Carti politiste nesortate pe categorii de autor

Nu mă tratez şi nu m­-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori.

Partea întâi FANDORIN       CAPITOLUL UNU,   în care verigile întâmplărilor se împletesc într-un lanţ al sorţii   Imediat ce trenul de dimineaţă care venea de la Petersburg, abia ieşit din rotocoalele fumului de locomotivă, se opri în gara Nikolaievsk, iar însoţitorii de vagoane lăsară în jos scăriţele şi dădură onorul, din vagonul de clasa întâi sări pe peron un tânăr ce avea o înfăţişare cu totul şi cu totul deosebită. Părea coborât din paginile unei reviste pariziene de prezentare a modei pentru sezonul de vară al anului 1882: purta costum de şantung de culoarea nisipului, pălărie italiană de paie cu boruri mari, pantofi cu vârful ascuţit, jambiere albe cu butoni din argint, iar în mână ţinea un baston elegant, cu măciulia de asemenea din argint. Dar nu atât hainele pasagerului, foarte elegante de altfel, îţi atrăgeau pe dată atenţia, cât mai ales înfăţişarea lui impozantă, s-ar putea spune chiar impresionantă. Tânărul era înalt, zvelt, chipeş, bine făcut, privea lumea cu ochi albaştri şi i se potriveau de minune mustăţile subţiri, răsucite, iar părul lui negru, pieptănat cu grijă, te intriga cu o sclipire argintie la tâmple. Hamalii i-au descărcat destul de repede bagajele, bagaje ce merită si ele o descriere aparte. În afară de valize şi genţi de voiaj, pe peron au mai fost puse o bicicletă pliantă, nişte haltere şi câteva legături cu cărţi în diferite limbi. Ultimul ieşit din vagon a fost un asiatic scund, cu picioare strâmbe, cu trăsături aspre şi plin de importanţă. Era îmbrăcat într-o livrea verde care nu  se  asorta  deloc  cu  sandalele  de  lemn,  cu  barete,  şi  cu   evantaiul înflorat din hârtie care i se bălăngănea la gât, atârnat de un şnur de mătase. Piticania ţinea în mâini o oală emailată, cu cinci colţuri, în care creştea un arţar micuţ, adus parcă în gara moscovită direct din regatul liliputanilor. Aruncând o privire peste clădirile mohorâte ale gării, tânărul inspiră adânc, cu o emoţie greu de înţeles, aerul plin de fum şi şopti: "Doamne, Dumnezeule, şase ani". Dar nu i s-a permis să se lase prea mult pradă amintirilor. Asupra pasagerilor coborâţi din trenul sosit din capitală se năpustiră vizitiii, cei mai mulţi dintre ei angajaţi ai hotelurilor moscovite. În luptă pentru frumosul bărbat brunet, ce se arăta a fi un client de zile mari, intrară patru dintre ei, cei mai  aprigi, de la Metropol, Loskutnaia, Dresda şi Dusseau. Poftiţi la Metropol! exclamă primul, e cel mai nou hotel, cu adevărate tradiţii europene! Iar pentru chinezul dumneavoastră avem, chiar lângă camera în care veţi locui, o debara! Nu este c-chinez, ci japonez, explică tânărul, dând la iveală că era puţin gângav, şi aş dori să fie cazat împreună cu mine. Al doilea birjar îşi împinse rivalul cu umărul: Poate binevoiţi să veniţi la noi, la Loskutnaia! Dacă închiriaţi o cameră de la cinci ruble în sus, vă ducem gratis. Ajungem cât ai clipi din ochi. Am stat cândva la Loskutnaia, spuse tânărul, bun hotel. Ce-ţi trebuie, boierule, muşuroiul ăla de furnici? intră al treilea în luptă. La noi la Dresda e linişte şi ferestrele dau direct în Tverskaia, spre casa guvernatorului. Pasagerul deveni curios. Adevărat? E foarte comod. Eu chiar voi lucra pentru Excelenţa Sa. Cred că…   Eh, domnule! exclamă ultimul dintre vizitii, un tânăr cochet, îmbrăcat cu o vestă de culoarea zmeurei. Era pieptănat cu cărare, iar părul îi lucea ca o oglindă lustruită. La  Dusseau  au  stat  cei  mai  mari  scriitori,  Dostoievski, contele Tolstoi şi chiar Krestovski însuşi. Intuiţia sa de psiholog îl ajută să-şi convingă clientul. Tânărul exclamă surprins: Însuşi contele Tolstoi? Cum să nu? Când vine la Moscova, trage la noi imediat. Birjarul înşfăcă două valize şi se răsti la japonez: Mişcă. Hai, mişcă, urmează-mă. Dusseau, zici? Dusseau să fie, dădu din umeri tânărul, fără să ştie că această decizie era prima verigă din lanţul fatal al evenimentelor ce aveau să urmeze. Ah, Masa, cât de mult s-a schimbat Moscova! tot repeta el în japoneză, fără să-şi poată găsi locul pe bancheta din piele a trăsurii. E de nerecunoscut! Drumurile sunt toate pavate, nu ca la Tokio. Şi câtă lume bună! Ia uite tramvaiul acela cu cai, cu imperială, şi o doamnă la etajul de sus! Înainte, doamnelor nu le era permis să urce acolo. Era indecent. De ce, domnule? întrebă Masa, al cărui nume complet era Masahiro Sibata. Cum adică, de ce? Pentru ca pasagerii de jos să nu se uite pe furiş la doamnele care urcă scările. Astea sunt prostii de-ale europenilor, mormăi Masa dând din umeri. Eu atât vă spun: când ajungem la hotel, ar trebui să chemăm cât mai repede o curtezană. Şi să fie neapărat dintre cele de lux. Iar pentru mine putem chema şi una de calitatea a treia. Aici sunt multe femei frumoase. Înalte, cu forme, mult mai frumoase decât japonezele.

„Leviatan ne trimite la epoca cerebrala a romanului poliţist… Spiritul atotputernic al civilizaţiei, care azi ne stârneşte nostalgia, pulsează aici chiar şi în prezenta crimei.” (The New York Times)   „Salturile în timp, schimbările de ton şi de stil narativ sunt dublate perfect de erudiţia autorului. Un roman poliţist ca o croaziera de lux.” (Entertainment Weekly) „Akunin il cunoaşte prefect pe Arthur Conan Doyle şi Fandorin al sau se lansează în minunate observaţii de natura holmesiana.” (Time)       Extrase din documentele aflate în mapa neagră a comisarului Gauche. PROCES-VERBAL privind examinarea locului crimelor săvârşite în seara zilei de 15 martie 1878, în casa lordului Littleby de pe rue de Grenelle (al şaptelea arondisment, Paris) [Fragment] Din cauze neelucidate, întreg personalul de serviciu se afla în oficiu, încăpere situată la parterul imobilului, în stânga vestibulului (camera 3, schema 1). Dispunerea exactă a cadavrelor este indicată pe schema 4, şi anume: Nr. 1 – cadavrul majordomului Étienne Delarue, 48 de ani; Nr. 2 – cadavrul menajerei Laura Bernard, 54 de ani; Nr. 3 – cadavrul lacheului personal al proprietarului casei, Marcel Prout, 28 de ani; Nr. 4 – cadavrul fiului majordomului, Luc Delarue, 11 ani; Nr. 5 – cadavrul cameristei Arlette Foche, 19 ani; Nr. 6 – cadavrul nepoatei menajerei, Anne-Marie Bernard, 6 ani; Nr. 7 – cadavrul paznicului Jean Lassage, 42 de ani; Lassage a murit la spitalul Saint-Lazare, în dimineaţa zilei de 16 martie, fără a-şi fi recăpătat cunoştinţa; Nr. 8 – cadavrul paznicului Patrick Trois-Bras, 29 de ani; Nr. 9 – cadavrul portarului Jean Carpentier, 40 de ani. Trupurile indicate cu nr. 1-6 sunt dispuse în poziţie şezând, în jurul mesei mari din bucătărie, şi anume: nr. 1-3 sunt încremenite cu capul culcat pe braţele încrucişate, nr. 4 are mâinile aşezate sub obraz, nr. 5 este sprijinit de speteaza scaunului, iar nr. 6 stă pe genunchii nr. 2. Chipurile nr. 1-6 sunt calme, fără cel mai mic semn de spaimă sau chin. În acelaşi timp, nr. 7-9, după cum arată şi schema, zac pe podea ceva mai departe de scaune. Nr. 7 ţine în mână un fluier, însă niciunul dintre vecini nu a auzit sunet de fluier seara trecută. Pe feţele nr. 8 şi 9 e întipărită o expresie de groază sau, în orice caz, de extremă uimire (fotografiile ne parvin mâine dimineaţă). Semne de împotrivire – absente. De asemenea, la o rapidă examinare a cadavrelor nu s-au descoperit vătămări corporale. Cauza deceselor nu poate fi stabilită decât după efectuarea autopsiilor. Luând în considerare gradul de instalare a stării de rigor mortis, maâtre Bernhem, specialist în medicină legală, a stabilit că decesele au survenit în momente diferite, între orele 10 ale serii (nr. 6) şi 6 ale dimineţii, iar nr. 7, după cum s-a raportat, a murit mai târziu, la spital. Înainte de a afla rezultatele expertizei medicale, îndrăznesc să presupun că toate victimele au fost expuse acţiunii unei otrăvi foarte puternice, cu efect narcotic rapid, intervalul de timp în care inima a încetat să bată depinzând fie de doza administrată, fie de vigoarea fizică a fiecărei victime. Uşa de la intrarea în imobil era închisă, dar nu şi încuiată. Totuşi, la fereastra serei (punctul 8, schema 1) sunt prezente semne clare de intrare prin efracţie: geamul este spart, iar sub fereastră, pe fâşia îngustă de pământ afânat, se distinge o vagă urmă de gheată bărbătească cu talpa de 26 de centimetri, cu vârf ascuţit şi toc cu blacheuri (vor fi prezentate fotografii). Criminalul a pătruns probabil în casă prin grădină, asta după ce toţi servitorii fuseseră otrăviţi şi îşi pierduseră cunoştinţa – altminteri aceştia ar fi auzit, fără îndoială, zgomotul sticlei sparte. În acelaşi timp, este de neînţeles de ce făptaşul, odată servitorii neutralizaţi, trebuia să se furişeze prin grădină – doar putea intra liniştit în casă prin oficiu. Aşa sau altminteri, criminalul a urcat din seră la etaj, unde se află apartamentul privat al lordului Littleby (vezi schema 2). După cum arată schema, în partea stângă a etajului sunt doar două încăperi: holul, în care este expusă colecţia de rarităţi indiene, şi dormitorul proprietarului, care comunică direct cu holul. Cadavrul lordului Littleby este marcat pe schema 2 la nr. 10 (a se vedea, de asemenea, desenul cu conturul trupului). Lordul Littleby era îmbrăcat într-un halat scurt de casă şi în pantaloni de postav, iar talpa dreaptă îi era înfăşurată într-un bandaj gros. La o primă examinare a cadavrului, moartea a survenit ca urmare a unei lovituri neobişnuit de puternice aplicate cu un obiect greu, lunguieţ, în zona tâmplei. Lovitura a fost dată din faţă. Covorul este stropit, pe o rază de câţiva metri, cu sânge şi ţesut cerebral. Este, de asemenea, stropită şi vitrina de sticlă în care, potrivit tăbliţei, se afla înainte o mică statuetă a zeului indian Shiva (pe tăbliţă scrie: „Bangalore, a 2-a jum. Sec. XVII, aur”). Sculptura era expusă pe fondul unor şaluri indiene pictate, unul dintre acestea lipsind, de asemenea. Din raportul doctorului Bernhem privind rezultatele examenului anatomo-patologic al cadavrelor din rue de Grenelle. Totuşi, în vreme ce cauza morţii lordului Littleby (cadavrul nr. 10) este clară, neobişnuită putând fi considerată în acest caz doar forţa loviturii, care a spart cutia craniană în şapte fragmente, în cazurile nr. 1-9 tabloul a fost mai puţin explicit şi a necesitat nu doar autopsierea cadavrelor, ci şi analize clinice de laborator. Sarcina ne-a fost întru câtva înlesnită pentru că J. Lessage (nr. 7) era încă în viaţă la momentul examinării primare şi, potrivit câtorva indicii caracteristice (pupilele micşorate, respiraţia încetinită, pielea rece, lipicioasă, înroşirea buzelor şi a vârfului urechilor), s-a stabilit drept cauză a decesului otrăvirea cu morfină. Din păcate, în timpul cercetării iniţiale efectuate la locul faptei am pornit de la premisa, care părea evidentă, că drogul a fost administrat pe cale orală, de aceea au fost examinate amănunţit doar cerul gurii şi faringele victimelor. Dat fiind că nu s-a descoperit nimic de natură patologică, expertiza a intrat în impas. Doar la examinarea efectuată la morgă a fiecăruia dintre cei nouă decedaţi s-au descoperit urme abia vizibile de ac