndu-şi cu greu loc printre foile tăioase ale porumbiştei. Tichia îi căzuse, smulsă de crengile mă­rului, lăsînd ţeasta goală ca un dovleac ce s-ar fi des­prins din vîrtej săltîndu-se îngrozit spre vreo ascun­zătoare. — Sari jos,  se auzi un strigăt, pînă nu-mi iese din raza puştii! Tino îşi făcu vînt într-o parte, se piti la pămînt şi aşteptă bubuitura care nu întîrzie. Dovleacul dispă­ruse, însă, cu o agilitate surprinzătoare şi tot ce mai văzu cînd se ridică dintre buruieni fu bustul vînătorului cu coatele pe pervaz şi puşca în mîini, parcă muiată după o teribilă încordare. Privea dezolat pe deasupra porumbiştilar cu acel aer care spune singur că nu mai e nimic de făcut. Abia cînd Tino luă tichia ce se legăna spînzurată în ramul mărului şi i-o aruncă lui Nabu acesta iz­bucni subit într-un rîs răsunător. — Dar eşti un călăreţ de mare clasă, zise cînd se mai domoli. — A treia oară cînd îmi scapă! oftă vînătorul cu o părere de rău fără margini. Înseamnă că niciodată... — Ţi-am spus că trebuie să-l prinzi, nu să-l ciuru­iţi, îl întrerupse Nabu. Ce, Doamne iartă-mă! Pri­cepi aşa greu? Parcă tu ai fi cioban, nu eu. — Trebuia să-mi pice, reluă celălalt. N-o s-aştept pînă-şi termină depozitul de aur. Tot cu cîte-o oala pe care mi-o plasezi, nu mă îmblînzeşti. Să nu crezi... Nabu arătă din cap spre copil. În sens de: „astea nu-s lucruri pe care să le discutăm faţă de el”. — Unde e Jerry? întrebă. — La căruţă, explica Tino. — Repede, acolo! comandă ciobanul, Jerry e în pericol. Tino nu-şi putu da seama dacă Nabu era sincer cînd spunea aceasta, sau plecarea grăbită se datora faptului că el îi deranjase în afacerile lor şi ei n-ar fi vrut ca el să intre în „Vila Milly” să vadă ce se întîmplă înăuntru. Deduse doar atît că grupul vînătorului şi cel al pleşuvului sînt rivale, cel de al doilea părînd a fi pus mîna pe comoară. Poziţia lui Nabu nu era clară, în timp ce ţintaşul de vulturi dispăruse cu totul în culisele muntelui unde pregătea, probabil, o cumplită lovitură de teatru. 18 Tîrgul de vite arăta ca un cîmp după bătălie. Lumea începuse să se rărească. Unul după altul, carele se puneau în mişcare ca la începutul unei lungi pribegii. Din loc în loc, ghiulele risipite mai fumegau: instala­ţiile unde se prăjeau mititei şi se fierbeau crenvurşti. Gherete se demontau sub izbiturile securilor, se încărcau şi ele pe căruţe şi lăsau locul pustiu. Covil­tirele moţilor întăreau şi mai mult impresia că un drum lung avea să se aştearnă sub rafurile roase ale roţilor de lemn. Se petrecuseră schimbări şi în şirul indivizilor în­tinşi la soare. Unii se uscaseră de-a binelea şi se pregăteau de plecare, alţii, abia ieşiţi din apă aştep­tau nerăbdători să ocupe locul ce se elibera. Lîngă cei mai mulţi, nevestele resemnate aşteptau să se zbicească pentru a-i putea transporta acasă. Tînărul trăpaş dispăruse şi asta însemna că totul s-a sfîrşit, Galbena urmînd să rămînă singură cu nămolurile ei, scoase abia o clipă de cutezătorii călăreţi din veşnicia lor sleită. Măgăruşul îşi aştepta nemişcat lîngă căruţa lui Nabu întorsătura destinului. Se poate afirma cu siguranţă că nu visa nici aşchiile de piatră ale muntelui ce-i vor mîngîia de acum copitele, nici tălăngile ce aveau să-i încînte urechile lungi pînă la capătul zile­lor. Visele lui puteau fi altele, oricare, în afară de acestea, pentru că, obişnuit, visele sînt cam altele decît cele care ar trebui. În jurul lui şi al căruţei, singura ce-i devenise fami­liară în timpul şederii şi de care nu se mai despărţea, creştea tot mai mult golul, pe măsură ce tîrgul se stingea treptat, istovit. Mai rămăsese alături doar pata murdară lăsată de un camion, obolul acestuia la îngrăşarea şesului roşcat. — Unde e Jerry? repetă Nabu întrebarea de la „Vila Milly”. Tino privi agitat în jur, tot mai speriat, pe măsură ce o neagră presimţire punea stăpînire pe el. Ca să se elibereze de greutatea coşmarului şi în speranţa că va fi prin ceva contrazis, printr-o întîmplare sau măcar un cuvînt, şopti parcă vinovat: — Cred că l-au găsit ai lui. Cred că acum e acasă, poate i-au dat de mîncare, sau îl ceartă... — Nu e omul, spuse pe gînduri vînătorul. Mă tem de altceva mult mai rău. Îl cunosc ce poate şi mai cunosc pe cineva... preferă el să rămînă enigmatic. — Îl cunoşti pe Jerry? zise Tino uimit şi revoltat totodată. Vocea lui putea să însemne că se teme de oamenii aceştia care pentru a pune mîna pe comoară sînt în stare de orice, dar şi că Jerry e prietenul lui şi nu dă voie oricui să-şi dea părerea despre el. Fap­tul precis că sînt în duşmănie cu pleşuvul, pe care şi el îl ura cel puţin de două ori pe atîta, nu schimba cu nimic datele problemei. Important e ca el şi Jerry să nu cadă în mîna nici unui grup, ca ei doi să-şi poată continua expediţia. Iată însă că unul din ei piere fără urmă, iar el rămîne să se războiască singur cu două grupuri mai mari şi mai bine înarmate. Să se războiască, în acelaşi timp, cu necunoscutul. — Îl cunosc, declară vînătorul, ca şi pe tine. Vă ştiu şi planurile. Iar fiindcă veni vorba, ţin să te aver­tizez că documentele voastre conţineau cîteva erori — Ştii toate astea de la vînătorul de vulturi... Nu ne-a furat degeaba jurnalul, observ că vi l-a prelucrat tuturor, spuse Tino cu ironie amară, privindu-l pe celălalt drept în ochi. Unde