Carti politiste nesortate pe categorii de autor

Nu mă tratez şi nu m­-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori.

Partea întâi FANDORIN       CAPITOLUL UNU,   în care verigile întâmplărilor se împletesc într-un lanţ al sorţii   Imediat ce trenul de dimineaţă care venea de la Petersburg, abia ieşit din rotocoalele fumului de locomotivă, se opri în gara Nikolaievsk, iar însoţitorii de vagoane lăsară în jos scăriţele şi dădură onorul, din vagonul de clasa întâi sări pe peron un tânăr ce avea o înfăţişare cu totul şi cu totul deosebită. Părea coborât din paginile unei reviste pariziene de prezentare a modei pentru sezonul de vară al anului 1882: purta costum de şantung de culoarea nisipului, pălărie italiană de paie cu boruri mari, pantofi cu vârful ascuţit, jambiere albe cu butoni din argint, iar în mână ţinea un baston elegant, cu măciulia de asemenea din argint. Dar nu atât hainele pasagerului, foarte elegante de altfel, îţi atrăgeau pe dată atenţia, cât mai ales înfăţişarea lui impozantă, s-ar putea spune chiar impresionantă. Tânărul era înalt, zvelt, chipeş, bine făcut, privea lumea cu ochi albaştri şi i se potriveau de minune mustăţile subţiri, răsucite, iar părul lui negru, pieptănat cu grijă, te intriga cu o sclipire argintie la tâmple. Hamalii i-au descărcat destul de repede bagajele, bagaje ce merită si ele o descriere aparte. În afară de valize şi genţi de voiaj, pe peron au mai fost puse o bicicletă pliantă, nişte haltere şi câteva legături cu cărţi în diferite limbi. Ultimul ieşit din vagon a fost un asiatic scund, cu picioare strâmbe, cu trăsături aspre şi plin de importanţă. Era îmbrăcat într-o livrea verde care nu  se  asorta  deloc  cu  sandalele  de  lemn,  cu  barete,  şi  cu   evantaiul înflorat din hârtie care i se bălăngănea la gât, atârnat de un şnur de mătase. Piticania ţinea în mâini o oală emailată, cu cinci colţuri, în care creştea un arţar micuţ, adus parcă în gara moscovită direct din regatul liliputanilor. Aruncând o privire peste clădirile mohorâte ale gării, tânărul inspiră adânc, cu o emoţie greu de înţeles, aerul plin de fum şi şopti: "Doamne, Dumnezeule, şase ani". Dar nu i s-a permis să se lase prea mult pradă amintirilor. Asupra pasagerilor coborâţi din trenul sosit din capitală se năpustiră vizitiii, cei mai mulţi dintre ei angajaţi ai hotelurilor moscovite. În luptă pentru frumosul bărbat brunet, ce se arăta a fi un client de zile mari, intrară patru dintre ei, cei mai  aprigi, de la Metropol, Loskutnaia, Dresda şi Dusseau. Poftiţi la Metropol! exclamă primul, e cel mai nou hotel, cu adevărate tradiţii europene! Iar pentru chinezul dumneavoastră avem, chiar lângă camera în care veţi locui, o debara! Nu este c-chinez, ci japonez, explică tânărul, dând la iveală că era puţin gângav, şi aş dori să fie cazat împreună cu mine. Al doilea birjar îşi împinse rivalul cu umărul: Poate binevoiţi să veniţi la noi, la Loskutnaia! Dacă închiriaţi o cameră de la cinci ruble în sus, vă ducem gratis. Ajungem cât ai clipi din ochi. Am stat cândva la Loskutnaia, spuse tânărul, bun hotel. Ce-ţi trebuie, boierule, muşuroiul ăla de furnici? intră al treilea în luptă. La noi la Dresda e linişte şi ferestrele dau direct în Tverskaia, spre casa guvernatorului. Pasagerul deveni curios. Adevărat? E foarte comod. Eu chiar voi lucra pentru Excelenţa Sa. Cred că…   Eh, domnule! exclamă ultimul dintre vizitii, un tânăr cochet, îmbrăcat cu o vestă de culoarea zmeurei. Era pieptănat cu cărare, iar părul îi lucea ca o oglindă lustruită. La  Dusseau  au  stat  cei  mai  mari  scriitori,  Dostoievski, contele Tolstoi şi chiar Krestovski însuşi. Intuiţia sa de psiholog îl ajută să-şi convingă clientul. Tânărul exclamă surprins: Însuşi contele Tolstoi? Cum să nu? Când vine la Moscova, trage la noi imediat. Birjarul înşfăcă două valize şi se răsti la japonez: Mişcă. Hai, mişcă, urmează-mă. Dusseau, zici? Dusseau să fie, dădu din umeri tânărul, fără să ştie că această decizie era prima verigă din lanţul fatal al evenimentelor ce aveau să urmeze. Ah, Masa, cât de mult s-a schimbat Moscova! tot repeta el în japoneză, fără să-şi poată găsi locul pe bancheta din piele a trăsurii. E de nerecunoscut! Drumurile sunt toate pavate, nu ca la Tokio. Şi câtă lume bună! Ia uite tramvaiul acela cu cai, cu imperială, şi o doamnă la etajul de sus! Înainte, doamnelor nu le era permis să urce acolo. Era indecent. De ce, domnule? întrebă Masa, al cărui nume complet era Masahiro Sibata. Cum adică, de ce? Pentru ca pasagerii de jos să nu se uite pe furiş la doamnele care urcă scările. Astea sunt prostii de-ale europenilor, mormăi Masa dând din umeri. Eu atât vă spun: când ajungem la hotel, ar trebui să chemăm cât mai repede o curtezană. Şi să fie neapărat dintre cele de lux. Iar pentru mine putem chema şi una de calitatea a treia. Aici sunt multe femei frumoase. Înalte, cu forme, mult mai frumoase decât japonezele.

„Leviatan ne trimite la epoca cerebrala a romanului poliţist… Spiritul atotputernic al civilizaţiei, care azi ne stârneşte nostalgia, pulsează aici chiar şi în prezenta crimei.” (The New York Times)   „Salturile în timp, schimbările de ton şi de stil narativ sunt dublate perfect de erudiţia autorului. Un roman poliţist ca o croaziera de lux.” (Entertainment Weekly) „Akunin il cunoaşte prefect pe Arthur Conan Doyle şi Fandorin al sau se lansează în minunate observaţii de natura holmesiana.” (Time)       Extrase din documentele aflate în mapa neagră a comisarului Gauche. PROCES-VERBAL privind examinarea locului crimelor săvârşite în seara zilei de 15 martie 1878, în casa lordului Littleby de pe rue de Grenelle (al şaptelea arondisment, Paris) [Fragment] Din cauze neelucidate, întreg personalul de serviciu se afla în oficiu, încăpere situată la parterul imobilului, în stânga vestibulului (camera 3, schema 1). Dispunerea exactă a cadavrelor este indicată pe schema 4, şi anume: Nr. 1 – cadavrul majordomului Étienne Delarue, 48 de ani; Nr. 2 – cadavrul menajerei Laura Bernard, 54 de ani; Nr. 3 – cadavrul lacheului personal al proprietarului casei, Marcel Prout, 28 de ani; Nr. 4 – cadavrul fiului majordomului, Luc Delarue, 11 ani; Nr. 5 – cadavrul cameristei Arlette Foche, 19 ani; Nr. 6 – cadavrul nepoatei menajerei, Anne-Marie Bernard, 6 ani; Nr. 7 – cadavrul paznicului Jean Lassage, 42 de ani; Lassage a murit la spitalul Saint-Lazare, în dimineaţa zilei de 16 martie, fără a-şi fi recăpătat cunoştinţa; Nr. 8 – cadavrul paznicului Patrick Trois-Bras, 29 de ani; Nr. 9 – cadavrul portarului Jean Carpentier, 40 de ani. Trupurile indicate cu nr. 1-6 sunt dispuse în poziţie şezând, în jurul mesei mari din bucătărie, şi anume: nr. 1-3 sunt încremenite cu capul culcat pe braţele încrucişate, nr. 4 are mâinile aşezate sub obraz, nr. 5 este sprijinit de speteaza scaunului, iar nr. 6 stă pe genunchii nr. 2. Chipurile nr. 1-6 sunt calme, fără cel mai mic semn de spaimă sau chin. În acelaşi timp, nr. 7-9, după cum arată şi schema, zac pe podea ceva mai departe de scaune. Nr. 7 ţine în mână un fluier, însă niciunul dintre vecini nu a auzit sunet de fluier seara trecută. Pe feţele nr. 8 şi 9 e întipărită o expresie de groază sau, în orice caz, de extremă uimire (fotografiile ne parvin mâine dimineaţă). Semne de împotrivire – absente. De asemenea, la o rapidă examinare a cadavrelor nu s-au descoperit vătămări corporale. Cauza deceselor nu poate fi stabilită decât după efectuarea autopsiilor. Luând în considerare gradul de instalare a stării de rigor mortis, maâtre Bernhem, specialist în medicină legală, a stabilit că decesele au survenit în momente diferite, între orele 10 ale serii (nr. 6) şi 6 ale dimineţii, iar nr. 7, după cum s-a raportat, a murit mai târziu, la spital. Înainte de a afla rezultatele expertizei medicale, îndrăznesc să presupun că toate victimele au fost expuse acţiunii unei otrăvi foarte puternice, cu efect narcotic rapid, intervalul de timp în care inima a încetat să bată depinzând fie de doza administrată, fie de vigoarea fizică a fiecărei victime. Uşa de la intrarea în imobil era închisă, dar nu şi încuiată. Totuşi, la fereastra serei (punctul 8, schema 1) sunt prezente semne clare de intrare prin efracţie: geamul este spart, iar sub fereastră, pe fâşia îngustă de pământ afânat, se distinge o vagă urmă de gheată bărbătească cu talpa de 26 de centimetri, cu vârf ascuţit şi toc cu blacheuri (vor fi prezentate fotografii). Criminalul a pătruns probabil în casă prin grădină, asta după ce toţi servitorii fuseseră otrăviţi şi îşi pierduseră cunoştinţa – altminteri aceştia ar fi auzit, fără îndoială, zgomotul sticlei sparte. În acelaşi timp, este de neînţeles de ce făptaşul, odată servitorii neutralizaţi, trebuia să se furişeze prin grădină – doar putea intra liniştit în casă prin oficiu. Aşa sau altminteri, criminalul a urcat din seră la etaj, unde se află apartamentul privat al lordului Littleby (vezi schema 2). După cum arată schema, în partea stângă a etajului sunt doar două încăperi: holul, în care este expusă colecţia de rarităţi indiene, şi dormitorul proprietarului, care comunică direct cu holul. Cadavrul lordului Littleby este marcat pe schema 2 la nr. 10 (a se vedea, de asemenea, desenul cu conturul trupului). Lordul Littleby era îmbrăcat într-un halat scurt de casă şi în pantaloni de postav, iar talpa dreaptă îi era înfăşurată într-un bandaj gros. La o primă examinare a cadavrului, moartea a survenit ca urmare a unei lovituri neobişnuit de puternice aplicate cu un obiect greu, lunguieţ, în zona tâmplei. Lovitura a fost dată din faţă. Covorul este stropit, pe o rază de câţiva metri, cu sânge şi ţesut cerebral. Este, de asemenea, stropită şi vitrina de sticlă în care, potrivit tăbliţei, se afla înainte o mică statuetă a zeului indian Shiva (pe tăbliţă scrie: „Bangalore, a 2-a jum. Sec. XVII, aur”). Sculptura era expusă pe fondul unor şaluri indiene pictate, unul dintre acestea lipsind, de asemenea. Din raportul doctorului Bernhem privind rezultatele examenului anatomo-patologic al cadavrelor din rue de Grenelle. Totuşi, în vreme ce cauza morţii lordului Littleby (cadavrul nr. 10) este clară, neobişnuită putând fi considerată în acest caz doar forţa loviturii, care a spart cutia craniană în şapte fragmente, în cazurile nr. 1-9 tabloul a fost mai puţin explicit şi a necesitat nu doar autopsierea cadavrelor, ci şi analize clinice de laborator. Sarcina ne-a fost întru câtva înlesnită pentru că J. Lessage (nr. 7) era încă în viaţă la momentul examinării primare şi, potrivit câtorva indicii caracteristice (pupilele micşorate, respiraţia încetinită, pielea rece, lipicioasă, înroşirea buzelor şi a vârfului urechilor), s-a stabilit drept cauză a decesului otrăvirea cu morfină. Din păcate, în timpul cercetării iniţiale efectuate la locul faptei am pornit de la premisa, care părea evidentă, că drogul a fost administrat pe cale orală, de aceea au fost examinate amănunţit doar cerul gurii şi faringele victimelor. Dat fiind că nu s-a descoperit nimic de natură patologică, expertiza a intrat în impas. Doar la examinarea efectuată la morgă a fiecăruia dintre cei nouă decedaţi s-au descoperit urme abia vizibile de ac de seringă la încheietura cotului stâng. Deşi nu intră în sfera competenţelor mele, îmi îngădui să presupun cu un grad de certitudine destul de mare că injecţiile au fost administrate de către o persoană având o experienţă considerabilă în proceduri de acest fel. Două considerente m-au determinat să ajung la această concluzie: 1) injecţiile au fost făcute cu excepţională acurateţe: nu am descoperit la niciunul dintre cei examinaţi vreun hematom vizibil cu ochiul liber; 2) în mod obişnuit, coma narcotică se instalează după trei minute, ceea ce înseamnă că toate cele nouă injecţii au fost administrate exact în acest interval de timp. Fie au participat câţiva făptaşi (ceea ce este puţin probabil), fie a fost doar unul, dar înzestrat cu o abilitate de-a dreptul uluitoare – chiar dacă presupunem că şi-ar fi pregătit anticipat o seringă pentru fiecare victimă. În fond, este greu de presupus că un om cu mintea întreagă şi-ar pune braţul la dispoziţie dacă sub ochii lui altcineva şi-a pierdut deja cunoştinţa în urma respectivei acţiuni. Asistentul meu, maâtre Jolie, consideră, ce-i drept, că toate victimele puteau fi în stare de transă hipnotică, dar eu unul, în numeroşii mei ani de practică medicală, nu am avut niciodată de-a face cu un caz asemănător. De asemenea, atrag atenţia domnului comisar asupra faptului că nr. 7-9 zăceau pe podea în poziţii sugerând o vădită panică. Presupun că aceştia trei au fost injectaţi ultimii (sau aveau o mai mare rezistenţă la morfină) şi, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, au înţeles că celorlalţi li se întâmplă ceva dubios. Analizele de laborator au demonstrat că fiecare victimă a primit o doză de morfină de aproximativ două ori mai mare decât cea letală. Judecând după starea cadavrului fetiţei (nr. 6), care trebuie să fi murit prima, injecţiile au fost făcute între orele 9 şi 10 ale serii de 15 martie. ZECE VIEŢI PENTRU UN MIC IDOL DE AUR! Crimă de coşmar într-un cartier select. Astăzi, 16 martie, Parisul nu vorbeşte decât despre crima înfiorătoare care a tulburat liniştea decentă a aristocratei rue de Grenelle. Corespondentul ziarului La Revue Parisienne s-a grăbit să ajungă la locul tragediei şi este gata să satisfacă legitima curiozitate a cititorilor noştri. Aşadar, în această dimineaţă, poştaşul Jacques Le-Chien şi-a îngăduit, ca de obicei, să sune puţin după ora opt la uşa elegantei vile cu etaj aparţinând lordului Littleby, cunoscut colecţionar britanic. Dl. Le-Chien a fost surprins că portarul Carpentier, care primea personal poşta pentru Înălţimea Sa, nu i-a răspuns şi, băgând de seamă că uşa era întredeschisă, a intrat în vestibul. După un minut, acest veteran al serviciului poştal, în vârstă de 70 de ani, s-a năpustit îndărăt în stradă, ţipând ca din gură de şarpe. Poliţia, chemată la faţa locului, a descoperit în casă o adevărată împărăţie a lui Hades: şapte servitori şi doi copii (fiul majordomului, în vârstă de unsprezece ani, şi nepoţica menajerei, în vârstă de şase ani) îşi dormeau acolo somnul de veci. Poliţiştii au urcat la etaj, unde l-au găsit pe proprietarul vilei, lordul Littleby. Zăcea într-o baltă de sânge, ucis chiar în sala în care-şi păstra faimoasa colecţie de rarităţi orientale. Englezul, în vârstă de 55 de ani, era bine cunoscut în înalta societate a capitalei noastre. Trecea drept un bărbat excentric şi nesociabil, însă numeroşi arheologi şi orientalişti erudiţi îl respectau ca pe un veritabil cunoscător al istoriei şi civilizaţiei indiene. Tentativele întreprinse în repetate rânduri de conducerea Muzeului Louvre de a achiziţiona diverse exemplare din bogata sa colecţie au fost de fiecare dată respinse cu indignare. Răposatul preţuia în mod deosebit o statuetă-unicat a zeului Shiva, din aur, evaluată de experţi la cel puţin o jumătate de milion de franci. Om bănuitor şi suspicios, lordul Littleby se temea teribil de hoţi, prin urmare, în camera care adăpostea colecţia erau postaţi zi şi noapte doi paznici înarmaţi. Enormitatea nelegiuirii şi cinismul cu care a fost înfăptuit asasinatul în masă de pe rue de Grenelle depăşesc orice imaginaţie. Cât dispreţ pentru viaţa omului! Ce cruzime monstruoasă! Şi pentru ce? Pentru un idol din aur, care acum nici măcar nu mai poate fi vândut! Iar dacă va fi topit, Shiva se va transforma într-un banal lingou de două kilograme. Două sute de grame de metal galben – iată valoarea pe care a avut-o în ochii criminalului fiecare dintre cele zece suflete trimise pe lumea cealaltă. O tempora, o mores! Vom exclama, asemenea lui Cicero. Este inexplicabil de ce paznicii şi-au părăsit postul şi au coborât la parter. Este de neînţeles şi la ce misterioasă putere a recurs criminalul pentru a-i supune voinţei sale pe toţi cei aflaţi în casă, fără cea mai mică împotrivire din partea acestora (poliţia bănuieşte că a fost folosită o otravă cu efect rapid). Este însă limpede că asasinul nu se aştepta să-l găsească acasă pe proprietar – calculele sale diabolice au fost evident date peste cap. Se prea poate ca aceasta să explice şi ferocitatea bestială cu care a fost ucis onorabilul colecţionar. S-ar părea că asasinul a fugit de la locul faptei cuprins de panică. În orice caz, el doar a înşfăcat statueta şi unul dintre şalurile indiene expuse în aceeaşi vitrină. A avut nevoie de şal, fără îndoială, pentru a înfăşură în el statueta din aur, altminteri strălucirea sculpturii putea atrage atenţia vreunui trecător întârziat. Celelalte obiecte de preţ (şi colecţia număra destule) sunt neatinse. Corespondentul dumneavoastră a aflat că lordul Littleby a rămas ieri acasă absolut întâmplător, printr-un concurs fatal de împrejurări. Aseară trebuia să plece la băi, însă, spre nenorocirea sa, a fost ţintuit la pat din pricina unei crize subite de gută. Avem totuşi temeiuri să credem că nemaipomenita nelegiuire nu va rămâne nepedepsită. Cel mai experimentat agent al Prefecturii Parisului, Gustave Gauche, căruia i s-a încredinţat conducerea anchetei, l-a informat în mod confidenţial pe corespondentul nostru că poliţia se află în posesia unui indiciu foarte important. Comisarul este absolut sigur că pedeapsa va urma cât de curând. Întrebat dacă aceste crime au fost comise cumva de un criminal profesionist, dl Gauche a zâmbit şirei în mustaţa-i căruntă şi a răspuns enigmatic: „Nu, fiule, în acest caz firele duc spre înalta societate.” Preaplecatul dumneavoastră servitor nu a izbutit să mai stoarcă nici măcar un cuvinţel de la domnia sa.

Gambit Turcesc de Boris Akunin Capitolul întâi             ÎN CARE O FEMEIE CU VEDERI PROGRESISTE AJUNGE ÎNTR-O SITUAŢIE DISPERATĂ. La Revue Parisienne (Paris), 14 (2) iulie 1877 Corespondentul nostru, care însoţeşte de două săptămâni Armata Dunăreană a Rusiei, ne informează că, printr-o ordonanţă emisă ieri, 1 iulie (13 iulie pe stil european), Împăratul Alexandru aduce mulţumiri trupelor sale victorioase, care au forţat cu succes trecerea Dunării şi au pătruns între hotarele statului otoman. În ordonanţa imperială se spune că vrăjmaşul este definitiv înfrânt şi că, peste cel mult două săptămâni, deasupra Sfintei Sofia din Constantinopol se va înălţa crucea pravoslavnică. În înaintarea ei, armata nu întâmpină nici o rezistenţă, dacă nu punem la socoteală înţepăturile ca de ţânţar pe care i le administrează detaşamentele aşa-zişilor „başbuzuci„ (capete demente), compuse din indivizi pe jumătate bandiţi, pe jumătate partizani, faimoşi prin apucăturile lor barbare, de o abominabilă ferocitate.” FEMEIA-I CREATURĂ FRAGILĂ şi nestatornică, a spus Fericitul Augustin. Acest sfânt obscurantist şi misogin a avut dreptate – de o mie de ori dreptate. În orice caz, în ceea ce o priveşte pe o anume creatură pe numele ei Varvara Suvorova. Totul a început ca o voioasă aventură, să vedeţi însă cum s-a sfârşit. Aşa-i şi trebuie, proasta de ea. Maică-sa repeta fără-ncetare că, mai devreme sau mai târziu, Varea o să intre-n bucluc – şi poftim, intrase. Iar în timpul unei altercaţii cotidiene furtunoase tatăl, om înzestrat cu o mare înţelepciune şi cu o răbdare îngerească, împărţise viaţa fiicei sale în trei perioade: drăcuşor în fustă, pedeapsa lui Dumnezeu, nihilistă smintită. Până azi Varea se mândrise cu această caracterizare şi spunea că nu are de gând să se mulţumească doar cu atât, dar prea marea-i încredere în sine îi jucase o festă urâtă. De ce, Dumnezeule mare, se învoise ea să facă popas la han, sau cum s-o fi numind spelunca asta abjectă? Pentru că Mitko-surugiul, hoţul acela ordinar, începuse să se văicărească: „S-adăpăm caiite, caiite s-adăpăm”. Poftim, i-au adăpat. Doamne, ce se face ea acum? Varea se aşezase într-un ungher al şopronului întunecos, cu podeaua acoperită de scuipat, la o masă de scânduri negeluite, şi era speriată de moarte. O singură dată o mai încercase o asemenea groază crâncenă şi deznădăjduită: când avea şase ani, spărsese ceaşca favorită a bunicii şi se ascunsese sub divan, în aşteptarea inevitabilei pedepse. Poate n-ar strica să se roage, dar femeile cu vederi progresiste nu se roagă. Iar, între timp, situaţia părea să devină absolut disperată. Deci, aşa. Parcursese rapid şi chiar confortabil bucata de drum de la Petersburg la Bucureşti trenul expres (două vagoane de pasageri şi zece platforme cu piese de artilerie) o purtase în goană până în capitala principatului român în trei zile. Din pricina ochilor căprui ai domnişoarei cu părul tuns scurt, care fuma ţigări cazone şi nu permitea, din principiu, să i se sărute mâna, ofiţerii şi funcţionarii din staful militar care călătoreau spre teatrul operaţiunilor de război mai-mai să se omoare între ei. De câte ori trenul oprea într-o gară, Varei i se trimiteau buchete de flori şi coşuleţe din coajă de tei pline cu căpşuni. Ea arunca buchetele pe fereastră, pentru că socotea vulgar să primeşti flori, şi curând fusese nevoită să renunţe şi la coşuleţe, pentru că o năpădise o spuzeală roşie. Altfel, călătoria fusese veselă şi agreabilă, deşi la nivelul inteligenţei şi al ideilor toţi cavalerii ei erau, se-nţelege de la sine, nişte nulităţi. Ce-i drept, unul din ei, un cornet, îl citise pe Lamartine şi auzise chiar şi de Schopenhauer, acesta şi curte îi făcuse cu mai multă delicateţe decât ceilalţi, dar Varea îi explicase, camaradereşte, că merge la logodnic, după care cornetul avusese un comportament ireproşabil. Altminteri, nu arăta rău deloc, semăna cu Lermontov. Ei, dar Domnul cu el, cu cornetul. Şi a doua etapă a călătoriei se desfăşurase cât se poate de bine. De la Bucureşti la Turnu Măgurele călătorise cu diligenţa. Sigur, fusese nevoită să îndure hurducăturile şi să înghită nori de praf, acum însă mai avea o zvârlitură de băţ până la destinaţia finală. După cum auzise, cartierul general al Armatei Dunărene fusese cantonat pe celălalt mal, la Ţareviţî. Urma acum să pună în aplicare ultima şi cea mai importantă parte a Planului elaborat încă la Petersburg (în sinea ei, Varea aşa îl numea, Plan cu „P” mare). Cu o noapte în urmă, la adăpostul întunericului, trecuse cu o lotcă Dunărea puţin în amonte de Zimnicea, acolo unde, în urmă cu două săptămâni, glorioasa Divizie a paisprezecea sub comanda generalului Dragomirov forţase invincibila barieră navală a turcilor. Dincolo de Dunăre începea teritoriul turcesc, zona operaţiunilor militare, şi puteai foarte bine să dai de belea. Pe drumuri mişunau patrule călări de cazaci, numai o clipă de neatenţie şi-ţi puteai lua adio: te trimiteau în doi timpi şi trei mişcări îndărăt la Bucureşti. Dar Varea, fată isteaţă, bănuise asta şi-şi luase măsuri de prevedere. Într-un sat bulgăresc de pe malul sudic al Dunării dăduse de un han tocmai la momentul potrivit. Mai departe, ca la carte: hangiul ştia ruseşte şi-i promisese că-i face el rost, pe doar cinci ruble, de un vodaci de nădejde – de o călăuză adică. Varea îşi cumpărase o pereche de pantaloni largi aducând a şalvari, o cămaşă, cizme, o vestă fără mâneci şi o cuşmă stupidă din postav, îşi schimbase veşmintele şi se transformase instantaneu dintr-o domnişoară europeană într-un plăpând adolescent bulgar. Astfel travestită nu va stârni bănuiala nici unei patrule. Porunci anume vodaciului să o ia pe un drum ocolit, evitând aşadar coloanele în marş, pentru a ajunge la Ţareviţî nu dinspre nord, ci dinspre sud. Acolo, la Ţareviţî, la cartierul general al armatei, se află Petea Iablokov, care-i este. De fapt, nu e foarte clar ce-i este el Varei. Logodnic? Tovarăş? Soţ? Să zicem aşa: fost soţ şi viitor logodnic. Şi, fireşte, actualmente tovarăş. O porniseră la drum la crăpatul zorilor, într-o căruţă care hurduca şi scârţâia. Surugiul, Mitkovodaciul, un individ taciturn, cu mustăţi sure, care mesteca fără-ncetare tutun şi scuipa pe drum în jeturi lungi şi vijelioase (Varea tresărea de fiecare dată), fredonă la început ceva exotico-balcanic, apoi amuţi şi se adânci în gânduri – abia acum înţelegea Varea limpede în ce gânduri anume. Putea să mă şi ucidă, îşi spuse Varea şi tresări. Şi ar fi fost chiar foarte uşor, cine-ar mai fi stat să-şi bată capul? Ar fi crezut cu toţii că au făcut-o ăştia, cum le zice, başbuzucii. Dar şi-aşa, chiar dacă nu fusese ucisă, totul luase o întorsătură urâtă rău. Mitko-trădătorul îşi dusese călătoarea într-un han care aducea mai mult a cuib de bandiţi, o instalase la o masă, poruncise să se aducă brânză şi un urcior cu vin şi o tăiase spre uşă, explicându-i prin gesturi că se întoarce imediat. Varea pornise după el, căci nu voia să rămână singură în spelunca aceea soioasă, întunecoasă şi fetidă, dar Mitko îi spusese că trebuie neapărat să lipsească o vreme pentru, în sfârşit, nişte nevoi fireşti. Cum Varea nu pricepuse, el o lămurise printr-un gest, iar ea se întorsese fâstâcită la locul ei. Nevoile fireşti se lungiră peste orice limită cu putinţă. Varea ciuguli puţin din brânza sărată, cu gust rău, îşi muie buzele în vinul acriu, apoi, nemaiputând suporta atenţia pe care începuseră să o manifeste faţă de persoana ei siniştrii muşterii ai speluncii, ieşi în curte. Ieşi în curte şi încremeni. Nici urmă de căruţă. Iar în căruţă rămăsese geamantanul cu toate lucrurile ei. În geamantan avea şi farmacia de voiaj. Iar în acea farmacie, printre tampoane de vată şi bandaje, se aflau paşaportul şi banii, toţi banii până la ultima lăscaie. Varea vrusese s-o ia la fugă pe drum, dar în clipa aceea ieşise din han jupânul – într-o cămaşă roşie, cu nasul stacojiu, cu obrazul plin de negi – şi începuse să zbiere la ea, explicându-i prin gesturi: întâi plăteşti, după aia pleci. Varea se întorsese, pentru că se speriase de hangiu şi pentru că n-avea cu ce plăti. Se aşezase binişor într-un ungher şi încercase să trateze întâmplarea ca pe o aventură. Nu reuşise. În han nu era nici o altă femeie. Ţăranii murdari şi gălăgioşi de aici se purtau altfel decât mujicii ruşi. Mujicii sunt oameni cuminţi şi, până se îmbată, discută între ei cu jumătate de gură, pe când aceştia zbiară cât îi ţin bojocii, beau la vin roşu cană după cană şi izbucnesc tot timpul în hohote animalice (aşa îi păreau Varei). La o masă lungă, aşezată ceva mai departe, nişte muşterii jucau zaruri şi, de câte ori aruncau, iscau mare tărăboi. La un moment dat, începură să suduie mai abitir şi-l pocniră pe un ins mărunţel, beat turtă, cu o cană de lut în cap. Insul se prăvăli sub masă, nimeni însă nu se osteni măcar să se apropie de el. Hangiul făcu un semn din cap spre Varea şi emise pesemne o remarcă savuroasă, care-i făcu pe cei de la mesele vecine să se întoarcă spre ea şi să izbucnească în hohote ostile de râs. Varea se ghemui şi-şi trase cuşma pe ochi. În han, în afară de ea, rumeni nu-şi ţinea căciula pe cap. Dar nu şi-o putea scoate, părul i s-ar fi revărsat pe umeri. Nu avea părul prea lung: aşa cum îi stătea bine unei femei moderne, Varea se tundea destul de scurt, însă tot i-ar fi trădat imediat apartenenţa la sexul slab. Respingătoare definiţia asta dată de bărbaţi, „sexul slab”. Dar, vai, corectă. Acum toate privirile erau aţintite asupra ei, numai căutături vâscoase, de rău augur. Doar jucătorilor de zaruri nu le ardea de ea, şi încă unui individ abătut, cu nasul vârât în cana lui cu vin, aşezat două mese mai încolo cu spatele la ea, mai aproape de tejghea. Nu-i vedea decât părul negru, tuns scurt, şi tâmplele cărunte.