de seringă la încheietura cotului stâng. Deşi nu intră în sfera competenţelor mele, îmi îngădui să presupun cu un grad de certitudine destul de mare că injecţiile au fost administrate de către o persoană având o experienţă considerabilă în proceduri de acest fel. Două considerente m-au determinat să ajung la această concluzie: 1) injecţiile au fost făcute cu excepţională acurateţe: nu am descoperit la niciunul dintre cei examinaţi vreun hematom vizibil cu ochiul liber; 2) în mod obişnuit, coma narcotică se instalează după trei minute, ceea ce înseamnă că toate cele nouă injecţii au fost administrate exact în acest interval de timp. Fie au participat câţiva făptaşi (ceea ce este puţin probabil), fie a fost doar unul, dar înzestrat cu o abilitate de-a dreptul uluitoare – chiar dacă presupunem că şi-ar fi pregătit anticipat o seringă pentru fiecare victimă. În fond, este greu de presupus că un om cu mintea întreagă şi-ar pune braţul la dispoziţie dacă sub ochii lui altcineva şi-a pierdut deja cunoştinţa în urma respectivei acţiuni. Asistentul meu, maâtre Jolie, consideră, ce-i drept, că toate victimele puteau fi în stare de transă hipnotică, dar eu unul, în numeroşii mei ani de practică medicală, nu am avut niciodată de-a face cu un caz asemănător. De asemenea, atrag atenţia domnului comisar asupra faptului că nr. 7-9 zăceau pe podea în poziţii sugerând o vădită panică. Presupun că aceştia trei au fost injectaţi ultimii (sau aveau o mai mare rezistenţă la morfină) şi, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, au înţeles că celorlalţi li se întâmplă ceva dubios. Analizele de laborator au demonstrat că fiecare victimă a primit o doză de morfină de aproximativ două ori mai mare decât cea letală. Judecând după starea cadavrului fetiţei (nr. 6), care trebuie să fi murit prima, injecţiile au fost făcute între orele 9 şi 10 ale serii de 15 martie. ZECE VIEŢI PENTRU UN MIC IDOL DE AUR! Crimă de coşmar într-un cartier select. Astăzi, 16 martie, Parisul nu vorbeşte decât despre crima înfiorătoare care a tulburat liniştea decentă a aristocratei rue de Grenelle. Corespondentul ziarului La Revue Parisienne s-a grăbit să ajungă la locul tragediei şi este gata să satisfacă legitima curiozitate a cititorilor noştri. Aşadar, în această dimineaţă, poştaşul Jacques Le-Chien şi-a îngăduit, ca de obicei, să sune puţin după ora opt la uşa elegantei vile cu etaj aparţinând lordului Littleby, cunoscut colecţionar britanic. Dl. Le-Chien a fost surprins că portarul Carpentier, care primea personal poşta pentru Înălţimea Sa, nu i-a răspuns şi, băgând de seamă că uşa era întredeschisă, a intrat în vestibul. După un minut, acest veteran al serviciului poştal, în vârstă de 70 de ani, s-a năpustit îndărăt în stradă, ţipând ca din gură de şarpe. Poliţia, chemată la faţa locului, a descoperit în casă o adevărată împărăţie a lui Hades: şapte servitori şi doi copii (fiul majordomului, în vârstă de unsprezece ani, şi nepoţica menajerei, în vârstă de şase ani) îşi dormeau acolo somnul de veci. Poliţiştii au urcat la etaj, unde l-au găsit pe proprietarul vilei, lordul Littleby. Zăcea într-o baltă de sânge, ucis chiar în sala în care-şi păstra faimoasa colecţie de rarităţi orientale. Englezul, în vârstă de 55 de ani, era bine cunoscut în înalta societate a capitalei noastre. Trecea drept un bărbat excentric şi nesociabil, însă numeroşi arheologi şi orientalişti erudiţi îl respectau ca pe un veritabil cunoscător al istoriei şi civilizaţiei indiene. Tentativele întreprinse în repetate rânduri de conducerea Muzeului Louvre de a achiziţiona diverse exemplare din bogata sa colecţie au fost de fiecare dată respinse cu indignare. Răposatul preţuia în mod deosebit o statuetă-unicat a zeului Shiva, din aur, evaluată de experţi la cel puţin o jumătate de milion de franci. Om bănuitor şi suspicios, lordul Littleby se temea teribil de hoţi, prin urmare, în camera care adăpostea colecţia erau postaţi zi şi noapte doi paznici înarmaţi. Enormitatea nelegiuirii şi cinismul cu care a fost înfăptuit asasinatul în masă de pe rue de Grenelle depăşesc orice imaginaţie. Cât dispreţ pentru viaţa omului! Ce cruzime monstruoasă! Şi pentru ce? Pentru un idol din aur, care acum nici măcar nu mai poate fi vândut! Iar dacă va fi topit, Shiva se va transforma într-un banal lingou de două kilograme. Două sute de grame de metal galben – iată valoarea pe care a avut-o în ochii criminalului fiecare dintre cele zece suflete trimise pe lumea cealaltă. O tempora, o mores! Vom exclama, asemenea lui Cicero. Este inexplicabil de ce paznicii şi-au părăsit postul şi au coborât la parter. Este de neînţeles şi la ce misterioasă putere a recurs criminalul pentru a-i supune voinţei sale pe toţi cei aflaţi în casă, fără cea mai mică împotrivire din partea acestora (poliţia bănuieşte că a fost folosită o otravă cu efect rapid). Este însă limpede că asasinul nu se aştepta să-l găsească acasă pe proprietar – calculele sale diabolice au fost evident date peste cap. Se prea poate ca aceasta să explice şi ferocitatea bestială cu care a fost ucis onorabilul colecţionar. S-ar părea că asasinul a fugit de la locul faptei cuprins de panică. În orice caz, el doar a înşfăcat statueta şi unul dintre şalurile indiene expuse în aceeaşi vitrină. A avut nevoie de şal, fără îndoială, pentru a înfăşură în el statueta din aur, altminteri strălucirea sculpturii putea atrage atenţia vreunui trecător întârziat. Celelalte obiecte de preţ (şi colecţia număra destule) sunt neatinse. Corespondentul dumneavoastră a aflat că lordul Littleby a rămas ieri acasă absolut întâmplător, printr-un concurs fatal de împrejurări. Aseară trebuia să plece la băi, însă, spre nenorocirea sa, a fost ţintuit la pat din pricina unei crize subite de gută. Avem totuşi temeiuri să credem că nemaipomenita nelegiuire nu va rămâne nepedepsită. Cel mai experimentat agent al Prefecturii Parisului, Gustave Gauche, căruia i s-a încredinţat conducerea anchetei, l-a informat în mod confidenţial pe corespondentul nostru că poliţia se află în posesia unui indiciu foarte important. Comisarul este absolut sigur că pedeapsa va urma cât de curând. Întrebat dacă aceste crime au fost comise cumva de un criminal profesionist, dl Gauche a zâmbit şirei în mustaţa-i căruntă şi a răspuns enigmatic: „Nu, fiule, în acest caz firele duc spre înalta societate.” Preaplecatul dumneavoastră servitor nu a izbutit să mai stoarcă nici măcar un cuvinţel de la domnia sa.

Gambit Turcesc de Boris Akunin Capitolul întâi             ÎN CARE O FEMEIE CU VEDERI PROGRESISTE AJUNGE ÎNTR-O SITUAŢIE DISPERATĂ. La Revue Parisienne (Paris), 14 (2) iulie 1877 Corespondentul nostru, care însoţeşte de două săptămâni Armata Dunăreană a Rusiei, ne informează că, printr-o ordonanţă emisă ieri, 1 iulie (13 iulie pe stil european), Împăratul Alexandru aduce mulţumiri trupelor sale victorioase, care au forţat cu succes trecerea Dunării şi au pătruns între hotarele statului otoman. În ordonanţa imperială se spune că vrăjmaşul este definitiv înfrânt şi că, peste cel mult două săptămâni, deasupra Sfintei Sofia din Constantinopol se va înălţa crucea pravoslavnică. În înaintarea ei, armata nu întâmpină nici o rezistenţă, dacă nu punem la socoteală înţepăturile ca de ţânţar pe care i le administrează detaşamentele aşa-zişilor „başbuzuci„ (capete demente), compuse din indivizi pe jumătate bandiţi, pe jumătate partizani, faimoşi prin apucăturile lor barbare, de o abominabilă ferocitate.” FEMEIA-I CREATURĂ FRAGILĂ şi nestatornică, a spus Fericitul Augustin. Acest sfânt obscurantist şi misogin a avut dreptate – de o mie de ori dreptate. În orice caz, în ceea ce o priveşte pe o anume creatură pe numele ei Varvara Suvorova. Totul a început ca o voioasă aventură, să vedeţi însă cum s-a sfârşit. Aşa-i şi trebuie, proasta de ea. Maică-sa repeta fără-ncetare că, mai devreme sau mai târziu, Varea o să intre-n bucluc – şi poftim, intrase. Iar în timpul unei altercaţii cotidiene furtunoase tatăl, om înzestrat cu o mare înţelepciune şi cu o răbdare îngerească, împărţise viaţa fiicei sale în trei perioade: drăcuşor în fustă, pedeapsa lui Dumnezeu, nihilistă smintită. Până azi Varea se mândrise cu această caracterizare şi spunea că nu are de gând să se mulţumească doar cu atât, dar prea marea-i încredere în sine îi jucase o festă urâtă. De ce, Dumnezeule mare, se învoise ea să facă popas la han, sau cum s-o fi numind spelunca asta abjectă? Pentru că Mitko-surugiul, hoţul acela ordinar, începuse să se văicărească: „S-adăpăm caiite, caiite s-adăpăm”. Poftim, i-au adăpat. Doamne, ce se face ea acum? Varea se aşezase într-un ungher al şopronului întunecos, cu podeaua acoperită de scuipat, la o masă de scânduri negeluite, şi era speriată de moarte. O singură dată o mai încercase o asemenea groază crâncenă şi deznădăjduită: când avea şase ani, spărsese ceaşca favorită a bunicii şi se ascunsese sub divan, în aşteptarea inevitabilei pedepse. Poate n-ar strica să se roage, dar femeile cu vederi progresiste nu se roagă. Iar, între timp, situaţia părea să devină absolut disperată. Deci, aşa. Parcursese rapid şi chiar confortabil bucata de drum de la Petersburg la Bucureşti trenul expres (două vagoane de pasageri şi zece platforme cu piese de artilerie) o purtase în goană până în capitala principatului român în trei zile. Din pricina ochilor căprui ai domnişoarei cu părul tuns scurt, care fuma ţigări cazone şi nu permitea, din principiu, să i se sărute mâna, ofiţerii şi funcţionarii din staful militar care călătoreau spre teatrul operaţiunilor de război mai-mai să se omoare între ei. De câte ori trenul oprea într-o gară, Varei i se trimiteau buchete de flori şi coşuleţe din coajă de tei pline cu căpşuni. Ea arunca buchetele pe fereastră, pentru că socotea vulgar să primeşti flori, şi curând fusese nevoită să renunţe şi la coşuleţe, pentru că o năpădise o spuzeală roşie. Altfel, călătoria fusese veselă şi agreabilă, deşi la nivelul inteligenţei şi al ideilor toţi cavalerii ei erau, se-nţelege de la sine, nişte nulităţi. Ce-i drept, unul din ei, un cornet, îl citise pe Lamartine şi auzise chiar şi de Schopenhauer, acesta şi curte îi făcuse cu mai multă delicateţe decât ceilalţi, dar Varea îi explicase, camaradereşte, că merge la logodnic, după care cornetul avusese un comportament ireproşabil. Altminteri, nu arăta rău deloc, semăna cu Lermontov. Ei, dar Domnul cu el, cu cornetul. Şi a doua etapă a călătoriei se desfăşurase cât se poate de bine. De la Bucureşti la Turnu Măgurele călătorise cu diligenţa. Sigur, fusese nevoită să îndure hurducăturile şi să înghită nori de praf, acum însă mai avea o zvârlitură de băţ până la destinaţia finală. După cum auzise, cartierul general al Armatei Dunărene fusese cantonat pe celălalt mal, la Ţareviţî. Urma acum să pună în aplicare ultima şi cea mai importantă parte a Planului elaborat încă la Petersburg (în sinea ei, Varea aşa îl numea, Plan cu „P” mare). Cu o noapte în urmă, la adăpostul întunericului, trecuse cu o lotcă Dunărea puţin în amonte de Zimnicea, acolo unde, în urmă cu două săptămâni, glorioasa Divizie a paisprezecea sub comanda generalului Dragomirov forţase invincibila