aţi ţinut şedinţa, pe Ju­dele, pe Chiciura, pe Custura Păpuşii? Sau la Tăul Spurcat? — Erorile văd eu vă caracterizează, continuă să rămînă calm vînătorul. Nu el v-a furat jurnalul, el vi l-a restituit. De furat a avut altcineva grijă, unul care, deocamdată numai presupun, l-a furat pînă la urmă şi pe viteazul Jerry. — Spînul! exclamă băiatul. Crezi că... El a vrut să ne rătăcească cu săgeţile lui blestemate pe zidul cetăţii... Dar nu l-am văzut atunci cînd am stat pe platou. — Nici cătarea puştii nu l-a văzut la timp. — Şi crezi că vînătorul de vulturi ne era prieten? se agăţă Tino de speranţa că în pustietatea de piatră ar mai putea exista un suflet care să nu-i duşmă­nească. Poate l-ar ajuta să-l salveze pe Jerry, dacă într-adevăr, aşa cum crede vînătorul, a fost răpit. La comoară nici nu se mai gîndea acum. — Prietenia nu se declară, se dovedeşte! replică vînătorul impersonal ca un proverb. Dar iată pe ci­neva care ne-ar putea da indicii preţioase. Fetiţo, ia hai la moşu! Omul nu era bătrîn pentru a-şi spune singur „moşu” şi Tino încercă să şi-l imagineze cu barbă. Nu, n-ar semăna nici aşa cu vînătorul de vulturi, deşi toţi oamenii cu puşcă seamănă puţin între ei. Fetiţa cu rochiţă decolorată rămasă prea scurtă îşi încheiase ocupaţiile grafice şi se juca acum cu nişte cioburi de oale sparte rămase după căruţele moţilor. Se apropie uitîndu-se mereu, nu la cel ce o strigase, ci la Tino. — Una am pus-o, spuse ea mîndră de misiunea importantă ce i se încredinţase. — Şi celelate? — Le-am ascuns, zîmbi ea cu o mică viclenie în ochi. — Jerry unde e? îşi asumă el cercetările, negiijîndu-i pe vînător şi pe Nabu. — A plecat eu camionul. — Cine mai era în camion? interveni brusc vînătorul, că fata aproape se sperie. — Un om. Era şoferul şi cu un om, găsi ea că n-a fost suficient de clară. — Cum arăta? — Aşa! Şi fetiţa arată spre gard unde faţa spînă, reprezentată printr-un cerc, rînjea spre ei. 19 Măgăruşul s-a familiarizat imediat cu stîna şi baciul susţinea că asta e un semn de înţelepciune pentru că el, Tino, deşi mai vechi, n-a reuşit performanţa. Umbla degajat printre oi, chiar cu o anumită afecţi­une, nu se temea de berbeci, cîinii şi-i făcuse pe loc complici, ba uneori inspecta şi numeroasele vase de lemn şi de tuci din preajma focului în căutarea unui codru de mălai. Se vedea la o primă ochire că nu-i era urît, fără unul de seama lui, aşa cum îi era lui Tino fără Jerry, dar asta băiatul nu i-o mai spu­sese baciului pentru că acesta ar fi fost în stare să deschidă noi comparaţii care l-ar defavoriza. Totul decurgea aici normal, dacă normal însem­nează a scoate oile la păşune, a le mulge, a face caş, a dormi buştean, a mînca şi a fuma cu pipa. Nu se întreprindea nimic din ce ar fi dorit Tino şi asta îl neliniştea pe măsură ce zilele treceau. — Dacă tu, Nabu, sau tu, Tino, aflaţi ceva despre Jerry anunţaţi-mă imediat, spusese vînătorul atunci cînd se despărţisera de el la casa pădurarului. Nabu însă nu făcuse nimic în direcţia asta, e drept că lip­sea zile întregi, dar nu se ştie pentru ce. Iar el ar fi făcut orice însă nu ştia cum. Pînă la urmă, după îndelungate pregătiri psiholo­gice, îşi adună tot curajul de care dispunea şi într-o dimineaţă, fără să anunţe nimic, o luă pe drumul ştiut spre fortăreaţă. Dacă aceasta era în mîinile spî­nului (el doar făcuse semnele pe ziduri şi aşezase fibula pe piatră, nu mai încăpea nici o îndoială), era posibil să-l fi închis pe Jerry acolo. Să fi trădat pri­etenul său cauza expediţiei şi să se fi aliat cu spînul părăsindu-l pe el spre a descoperi comoara singur? Exclus. Să se fi asociat cu banditul pentru a-i smulge informaţii? Probabil. Atunci n-avea decît să facă joncţiunea pentru a ataca locul preţios din două părţi, învingîndu-i pe toţi ceilalţi adversari. Să fi fost într-adevăr răpit? Varianta cea mai posibilă şi cea mai înfricoşătoare totodată. În cazul acesta trebuia ac­ţionat rapid, pentru a-l salva. În ce-l priveşte pe Nabu şi pe vînător, nici gînd n-avea să-i informeze dacă ar da de urma prietenului. Era convins că aceş­tia sînt în căutarea, comorii, iar pe ei nu-i foloseau decît ca pioni pentru prinderea echipei rivale. Profită de sentimentele lui faţă de Jerry ca să-l antre­neze în căutarea acestuia, ceea ce pentru ei ar însemna prinderea spînului. S-aştepte ei mult şi bine!...

Comoara din pestera scheletelor de Miron Scorobete vol.1 PROLOG   Jurămîntul celor doi căutători de comori s-a des­făşurat, aşa cum se cuvine în cazul unei adevărate aventuri, într-o seară stranie, aproape sîngeroasă, pe malul mării. Momentul acesta solemn, îndelung şi minuţios pregătit, trebuia să se petreacă în taină, deci seara; înainte de schimbarea timpului, adică atunci cînd, cu toată liniştea din aer, marea începe să se frămînte, să se izbească de ţărm, cu acele răbufniri amarnice, prevestitoare de mari încordări şi, poate, de nenoro­ciri; mai trebuia să se întîmple la apariţia lunii pline, după mersul străvechilor şi mereu verificatelor ri­tualuri, pentru ca expediţia ce se punea la cale să se împlinească după meritul eroilor şi aşteptarea citi­torului. Marea era la doi paşi, adică începea la doi paşi, de unde se desfăşura la nesfîrşit; stînci existau, sure, înecate de muşchi şi alge, îndeplinind deci toate condiţiile ca să fie martorele