Azazel de Boris Akunin   Capitolul întâi,   în care este descrisă o faptă de o cinică extravaganţă   La ceasurile trei ale după-amiezii de luni, 13 mai 1876, o zi în care prospeţimea primăverii se îngemăna cu plăcuta căldură a verii, numeroşi vizitatori ai Grădinii Aleksandrovski au fost martorii unui episod scandalos, care a depăşit orice limită. Pe alei, printre tufe de liliac în floare şi înflă­cărate straturi de lalele roşii, ieşise la promena­dă un public distins – doamne sub umbreluţe din dantelă (contra pistruilor), bone având în grijă copii în costumaşe de marinar, tineri cu ex­presii blazate, în redingote la modă din şeviot, sau în jachete scurte după moda englezească. Ni­mic nu prevestea evenimente neplăcute – în văzduhul îmbibat de miresmele primăverii ma­ture, sigure pe ea, se răspândeau încântate mul­ţumirea leneşă şi plictisul desfătător. Soarele dogorea, nu glumă, încât băncile aflate la um­bră erau toate ocupate. Pe una din ele, aşezată în apropiere de Grot, cu faţa spre grilajul din spatele căruia pornea strada Neglinnaia de unde se zărea zidul gal­ben al Manejului, şedeau două cucoane. Una din ele, foarte tânără (se prea poate să nu fi fost nici pe departe cucoană, ci domnişoară), citea o căr­ţulie legată în marochin, aruncând întruna cu o curiozitate distrată ocheade împrejur. Cea de-a doua, cu mult mai vârstnică, purtând o rochie de lână albastru-închis, de bună calitate, şi cizmuliţe comode, legate cu şireturi, împletea con­centrată un lucruşor de un roz-otrăvit, mişcând ritmic andrelele. În timpul ăsta apuca să-şi în­vârtă capul când la dreapta, când la stânga, iar căutătura ei rapidă era atât de ageră, încât pro­babil că nu-i putea scăpa nimic cât de cât demn de atenţie. Astfel că atenţia îi fu atrasă pe dată de tână­rul îmbrăcat în pantaloni strâmţi, cadrilaţi, re­dingotă aruncată neglijent peste vesta albă şi pălărie-rotundă după moda elveţiană. Tânărul păşea mult prea ciudat pe alee: ba se oprea lo­cului pironind cu privirea câte un trecător, ba fă­cea năvalnic câţiva paşi, ba înlemnea iarăşi. Brusc, individul dezorientat le privi pe cele două doamne ale noastre şi, ca şi când ar fi luat o de­cizie anume, se îndreptă cu paşi mari spre ele. Se opri în faţa băncii şi, adresându-i-se tinerei domnişoare, exclamă într-un falset de paiaţă: — Domniţă! Ţi-a spus oare până acum cine­va că eşti insuportabil de frumoasă? Domnişoara care, ce-i drept, era frumoasă ca o cadră, îşi aţinti privirea asupra neobrăzatului şi, speriată, îşi întredeschise uşor buzele-fragă. Până şi însoţitoarea ei mai în vârstă rămase cu gura căscată în faţa unei asemenea nemaivăzu­te impertinenţe. — Am fost răpus de la întâia privire! conti­nuă să se maimuţărească necunoscutul, altmin­teri un tânăr cât se poate de prezentabil (tâmple tunse cum cerea moda, frunte înaltă şi palidă, ochii căprui, arzând de excitare). Îngăduie-mi, deci, să depun pe inocenta-ţi frunte un sărut încă mai inocent, absolut frăţesc! — Domnule, zunteţ beat criţ! rosti, venindu-şi în fire, cucoana cu împletitura, prilej cu care se văzu că vorbeşte cu un accent tipic german. — Sunt beat exclusiv de iubire, o asigură mi­zerabilul, şi pretinse pe acelaşi ton nefiresc, scân­cit: Un sărut, un singur sărut, altminteri îmi pun pe dată capăt zilelor! Domnişoara se lipi de spătarul băncii, întorcându-şi căpşorul spre ocrotitoarea sa. Iar aceasta, fără a lua în seamă natura îngrijorătoare a situaţiei, dovedi o deplină stăpânire de sine: — Plecat imediat de aici! Zunteţ nebun! ridi­că ea tonul şi-şi înălţă dinainte-i împletitura cu andrelele ieşite belicos în afară. Chem la vardist! Şi în acel moment se petrecu ceva de-a drep­tul absurd. — Aşa, deci! Am fost respins! răcni tânărul cu falsă disperare, îşi acoperi teatral ochii cu mâi­nile şi, brusc, scoase din buzunarul interior un mic revolver sclipitor, din oţel. Mai merită oare să trăiesc după asta? Un singur cuvânt şi voi trăi! Un singur cuvânt şi voi cădea mort! se adresă el domnişoarei, care încremenise şi ea, nici vie, nici moartă. Taci? Adio deci! Apariţia acelui domn care îşi tot agita arma nu putea scăpa atenţiei celor aflaţi la promena­dă. Câţiva dintre cei care se plimbau prin apro­piere – o cucoană rotofeie cu un evantai în mână, un domn impozant cu Crucea Ordinului Sf. Ana aninată la gât, două eleve de pension îmbrăca­te aidoma, în rochiţe cafenii şi cu pelerine – în­lemniră, ba chiar şi de partea cealaltă a grilajului, pe trotuar, se opri locului un student. Într-un cu­vânt, existau toate motivele să se poată spera că se va pune neîntârziat capăt acelei scene revol­tătoare. Dar ceea ce urmă se petrecu fulgerător, încât nimeni nu apucă să intervină. — Cum mi-o fi norocul! zbieră beţivul (sau, poate, şi nebunul), îşi ridică, din nu se ştie ce pri­cină, mâna cu revolverul mult deasupra capului, învârti butoiaşul armei şi îşi lipi ţeava de tâmplă. — Măscăriciule! Deşucheat scârbavnic! şuieră viteaza nemţoaică, dovedind că stăpâneşte destul de bine limba rusă vorbită curent. Chipul tânărului, şi aşa palid, căpătă nuanţe cenuşii-verzui, el îşi muşcă buza de jos şi îşi miji ochii. Pentru orice eventualitate, domnişoara îşi închise la rându-i ochii. Şi bine făcu – asta o scuti de o privelişte de coşmar: în secunda în care răsună împuşcătura, capul sinucigaşului se smuci brusc într-o parte, şi din gaura care apăruse în partea cealaltă, puţin desupra urechii stângi, irupse o mică arteziană roş-albă. Urmă o scenă de nedescris. Nemţoaica începu să arunce priviri indignate în jur, chemându-i parcă pe toţi să fie martorii acestei infamii ne­maiauzite, apoi se porni să chirăie cât o ţinea gura, alăturându-şi vocea zbieretelor stridente ale fetelor de pension şi ale doamnei durdulii, care scoteau de câteva secunde bune ţipete as­cuţite. Domnişoara zăcea fără cunoştinţă – preţ de o clipă îşi întredeschise totuşi ochii, dar se înmuie imediat. De pretutindeni veneau în fugă oameni, iar studentul care stătuse până atunci lângă grilaj, fiind o natură simţitoare, din contră, se depărtă în goană de locul acela, luând-o peste caldarâm în direcţia străzii Mohovaia.  

Frumos e timpul mohorat de Bogomil Rainov Capitolul 1. O istorie încâlcită aidoma celei de faţă poate să înceapă într-o sută de feluri. Ei bine, povestirea noastră începe cu o aşteptare. Am auzit vorbindu-se de bucuria aşteptării, dar numi amintesc să fi întâlnit oameni bucuroşi să aştepte. Iar când, după o noapte de insomnie, începi o zi de caniculă cu o durere de cap infernală, aşteptarea se transformă în chin chiar şi pentru cineva ca mine. Începi să-ţi otrăveşti sufletul cu presupuneri şi-ţi imaginezi fel de fel de lucruri – de pildă că omul pe care îl aştepţi n-o să vină, sau că va veni foarte târziu, ceea ce, în cazul de faţă, înseamnă aproape acelaşi lucru. La prima vedere aşteptarea pare ceva simplu: stai şi-aştepţi, doar atât. Dar nu-i aşa. Să ştii să stai fără să faci nimic e o artă, după cum artă este să nu-ţi macini nervii şi să nu te laşi ros de unul şi-acelaşi gând, ca de pildă de gândul că astăzi e luni şi că o zi de luni pierdută poate să încurce totul. Arta de a aştepta… Pare simplă, dar dacă n-o stăpâneşti, poţi să dai de dracu. Aşa cum a dat de dracu Bătrânul, odinioară, numai pentru că n-a putut rezista până la capăt. N-a mai putut să stea aşa, fără să facă nimic, să stea şi să aştepte… Astfel de gânduri mi se perinda prin minte, în timp ce stau sub umbrela albastră a cafenelei, În faţa unei ceşti de cafea rece – a treia la rând, cercetând piaţa şi bătând uşor darabana cu degetele pe masă. Cinci mese se află cu totul pe veranda şubredă, din lemn pe jumătate putred, a cafenelei. O parte a verandei se sprijină pe trotuar, cealaltă se apleacă ameninţător deasupra apei. Inconvenientul acestei dărăpănături nu constă atât în pericolul de a se prăbuşi oricând în mocirla verzuie a canalului, cât în faptul că, aflându-se la nivelul străzii, nu-mi oferă o suficient de bună posibilitate de observare. Piaţa este mică, ticsită de tarabe cu banane şi portocale, de lăzi goale, aşezate unele peste altele, de negustori gălăgioşi şi de lume pestriţă. Totul se petrece la Veneţia, cam pe la ora douăsprezece, şi arşiţa umedă este greu de suportat, deşi ne aflăm abia la sfârşitul lunii mai. Sub ocrotirea umbrelei albastre, eu nu sufăr atâta de arşiţă, cât din pricina furnicarului de lume ce se strecoară prin labirintul tarabelor. Nu că m-ar călca pe nervi, dar trecătorii îmi ascund mereu privirii intrarea casei de vizavi, unde trebuie să intre omul pe care îl aştept. Casa, o clădire veche cu etaj, are faţada de marmură îngălbenită de ploi; în schimb, uşa de la intrare pare nou-nouţă. Este proaspăt vopsită în verde-închis şi pe ea străluceşte o impunătoare plăcuţă de alamă cu numele proprietarului. Din locul unde stau, firmuliţa nu poate fi citită nici atunci când mi se dezvăluie printre capetele şi pălăriile trecătorilor. Eu însă ştiu prea bine ce scrie pe ea chiar fără să citesc. Şi nici riscul de a uita acest lucru nu există, întrucât îl repet mereu în gând, însoţindu-l de fiecare dată cu câte o înjurătură răcoritoare. Am sosit la Veneţia foarte devreme în dimineaţa aceasta tocmai ca să-l prind pe domnul Antonio Tozzi înainte de a pleca de-acasă. Conform înţelegerii, urma să mă aştepte până la ora nouă, iar când am sunat la uşa lui era abia opt. — Aş vrea să vorbesc cu… — Mi-am început fraza încropită dinainte cu ajutorul sărăcăciosului meu vocabular de cuvinte italieneşti. — Domnul Tozzi nu-i acasă – m-a întrerupt servitorul, măsurându-mă din cap până în picioare cu o privire fugară. — Am întâlnire cu el – am dat eu drumul celei de-a doua fraze pregătite în prealabil. — În loc de răspuns, servitorul cercetă din nou cu privirea înfăţişarea mea exterioară. În treacăt fie zis, nu arătam grozav. Nu că aş fi avut o înfăţişare cumva necuviincioasă, dar costumul îmi era destul de şifonat, iar gulerul cămăşii mele albe probabil că nu era prea alb – ca după un drum atât de lung. Domnul Tozzi, după cum scria pe firmuliţa de lângă uşă, era avocat, aşa că servitorul, în mod evident, m-a luat drept un borfaş venit să-l caute pe stăpân pentru cine ştie ce proces neînsemnat, dar care dă multă bătaie de cap. – Am întâlnire cu domnul Tozzi – am insistat. – Imposibil – mi-a răspuns sec servitorul. Domnul are astăzi proces la tribunal. Imposibil să vă fi dat întâlnire. Atitudinea de stăpân a acestui servitor mă scotea din sărite, dar eu ştiu să mă şi stăpânesc atunci când trebuie. De-aceea am întrebat politicos: — Când credeţi că se întoarce? — Nu ştiu – a mormăit la fel de sec servitorul. Şi mi-a închis în nas uşa proaspăt vopsită. Aşa că nu-mi rămânea altceva decât să mă instalez pe veranda cafenelei din faţă, să comand ceva de băut şi să-mi încep aşteptarea. Dacă domnul Tozzi e într-adevăr la tribunal, va trebui să se întoarcă odată şi-odată. Iar dacă totuşi, în ciuda afirmaţiei servitorului e acasă, va trebui cândva să iasă. Pentru orice eventualitate, pe la ora zece m-am hotărât să repet operaţiunea. De data asta servitorul abia a crăpat uşa şi, fără să aştepte întrebarea mea, a bombănit: — Domnul Tozzi nu s-a întors încă. După care din nou mi-a trântit uşa în nas. Şi uite-aşa, stau şi aştept. Nu pot nici măcar să studiez amănunţit harta oraşului, cumpărată la gară, pentru că trebuie să ţin sub observaţie uşa verde închisă. Aşadar, după cum am spus trebuie să mă dedic cu totul artei de a nu face nimic, absolut nimic, fără să mă gândesc că astăzi este luni şi că o zi de luni pierdută poate să încurce multe… Din când în când, la mesele vecine se aşază oameni, beau câte o cafea şi pleacă. Apoi vin alţii… Cafeaua mea probabil s-a răcit de-a binelea… Şi-afară de asta, e a treia la rând. De aceea comand un Martini, străduindu-mă să urmăresc printre capetele trecătorilor, dreptunghiul întunecat al uşii din faţă. Va intra sau va ieşi – asta-i sigur. Dar când?! Aceasta-i întrebarea! Ciuperca mare a umbrelei albastre mă fereşte de soarele dogoritor. Arşiţa însă nu izvorăşte numai din cer, ci şi din pereţii clădirilor vecine, din pavajul pieţei, din apa bâhlită, murdară, verzuie. Mă înăbuşe zăpușeala şi mirosul jilav de mucegai… Din când în când, pe lângă verandă trece zbârnâind răguşit o şalupă cu motor, şi-atunci suprafaţa canalului se învălureşte, iar hardughia de lemn aproape putrezit se clatină ameninţător. Este aproape ora unu când în faţa uşii de vizavi zăresc un bărbat de vârstă mijlocie, cu un costum în dungi, de culoare închisă şi cu o servietă sub braţ. Văzând că omul ridică mâna spre sonerie las pe masă bancnota dinainte pregătită şi traversez piaţa cu paşi repezi. Repezi, bineînţeles, e un fel de-a spune, căci prin furnicarul de lume ce mişună printre tarabe îmi croiesc atât de greu drum, încât am ajuns la uşă după ce bărbatul a dispărut.

Teroare de M.Cleveley CAPITOLUL I — Paine, ministrul de externe a telefonat chiar acum. Ai pierdut cea mai bună ocazie să te faci remarcat de superiori. Nu crezi că ar fi timpul să ieşi puţin din rezervă? Cu modestia dumitale n-ai să ajungi niciodată inspector. Harry Lytton Paine îşi atârnă pălăria în cui, puse bastonul într-un colţ şi-şi scoase fără grabă mănuşile de piele galbenă. — Domnule inspector Borden, dumneata uiţi că eu sunt trecut pe lista de serviciu a Scotland Yardului cu titlul de consilier tehnic. Te asigur că titlul acesta mă mulţumeşte şi că nu am ambiţia de a ajunge printre cei patru conducători ai poliţiei londoneze. Inspectorul Borden începu să râdă. O să-i dea acum o problemă greu de rezolvat acestui imperturbabil Paine. Să vedem cum o s-o scoată la capăt! Postul de consilier tehnic fusese creat de Scotland Yard, ca urmare a dezvoltării rapide pe care o luase tehnica modernă şi a simplificării manevrării dispozitivelor, făcând ca orice profan să se poată servi de ele. Paine, la drept vorbind, era de părere că în afară de spargerea tezaurelor, infractorii nu se serveau de unelte complicate, ci dimpotrivă, de cele mai simple. Inspectorul general Crane, deşi avea altă părere, nu dorea să-l contrazică. El ştia prea bine că principalul merit al lui Paine nu consta în cunoştinţele lui de inginerie, ci în darul lui desăvârşit de a analiza o crimă până ce o dezlega, chiar în cazuri ce i se păreau lui Crane, nerezolvabile. Paine avea treizeci de ani, înălţimea de 1,80 m. Era svelt şi voinic. Nu era căsătorit. Manierele lui alese îl făceau simpatic în orice societate s-ar fi aflat. De-altfel, mai nimeni nu cunoştea adevărata lui profesiune. La Scotland Yard dispunea de un laborator de care nu se servea niciodată. În biroul lui nu se putea pătrunde decât trecând prin biroul inspectorului Borden. În lumea criminalilor nu era cunoscut. Nu-şi închipuia nimeni că el era acela care urmărea pe criminali şi dezlega cele mai încâlcite crime. — Sir Bradshaw de la serviciul secret ne-a chemat la telefon. Nicolas Owen a dispărut. — Owen? Acela care se ocupa de tratativele cu chinezii? — Da, chiar el. I-am spus de atâtea ori lordului Byng, că nu e nimerit să ne încarce tot pe noi şi cu grija soartei funcţionarilor politici de la serviciul secret. Noi nu cunoaştem nimic din iţele încurcate ale intrigilor diplomatice. Atunci, de unde şi până unde să ni se pretindă să scoatem castanele din foc, când dispare unul din funcţionarii Ministerului de Externe? Nu, zău, asta-i prea de tot! Ca şi cum noi ăştia de la CID n-am avea destule pe capul nostru! — Discursul dumitale este foarte interesant, Borden, dar acum te-aş ruga să mă lămureşti despre ce este vorba. — Ceea ce a catadicsit să ne comunice Sir Bradshaw, nu prezintă prea mare interes pentru noi. Owen a trimis la 29 iulie, adică luni, o radiogramă de pe bordul „Mauritaniei” către Ministerul de Externe, căruia îi făcea cunoscut că vaporul soseşte la zece seara la Southampton, că speră să prindă ultimul tren pentru Londra şi că Sir Bradshaw poate să conteze marţi la prânz pe prezenţa lui la minister. — Şi pe urmă? — Marţi, în 30 iulie, pe la zece şi jumătate, Owen a telefonat că peste o jumătate de oră va fi la Sir Bradshaw. Asta-i tot. Azi e joi… şi la minister tot îl mai aşteaptă pe Owen. Paine îşi puse din nou mănuşile, luă pălăria şi bastonul şi se aşeză pe un scaun lângă biroul lui Borden. — Bine, mă duc la Sir Bradshaw. Între timp, dumneata cere rapoartele tuturor accidentelor dintre staţia Victoria şi cea din Counon Street. Pe urmă, cere la Ministerul de Externe să-ţi trimită pe cineva care îl cunoaşte pe Owen şi cutreieră cu el toate spitalele oraşului. De luni până marţi, mi se pare că a fost de serviciu spitalul Bethlem, pentru accidente. Înştiinţează şi pe inspectorul Holborn de la poliţia fluvială. Cam asta ar fi de făcut. CAPITOLUL II Ceea ce a aflat Paine la Ministerul de Externe îl mulţumi prea puţin. După obţinerea concesiunilor engleze din Honkau şi Kinkiong, Owen fusese trimis în China. El a primit de la Foreign Office sume mari de bani pentru ca să-l ajute pe generalul Wupeifu, a cărui poziţie se clătina în primele zile ale lui martie 1927. Banii însă nu avusese prilejul să-i cheltuiască pentru că Wupeifu fu cu totul îndepărtat din cercul generalilor chinezi ce decideau de soarta ţării. Dacă Owen fusese silit sau primise ordin să părăsească imediat China, el trebuia să poarte asupra sa o mare parte din suta de mii de lire sterline ce i se expediase sub formă de bancnote şi cecuri, fără a mai socoti nenumăratele documente secrete, de o valoare nepreţuită. Pe Paine îl apucă goaza în faţa imensei răspunderi pe care serviciul secret o pusese pe umerii unui singur om. — Owen n-a fost căsătorit? întrebă Paine pe nerăbdătorul Bradshaw, un om de vroo cincizeci de ani, care se uita la el cu dispreţ. — Nu, nu era căsătorit. Noi n-avem ce face cu oameni căsătoriţi. De aceea, nici nu avea domiciliu stabil la Londra. Paine ceru să vadă radiograma de pe bordul „Mauritaniei”. Era o telegramă cifrată. — Şi cum a fost cu convorbirea telefonică, Sir Gilbert? Bradshaw enervat, apăsă pe un buton. Un tânăr cu un carnet şi cu toc rezervor, intră atât de iute în odaie, de parcă ar fi stat tot timpul la uşă. — Henslow, cere-i lui Miss Rezia lista tuturor convorbirilor telefonice cu cabinetul meu, de marţi între orele zece şi unsprezece. Tânărul dispăru. — Cum Sir, dumneavoastră permiteţi să se supravegheze toate convorbirile dumneavoastră telefonice? întrebă Paine uimit. — E o măsură foarte bună, pe care ţi-o recomand şi dumitale, Mister Paine. Ea înlătură o mulţime de neplăceri, ca impreciziunile, scăpările din vedere sau alte erori. — Dar o doamnă care controlează convorbirile dumneavoastră, şi încă la serviciul secret? Ce fel de secrete mai sunt astea? replică Paine, indignat — Nu te îngriji, mister Paine. În primul rând am aici, zise Sir Bradshaw deschizând un sertar din stânga biroului său gigantic, un aparat micuţ pentru adevăratele convorbiri secrete, iar în al doilea rând Miss Rezia este chiar fata mea. Sir Gilbert Bradshaw zâmbi ironic. Creierul lui Paine era frământat de tot felul de probleme. În cele din urmă, întrebă: — Şi de ce s-a servit Owen de telefonul oficial? Probabil că el cunoştea numărul dumneavoastră secret?! — Fireşte. Şi ar fi fost mult mai natural să fi căutat să comunice de-a dreptul cu mine. Căci afacerea care-l aducea la mine după o absenţă de doi ani, era de aşa natură că ar fi trebuit să fie ţinută în secret, în tot cuprinsul Marii Britanii, de la Melbourne până la Hudson Bay. — Mai exista un motiv anumit care să-l determine pe Owen să vă comunice încă o dată ora vizitei lui? — Nu, niciunul, Mister Paine. El ştia că eu intru în cabinatul meu de lucru în fiecare dimineaţă, la ora zece fix şi că rămân acolo toată ziua până la ora cinci, uneori până la şase seara. — Hm! Asta mi se pare ciudat. Dumneavoastră, desigur, că recunoaşteţi la telefon vocea lui Owen? — Desigur că da. Vocea lui Owen, sonoră şi aspră, ar fi fost greu de confundat cu o alta. Din întâmplare însă, tocmai în ziua aceea am sosit cu o jumătate de oră mai târziu la birou. Henslow intră în birou şi puse în faţa superiorului său un carnet subţire, pe coperta căruia era scris: „T. 30.7.29”. Sir Gilbert vru să-l concedieze. Paine însă nu-i dădu răgaz, ceea ce păru că-l nemulţumeşte pe tânărul secretar. — Scuzaţi, Sir. Aş dori să vorbesc ceva cu Miss Rezia. Sunteţi atât de bun s-o rugaţi să vină aici pentru câteva minute? Paine luă carnetul în mână. Pe pagina a treia găsi ce căuta. Întrebările telefonistei se subînţelegeau din răspunsurile notate. Ora 10,38 minute. „Aici Nicolas Owen. Doresc să vorbesc cu Sir Bradshaw. Despre ce este vorba nu vă priveşte pe dumneavoastră Vă rog să-i comunicaţi că voi fi la birou la ora 11”. Paine îşi întipări în minte cuvintele: „Despre ce e vorba nu vă priveşte pe dumneavoastră!” În biroul mare, luminos, prin ferestrele căruia se zărea pajiştea verde a parcului St. James, intră o fată blondă, de o frumuseţe răpitoare, cam de douăzeci şi patru de ani. Sir Bradshaw se lumină la faţă când prezentă, destul de ceremonios, pe Paine fetei sale. — Miss Bradshaw, aş dori să vă pun o întrebare… sau mai bine zis, două. Fata dădu din cap. — Vă mai aduceţi aminte de un domn Owen, care a dorit să vorbească cu tatăl dumneavoastră alaltăieri? — Desigur. L-am cunoscut personal pe Mister Owen. — Vă aduceţi aminte de glasul lui? Miss Rezia îl privi pe Paine, mirată şi foarte atentă. — Bineînţeles. Tocmai de aceea am fost surprinsă şi m-am gândit tot timpul, cum se face că glasul lui Mister Owen părea schimbat, nu numai ca timbru, ci avea parcă şi un accent străin. Paine se ridică de pe scaun. Cazul era serios, mult mai serios decât se aşteptase el. Voi să plece, când îi trecu prin minte un nume: C. H. Delahaye. — Încă ceva, Sir. Cum a fost acum doi ani cu Delahaye? Îmi aduc aminte că şi atunci ni s-a comunicat de către serviciul secret că şi acesta ar fi dispărut. Sir Gilbert Bradshaw păru foarte enervat. Zise supărat: — Delahaye a fost găsit pe cheiul Chelsea cu picioarele frânte şi intoxicat cu alcool. Nu s-a putut să fie readus la viaţă. Dumneavoastră cei de la Scotland Yard trebuie să ştiţi mai bine, căci de acolo ni s-a trimis raportul. — Se întâmplă adesea să dispară agenţi de la serviciul secret, Sir Gilbert? — Iată o întrebare la care nu pot să răspund, pentru că se raportează la serviciul intern. Rezia, poate că e nevoie de tine la telefon. Paine se înclină în faţa încântătoarei fete, care ieşi din odaie uimită de neobişnuita neîncredere a tatălui ei. — Totuşi, în mod discret, şi te rog să păstrezi asta pentru dumneata, Mister Paine, din agenţii pe care îi întrebuinţăm în străinătate, sunt unii care nu mai ajung să revadă patria. Acesta-i riscul lor. În schimb, sunt foarte bine plătiţi. Aici, în Londra… stai să mă gândesc… a da, acel Delahaye acum doi ani. Însă faptul se explică. Se pare că de bucurie că s-a văzut iar în ţară, a tras prea mult la măsea şi s-a intoxicat. Pe urmă, acum trei ani, unul William S. Morris, care a fost pescuit din Tamisa cu craniul sfărâmat. Asta-i tot. De altfel, vei găsi toate amănuntele în dosarele Yard-ului. Ambele cazuri ne-au pricinuit multe necazuri, pentru că atât Morris cât şi Delahaye au dispărut înainte de a ne fi dat raportul şi un decont asupra sumelor primite. — Şi de unde soseau Morris şi Delahaye ca să vă dea raportul? Bradshaw tresări, parcă ar fi căzut trăznetul la picioarele lui. Se făcu galben. — A dracului treabă, Paine! Toţi trei veneau din China. Paine salută şi plecă. Ştia ce are de făcut. După-amiază va studia dosarul cazurilor Morris şi Delahaye. Inspectorul Borden lipsea. Probabil că plecase să cerceteze cazul Owen. Paine intră gânditor la registratură. Bătrânul Digby se grăbi să-l salute pe tânărul consilier tehnic. — Digby, fi atât de bun şi caută-mi toate actele care se referă la dispariţia agenţilor de la serviciul secret, aici în Londra, începând cu anul 1923. M-ai înţeles? Mă interesează numai cazurile celor dispăruţi la Londra. Digby dădu din cap, rămase un minut pe gânduri, apoi se apropie de dulapuri. Peste cinci minute scoase două dosare şi le puse în faţa lui Paine, zicând foarte convins: — Asta-i tot. Puteţi să mă spânzuraţi dacă mai găsiţi altceva. Paine citi titlurile de pe dosare: C. H. Delahaye şi W. S. Morris. Nu fu prea surprins. — Mulţumesc, Digby. O să-ţi dau o chitanţă, fiindcă o să am nevoie de ele mai mult timp.