barieră navală a turcilor. Dincolo de Dunăre începea teritoriul turcesc, zona operaţiunilor militare, şi puteai foarte bine să dai de belea. Pe drumuri mişunau patrule călări de cazaci, numai o clipă de neatenţie şi-ţi puteai lua adio: te trimiteau în doi timpi şi trei mişcări îndărăt la Bucureşti. Dar Varea, fată isteaţă, bănuise asta şi-şi luase măsuri de prevedere. Într-un sat bulgăresc de pe malul sudic al Dunării dăduse de un han tocmai la momentul potrivit. Mai departe, ca la carte: hangiul ştia ruseşte şi-i promisese că-i face el rost, pe doar cinci ruble, de un vodaci de nădejde – de o călăuză adică. Varea îşi cumpărase o pereche de pantaloni largi aducând a şalvari, o cămaşă, cizme, o vestă fără mâneci şi o cuşmă stupidă din postav, îşi schimbase veşmintele şi se transformase instantaneu dintr-o domnişoară europeană într-un plăpând adolescent bulgar. Astfel travestită nu va stârni bănuiala nici unei patrule. Porunci anume vodaciului să o ia pe un drum ocolit, evitând aşadar coloanele în marş, pentru a ajunge la Ţareviţî nu dinspre nord, ci dinspre sud. Acolo, la Ţareviţî, la cartierul general al armatei, se află Petea Iablokov, care-i este. De fapt, nu e foarte clar ce-i este el Varei. Logodnic? Tovarăş? Soţ? Să zicem aşa: fost soţ şi viitor logodnic. Şi, fireşte, actualmente tovarăş. O porniseră la drum la crăpatul zorilor, într-o căruţă care hurduca şi scârţâia. Surugiul, Mitkovodaciul, un individ taciturn, cu mustăţi sure, care mesteca fără-ncetare tutun şi scuipa pe drum în jeturi lungi şi vijelioase (Varea tresărea de fiecare dată), fredonă la început ceva exotico-balcanic, apoi amuţi şi se adânci în gânduri – abia acum înţelegea Varea limpede în ce gânduri anume. Putea să mă şi ucidă, îşi spuse Varea şi tresări. Şi ar fi fost chiar foarte uşor, cine-ar mai fi stat să-şi bată capul? Ar fi crezut cu toţii că au făcut-o ăştia, cum le zice, başbuzucii. Dar şi-aşa, chiar dacă nu fusese ucisă, totul luase o întorsătură urâtă rău. Mitko-trădătorul îşi dusese călătoarea într-un han care aducea mai mult a cuib de bandiţi, o instalase la o masă, poruncise să se aducă brânză şi un urcior cu vin şi o tăiase spre uşă, explicându-i prin gesturi că se întoarce imediat. Varea pornise după el, căci nu voia să rămână singură în spelunca aceea soioasă, întunecoasă şi fetidă, dar Mitko îi spusese că trebuie neapărat să lipsească o vreme pentru, în sfârşit, nişte nevoi fireşti. Cum Varea nu pricepuse, el o lămurise printr-un gest, iar ea se întorsese fâstâcită la locul ei. Nevoile fireşti se lungiră peste orice limită cu putinţă. Varea ciuguli puţin din brânza sărată, cu gust rău, îşi muie buzele în vinul acriu, apoi, nemaiputând suporta atenţia pe care începuseră să o manifeste faţă de persoana ei siniştrii muşterii ai speluncii, ieşi în curte. Ieşi în curte şi încremeni. Nici urmă de căruţă. Iar în căruţă rămăsese geamantanul cu toate lucrurile ei. În geamantan avea şi farmacia de voiaj. Iar în acea farmacie, printre tampoane de vată şi bandaje, se aflau paşaportul şi banii, toţi banii până la ultima lăscaie. Varea vrusese s-o ia la fugă pe drum, dar în clipa aceea ieşise din han jupânul – într-o cămaşă roşie, cu nasul stacojiu, cu obrazul plin de negi – şi începuse să zbiere la ea, explicându-i prin gesturi: întâi plăteşti, după aia pleci. Varea se întorsese, pentru că se speriase de hangiu şi pentru că n-avea cu ce plăti. Se aşezase binişor într-un ungher şi încercase să trateze întâmplarea ca pe o aventură. Nu reuşise. În han nu era nici o altă femeie. Ţăranii murdari şi gălăgioşi de aici se purtau altfel decât mujicii ruşi. Mujicii sunt oameni cuminţi şi, până se îmbată, discută între ei cu jumătate de gură, pe când aceştia zbiară cât îi ţin bojocii, beau la vin roşu cană după cană şi izbucnesc tot timpul în hohote animalice (aşa îi păreau Varei). La o masă lungă, aşezată ceva mai departe, nişte muşterii jucau zaruri şi, de câte ori aruncau, iscau mare tărăboi. La un moment dat, începură să suduie mai abitir şi-l pocniră pe un ins mărunţel, beat turtă, cu o cană de lut în cap. Insul se prăvăli sub masă, nimeni însă nu se osteni măcar să se apropie de el. Hangiul făcu un semn din cap spre Varea şi emise pesemne o remarcă savuroasă, care-i făcu pe cei de la mesele vecine să se întoarcă spre ea şi să izbucnească în hohote ostile de râs. Varea se ghemui şi-şi trase cuşma pe ochi. În han, în afară de ea, rumeni nu-şi ţinea căciula pe cap. Dar nu şi-o putea scoate, părul i s-ar fi revărsat pe umeri. Nu avea părul prea lung: aşa cum îi stătea bine unei femei moderne, Varea se tundea destul de scurt, însă tot i-ar fi trădat imediat apartenenţa la sexul slab. Respingătoare definiţia asta dată de bărbaţi, „sexul slab”. Dar, vai, corectă. Acum toate privirile erau aţintite asupra ei, numai căutături vâscoase, de rău augur. Doar jucătorilor de zaruri nu le ardea de ea, şi încă unui individ abătut, cu nasul vârât în cana lui cu vin, aşezat două mese mai încolo cu spatele la ea, mai aproape de tejghea. Nu-i vedea decât părul negru, tuns scurt, şi tâmplele cărunte.

Azazel de Boris Akunin   Capitolul întâi,   în care este descrisă o faptă de o cinică extravaganţă   La ceasurile trei ale după-amiezii de luni, 13 mai 1876, o zi în care prospeţimea primăverii se îngemăna cu plăcuta căldură a verii, numeroşi vizitatori ai Grădinii Aleksandrovski au fost martorii unui episod scandalos, care a depăşit orice limită. Pe alei, printre tufe de liliac în floare şi înflă­cărate straturi de lalele roşii, ieşise la promena­dă un public distins – doamne sub umbreluţe din dantelă (contra pistruilor), bone având în grijă copii în costumaşe de marinar, tineri cu ex­presii blazate, în redingote la modă din şeviot, sau în jachete scurte după moda englezească. Ni­mic nu prevestea evenimente neplăcute – în văzduhul îmbibat de miresmele primăverii ma­ture, sigure pe ea, se răspândeau încântate mul­ţumirea leneşă şi plictisul desfătător. Soarele dogorea, nu glumă, încât băncile aflate la um­bră erau toate ocupate. Pe una din ele, aşezată în apropiere de Grot, cu faţa spre grilajul din spatele căruia pornea strada Neglinnaia de unde se zărea zidul gal­ben al Manejului, şedeau două cucoane. Una din ele, foarte tânără (se prea poate să nu fi fost nici pe departe cucoană, ci domnişoară), citea o căr­ţulie legată în marochin, aruncând întruna cu o curiozitate distrată ocheade împrejur. Cea de-a doua, cu mult mai vârstnică, purtând o rochie de lână albastru-închis, de bună calitate, şi cizmuliţe comode, legate cu şireturi, împletea con­centrată un lucruşor de un roz-otrăvit, mişcând ritmic andrelele. În timpul ăsta apuca să-şi în­vârtă capul când la dreapta, când la stânga, iar căutătura ei rapidă era atât de ageră, încât pro­babil că nu-i putea scăpa nimic cât de cât demn de atenţie. Astfel că atenţia îi fu atrasă pe dată de tână­rul îmbrăcat în pantaloni strâmţi, cadrilaţi, re­dingotă aruncată neglijent peste vesta albă şi pălărie-rotundă după moda elveţiană. Tânărul păşea mult prea ciudat pe alee: ba se oprea lo­cului pironind cu privirea câte un trecător, ba fă­cea năvalnic câţiva paşi, ba înlemnea iarăşi. Brusc, individul dezorientat le privi pe cele două doamne ale noastre şi, ca şi când ar fi luat o de­cizie anume, se îndreptă cu paşi mari spre ele. Se opri în faţa băncii şi, adresându-i-se tinerei domnişoare, exclamă într-un falset de paiaţă: — Domniţă! Ţi-a spus oare până acum cine­va că eşti insuportabil de frumoasă? Domnişoara care, ce-i drept, era frumoasă ca o cadră, îşi aţinti privirea asupra neobrăzatului şi, speriată, îşi întredeschise uşor buzele-fragă. Până şi însoţitoarea ei mai în vârstă rămase cu gura căscată în faţa unei asemenea nemaivăzu­te impertinenţe. — Am fost răpus de la întâia privire! conti­nuă să se maimuţărească necunoscutul, altmin­teri un tânăr cât se poate de prezentabil (tâmple tunse cum cerea moda, frunte înaltă şi palidă, ochii căprui, arzând de excitare). Îngăduie-mi, deci, să depun pe inocenta-ţi frunte un sărut încă mai inocent, absolut frăţesc! — Domnule, zunteţ beat criţ! rosti, venindu-şi în fire, cucoana cu împletitura, prilej cu care se văzu că vorbeşte cu un accent tipic german. — Sunt beat exclusiv de iubire, o asigură mi­zerabilul, şi pretinse pe acelaşi ton nefiresc, scân­cit: Un sărut, un singur sărut, altminteri îmi pun pe dată capăt zilelor! Domnişoara se lipi de spătarul băncii, întorcându-şi căpşorul spre ocrotitoarea sa. Iar aceasta, fără a lua în seamă natura îngrijorătoare a situaţiei, dovedi o deplină stăpânire de sine: — Plecat imediat de aici! Zunteţ nebun! ridi­că ea tonul şi-şi înălţă dinainte-i împletitura cu andrelele ieşite belicos în afară. Chem la vardist! Şi în acel moment se petrecu ceva de-a drep­tul absurd. — Aşa, deci! Am fost respins! răcni tânărul cu falsă disperare, îşi acoperi teatral ochii cu mâi­nile şi, brusc, scoase din buzunarul interior un mic revolver sclipitor, din oţel. Mai merită oare să trăiesc după asta? Un singur cuvânt şi voi trăi! Un singur cuvânt şi voi cădea mort! se adresă el domnişoarei, care încremenise şi ea, nici vie, nici moartă. Taci? Adio deci! Apariţia acelui domn care îşi tot agita arma nu putea scăpa atenţiei celor aflaţi la promena­dă. Câţiva dintre cei care se plimbau prin apro­piere – o cucoană rotofeie cu un evantai în mână, un domn impozant cu Crucea Ordinului Sf. Ana aninată la gât, două eleve de pension îmbrăca­te aidoma, în rochiţe cafenii şi cu pelerine – în­lemniră, ba chiar şi de partea cealaltă a grilajului, pe trotuar, se opri locului un student. Într-un cu­vânt, existau toate motivele să se poată spera că se va pune neîntârziat capăt acelei scene revol­tătoare. Dar ceea ce urmă se petrecu fulgerător, încât nimeni nu apucă să intervină. — Cum mi-o fi norocul! zbieră beţivul (sau, poate, şi nebunul), îşi ridică, din nu se ştie ce pri­cină, mâna cu revolverul mult deasupra capului, învârti butoiaşul armei şi îşi lipi ţeava de tâmplă. — Măscăriciule! Deşucheat scârbavnic! şuieră viteaza nemţoaică, dovedind că stăpâneşte destul de bine limba rusă vorbită curent. Chipul tânărului, şi aşa palid, căpătă nuanţe cenuşii-verzui, el îşi muşcă buza de jos şi îşi miji ochii. Pentru orice eventualitate, domnişoara îşi închise la rându-i ochii. Şi bine făcu – asta o scuti de o privelişte de coşmar: în secunda în care răsună împuşcătura, capul sinucigaşului se smuci brusc într-o parte, şi din gaura care apăruse în partea cealaltă, puţin desupra urechii stângi, irupse o mică arteziană roş-albă. Urmă o scenă de nedescris. Nemţoaica începu să arunce priviri indignate în jur, chemându-i parcă pe toţi să fie martorii acestei infamii ne­maiauzite, apoi se porni să chirăie cât o ţinea gura, alăturându-şi vocea zbieretelor stridente ale fetelor de pension şi ale doamnei durdulii, care scoteau de câteva secunde bune ţipete as­cuţite. Domnişoara zăcea fără cunoştinţă – preţ de o clipă îşi întredeschise totuşi ochii, dar se înmuie imediat. De pretutindeni veneau în fugă oameni, iar studentul care stătuse până atunci lângă grilaj, fiind o natură simţitoare, din contră, se depărtă în goană de locul acela, luând-o peste caldarâm în direcţia străzii Mohovaia.  