mute ale unui jurămînt cutremurător; luna îşi urma şi ea desti­nul, cînd mai subţire, cînd mai dezvoltată, cînd de-a dreptul plină. S-ar putea crede de aici că, în aceste condiţii, nimic mai uşor nu poate fi imaginat decît un jurămînt. Cine a urmărit însă cu un cît de mic interes, mersul oricărei aventuri, cunoaşte adevărul elementar că personajelor, îndeosebi celor principale, li se ridică în cale obstacole de netrecut care cu orice risc şi cu oricît sacrificiu se cer învinse. Şi situaţia în cazul de faţă nu era de loc altfel. S-au ivit greutăţi, dar au fost învinse. N-au lipsit piedicile cele mai diabolice pe care o imaginaţie înfierbîntată le poate ticlui, dar au fost făcute praf şi pulbere. Şi solemnul, mult aşteptatul, emoţionantul jură­mînt s-a săvîrşit. — Noi, Jerry şi Tino, ne legăm să facem tot ce e omeneşte posibil să scoatem la lumina zilei co­moara!... Marea vuia lovindu-se bezmetică de stînci. Cuţitele s-au încrucişat, lucind sinistru în noap­tea care se lăsa mistuitoare. Am stingheri fiinţa sacră a acestei atît de rîvnite clipe dacă am venit cu precizarea că cele două arme tăioase nu erau decît nişte amărîte cuţite de bucătă­rie, obţinute după lungi parlamentari şi în schim­bul unui preţios amanet de la colegul de serviciu. Vom prefera să reţinem doar sclipătul lor misterios în noaptea mistuitoare care se lăsa. — Sînt îngrijorat, îngăimă cel care din acest mo­ment se va numi Jerry, că luna plină încă nu a apărut... — Eşti un novice, şopti cel care pînă la sfîrşitul acestor pagini va purta numele de Tino. Răsăritu­rile de lună, ca şi de soare, la mare sînt nişte pre­ţioase rarităţi. Deasupra imenselor ape pluteşte o ceaţă înfiorătoare şi rar se întîmplă ca cineva să vadă astrele ridicîndu-se direct de sub linia orizon­tului. Te asigur că luna se află acolo în zona mai luminoasă a acelor aburi denşi, după cum îţi pot dovedi că satelitul nostru natural se desfată în faza sa cea mai rotundă. Valoroasa mea agendă o con­semnează, iar dacă pagina tipărită prezintă privirii tale îndoieli, în cel mult zece minute adevărul ţi se va dezvălui în toată măreţia lui pe cale naturală. — E de prisos, Tino, să încerci a mă convinge. Cuvîntul tău e cel mai de netăgăduit argument. Mai ales că am jurat. Iar acum cred că e timpul să ne întoarcem în mijlocul prietenilor noştri... —...pentru care taina noastră va rămîne pururi o taină. Şi să predăm cuţitele. Cel care va purta cu cinste numele de Jerry era subţiratic, blond spălăcit şi vag pistruiat, aşa cum trebuie să arate un anglo-saxon botezat astfel. Tino se prezenta mai scund, negricios, cu ochi adînci şi scăpărători, putînd fi luat, la nevoie, drept un focos meridional de gintă latina. Numele lor adevărate nu interesează, din moment ce pe tot parcursul nemai­pomenitei lor aventuri se vor striga unul pe celă­lalt Jerry şi Tino. După cum nu contează clasa în care figurau din moment ce toată acţiunea ce va urma se va consuma în timpul vacanţei mari. Erau destul de mici pentru a crede în existenţa comorilor ascunse în împrejurări misterioase şi, n-aveţi nici o grijă, destul de mari ca îndrăzneala lor să nu cu­noască margini. Se găseau la mare într-o tabără şcolărească. Tino era bucureştean, iar Jerry descendent dintr-un în­depărtat orăşel de provincie ale cărui prăfoase străzi erau vegheate de lanţul impunător al munţilor Re­tezat. Litoralul trecea drept leagănul indestructibi­lei lor prietenii. În seara memorabilului jurămînt, seară care provocase atît de agitate îngrijorări zile la rînd, fuseseră scoşi, cu tot colectivul, pe ţărm să urmărească poziţia unor îndepărtate constelaţii. În­ţelege oricine că, altfel, prezenţa lor noaptea, în preajma valurilor spumegînde, sfărîmate de stînci ar fi fost de-a dreptul imposibilă. Dar cum destinul îşi are partea lui în aranjarea lucrurilor, cei doi te­merari exploratori au profitat de ieşirea grupului amator de amănunte astronomice, s-au furişat în pasajul stîncilor şi şi-au îndeplinit fenomenalul ju­rămînt. Ca peste cîteva clipe să se afle cu cele mai nepăsătoare figuri în hărmălaia colegilor lor care nici n-au apucat să le semnaleze fulgerătoarea ab­senţă. Cam acestea sînt datele ce pot fi stabilite în legă­tură cu cei doi viitori eroi. Date sumare, e adevărat, dar nepreţuite atunci cînd e vorba de personajele unei mai mult decît palpitante povestiri.     1 După o zi bună de mers, copiii începeau să simtă oboseala. — Aş îndrăzni să te întreb, bunule Tino, cum te mai simţi, spuse Jerry. Răspunsul nu e obligatoriu pentru că îl bănuiesc. — Recomandabil e să nu pui niciodată întrebări de prisos celui aflat în suferinţă, zise în loc de răs­puns celălalt. Mai ales cînd soarta ta nu e cu nimic diferită de a lui. — Poate, te bate gîndul unei, e drept, nu prea glorioase, dar sănătoase retrageri... Tino tăcu. Începea să se însereze şi ochii lui negri se confundau tot mai mult cu întunericul. Profită de această împrejurare ce-l avantaja şi nu şi-i în­toarse spre prietenul care nu găsea altceva mai bun de făcut decît să-l plictisească periodic cu întrebări nelalocul lor. Pistruiatul Jerry interpretă această tăcere în felul său, cum că Tino s-ar putea gîndi într-adevăr la o întoarcere prematură, lăsînd toată expediţia baltă, înainte de a stabili măcar cu mare aproximaţie lo­cul fantomaticei