Stupefiante de John Piers PROLOG Directorul general al Poliţiei Secrete din Paris, Leon Fallet, ridică privirile, mirat. Obrazul i se coloră uşor. — Înţelegi, Ferrand? Înţelegi? Mi s-a spus pur şi simplu să închid afacerea Mousquin. Mi s-a întins mâna şi am fost lăudat cu următoarele vorbe: „Munca ta, prietene, a dat rezultatele dorite. Te felicităm. Interese superioare, ne cer să abandonăm pentru un timp orice fel de cercetări. Lămurit?” Prietenul lui, Ferrand, sta cufundat în fotoliu din faţa biroului negru. Fuseseră colegi de şcoală, făcuseră războiul împreună – şi ori de câte ori sosea în Paris, trecea şi pe la dânsul. Ce-ai răspuns? spuse el îngândurat. Fallet zâmbi cu amărăciune. — Ce-aş fi putut spune? Am fost bătut pe umăr şi mi s-a atras atenţia că… „doar până la alegerile departamentale”… apoi se poate să acţionăm din nou… e vorba de o persoană influentă politică… Mi-am prezentat demisia şi am plecat. Ferrand se sculă în picioare. — Bine-ai făcut, Fallet. Şi-acum, dă-mi voie să-ţi spun la revedere. Ne mai vedem noi. În uşă, se întoarse. Fallet zâmbea, mereu, cu un zâmbet straniu pe buze.. — Mergi cu bine, Ferrand. 1 Trecuseră zece ani… Accidentul stârnise curiozitatea întregului orăşel Grainville. Se petrecuse de dimineaţă şi domnul Ferrand, împreună cu prietenul lui Martin, vegheau la căpătâiul necunoscutei. * * * Fata nu se trezise încă din leşin. Pe perna albă, părul ei blond se revărsase ca o flamură aurie, accentuându-i şi mai mult trăsăturile frumoase şi palide. Doctorul adus de domnul Martin, Clopin, era un omuleţ mic şi chel, dar iute de mână. Plecat asupra trupului femeii o pipăi, îi ascultă inima, pulsul, apoi ridică brusc capul. — Trăieşte! strigă el. Căută în trusă, îi tampona nările eu eter, apoi îi pansă fruntea şi braţele. — Extraordinar… extraordinar, – murmură el. Maşina e fărâmată – şi ea nu are nimic… doar câteva zgârieturi fără importanţă! Extraordinar! Şeful postului de poliţie sosi târziu, pe seară; fusese într-o inspecţie. Când i se aduse la cunoştinţă cele întâmplate, holbă ochii, ceea ce pentru el reprezenta o mare surpriză şi, mai ales o profundă meditaţie. Între timp, fata se trezise şi, lungită pe pat, ţinea ochii închişi. Lângă ea, Ferrand, doctorul Clopin şi menajera domnului Ferrand păstrau tăcerea. Domnul Ferrand o privea cu pipa stinsă între dinţi. Era o fată de vreo douăzeci şi ceva de ani, de o mare frumuseţe. Şeful poliţiei intră în odăiţă. Când îl zări, domnul Ferrand veni lângă el şi-i istorisi totul. Plutonierul mormăi aprobativ, luându-şi însemnări. — Trebuie să vorbesc puţin şi cu domnişoara, – spuse el după ce termină. Se poate, doctore? Acesta puse o mână pe fruntea tinerei fete. Ea deschise ochii. — Poţi răspunde la câteva întrebări? Te simţi în stare? — Da… Răspunsul veni slab, în şoaptă. O chema Geneviève Mousquin. Avea douăzeci şi doi de ani, era dactilografă, momentan fără post, fapt obişnuit în Franţa bântuită de şomaj, din acea vreme. Maşina cu care suferise accidentul îi fusese dăruită de un prieten, Roger Dük, din Paris. Mama îi murise, la fel şi tatăl – în război. Venise spre mare, dar nu observase colţul. Restul nu-l mai ştia; unde se află? I se spuse. Ea întoarse ochii spre Ferrand. — Mulţumesc domnule, sunteţi prea bun. Apoi, istovită, închise ochii. Doctorul găsi că întrevederea s-a terminat. Jos, la un păhărel de rom „Jamaica”, poliţistul spuse, dând lichidul arzător pe gât: — Cazul e simplu: accident, din fericire fără urmări. Voi controla şi spusele domnişoarei. Mai trec mâine, să dresăm cuvenitul proces-verbal. O ţineţi la dumneavoastră? i se adresă el lui Ferrand. Poate ar fi mai bine s-o duci la spitalul din Caen. — Cu permisiunea doctorului, domnişoara Mousquin va rămâne la mine, spuse Ferrand. — Da, sigur că da, aprobă Clopin, ridicându-se. Mare nenorocire că n-avem, şi noi aici, măcar, un dispensar! Cheltuiesc bani pe tot felul de prostii inutile, fără să ţină socoteală de lipsurile imediate! — Mergi, doctore? întreabă plutonierul. Sunt cu brişcă şi pot să te las în drum. Rămas singur, domnul Ferrand trimise acasă menajera şi coborî în birou, unde se tolăni într-un fotoliu; îşi mai turnă un păhărel de rom şi-şi aprinse pipa. După aceea se sculă, deschise fereastra şi se rezemă de pervaz. Noaptea cu lună poleia grădina într-o baie de cleştar. Dinspre mlaştini se auzea ţipătul cufundărilor. Apoi se îndepărtă de fereastră şi deschise sertarul biroului. Ceva luci în mâna lui. Era un revolver – pe care, după ce-i verifică încărcătorul, îl strecură în buzunar. Închise fereastra şi ieşi, răsucind cheia în urma lui. Din ce în ce mai ciudat: el nu ieşi în stradă, ci se furişă spre grădină; acesta făcea unghi drept cu casa. Capătul ei dădea în nişte culturi de legume, iar de-acolo, direct pe povârnişul dinspre Saint-Gerard. Domnul Ferrand râdea încetişor, sărind gardul şi păşind iute, aplecat printre straturile de varză şi ridichi ale vecinului său. Luna se ascunsese într-un nor. Povârnişul zăcea cufundat în beznă. Grăbit, el coborî panta fără zgomot şi se opri brusc. De jos, de acolo de unde se afla maşina răsturnată, se auzea o fâşâială ciudată, ca şi când cineva ar umbla cu nişte obiecte metalice. Pentru o doua oară în cursul aceleiaşi zile, în ochii domnului Ferrand se aprinse o sclipire de veselie. Se aşeză pe iarbă şi-şi scoase pantofii. Desculţ, cu revolverul în mână, se apropie încetişor de maşină. Da… cineva umbla la ea; o singură persoană: îi auzea înjurăturile înăbuşite. Dintr-un salt a fost lângă maşină. — Mâinile sus! – ordonă aspru şi, în acelaşi timp, – lumina unei lămpi electrice ţâşni. Omul de dedesubt rămase nemişcat, apoi ieşi ridicând braţele. Era un tip micuţ, cu ochii de viezure, îmbrăcat într-un costum de motociclist. Îl privea cu o expresie rea şi cruntă. — Nu, puiule, fii cuminte, îi spuse domnul Ferrand pe un ton moale. Lasă mâna… n-are niciun rost; poţi să ai dumneata revolver dar am şi eu unul. Afară de asta, sunt iute şi cu gesturi reflexe, capabile să te trimită într-o plimbare unde nu-i nici durere nici întristare… Aşa, văd că eşti rezonabil! Omul strivi între buze un blestem. Domnul Ferrand îi goli buzunarele şi-i porunci să stea jos. Celălalt se supuse. — Hei, făcu domnul Ferrand, să stăm niţeluş de vorbă. Nu mă interesează cum te cheamă, dar desigur că eşti în serviciul garajelor „Dük & Co”. Celălalt tresări. — Vezi? râse încetişor domnul Ferrand. Vezi? Toate le ştiu. De altfel, scrie pe bluză. Ţi se pare ciudat ca cineva să te ameninţe cu un revolver la ora două noaptea dar e şi mai ciudat să găseşti pe altcineva ascuns sub o maşină sfărâmată şi arsă, cotrobăind tot la ora două noaptea… Hai, spune ce căutai: poate contactul? Mărunţelul nu răspunse. — Băiete, vocea domnului Ferrand luă un timbru ameninţător, – te avertizez că uneori am şi crize de mânie foarte periculoase. Cam pe timpul ăsta, când luna e ascunsă în nori. Răspunde! Mă vezi că-s desculţ; iarba e udă, pot să răcesc! – şi-i arătă picioarele cu ţeava revolverului. A fost una din cele mai mari greşeli din viaţa domnului Joseph Ferrand. Brusc, omul îşi azvârli corpul înainte. Lovit în fluierul piciorului, Ferrand se înclină. În acelaşi timp, primi în ceafă cea mai formidabilă lovitură simţită vreodată. Toate stelele cerului, în mii de culori, îi jucară în faţă şi, mai înainte de a-şi pierde cunoştinţa, auzi pârâitul unei motociclete.

Rex P Ameninta de Charles Leblanc Noel Forster se aşeză comod în fotoliul de orchestră şi privi cu un aer distrat eleganta societate din jurul său. Era doar seara premierei. Momentul ridicării cortinei se apropia şi totuşi nu reuşise să afle răspunsul întrebării care-l obseda: Cine să-i fi trimis oare biletul pentru spectacolul la care avea să asiste? Pentru tânărul Noel lucrul era inexplicabil. Petrecuse ultimii trei ani în America de Sud şi abia revenise la Londra pentru un concediu de câteva luni, după o muncă obositoare depusă în întreprinderea la care lucra ca funcţionar. Nici nu avusese timp să-şi vadă vechile cunoştinţe. De un lucru era sigur. Adresa de pe plicul în care fusese expediat biletul era scrisă de o mână de femeie. Care dintre vechile sale cunoştinţe i-ar fi putut face acest delicat cadou? Din prima clipă în care se aşezase în fotoliu, Forster îşi împărţise atenţia între scenă şi uşa de Ia intrare. Noel se tot întreba: oare expeditoarea biletului va veni la teatru? Sala devenise arhiplină, cortina se ridicase, dar fotoliul vecin rămăsese liber. După primul act Noel Forster se duse la bufet să ia o băutură răcoritoare. Revenind în sală, avu surpriza aşteptată. O tânără înaltă şi zveltă ocupa locul de lângă el. Purta o toaletă elegantă de seară acoperită în parte cu o mantie uşoară de hermină. Părul ei frumos părea aproape negru, în contrast cu albul imaculat al blănii. Neglijând complet spectacolul, Noel Forster se uita la tânăra sa vecină cu o curiozitate şi o admiraţie crescândă. Irezistibila atracţie pe care o exercita această tânără şi captivantă femeie asupra lui se mărea odată cu misterul ce înconjura pe frumoasa necunoscută. „Ea trebuie să-mi fi trimis biletul”, îşi spuse Forster. Sau poate faptul că fotoliul vecin rămăsese liber în cursul primului act, era doar o simplă coincidenţă? Ar fi în acest caz o adevărată decepţie… În timp ce făcea aceste reflecţii, frumoasa tânără îl privi drept în ochi şi începu să-i vorbească: — Am cinstea să vorbesc cu domnul Forster? — Da, domnişoară. Dumneavoastră aţi avut amabilitatea să-mi trimiteţi biletul pentru acest spectacol? La această întrebare frumoasa spectatoare înclină capul cu un surâs. — Da, domnule, eu sunt. Doream să vă văd pentru o chestiune în legătură cu un prieten comun. Dacă sunteţi liber astă seară, aş dori să mergem, după reprezentaţie, la acest prieten. Noel, surprins, ezită. — Cine este acest prieten? Tânăra surâse. — E o surpriză. Vă e teamă de tovărăşia unei fete tinere pe care n-o cunoaşteţi? Vă rog să fiţi sigur că nu vreau să vă asasinez! După reprezentaţie, se urcară într-o limuzină care porni rapid. Forster de-abia legă o scurtă conversaţie cu tânăra necunoscută şi maşina stopă în faţa unui imobil construit din piatră galbenă, situat într-unul din cele mai elegante cartiere ale Londrei: Bellington-street, 17. Necunoscuta intră cea dintâi în casă şi aprinse lumina. Noel o urmă fără nicio ezitare. Privi atent interiorul. Un hol luxos, din care pornea o scară. Pe pereţi tablouri de preţ. — Să mergem sus. Cred că prietenul nostru nu a sosit încă. Urcară scara şi ajunseră într-un salon elegant mobilat. — Vă rog să luaţi loc, îl pofti necunoscuta. Scuzaţi-mă dacă vă las puţin singur, dar trebuie să dau ordine feciorului. Noel luă o revistă de pe măsuţa de lângă fotoliul în care se aşezase şi începu s-o răsfoiască. Trecu un sfert de oră de aşteptare. Nerăbdător, Noel începu să se neliniştească. Nici după aproape o oră, misterioasa gazdă nu se întoarse. În tot apartamentul domnea o linişte de mormânt. Noel fu cuprins de teamă. Era convins că fusese atras într-o cursă, iar tânăra ce-i păruse atât de fermecătoare avusese un rol misterios. Fără să mai stea pe gânduri ieşi din salon şi coborî în hol. Se repezi la uşă, aşteptându-se s-o găsească încuiată. Dar, apăsând pe clanţă, uşa se deschise. Buimăcit, luă o maşină care-l duse până în faţa casei sale. Aci avu o surpriză şi mai neplăcută. Uşa dormitorului, pe care o încuiase la plecare, era deschisă. Camera era răvăşită. Lângă fereastra întredeschisă, cineva aşezase un scaun şi o măsuţă pe care se afla un sifon şi o sticlă de whisky. Noel privi pe fereastră de jur-împrejur. La lumina lunei observă ferestrele luminate din imobilul de vizavi. Oare fereastra dormitorului lui servise ca post de observaţie? Oare aventura cu misterioasa străină nu era în legătură cu ceea ce se petrecuse în apartamentul lui? Invitându-l la teatru, fără îndoială că cineva căutase să-l îndepărteze de acasă şi, pentru a-l reţine cât mai mult, îl atrăsese în imobilul acela gol din Bellington street. Noel îşi turnă un pahar de whisky, mulţumind în gând necunoscutului că nu-i golise întreaga sticlă. Apoi se culcă obosit de grijă şi gânduri sumbre. * A doua zi dimineaţă, ca de obicei, Noel fu trezit de d-na Wilkins, menajera sa, care venise să-i aducă gustarea de dimineaţă. — Domnule, am auzit că în imobilul nostru s-a întâmplat o crimă sau o sinucidere. Victima e un bătrân care trăia singur. Un om de ştiinţă. Cadavrul a fost descoperit de lăptăreasa care îi aducea zilnic laptele. — O crimă aici! exclamă Noel, privind intrigat la menajeră. Ce vreţi să spuneţi, d-nă Wilkins? — Da, răspunse ea, o crimă, dar n-a fost comisă chiar în clădirea noastră, ci în blocul de peste drum, acela care se vede de la fereastra dormitorului dumneavoastră. Ştirea apăruse în ziarele de dimineaţă. „Un bătrân savant singuratic, fără rude, anume Isidore Gorden, a fost găsit mort, cu capul străpuns de un glonte. Nimeni în casă sau în vecini nu-şi aminteşte să fi auzit vreo detunătură în noaptea trecută”; scria ziarul. Noel era intrigat de misterul ce înconjura moartea bătrânului savant. Era aproape sigur că exista o legătură între strania lui aventură din ajun şi moartea lui Gorden: bătrânul fusese ucis cu un foc de armă tras chiar de la fereastra dormitorului lui Forster. Nu ştia ce să facă. Trebuia să se adreseze autorităţilor sau să facă pe cont propriu o mică anchetă, mai înainte de a înştiinţa poliţia? Opină pentru cea de-a doua soluţie. Aventura lui din noaptea trecută era mult prea vagă pentru ca să formuleze o acuzaţie pozitivă. Se înfiora la gândul că trebuia, într-un fel sau altul, să pună în legătură pe fermecătoarea tânără din ajun cu asasinarea unui bătrân lipsit de apărare. După ce chibzui mult timp, se decise să caute cu orice preţ pe frumoasa tânără şi să-i ceară explicaţii. „Dacă locuieşte la Londra, voi sfârşi prin a o găsi şi va trebui să aflu ceva”, se gândea el. Investigaţiile făcute asupra casei din Bellington Street nu aduseră lumină. Nu-i mai rămânea decât să încerce să regăsească pe tânără fată. Reflectând, sarcina aceasta nu-i păru la fel de grea ca la început. În adevăr, automobilul luxos, toaleta elegantă, aerul distins, totul dovedea că aparţine păturii avute. Pentru prima dată în viaţa lui, Noel Forster începu să frecventeze saloanele societăţii londoneze. Cu toate acestea, deşi sacrificase zile de-a rândul şi, mai cu seamă nopţi, simţea că pierde speranţa de a mai regăsi pe tânără elegantă. Asta până în ziua când se întâlni cu mrs. Billy Johnstone. Văduvă tânără, cu relaţii în înalta societate a Londrei, frecventa toate saloanele şi cunoştea pe toată lumea. Îi făcu o descriere amănunţită a tinerei în căutarea căreia se găsea. Fără să-i explice motivele. Tânără văduvă surâdea ironic. — După descriere, cred că e vorba de Wynne Torrence, spuse ea. Chiar astă seară am văzut-o; purta o rochie de culoare verde-jad şi o mantou de hermină. — Atunci credeţi că aceasta e persoana? — Stai puţin, îl întrerupse mrs. Billy. Se aflau într-un salonaş foarte luxos mobilat, când tânăra văduvă se ridică brusc şi trecu într-o cameră alăturată. După puţin se înapoie cu o fotografie în mână. — Recunoşti pe seducătoarea dumitale? întrebă ea. Noel identifică imediat pe femeia care-l atrăsese în casa din Bellington street. — E chiar ea, constată el cu bucurie. Unde aş, putea s-o întâlnesc? — Peste două zile are loc în apartamentul meu un ceai. Wynne va li printre invitate. * Când Wynne apăru în salonul feeric luminat, îmbrăcată într-o rochie de muselină albă, Noel avu o frumoasă surpriză. — Bună ziua, domnişoară Torrence, o salută el calm. Tânăra femeie tresări uşor. — Bună ziua, domnule Forster. O conduse într-un colţ liniştit al salonului şi îi spuse cu gravitate: — Aş dori să avem o explicaţie. — Ce explicaţie? Dacă v-am adus până în casa din Bellington street am făcut-o ca să întâlniţi pe unul din prietenii noştri. Dar, în ultimul moment, eu… noi… am fost obligaţi să plecăm. — Asta nu are nicio importanţă, spuse Noel cu ochii ţintă asupra ei. E vorba de altceva, ceva ce ştiţi şi dumneavoastră Mă refer la asasinarea lui Isidore Gorden. Aş vrea să-mi spuneţi, domnişoară, de ce atunci când mă aflam cu dumneavoastră cineva a pătruns în apartamentul meu şi a tras asupra nefericitului bătrân? Cine este autorul acestui asasinat mârşav? Auzind acestea, Wynne Torrence tresări. Chipul ei frumos se făcu alb, atât de alb încât Noel fu cuprins de teamă că va leşina şi o întrebă îngrijorat: — Ce aveţi? Vă simţiţi rău? Să vă aduc apă? — Nu, nu, mulţumesc. Ea făcu o puternică sforţare să-şi recapete sângele rece. Noel o observa foarte atent. — Scuzaţi-mă, zise el, am fost stângaci. — Nu, răspunse ea încet. E dreptul dumneavoastră să-mi cereţi o explicaţie. Ceea ce m-a surprins era amintirea morţii lui Gorden. La prima noastră întâlnire nu mă gândeam că… Țin însă mult să stau de vorbă cu dumneavoastră, undeva unde să nu fim tulburaţi, dar mă tem că veţi avea o dezamăgire. Trec prin mari supărări şi am motive să cred că însăşi viaţa mea e în primejdie. — Sunt foarte nerăbdător să ascult lămuririle dumneavoastră şi dacă vă pot fi de folos, dacă vă pot ajuta… Wynne îi, mulţumi din ochi. Muzica tocmai încetase. Trecu pe lângă, o masă, luă o ţigară şi şi-o aprinse. Apoi se îndreptă spre gazdă, urmată de Noel. — Spre marea mea părere de rău, trebuie să plec mrs. Billy, se adresă ea văduvei. Sper să nu vă supăraţi. Aţi avut o orchestră excelentă. Mulţumesc pentru drăguţa dumneavoastră primire. Pe drum, amândoi rămaseră tăcuţi. Fiecare era absorbit de propriile lui gânduri. Maşina stopă în faţa unui imobil mare, puţin mai retras de la stradă. Un servitor le deschise uşa şi câteva minute mai târziu se aflau într-un salon în care toate detaliile mărturiseau mâna şi atenţia unei femei îndrăgostită de interior. Ea îşi scoase pălăria şi luă loc într-un fotoliu. — Luaţi loc, domnule Forster. Acum vom putea să stăm de vorbă comod. Doriţi să ştiţi două lucruri: primul, care ar fi motivul atragerii dumneavoastră într-o casă pustie, iar al doilea de ce a fost asasinat Isidore Gorden. La prima vă pot răspunde, cât priveşte pe cea de-a doua, vă asigur că este un mister şi pentru mine. Domnule Forster, v-am atras în această casă, deoarece tatăl meu îmi ceruse acest lucru printr-o scrisoare, care mai târziu am constatat că era falsă. — Cum? Tatăl dumneavoastră a cerut să mă duceţi în această casă pustie? Dar pentru ce? — Vă rog să credeţi că nu aş putea să vă spun de ce mi-a cerut aşa ceva. De mai multă vreme, să fie aproape un an, purtarea tatălui meu a devenit cu adevărat extraordinară, de neînţeles. În mai multe rânduri mi-a comunicat că viaţa lui ar fi în pericol şi că ar fi ameninţat de necunoscuţi misterioşi. Mi-a precizat atunci, că pentru a se salva se va găsi, probabil, în situaţia de a-mi cere anumite acte, ce mi-ar părea la prima vedere stranii şi mă ruga să mă supun imediat. Precizez faptul că tatăl meu era prieten intim cu Isidore Gorden. Acuma acesta e mort, iar tatăl meu a dispărut. Am angajat pe agenţii unui birou de detectivi particulari, condus de cunoscutul George Brown să-l caute pe tatăl meu căci celeilalte poliţii, cele oficiale, nu am îndrăznit să mă adresez de teamă să nu stric totul. Se duse la masa de lucru, trase un sertar, apoi se înapoie lângă Noel ţinând în mână două scrisori. — Această scrisoare e o abilă imitaţie a scrisului tatălui meu. Pe tata nu l-am văzut din ajunul zilei în care am primit-o. Când am comparat scrisoarea era prea târziu şi evident m-am convins că era vorba de un fals. Noel citi scrisoarea: nu purta nicio dată şi nici adresa expeditorului. Tatăl lui Wynne recomanda fiicei sale să nu se neliniştească dacă nu avea să-l vadă mai multe săptămâni. Viața lui era amenințată, dar pentru moment se afla în siguranţă. Îi cerea să facă ceva pentru dânsul, ceva ce avea să-i îmbunătăţească situaţia şi să-i salveze viaţa. Scrisoarea continua, dând lui Wynne instrucţiuni foarte amănunţite asupra metodei şi mijloacelor prin care ea putea să-l îndepărteze pe Forster din locuinţa lui. Încercarea trebuia făcută seara, astfel ca Forster să lipsească de acasă timp de 4 – 5 ore. — Şi spuneţi că această scrisoare e falsă? întrebă Noel, curios. — Acum nu mai am nicio îndoială asupra acestui lucru, căci am dat-o şi unui expert grafolog care mi-a declarat că e vorba de un fals abil. Apoi ea îi înmână cea de-a doua scrisoare. — Asta poate că e mult mai interesantă ca cealaltă. În ea e cuprinsă explicaţia morţii lui Isidore Gorden şi dispariţia tatălui meu. E o scrisoare adresată de bătrânul savant, sărmanului meu tată. A fost scrisă de către Gorden chiar în ziua morţii sale. Presupun că autorii morţii lui Gorden sunt responsabili şi de dispariţia tatălui meu. Noel începu să citească.