Frumos e timpul mohorat de Bogomil Rainov Capitolul 1. O istorie încâlcită aidoma celei de faţă poate să înceapă într-o sută de feluri. Ei bine, povestirea noastră începe cu o aşteptare. Am auzit vorbindu-se de bucuria aşteptării, dar numi amintesc să fi întâlnit oameni bucuroşi să aştepte. Iar când, după o noapte de insomnie, începi o zi de caniculă cu o durere de cap infernală, aşteptarea se transformă în chin chiar şi pentru cineva ca mine. Începi să-ţi otrăveşti sufletul cu presupuneri şi-ţi imaginezi fel de fel de lucruri – de pildă că omul pe care îl aştepţi n-o să vină, sau că va veni foarte târziu, ceea ce, în cazul de faţă, înseamnă aproape acelaşi lucru. La prima vedere aşteptarea pare ceva simplu: stai şi-aştepţi, doar atât. Dar nu-i aşa. Să ştii să stai fără să faci nimic e o artă, după cum artă este să nu-ţi macini nervii şi să nu te laşi ros de unul şi-acelaşi gând, ca de pildă de gândul că astăzi e luni şi că o zi de luni pierdută poate să încurce totul. Arta de a aştepta… Pare simplă, dar dacă n-o stăpâneşti, poţi să dai de dracu. Aşa cum a dat de dracu Bătrânul, odinioară, numai pentru că n-a putut rezista până la capăt. N-a mai putut să stea aşa, fără să facă nimic, să stea şi să aştepte… Astfel de gânduri mi se perinda prin minte, în timp ce stau sub umbrela albastră a cafenelei, În faţa unei ceşti de cafea rece – a treia la rând, cercetând piaţa şi bătând uşor darabana cu degetele pe masă. Cinci mese se află cu totul pe veranda şubredă, din lemn pe jumătate putred, a cafenelei. O parte a verandei se sprijină pe trotuar, cealaltă se apleacă ameninţător deasupra apei. Inconvenientul acestei dărăpănături nu constă atât în pericolul de a se prăbuşi oricând în mocirla verzuie a canalului, cât în faptul că, aflându-se la nivelul străzii, nu-mi oferă o suficient de bună posibilitate de observare. Piaţa este mică, ticsită de tarabe cu banane şi portocale, de lăzi goale, aşezate unele peste altele, de negustori gălăgioşi şi de lume pestriţă. Totul se petrece la Veneţia, cam pe la ora douăsprezece, şi arşiţa umedă este greu de suportat, deşi ne aflăm abia la sfârşitul lunii mai. Sub ocrotirea umbrelei albastre, eu nu sufăr atâta de arşiţă, cât din pricina furnicarului de lume ce se strecoară prin labirintul tarabelor. Nu că m-ar călca pe nervi, dar trecătorii îmi ascund mereu privirii intrarea casei de vizavi, unde trebuie să intre omul pe care îl aştept. Casa, o clădire veche cu etaj, are faţada de marmură îngălbenită de ploi; în schimb, uşa de la intrare pare nou-nouţă. Este proaspăt vopsită în verde-închis şi pe ea străluceşte o impunătoare plăcuţă de alamă cu numele proprietarului. Din locul unde stau, firmuliţa nu poate fi citită nici atunci când mi se dezvăluie printre capetele şi pălăriile trecătorilor. Eu însă ştiu prea bine ce scrie pe ea chiar fără să citesc. Şi nici riscul de a uita acest lucru nu există, întrucât îl repet mereu în gând, însoţindu-l de fiecare dată cu câte o înjurătură răcoritoare. Am sosit la Veneţia foarte devreme în dimineaţa aceasta tocmai ca să-l prind pe domnul Antonio Tozzi înainte de a pleca de-acasă. Conform înţelegerii, urma să mă aştepte până la ora nouă, iar când am sunat la uşa lui era abia opt. — Aş vrea să vorbesc cu… — Mi-am început fraza încropită dinainte cu ajutorul sărăcăciosului meu vocabular de cuvinte italieneşti. — Domnul Tozzi nu-i acasă – m-a întrerupt servitorul, măsurându-mă din cap până în picioare cu o privire fugară. — Am întâlnire cu el – am dat eu drumul celei de-a doua fraze pregătite în prealabil. — În loc de răspuns, servitorul cercetă din nou cu privirea înfăţişarea mea exterioară. În treacăt fie zis, nu arătam grozav. Nu că aş fi avut o înfăţişare cumva necuviincioasă, dar costumul îmi era destul de şifonat, iar gulerul cămăşii mele albe probabil că nu era prea alb – ca după un drum atât de lung. Domnul Tozzi, după cum scria pe firmuliţa de lângă uşă, era avocat, aşa că servitorul, în mod evident, m-a luat drept un borfaş venit să-l caute pe stăpân pentru cine ştie ce proces neînsemnat, dar care dă multă bătaie de cap. – Am întâlnire cu domnul Tozzi – am insistat. – Imposibil – mi-a răspuns sec servitorul. Domnul are astăzi proces la tribunal. Imposibil să vă fi dat întâlnire. Atitudinea de stăpân a acestui servitor mă scotea din sărite, dar eu ştiu să mă şi stăpânesc atunci când trebuie. De-aceea am întrebat politicos: — Când credeţi că se întoarce? — Nu ştiu – a mormăit la fel de sec servitorul. Şi mi-a închis în nas uşa proaspăt vopsită. Aşa că nu-mi rămânea altceva decât să mă instalez pe veranda cafenelei din faţă, să comand ceva de băut şi să-mi încep aşteptarea. Dacă domnul Tozzi e într-adevăr la tribunal, va trebui să se întoarcă odată şi-odată. Iar dacă totuşi, în ciuda afirmaţiei servitorului e acasă, va trebui cândva să iasă. Pentru orice eventualitate, pe la ora zece m-am hotărât să repet operaţiunea. De data asta servitorul abia a crăpat uşa şi, fără să aştepte întrebarea mea, a bombănit: — Domnul Tozzi nu s-a întors încă. După care din nou mi-a trântit uşa în nas. Şi uite-aşa, stau şi aştept. Nu pot nici măcar să studiez amănunţit harta oraşului, cumpărată la gară, pentru că trebuie să ţin sub observaţie uşa verde închisă. Aşadar, după cum am spus trebuie să mă dedic cu totul artei de a nu face nimic, absolut nimic, fără să mă gândesc că astăzi este luni şi că o zi de luni pierdută poate să încurce multe… Din când în când, la mesele vecine se aşază oameni, beau câte o cafea şi pleacă. Apoi vin alţii… Cafeaua mea probabil s-a răcit de-a binelea… Şi-afară de asta, e a treia la rând. De aceea comand un Martini, străduindu-mă să urmăresc printre capetele trecătorilor, dreptunghiul întunecat al uşii din faţă. Va intra sau va ieşi – asta-i sigur. Dar când?! Aceasta-i întrebarea! Ciuperca mare a umbrelei albastre mă fereşte de soarele dogoritor. Arşiţa însă nu izvorăşte numai din cer, ci şi din pereţii clădirilor vecine, din pavajul pieţei, din apa bâhlită, murdară, verzuie. Mă înăbuşe zăpușeala şi mirosul jilav de mucegai… Din când în când, pe lângă verandă trece zbârnâind răguşit o şalupă cu motor, şi-atunci suprafaţa canalului se învălureşte, iar hardughia de lemn aproape putrezit se clatină ameninţător. Este aproape ora unu când în faţa uşii de vizavi zăresc un bărbat de vârstă mijlocie, cu un costum în dungi, de culoare închisă şi cu o servietă sub braţ. Văzând că omul ridică mâna spre sonerie las pe masă bancnota dinainte pregătită şi traversez piaţa cu paşi repezi. Repezi, bineînţeles, e un fel de-a spune, căci prin furnicarul de lume ce mişună printre tarabe îmi croiesc atât de greu drum, încât am ajuns la uşă după ce bărbatul a dispărut.