comori. Vru să se convingă dacă presupunerea lui e justificată. — În gara Subcetate, în timp ce mă îngrijeam de depunerea bagajelor, tu ţi-ai aruncat cu un oarecare interes privirea pe tăbliţa cu mersul trenurilor. Nu era un amănunt care să scape ochiului meu isco­ditor. Figura acolo şi acceleratul ce te-ar putea de­pune în Gara de Nord. Ai reţinut poate şi ora ple­cării. Tino se încăpăţîna să nu răspundă provocării. — La urma urmei, dacă ţii neapărat, vei avea în mine un credincios şi sentimental tovarăş care să te conducă la gară. Trenul va fluiera: uuuuuu... uuuuu!... batista mea va fîlfîi de zor... Mă voi forţa să emit şi cîteva lacrimi. Iar, peste o săptămînă, un poştaş neştiutor îţi va înmîna o depeşă din partea vechiului tău amic părăsit. Retras într-un ungher nebănuit de nimeni, să zicem în pod, dacă pe strada Arlechinilor casele vor fi avînd pod, între păianjeni bătrîni, vei deschide acel plic. O slabă rază de lu­mină, pătrunsă prin spărtura unei ţigle, va cădea pie­ziş pe o hartă abia trasată în fuga creionului, dar cu numirile geografice necesare. False toate, bineîn­ţeles, cu punctele cardinale deplasate cu cîteva grade. Un triunghi roşu va fi însoţit de următoarea explicaţie lapidară: în acest loc a zăcut de veacuri un nepreţuit tezaur pînă în ziua cînd a călcat aici neînfricatul explorator Jerry.

Miu haiducul de George Pietraru volumul 1 Masa era pe sfârșite. Cel mai în vârstă răsturnă într-un castron de lut ars resturile cinei și îl împinse încolo, spre zidul de negură, de unde îl pândeau doi ochi aprinși. — Hai, Castor, mănâncă, voinicule… Silueta masivă a unui câine se desprinse din umbră. Flăcările leneșe ale focului jucau în reflexe de aramă pe blana zbârlită a gâtului lui. — Strașnic dulău, exclamă cu admirație cel tânăr. Celălalt nu-i răspunse, ci se apucă tăcut să strângă gamelele de tablă din care mâncaseră. — A, nu, sări de la locul său, de pe buștean, tânărul. Nu-i drept. Dumneata ai pregătit masa, iar acum e rândul meu s-o strâng. Tovarășul său nu se împotrivi și tânărul porni ducând vasele, cu o vădită stângăcie, spre un loc al luminișului, de unde abia venea susurul unui pârâiaș. — Vezi acolo, în spatele scorburii, e un ochi de apă, îl ajunse din urmă vocea bătrânului… Se aflau pe un tăpșan înalt, străjuit de tufani și brazi, pe dealul Țeica. Departe, întunecau zarea Munții Lotrului. Aici și-au stabilit sălașul de o noapte. Cel care bâjbâia acum în întuneric la ochiul de apă în care să clătească vasele, era un flăcău cam de vreo douăzeci și trei, douăzeci și cinci de ani. Înalt, spătos, cu mersul și expresia tânărului conștient de puterea mușchilor săi. — Da, da, se auzi din întuneric vocea tânărului, semn că găsise ceea ce căutase. Bătrânul, rămas lângă foc, scotoci în buzunarul de la piept al bluzei sale de piele, după pipă. O îndesă liniștit, cu dichis, apoi se aplecă și luă de la marginea focului un cărbune aprins și-l puse cunună de jar, în căușul pipei. Trase din ea și când se aprinse peste tot, scutură cu un gest scurt cărbunele în foc. Dinspre izvor, flăcăul venea legănându-și trupul voinic. — Gata! spuse el. Așeză vasele într-un săculeț de pânză. Pe care îl strânse la gură cu un șnur și deodată, încercându-l o bănuială, ridică privirile spre însoțitorul său mai în vârstă: — Ei, nea Matei, mi se pare mie, sau dumneata ai mai bătut drumul ăsta. Cum e? — Hm! făcu bătrânul foarte preocupat de pipa sa aprinsă. — Păi nu așa, nea Matei, că altfel de unde știuși mata de ochiul ăla de apă. Și dacă mă gândesc mai bine, ai mers la sigur și spre locul acesta, pentru popasul de noapte. Hai, zi, așa-i că ai mai fost pe-aici? Bătrânul geolog ridică spre flăcău ochii săi abia mijiți într-o părere de zâmbet. — Fost, măi mânzule! — Și dacă ai fost odată, ce mai căutăm acum? se oțărî tânărul. Nu crezi că e vremea să-mi spui și mie după ce piei de cloșcă batem drumurile astea sălbatice, de două zile încheiate? — Ce căutam am găsit, rosti liniștit bătrânul, arătând cu pipa spre un arbore falnic. Fagul Miului… — Ce fag? Care Miu? bolborosi tânărul. — Fagul din scorbura căruia izvorăște acum pârâiașul… — Și ce avem noi de-a face cu fagul și izvorul? întrebă din ce în ce mai intrigat flăcăul. — Avem, îi întoarse vorba bătrânul, privind într-o parte, căci aici a fost ascunzătoarea din urmă a lui Miu… — Care Miu, măi nea Matei, că ai să mă îmbolnăvești de cap!… — Miu-haiducul, șopti bătrânul prospector cu privirile spre flăcările domolite ale focului. Tânărul rămase încremenit, cu ochii holbați spre tovarășul său. Și-ar fi rămas așa multă vreme, fără să spună o vorbă, dacă bătrânul n-ar fi continuat. — De mult de tot trăia prin locurile acestea un haiduc vestit, Miu-voinicul. Multe legende au rămas despre isprăvile sale. Umbla vestea că ar fi ascuns pe aici, când era încolțit, o comoară. Oamenii din satul din vale spun că uneori, în nopțile de vară, se văd ridicându-se spre cer flăcări albastre… Flăcările comorii ascunse… Flăcăul parcă începuse să priceapă, căci întâi închise gura, apoi mormăi ceva. Își scoase din buzunar un pachet de țigări și-și aprinse una. — Păi bine, nene, frumos șade unor prospectori ca noi să umble după comori din povești, scornite de babe? Ce dracu or să zică cei de la bază când or auzi după ce-am pornit noi? D-asta m-ai adus