Omul din Mexic de Jim Weine 1 ŞERPI CIUDAŢI   De când devenise proprietarul unei ferme din Mexic, i se întâmplau lui Peter Brunnel o sumedenie de lucruri foarte ciudate. După deschiderea testamentului în casa domnului Wernecke – un avocat bătrân şi simpatic, prieten intim al unchiului decedat – Peter fu deodată chemat la telefon. Ridicând receptorul, nu auzi decât un râs maliţios şi sarcastic. Un pocnet arătă apoi că la capătul celălalt al liniei, receptorul fusese pus jos. A doua zi dimineaţă, Peter Brunnel primi o carte poştală pe care, în afară de un desen grosolan reprezentând un şarpe se mai afla doar cuvântul: „Renunţă!”. Peter dădu din umeri şi aruncă scrisoarea în coşul de hârtii. După-amiază, urcându-se în automobilul său spre a se înapoia de la Golf-Club în oraş, găsi iarăşi un bileţel pe care se afla desenat un şarpe. Peter nu-şi pierdea uşor cumpătul şi nu avea nicio înclinaţie spre misticism, dar această urmărire îndărătnică îl enerva totuşi într-o oarecare măsură. Nu-şi putea lămuri deloc ce voiau cu şarpele acela. Hotărî să întrebe numaidecât pe domnul Wernecke, dacă cineva avea vreun interes să-l îndepărteze de ferma din Mexic. După câte ştia însă, el şi cu vara sa Doroteea, erau singurii moştenitori ai unchiului. La întrebarea sa, bătrânul avocat clătină doar capul şi înălţă din umeri. — Poate că nu-i vorba decât de o glumă de prost gust – zise Wernecke – vârându-şi nasul ascuţit de vultur în actele ce-i acopereau biroul uriaş. Ziarele au scris atâta despre această moştenire şi, la urma urmei, nu-i tocmai obişnuit ca cineva să moştenească o fermă de întinderea unui mic regat. Deocamdată Peter se linişti, dar când află din întâmplare că vara sa primise şi ea o asemenea carte poştală cu un şarpe, îşi zise că gluma se cam îngroşa. Peste trei zile trebuia să plece împreună cu Doroteea la Hamburg, spre a se îmbarca pe vaporul „Rio Bravo”, care avea să-i ducă în Mexic. Una din clauzele principale ale testamentului era ca moştenitorii să ia singuri moşia în primire, intrând, abia în America, în deplina stăpânire a bunului moştenit. Pe când vara sa era nerăbdătoare să întreprindă această călătorie, Peter socotea mai mult ca o smulgere din traiul său tihnit. Pe de altă parte însă, o fermă uriaşă în Mexic – chiar dacă trebuia s-o împărţi cu o vară – nu era un lucru de lepădat. Până la ora şapte după-amiază, Peter nu luase încă nicio hotărâre. În curând avea să sosească Doroteea cu trenul. Vărul ei se sui în maşină spre a merge la gară, în întâmpinarea fetei. În centru, la o răscruce, lumina roşie a semaforului îl sili să stopeze. Peste drum, în faţa unei cafenele, se adunase o mulţime de lume în jurul unui om, care dădea un fel de reprezentaţie. Omul era deghizat în fachir şi arăta nişte şerpi. Deodată, Peter se sperie… Zărise un afiş lipit la intrarea barăcii dresorului. Pe afiş era zugrăvit un şarpe, iar desenul grosolan, deşi mult mai mare, era acelaşi ca pe avertismentele primite. Peter închise ochii o clipă, ca să se încredinţeze că nu visează. Când îi redeschise, fachirul îşi întrerupsese reprezentaţia, spre a cerceta, cu o căutătură ciudată, lipsită parcă de viaţă, automobilul în care şedea Peter. În clipa aceea, se ivi lumina verde, dând calea liberă. Maşinal, Peter porni înainte, pentru a nu împiedica circulaţia. Dar, de cealaltă parte a străzii, opri din nou automobilul şi alergă înapoi. Voia să vadă pe acesta mai de aproape şi să afle rostul acestor şerpi dezgustători. Dar când ajunse la locul unde cu câteva minute în urmă, omul îşi arătase arta, nu mai găsi pe nimeni. O clipă, rămase buimac, cu ochii aţintiţi pe spaţiul acela gol. Apoi se uită la ceasul electric, aflat în colţul acela, constatând că mai era aproape un ceas până la sosirea trenului. Alergă repede înapoi la maşina sa, deschise iute portiera şi porni în goană spre una din străzile laterale şi liniştite ale bulevardului, oprindu-se peste câteva minute în faţa unei clădiri impunătoare. Urcă într-un suflet cele două etaje şi sună la uşa unde pe o tăbliţă era scris: „Jean Adalbert Berthold, detectiv particular”. Peste o jumătate de oră, Peter Brunnel părăsi, zâmbind, locuinţa lui Berthold şi cine l-ar fi văzut coborând tacticos scările, de bună seamă că n-ar mai fi recunoscut în el pe tânărul care, cu puţin înainte, le urcase atât de vijelios. La opt şi jumătate trebuia să se afle pe peronul gării „Grădina zoologică”. Deoarece el şi cu vara sa nu se mai văzuseră de când erau copii, se înţeleseseră ca la intrarea trenului în gară, Peter să ţină un ziar în sus. El cumpărase o gazetă englezească, formatul acestora fiind mai mare, deci mai potrivit pentru scopul urmărit. În cealaltă mână avea un buchet de garoafe albe, pe care voia să-l înmâneze Doroteei, urându-i bun sosit. Trei minute după sosirea lui pe peron, acceleratul intră în gară. Tânărul ţinu ziarul în sus, privind scrutător de-a lungul vagoanelor, dar nu zări nicio fată despre care ar fi putut presupune că ar fi vara sa. Peter stătea lângă chioşcul de băuturi răcoritoare. Era prins într-un grup de excursionişti şi ridica ziarul cât putea mai sus. — Alo, Peter! Cam greu să ajung la tine! strigă un glas tineresc. Peter se întoarse şi zări o fată nostimă, intr-un costum de voiaj elegant. — Te-am recunoscut numaidecât, zise ea zâmbind, întinzându-i mâna peste o grămadă de geamantane. Peter lăsă ziarul în jos, se căţără pe grămada de geamantane, şi, ajuns de cealaltă parte a obstacolului, întinse Doroteei încă o dată mâna. — Nădăjduiesc că ai avut o călătorie plăcută! zise el, examinându-şi vara pe furiş. — Foarte plăcută! răspunse ea. Apoi, arătând spre buchetul de garoafe, pe care Peter tot îl mai ţinea strâns în mână, adăugă: — Mai aştepţi încă pe cineva sau florile sunt pentru mine? Peter se roşi. — Pentru tine, fireşte, – zise el, dându-i buchetul. Îţi urez bun sosit. — Mulţumesc, dar înainte de toate, vreau să mănânc ceva. Sunt lihnită de foame. — Cum doreşti. Dă-mi, te rog, geamantanul. Pe când coborau scările ce duceau la ieşire, tânărul îşi examină vara cu luare aminte. Păşea veselă şi voioasă lângă el, cu năsucul în vânt, ca şi cum ar fi vrut să adulmece mirosul capitalei. Cum se strecura printre maşinile ce staţionau în faţa gării, constată că, de fapt, vara sa era o fată destul de acceptabilă. Se minuna din cale afară că astfel de fete nu se găseau numai în capitală, ci şi prin provincie. Nu trecu mult şi Doroteea era instalată într-un hotel confortabil de pe strada principală. Cei doi veri luară apoi cina împreună, în restaurantul hotelului. — Ia spune tu, Peter, zise fata după ce li se servi desertul – nici tu nu l-ai cunoscut pe unchiul Manuel? — De loc, răspunse el, uitându-se la cele două gropiţe din obrajii fetei. Tot ce ştiu despre el e că a emigrat acum patruzeci şi patru de ani. Doroteea dădu din cap. — Cred că a fost întotdeauna un fel de ghimpe al familiei. Pe când trăia tata, ne povestea mereu despre poznele ce le făcuse împreună cu unchiul Manuel. Mai târziu a fugit, pare-se, în urma unui duel. — Mda! răspunse Peter, laconic. Cred că s-a şi căsătorit în America, cu o creolă. Dar se zice că l-ar fi părăsit. Iar peste câteva clipe, tânărul adăugă: — Numai de n-ar fi clauza aceea în testament! Doroteea căzu pe gânduri. — Crezi tu, întrebă ea – că ceva nu-i în regulă? Peter şovăi o clipă. — Mâine vei vorbi cu domnul Wernecke, zise el, ocolind un răspuns direct. – E un bătrân ciudat, dar simpatic, singurul om din ţară cu care unchiul Manuel mai era în legătură până a murit. Apoi, fără tranziţie, întrebă: — Ai primit o scrisoare, pare-se… Ce-i cu ea? Doroteea căută o clipă în geantă şi scoase un bileţel albastru pe care îl întinse lui Peter. Pe bilet, cineva scrisese la maşină: „Nu pleca în Mexic!” iar sub aceste rânduri desenase un şarpe. — Am primit-o acum trei zile prin poştă. Ce părere ai tu? Peter avea o mulţime de păreri, dar găsi mai nimerit să nu le spună pe toate. — Cred, zise el, după ce chibzui o clipă, că nu-i decât o glumă proastă. Aceasta e cel puţin convingerea avocatului. — Şi eu am spus acelaşi lucru, răspunse Doroteea. Lui Peter i se păru că fata a respirat uşurată. — Ai vorbit cu avocatul despre scrisoare? întrebă ea. — Da. De altfel, am eu însumi o colecţie întreagă de răvaşe de acest fel. Ziarele au zăpăcit întreg oraşul cu moştenirea noastră. Fireşte, un subiect atât de interesant nu se găseşte în toate zilele. Dar tocmai asta era cât pe ce să mă facă să renunţ la călătorie. Nu pot suferi când alţii se ocupă prea intensiv de afacerile mele. — Cum? zise ea. Să renunţi la călătorie? Dar ar însemna să renunţi şi la moştenire! Asta ar mai lipsi! Eu plec în orice caz. Sunt bucuroasă că pot vedea şi altă lume. Nu las pe nimeni să-mi strice cheful. Dar ai glumit numai, nu-i aşa? Peter îşi dădu seama că mersese prea departe. — Vezi, zise el, de n-ar fi fost afurisitele astea de bileţele! Mie mi se tot pare că ele ascund o taină… Aş vrea să ştiu cine poate fi interesat în moştenirea, noastră. Unchiul Manuel ştia doar ce voia, şi domnul Wernecke m-a încredinţat cel puţin de o sută de ori că a primit instrucţiuni precise de la dânsul. — Atunci ce vrei mai mult? triumfă Doroteea. Vom pleca negreşit. Nu văd nimic rău în condiţia asta. Dimpotrivă, călătoria îmi pare foarte interesantă. — Mexic e o ţară sălbatică, zise vărul ei. Şi cine ştie ce ni se poate întâmpla acolo! — Mie nu mi-e teamă de loc! râse Doroteea, şi nădăjduiesc că nici ţie! Văzând că Peter nu răspunde, fata întrebă: — Sau cumva tot ţi-e frică? Peter dădu din cap. — Da, zise el încet. Mă tem. Şi anume… Doroteea îi aruncă o privire întrebătoare. — Pentru tine, adăugă vărul ei. Fata pufni de râs. — Eşti bărbat în toată firea Peter, şi se pare că te-ai şi îndrăgostit de mine. Nu trebuie însă să tremuri de soarta mea. La moşie am ştiut să mă descurc cu geambaşii, odată am prins chiar un braconier. Nu rnă tern câtuşi de puţin de mexicani sau de cine o fi… Dar acum e timpul să mă duc la culcare. Călătoria m-a cam obosit, după cum văd. Când ne vedem mâine dimineaţă? Presupun că mergi cu mine la avocat… — Nădăjduiesc că voi avea timp să te însoţesc, răspunse Peter, sculându-se. În tot cazul, trec mâine dimineaţă pe la tine. Sărută mâna Doroteei şi o însoţi până la ascensor. După ce fata se urcă, Peter mai stătu puţin pe loc, privind în gol, apoi îşi duse automobilul la garaj. Era unsprezece noaptea când Peter, după o scurtă convorbire cu mecanicul garajului, se îndreptă pe jos spre casă. Devenise, de când ziarele se ocupaseră pe larg de moştenire, o figură cunoscută a cartierului. Societatea de asigurare, la care era angajat ca agent, îi pusese o maşină la dispoziţie, ziarele îi publicaseră fotografia şi multă lume dorea să-l cunoască personal. Toate acestea îl lăsau însă rece. Călătoria în Mexic cerută de testamentul ciudatului unchi Manuel şi de care depindea moştenirea, nu-i convenea deloc tânărului agent. Văzând-o astăzi pe Doroteea atât de hotărâtă să plece peste ocean, se decise s-o însoţească. Când Peter ajunse în faţa casei din strada Fazanilor, unde ocupa o garsonieră drăguţă la al treilea etaj, şi vru tocmai să scoată cheia din buzunar spre a descuia poarta auzi, deodată, pe cineva strigând în spatele său: — Domnule, vă rog, domnule! Un ştrengar de vreo zece ani trecu în graba strada şi Peter îl văzu că ţinea ceva în mină. Era o bucată de hârtie albă. — Am un bilet pentru dumneavoastră, domnule! zise băiatul gâfâind. Peter luă mirat biletul şi vru să întrebe ceva, dar copilul o şi zbughise, dispărând într-o stradă laterală. În colţul întunecos în care se afla, Peter văzu doar că scria ceva pe hârtie, fără ca să poată descifra literele. Merse, deci, până la felinarul cel mai apropiat şi citi: „Nu pleca în Mexic! Acesta este ultimul avertisment!” Şi de astădată, în locul unei iscălituri, un şarpe desenat copilăreşte. După ce citi biletul pentru a doua oară, Peter îl băgă în buzunar şi privi în juru-i. Strada era pustie, înapoindu-se la poartă, o descuie, se sui cu ascensorul la etajul trei şi, ajuns în faţa garsonierei sale, vârî cheia în broască. Spre uimirea sa, constată că uşa era descuiată, deşi îşi amintea bine că după-amiază, la plecare, întorsese cheia de două ori în broască. Intrând în micul hol, aprinse numaidecât lumina. Privi apoi în juru-i, fără a putea descoperi ceva suspect. Încuie uşa de la intrare şi trecu în salonaş, întorcând butonul electric, încă din prag. Aici, de asemenea, totul se afla în cea mai bună rânduială, nicăieri nu se zărea ceva neobişnuit. O vreme, Peter trase cu urechea, încercând apoi să râdă de teama sa. Cel mai bun lucru era să bea un coniac. Acesta avea să contribuie, desigur, la calmarea nervilor săi. Se îndreptă spre birou pentru a aduce sticla şi un pahar. Deschise uşa care despărţea cele două camere şi aprinse lumina. Apoi se întoarse spre dreapta, vrând să meargă. Dar spaima îl ţintui locului.

La un pas de moarte de Renee Dunan 1 DEŞERTUL FOAMEI     Încă din anul 1910 începusem să călătoresc prin Asia centrală. Aventura ce am să v-o istorisesc aici – una din acelea cărora în Franţa li se spune „îndrăzneţe” – mi s-a întâmplat în vara anului 1922. În 1914 fusesem mobilizat ca agent secret prin vecinătatea coastelor Mării Negre, pe care le-am cutreierat în lung şi în lat, poate de zeci de ori. Cu acest prilej, a trebuit să iau parte la întreaga comedie de politică financiară ce s-a jucat între Golful Persic şi Marea Neagră, mai cu deosebire după sfârşitul anului 1917. Aceasta, din cauză că finanţa internaţională, entuziasmată de prăbuşirea ţarismului, râvnea, cu ajutorul unor trupe alese pe sprânceană, să pună mâna pe bogăţiile imense de care abundă Georgia şi, totodată, pe zăcămintele de petrol din Baku. Numai că în această luptă aprigă se aflau faţă în faţă două-sisteme bancare – al Franţei şi al Angliei – fiecare lucrând cu metoda lui. Clemenceau trimisese acolo pe toţi foştii subofiţeri ai batalioanelor din Africa precum şi companii disciplinare, socotind că printr-o acţiune rapidă şi brutală vor lua locul gentlemenilor englezi. A fost o luptă puţin tragicomică, în cursul căreia au căzut foarte puţini morţi. Dar adevăraţii beneficiari au fost Sovietele care, în 1918, recucereau Georgia printr-o lovitură neaşteptată şi măiastră. Nu-i vorbă, truda lor nu fusese nici simplă şi nici uşoară. Dar se cuvine să recunoaştem că sunt diplomaţi din instinct, ca de altfel toate popoarele a căror rasă îşi are obârşia în Asia, pământ al chibzuinţei şi mai ales al calculelor nepripite. Mă aflam, prin urmare, la Batumi, în ziua când a intrat acolo armata sovietică. Francez şi însărcinat eu o misiune delicată, am fost nevoit să părăsesc oraşul într-ascuns, neoprindu-mă decât la Constantinopol. Acolo, m-au ţinut şase luni de zile cu făgăduiala că voi fi trimis din nou în Asia, unde goana însetată după concesiuni petrolifere începea să atragă numeroase bande de aventurieri. În sfârşit, am fost demobilizat la Constantinopol şi, curând după aceea, angajat de Statele Unite cu organizarea şi conducerea unei expediţii prin Kabul, Khiva, Aralsk, pe marea de Aral şi apoi prin Astrahan, pe Caspica. Era vorba, nici mai mult nici mai puţin să tai drumul Sovietelor, care coborau de la Orenburg de-a dreptul în Buharia, unde ei constituiseră o republică, ce-şi întinsese hotarele până la Indu-Kuş. La epoca aceea regiunea era cam în fierbere. Este o mare imprudenţă să trezeşti aceste popoare adormite în mijlocul Asiei de câteva mii de ani. Sunt oameni care duc, acelaşi fel de existenţă de peste treizeci de veacuri, din generaţie în generaţie. Îi întâlneşti presăraţi de-a lungul unor teritorii imense şi cu toată slaba lor densitate, se găsesc însă, ici-colo, aşezări enorme. De altminteri sunt cu mult mai numeroşi decât pretind geografii… Dar dacă aceştia vieţuiesc în cercul unor tradiţii grozav de înapoiate, nu trebuie să-i credem prea „conservatori”. În afară de religia lor, par destul de schimbători, iar inteligenţa cu care se fălesc e în stare să asimileze cu aceeaşi uşurinţă ca şi japonezii, secretele civilizaţiei noastre. Astfel că încercarea de-a ridica în picioare acest imens aluat omenesc e un risc plin de primejdii. Ar fi la fel cu ceea ce-a păţit Anglia pe care, de azi înainte, posesiunile ei din India au făcut-o să fie prevăzătoare. Numai Rusia cea nouă se joacă cu focul. Dar m-am îndepărtat de subiectul povestirii mele. Precum se ştie, americanii au fost şi mai sunt convinşi că există petrol între Sir-Daria şi Amu-Daria. Chiar acolo se află Buharia, o regiune ce cuprinde trei deșerturi: Gobi, Cara-Cum şi, între ele amândouă, vestitul Deşert al Foamei, unde mi s-a întâmplat aventura despre care este vorba. Americanii m-au trimis acolo. Trebuie să situăm această întindere de pământ în felul următor: la miază-zi e Afganistanul, de unde am pornit. În partea dinspre răsărit, stăpâneşte Tibetul atotputernic. Către apus, străbătând pustietăţi nesuferite, ajungi la Marea Caspică, ce hotărniceşte partea de nord a Persiei, iar pe la miază-noapte, te îndrepţi spre Rusia sau, mai bine zis, spre guvernământul Tobolsk. Această ţară haotică se aşterne pe suprafaţa a douăzeci de grade longitudine şi douăsprezece grade latitudine. După toate presupunerile şi chiar aparenţele, bogăţii extraordinare zac îngropate pe aceste tărâmuri. Dar care o fi mijlocul de a face săpături în linişte şi nestânjenit de nimeni, laolaltă cu nişte locuitori prea puţin simpatici şi – cu oarecare dreptate – convinşi că cercetările europenilor n-au altă ţintă decât să le ia pământurile şi să-i robească? Acolo se vor juca cele mai formidabile intrigi diplomatice, cărora cred că numai războaiele occidentale le vor pune capăt. Totuşi, nu e vorba de mâine. Însă în ziua când industriile marilor naţiuni vor fi atins apogeul, acele îndepărtate ţinuturi vor fi un prilej neîntrerupt de căutat şi exploatat metale şi combustibili sau de dus o existenţă mai puţin zbuciumată, decât aiurea. Ca hienele se vor năpusti asupra Asiei. Localnicii o ghicesc prea bine. Cu blândeţea şi şiretenia înnăscută a rasei lor, se pricep să te slujească, tocmai atât cât au nevoie să tragă foloase de pe urma ta – şi încă foloase cât mai multe – dar încolo, sunt neîntrecuţi în a te păgubi, în chipul cel mai delicat, la limita exactă unde neajunsurile ce ţi le pun în cale te împiedică cu tot dinadinsul să-ți mai duci lucrările la capăt. Aşa că vor trebui ani îndelungaţi pentru cunoaşterea temeinică a secretelor acestui continent nemăsurat căruia, la urma urmei, Europa nu-i este decât un pinten înaintat, cum e de pildă ţinutul Bretaniei în Franţa… Aşadar, la început am fost la Kabul pentru noii mei stăpâni din America. În fond, dacă-i serveşti pe unii ori pe alţii, nu interesează. E vorba mai ales să poţi duce o viaţă neatârnată şi cât mai aventuroasă, plină de neprevăzut şi noutăţi, care e tot atât de indispensabilă aventurierului precum e băutura pentru un beţiv. La patru luni după ce ajunsesem la o înţelegere cu yankeii mei, plecam din Kabul cu optsprezece afgani şi trei americani, născuţi unul în Scoţia, altul în Suedia şi al treilea în Lituania. Doi asiatici europenizaţi ne însoţeau de asemenea. Caravana aceasta trebuise să fie organizată într-ascuns şi cu o prudenţă deosebită, căci Anglia nu permite ca altcineva să-i încalce hotarele ei asiatice, în scopul de a exploata un ţinut asupra căruia ea ţine morţiş să fie tutore suprem. Şi pe urmă, la Kabul, – capitală aproape independentă – trona un oarecare colonel Patrick Longhusband, cel mai plicticos şi cicălitor dintre slujbaşii englezi. Din fericire, munţii Hinducuş se află aproape de porţile Kabulului. Odată pornit pe cărările munţilor din vecinătate, ai scăpat de sub supravegherea autorităţilor celor mai straşnice. Aşa s-a întâmplat şi cu noi… Nu vă voi povesti străbaterea acestui lanţ de munţi, lipsiţi de interes pentru noi. Socotesc că e o problemă prea arzătoare pe care cuvintele nu sunt în stare să o zugrăvească. Zi de zi trăieşti într-o încordare bolnăvicioasă a voinţei şi treci printr-un şir de peripeţii cu care europeanul nu s-ar deprinde în ruptul capului. Pe măsură ce ne depărtam de Afganistan, puteam să ne bizuim tot mai mult pe devotamentul oamenilor noştri. Doar la plecare trebuia să ne temem, ca întotdeauna, de o tentativă generală de măcelărire a albilor europeni şi chiar a asiaticilor crescuţi aiurea în mijlocul civilizaţiei, deoarece comorile expediţiei noastre erau un prilej neîntrerupt de ispită pentru băştinaşii lacomi de tot ce li se părea că ar fi obiecte de preţ. — Însă eram tineri, înarmaţi cu multă bărbăţie şi o disciplină severă îi lega de noi, trup şi suflet, pe acei optsprezece afgani, în aşa fel că uneori te îndoieşti să spui că afganul ar fi hindus. Odată ajunşi la izvoarele râului Ok Serai, un afluent al lui Amu-Dana, am putut, în sfârşit, să coborâm versantul opus al colosului masiv muntos, Pe colinele de la nordul Hinducuşului se aşterneau, scobite, o mulţime de văi şi vâlcele în formă de evantai, pe unde şuvoaiele de apă şerpuiesc vijelioase, cu sate cocoţate în creştetul râpelor, unde poliandria se practică de veacuri. E fără îndoială unul din colţurile cele mai curioase din lume. Spetiţi de oboseală, am ajuns la Kunduz, după două luni de umblet chinuitor pe jos. De astă dată, ne aflam în partea de şes a locului căruia anevoie i s-ar putea identifica proprietarul. E tot Afganistanul sau începe ţara Buhariei? Şiretenia Sovietelor a fost la înălţime şi aici, precum am aflat apoi. Plecând de la sistemul folosit în republica lor Buharia, ei au constituit o serie de mici state prietene, pe care le asmut din când în când asupra Outlyings Governments-elor engleze sau a guvernământelor mai depărtate. De la Kunduz, iată-ne dar plecaţi din nou, urmând cursul Amu-Dariei. Dar, cum voiam să evit o ciocnire prea timpurie cu misiunile ruseşti, care împănaseră partea locului pe vremea aceea, am luat-o pieziş, abătându-ne dincolo de malul stâng al fluviului, în inima aşa-zisei ţări a turcomanilor. După patruzeci de zile de la trecerea Hinducuşului, păşeam pe un pământ sterp şi dezgustător, numit „Deşertul Foamei”. Nu întâlnisem picior de european de la Kunduz până acolo şi aveam pe drept cuvânt iluzia că străbăteam un continent necunoscut. Ce regiune fantastică! Pretutindeni pe unde treceam, găseam minereuri în stare aproape pură. Subsolul geme de fier şi aramă, de magneziu şi multe metale rare. Cărbunele abundă în straturi monstruoase, iar petrolul ţâşneşte de asemenea la fiecare pas. Călcam pe un aşternut de smoală. Cu siguranţă că erau şi zăcăminte de pietre preţioase. În câteva rânduri, am găsit bulgări de alumină colorată, prevestind vecinătatea smaraldelor sau poate a rubinelor, în orice caz numai pietre scumpe. Dar trebuia să fiu prevăzător. Eram singurul mineralog din convoi. Dacă aş fi spus că în cutare loc zac mii de nestemate, n-aş mai fi putut înainta cu caravana mai departe. De altminteri, aveam numai misiunea să descopăr zăcăminte petrolifere, dacă şi unde era cu putinţă, printr-o cercetare superficială şi, la nevoie, prin săpături. Socoteam deci o datorie faptul de-a urma acest consemn. La drept vorbind, el n-avea pentru mine decât foloase şi căutarea unei alte îndeletniciri n-ar fi avut alt rezultat decât să primejduiască expediţia, aşa cum m-am convins mai apoi. Aici ne întâmpină o regiune pietroasă şi anevoie de străbătut, unde viaţa e tot atât de stearpă ca şi vegetaţia. Într-o dimineaţă, inginerul care-mi slujea de ajutor, un yankeu suedez, fu găsit mort în cortul lui. La doua zile după aceea, un fel de molimă îmi doborî cinci afgani, care se stinseră, pe rând, în câteva ceasuri. Atunci am hotărât să ne zorim marşul ca să ajungem cât mai curând la Khiva, însă…