Teroare de M.Cleveley CAPITOLUL I — Paine, ministrul de externe a telefonat chiar acum. Ai pierdut cea mai bună ocazie să te faci remarcat de superiori. Nu crezi că ar fi timpul să ieşi puţin din rezervă? Cu modestia dumitale n-ai să ajungi niciodată inspector. Harry Lytton Paine îşi atârnă pălăria în cui, puse bastonul într-un colţ şi-şi scoase fără grabă mănuşile de piele galbenă. — Domnule inspector Borden, dumneata uiţi că eu sunt trecut pe lista de serviciu a Scotland Yardului cu titlul de consilier tehnic. Te asigur că titlul acesta mă mulţumeşte şi că nu am ambiţia de a ajunge printre cei patru conducători ai poliţiei londoneze. Inspectorul Borden începu să râdă. O să-i dea acum o problemă greu de rezolvat acestui imperturbabil Paine. Să vedem cum o s-o scoată la capăt! Postul de consilier tehnic fusese creat de Scotland Yard, ca urmare a dezvoltării rapide pe care o luase tehnica modernă şi a simplificării manevrării dispozitivelor, făcând ca orice profan să se poată servi de ele. Paine, la drept vorbind, era de părere că în afară de spargerea tezaurelor, infractorii nu se serveau de unelte complicate, ci dimpotrivă, de cele mai simple. Inspectorul general Crane, deşi avea altă părere, nu dorea să-l contrazică. El ştia prea bine că principalul merit al lui Paine nu consta în cunoştinţele lui de inginerie, ci în darul lui desăvârşit de a analiza o crimă până ce o dezlega, chiar în cazuri ce i se păreau lui Crane, nerezolvabile. Paine avea treizeci de ani, înălţimea de 1,80 m. Era svelt şi voinic. Nu era căsătorit. Manierele lui alese îl făceau simpatic în orice societate s-ar fi aflat. De-altfel, mai nimeni nu cunoştea adevărata lui profesiune. La Scotland Yard dispunea de un laborator de care nu se servea niciodată. În biroul lui nu se putea pătrunde decât trecând prin biroul inspectorului Borden. În lumea criminalilor nu era cunoscut. Nu-şi închipuia nimeni că el era acela care urmărea pe criminali şi dezlega cele mai încâlcite crime. — Sir Bradshaw de la serviciul secret ne-a chemat la telefon. Nicolas Owen a dispărut. — Owen? Acela care se ocupa de tratativele cu chinezii? — Da, chiar el. I-am spus de atâtea ori lordului Byng, că nu e nimerit să ne încarce tot pe noi şi cu grija soartei funcţionarilor politici de la serviciul secret. Noi nu cunoaştem nimic din iţele încurcate ale intrigilor diplomatice. Atunci, de unde şi până unde să ni se pretindă să scoatem castanele din foc, când dispare unul din funcţionarii Ministerului de Externe? Nu, zău, asta-i prea de tot! Ca şi cum noi ăştia de la CID n-am avea destule pe capul nostru! — Discursul dumitale este foarte interesant, Borden, dar acum te-aş ruga să mă lămureşti despre ce este vorba. — Ceea ce a catadicsit să ne comunice Sir Bradshaw, nu prezintă prea mare interes pentru noi. Owen a trimis la 29 iulie, adică luni, o radiogramă de pe bordul „Mauritaniei” către Ministerul de Externe, căruia îi făcea cunoscut că vaporul soseşte la zece seara la Southampton, că speră să prindă ultimul tren pentru Londra şi că Sir Bradshaw poate să conteze marţi la prânz pe prezenţa lui la minister. — Şi pe urmă? — Marţi, în 30 iulie, pe la zece şi jumătate, Owen a telefonat că peste o jumătate de oră va fi la Sir Bradshaw. Asta-i tot. Azi e joi… şi la minister tot îl mai aşteaptă pe Owen. Paine îşi puse din nou mănuşile, luă pălăria şi bastonul şi se aşeză pe un scaun lângă biroul lui Borden. — Bine, mă duc la Sir Bradshaw. Între timp, dumneata cere rapoartele tuturor accidentelor dintre staţia Victoria şi cea din Counon Street. Pe urmă, cere la Ministerul de Externe să-ţi trimită pe cineva care îl cunoaşte pe Owen şi cutreieră cu el toate spitalele oraşului. De luni până marţi, mi se pare că a fost de serviciu spitalul Bethlem, pentru accidente. Înştiinţează şi pe inspectorul Holborn de la poliţia fluvială. Cam asta ar fi de făcut. CAPITOLUL II Ceea ce a aflat Paine la Ministerul de Externe îl mulţumi prea puţin. După obţinerea concesiunilor engleze din Honkau şi Kinkiong, Owen fusese trimis în China. El a primit de la Foreign Office sume mari de bani pentru ca să-l ajute pe generalul Wupeifu, a cărui poziţie se clătina în primele zile ale lui martie 1927. Banii însă nu avusese prilejul să-i cheltuiască pentru că Wupeifu fu cu totul îndepărtat din cercul generalilor chinezi ce decideau de soarta ţării. Dacă Owen fusese silit sau primise ordin să părăsească imediat China, el trebuia să poarte asupra sa o mare parte din suta de mii de lire sterline ce i se expediase sub formă de bancnote şi cecuri, fără a mai socoti nenumăratele documente secrete, de o valoare nepreţuită. Pe Paine îl apucă goaza în faţa imensei răspunderi pe care serviciul secret o pusese pe umerii unui singur om. — Owen n-a fost căsătorit? întrebă Paine pe nerăbdătorul Bradshaw, un om de vroo cincizeci de ani, care se uita la el cu dispreţ. — Nu, nu era căsătorit. Noi n-avem ce face cu oameni căsătoriţi. De aceea, nici nu avea domiciliu stabil la Londra. Paine ceru să vadă radiograma de pe bordul „Mauritaniei”. Era o telegramă cifrată. — Şi cum a fost cu convorbirea telefonică, Sir Gilbert? Bradshaw enervat, apăsă pe un buton. Un tânăr cu un carnet şi cu toc rezervor, intră atât de iute în odaie, de parcă ar fi stat tot timpul la uşă. — Henslow, cere-i lui Miss Rezia lista tuturor convorbirilor telefonice cu cabinetul meu, de marţi între orele zece şi unsprezece. Tânărul dispăru. — Cum Sir, dumneavoastră permiteţi să se supravegheze toate convorbirile dumneavoastră telefonice? întrebă Paine uimit. — E o măsură foarte bună, pe care ţi-o recomand şi dumitale, Mister Paine. Ea înlătură o mulţime de neplăceri, ca impreciziunile, scăpările din vedere sau alte erori. — Dar o doamnă care controlează convorbirile dumneavoastră, şi încă la serviciul secret? Ce fel de secrete mai sunt astea? replică Paine, indignat — Nu te îngriji, mister Paine. În primul rând am aici, zise Sir Bradshaw deschizând un sertar din stânga biroului său gigantic, un aparat micuţ pentru adevăratele convorbiri secrete, iar în al doilea rând Miss Rezia este chiar fata mea. Sir Gilbert Bradshaw zâmbi ironic. Creierul lui Paine era frământat de tot felul de probleme. În cele din urmă, întrebă: — Şi de ce s-a servit Owen de telefonul oficial? Probabil că el cunoştea numărul dumneavoastră secret?! — Fireşte. Şi ar fi fost mult mai natural să fi căutat să comunice de-a dreptul cu mine. Căci afacerea care-l aducea la mine după o absenţă de doi ani, era de aşa natură că ar fi trebuit să fie ţinută în secret, în tot cuprinsul Marii Britanii, de la Melbourne până la Hudson Bay. — Mai exista un motiv anumit care să-l determine pe Owen să vă comunice încă o dată ora vizitei lui? — Nu, niciunul, Mister Paine. El ştia că eu intru în cabinatul meu de lucru în fiecare dimineaţă, la ora zece fix şi că rămân acolo toată ziua până la ora cinci, uneori până la şase seara. — Hm! Asta mi se pare ciudat. Dumneavoastră, desigur, că recunoaşteţi la telefon vocea lui Owen? — Desigur că da. Vocea lui Owen, sonoră şi aspră, ar fi fost greu de confundat cu o alta. Din întâmplare însă, tocmai în ziua aceea am sosit cu o jumătate de oră mai târziu la birou. Henslow intră în birou şi puse în faţa superiorului său un carnet subţire, pe coperta căruia era scris: „T. 30.7.29”. Sir Gilbert vru să-l concedieze. Paine însă nu-i dădu răgaz, ceea ce păru că-l nemulţumeşte pe tânărul secretar. — Scuzaţi, Sir. Aş dori să vorbesc ceva cu Miss Rezia. Sunteţi atât de bun s-o rugaţi să vină aici pentru câteva minute? Paine luă carnetul în mână. Pe pagina a treia găsi ce căuta. Întrebările telefonistei se subînţelegeau din răspunsurile notate. Ora 10,38 minute. „Aici Nicolas Owen. Doresc să vorbesc cu Sir Bradshaw. Despre ce este vorba nu vă priveşte pe dumneavoastră Vă rog să-i comunicaţi că voi fi la birou la ora 11”. Paine îşi întipări în minte cuvintele: „Despre ce e vorba nu vă priveşte pe dumneavoastră!” În biroul mare, luminos, prin ferestrele căruia se zărea pajiştea verde a parcului St. James, intră o fată blondă, de o frumuseţe răpitoare, cam de douăzeci şi patru de ani. Sir Bradshaw se lumină la faţă când prezentă, destul de ceremonios, pe Paine fetei sale. — Miss Bradshaw, aş dori să vă pun o întrebare… sau mai bine zis, două. Fata dădu din cap. — Vă mai aduceţi aminte de un domn Owen, care a dorit să vorbească cu tatăl dumneavoastră alaltăieri? — Desigur. L-am cunoscut personal pe Mister Owen. — Vă aduceţi aminte de glasul lui? Miss Rezia îl privi pe Paine, mirată şi foarte atentă. — Bineînţeles. Tocmai de aceea am fost surprinsă şi m-am gândit tot timpul, cum se face că glasul lui Mister Owen părea schimbat, nu numai ca timbru, ci avea parcă şi un accent străin. Paine se ridică de pe scaun. Cazul era serios, mult mai serios decât se aşteptase el. Voi să plece, când îi trecu prin minte un nume: C. H. Delahaye. — Încă ceva, Sir. Cum a fost acum doi ani cu Delahaye? Îmi aduc aminte că şi atunci ni s-a comunicat de către serviciul secret că şi acesta ar fi dispărut. Sir Gilbert Bradshaw păru foarte enervat. Zise supărat: — Delahaye a fost găsit pe cheiul Chelsea cu picioarele frânte şi intoxicat cu alcool. Nu s-a putut să fie readus la viaţă. Dumneavoastră cei de la Scotland Yard trebuie să ştiţi mai bine, căci de acolo ni s-a trimis raportul. — Se întâmplă adesea să dispară agenţi de la serviciul secret, Sir Gilbert? — Iată o întrebare la care nu pot să răspund, pentru că se raportează la serviciul intern. Rezia, poate că e nevoie de tine la telefon. Paine se înclină în faţa încântătoarei fete, care ieşi din odaie uimită de neobişnuita neîncredere a tatălui ei. — Totuşi, în mod discret, şi te rog să păstrezi asta pentru dumneata, Mister Paine, din agenţii pe care îi întrebuinţăm în străinătate, sunt unii care nu mai ajung să revadă patria. Acesta-i riscul lor. În schimb, sunt foarte bine plătiţi. Aici, în Londra… stai să mă gândesc… a da, acel Delahaye acum doi ani. Însă faptul se explică. Se pare că de bucurie că s-a văzut iar în ţară, a tras prea mult la măsea şi s-a intoxicat. Pe urmă, acum trei ani, unul William S. Morris, care a fost pescuit din Tamisa cu craniul sfărâmat. Asta-i tot. De altfel, vei găsi toate amănuntele în dosarele Yard-ului. Ambele cazuri ne-au pricinuit multe necazuri, pentru că atât Morris cât şi Delahaye au dispărut înainte de a ne fi dat raportul şi un decont asupra sumelor primite. — Şi de unde soseau Morris şi Delahaye ca să vă dea raportul? Bradshaw tresări, parcă ar fi căzut trăznetul la picioarele lui. Se făcu galben. — A dracului treabă, Paine! Toţi trei veneau din China. Paine salută şi plecă. Ştia ce are de făcut. După-amiază va studia dosarul cazurilor Morris şi Delahaye. Inspectorul Borden lipsea. Probabil că plecase să cerceteze cazul Owen. Paine intră gânditor la registratură. Bătrânul Digby se grăbi să-l salute pe tânărul consilier tehnic. — Digby, fi atât de bun şi caută-mi toate actele care se referă la dispariţia agenţilor de la serviciul secret, aici în Londra, începând cu anul 1923. M-ai înţeles? Mă interesează numai cazurile celor dispăruţi la Londra. Digby dădu din cap, rămase un minut pe gânduri, apoi se apropie de dulapuri. Peste cinci minute scoase două dosare şi le puse în faţa lui Paine, zicând foarte convins: — Asta-i tot. Puteţi să mă spânzuraţi dacă mai găsiţi altceva. Paine citi titlurile de pe dosare: C. H. Delahaye şi W. S. Morris. Nu fu prea surprins. — Mulţumesc, Digby. O să-ţi dau o chitanţă, fiindcă o să am nevoie de ele mai mult timp.