dumneata până aici?! — Miu nu este o poveste. El a trăit aievea, vorbi moșul cu hotărâre. Și nu comoara lui o caut. Bătrânul era puțin iritat de faptul că tânărul nu-i pricepuse gândul. — Flăcările acelea le caut, continuă el, și pe ele le vreau. Asta-i adevărata comoară pentru un geolog. Acum ai priceput sau…? Tânărul îl urmărea cu privirea aceea uluită, care-i dădea un aer de prostănac. Treptat însă, pe măsură ce în mintea lui lucrurile se limpezeau, fața i se lumina. — Vom cerceta toate locurile astea. Flăcările albastre, din nopțile de vară sunt ca o respirație a pământului plin de comori ascunse. Dacă vom avea norocul să le vedem… — Stăm toată noaptea treji și veghem, sări inimos flăcăul. Așa-i de plăcut aici și nici somn nu mi-i. Uite, ne așezăm pe tăpșanul ăsta și privim de jur împrejur dealurile luminate de lună. — Lasă, nu-i nevoie. Rămân eu, tu du-te în cort și culcă-te, îi vorbi moale bătrânul. — A, nu, rămân aici cu dumneata. Mai fumăm o țigară, mai stăm de vorbă… Dar, făcu el fulgerat de o idee, ce-ar fi să-mi povestești și mie legenda lui Miu-haiducul?… — Cum, ce-ți veni? protestă înveselit bătrânul. — Așa, să ne mai treacă timpul. Să nu-mi spui că nu vrei. Simt eu că-l ai la inimă pe haiducul ăla… Bătrânul râse încet, în sine, fiindcă în tainițele sufletului păstra, într-adevăr învăluită în farmecul aducerilor aminte, povestea eroului ce-i încântase copilăria. — Numai de n-oi adormi, că-i o poveste tare lungă… Pe vremea când s-au petrecut lucrurile astea, drumul Sibiului era tot atât de nesigur și frământat ca și apa Oltului, ce-și învolburează în preajmă apele, repezindu-le printre stâncile și zăvoarele munților. Erau mai ales unele locuri, prin Țara Loviștei, unde soarele abia își arăta fața un ceas două, pe zi. Aici călătorii își simțeau sufletul înfricoșat de liniștea ciudată a brădetului, de parcă o primejdie de moarte plutea ca o stihie printre copaci. Aici așteptau, pândind cu ochi de foc și neîmblânziți, lotrii cei neiertători haiducii Oltului, spaima ciocoilor și nădejdea calicilor. La multe întâmplări cumplite au stat martori Oltul nepotolit și fața împietrită a muntelui. Printre haiducii ce-au împărțit cu pistoalele și jungherele dreptatea codrului, pe drumul cel mare al Sibiului, a fost și Miul-Copilul, Miu-Haiducul. Am să-ți povestesc, în noaptea asta de veghe, povestea haiducului de la poarta Carpaților, așa cum am aflat-o de la moșii mei, cum și ei vor fi auzit-o de la cei care au trăit demult întâmplările acestea. Dar mai adă câteva vreascuri, căci uite, focul moare; apoi așază-te aici aproape, să depănăm firul povestirii de la capăt și pe îndelete. • Într-una din ultimele nopți ale lunii iulie, 1821, un călăreț gonea năprasnic pe drumul care pornește din Râmnic și se strecoară pe sub poala dealurilor, spre țara de sus a Olteniei. Părea că o spaimă nespusă, ori o grabă neîndurată pusese stăpânire pe călărețul singuratic și-l făcea să înfrunte astfel drumurile nesigure, călcate în vremile acelea fără legi și opreliști de hoți, arnăuți fugiți de la oaste și oameni fără de căpătâi. Dar chipul și înfățișarea călărețului lăsau să se ghicească o forță și o cutezanță ce nu erau la îndemâna oricui să le încerce. Un trup de uriaș, cu umeri largi, stătea aplecat peste gâtul calului. De sub sprâncenele dese, ochii săi cu luciri de oțel scrutau întunerecul destrămat ici și colo de pulberea de argint revărsată de lună. La șoldul omului se legăna, lovind coastele calului, o sabie lată, ușor arcuită, ca aceea a pandurilor. În șerparul lat, ce-i încingea mindirul, stăteau înfipte două pistoale și un jungher, iar la oblâncul șeii se ivea o sâneață cu țeava lungă. Îmbrăcămintea călărețului arăta că el trecuse de curând printr-o încercare cumplită, de aceea greu puteai ghici acum în el un oștean, un zavergiu, ori un haiduc. Alerga neostenit, cu trupul voinic aplecat înainte, neclintit, fără ca măcar să îndemne calul, ca un duh întunecat al codrului. Izbite de copitele calului, pietrele de cremene ale drumului aruncau scântei… De trei ceasuri călărețul gonea astfel, tăcut și neostoit, pe drumuri singuratice, ocolind târgul Râmnicului. Prin sate trecea ca o nălucă, stârnind câinii și ecourile târzii ale dealurilor. Aproape de stabilimentul ocnelor de sare, călărețul își struni calul și-l întoarse scurt pe o potecă ce lua în piept dealul. Ochii săi ținteau acum, ca pe un liman, o luminiță furișată ca o pasăre printre vârfurile arborilor, tocmai sus, pe coama dealului. În vremea aceasta, în căsuța de pe deal, spre care se îndrepta călărețul nostru, două ființe își vegheau gândurile și neliniștea. În camera din față, o femeie, căreia necazurile și suferințele îi răpiseră prea de timpuriu harurile tinerești, îngenunchease în fața unei icoane, sub care ardea cu pâlpâiri candela. Șoapta ei părea că îngână sfârâitul uleiului ars din candela veche. — Întărește-i brațul, Sfinte Gheorghe! Tu care i-ai dat numele și apără-l de fierul ucigaș… Adu-l întreg și sănătos. Sfântă Fecioară… Deodată prinse depărtat zgomotul pe care copitele unui cal îl făceau pe prundul uscat al potecii ce ducea spre casă. Femeia se ridică în picioare, cu auzul încordat. Tropotul calului se auzea din ce în ce mai deslușit. Câinii se repeziră cu urlet spre drumețul venit la ceas de noapte, dar lătrăturile lor se prefăcură curând în scâncete. Femeia tresări. Mâna îi apăsă pieptul, cercând să stâmpere zbuciumul inimii. Atunci ușa se deschise și din odaia de alături năvăli un flăcăiandru de vreo șaisprezece ani cu ochii plini de lumina ce-i scălda întregul chip. — Mămucă, ai auzit? Vine… Vine taica!