Impostorii de J Cros CAMERA MISTERULUI ŞI A MORMÂNTULUI DESCHIS   Era în noiembrie, într-o joi, când asfinţitul se lăsa încetul cu încetul peste un cer trist, peste Sena cenuşie, peste freamătul copacilor şi pietrele învechite ale cheiului, atingând ferestrele înalte ale bibliotecii Mazarine. O lampă de porţelan verde lumina masa fiecărui cititor. În această plăcută ambianţă, biblioteca îşi continua activitatea serioasă de studiu. — Ora închiderii! Anunţul brutal al paznicului sparse liniştea, făcându-i să tresară pe cititori, care se grăbiră să-şi termine pagina, să-şi mai ia o notă înainte de a preda cartea. Doar o tânără cu o figură prelungă, încadrată de două cosiţe şi cu nişte ochi cenuşii ascunşi în spatele unei perechi de ochelari, părea să nu fi auzit nimic. Ea tresări când şeful pazei o bătu pe umăr: — Haide domnişoară Danielle, este ora închiderii! Tot cufundată în Egipt? întrebă el, surâzând. — Vai, toată lumea a plecat… Bibliotecarul nu aşteaptă… şi vă fac să întârziaţi, domnule Pascal! Bibliotecarul îi surâse amical, dându-i fişa de ieşire. — Cum merge? Faceţi progrese? — Am impresia că da, încep să descifrez cu uşurinţă hieroglifele. — Felicitările mele, bravo! Urmări cu privirea silueta măruntă, cu o băscuţă albastră, care se îndrepta spre ieşire. — Vedeţi, îi spusese Danielle într-o zi, unul dintre străbunicii mei a fost alături de cel care a descifrat misterul hieroglifelor, Champollion… Tatăl meu a fost cercetător la muzeul din Cairo… şi tot acolo a şi murit. Fratele meu lucrează la Serviciul de antichităţi egiptene de la Luvru. * Danielle, fără să ţină seama de vântul rece, rătăcea de-a lungul cheiului. — Ce spuneţi, domnişoară Danielle, vă conduc o parte din drum? Danielle se întoarse şi surâse domnului Pascal. — Mergeţi pe jos? Îşi încetini mersul pentru a fi în pas cu bătrânul paznic, care îşi târa puţin piciorul în urma unei răni din război. — Care mai e situaţia fratelui dumneavoastră, a obţinut aprobarea pentru expediţia din Egipt? — E pe cale, dar merge încet! Trebuie să obţină o mulţime de aprobări, să îndeplinească o serie de formalităţi… Atâta birocraţie! Şi adăugă, suspinând: — Ce noroc pe el! Ce mult aş vrea să-l însoţesc! — Răbdare, răbdare, peste câţiva ani va fi rândul dumneavoastră. Dar iată că am ajuns… Pe curând, domnișoară Danielle. * La auzul soneriei, mătuşa Luce se grăbi să-i deschidă. Mătuşa Luce, la moartea surorii sale, îi luase la ea pe Jean şi Danielle, orfani de ambii părinţi, şi-i crescuse ca pe propriii ei copii. — Dragă Danie, s-a aprobat! Danielle înţelese imediat că Jean obţinuse aprobarea pentru expediţia din Egipt. Scoase un strigăt de bucurie şi se năpusti spre camera fratelui ei. Din spatele uşii întredeschise, străbătea zgomotul unei discuţii aprinse. Danielle se strecură în cameră, fără să fie observată. Trei tineri stăteau cu spatele la uşă. Fratele ei Jean, cocoţat pe masa de lucru, Max, în echilibru relativ pe un scaun şi Josée stând turceşte pe divan. Max şi Josée erau cei mai buni prieteni ai lui Jean. Ei îşi făcuseră studiile împreună, se ocupau de antichităţi egiptene şi acum urmau să întreprindă, tot împreună, prima lor misiune consacrată studiului piramidei Dahchur. Josée, desenatoare, studiase tehnica pictorilor egipteni şi avea misiunea copierii picturilor ce se găseau în piramidă. — Bună ziua, spuse Danielle, apropiindu-se. Ei, s-a făcut? Sunt nespus de mulţumită! Îmi arătaţi şi mie aprobarea pentru plecarea voastră în această expediţie? — Iat-o, cu toate formele legale. — Hai Dany, acum, că ai văzut cu ochii tăi, lasă-ne să lucrăm. N-avem decât o săptămână să ne pregătim. — N-aş putea rămâne? Iau o carte şi nu scot o vorbă. Dar Danielle nu-şi luă nicio carte. Ea puse mâna pe un portofel vechi din piele, se ghemui lângă sobă şi îl deschise. Scoase cu atenţie o bucăţică de hârtie maronie, cu marginile zdrenţuite, pe care se afla un desen cu negru. Era un fragment de papirus pe care, cu 3 000 de ani în urmă, un artist desenase un lup şi nişte pisici în chip de ciobani, ducând la păscut oi şi gâşte… Fără îndoială, pentru a le înfuleca mai uşor. Acest papirus fusese dăruit de însăşi Champollion străbunicului lor. — Dany, eşti nebună, ai să-l arzi! Jean se repezi la sora lui care, instinctiv, se dădu înapoi. — Vai! M-ai speriat! Dar nici vorbă, sunt atentă! Jean smulse fragmentul de papirus şi tresări… — Dar ce-i asta? Dincolo de siluetele animalelor, apărea clar un alt desen. — Pare un grafic. — Dar… Nu-i cumva parcursul Nilului? — Culoarea aceasta maronie, gândi Max cu voce tare, dar… da, a fost trasată cu cerneală simpatică! Ghemuiţi lângă sobă, ei apropiară cu mii de precauţii preţiosul papirus de flăcările sobei. Aplecaţi asupra documentului, pe care apăreau acum mai multe hieroglife maron, traduseră cu emoţie:   „După buiandrugul ascuns este sala dublă a Adevărului va veni adevărata Lumină în Orient Camera Misterului şi a Mormântului deschis”.   Ora 20,45, PERONUL 9, LINIA 2 Individul împinse uşa cafenelei, aruncă o privire în jurul micii săli aproape goale la această oră matinală, atinse borul pălăriei sale de fetru gri şi ceru scurt: — Un pachet de Gauloises, te rog, şi o fisă de telefon. Închise cu grijă uşa cabinei şi făcu un număr. Gesturile îi erau grăbite, scurte şi un tic nervos îi contracta obrazul stâng. — Alo, postul 55? Informaţiile sunt exacte. Plecarea are loc diseară. Care sunt instrucţiunile? — … — De acord, răspunse el printre dinţi, cu jumătate de glas. Tot la ora 0,45, pe banda obişnuită? — … — De acord. Ieşi grăbit şi silueta lui înaltă şi subţire, într-o gabardină gri, se pierdu în mulţime. * Trenul părăsise Arles şi trecea peste un viaduct. Danielle, sprijinită de Jean, privea cu ochii mari râul Crau, peste care trecea imensul apeduct. Asta pentru că Jean acceptase ca ea să-i însoţească până la Marsilia, de unde urma să plece la Fréjus, la sora mătuşii lor Luce. — Priviţi câmpia râului Crau, spuse persoana care stătea pe culoar lângă Danielle. Bărbatul avea cam 50 de ani. Părul era puţin încărunţit, iar figura lui pătrată, cu trăsături energice, părea mai blândă datorită expresiei binevoitoare a ochilor săi albaştri. Era André Florent, nume de prestigiu în domeniul egiptologiei. Urma să se îmbarce împreună cu Jean, Max şi Josée. — Iată, ne apropiem de Miramas şi au mai rămas cam 50 km până la Marsilia. Nu sunteţi obosită după o noapte de călătorie? — Eu? Deloc! — Hai să ne aşezăm, totuşi, puţin, în compartiment. — Ei! Danielle, la ce visezi? o tachină Josée. La descoperirea ta senzaţională, la secretul papirusului misterios? Papirusul lui Danielle Mirbel! — Haide, haide, interveni André Florent, lasă ironia. Şi eu cred în acest papirus. „Parcursul Nilului sacru, formulele care, în „Cartea Morţilor” descriu Marea Piramidă, reprezintă un lucru interesant, sunt sigur… Ce? V-am spus că numai prietenul meu Guérin de la Cairo ar putea descifra aceasta enigmă. Vom merge, deci, la Cairo. Şi vă asigur că dacă este ceva de găsit, vom găsi!” le spusese el înainte de plecare. Trenul intră în lungul tunel al râului Nerthe şi, la ieşire, apăru deodată, după o vale stâncoasă, rada portului Marsilia. — Vasul vostru este deja aici? întrebă Danielle, întorcându-se spre fratele ei. Dar încruntându-se, exclamă: — Tot el e! — Care el? Întrebă Jean. — Acolo pe culoar, omul acela în gri… — Şi ce-i cu el? — S-a mai învârtit în faţa compartimentului nostru. Are ceva ciudat, dar nu-mi dau seama ce. — Ai face mai bine să-ţi strângi lucrurile, aiurita mea mică, fiindcă, iată, am ajuns. * Instalată într-un fotoliu în holul hotelului Marsilia, Danielle privea pentru a zecea oară pliantul Companiei de navigaţie „Marsilia-Alexandria”. În faţa ei, André Florent scria. Jean, Max şi Josée apărură în hol. — Începusem să-mi pierd răbdarea, spuse domnul Florent. Mergem la mesagerie. — Haidem, spuse Jean. Mai am atâtea curse de făcut şi nu ştiu dacă voi avea timp. — De fapt, Danielle, tu care eşti atât de descurcăreaţă, dacă ai face tu aceste curse, în timp ce noi stăm la coadă la acest ghişeu? — Fie, răspunse ea, surâzând. — Cum merge? întrebă Danielle, când se reîntâlniră. Totul este aranjat? — Totul! Peste câteva ore vom naviga spre ţara faraonilor. Josée are un număr minunat de cabină: 13. Noi cu André Florent suntem la număr 30. — Dacă vreţi să ţineţi seama de experienţa mea, spuse acesta din urmă, să ne îmbarcăm chiar acum şi să ne instalăm. — Danielle, spuse Jean, întorcându-se către sora sa, te lăsăm aici. Vei aştepta liniştită pe mătuşa noastră de la Fréjus, cu care am vorbit la telefon. Fără să răspundă, Danielle se îndepărtă melancolică de prietenii ei. În acel moment privirea i se opri asupra omului brunet, care depunea cheia la recepţie. — Iar el! În spatele lui, un băiat ducea o valiză, pe care se putea citi „Alexandria”.

Domnul Tesson reapare de Allan Gordon 1 Francis Leblanc coborâ treptele de marmură ale bisericii San Francisco-el-Grande şi se opri pentru o clipă, nehotărât, în loc. După-amiaza fumurie de toamnă se lăsase greoaie peste oraş – şi turnurile Palatului Congresului răsăreau întunecate deasupra acoperişurilor şi pomilor bulevardului, pe care frunzele căzute aşternuseră un covor gros, foşnind în vânt şi sub paşii trecătorilor. Leblanc vizita Madridul pentru a doua oară. Înainte de război, locuise şase luni aci şi, fără să se laude, ajunsese să-l cunoască destul de bine. Se descurca uşor în toate ocaziile ivite, nu degeaba era operatorul-şef al Companiei de filme „Vaillant & Co” din Paris! Fusese o întreagă poveste şi cu plecarea lui de acum. Ei pregăteau un film cu subiect spaniol: dansatoare, castaniete, răzbunări însângerate, toate adunate laolaltă într-un titlu sugestiv, MOARTE Şi LACRIMI. Ideea fusese a lui Vaillant şi filmul era aproape gata, dar bătrânul era un tip meticulos şi extraordinar de încăpăţânat. Ţinea morţiş ca exterioarele să fie turnate chiar în Spania, pentru ca atmosfera de acolo să redea aidoma iubirea, dispreţul şi ura Madeleinei Pellier, interpreta principală a filmului, în cei peste o mie o sută de metri de peliculă proastă! Francis Leblanc se afla de doua săptămâni la Madrid şi în tot acest timp făcuse cinci sau şase probe, dar niciuna nu-l mulţumise, sau, mai bine zis, ştia că nu-l va mulţumi pe capsomanul de Vaillant. Se deplasase în păduricile de portocali de la Alcala, dar orizontul era prea restrâns; închiriase o motocicletă şi era cât p’aci să-şi frângă gâtul în gropile de la Getale; se oprise pe malul Tajunei, la Chinchon. Da, peisajul era potrivit, totuşi cam sterp. Luase câteva probe şi se gândise la Aranjuez, dar părăsise imediat ideea: prea era calul de bătaie al tuturor celor care voiau să toarne puţin sirop romantic, într-o acţiune dezlânată, fără cap şi coadă! Francis Leblanc se gândea la toate acestea, în timp ce mergea cu paşi grăbiţi, traversând bulevardul Prado. Ceasul din vitrina unui bijutier arăta orele cinci fără zece. La cinci era aşteptat de consilierul tehnic al Ministerului Propagandei spaniol, un anume senor Ruiz. Leblanc îi telegrafiase lui Vaillant şi-l anunţase că se oprise cu alegerea la regiunea Chinchon, unde s-ar fi putut turna exterioarele. Tot pe această cale îl anunţase că peste două sau trei zile se înapoiază în Franţa, cu autorizaţia Ministerului de Interne şi a Ministerului Propagandei de a putea filma în regiunile pe care le va găsi nimerite din probele fotografice. Răspunsul şefului lui sosise mai curând decât s-ar fi aşteptat: în opt ore, adică exact în dimineaţa când începe povestirea noastră. Vaillant îi răspundea că într-adevăr Chinchon corespundea şi după eliberarea autorizaţiei să procedeze în consecinţă. În piaţa Puerta del Sol animaţia era în toi şi trecătorii grăbiţi furnicau în toate părţile. După cinci minute, Leblanc se afla în faţa lui senor Ruiz. Acesta era un bărbat de vreo treizeci şi ceva de ani, cu părul negru stalucind de briantină. El vorbea franțuzeşte corect, cu un uşor accent nazal. — Luaţi loc, senor Leblanc. Consilierul răsfoi nişte hârtii aflate în faţa lui, apoi ridică privirile şi-şi pironi vizitatorul cu o căutătură enigmatică. — Vă ascult, spuse el, jucându-se cu creionul de argint pe care-l ţinea în mână. — Dragă monsieur Ruiz, începu Leblanc, ştii ce mă aduce la dumneata; şederea mea în capitala dumneavoastră e pe cale de a lua sfârşit. Compania mea cinematografică s-a hotărât să turneze la Chinchon. Regiunea pare a fi nimerită şi vă solicit a da ordinele necesare pentru a căpăta cuvenita autorizaţie. Ruiz continua să se joace cu creionul. Buzele i se strânseră şi o cută i se desenă între sprâncene. După câteva clipe de tăcere, răspunse: — Da, ştiu despre ce este vorba. Regret din tot sufletul, senor Leblanc. Această autorizaţie nu vi se mai poate da. Leblanc scoase o exclamaţie şi rămase ca prostit. — Nu mi se mai poate da autorizaţia?! Glumeşti, monsieur Ruiz! Spaniolul se încruntă. — Regret din nou, dar nu este vorba de nicio glumă: autorizaţia v-a fost suspendată – şi totodată trebuie să vă aduc la cunoştinţă că şederea dumneavoastră în Spania trebuie să înceteze imediat… şi să părăsiţi ţara. Leblanc se săltă în scaun. Uimirea aproape îi luase graiul. — De… de ce? reuşi să articuleze. În primele clipe, credea că celălalt înnebunise subit. Cum se poate aşa ceva, monsieur Ruiz? Mi-aţi dat voie să fotografiez, să ies din oraş, mi-aţi dat toate asigurările posibile că voi putea filma în Spania… şi acum, după două săptămâni, îmi spuneţi că trebuie să pice? Şederea mea vă poate cauza neplăceri, când paisprezece zile nici n-aţi simţit-o… ba încă aţi încurajat-o şi sprijinit-o din toate punctele de vedere? Celălalt dete din umeri. — Îmi pare rău. Nu pot face nimic. Trebuie să ştiţi, senor Leblanc, că ordinele pe care le-am primit vorbeau chiar de arestarea dumneavoastră! — De arestarea mea? Ce înseamnă toată această comedie, monsieur Ruiz? Aveţi datoria, dacă nu obligaţia, să mă lămuriţi! Spaniolul se ridică în picioare. — Cred că nu, răspunse el batjocoritor. Cred că nu, senor Leblanc. Singurul sfat pe care vi-l pot da este să părăsiţi ţara cât mai neîntârziat posibil. Şi, vă pot spune doar atât: căutaţi să uitaţi totul. — Mă voi plânge consululuii meu! Acordul Bidault-Franco, încheiat între ţările noastre…[1] — Nu vă povăţuiesc s-o faceţi, ripostă spaniolul pe un ton agresiv. În ruptul capului să n-o faceţi, senor Leblanc! Vă vârâţi într-un joc periculos – şi aşa v-am spus prea multe… Se înclină uşor, dându-i de înţeles că întrevederea s-a terminat. Fără să priceapă nimic, complet aiurit, Francis Leblanc ieşi din minister şi se pierdu în mulţimea trecătorilor. * * * În timp ce trecea prin grădina Buen Retiro, gândurile îi ciocăneau tot mai insistent creierul. Ce se întâmplase? Toţi se purtaseră destul de amabil cu el, pentru ca până la sfârşit să se petreacă ceea ce s-a petrecut. Ruiz aproape că sărise în sus, la auzul numelui de Chinchon. La naiba… ce avea cu Chinchon? Nu, se va duce la consul, acela era un om cumsecade, îl ajutase în repetate rânduri şi-i uşurase mult treaba; desigur că-l va sprijini şi acum. Totuşi, Leblanc simţea că în dosul tuturor acestor lucruri se ascundea ceva, care-i depăşea puterea de pricepere. Ia stai… ieri, sau când?… i se păruse ciudat faptul că întâlnise în autobuz, apoi pe peronul gării, la restaurantul unde mânca de obicei şi chiar în holul hotelului lui, un individ blond, cu şapcă pe cap şi cu un raglan de păr de cămilă, ce părea să-l studieze cu multă luare-aminte. La început crezuse că e vreunul din acei poliţişti acoperiţi de-ai Siguranţei spaniole, însărcinaţi cu supravegherea străinilor, dar atitudinile individului, precum şi întreaga lui înfăţişare, îl făcuseră să-şi schimbe părerea. Fără vreun motiv aparent, întoarse capul. Încă nu se lăsase seara, dar pomii din Buen Retiro cufundau grădina liniştită într-o semi-obscuritate plăcută, de culoare albăstrie. La câţiva zeci de paşi în urma lui, un bărbat cu şapcă pe cap şi cu un raglan din păr de cămilă se opri brusc în loc, uitându-se cu atenţie la una din placardele de pe marginea aleii. Leblanc îngheţă. Într-un străfulger înţelese; ei drăcie! Omul din spatele lui era acelaşi din gară, de la restaurant, din autobuz – ce voia oare de la el? Grădina era aproape pustie. Ici şi colo, pe vreo bancă ascunsă de boschete, perechile de îndrăgostiţi şopteau fără să aibă habar de nimic. Leblanc coti pe o alee, apoi pe alta, începu să se grăbească. Individul cu şapcă pe cap se afla mereu în spatele lui. Îi veni să se întoarcă şi să-l înfrunte, dar se răzgândi. Mai bine să se ţină celălalt după el – până la sfârşit o să vadă ce-o să fie. Şi apoi, începuse să se întunece şi mare mirare dacă Gruen nu şi-o fi închis dugheana! Gruen era un fotograf bătrân care-şi avea prăvălia – o mizerie! – pe una din străduţele de lângă Piaza Mayor. Leblanc îl cunoscuse cu ocazia primei lui vizite la Madrid. Umblase tot oraşul după o lentilă anumită şi, descurajat, intrase şi în magazinul sărăcăcios al fotografului, ca să nu-şi spună că n-a făcut tot ce era posibil să facă; dar culmea, Gruen avea ceea ce-i trebuia lui! Mai apoi, în repetate rânduri, îl vizitase şi filmele şi le developa la el; bătrânul fotograf era un adevărat artist în meseria lui. Cu câteva zile în urmă, făcuse la acesta probele pe care i le trimisese lui Vaillant. Ca de obicei, îi lăsase şi aparatul de fotografiat, un „Princeps”, cu lentile duble, deoarece i se slăbiseră arcurile burdufului. Luase copiile şi aparatul – şi abia a doua zi dimineaţă, la hotel, îşi dădu seama că fotograful îi înapoiase un alt aparat, tot un „Princeps”, de acelaşi format, mărime şi tip, tot cu lentile duble – dar nu aparatul lui, văzuse doar bine: cutia „Princepsului” lui avea o mică scrijelitură, urmare a călătoriei de la Getale, pe când cestălalt n-o avea. Desigur, Gruen primise la reparat un aparat identic şi greşise destinatarul, odată ce confuzia se putea face cu mare uşurinţă. Leblanc ajunse în faţa prăvăliei lui Gruen şi scoase un oftat de mulţumire: obloanele nu erau trase. Se minună totuşi văzând că luminile erau stinse, şi intră înăuntru. Clopoţelul agăţat deasupra uşii clincăni melodios de câteva ori, trezind liniştea deplină care stăpânea în toate ungherele prăvăliei cufundate în întuneric, Gruen nu se afla acolo. Leblanc îşi spuse că o fi în atelier, camera ce prelungea dugheana, despărţită de aceasta din urmă de o simplă draperie uzată. Îl strigă şi nerăspunzându-i nimeni, dete draperia la o parte. Atelierul era luminat şi lui Leblanc i se făcu părul măciucă: pe jos, cu ochii sticloşi aţintiţi spre tavan şi cu un pumnal înfipt până în plasele în piept, bătrânul fotograf zăcea mort, cu barba năclăită de sânge. Francis Leblanc nu era tipul care să se înspăimânte chiar atât de uşor. În timpul războiului luptase cu al 32-lea regiment de tancuri la Metz şi mai apoi la Dunkerque. Zile întregi asistase numai la sânge şi la trupuri sfârtecate – însă atunci era război şi el îşi apăra ţara de invadatori. Atmosfera din atelier, cu fotograful nemişcat pe duşumele, era de-a dreptul lugubră. Ce să facă? Ezită o secundă, apoi se repezi afară din prăvălie ca să cheme pe cineva, un trecător, un poliţist, oricine ar fi fost. Străduţa întunecată, cu felinare rare pe la colţuri, nu-i arătă ce ar fi dorit. Rămase nehotărât pe loc, neştiind ce să facă; o umbră se desprinse din bolta unei porţi şi înaintă spre el. Leblanc ridică braţul. — Domnule…! strigă el gâfâind, dar se opri. Umbra ajunsese la câţiva metri şi unul din felinare îl lumină în întregime: era omul cu şapcă şi pardesiu din păr de cămilă. Dintr-un salt, omul fu lângă el. Ochii lui ardeau în întuneric. — Dă aparatul! Repede! mârâi cu violenţă. Leblanc avea „Princepsul” agăţat de umăr, căci meseria lui îl obliga să nu se despartă niciodată de aparatul de fotografiat. Făcu un pas înapoi. — Ce vrei dumneata? spuse, şi fără să-şi dea seama, strigă: A fost omorât un om, în prăvălia aceea! Tipul cu şapcă păru că nu auzise ce-i spusese. Căutătura lui halucinată fixa tocul de piele al „Princepsului” – şi el repetă: — Aparatul! Scoate aparatul! Şi, în aceeaşi clipă, se repezi spre el, cu un scrâşnet. Leblanc se afla lângă un zid; se feri, şi pumnul celuilalt se strivi fulgerător de perete, chiar deasupra capului lui. Individul scoase un urlet. Leblanc îi aruncă un picior în pântece, prăvălindu-l pe caldarâm, şi începu să fugă în neştire în susul străzii.   [1] Acțiunea romanului se petrece în anul 1946