Stupefiante de John Piers PROLOG Directorul general al Poliţiei Secrete din Paris, Leon Fallet, ridică privirile, mirat. Obrazul i se coloră uşor. — Înţelegi, Ferrand? Înţelegi? Mi s-a spus pur şi simplu să închid afacerea Mousquin. Mi s-a întins mâna şi am fost lăudat cu următoarele vorbe: „Munca ta, prietene, a dat rezultatele dorite. Te felicităm. Interese superioare, ne cer să abandonăm pentru un timp orice fel de cercetări. Lămurit?” Prietenul lui, Ferrand, sta cufundat în fotoliu din faţa biroului negru. Fuseseră colegi de şcoală, făcuseră războiul împreună – şi ori de câte ori sosea în Paris, trecea şi pe la dânsul. Ce-ai răspuns? spuse el îngândurat. Fallet zâmbi cu amărăciune. — Ce-aş fi putut spune? Am fost bătut pe umăr şi mi s-a atras atenţia că… „doar până la alegerile departamentale”… apoi se poate să acţionăm din nou… e vorba de o persoană influentă politică… Mi-am prezentat demisia şi am plecat. Ferrand se sculă în picioare. — Bine-ai făcut, Fallet. Şi-acum, dă-mi voie să-ţi spun la revedere. Ne mai vedem noi. În uşă, se întoarse. Fallet zâmbea, mereu, cu un zâmbet straniu pe buze.. — Mergi cu bine, Ferrand. 1 Trecuseră zece ani… Accidentul stârnise curiozitatea întregului orăşel Grainville. Se petrecuse de dimineaţă şi domnul Ferrand, împreună cu prietenul lui Martin, vegheau la căpătâiul necunoscutei. * * * Fata nu se trezise încă din leşin. Pe perna albă, părul ei blond se revărsase ca o flamură aurie, accentuându-i şi mai mult trăsăturile frumoase şi palide. Doctorul adus de domnul Martin, Clopin, era un omuleţ mic şi chel, dar iute de mână. Plecat asupra trupului femeii o pipăi, îi ascultă inima, pulsul, apoi ridică brusc capul. — Trăieşte! strigă el. Căută în trusă, îi tampona nările eu eter, apoi îi pansă fruntea şi braţele. — Extraordinar… extraordinar, – murmură el. Maşina e fărâmată – şi ea nu are nimic… doar câteva zgârieturi fără importanţă! Extraordinar! Şeful postului de poliţie sosi târziu, pe seară; fusese într-o inspecţie. Când i se aduse la cunoştinţă cele întâmplate, holbă ochii, ceea ce pentru el reprezenta o mare surpriză şi, mai ales o profundă meditaţie. Între timp, fata se trezise şi, lungită pe pat, ţinea ochii închişi. Lângă ea, Ferrand, doctorul Clopin şi menajera domnului Ferrand păstrau tăcerea. Domnul Ferrand o privea cu pipa stinsă între dinţi. Era o fată de vreo douăzeci şi ceva de ani, de o mare frumuseţe. Şeful poliţiei intră în odăiţă. Când îl zări, domnul Ferrand veni lângă el şi-i istorisi totul. Plutonierul mormăi aprobativ, luându-şi însemnări. — Trebuie să vorbesc puţin şi cu domnişoara, – spuse el după ce termină. Se poate, doctore? Acesta puse o mână pe fruntea tinerei fete. Ea deschise ochii. — Poţi răspunde la câteva întrebări? Te simţi în stare? — Da… Răspunsul veni slab, în şoaptă. O chema Geneviève Mousquin. Avea douăzeci şi doi de ani, era dactilografă, momentan fără post, fapt obişnuit în Franţa bântuită de şomaj, din acea vreme. Maşina cu care suferise accidentul îi fusese dăruită de un prieten, Roger Dük, din Paris. Mama îi murise, la fel şi tatăl – în război. Venise spre mare, dar nu observase colţul. Restul nu-l mai ştia; unde se află? I se spuse. Ea întoarse ochii spre Ferrand. — Mulţumesc domnule, sunteţi prea bun. Apoi, istovită, închise ochii. Doctorul găsi că întrevederea s-a terminat. Jos, la un păhărel de rom „Jamaica”, poliţistul spuse, dând lichidul arzător pe gât: — Cazul e simplu: accident, din fericire fără urmări. Voi controla şi spusele domnişoarei. Mai trec mâine, să dresăm cuvenitul proces-verbal. O ţineţi la dumneavoastră? i se adresă el lui Ferrand. Poate ar fi mai bine s-o duci la spitalul din Caen. — Cu permisiunea doctorului, domnişoara Mousquin va rămâne la mine, spuse Ferrand. — Da, sigur că da, aprobă Clopin, ridicându-se. Mare nenorocire că n-avem, şi noi aici, măcar, un dispensar! Cheltuiesc bani pe tot felul de prostii inutile, fără să ţină socoteală de lipsurile imediate! — Mergi, doctore? întreabă plutonierul. Sunt cu brişcă şi pot să te las în drum. Rămas singur, domnul Ferrand trimise acasă menajera şi coborî în birou, unde se tolăni într-un fotoliu; îşi mai turnă un păhărel de rom şi-şi aprinse pipa. După aceea se sculă, deschise fereastra şi se rezemă de pervaz. Noaptea cu lună poleia grădina într-o baie de cleştar. Dinspre mlaştini se auzea ţipătul cufundărilor. Apoi se îndepărtă de fereastră şi deschise sertarul biroului. Ceva luci în mâna lui. Era un revolver – pe care, după ce-i verifică încărcătorul, îl strecură în buzunar. Închise fereastra şi ieşi, răsucind cheia în urma lui. Din ce în ce mai ciudat: el nu ieşi în stradă, ci se furişă spre grădină; acesta făcea unghi drept cu casa. Capătul ei dădea în nişte culturi de legume, iar de-acolo, direct pe povârnişul dinspre Saint-Gerard. Domnul Ferrand râdea încetişor, sărind gardul şi păşind iute, aplecat printre straturile de varză şi ridichi ale vecinului său. Luna se ascunsese într-un nor. Povârnişul zăcea cufundat în beznă. Grăbit, el coborî panta fără zgomot şi se opri brusc. De jos, de acolo de unde se afla maşina răsturnată, se auzea o fâşâială ciudată, ca şi când cineva ar umbla cu nişte obiecte metalice. Pentru o doua oară în cursul aceleiaşi zile, în ochii domnului Ferrand se aprinse o sclipire de veselie. Se aşeză pe iarbă şi-şi scoase pantofii. Desculţ, cu revolverul în mână, se apropie încetişor de maşină. Da… cineva umbla la ea; o singură persoană: îi auzea înjurăturile înăbuşite. Dintr-un salt a fost lângă maşină. — Mâinile sus! – ordonă aspru şi, în acelaşi timp, – lumina unei lămpi electrice ţâşni. Omul de dedesubt rămase nemişcat, apoi ieşi ridicând braţele. Era un tip micuţ, cu ochii de viezure, îmbrăcat într-un costum de motociclist. Îl privea cu o expresie rea şi cruntă. — Nu, puiule, fii cuminte, îi spuse domnul Ferrand pe un ton moale. Lasă mâna… n-are niciun rost; poţi să ai dumneata revolver dar am şi eu unul. Afară de asta, sunt iute şi cu gesturi reflexe, capabile să te trimită într-o plimbare unde nu-i nici durere nici întristare… Aşa, văd că eşti rezonabil! Omul strivi între buze un blestem. Domnul Ferrand îi goli buzunarele şi-i porunci să stea jos. Celălalt se supuse. — Hei, făcu domnul Ferrand, să stăm niţeluş de vorbă. Nu mă interesează cum te cheamă, dar desigur că eşti în serviciul garajelor „Dük & Co”. Celălalt tresări. — Vezi? râse încetişor domnul Ferrand. Vezi? Toate le ştiu. De altfel, scrie pe bluză. Ţi se pare ciudat ca cineva să te ameninţe cu un revolver la ora două noaptea dar e şi mai ciudat să găseşti pe altcineva ascuns sub o maşină sfărâmată şi arsă, cotrobăind tot la ora două noaptea… Hai, spune ce căutai: poate contactul? Mărunţelul nu răspunse. — Băiete, vocea domnului Ferrand luă un timbru ameninţător, – te avertizez că uneori am şi crize de mânie foarte periculoase. Cam pe timpul ăsta, când luna e ascunsă în nori. Răspunde! Mă vezi că-s desculţ; iarba e udă, pot să răcesc! – şi-i arătă picioarele cu ţeava revolverului. A fost una din cele mai mari greşeli din viaţa domnului Joseph Ferrand. Brusc, omul îşi azvârli corpul înainte. Lovit în fluierul piciorului, Ferrand se înclină. În acelaşi timp, primi în ceafă cea mai formidabilă lovitură simţită vreodată. Toate stelele cerului, în mii de culori, îi jucară în faţă şi, mai înainte de a-şi pierde cunoştinţa, auzi pârâitul unei motociclete.

Rex P Ameninta de Charles Leblanc Noel Forster se aşeză comod în fotoliul de orchestră şi privi cu un aer distrat eleganta societate din jurul său. Era doar seara premierei. Momentul ridicării cortinei se apropia şi totuşi nu reuşise să afle răspunsul întrebării care-l obseda: Cine să-i fi trimis oare biletul pentru spectacolul la care avea să asiste? Pentru tânărul Noel lucrul era inexplicabil. Petrecuse ultimii trei ani în America de Sud şi abia revenise la Londra pentru un concediu de câteva luni, după o muncă obositoare depusă în întreprinderea la care lucra ca funcţionar. Nici nu avusese timp să-şi vadă vechile cunoştinţe. De un lucru era sigur. Adresa de pe plicul în care fusese expediat biletul era scrisă de o mână de femeie. Care dintre vechile sale cunoştinţe i-ar fi putut face acest delicat cadou? Din prima clipă în care se aşezase în fotoliu, Forster îşi împărţise atenţia între scenă şi uşa de Ia intrare. Noel se tot întreba: oare expeditoarea biletului va veni la teatru? Sala devenise arhiplină, cortina se ridicase, dar fotoliul vecin rămăsese liber. După primul act Noel Forster se duse la bufet să ia o băutură răcoritoare. Revenind în sală, avu surpriza aşteptată. O tânără înaltă şi zveltă ocupa locul de lângă el. Purta o toaletă elegantă de seară acoperită în parte cu o mantie uşoară de hermină. Părul ei frumos părea aproape negru, în contrast cu albul imaculat al blănii. Neglijând complet spectacolul, Noel Forster se uita la tânăra sa vecină cu o curiozitate şi o admiraţie crescândă. Irezistibila atracţie pe care o exercita această tânără şi captivantă femeie asupra lui se mărea odată cu misterul ce înconjura pe frumoasa necunoscută. „Ea trebuie să-mi fi trimis biletul”, îşi spuse Forster. Sau poate faptul că fotoliul vecin rămăsese liber în cursul primului act, era doar o simplă coincidenţă? Ar fi în acest caz o adevărată decepţie… În timp ce făcea aceste reflecţii, frumoasa tânără îl privi drept în ochi şi începu să-i vorbească: — Am cinstea să vorbesc cu domnul Forster? — Da, domnişoară. Dumneavoastră aţi avut amabilitatea să-mi trimiteţi biletul pentru acest spectacol? La această întrebare frumoasa spectatoare înclină capul cu un surâs. — Da, domnule, eu sunt. Doream să vă văd pentru o chestiune în legătură cu un prieten comun. Dacă sunteţi liber astă seară, aş dori să mergem, după reprezentaţie, la acest prieten. Noel, surprins, ezită. — Cine este acest prieten? Tânăra surâse. — E o surpriză. Vă e teamă de tovărăşia unei fete tinere pe care n-o cunoaşteţi? Vă rog să fiţi sigur că nu vreau să vă asasinez! După reprezentaţie, se urcară într-o limuzină care porni rapid. Forster de-abia legă o scurtă conversaţie cu tânăra necunoscută şi maşina stopă în faţa unui imobil construit din piatră galbenă, situat într-unul din cele mai elegante cartiere ale Londrei: Bellington-street, 17. Necunoscuta intră cea dintâi în casă şi aprinse lumina. Noel o urmă fără nicio ezitare. Privi atent interiorul. Un hol luxos, din care