… Și, fără să mai aștepte încuviințarea, se întoarse în tindă și ridicând lemnul greu ce închidea de-a curmezișul, pe dinăuntru, ușa de stejar, o deschise larg. În ograda mare, luminată de lună, se oprise călărețul care acum cobora greoi, întâmpinat de salturile vesele ale câinilor. — Tătucă! Tătucă!… Femeia abia putu să facă câțiva pași și rămase sprijinită acolo, de pragul ușii. Bărbatul se apropie de ea, uriaș ca un gorun, cu barba și părul aprinse de lumina lunii, tăcut și plin de mărturisiri. O luă blând în brațe și o strânse cu duioșie la piept. — Ei, hai, lăsați plânsul că doar vedeți, m-am întors teafăr… Ei, băbuțo, nu-ți piere așa lesne o cruce de bărbat ca al tău. Și tu, măi mânzocule, ce te smiorcăi ca femeile?… Se vede că ai crescut lângă fusta mumă-tii… — Intră în casă, Gheorghe, și hodinește, că vei fi ostenit de drum, șopti femeia printre suspine. — Îngrijesc eu de cal, taică, făcu flăcăiandrul sărind treptele cerdacului în ogradă. … Bărbatul mână tăcut și îndelung. După un timp, netezi cu palma pânza întinsă pe masă și ridică privirile spre cei doi, care-l urmăriseră și simțiseră că în mintea omului drag gânduri grele și griji se învălmășau, căutând dezlegare. — Ascultați aici, căci nu-i vreme multă. Domnul Tudor nu mai e… L-au tăiat câinii de fanarioți… Oștirea-i spartă în luptă și turcii au năpădit țara… Boierii sunt iară sus și răscoala zace în țarină, dimpreună cu căzuții… Femeia făcu ochii mari, înțelegând întreaga grozăvie a vorbelor bărbatului. Își acoperi fața cu colțul năframei și începu să plângă încet, fără glas. Bărbatul prinse să povestească cu privirile ațintite în scândura aspră a podelei, cu pumnii grei strânși pe genunchi. — După urgia de la Drăgășani, m-am ridicat cu pandurii mei în sus, pe Olt, până la Cozia, unde m-am zăvorât cu serdarul Diamandi și cu oștenii săi. Socoteam că vom ține piept păgânilor, dar într-o seară bătu în poartă Sava-căpitanul și-i ceru serdarului să deschidă. Am mirosit trădarea și i-am spus serdarului să nu-l ia în seamă. Atunci Sava a răcnit și dinspre nucet au sticlit oțelurile arnăuților. Diamandi, de spaimă, a închinat mânăstirea cu chezașul eteristului, că va cruța viața oamenilor. Am adunat pandurii lângă arhondaric, sub scara foișorului, și acolo am văzut toată grozăvia. De cum a pășit pe sub porți, Sava a strigat la arnăuții săi și aceștia au prins să descarce armele în cei care le-au fost tovarăși de credință. Alături de el, Cara Ahmed, Chehaia – beiul pașei de Silistra, își mâna ienicerii să taie pe gheauri. Am văzut roșu înainte și pornindu-mi voinicii ne-am aruncat, cu săbiile trase, lovind deopotrivă în păgâni și trădători. Pe Sava îl căutam cu sabia, dară el numai în spatele grosului de arnăuți ședea și de acolo striga cu venin, îndemnându-și oamenii. Am luptat ca diavolii, dar ne-au dovedit jivinele, că erau ca lăcustele… Ne-au împresurat și ne-au înghesuit spre chiliile din spatele altarului mânăstirii. Ne-am retras, luptând pas cu pas, treaptă cu treaptă. Am ajuns sus, în foișorul lui Mircea, doar doi: Groza și eu; „Fugi, căpitane, l-am auzit. Sări peste ziduri în Olt. Fugi, Căpitane, că nu-i mai pot ține!”… Au scăpărat oțelurile și un strigăt de durere mi-a vestit că și Groza a pierit. Am simțit în mine o mânie oarbă și repezindu-mi sabia ca un fulger am dat și-am tăiat până am simțit oboseala căzându-mi ca plumbul în brațe. Și nelegiuiții veneau puhoi. Am urcat atunci fereastra foișorului și mi-am făcut vânt în hăul întunecat. M-a primit jos Oltul cu o îmbrățișare rece de oblăduire. Ascuns de el, am alunecat la vale, ieșind din lanțul păgânilor. Am mers așa până aproape de luminile Râmnicului. Acolo am tras la un român de-al nostru, de unde am luat calul acesta… În tot timpul povestirii, femeia nu-și ridică năframa din dreptul feții. Băiatul însă țintuia pe pandur cu ochii aprinși de mânie. Uneori se pomenea strângând ciomagul ce-l ținea ca pe mânerul unei nevăzute săbii. — Și acum ce ne vom face, Gheorghe? se auzi glasul stins al femeii. — Eu trebuie s-o pornesc degrabă pe drumul Tismanei. Să întâlnesc acolo pe Papa Vladimirescu, fratele domnului Tudor, și pe căpitanii Ghiță Haiducul, și Dumitru Gârbea… Vom încerca să ridicăm din nou oaste și să izgonim păgânii de pe moșie… Tăcu o clipă, răsuflând greu. O rană ascunsă îi zgândărea durerea. — Pe Miu să-l trimiți la moșul său, în munți. Acolo-i loc tainic și nelegiuiții nu-l vor dovedi… Să pleci și tu, femeie, cu el. Pe aici or veni poate chiar mâine arnăuții și dacă vor găsi pe feciorul căpitanului Gheorghe Ursan bucuroși vor fi să-l taie în săbii. — Nu mi-e frică de ei, taică, se răzvrăti flăcăiandrul. Știu să trag cu sâneața și pot ține chiar și sabia… — Ai inimă de pandur, încercă să zâmbească dureros căpitanul, dar oșteanul trebuie să știe când să tragă sabia, și să lupte, și când să dea pinteni calului… Acum tu ești crud încă, mai trebuie să crești și brațul să-ți prindă tărie. Atunci vei ști cine ți-e dușman și cine prieten… — Ia-mă