Asasinul invizibil  de A.Holdern CAPITOLUL 1 — Pot să vizitez camera? În loc să-mi răspundă, omul căruia îi adresasem cuvântul îmi luă cartea de vizita pe care nu i o întinsesem încă, şi o citi. Deşi vedeam că nu prea are chef de vorbă, nu mă lăsai: — Mă mir că se mai găseşte o cameră liberă în acest bloc atât de central… Criza asta de locuinţe bântuie peste tot… În sfârşit, portarul, după ce-şi răsuci mustaţa, catadixi să-mi răspundă: — Mda, da – şi, măsurându-mă din cap până în picioare, adăugă: — Se vede că nu sunteţi de prin partea locului. — Grozavă deducţie, i-am răspuns pe un ton oarecum răutăcios. După ce mi-ai citit cartea de vizită!… — Vasăzică, sunteţi avocat? — Iar ai ghicit… — Desigur că nu aţi aflat de sinuciderea din imobilul nostru? — Nu, habar n-am. Omul meu deveni subit vorbăreţ: — Un oarecare Weber şi-a pus capăt zilelor mai ieri. — Nu cumva chiar în camera care e acum de închiriat? — Da! Exact… Cred că v-a trecut pofta să vizitaţi o locuinţă în care abia azi dimineaţă au fost spălate petele de sânge… — Nici copiii nu mai cred astăzi în basmele cu fantome care dau târcoale locurilor misterioase. Apoi întinsei mâna, spunând: — Vrei să fii bun să-mi dai cheia? — Merg şi eu cu dumneavoastră. — Nu-i nevoie să te osteneşti. Vreau să văd numai cum arată camera şi-ţi aduc imediat înapoi cheile. Luai ascensorul şi am urcat la etajul al şaselea. În faţa liftului, am văzut două uşi. Cea din stânga avea o firmuliţă:   Dr. FRÂTZ HQLLBERG Consultaţii numai la ore reţinute   Pe uşa din dreapta se afla o carte de vizită pe care scria:   WILLY WEBER   Portarul uitase desigur s-o scoată… Descuiai uşa şi intrai. Odaia nu era urâtă şi avea un balconaş din care se putea vedea o privelişte minunată a oraşului. Anunţul pe care-l citisem în ziar, anunţa: „CAMERĂ MOBILATĂ”. Mobila se compunea din: un pat, o canapea, un şifonier, câteva scaune, un birou şi un candelabru de cristal. Suficient pentru un burlac ca mine… Jos, portarul îmi zâmbi: — Acum, după ce v-aţi satisfăcut coriozitatea, cred că nu vă mai atrage camera… Hotărât lucru, portarul nu era un om prea simpatic. Cu toate acestea, m-am gândit că-i mai bine să-l iau cu binişorul: — Ba nu, dragul meu. M-am decis s-o închiriez. …Şi am plecat vesel, fluierând… A doua zi, am achitat chiria pe trei luni înainte şi astfel am obţinut dreptul de a înlocui cartea de vizită a defunctului Weber cu a mea. Eram foarte mulţumit că, în sfârşit, am reuşit să-mi găsesc un locşor liniştit şi speram ca în curând să-mi pot reface viaţa pe o temelie nouă și sănătoasă… * *       * Dar nu trecură nici câteva zile… şi evenimente neprevăzute îmi tulburară liniştea… Era pe înserate. Abia mă întorsesem din oraş, frânt de oboseală. M-am întins o clipă pe canapea şi, cum în cameră începuse să se întunece, m-a cuprins toropeala… Prin minte îmi treceau icoane fugare dintr-un trecut pe care nu mai vroiam să mi-l amintesc… Tragedia războiului criminal, care îmi distrusese căminul şi mă despărţise pentru totdeauna de cei dragi… Visele şi entuziasmul meu din tinereţe… spulberate cu atâta brutalitate… din vina unui dement. Apoi anii petrecuţi în prizonierat în Siberia, care m-au făcut să înţeleg sensurile adânci ale vieţii şi să-mi dau seama de prăpastia spre care voi merge după eliberare, împreună cu generaţia mea, orbeşte… Deodată, un zgomot surd îmi întrerupse şirul gândurilor şi mă făcu să tresar. O cheie se răsucea uşor în broasca uşii mele… Un scârţâit îmi dovedi că nu era vorba de o halucinaţie… Urmară câteva clipe de linişte, în care-mi reţinui respiraţia, nu pentru că îmi era teamă ci pentru a-mi concentra mai bine atenţia. Uşa se deschise încet şi o umbră se furişă în odaie… Nu ştiu de ce nu m-am sculat de pe canapea. N-am făcut nicio mişcare, n-am scos niciun cuvânt. Instinctiv, simţeam că e mai bine să aştept… Un miros de parfum ajunse curând până la mine. Era deci o femeie…   CAPITOLUL II În aceeaşi clipă am auzit un zgomot de paşi şi un foşnet de mătase; deci nu mă înşelasem: era într-adevăr, o femeie. Totuşi, nu făcui nicio mişcare. Eram atât de uluit încât dacă în momentele acelea ar fi trebuit să-mi salvez viaţa prin fugă, cred că nu aş fi fost în stare. Parcă încremenisem. Un chibrit aprins licări la câţiva paşi de mine. În sfârşit, am izbutit să-mi viu în fire. Ridicând capul, văzui o femeie tânără, drăguţă, palidă, îmbrăcată cu un mantou de blană neagră. Părea convinsă că e singură în cameră. Cu paşi hotărâţi, se îndreptă spre biroul meu. Aprinse lampa de pe birou şi aruncă chibritul în clipa când acesta ameninţa să-i ardă vârful degetelor. Apoi, deschise primul sertar din stânga al biroului. Acum nu mai aveam nicio îndoială asupra scopului vizitei sale. Din acest moment, ştiam că era o hoaţă şi procedai în consecinţă. Sculându-mă încetişor de pe canapea, mă îndreptai spre ea şi, printr-o mişcare bruscă, o apucai zdravăn de mână, strângând-o tare, atât de tare încât să nu-mi poată scăpa. Da altfel, ea nu schiţă niciun gest de împotrivire. O tresărire, un strigăt slab, jumătate de spaimă, jumătate geamăt şi femeia se întoarse. Câteva clipe, ne-am privit drept în ochi, fără să scoatem vreun cuvânt, într-o linişte glacială. Prizoniera mea părea să aibă vreo 30 de ani. Era blondă, cu ochi albaştri şi trăsăturile ei ferme lăsau să se întrevadă un temperament voluntar, îndrăzneaţă şi tenace, ca toate hoaţele – mă gândeam în vreme ce-i cercetam îmbrăcămintea aproape luxoasă, care mă făcu să bănuiesc că nu prea… şomase în ultima vreme şi că loviturile îi merseseră în plin. De data aceasta însă – mă bucurai triumfător – i se înfundase. — Cu ce vă pot servi, stimată „doamnă”? o întrebai ironic. Niciun răspuns. — Ei, hai „coniţă” lasă mofturile, mărturiseşte că ai vrut să mă jefuieşti. Nu cumva ai şi arma asupra d-tale? Ia să vedem… Lăsând deoparte orice scrupule, care de altfel nu-şi aveau rostul în cazul de faţă, am început să-i scotocesc în poşetă. Acest gest o cam surprinse şi deşi, percheziţia mea nu dăduse niciun rezultat, rămăsei pe poziţie, păstrându-mi aerul hotărât. — Cred că comedia a durat destul, îi spusei pe un ton aspru. Nu găseşti că am dreptul să-ţi cer câteva lămuriri? Ce naiba era cu femeia asta? Era mută? Buzele i se mişcau, dar nu auzeam niciun cuvânt. Doar ochii ei. Străluceau, iscodind de jur-împrejur un mijloc de fugă. Povestea începu să mă intrige din ce în ce mai mult. Mă întrebam care putea fi scopul urmărit da vizitatoarea mea, căci în definitiv, judecând puţin, nu într-o odăiţă de mansardă ca aceasta se putea aştepta să găsească o „pradă” serioasă. Dacă hoaţa mea ar fi fost un… hoţ, aş fi procedat altfel: l-aş fi legat şi aş fi anunţat poliţia. Văzând că metoda forte nu a reuşit s-o facă să vorbească, am decis s-o iau cu duhul blândeţii. — Ei, hai, te rog, spune-mi odată ce cauţi aici? Ce vrei de la mine? Necunoscuta se clătină o clipă şi se sprijini de birou. Răbdarea mea ajunse la capăt. Mutismul ei mă exaspera. Totuşi m-am străduit să-mi păstrez calinul. — Ai intrat aici la o oră care constituie unul din elementele furtului prin efracţie. Acest delict se pedepseşte cu închisoare până la cinci ani. Nu ai auzit niciodată că: „acela care în mod ilicit şi împotriva voinţei celui în drept, pătrunde într-o casă sau într-un local particular şi este reclamat, se pedepseşte cu închisoarea”? îi citasem textual articolul de lege privitor la cazul ei. Apoi: — Nu găseşti că riscul e prea mare? Femeia tăcea mereu… încăpăţânarea ei mă scoase într-atât din sărite, încât începui să strig: — După ce că mi-ai violat domiciliul, îţi mai şi baţi joc de mine, lăsându-mă să vorbesc cu pereţii… Ei bine, dacă eu nu sunt în stare să te fac să vorbeşti, poliţia va reuşi cu siguranţă. Ea va şti să-ţi dezlege limba şi, din spatele gratiilor, cu un codru de pâine în mână, vei învăţa să preţuieşti cinstea. Dar ameninţarea mea nu a avut niciun efect. — Foarte bine, am bombănit, voi telefona poliţiei… Mă îndreptai cu paşi oarecum reţinuţi spre telefon.

Alo Politia de M. Cleveley De când H.L. Paine, şeful Secţiei tehnice de la Scotland Yard, fu chemat într-o dimineaţă posomorită şi ploioasă de aprilie în Curzon Street-Hampton Court, spre a cerceta cauzele dispariţiei subite şi cu totul nemotivate a domnului John Boswell Chapman, detectivul se văzu – la propriu şi la figurat – în faţa unei uşi zăvorâte. Adică în faţa uşii de la casa de bani aflată în cabinetul directorului băncii Chapman & Cole. Despre dispariţia lui Chapman auzise Paine de la inspectorul Borden, care îi spusese cu puţin înainte, vădit rău dispus: — Ascultă, Paine, du-te te rog, la Chapman & Cole. Adresa o găseşti între firmele bancare… încă un bancher care a şters putina. Vremuri grele, Paine. De obicei, oamenii aceştia trăiesc cu mult peste mijloacele lor. Casă mare, servitori numeroşi, două sau trei automobile etc. Probabil că Chapman a avut datorii însemnate, poliţe neacoperite. Lucrurile acestea au fost introduse la noi de pe continent în timpul războiului, aşa cum se introduc bolile molipsitoare. Informează-mă diseară dacă ai izbutit să descoperi ceva cu privire ia căzui de faţă. Good bye! Paine căscase plictisit, căută adresa şi peste o jumătate de oră porni la drum. Când intră în ascensorul palatului băncii, spre a se sui la etajul întâi – cel al direcţiei – Paine întrebă pe liftier dacă Mr. Cole se afla în bancă. — Cole? se miră băieţaşul dezgheţat din Eas’t-endul Londrei. – O, vreţi să spuneţi asociatul băncii? Vânează în clipa de faţă hipopotami în Africa sau tigri în Burma. Nu prea ştiu exact. De văzut nu l-am văzut niciodată. Doar numele, său l-am citit pe firmă. Mr. Borrow însă, va putea să vă lămurească dacă țineți aşa de mult să știți unde se află domnul Cole. Mr. Borrow, primul procurist al firmei, singurul îndreptăţit să semneze şi pe care funcţionarii băncii îl numeau „sub”, fu într-adevăr acela care îl primi pe Paine, spre a-l informa cu privire la chestiunea aceasta importantă şi urgentă. Borrow se pregătise desigur, cu grijă pentru vizita detectivului de la Scotland Yard, căci informaţiile sale fură scurte, limpezi şi precise, fără ocoluri de ordin mai mult sau mai puţin sentimental. În dimineaţa zilei de 3 aprilie, o zi de miercuri, şeful, John Boswell Chapman nu venise ca de obicei la ora zece la birou. Când Borrow intră pentru a doua oară în cabinetul directorului, în care, ca în toate zilele, se făcuse curăţenie – dis-de-dimineaţă, sub supravegherea portarului de noapte, sau, mai exact, a paznicului de noapte, „sub”-ul zări pe placa de mahon a biroului o scrisoare scrisă la maşină. Judecând după înfăţişare şi stil, rândurile erau bătute în cea mai mare grabă la maşina portativă, aflată pe o măsuţă din cabinetul directorului, pentru Uzul propriu al lui Chapman. Scrisoarea avea următorul cuprins: „Călătorie urgentă la Paris. Nimeni nu se mai află în bancă, nici Borrow şi nici Glaspell nu răspund la chemarea telefonică. Trenul pentru Dover pleacă peste un sfert de oră. Pentru plăţile curente am pus 1000 de lire sterline din casa de oţel în seiful cel mic. Mă înapoiez în trei sau patru zile. Amânaţi până atunci problemele importante”. Scrisoarea purta semnătura şefului, cu una din acele parafe, cărora, oamenii de afaceri caută să le dea un caracter cât mai personal, spre a împiedica contrafacerea. Paine citi scrisoarea de câteva ori, ca şi cum ar fi căutat să dea de urma înţelesului ascuns al acestor cuvinte. Apoi se întoarse spre Borrow, un domn grăsuliu, ras proaspăt şi în vârstă de patruzeci şi patru sau patruzeci şi cinci de ani. — S-a mai întâmplat ca Mr. Chapman să rămână singur la bancă, după plecarea celorlalţi? — Din când în când. Uneori şeful nu voia să fie deranjat la discuţiile sale cu diferite persoane sau nu dorea să se afle în oraş sau la bursă despre aceste convorbiri. — Afacerile băncii au fost importante? Borrow privi mirat şi puţin indignat spre Paine. — Nu ştiu domnule Paine, dacă secretele comerciale… — Secretele dumneavoastră comerciale le voi păstra cel puţin tot atât de bine ca namila aceasta de casă de oţel. — Da, casa de oţel ce-o vedeţi aici ne-a pricinuit destule neplăceri! Poliţia, comisiuni, refacerea tavanului, aşezarea a două traverse noi. Dar Mr. Chapman ţinea neapărat s-o aibă în cabinetul său. E un produs al firmei Armstrong, cu toate garanţiile. Societatea de asigurări ne-a scăzut numaidecât primele pentru spargere şi incendiu cu zece la sută. — Vă rog încă odată, să-mi vorbiţi despre afacerile dumneavoastră, zise Paine zâmbind, punând astfel capăt laudelor lui Borrow la adresa casei de oţel. Aceasta măsura vreo doi metri şi jumătate şi stătea în colţul cel mai întunecos al încăperii. — În timpul din urmă, începu Borrow – banca noastră a plasat câteva împrumuturi ale ţărilor mici din Europa Centrală. Peste câteva zile trebuia să se încheie iar o tranzacţie importantă cu delegatul Ministerului de Finanţe al uneia din aceste state. În acest scop era pregătită o sumă mare de bani. După câte ştiu, vreo cinci sute de mii de lire sterline. — Şi această sumă era păstrată în casa asta de oţel? — Desigur, domnule Paine. Nu vă pare oare destul de solidă pentru a păstra în ea sume mai importante? — Mda! După cum văd firma Armstrong a revenit la construirea de broaşte cu combinaţie. Probabil un sistem deosebit de complicat. Şase litere. Secretul vă este, fireşte cunoscut? — Nu. Mr. Chapman nu l-a comunicat nimănui. — O dovadă că nu se aştepta nici să moară şi nici la un accident sau o crimă. Vom vedea mai pe urmă domnule Borrow. — Da, un accident sau o crimă! Ceva trebuie să se fi întâmplat, domnule Paine. În seara de 2 aprilie a plecat şeful. Scria despre o lipsă de trei, patru zile. Ori astăzi, suntem în 10 aprilie şi încă nu s-a înapoiat şi nici măcar n-am primit vreo ştire de la dânsul. În ziua de cincisprezece trebuiau să înceapă tratativele… — Mr. Chapman a notat în scrisoarea pe care a lăsat-o că nişte afaceri urgente fac necesară prezenţa sa la Paris. Au sosit oare în ziua de două a acestei luni, scrisori sau telegrame din Paris? — Desigur. Dar niciuna de o importanţă deosebită. Mi-am îngăduit între timp, să cercetez corespondenţa particulară a şefului, păstrată în acest dulap. N-am găsit însă nimic ce ar putea fi pus în legătură cu plecarea lui urgentă. — Aţi observat poate ceva deosebit în scrisoarea şefului dumneavoastră, Mr. Borrow? — Tocmai despre asta voiam să vă vorbesc. Mai întâi, am dispus ca scrisoarea să fie păstrată împreună cu cealaltă corespondenţă internă a şefului, cu diferitele bilete în care ne comunica uneori dispoziţiile dumisale. Dar când am văzut că Mr. Chapman nu s-a înapoiat la termenul indicat, am examinat încă odată scrisoarea cu atenţie şi am constatat, vreau să fiu sincer – de abia atunci am constatat, că scrisoarea nu purta ca de obicei semnătura în facsimil, ci era semnată chiar de mâna şefului. Lucrul acesta era ceva cu totul neobişnuit, căci Mr. Chapman nu semna decât documente, contracte, cecuri şi alte hârtii. Altfel se slujea de o ştampilă, aflată în sertarul din mijloc al biroului. — În dimineaţa zilei de 3 aprilie aţi găsit biroul descuiat? — Nu, era încuiat, dar cheia se afla în scrisoarea prin care Mr. Chapman ne înştiinţa de plecarea sa neaşteptată. Şi a fost neapărată nevoie ca această cheie să ajungă în mâinile noastre, deoarece seiful se află chiar în birou. Broasca se poate deschide printr-un mecanism simplu, care mi-e cunoscut atât mie, cât şi domnului Glaspell, viitorul ginere al domnului Chapman. Cele o mie de lire, despre care şeful pomeneşte în scrisoare, se aflau într-adevăr depuse în seiful din birou. Lucrul cel mai neliniştitor e însă că semnătura şefului, deşi nu poate fi vorba de o contrafacere, nu e tocmai în regulă. Lipseşte semnul secret, pe care Mr. Chapman îl adaugă întotdeauna parafei sale, anume două puncte la capătul ei, aşezate aproape de tot, aşa că par a fi numai nişte pete mici de cerneală, făcute neintenţionat. În schimb, Mr. Chapman a mai adăugat de astă dată parafei sale altceva, un semn sau o literă, n-am izbutit încă să descifrez ce anume, deşi lupa mea e destul de bună. — Foarte interesant, domnule Borrow. N-aţi vrea să-mi încredinţaţi pentru câtva timp documentul misterios? Noi, cei de la Yard, dispunem poate de metode tehnice mai bune sau, hai să zicem, mai moderne, pentru a descifra astfel de semne, puţin citeţe. Borrow scoase scrisoarea din portofelul său şi o înmână detectivului. Paine văzu numaidecât că hârtia trecuse prin atâtea mâini, că o cercetare dactiloscopică n-ar fi putut să aducă nimic precis la iveală. — Dar plicul? întrebă Paine. — Nu ştiu unde e. Cred că a fost aruncat în coşul de hârtii. Iar când Paine merse la coşul aflat lângă birou şi se aplecă spre a cerceta conţinutul lui, Borrow adăugă: — Nu vă mai osteniţi degeaba, domnule Paine. Coşurile, se golesc în fiecare dimineaţă şi hârtiile din ele sunt duse în beci, unde fochistul le arde în cazanul caloriferului. — Sunteţi foarte bine informat, domnule Borrow. Cunoaşteţi toate rosturile casei la fel de amănunţit? În cazul acesta, aş putea numai să-l felicit pe Mr. Chapman pentru colaboratorul preţios pe care îl are în dumneavoastră. Dar, din păcate, e mai întâi nevoie să-l găsim pe şeful dumneavoastră, înainte ca… Un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, bine îmbrăcat, intră neanunţat în cabinetul directorului. Ceea ce frapa mai mult la tânărul acesta, care avea mersul sprinten şi elastic, era contrastul dintre părul negru lucios, pieptănat cu cărare, şi paloarea feţei. Toată înfăţişarea sa – statura robustă şi totodată mlădioasă, îmbrăcămintea de un gust ales – se deosebea simţitor de aceea a lui Borrow, care era bondoc şi purta un costum cenuşiu de tweed. Paine se strădui să citească pe chipurile celor doi bărbaţi, care se salutară rece, vreo înţelegere tainică, dar trebui să-şi mărturisească numaidecât că nu putea fi vorba de aşa ceva. Borrow făcu prezentările: — Mr. Paine de la Scotland Yard. — Mr. Glaspell, viitorul ginere al şefului, Mr. Glaspell ţine deocamdată locul domnului Chapman în toate chestiunile de ordin personal sau oficial. Mr. Chapman are de gând să treacă, încetul eu încetul, povara afacerilor pe umerii mai tineri ai ginerelui său. Mr. Glaspell zâmbi amabil. Zise, însă fără să strângă mâna lui Paine: — A, dumneata eşti detectivul! Ei, ai descoperit unde se află socrul meu? Gladys şi cu mine suntem foarte îngrijoraţi. Poate că în realitate, Mr. Chapman petrece foarte bine la Paris, dar nu înţeleg cum de ne lasă fără veşti. Mi-ar fi extrem de neplăcut dacă săptămâna viitoare ar trebui să conduc eu tratativele. Cred că Borrow v-a pus la curent, Mr. Paine. Stătuleţele acestea din Europa Centrală! Of, Doamne, ce pacoste! Pot eu să mă bizui pe dumneata că vei face tot ce-ţi stă în putinţă, Mr… Mr. Paine? Ceva nou, Borrow? Nu? Pot aşadar să plec? La revedere, domnilor! După ce Glaspell ieşi din birou, şeful secţiei tehnice de la Scotland Yard privi spre Borrow şi clipi din ochi. — Nu prea face multe parale tânărul şef, după cât mi se pare, Mr. Borrow! „Sub”-ul îşi frecă mâinile, vădit încurcat.

Lovituri din umbra de Ion Topolog volumul 1 si 2 DE LA DROBETA, PESTE DONARIS PÂNĂ ÎN malul celălalt, se întinde podul damascianului. Apele vuiesc surd pe lângă cele douăzeci de picioare din piatră și, sfârtecate, se leagă dincolo, la vale, într-o platoșă lucitoare, sub lumina moartei Selene. Aici, pe pod, puhoiul roman se scurge încet, dar dincolo, la capătul opus, au loc primele ciocniri între arcașii daci și pedestrii străini, trecuți cu bărcile, în mai multe locuri ale fluviului. Împăratul bănuise că vor fi înfruntați la capătul podului, de aceea, din timp, hotărâse trecerea și cu bărcile, în douăsprezece puncte de pe cursul Donarisului: șase în sus și șase în jos de pod. Temându-se de încercuirea trupelor de hărțuială, Iartan, căpetenia dacilor, dădu poruncă de retragere în desimea pădurilor, nu fără a lăsa stricăciuni în oameni și animale, în rândurile dușmanilor. E ceas de noapte în idele lui Iulius. Dincolo de portalul monumental al Donarisului ard încă rămășițele jertfei aduse de împărat zeilor, în timp ce pe podul din lemn se scurg trupele auxiliare, în lărgimea celor treizeci și trei de pași, cât măsoară puntea. Balbus și Apolodor urmăresc lucrările de înaintare pe pământul Daciei, prin codrii ei fără capăt. Împăratul, avându-l în stânga pe Lucius Licinius Sura, iar în dreapta pe Tiberius Claudius Livianus, vine pe mijlocul podului în trapul calului, învăluit într-o negură argintie și împărțind poruncile din îndemnul mâinii stângi. Nubienii și scaurii îl zăresc strălucind ca însuși Marte pe scările nesfârșite ale Capitoliului. Inimile însetate de glorie le bat în piepturi puternic, căci dincolo de pod e Dacia, e aurul și argintul, și vinul, e scăparea Romei. Așa gândește și hispanul, cel vestit prin războaiele de la Rin, stăpânul cetății eterne. • Sus, între colții de piatră, se înșiră capete negre și mute. Din nouri rupți se arată iar stăpâna nopții și-n lumina ei, în vale, văd viermuind romanii. Își umflă pieptul bătrânul Ciad și lui Zamolxe se roagă să crească apele, să spele pământul și piatra de dușmani, dar Zamolxe mână apele domol și pământul nu se clatină. Atunci lui Gebeleizis se roagă să răstoarne munții cu totul peste acvilele din vale, cerul să ia foc deasupra lor, dar munții nu se mișcă și cerul doarme liniștit. La Sarmizegetusa e scăparea. Bătrânul face un semn și dintr-un salt Tiagar e lângă el. Are brațele de criță și sufletul de miel. Tatăl îi caută ochii și-n inimă simte că-l împinge dorința grea de pace. O clipă îl vede băiețandru, alergând pe câmpul cu ierburi înflorite, pe când își lucrau pământul… Erau acasă și Disbe, mama lui, îi îmbucura privindu-i, pe când torcea părul de capră sau pregătea miedul. Crescuse voinic tare, și mândru, și iute ca un șoim. Îi întrecuse pe toți în prinderea bourului, când i-arunca cu dibăcie în picioare capcana. Putea, ca și el, tatăl, să atingă vârsta bătrâneții lângă Nevina, fata lui Molaz, vecin și bun tovarăș de negoațe. Dar din sat în sat trecu balaurul cu cap de lup, șuierând cumplit a moarte: Război!… Și atunci cu toții apucară scuturile dave, acoperite pe deasupra cu piele aspră și păroasă de bour și alergară la chemarea marelui Decebal. Era noapte lină, dar din cer cădeau aprinse lacrimile zeului Gebeleizis. În toată cetatea fură aprinse torțele: „Moarte!” spuse marele preot Vezina, și „Moarte!” țipară miile de torțe. Acesta fu cuvântul pe care ei, atunci, îl trimiseră dușmanilor, dar nu credeau c-așa de repede le va fi călcat pământul. El și feciorul, cu alții din steagurile de elită ale regelui, fură rânduiți la hotar, să conducă hărțuiala pe drumul dinspre Tapae și să-l vestească pe Decebal de înaintarea romanilor. De atunci obrajii fetei lui Molaz nu s-au mai uscat. Călare, Tiagar aleargă prin vânturile de miazănoapte, mânat de o urdie de spaime. El duce răspuns lui Decebal de toate câte ochii lui văzură acolo unde înverșunatul Donaris se-ndoaie, scăpând dintre strâmtori. Ca frunza și ca iarba vin romanii și toate semințiile ce li-s supuse, tot trec, tot trec, și nu li se mai vede nici capul și nici coada. La locul ce se cheamă „Între râuri” acvilele s-au împărțit în trei coloane, și una pe la „Tapae” va să vie, iar alta peste munți, pe la „Izvoarele Rhobonului”, și a treia însuși împăratul o conduce, prin țara burilor, pe „Alutus în sus”. Din drumul său, spre Sarmizegetusa, Tiagar se lasă în vale, abătându-se în satul în care s-a născut, s-o vadă pe Nevina. E cale de o bătaie de săgeată. Satul lor seamănă cu un tumul în care doar câinii se aud urlând a pustiu. Nădăjduiește că femeile, bătrânii și copiii să nu se fi tras toți la munte, cu toate că în drum a întâlnit pâlcuri, mulțime șiroind. La casa cu intrare drept de afară, oprește calul înspumat și bate tare-ncet în ușa nou cioplită. N-apucă să bată și a doua oară, că ușa se smulge parcă din țâțâni și-n brațe-i sare, țipând, Nevina. El n-are ce să-i spună bine: romanii vin mereu, ca negurile de grindină. Ea îl roagă mult s-o ia cu el, dar nu e cu putință, căci soarta sa de-acum stă în mâinile acelui ce va pieri cu țara sau va domni pe mai departe-nvingător. Nu este însă timp de stat. Tiagar o saltă sus pe cal și o duce-n goană până la marginea satului. Acolo o coboară, o strânge-n brațe și o-ndeamnă la tărie. Apoi saltă în șaua mică din piele de zimbru, cu pintenul împunge burta calului, și precum cerbul saltă către munți. Nevina stă o vreme pe gânduri, uitându-se în urma lui, apoi se hotărăște să-i țină calea la întoarcere, în locul ce se cheamă Horști. Acolo cerbii vin cu căprioarele de se adapă, iar zânele în nopțile de primăvară joacă cu aleasa lor, zeița Bendis. Se-ntoarce dar, cu grabă acasă, își taie părul auriu, bogat, se leagă peste cămașă și ițari cu niște bete aspre și se apropie de mama sa, Noime. Simțindu-i boarea răsuflării, Noime se ridică în somnul greu ce îl avuse și mai să nu o recunoască. — Cine ești tu, fata mea? De ce te-ai îmbrăcat așa? — Plec și eu, mamă. Mă duc la rege. Romanii vin și bunul meu frate, Licibis, m-a învățat destul să trag cu arcul. — Bine, du-te, că rău mi s-arătă în vis stăpânul nostru. Se prefăcuse-n cal și aci la poartă venise, în tropot, cerând scăpare… — A fost pe-aicea Tiagar, puțin trecuse după miezul nopții! Îl trimisese tata la Decebal. E cel mai viteaz, și a zis să merg cu el, să îl aștept în locul ce se cheamă Horști. Eu mă făcui arcaș, să nu mă recunoască alții și lângă el nu-mi va fi teamă. De acuma, mamă, se face ziuă, și trebuie să plec. A îngenunchiat și mama i-a pus pe creștet mâna, chemând zeii s-o ocrotească, apoi a strâns-o-n brațe și a udat-o cu lacrimi până ea s-a desprins. Și a-nfipt Nevina un baltag în brâu și cucura și-a trecut-o pe după gât, apoi repede s-a așternut la drum. Răsăritul se împurpurează, roua de pe ierburi se aprinde, arzând cu luminițe albe, și fata abia prididește cu mersul. Se gândește să meargă la Decebal, fiindcă știe că Tiagar n-o va lua cu el, și acolo poate va fi de trebuință la ceva, după ce-i va arăta regelui priceperea cu care-ntinde arcul și trage la țintă cu săgeata.