pornea o scară. Pe pereţi tablouri de preţ. — Să mergem sus. Cred că prietenul nostru nu a sosit încă. Urcară scara şi ajunseră într-un salon elegant mobilat. — Vă rog să luaţi loc, îl pofti necunoscuta. Scuzaţi-mă dacă vă las puţin singur, dar trebuie să dau ordine feciorului. Noel luă o revistă de pe măsuţa de lângă fotoliul în care se aşezase şi începu s-o răsfoiască. Trecu un sfert de oră de aşteptare. Nerăbdător, Noel începu să se neliniştească. Nici după aproape o oră, misterioasa gazdă nu se întoarse. În tot apartamentul domnea o linişte de mormânt. Noel fu cuprins de teamă. Era convins că fusese atras într-o cursă, iar tânăra ce-i păruse atât de fermecătoare avusese un rol misterios. Fără să mai stea pe gânduri ieşi din salon şi coborî în hol. Se repezi la uşă, aşteptându-se s-o găsească încuiată. Dar, apăsând pe clanţă, uşa se deschise. Buimăcit, luă o maşină care-l duse până în faţa casei sale. Aci avu o surpriză şi mai neplăcută. Uşa dormitorului, pe care o încuiase la plecare, era deschisă. Camera era răvăşită. Lângă fereastra întredeschisă, cineva aşezase un scaun şi o măsuţă pe care se afla un sifon şi o sticlă de whisky. Noel privi pe fereastră de jur-împrejur. La lumina lunei observă ferestrele luminate din imobilul de vizavi. Oare fereastra dormitorului lui servise ca post de observaţie? Oare aventura cu misterioasa străină nu era în legătură cu ceea ce se petrecuse în apartamentul lui? Invitându-l la teatru, fără îndoială că cineva căutase să-l îndepărteze de acasă şi, pentru a-l reţine cât mai mult, îl atrăsese în imobilul acela gol din Bellington street. Noel îşi turnă un pahar de whisky, mulţumind în gând necunoscutului că nu-i golise întreaga sticlă. Apoi se culcă obosit de grijă şi gânduri sumbre. * A doua zi dimineaţă, ca de obicei, Noel fu trezit de d-na Wilkins, menajera sa, care venise să-i aducă gustarea de dimineaţă. — Domnule, am auzit că în imobilul nostru s-a întâmplat o crimă sau o sinucidere. Victima e un bătrân care trăia singur. Un om de ştiinţă. Cadavrul a fost descoperit de lăptăreasa care îi aducea zilnic laptele. — O crimă aici! exclamă Noel, privind intrigat la menajeră. Ce vreţi să spuneţi, d-nă Wilkins? — Da, răspunse ea, o crimă, dar n-a fost comisă chiar în clădirea noastră, ci în blocul de peste drum, acela care se vede de la fereastra dormitorului dumneavoastră. Ştirea apăruse în ziarele de dimineaţă. „Un bătrân savant singuratic, fără rude, anume Isidore Gorden, a fost găsit mort, cu capul străpuns de un glonte. Nimeni în casă sau în vecini nu-şi aminteşte să fi auzit vreo detunătură în noaptea trecută”; scria ziarul. Noel era intrigat de misterul ce înconjura moartea bătrânului savant. Era aproape sigur că exista o legătură între strania lui aventură din ajun şi moartea lui Gorden: bătrânul fusese ucis cu un foc de armă tras chiar de la fereastra dormitorului lui Forster. Nu ştia ce să facă. Trebuia să se adreseze autorităţilor sau să facă pe cont propriu o mică anchetă, mai înainte de a înştiinţa poliţia? Opină pentru cea de-a doua soluţie. Aventura lui din noaptea trecută era mult prea vagă pentru ca să formuleze o acuzaţie pozitivă. Se înfiora la gândul că trebuia, într-un fel sau altul, să pună în legătură pe fermecătoarea tânără din ajun cu asasinarea unui bătrân lipsit de apărare. După ce chibzui mult timp, se decise să caute cu orice preţ pe frumoasa tânără şi să-i ceară explicaţii. „Dacă locuieşte la Londra, voi sfârşi prin a o găsi şi va trebui să aflu ceva”, se gândea el. Investigaţiile făcute asupra casei din Bellington Street nu aduseră lumină. Nu-i mai rămânea decât să încerce să regăsească pe tânără fată. Reflectând, sarcina aceasta nu-i păru la fel de grea ca la început. În adevăr, automobilul luxos, toaleta elegantă, aerul distins, totul dovedea că aparţine păturii avute. Pentru prima dată în viaţa lui, Noel Forster începu să frecventeze saloanele societăţii londoneze. Cu toate acestea, deşi sacrificase zile de-a rândul şi, mai cu seamă nopţi, simţea că pierde speranţa de a mai regăsi pe tânără elegantă. Asta până în ziua când se întâlni cu mrs. Billy Johnstone. Văduvă tânără, cu relaţii în înalta societate a Londrei, frecventa toate saloanele şi cunoştea pe toată lumea. Îi făcu o descriere amănunţită a tinerei în căutarea căreia se găsea. Fără să-i explice motivele. Tânără văduvă surâdea ironic. — După descriere, cred că e vorba de Wynne Torrence, spuse ea. Chiar astă seară am văzut-o; purta o rochie de culoare verde-jad şi o mantou de hermină. — Atunci credeţi că aceasta e persoana? — Stai puţin, îl întrerupse mrs. Billy. Se aflau într-un salonaş foarte luxos mobilat, când tânăra văduvă se ridică brusc şi trecu într-o cameră alăturată. După puţin se înapoie cu o fotografie în mână. — Recunoşti pe seducătoarea dumitale? întrebă ea. Noel identifică imediat pe femeia care-l atrăsese în casa din Bellington street. — E chiar ea, constată el cu bucurie. Unde aş, putea s-o întâlnesc? — Peste două zile are loc în apartamentul meu un ceai. Wynne va li printre invitate. * Când Wynne apăru în salonul feeric luminat, îmbrăcată într-o rochie de muselină albă, Noel avu o frumoasă surpriză. — Bună ziua, domnişoară Torrence, o salută el calm. Tânăra femeie tresări uşor. — Bună ziua, domnule Forster. O conduse într-un colţ liniştit al salonului şi îi spuse cu gravitate: — Aş dori să avem o explicaţie. — Ce explicaţie? Dacă v-am adus până în casa din Bellington street am făcut-o ca să întâlniţi pe unul din prietenii noştri. Dar, în ultimul moment, eu… noi… am fost obligaţi să plecăm. — Asta nu are nicio importanţă, spuse Noel cu ochii ţintă asupra ei. E vorba de altceva, ceva ce ştiţi şi dumneavoastră Mă refer la asasinarea lui Isidore Gorden. Aş vrea să-mi spuneţi, domnişoară, de ce atunci când mă aflam cu dumneavoastră cineva a pătruns în apartamentul meu şi a tras asupra nefericitului bătrân? Cine este autorul acestui asasinat mârşav? Auzind acestea, Wynne Torrence tresări. Chipul ei frumos se făcu alb, atât de alb încât Noel fu cuprins de teamă că va leşina şi o întrebă îngrijorat: — Ce aveţi? Vă simţiţi rău? Să vă aduc apă? — Nu, nu, mulţumesc. Ea făcu o puternică sforţare să-şi recapete sângele rece. Noel o observa foarte atent. — Scuzaţi-mă, zise el, am fost stângaci. — Nu, răspunse ea încet. E dreptul dumneavoastră să-mi cereţi o explicaţie. Ceea ce m-a surprins era amintirea morţii lui Gorden. La prima noastră întâlnire nu mă gândeam că… Țin însă mult să stau de vorbă cu dumneavoastră, undeva unde să nu fim tulburaţi, dar mă tem că veţi avea o dezamăgire. Trec prin mari supărări şi am motive să cred că însăşi viaţa mea e în primejdie. — Sunt foarte nerăbdător să ascult lămuririle dumneavoastră şi dacă vă pot fi de folos, dacă vă pot ajuta… Wynne îi, mulţumi din ochi. Muzica tocmai încetase. Trecu pe lângă, o masă, luă o ţigară şi şi-o aprinse. Apoi se îndreptă spre gazdă, urmată de Noel. — Spre marea mea părere de rău, trebuie să plec mrs. Billy, se adresă ea văduvei. Sper să nu vă supăraţi. Aţi avut o orchestră excelentă. Mulţumesc pentru drăguţa dumneavoastră primire. Pe drum, amândoi rămaseră tăcuţi. Fiecare era absorbit de propriile lui gânduri. Maşina stopă în faţa unui imobil mare, puţin mai retras de la stradă. Un servitor le deschise uşa şi câteva minute mai târziu se aflau într-un salon în care toate detaliile mărturiseau mâna şi atenţia unei femei îndrăgostită de interior. Ea îşi scoase pălăria şi luă loc într-un fotoliu. — Luaţi loc, domnule Forster. Acum vom putea să stăm de vorbă comod. Doriţi să ştiţi două lucruri: primul, care ar fi motivul atragerii dumneavoastră într-o casă pustie, iar al doilea de ce a fost asasinat Isidore Gorden. La prima vă pot răspunde, cât priveşte pe cea de-a doua, vă asigur că este un mister şi pentru mine. Domnule Forster, v-am atras în această casă, deoarece tatăl meu îmi ceruse acest lucru printr-o scrisoare, care mai târziu am constatat că era falsă. — Cum? Tatăl dumneavoastră a cerut să mă duceţi în această casă pustie? Dar pentru ce? — Vă rog să credeţi că nu aş putea să vă spun de ce mi-a cerut aşa ceva. De mai multă vreme, să fie aproape un an, purtarea tatălui meu a devenit cu adevărat extraordinară, de neînţeles. În mai multe rânduri mi-a comunicat că viaţa lui ar fi în pericol şi că ar fi ameninţat de necunoscuţi misterioşi. Mi-a precizat atunci, că pentru a se salva se va găsi, probabil, în situaţia de a-mi cere anumite acte, ce mi-ar părea la prima vedere stranii şi mă ruga să mă supun imediat. Precizez faptul că tatăl meu era prieten intim cu Isidore Gorden. Acuma acesta e mort, iar tatăl meu a dispărut. Am angajat pe agenţii unui birou de detectivi particulari, condus de cunoscutul George Brown să-l caute pe tatăl meu căci celeilalte poliţii, cele oficiale, nu am îndrăznit să mă adresez de teamă să nu stric totul. Se duse la masa de lucru, trase un sertar, apoi se înapoie lângă Noel ţinând în mână două scrisori. — Această scrisoare e o abilă imitaţie a scrisului tatălui meu. Pe tata nu l-am văzut din ajunul zilei în care am primit-o. Când am comparat scrisoarea era prea târziu şi evident m-am convins că era vorba de un fals. Noel citi scrisoarea: nu purta nicio dată şi nici adresa expeditorului. Tatăl lui Wynne recomanda fiicei sale să nu se neliniştească dacă nu avea să-l vadă mai multe săptămâni. Viața lui era amenințată, dar pentru moment se afla în siguranţă. Îi cerea să facă ceva pentru dânsul, ceva ce avea să-i îmbunătăţească situaţia şi să-i salveze viaţa. Scrisoarea continua, dând lui Wynne instrucţiuni foarte amănunţite asupra metodei şi mijloacelor prin care ea putea să-l îndepărteze pe Forster din locuinţa lui. Încercarea trebuia făcută seara, astfel ca Forster să lipsească de acasă timp de 4 – 5 ore. — Şi spuneţi că această scrisoare e falsă? întrebă Noel, curios. — Acum nu mai am nicio îndoială asupra acestui lucru, căci am dat-o şi unui expert grafolog care mi-a declarat că e vorba de un fals abil. Apoi ea îi înmână cea de-a doua scrisoare. — Asta poate că e mult mai interesantă ca cealaltă. În ea e cuprinsă explicaţia morţii lui Isidore Gorden şi dispariţia tatălui meu. E o scrisoare adresată de bătrânul savant, sărmanului meu tată. A fost scrisă de către Gorden chiar în ziua morţii sale. Presupun că autorii morţii lui Gorden sunt responsabili şi de dispariţia tatălui meu. Noel începu să citească.