cu tine, tată, se rugă băiatul. Voi crește la oaste și voi învăța armele și lupta… Pandurul îl învălui într-o privire caldă și înțelegătoare. — Nu mai am oaste, își întoarse el fața îndurerată. Suntem doar niște umbre ale oștirii celei mari, hăituiți de poterele lui deli-bașa Mihali, buluc-bașa Ghencea și ale altor trădători de-ai zaverei… Poate pe aceștia îi vom ajunge odată cu ascuțișul săbiilor ori cu plumbii sânețelor… Vom răscula din nou pandurii și pe țăranii Padeșului. De nu vom izbuti, ne-or răzbuna urmașii… Flăcăiandrul se apropie de pandur și-l privi drept și hotărât în ochi. — Știu că ești pui de șoim, îi puse bătrânul mâna pe umăr. Când vei fi voinic, să plătești pe tăiș de sabie celor care au vândut… Dar până atunci mai este vreme și datoria noastră este să-ți ocrotim viața… Femeie, am adăstat prea mult. Să îngrijim de plecare: eu pe drumul Jiului, voi spre munți, în bejenie…

Milioanele lui Belami de Mircea Radina vol.2 7. UN FILM CARE NU SPUNE NIMIC   Locotenentul Soare sublinie cu două linii, în carnetul său, data de 15 aprilie 193... Nu voia s-o dea uitării prea curînd. Rememoră cursul întîmplărilor. Ajutorul cu totul neaşteptat, uluitor, pe care-l primise chiar atunci cînd se considera iremediabil pierdut, cînd se blestema pentru imprudenţa gravă de care dăduse probă — el socotea că unii tineri justifică orice act de îndrăzneală, chiar dacă acest act ar însemna puţină ne­bunie, atunci cînd este urmărit un scop nobil — îi pu­sese, atunci cînd îşi tăia frînghia şi îşi elibera braţele, şi întrebarea căreia nu-i putea găsi în nici un chip dez­legarea: „Ce o determină pe fata cu părul negru să înfrunte pericolul şi să mă salveze?” Timpul îl măsurase acolo, în odaia întunecoasă, cu propria viaţă. Preocuparea lui de căpătîi era să facă orice pentru a fugi cît mai repede şi cît mai departe de această clădire blestemată, bineînţeles pentru a se re­întoarce cît mai curînd pe urmele „cineaştilor”, dar atunci într-o altă ipostază. Nu înţelegea să abdice de la datoria despre care Belami îi ţinuse în atîtea ocazii logosuri interminabile. Iar Soare, în sinea lui, găsea că de multe ori logosurile colonelului erau pur şi simplu inutile, ceea ce nu voia să priceapă Belami. Avea nevoie de o rolă, de una singură doar, care i-ar fi adus o probă palpabilă, i-ar fi întărit nişte bănuieli care prindeau un contur tot mai clar în mintea lui şi de care încă nu găsea că e cazul să-i vorbească colone­lului comandant, de teamă că acesta ar putea să-l ridi­culizeze. Pachetul din colţul camerei, învelit în pînza cenuşie, conţinea rolele. Avusese mai întîi intenţia să scoată una, dar un scîrţîit de uşă îl determinase să renunţe repede la acest gînd, amintindu-şi că în crîng se mai afla una dintre cele două role, de absenţa căreia cei trei încă nu bănuiau nimic. Escaladase fereastra, grăbit, după ce luase cuţitul şi frînghia ferfeniţită. Închisese geamul în urmă, pentru ca ei să nu-şi dea seama îndată pe unde fugise şi mai ales cum. Îl simţise cîinele de sub şopron. Fugise ca din puşcă, urmase acelaşi drum, sărise gardul. Numai cîteva minute îi fuseseră necesare să găsească rola. Casa era cufundată în beznă. Doar la una din ferestre zărise o fulgerătură, probabil cineva aprinsese un chibrit. Cîi­nele încetase să mai latre. Ieşise la drum, părăsind în fugă crîngul. Auzise un scîrţîit de roţi obosit, un cîntec tărăgănat ca o doină. Îl ajunsese din urmă o căruţă trasă de cai costelivi. — Încotro cu noaptea-n cap, nene? îl întrebase pe căruţaş care, suit pe lada căruţei, învîrtea de zor biciuşca pe deasupra cailor, murmurînd, numai pentru inima lui, o melodie plină de tristeţe. — La loturi. Semănăm porumbul. — Departe? — Un ceas la trap. — Mă sui şi eu? — Suiţi-vă! Mulţumise, se întinsese pe grămada de fîn uscat, aro­mitor, ascultînd în linişte cîntecul ţăranului, care con­tinuă pînă la capătul drumului. — De aici... eu apuc printre tarlale. Unde vă duceţi? — Spre Cîmpina. — Aha! Luaţi-o drept înainte pînă daţi de şosea. Trec maşini de la rafinării. Cu 5 — 6 lei vă duceţi şi la Ploieşti. — Mulţumesc. Ce-ţi datorez? — Mie? Nimic. Cu bine! — Cu bine, şi spor la semănat.   Sosise în Cîmpina o dată cu zorii. Răsărea talgerul de aramă al soarelui undeva, pe arcul orizontului. Ar fi vrut să se oprească în faţa porţii lui Belami, dacă n-ar fi fost mai mult decît sigur că acesta se află de cu noapte în zona de dispersare a regimentului. Pornise spre casă să se odihnească cîteva ceasuri. Înainte de a intra în cameră se oprise în hol, rupsese o filă din carneţel, scrisese pe ea cu litere majuscule „MULŢUMESC!” şi o strecurase sub uşa fetei cu părul negru. Se întîmplase ceva cu totul surprinzător. Uşa se deschisese şi în prag apăruse... ea! Soare abia izbutise să îngîne cîteva cuvinte, bîlbîindu-se îngrozitor, în imposibilitate de a se concentra. Ea deschisese ochii mari şi nu-i răspunsese. — Cum de ai ajuns înaintea mea? o întrebase el. — Dar n-am plecat nicăieri. — Aş fi putut să jur. Parfumul... Confirmă-mi, te rog! — Repet, n-am ieşit din cameră de aseară. Şi nu în­ţeleg ce-i cu biletul acesta. Îi întinsese hîrtia, pe care el o luase înapoi. O privise derutat, iritat puţin. Ea zîmbise stînjenită, apoi îi spu­sese pe acelaşi ton avertizator: — Încep să se trezească cei din casă. Ar fi bine