Comoara din pestera scheletelor de Miron Scorobete vol.2 17 Grădina de vară nu mai arăta, însă, aşa cum o lăsase Tino. Lumea care-şi încheiase tranzacţiile dăduse buzna în incintă, era o înghesuială prin care şi un leu congolez cu greu ar fi putut străbate, chelnerii nu mai răzbeau să ajungă cu halbele la destinaţie, le balansau pe deasupra capetelor, mîini ameninţă­toare se înălţau spre ele şi, în cele mai dese cazuri, cupele înspumate erau vărsate în creştetul cui se nimerea. Prins în aglomeraţie, Tino de abia reuşi să evite un astfel de şuvoi ce se revărsă abundent la o palmă de el. Masa la care stătuseră Nabu şi vînătorul era acum ocupată de un grup gălăgios. Cei doi nu se mai ve­deau nicăieri. Înfruntlnd aceleaşi greutăţi cu care avusese de luptat la intrare, scundul bucureşteau iz­buti pînă la urmă să se vadă din nou în stradă. Încotro s-o apuce? Ce altceva decît pura întîmplare îţi poate scoate înainte pe cel căutat într-un bîlci mai ameţitor decît un carusel? Ce sentinţă, şi, să recunoaştem, pe deplin îndreptăţită, va formula Jerry aflînd că orica urmă a suspecţilor a fost pierdută? Şi asta din cauza cîtorva cărţi poştale ilustrate... Începu să rătăcească fără ţintă, de-a lungul stră­zilor înţesate de gherete improvizate, lăsîndu-şi paşii în voia lor. Numai instinctul de vechi explorator, combinat cu puţin noroc, îl va repune pe pista cea bună. Trecuse aşa o oră sau mai mult de cînd umbla abătut, însetat, prăfuit. Se găsea în unul din acele momente cînd cea mai cumplită dorinţă ce te cople­şeşte e să sari gardul unui ştrand şi să te arunci în bazinul răcoros. Privi în jur ca spre a se dumiri dacă o localitate ca aceasta arată a avea ştrand. Nici vorbă! Se găsea pe strada care ducea la gară. Casele erau aici mai rare, nu se mai înghesuiau una în alta, cu grădini intre ele. Chiar din spatele lor începeau culturi de porumb, secară sau cînepă, Prin curţi, la umbra cîte unui nuc uriaş sau a ghirlandelor de viţă, la mese de scîndură, se jucau table sau cărţi pe chibrituri. Se gîndi un mo­ment să se apropie de o poartă şi să ceară o cană de apă, dair observă că setea, fără a slăbi, se transfor­mase în foame. Ajunse în dreptul unei clădiri de o relativă impo­zanţă, dar nezugrăvită de mult, pe faţada căreia scria cu litere mari: VILA MILLY. Spre deosebire de toate casele vecine, aici nu se observa nici cea mai mică mişcare, storurile erau lăsate, toate uşile închise. Lo­catarii erau, pesemne, plecaţi, sau dormeau duşi. În spate, dintr-un lan cu porumbul mare pînă aproape de acoperiş, se înălţa un măr văratic. De pe gard puteai ajunge aproape fără efort între crengile lui. Ceea ce Tino şi experimentă. Ajunsese pe la jumătatea celui de-al şaselea frucr, după ce-şi înţesase buzunarele, cînd fereastra ce dădea spre coroana pomului se deschise brusc. Alt­cineva, aproape în acelaşi timp, se repezi şi o apropie, lăsînd-o abia întredeschisă. — Las-o, se auzi o voce, nu vezi că te îneci aici? — Ai timp să respiri destul aer curat pe Bucura, replică celălalt. Ferestrele sînt făcute să stea închise, ca şi gura, Cînd se deschid prea mult... Geamul era acoperit cu hîrtie pentru învelit caie­tele şcolare, decolorată de lumină. Prin crăpătura ferestrei răbufni un fum gros de ţigară învăluind pomul în valuri înecăcioase. Tino se simţi cuprins de ameţeală şi abia îşi înăbuşi un acces de tuse. Îşi încordă auzul, dar cei doi tăceau. Aşteptau, se vede, să închidă din nou fereastra pentru a-şi putea relua misterioasele afaceri. Dacă era aşa, lucrurile se complicau îngrozitor, nelăsînd să se întrevadă ni­mic din taina ce apăsa asupra „Vilei Milly”. După ce atmosfera se mai limpezi, prin slaba dîră luminoasă ce pătrundea înăuntru, Tino distinse silu­etele a doi bărbaţi ce fumau tăcuţi. Peste cîteva minute, unul din ei se apropie de fe­reastră spre a o închide. — Nabu, urlă Tino sub perspectiva disperată de a rămîne cine ştie cît timp suspendat în pom, fără să afle o iotă din ce se petrece înăuntru. Măcar să-i surprind, să văd ce fac, gîndi el. În aceeaşi clipă, în timp ce păcurarul încremeni uimit în cadrul ferestrei, băiatul îşi dete drumul cu toată greutatea din măr. Căzătura fulgerătoare rea­liză însă cea mai cutremurătoare scenă ce se poate imagina. În loc să ajungă cu tălpile pe pămînt, se trezi călare în spinarea cuiva care, abia atunci îşi dete seama, aştepta pitit între buruienile mari ce înăbuşeau porumbul. Acesta se ridică înspâimîntat şi o luă la goană spre fundul grădinii, cu Tino în spate, făcîndu-şi cu greu loc printre foile tăioase ale porumbiştei. Tichia îi căzuse, smulsă de crengile mă­rului, lăsînd ţeasta goală ca un dovleac ce s-ar fi des­prins din vîrtej săltîndu-se îngrozit spre vreo ascun­zătoare. — Sari jos,  se auzi un strigăt, pînă nu-mi iese din raza puştii! Tino îşi făcu vînt într-o parte, se piti la pămînt şi aşteptă bubuitura care nu întîrzie. Dovleacul dispă­ruse, însă, cu o agilitate surprinzătoare şi tot ce mai văzu cînd se ridică dintre buruieni fu bustul vînătorului cu coatele pe pervaz şi puşca în mîini, parcă muiată după o teribilă încordare. Privea dezolat pe deasupra porumbiştilar cu acel aer care spune singur că nu mai e nimic de făcut. Abia cînd Tino luă tichia ce se legăna spînzurată în ramul mărului şi i-o aruncă lui Nabu acesta iz­bucni subit într-un rîs răsunător. — Dar eşti un călăreţ de mare clasă, zise cînd se mai domoli. — A treia oară cînd îmi scapă! oftă vînătorul cu o părere de rău fără margini. Înseamnă că niciodată... — Ţi-am spus că trebuie să-l prinzi, nu să-l ciuru­iţi, îl întrerupse Nabu. Ce, Doamne iartă-mă! Pri­cepi aşa greu? Parcă tu ai fi cioban, nu eu. — Trebuia să-mi pice, reluă celălalt. N-o s-aştept pînă-şi termină depozitul de aur. Tot cu cîte-o oala pe care mi-o plasezi, nu mă îmblînzeşti. Să nu crezi... Nabu arătă din cap spre copil. În sens de: „astea nu-s lucruri pe care să le discutăm faţă de el”. — Unde e Jerry? întrebă. — La căruţă, explica Tino. — Repede, acolo! comandă ciobanul, Jerry e în pericol. Tino nu-şi putu da seama dacă Nabu era sincer cînd spunea aceasta, sau plecarea grăbită se datora faptului că el îi deranjase în afacerile lor şi ei n-ar fi vrut ca el să intre în „Vila Milly” să vadă ce se întîmplă înăuntru. Deduse doar atît că grupul vînătorului şi cel al pleşuvului sînt rivale, cel de al doilea părînd a fi pus mîna pe comoară. Poziţia lui Nabu nu era clară, în timp ce ţintaşul de vulturi dispăruse cu totul în culisele muntelui unde pregătea, probabil, o cumplită lovitură de teatru. 18 Tîrgul de vite arăta ca un cîmp după bătălie. Lumea începuse să se rărească. Unul după altul, carele se puneau în mişcare ca la începutul unei lungi pribegii. Din loc în loc, ghiulele risipite mai fumegau: instala­ţiile unde se prăjeau mititei şi se fierbeau crenvurşti. Gherete se demontau sub izbiturile securilor, se încărcau şi ele pe căruţe şi lăsau locul pustiu. Covil­tirele moţilor întăreau şi mai mult impresia că un drum lung avea să se aştearnă sub rafurile roase ale roţilor de lemn. Se petrecuseră schimbări şi în şirul indivizilor în­tinşi la soare. Unii se uscaseră de-a binelea şi se pregăteau de plecare, alţii, abia ieşiţi din apă aştep­tau nerăbdători să ocupe locul ce se elibera. Lîngă cei mai mulţi, nevestele resemnate aşteptau să se zbicească pentru a-i putea transporta acasă. Tînărul trăpaş dispăruse şi asta însemna că totul s-a sfîrşit, Galbena urmînd să rămînă singură cu nămolurile ei, scoase abia o clipă de cutezătorii călăreţi din veşnicia lor sleită. Măgăruşul îşi aştepta nemişcat lîngă căruţa lui Nabu întorsătura destinului. Se poate afirma cu siguranţă că nu visa nici aşchiile de piatră ale muntelui ce-i vor mîngîia de acum copitele, nici tălăngile ce aveau să-i încînte urechile lungi pînă la capătul zile­lor. Visele lui puteau fi altele, oricare, în afară de acestea, pentru că, obişnuit, visele sînt cam altele decît cele care ar trebui. În jurul lui şi al căruţei, singura ce-i devenise fami­liară în timpul şederii şi de care nu se mai despărţea, creştea tot mai mult golul, pe măsură ce tîrgul se stingea treptat, istovit. Mai rămăsese alături doar pata murdară lăsată de un camion, obolul acestuia la îngrăşarea şesului roşcat. — Unde e Jerry? repetă Nabu întrebarea de la „Vila Milly”. Tino privi agitat în jur, tot mai speriat, pe măsură ce o neagră presimţire punea stăpînire pe el. Ca să se elibereze de greutatea coşmarului şi în speranţa că va fi prin ceva contrazis, printr-o întîmplare sau măcar un cuvînt, şopti parcă vinovat: — Cred că l-au găsit ai lui. Cred că acum e acasă, poate i-au dat de mîncare, sau îl ceartă... — Nu e omul, spuse pe gînduri vînătorul. Mă tem de altceva mult mai rău. Îl cunosc ce poate şi mai cunosc pe cineva... preferă el să rămînă enigmatic. — Îl cunoşti pe Jerry? zise Tino uimit şi revoltat totodată. Vocea lui putea să însemne că se teme de oamenii aceştia care pentru a pune mîna pe comoară sînt în stare de orice, dar şi că Jerry e prietenul lui şi nu dă voie oricui să-şi dea părerea despre el. Fap­tul precis că sînt în duşmănie cu pleşuvul, pe care şi el îl ura cel puţin de două ori pe atîta, nu schimba cu nimic datele problemei. Important e ca el şi Jerry să nu cadă în mîna nici unui grup, ca ei doi să-şi poată continua expediţia. Iată însă că unul din ei piere fără urmă, iar el rămîne să se războiască singur cu două grupuri mai mari şi mai bine înarmate. Să se războiască, în acelaşi timp, cu necunoscutul. — Îl cunosc, declară vînătorul, ca şi pe tine. Vă ştiu şi planurile. Iar fiindcă veni vorba, ţin să te aver­tizez că documentele voastre conţineau cîteva erori — Ştii toate astea de la vînătorul de vulturi... Nu ne-a furat degeaba jurnalul, observ că vi l-a prelucrat tuturor, spuse Tino cu ironie amară, privindu-l pe celălalt drept în ochi. Unde aţi ţinut şedinţa, pe Ju­dele, pe Chiciura, pe Custura Păpuşii? Sau la Tăul Spurcat? — Erorile văd eu vă caracterizează, continuă să rămînă calm vînătorul. Nu el v-a furat jurnalul, el vi l-a restituit. De furat a avut altcineva grijă, unul care, deocamdată numai presupun, l-a furat pînă la urmă şi pe viteazul Jerry. — Spînul! exclamă băiatul. Crezi că... El a vrut să ne rătăcească cu săgeţile lui blestemate pe zidul cetăţii... Dar nu l-am văzut atunci cînd am stat pe platou. — Nici cătarea puştii nu l-a văzut la timp. — Şi crezi că vînătorul de vulturi ne era prieten? se agăţă Tino de speranţa că în pustietatea de piatră ar mai putea exista un suflet care să nu-i duşmă­nească. Poate l-ar ajuta să-l salveze pe Jerry, dacă într-adevăr, aşa cum crede vînătorul, a fost răpit. La comoară nici nu se mai gîndea acum. — Prietenia nu se declară, se dovedeşte! replică vînătorul impersonal ca un proverb. Dar iată pe ci­neva care ne-ar putea da indicii preţioase. Fetiţo, ia hai la moşu! Omul nu era bătrîn pentru a-şi spune singur „moşu” şi Tino încercă să şi-l imagineze cu barbă. Nu, n-ar semăna nici aşa cu vînătorul de vulturi, deşi toţi oamenii cu puşcă seamănă puţin între ei. Fetiţa cu rochiţă decolorată rămasă prea scurtă îşi încheiase ocupaţiile grafice şi se juca acum cu nişte cioburi de oale sparte rămase după căruţele moţilor. Se apropie uitîndu-se mereu, nu la cel ce o strigase, ci la Tino. — Una am pus-o, spuse ea mîndră de misiunea importantă ce i se încredinţase. — Şi celelate? — Le-am ascuns, zîmbi ea cu o mică viclenie în ochi. — Jerry unde e? îşi asumă el cercetările, negiijîndu-i pe vînător şi pe Nabu. — A plecat eu camionul. — Cine mai era în camion? interveni brusc vînătorul, că fata aproape se sperie. — Un om. Era şoferul şi cu un om, găsi ea că n-a fost suficient de clară. — Cum arăta? — Aşa! Şi fetiţa arată spre gard unde faţa spînă, reprezentată printr-un cerc, rînjea spre ei. 19 Măgăruşul s-a familiarizat imediat cu stîna şi baciul susţinea că asta e un semn de înţelepciune pentru că el, Tino, deşi mai vechi, n-a reuşit performanţa. Umbla degajat printre oi, chiar cu o anumită afecţi­une, nu se temea de berbeci, cîinii şi-i făcuse pe loc complici, ba uneori inspecta şi numeroasele vase de lemn şi de tuci din preajma focului în căutarea unui codru de mălai. Se vedea la o primă ochire că nu-i era urît, fără unul de seama lui, aşa cum îi era lui Tino fără Jerry, dar asta băiatul nu i-o mai spu­sese baciului pentru că acesta ar fi fost în stare să deschidă noi comparaţii care l-ar defavoriza. Totul decurgea aici normal, dacă normal însem­nează a scoate oile la păşune, a le mulge, a face caş, a dormi buştean, a mînca şi a fuma cu pipa. Nu se întreprindea nimic din ce ar fi dorit Tino şi asta îl neliniştea pe măsură ce zilele treceau. — Dacă tu, Nabu, sau tu, Tino, aflaţi ceva despre Jerry anunţaţi-mă imediat, spusese vînătorul atunci cînd se despărţisera de el la casa pădurarului. Nabu însă nu făcuse nimic în direcţia asta, e drept că lip­sea zile întregi, dar nu se ştie pentru ce. Iar el ar fi făcut orice însă nu ştia cum. Pînă la urmă, după îndelungate pregătiri psiholo­gice, îşi adună tot curajul de care dispunea şi într-o dimineaţă, fără să anunţe nimic, o luă pe drumul ştiut spre fortăreaţă. Dacă aceasta era în mîinile spî­nului (el doar făcuse semnele pe ziduri şi aşezase fibula pe piatră, nu mai încăpea nici o îndoială), era posibil să-l fi închis pe Jerry acolo. Să fi trădat pri­etenul său cauza expediţiei şi să se fi aliat cu spînul părăsindu-l pe el spre a descoperi comoara singur? Exclus. Să se fi asociat cu banditul pentru a-i smulge informaţii? Probabil. Atunci n-avea decît să facă joncţiunea pentru a ataca locul preţios din două părţi, învingîndu-i pe toţi ceilalţi adversari. Să fi fost într-adevăr răpit? Varianta cea mai posibilă şi cea mai înfricoşătoare totodată. În cazul acesta trebuia ac­ţionat rapid, pentru a-l salva. În ce-l priveşte pe Nabu şi pe vînător, nici gînd n-avea să-i informeze dacă ar da de urma prietenului. Era convins că aceş­tia sînt în căutarea, comorii, iar pe ei nu-i foloseau decît ca pioni pentru prinderea echipei rivale. Profită de sentimentele lui faţă de Jerry ca să-l antre­neze în căutarea acestuia, ceea ce pentru ei ar însemna prinderea spînului. S-aştepte ei mult şi bine!...

Comoara din pestera scheletelor de Miron Scorobete vol.1 PROLOG   Jurămîntul celor doi căutători de comori s-a des­făşurat, aşa cum se cuvine în cazul unei adevărate aventuri, într-o seară stranie, aproape sîngeroasă, pe malul mării. Momentul acesta solemn, îndelung şi minuţios pregătit, trebuia să se petreacă în taină, deci seara; înainte de schimbarea timpului, adică atunci cînd, cu toată liniştea din aer, marea începe să se frămînte, să se izbească de ţărm, cu acele răbufniri amarnice, prevestitoare de mari încordări şi, poate, de nenoro­ciri; mai trebuia să se întîmple la apariţia lunii pline, după mersul străvechilor şi mereu verificatelor ri­tualuri, pentru ca expediţia ce se punea la cale să se împlinească după meritul eroilor şi aşteptarea citi­torului. Marea era la doi paşi, adică începea la doi paşi, de unde se desfăşura la nesfîrşit; stînci existau, sure, înecate de muşchi şi alge, îndeplinind deci toate condiţiile ca să fie martorele mute ale unui jurămînt cutremurător; luna îşi urma şi ea desti­nul, cînd mai subţire, cînd mai dezvoltată, cînd de-a dreptul plină. S-ar putea crede de aici că, în aceste condiţii, nimic mai uşor nu poate fi imaginat decît un jurămînt. Cine a urmărit însă cu un cît de mic interes, mersul oricărei aventuri, cunoaşte adevărul elementar că personajelor, îndeosebi celor principale, li se ridică în cale obstacole de netrecut care cu orice risc şi cu oricît sacrificiu se cer învinse. Şi situaţia în cazul de faţă nu era de loc altfel. S-au ivit greutăţi, dar au fost învinse. N-au lipsit piedicile cele mai diabolice pe care o imaginaţie înfierbîntată le poate ticlui, dar au fost făcute praf şi pulbere. Şi solemnul, mult aşteptatul, emoţionantul jură­mînt s-a săvîrşit. — Noi, Jerry şi Tino, ne legăm să facem tot ce e omeneşte posibil să scoatem la lumina zilei co­moara!... Marea vuia lovindu-se bezmetică de stînci. Cuţitele s-au încrucişat, lucind sinistru în noap­tea care se lăsa mistuitoare. Am stingheri fiinţa sacră a acestei atît de rîvnite clipe dacă am venit cu precizarea că cele două arme tăioase nu erau decît nişte amărîte cuţite de bucătă­rie, obţinute după lungi parlamentari şi în schim­bul unui preţios amanet de la colegul de serviciu. Vom prefera să reţinem doar sclipătul lor misterios în noaptea mistuitoare care se lăsa. — Sînt îngrijorat, îngăimă cel care din acest mo­ment se va numi Jerry, că luna plină încă nu a apărut... — Eşti un novice, şopti cel care pînă la sfîrşitul acestor pagini va purta numele de Tino. Răsăritu­rile de lună, ca şi de soare, la mare sînt nişte pre­ţioase rarităţi. Deasupra imenselor ape pluteşte o ceaţă înfiorătoare şi rar se întîmplă ca cineva să vadă astrele ridicîndu-se direct de sub linia orizon­tului. Te asigur că luna se află acolo în zona mai luminoasă a acelor aburi denşi, după cum îţi pot dovedi că satelitul nostru natural se desfată în faza sa cea mai rotundă. Valoroasa mea agendă o con­semnează, iar dacă pagina tipărită prezintă privirii tale îndoieli, în cel mult zece minute adevărul ţi se va dezvălui în toată măreţia lui pe cale naturală. — E de prisos, Tino, să încerci a mă convinge. Cuvîntul tău e cel mai de netăgăduit argument. Mai ales că am jurat. Iar acum cred că e timpul să ne întoarcem în mijlocul prietenilor noştri... —...pentru care taina noastră va rămîne pururi o taină. Şi să predăm cuţitele. Cel care va purta cu cinste numele de Jerry era subţiratic, blond spălăcit şi vag pistruiat, aşa cum trebuie să arate un anglo-saxon botezat astfel. Tino se prezenta mai scund, negricios, cu ochi adînci şi scăpărători, putînd fi luat, la nevoie, drept un focos meridional de gintă latina. Numele lor adevărate nu interesează, din moment ce pe tot parcursul nemai­pomenitei lor aventuri se vor striga unul pe celă­lalt Jerry şi Tino. După cum nu contează clasa în care figurau din moment ce toată acţiunea ce va urma se va consuma în timpul vacanţei mari. Erau destul de mici pentru a crede în existenţa comorilor ascunse în împrejurări misterioase şi, n-aveţi nici o grijă, destul de mari ca îndrăzneala lor să nu cu­noască margini. Se găseau la mare într-o tabără şcolărească. Tino era bucureştean, iar Jerry descendent dintr-un în­depărtat orăşel de provincie ale cărui prăfoase străzi erau vegheate de lanţul impunător al munţilor Re­tezat. Litoralul trecea drept leagănul indestructibi­lei lor prietenii. În seara memorabilului jurămînt, seară care provocase atît de agitate îngrijorări zile la rînd, fuseseră scoşi, cu tot colectivul, pe ţărm să urmărească poziţia unor îndepărtate constelaţii. În­ţelege oricine că, altfel, prezenţa lor noaptea, în preajma valurilor spumegînde, sfărîmate de stînci ar fi fost de-a dreptul imposibilă. Dar cum destinul îşi are partea lui în aranjarea lucrurilor, cei doi te­merari exploratori au profitat de ieşirea grupului amator de amănunte astronomice, s-au furişat în pasajul stîncilor şi şi-au îndeplinit fenomenalul ju­rămînt. Ca peste cîteva clipe să se afle cu cele mai nepăsătoare figuri în hărmălaia colegilor lor care nici n-au apucat să le semnaleze fulgerătoarea ab­senţă. Cam acestea sînt datele ce pot fi stabilite în legă­tură cu cei doi viitori eroi. Date sumare, e adevărat, dar nepreţuite atunci cînd e vorba de personajele unei mai mult decît palpitante povestiri.     1 După o zi bună de mers, copiii începeau să simtă oboseala. — Aş îndrăzni să te întreb, bunule Tino, cum te mai simţi, spuse Jerry. Răspunsul nu e obligatoriu pentru că îl bănuiesc. — Recomandabil e să nu pui niciodată întrebări de prisos celui aflat în suferinţă, zise în loc de răs­puns celălalt. Mai ales cînd soarta ta nu e cu nimic diferită de a lui. — Poate, te bate gîndul unei, e drept, nu prea glorioase, dar sănătoase retrageri... Tino tăcu. Începea să se însereze şi ochii lui negri se confundau tot mai mult cu întunericul. Profită de această împrejurare ce-l avantaja şi nu şi-i în­toarse spre prietenul care nu găsea altceva mai bun de făcut decît să-l plictisească periodic cu întrebări nelalocul lor. Pistruiatul Jerry interpretă această tăcere în felul său, cum că Tino s-ar putea gîndi într-adevăr la o întoarcere prematură, lăsînd toată expediţia baltă, înainte de a stabili măcar cu mare aproximaţie lo­cul fantomaticei comori. Vru să se convingă dacă presupunerea lui e justificată. — În gara Subcetate, în timp ce mă îngrijeam de depunerea bagajelor, tu ţi-ai aruncat cu un oarecare interes privirea pe tăbliţa cu mersul trenurilor. Nu era un amănunt care să scape ochiului meu isco­ditor. Figura acolo şi acceleratul ce te-ar putea de­pune în Gara de Nord. Ai reţinut poate şi ora ple­cării. Tino se încăpăţîna să nu răspundă provocării. — La urma urmei, dacă ţii neapărat, vei avea în mine un credincios şi sentimental tovarăş care să te conducă la gară. Trenul va fluiera: uuuuuu... uuuuu!... batista mea va fîlfîi de zor... Mă voi forţa să emit şi cîteva lacrimi. Iar, peste o săptămînă, un poştaş neştiutor îţi va înmîna o depeşă din partea vechiului tău amic părăsit. Retras într-un ungher nebănuit de nimeni, să zicem în pod, dacă pe strada Arlechinilor casele vor fi avînd pod, între păianjeni bătrîni, vei deschide acel plic. O slabă rază de lu­mină, pătrunsă prin spărtura unei ţigle, va cădea pie­ziş pe o hartă abia trasată în fuga creionului, dar cu numirile geografice necesare. False toate, bineîn­ţeles, cu punctele cardinale deplasate cu cîteva grade. Un triunghi roşu va fi însoţit de următoarea explicaţie lapidară: în acest loc a zăcut de veacuri un nepreţuit tezaur pînă în ziua cînd a călcat aici neînfricatul explorator Jerry.

Miu haiducul de George Pietraru volumul 1 Masa era pe sfârșite. Cel mai în vârstă răsturnă într-un castron de lut ars resturile cinei și îl împinse încolo, spre zidul de negură, de unde îl pândeau doi ochi aprinși. — Hai, Castor, mănâncă, voinicule… Silueta masivă a unui câine se desprinse din umbră. Flăcările leneșe ale focului jucau în reflexe de aramă pe blana zbârlită a gâtului lui. — Strașnic dulău, exclamă cu admirație cel tânăr. Celălalt nu-i răspunse, ci se apucă tăcut să strângă gamelele de tablă din care mâncaseră. — A, nu, sări de la locul său, de pe buștean, tânărul. Nu-i drept. Dumneata ai pregătit masa, iar acum e rândul meu s-o strâng. Tovarășul său nu se împotrivi și tânărul porni ducând vasele, cu o vădită stângăcie, spre un loc al luminișului, de unde abia venea susurul unui pârâiaș. — Vezi acolo, în spatele scorburii, e un ochi de apă, îl ajunse din urmă vocea bătrânului… Se aflau pe un tăpșan înalt, străjuit de tufani și brazi, pe dealul Țeica. Departe, întunecau zarea Munții Lotrului. Aici și-au stabilit sălașul de o noapte. Cel care bâjbâia acum în întuneric la ochiul de apă în care să clătească vasele, era un flăcău cam de vreo douăzeci și trei, douăzeci și cinci de ani. Înalt, spătos, cu mersul și expresia tânărului conștient de puterea mușchilor săi. — Da, da, se auzi din întuneric vocea tânărului, semn că găsise ceea ce căutase. Bătrânul, rămas lângă foc, scotoci în buzunarul de la piept al bluzei sale de piele, după pipă. O îndesă liniștit, cu dichis, apoi se aplecă și luă de la marginea focului un cărbune aprins și-l puse cunună de jar, în căușul pipei. Trase din ea și când se aprinse peste tot, scutură cu un gest scurt cărbunele în foc. Dinspre izvor, flăcăul venea legănându-și trupul voinic. — Gata! spuse el. Așeză vasele într-un săculeț de pânză. Pe care îl strânse la gură cu un șnur și deodată, încercându-l o bănuială, ridică privirile spre însoțitorul său mai în vârstă: — Ei, nea Matei, mi se pare mie, sau dumneata ai mai bătut drumul ăsta. Cum e? — Hm! făcu bătrânul foarte preocupat de pipa sa aprinsă. — Păi nu așa, nea Matei, că altfel de unde știuși mata de ochiul ăla de apă. Și dacă mă gândesc mai bine, ai mers la sigur și spre locul acesta, pentru popasul de noapte. Hai, zi, așa-i că ai mai fost pe-aici? Bătrânul geolog ridică spre flăcău ochii săi abia mijiți într-o părere de zâmbet. — Fost, măi mânzule! — Și dacă ai fost odată, ce mai căutăm acum? se oțărî tânărul. Nu crezi că e vremea să-mi spui și mie după ce piei de cloșcă batem drumurile astea sălbatice, de două zile încheiate? — Ce căutam am găsit, rosti liniștit bătrânul, arătând cu pipa spre un arbore falnic. Fagul Miului… — Ce fag? Care Miu? bolborosi tânărul. — Fagul din scorbura căruia izvorăște acum pârâiașul… — Și ce avem noi de-a face cu fagul și izvorul? întrebă din ce în ce mai intrigat flăcăul. — Avem, îi întoarse vorba bătrânul, privind într-o parte, căci aici a fost ascunzătoarea din urmă a lui Miu… — Care Miu, măi nea Matei, că ai să mă îmbolnăvești de cap!… — Miu-haiducul, șopti bătrânul prospector cu privirile spre flăcările domolite ale focului. Tânărul rămase încremenit, cu ochii holbați spre tovarășul său. Și-ar fi rămas așa multă vreme, fără să spună o vorbă, dacă bătrânul n-ar fi continuat. — De mult de tot trăia prin locurile acestea un haiduc vestit, Miu-voinicul. Multe legende au rămas despre isprăvile sale. Umbla vestea că ar fi ascuns pe aici, când era încolțit, o comoară. Oamenii din satul din vale spun că uneori, în nopțile de vară, se văd ridicându-se spre cer flăcări albastre… Flăcările comorii ascunse… Flăcăul parcă începuse să priceapă, căci întâi închise gura, apoi mormăi ceva. Își scoase din buzunar un pachet de țigări și-și aprinse una. — Păi bine, nene, frumos șade unor prospectori ca noi să umble după comori din povești, scornite de babe? Ce dracu or să zică cei de la bază când or auzi după ce-am pornit noi? D-asta m-ai adus dumneata până aici?! — Miu nu este o poveste. El a trăit aievea, vorbi moșul cu hotărâre. Și nu comoara lui o caut. Bătrânul era puțin iritat de faptul că tânărul nu-i pricepuse gândul. — Flăcările acelea le caut, continuă el, și pe ele le vreau. Asta-i adevărata comoară pentru un geolog. Acum ai priceput sau…? Tânărul îl urmărea cu privirea aceea uluită, care-i dădea un aer de prostănac. Treptat însă, pe măsură ce în mintea lui lucrurile se limpezeau, fața i se lumina. — Vom cerceta toate locurile astea. Flăcările albastre, din nopțile de vară sunt ca o respirație a pământului plin de comori ascunse. Dacă vom avea norocul să le vedem… — Stăm toată noaptea treji și veghem, sări inimos flăcăul. Așa-i de plăcut aici și nici somn nu mi-i. Uite, ne așezăm pe tăpșanul ăsta și privim de jur împrejur dealurile luminate de lună. — Lasă, nu-i nevoie. Rămân eu, tu du-te în cort și culcă-te, îi vorbi moale bătrânul. — A, nu, rămân aici cu dumneata. Mai fumăm o țigară, mai stăm de vorbă… Dar, făcu el fulgerat de o idee, ce-ar fi să-mi povestești și mie legenda lui Miu-haiducul?… — Cum, ce-ți veni? protestă înveselit bătrânul. — Așa, să ne mai treacă timpul. Să nu-mi spui că nu vrei. Simt eu că-l ai la inimă pe haiducul ăla… Bătrânul râse încet, în sine, fiindcă în tainițele sufletului păstra, într-adevăr învăluită în farmecul aducerilor aminte, povestea eroului ce-i încântase copilăria. — Numai de n-oi adormi, că-i o poveste tare lungă… Pe vremea când s-au petrecut lucrurile astea, drumul Sibiului era tot atât de nesigur și frământat ca și apa Oltului, ce-și învolburează în preajmă apele, repezindu-le printre stâncile și zăvoarele munților. Erau mai ales unele locuri, prin Țara Loviștei, unde soarele abia își arăta fața un ceas două, pe zi. Aici călătorii își simțeau sufletul înfricoșat de liniștea ciudată a brădetului, de parcă o primejdie de moarte plutea ca o stihie printre copaci. Aici așteptau, pândind cu ochi de foc și neîmblânziți, lotrii cei neiertători haiducii Oltului, spaima ciocoilor și nădejdea calicilor. La multe întâmplări cumplite au stat martori Oltul nepotolit și fața împietrită a muntelui. Printre haiducii ce-au împărțit cu pistoalele și jungherele dreptatea codrului, pe drumul cel mare al Sibiului, a fost și Miul-Copilul, Miu-Haiducul. Am să-ți povestesc, în noaptea asta de veghe, povestea haiducului de la poarta Carpaților, așa cum am aflat-o de la moșii mei, cum și ei vor fi auzit-o de la cei care au trăit demult întâmplările acestea. Dar mai adă câteva vreascuri, căci uite, focul moare; apoi așază-te aici aproape, să depănăm firul povestirii de la capăt și pe îndelete. • Într-una din ultimele nopți ale lunii iulie, 1821, un călăreț gonea năprasnic pe drumul care pornește din Râmnic și se strecoară pe sub poala dealurilor, spre țara de sus a Olteniei. Părea că o spaimă nespusă, ori o grabă neîndurată pusese stăpânire pe călărețul singuratic și-l făcea să înfrunte astfel drumurile nesigure, călcate în vremile acelea fără legi și opreliști de hoți, arnăuți fugiți de la oaste și oameni fără de căpătâi. Dar chipul și înfățișarea călărețului lăsau să se ghicească o forță și o cutezanță ce nu erau la îndemâna oricui să le încerce. Un trup de uriaș, cu umeri largi, stătea aplecat peste gâtul calului. De sub sprâncenele dese, ochii săi cu luciri de oțel scrutau întunerecul destrămat ici și colo de pulberea de argint revărsată de lună. La șoldul omului se legăna, lovind coastele calului, o sabie lată, ușor arcuită, ca aceea a pandurilor. În șerparul lat, ce-i încingea mindirul, stăteau înfipte două pistoale și un jungher, iar la oblâncul șeii se ivea o sâneață cu țeava lungă. Îmbrăcămintea călărețului arăta că el trecuse de curând printr-o încercare cumplită, de aceea greu puteai ghici acum în el un oștean, un zavergiu, ori un haiduc. Alerga neostenit, cu trupul voinic aplecat înainte, neclintit, fără ca măcar să îndemne calul, ca un duh întunecat al codrului. Izbite de copitele calului, pietrele de cremene ale drumului aruncau scântei… De trei ceasuri călărețul gonea astfel, tăcut și neostoit, pe drumuri singuratice, ocolind târgul Râmnicului. Prin sate trecea ca o nălucă, stârnind câinii și ecourile târzii ale dealurilor. Aproape de stabilimentul ocnelor de sare, călărețul își struni calul și-l întoarse scurt pe o potecă ce lua în piept dealul. Ochii săi ținteau acum, ca pe un liman, o luminiță furișată ca o pasăre printre vârfurile arborilor, tocmai sus, pe coama dealului. În vremea aceasta, în căsuța de pe deal, spre care se îndrepta călărețul nostru, două ființe își vegheau gândurile și neliniștea. În camera din față, o femeie, căreia necazurile și suferințele îi răpiseră prea de timpuriu harurile tinerești, îngenunchease în fața unei icoane, sub care ardea cu pâlpâiri candela. Șoapta ei părea că îngână sfârâitul uleiului ars din candela veche. — Întărește-i brațul, Sfinte Gheorghe! Tu care i-ai dat numele și apără-l de fierul ucigaș… Adu-l întreg și sănătos. Sfântă Fecioară… Deodată prinse depărtat zgomotul pe care copitele unui cal îl făceau pe prundul uscat al potecii ce ducea spre casă. Femeia se ridică în picioare, cu auzul încordat. Tropotul calului se auzea din ce în ce mai deslușit. Câinii se repeziră cu urlet spre drumețul venit la ceas de noapte, dar lătrăturile lor se prefăcură curând în scâncete. Femeia tresări. Mâna îi apăsă pieptul, cercând să stâmpere zbuciumul inimii. Atunci ușa se deschise și din odaia de alături năvăli un flăcăiandru de vreo șaisprezece ani cu ochii plini de lumina ce-i scălda întregul chip. — Mămucă, ai auzit? Vine… Vine taica!… Și, fără să mai aștepte încuviințarea, se întoarse în tindă și ridicând lemnul greu ce închidea de-a curmezișul, pe dinăuntru, ușa de stejar, o deschise larg. În ograda mare, luminată de lună, se oprise călărețul care acum cobora greoi, întâmpinat de salturile vesele ale câinilor. — Tătucă! Tătucă!… Femeia abia putu să facă câțiva pași și rămase sprijinită acolo, de pragul ușii. Bărbatul se apropie de ea, uriaș ca un gorun, cu barba și părul aprinse de lumina lunii, tăcut și plin de mărturisiri. O luă blând în brațe și o strânse cu duioșie la piept. — Ei, hai, lăsați plânsul că doar vedeți, m-am întors teafăr… Ei, băbuțo, nu-ți piere așa lesne o cruce de bărbat ca al tău. Și tu, măi mânzocule, ce te smiorcăi ca femeile?… Se vede că ai crescut lângă fusta mumă-tii… — Intră în casă, Gheorghe, și hodinește, că vei fi ostenit de drum, șopti femeia printre suspine. — Îngrijesc eu de cal, taică, făcu flăcăiandrul sărind treptele cerdacului în ogradă. … Bărbatul mână tăcut și îndelung. După un timp, netezi cu palma pânza întinsă pe masă și ridică privirile spre cei doi, care-l urmăriseră și simțiseră că în mintea omului drag gânduri grele și griji se învălmășau, căutând dezlegare. — Ascultați aici, căci nu-i vreme multă. Domnul Tudor nu mai e… L-au tăiat câinii de fanarioți… Oștirea-i spartă în luptă și turcii au năpădit țara… Boierii sunt iară sus și răscoala zace în țarină, dimpreună cu căzuții… Femeia făcu ochii mari, înțelegând întreaga grozăvie a vorbelor bărbatului. Își acoperi fața cu colțul năframei și începu să plângă încet, fără glas. Bărbatul prinse să povestească cu privirile ațintite în scândura aspră a podelei, cu pumnii grei strânși pe genunchi. — După urgia de la Drăgășani, m-am ridicat cu pandurii mei în sus, pe Olt, până la Cozia, unde m-am zăvorât cu serdarul Diamandi și cu oștenii săi. Socoteam că vom ține piept păgânilor, dar într-o seară bătu în poartă Sava-căpitanul și-i ceru serdarului să deschidă. Am mirosit trădarea și i-am spus serdarului să nu-l ia în seamă. Atunci Sava a răcnit și dinspre nucet au sticlit oțelurile arnăuților. Diamandi, de spaimă, a închinat mânăstirea cu chezașul eteristului, că va cruța viața oamenilor. Am adunat pandurii lângă arhondaric, sub scara foișorului, și acolo am văzut toată grozăvia. De cum a pășit pe sub porți, Sava a strigat la arnăuții săi și aceștia au prins să descarce armele în cei care le-au fost tovarăși de credință. Alături de el, Cara Ahmed, Chehaia – beiul pașei de Silistra, își mâna ienicerii să taie pe gheauri. Am văzut roșu înainte și pornindu-mi voinicii ne-am aruncat, cu săbiile trase, lovind deopotrivă în păgâni și trădători. Pe Sava îl căutam cu sabia, dară el numai în spatele grosului de arnăuți ședea și de acolo striga cu venin, îndemnându-și oamenii. Am luptat ca diavolii, dar ne-au dovedit jivinele, că erau ca lăcustele… Ne-au împresurat și ne-au înghesuit spre chiliile din spatele altarului mânăstirii. Ne-am retras, luptând pas cu pas, treaptă cu treaptă. Am ajuns sus, în foișorul lui Mircea, doar doi: Groza și eu; „Fugi, căpitane, l-am auzit. Sări peste ziduri în Olt. Fugi, Căpitane, că nu-i mai pot ține!”… Au scăpărat oțelurile și un strigăt de durere mi-a vestit că și Groza a pierit. Am simțit în mine o mânie oarbă și repezindu-mi sabia ca un fulger am dat și-am tăiat până am simțit oboseala căzându-mi ca plumbul în brațe. Și nelegiuiții veneau puhoi. Am urcat atunci fereastra foișorului și mi-am făcut vânt în hăul întunecat. M-a primit jos Oltul cu o îmbrățișare rece de oblăduire. Ascuns de el, am alunecat la vale, ieșind din lanțul păgânilor. Am mers așa până aproape de luminile Râmnicului. Acolo am tras la un român de-al nostru, de unde am luat calul acesta… În tot timpul povestirii, femeia nu-și ridică năframa din dreptul feții. Băiatul însă țintuia pe pandur cu ochii aprinși de mânie. Uneori se pomenea strângând ciomagul ce-l ținea ca pe mânerul unei nevăzute săbii. — Și acum ce ne vom face, Gheorghe? se auzi glasul stins al femeii. — Eu trebuie s-o pornesc degrabă pe drumul Tismanei. Să întâlnesc acolo pe Papa Vladimirescu, fratele domnului Tudor, și pe căpitanii Ghiță Haiducul, și Dumitru Gârbea… Vom încerca să ridicăm din nou oaste și să izgonim păgânii de pe moșie… Tăcu o clipă, răsuflând greu. O rană ascunsă îi zgândărea durerea. — Pe Miu să-l trimiți la moșul său, în munți. Acolo-i loc tainic și nelegiuiții nu-l vor dovedi… Să pleci și tu, femeie, cu el. Pe aici or veni poate chiar mâine arnăuții și dacă vor găsi pe feciorul căpitanului Gheorghe Ursan bucuroși vor fi să-l taie în săbii. — Nu mi-e frică de ei, taică, se răzvrăti flăcăiandrul. Știu să trag cu sâneața și pot ține chiar și sabia… — Ai inimă de pandur, încercă să zâmbească dureros căpitanul, dar oșteanul trebuie să știe când să tragă sabia, și să lupte, și când să dea pinteni calului… Acum tu ești crud încă, mai trebuie să crești și brațul să-ți prindă tărie. Atunci vei ști cine ți-e dușman și cine prieten… — Ia-mă cu tine, tată, se rugă băiatul. Voi crește la oaste și voi învăța armele și lupta… Pandurul îl învălui într-o privire caldă și înțelegătoare. — Nu mai am oaste, își întoarse el fața îndurerată. Suntem doar niște umbre ale oștirii celei mari, hăituiți de poterele lui deli-bașa Mihali, buluc-bașa Ghencea și ale altor trădători de-ai zaverei… Poate pe aceștia îi vom ajunge odată cu ascuțișul săbiilor ori cu plumbii sânețelor… Vom răscula din nou pandurii și pe țăranii Padeșului. De nu vom izbuti, ne-or răzbuna urmașii… Flăcăiandrul se apropie de pandur și-l privi drept și hotărât în ochi. — Știu că ești pui de șoim, îi puse bătrânul mâna pe umăr. Când vei fi voinic, să plătești pe tăiș de sabie celor care au vândut… Dar până atunci mai este vreme și datoria noastră este să-ți ocrotim viața… Femeie, am adăstat prea mult. Să îngrijim de plecare: eu pe drumul Jiului, voi spre munți, în bejenie…

Milioanele lui Belami de Mircea Radina vol.2 7. UN FILM CARE NU SPUNE NIMIC   Locotenentul Soare sublinie cu două linii, în carnetul său, data de 15 aprilie 193... Nu voia s-o dea uitării prea curînd. Rememoră cursul întîmplărilor. Ajutorul cu totul neaşteptat, uluitor, pe care-l primise chiar atunci cînd se considera iremediabil pierdut, cînd se blestema pentru imprudenţa gravă de care dăduse probă — el socotea că unii tineri justifică orice act de îndrăzneală, chiar dacă acest act ar însemna puţină ne­bunie, atunci cînd este urmărit un scop nobil — îi pu­sese, atunci cînd îşi tăia frînghia şi îşi elibera braţele, şi întrebarea căreia nu-i putea găsi în nici un chip dez­legarea: „Ce o determină pe fata cu părul negru să înfrunte pericolul şi să mă salveze?” Timpul îl măsurase acolo, în odaia întunecoasă, cu propria viaţă. Preocuparea lui de căpătîi era să facă orice pentru a fugi cît mai repede şi cît mai departe de această clădire blestemată, bineînţeles pentru a se re­întoarce cît mai curînd pe urmele „cineaştilor”, dar atunci într-o altă ipostază. Nu înţelegea să abdice de la datoria despre care Belami îi ţinuse în atîtea ocazii logosuri interminabile. Iar Soare, în sinea lui, găsea că de multe ori logosurile colonelului erau pur şi simplu inutile, ceea ce nu voia să priceapă Belami. Avea nevoie de o rolă, de una singură doar, care i-ar fi adus o probă palpabilă, i-ar fi întărit nişte bănuieli care prindeau un contur tot mai clar în mintea lui şi de care încă nu găsea că e cazul să-i vorbească colone­lului comandant, de teamă că acesta ar putea să-l ridi­culizeze. Pachetul din colţul camerei, învelit în pînza cenuşie, conţinea rolele. Avusese mai întîi intenţia să scoată una, dar un scîrţîit de uşă îl determinase să renunţe repede la acest gînd, amintindu-şi că în crîng se mai afla una dintre cele două role, de absenţa căreia cei trei încă nu bănuiau nimic. Escaladase fereastra, grăbit, după ce luase cuţitul şi frînghia ferfeniţită. Închisese geamul în urmă, pentru ca ei să nu-şi dea seama îndată pe unde fugise şi mai ales cum. Îl simţise cîinele de sub şopron. Fugise ca din puşcă, urmase acelaşi drum, sărise gardul. Numai cîteva minute îi fuseseră necesare să găsească rola. Casa era cufundată în beznă. Doar la una din ferestre zărise o fulgerătură, probabil cineva aprinsese un chibrit. Cîi­nele încetase să mai latre. Ieşise la drum, părăsind în fugă crîngul. Auzise un scîrţîit de roţi obosit, un cîntec tărăgănat ca o doină. Îl ajunsese din urmă o căruţă trasă de cai costelivi. — Încotro cu noaptea-n cap, nene? îl întrebase pe căruţaş care, suit pe lada căruţei, învîrtea de zor biciuşca pe deasupra cailor, murmurînd, numai pentru inima lui, o melodie plină de tristeţe. — La loturi. Semănăm porumbul. — Departe? — Un ceas la trap. — Mă sui şi eu? — Suiţi-vă! Mulţumise, se întinsese pe grămada de fîn uscat, aro­mitor, ascultînd în linişte cîntecul ţăranului, care con­tinuă pînă la capătul drumului. — De aici... eu apuc printre tarlale. Unde vă duceţi? — Spre Cîmpina. — Aha! Luaţi-o drept înainte pînă daţi de şosea. Trec maşini de la rafinării. Cu 5 — 6 lei vă duceţi şi la Ploieşti. — Mulţumesc. Ce-ţi datorez? — Mie? Nimic. Cu bine! — Cu bine, şi spor la semănat.   Sosise în Cîmpina o dată cu zorii. Răsărea talgerul de aramă al soarelui undeva, pe arcul orizontului. Ar fi vrut să se oprească în faţa porţii lui Belami, dacă n-ar fi fost mai mult decît sigur că acesta se află de cu noapte în zona de dispersare a regimentului. Pornise spre casă să se odihnească cîteva ceasuri. Înainte de a intra în cameră se oprise în hol, rupsese o filă din carneţel, scrisese pe ea cu litere majuscule „MULŢUMESC!” şi o strecurase sub uşa fetei cu părul negru. Se întîmplase ceva cu totul surprinzător. Uşa se deschisese şi în prag apăruse... ea! Soare abia izbutise să îngîne cîteva cuvinte, bîlbîindu-se îngrozitor, în imposibilitate de a se concentra. Ea deschisese ochii mari şi nu-i răspunsese. — Cum de ai ajuns înaintea mea? o întrebase el. — Dar n-am plecat nicăieri. — Aş fi putut să jur. Parfumul... Confirmă-mi, te rog! — Repet, n-am ieşit din cameră de aseară. Şi nu în­ţeleg ce-i cu biletul acesta. Îi întinsese hîrtia, pe care el o luase înapoi. O privise derutat, iritat puţin. Ea zîmbise stînjenită, apoi îi spu­sese pe acelaşi ton avertizator: — Încep să se trezească cei din casă. Ar fi bine să... Soare plecase, clătinîndu-se de oboseală, nedumerit în acelaşi timp. Ar fi putut să pună mîna-n foc că acel cuţit fusese adus de ea. De ce nu voia să mărturisească? Mai era cineva, oare, în camera ei? Poate că săvîrşise o gafă, poate că-i făcuse un rău fără să-şi dea seama. Încă ameţit de parfumul ei şi de toată întîmplarea, se îndreptase spre camera sa, după ce luase rola pe care o lăsase pe măsuţă, lîngă intrare. Încuiase uşa cu cheia. Peste cinci minute dormea dus. * — Cam asta a fost! Belami privea în gol, era într-unul din rarele lui momente de efuziune... melancolică. Ascultase, fără să clipească, relatarea lui Soare. — Dacă aş fi ştiut că ai să treci prin atîtea, n-aş fi acceptat nicicum să pleci singur. Ai avut însă o inspi­raţie nemaipomenită să sustragi rola. Ne vom da seama, cred, fără nici un dubiu, ce anume urmăresc. Am avea şi dovezile împotriva lor... Scripta manent! — Belami, ce părere ai despre fată? — Cred că te-a lăsat numai cu o jumătate de inimă. — Nu, mă refeream la altceva. Nu crezi că are ne­voie de ajutor? — S-ar putea să aibă. Să ne gîndim mai serios la asta. în special tu. — Oare domnul colonel Dobreanu ne-ar putea spri­jini? — Dobreanu a plecat în seara aceasta, dragule! Ro­mânul meu s-a dus dracu’ pînă mîine seară. Nu ştiu ce învîrteşte pe la Braşov. Unde ai lăsat rola? — Aici. Poftiţi! Belami, obişnuit cu modul în care i se adresa loco­tenentul, cînd cu pluralul, cînd cu un singular intim şi cald, cînd cu „domn’ colonel”, cînd cu „Belami”, nici nu se mai oprea la aceasta, mai ales acum, cînd tînărul ofiţer trecuse cu notă maximă un examen atît de dificil. Filmul îi dezamăgi. Nu prin calitatea imaginilor — erau excelente — cît prin ceea ce înfăţişau ele în mare majoritate: case de ţară cu tinde şi prispe din cele mai obişnuite, interioare mobilate simplu, prosoape de borangic desfăcute ca nişte aripi de fluture în jurul icoa­nelor sau fotografiilor înrămate, covoare cu motive na­ţionale româneşti, şosele pietruite, răscruci cu fîntîni, dealuri cu turle de biserici stinghere, cimitire, sonde din lemn răsărind lîngă limbi de pădure, pe clinuri şi vîrfuri de deal, rîuri hohotind printre pietre albe şi cenuşii, cîmpuri întinse arate sau semănate. Oameni apăreau puţini, mai mult copii surprinşi în jocurile lor pe uliţele satelor, fete şi femei lîngă iz­voare, pe luncă, sau întinzînd pînze albe pe garduri, ca nişte eşarfe uriaşe de un alb ameţitor. Una din imagini surprinsese un grup de muncitori petrolişti forfotind în jurul unei instalaţii de foraj. — Nici picior de militar! Dracu’ să ştie, nu mai pri­cep o iotă. Mă tem că a avut dreptate Dobreanu. — Credeţi că au venit chiar numai să filmeze exteri­oare? — Altceva nu se vede. Hai să ne mai uităm o dată! — Gîndiţi-vă, mai sînt încă şapte role... — Asta, da... — Şi s-ar putea să mai aibă încă şapte! — Ia stai! Am o idee. Încearcă să recunoşti cîteva din peisajele filmate. Adică... vom încerca amîndoi. — Am şi recunoscut ceva... Cel cu turlele de sondă este chiar pe-aici, pe lîngă Cîmpina. Dealul cu livezi pare să fie pe la Ruşeţu. Iar una din şosele, pe care se zăresc copii lîngă maşină, sînt sigur că a fost filmată la Filipeşti. — Şi mie mi se pare cunoscută o privelişte: cea că­tre zona de nord a Băicoiului. — Dom’le colonel, v-aţi pus cumva întrebarea ce „intrigă” fenomenală ar putea conţine scenariul filmu­lui? — Înţeleg unde te duce gîndul, într-adevăr, cred că pe undeva, pe aici, am putea descoperi ceva. — Voi încerca să aflu amănunte. — Cu o singură condiţie însă... — Voi ţine seama de această condiţie. — Nici nu ştii la ce mă gîndesc. — Cred că ştiu, Belami! Probabil... să am grijă de mine. Ştiu... „Imprudenţă”... „Tinereţe”... Mă rog... — Mai întîi de ceea ce trebuie să duci la bun sfîrşit să ai grijă. Iartă-mă! Nu sînt altfel de cum mă crezi, dar primejduindu-ţi viaţa pui în pericol şi altceva. Sîntem militari, ţîncule, şi dacă n-aş fi sigur că ai înţeles de mult sensul profesiei noastre, aş sta acum cîteva ore să-ţi lămuresc de ce este necesar să fie aşa. Ne-am lă­murit, deci... Ai grijă de tine! — Voi avea, dom’le colonel! — Să nu revii la vechiul refren, că... schimb imediat foaia şi-ţi răspund: Prea bine, dom’le locotenent! Belami vorbise încruntat, încît Soare nu fu lămurit pe deplin dacă acesta a făcut-o serios sau în glumă. Numai cînd eternul lui zîmbet îi risipi brusc cutele feţei te convinse. — Ce zici, mînzule, îi punem cu botul pe labe? — Cred că da. S-ar putea ca noaptea aceasta să-mi rezerve unele surprize. — Apropo, pistoletul îl mai ai? — Da. — Cartuşe? — Suficiente. — La nevoie tragi... „foc de imobilizare”. — Sper să nu fie nevoie. — Ce plan ai? — Nici unul. — Să-l dichisim amîndoi. — Mersi, Belami. Vreau să fie imbatabil. Îl fac sin­gur. Belami rîse cu poftă: — Naiba să te ia, nu eşti chiar mototol. Atunci mergi şi-l pune la punct. — Rola rămîne la dumneavoastră? — Nu văd unde ar fi mai în siguranţă. Vreau s-o mai cercetez. — În regulă. — Încă o precizare: în cîteva zile „cineaştii” tăi vor şterge putina. Le expiră autorizaţia. — Nu prea cred. Mă gîndesc mereu la asta. — Mîine seară dai un semn de viaţă? — Poate unul de... moarte! — Nu fi lugubru! Nu te prinde. Am şi o sticluţă. N-o destup... să ştii. Să te prind că nu vii pînă mîine seară. — Să trăiţi! — Succes!