să... Soare plecase, clătinîndu-se de oboseală, nedumerit în acelaşi timp. Ar fi putut să pună mîna-n foc că acel cuţit fusese adus de ea. De ce nu voia să mărturisească? Mai era cineva, oare, în camera ei? Poate că săvîrşise o gafă, poate că-i făcuse un rău fără să-şi dea seama. Încă ameţit de parfumul ei şi de toată întîmplarea, se îndreptase spre camera sa, după ce luase rola pe care o lăsase pe măsuţă, lîngă intrare. Încuiase uşa cu cheia. Peste cinci minute dormea dus. * — Cam asta a fost! Belami privea în gol, era într-unul din rarele lui momente de efuziune... melancolică. Ascultase, fără să clipească, relatarea lui Soare. — Dacă aş fi ştiut că ai să treci prin atîtea, n-aş fi acceptat nicicum să pleci singur. Ai avut însă o inspi­raţie nemaipomenită să sustragi rola. Ne vom da seama, cred, fără nici un dubiu, ce anume urmăresc. Am avea şi dovezile împotriva lor... Scripta manent! — Belami, ce părere ai despre fată? — Cred că te-a lăsat numai cu o jumătate de inimă. — Nu, mă refeream la altceva. Nu crezi că are ne­voie de ajutor? — S-ar putea să aibă. Să ne gîndim mai serios la asta. în special tu. — Oare domnul colonel Dobreanu ne-ar putea spri­jini? — Dobreanu a plecat în seara aceasta, dragule! Ro­mânul meu s-a dus dracu’ pînă mîine seară. Nu ştiu ce învîrteşte pe la Braşov. Unde ai lăsat rola? — Aici. Poftiţi! Belami, obişnuit cu modul în care i se adresa loco­tenentul, cînd cu pluralul, cînd cu un singular intim şi cald, cînd cu „domn’ colonel”, cînd cu „Belami”, nici nu se mai oprea la aceasta, mai ales acum, cînd tînărul ofiţer trecuse cu notă maximă un examen atît de dificil. Filmul îi dezamăgi. Nu prin calitatea imaginilor — erau excelente — cît prin ceea ce înfăţişau ele în mare majoritate: case de ţară cu tinde şi prispe din cele mai obişnuite, interioare mobilate simplu, prosoape de borangic desfăcute ca nişte aripi de fluture în jurul icoa­nelor sau fotografiilor înrămate, covoare cu motive na­ţionale româneşti, şosele pietruite, răscruci cu fîntîni, dealuri cu turle de biserici stinghere, cimitire, sonde din lemn răsărind lîngă limbi de pădure, pe clinuri şi vîrfuri de deal, rîuri hohotind printre pietre albe şi cenuşii, cîmpuri întinse arate sau semănate. Oameni apăreau puţini, mai mult copii surprinşi în jocurile lor pe uliţele satelor, fete şi femei lîngă iz­voare, pe luncă, sau întinzînd pînze albe pe garduri, ca nişte eşarfe uriaşe de un alb ameţitor. Una din imagini surprinsese un grup de muncitori petrolişti forfotind în jurul unei instalaţii de foraj. — Nici picior de militar! Dracu’ să ştie, nu mai pri­cep o iotă. Mă tem că a avut dreptate Dobreanu. — Credeţi că au venit chiar numai să filmeze exteri­oare? — Altceva nu se vede. Hai să ne mai uităm o dată! — Gîndiţi-vă, mai sînt încă şapte role... — Asta, da... — Şi s-ar putea să mai aibă încă şapte! — Ia stai! Am o idee. Încearcă să recunoşti cîteva din peisajele filmate. Adică... vom încerca amîndoi. — Am şi recunoscut ceva... Cel cu turlele de sondă este chiar pe-aici, pe lîngă Cîmpina. Dealul cu livezi pare să fie pe la Ruşeţu. Iar una din şosele, pe care se zăresc copii lîngă maşină, sînt sigur că a fost filmată la Filipeşti. — Şi mie mi se pare cunoscută o privelişte: cea că­tre zona de nord a Băicoiului. — Dom’le colonel, v-aţi pus cumva întrebarea ce „intrigă” fenomenală ar putea conţine scenariul filmu­lui? — Înţeleg unde te duce gîndul, într-adevăr, cred că pe undeva, pe aici, am putea descoperi ceva. — Voi încerca să aflu amănunte. — Cu o singură condiţie însă... — Voi ţine seama de această condiţie. — Nici nu ştii la ce mă gîndesc. — Cred că ştiu, Belami! Probabil... să am grijă de mine. Ştiu... „Imprudenţă”... „Tinereţe”... Mă rog... — Mai întîi de ceea ce trebuie să duci la bun sfîrşit să ai grijă. Iartă-mă! Nu sînt altfel de cum mă crezi, dar primejduindu-ţi viaţa pui în pericol şi altceva. Sîntem militari, ţîncule, şi dacă n-aş fi sigur că ai înţeles de mult sensul profesiei noastre, aş sta acum cîteva ore să-ţi lămuresc de ce este necesar să fie aşa. Ne-am lă­murit, deci... Ai grijă de tine! — Voi avea, dom’le colonel! — Să nu revii la vechiul refren, că... schimb imediat foaia şi-ţi răspund: Prea bine, dom’le locotenent! Belami vorbise încruntat, încît Soare nu fu lămurit pe deplin dacă acesta a făcut-o serios sau în glumă. Numai cînd eternul lui zîmbet îi risipi brusc cutele feţei te convinse. — Ce zici, mînzule, îi punem cu botul pe labe? — Cred că da. S-ar putea ca noaptea aceasta să-mi rezerve unele surprize. — Apropo, pistoletul îl mai ai? — Da. — Cartuşe? — Suficiente. — La nevoie tragi... „foc de imobilizare”. — Sper să nu fie nevoie. — Ce plan ai? — Nici unul. — Să-l dichisim amîndoi. — Mersi, Belami. Vreau să fie imbatabil. Îl fac sin­gur. Belami rîse cu poftă: — Naiba să te ia, nu eşti chiar mototol. Atunci mergi şi-l pune la punct. — Rola rămîne la dumneavoastră? — Nu văd unde ar fi mai în siguranţă. Vreau s-o mai cercetez. — În regulă. — Încă o precizare: în cîteva zile „cineaştii” tăi vor şterge putina. Le expiră autorizaţia. — Nu prea cred. Mă gîndesc mereu la asta. — Mîine seară dai un semn de viaţă? — Poate unul de... moarte! — Nu fi lugubru! Nu te prinde. Am şi o sticluţă. N-o destup... să ştii. Să te prind că nu vii pînă mîine seară. — Să trăiţi! — Succes!