Omul din Mexic de Jim Weine 1 ŞERPI CIUDAŢI   De când devenise proprietarul unei ferme din Mexic, i se întâmplau lui Peter Brunnel o sumedenie de lucruri foarte ciudate. După deschiderea testamentului în casa domnului Wernecke – un avocat bătrân şi simpatic, prieten intim al unchiului decedat – Peter fu deodată chemat la telefon. Ridicând receptorul, nu auzi decât un râs maliţios şi sarcastic. Un pocnet arătă apoi că la capătul celălalt al liniei, receptorul fusese pus jos. A doua zi dimineaţă, Peter Brunnel primi o carte poştală pe care, în afară de un desen grosolan reprezentând un şarpe se mai afla doar cuvântul: „Renunţă!”. Peter dădu din umeri şi aruncă scrisoarea în coşul de hârtii. După-amiază, urcându-se în automobilul său spre a se înapoia de la Golf-Club în oraş, găsi iarăşi un bileţel pe care se afla desenat un şarpe. Peter nu-şi pierdea uşor cumpătul şi nu avea nicio înclinaţie spre misticism, dar această urmărire îndărătnică îl enerva totuşi într-o oarecare măsură. Nu-şi putea lămuri deloc ce voiau cu şarpele acela. Hotărî să întrebe numaidecât pe domnul Wernecke, dacă cineva avea vreun interes să-l îndepărteze de ferma din Mexic. După câte ştia însă, el şi cu vara sa Doroteea, erau singurii moştenitori ai unchiului. La întrebarea sa, bătrânul avocat clătină doar capul şi înălţă din umeri. — Poate că nu-i vorba decât de o glumă de prost gust – zise Wernecke – vârându-şi nasul ascuţit de vultur în actele ce-i acopereau biroul uriaş. Ziarele au scris atâta despre această moştenire şi, la urma urmei, nu-i tocmai obişnuit ca cineva să moştenească o fermă de întinderea unui mic regat. Deocamdată Peter se linişti, dar când află din întâmplare că vara sa primise şi ea o asemenea carte poştală cu un şarpe, îşi zise că gluma se cam îngroşa. Peste trei zile trebuia să plece împreună cu Doroteea la Hamburg, spre a se îmbarca pe vaporul „Rio Bravo”, care avea să-i ducă în Mexic. Una din clauzele principale ale testamentului era ca moştenitorii să ia singuri moşia în primire, intrând, abia în America, în deplina stăpânire a bunului moştenit. Pe când vara sa era nerăbdătoare să întreprindă această călătorie, Peter socotea mai mult ca o smulgere din traiul său tihnit. Pe de altă parte însă, o fermă uriaşă în Mexic – chiar dacă trebuia s-o împărţi cu o vară – nu era un lucru de lepădat. Până la ora şapte după-amiază, Peter nu luase încă nicio hotărâre. În curând avea să sosească Doroteea cu trenul. Vărul ei se sui în maşină spre a merge la gară, în întâmpinarea fetei. În centru, la o răscruce, lumina roşie a semaforului îl sili să stopeze. Peste drum, în faţa unei cafenele, se adunase o mulţime de lume în jurul unui om, care dădea un fel de reprezentaţie. Omul era deghizat în fachir şi arăta nişte şerpi. Deodată, Peter se sperie… Zărise un afiş lipit la intrarea barăcii dresorului. Pe afiş era zugrăvit un şarpe, iar desenul grosolan, deşi mult mai mare, era acelaşi ca pe avertismentele primite. Peter închise ochii o clipă, ca să se încredinţeze că nu visează. Când îi redeschise, fachirul îşi întrerupsese reprezentaţia, spre a cerceta, cu o căutătură ciudată, lipsită parcă de viaţă, automobilul în care şedea Peter. În clipa aceea, se ivi lumina verde, dând calea liberă. Maşinal, Peter porni înainte, pentru a nu împiedica circulaţia. Dar, de cealaltă parte a străzii, opri din nou automobilul şi alergă înapoi. Voia să vadă pe acesta mai de aproape şi să afle rostul acestor şerpi dezgustători. Dar când ajunse la locul unde cu câteva minute în urmă, omul îşi arătase arta, nu mai găsi pe nimeni. O clipă, rămase buimac, cu ochii aţintiţi pe spaţiul acela gol. Apoi se uită la ceasul electric, aflat în colţul acela, constatând că mai era aproape un ceas până la sosirea trenului. Alergă repede înapoi la maşina sa, deschise iute portiera şi porni în goană spre una din străzile laterale şi liniştite ale bulevardului, oprindu-se peste câteva minute în faţa unei clădiri impunătoare. Urcă într-un suflet cele două etaje şi sună la uşa unde pe o tăbliţă era scris: „Jean Adalbert Berthold, detectiv particular”. Peste o jumătate de oră, Peter Brunnel părăsi, zâmbind, locuinţa lui Berthold şi cine l-ar fi văzut coborând tacticos scările, de bună seamă că n-ar mai fi recunoscut în el pe tânărul care, cu puţin înainte, le urcase atât de vijelios. La opt şi jumătate trebuia să se afle pe peronul gării „Grădina zoologică”. Deoarece el şi cu vara sa nu se mai văzuseră de când erau copii, se înţeleseseră ca la intrarea trenului în gară, Peter să ţină un ziar în sus. El cumpărase o gazetă englezească, formatul acestora fiind mai mare, deci mai potrivit pentru scopul urmărit. În cealaltă mână avea un buchet de garoafe albe, pe care voia să-l înmâneze Doroteei, urându-i bun sosit. Trei minute după sosirea lui pe peron, acceleratul intră în gară. Tânărul ţinu ziarul în sus, privind scrutător de-a lungul vagoanelor, dar nu zări nicio fată despre care ar fi putut presupune că ar fi vara sa. Peter stătea lângă chioşcul de băuturi răcoritoare. Era prins într-un grup de excursionişti şi ridica ziarul cât putea mai sus. — Alo, Peter! Cam greu să ajung la tine! strigă un glas tineresc. Peter se întoarse şi zări o fată nostimă, intr-un costum de voiaj elegant. — Te-am recunoscut numaidecât, zise ea zâmbind, întinzându-i mâna peste o grămadă de geamantane. Peter lăsă ziarul în jos, se căţără pe grămada de geamantane, şi, ajuns de cealaltă parte a obstacolului, întinse Doroteei încă o dată mâna. — Nădăjduiesc că ai avut o călătorie plăcută! zise el, examinându-şi vara pe furiş. — Foarte plăcută! răspunse ea. Apoi, arătând spre buchetul de garoafe, pe care Peter tot îl mai ţinea strâns în mână, adăugă: — Mai aştepţi încă pe cineva sau florile sunt pentru mine? Peter se roşi. — Pentru tine, fireşte, – zise el, dându-i buchetul. Îţi urez bun sosit. — Mulţumesc, dar înainte de toate, vreau să mănânc ceva. Sunt lihnită de foame. — Cum doreşti. Dă-mi, te rog, geamantanul. Pe când coborau scările ce duceau la ieşire, tânărul îşi examină vara cu luare aminte. Păşea veselă şi voioasă lângă el, cu năsucul în vânt, ca şi cum ar fi vrut să adulmece mirosul capitalei. Cum se strecura printre maşinile ce staţionau în faţa gării, constată că, de fapt, vara sa era o fată destul de acceptabilă. Se minuna din cale afară că astfel de fete nu se găseau numai în capitală, ci şi prin provincie. Nu trecu mult şi Doroteea era instalată într-un hotel confortabil de pe strada principală. Cei doi veri luară apoi cina împreună, în restaurantul hotelului. — Ia spune tu, Peter, zise fata după ce li se servi desertul – nici tu nu l-ai cunoscut pe unchiul Manuel? — De loc, răspunse el, uitându-se la cele două gropiţe din obrajii fetei. Tot ce ştiu despre el e că a emigrat acum patruzeci şi patru de ani. Doroteea dădu din cap. — Cred că a fost întotdeauna un fel de ghimpe al familiei. Pe când trăia tata, ne povestea mereu despre poznele ce le făcuse împreună cu unchiul Manuel. Mai târziu a fugit, pare-se, în urma unui duel. — Mda! răspunse Peter, laconic. Cred că s-a şi căsătorit în America, cu o creolă. Dar se zice că l-ar fi părăsit. Iar peste câteva clipe, tânărul adăugă: — Numai de n-ar fi clauza aceea în testament! Doroteea căzu pe gânduri. — Crezi tu, întrebă ea – că ceva nu-i în regulă? Peter şovăi o clipă. — Mâine vei vorbi cu domnul Wernecke, zise el, ocolind un răspuns direct. – E un bătrân ciudat, dar simpatic, singurul om din ţară cu care unchiul Manuel mai era în legătură până a murit. Apoi, fără tranziţie, întrebă: — Ai primit o scrisoare, pare-se… Ce-i cu ea? Doroteea căută o clipă în geantă şi scoase un bileţel albastru pe care îl întinse lui Peter. Pe bilet, cineva scrisese la maşină: „Nu pleca în Mexic!” iar sub aceste rânduri desenase un şarpe. — Am primit-o acum trei zile prin poştă. Ce părere ai tu? Peter avea o mulţime de păreri, dar găsi mai nimerit să nu le spună pe toate. — Cred, zise el, după ce chibzui o clipă, că nu-i decât o glumă proastă. Aceasta e cel puţin convingerea avocatului. — Şi eu am spus acelaşi lucru, răspunse Doroteea. Lui Peter i se păru că fata a respirat uşurată. — Ai vorbit cu avocatul despre scrisoare? întrebă ea. — Da. De altfel, am eu însumi o colecţie întreagă de răvaşe de acest fel. Ziarele au zăpăcit întreg oraşul cu moştenirea noastră. Fireşte, un subiect atât de interesant nu se găseşte în toate zilele. Dar tocmai asta era cât pe ce să mă facă să renunţ la călătorie. Nu pot suferi când alţii se ocupă prea intensiv de afacerile mele. — Cum? zise ea. Să renunţi la călătorie? Dar ar însemna să renunţi şi la moştenire! Asta ar mai lipsi! Eu plec în orice caz. Sunt bucuroasă că pot vedea şi altă lume. Nu las pe nimeni să-mi strice cheful. Dar ai glumit numai, nu-i aşa? Peter îşi dădu seama că mersese prea departe. — Vezi, zise el, de n-ar fi fost afurisitele astea de bileţele! Mie mi se tot pare că ele ascund o taină… Aş vrea să ştiu cine poate fi interesat în moştenirea, noastră. Unchiul Manuel ştia doar ce voia, şi domnul Wernecke m-a încredinţat cel puţin de o sută de ori că a primit instrucţiuni precise de la dânsul. — Atunci ce vrei mai mult? triumfă Doroteea. Vom pleca negreşit. Nu văd nimic rău în condiţia asta. Dimpotrivă, călătoria îmi pare foarte interesantă. — Mexic e o ţară sălbatică, zise vărul ei. Şi cine ştie ce ni se poate întâmpla acolo! — Mie nu mi-e teamă de loc! râse Doroteea, şi nădăjduiesc că nici ţie! Văzând că Peter nu răspunde, fata întrebă: — Sau cumva tot ţi-e frică? Peter dădu din cap. — Da, zise el încet. Mă tem. Şi anume… Doroteea îi aruncă o privire întrebătoare. — Pentru tine, adăugă vărul ei. Fata pufni de râs. — Eşti bărbat în toată firea Peter, şi se pare că te-ai şi îndrăgostit de mine. Nu trebuie însă să tremuri de soarta mea. La moşie am ştiut să mă descurc cu geambaşii, odată am prins chiar un braconier. Nu rnă tern câtuşi de puţin de mexicani sau de cine o fi… Dar acum e timpul să mă duc la culcare. Călătoria m-a cam obosit, după cum văd. Când ne vedem mâine dimineaţă? Presupun că mergi cu mine la avocat… — Nădăjduiesc că voi avea timp să te însoţesc, răspunse Peter, sculându-se. În tot cazul, trec mâine dimineaţă pe la tine. Sărută mâna Doroteei şi o însoţi până la ascensor. După ce fata se urcă, Peter mai stătu puţin pe loc, privind în gol, apoi îşi duse automobilul la garaj. Era unsprezece noaptea când Peter, după o scurtă convorbire cu mecanicul garajului, se îndreptă pe jos spre casă. Devenise, de când ziarele se ocupaseră pe larg de moştenire, o figură cunoscută a cartierului. Societatea de asigurare, la care era angajat ca agent, îi pusese o maşină la dispoziţie, ziarele îi publicaseră fotografia şi multă lume dorea să-l cunoască personal. Toate acestea îl lăsau însă rece. Călătoria în Mexic cerută de testamentul ciudatului unchi Manuel şi de care depindea moştenirea, nu-i convenea deloc tânărului agent. Văzând-o astăzi pe Doroteea atât de hotărâtă să plece peste ocean, se decise s-o însoţească. Când Peter ajunse în faţa casei din strada Fazanilor, unde ocupa o garsonieră drăguţă la al treilea etaj, şi vru tocmai să scoată cheia din buzunar spre a descuia poarta auzi, deodată, pe cineva strigând în spatele său: — Domnule, vă rog, domnule! Un ştrengar de vreo zece ani trecu în graba strada şi Peter îl văzu că ţinea ceva în mină. Era o bucată de hârtie albă. — Am un bilet pentru dumneavoastră, domnule! zise băiatul gâfâind. Peter luă mirat biletul şi vru să întrebe ceva, dar copilul o şi zbughise, dispărând într-o stradă laterală. În colţul întunecos în care se afla, Peter văzu doar că scria ceva pe hârtie, fără ca să poată descifra literele. Merse, deci, până la felinarul cel mai apropiat şi citi: „Nu pleca în Mexic! Acesta este ultimul avertisment!” Şi de astădată, în locul unei iscălituri, un şarpe desenat copilăreşte. După ce citi biletul pentru a doua oară, Peter îl băgă în buzunar şi privi în juru-i. Strada era pustie, înapoindu-se la poartă, o descuie, se sui cu ascensorul la etajul trei şi, ajuns în faţa garsonierei sale, vârî cheia în broască. Spre uimirea sa, constată că uşa era descuiată, deşi îşi amintea bine că după-amiază, la plecare, întorsese cheia de două ori în broască. Intrând în micul hol, aprinse numaidecât lumina. Privi apoi în juru-i, fără a putea descoperi ceva suspect. Încuie uşa de la intrare şi trecu în salonaş, întorcând butonul electric, încă din prag. Aici, de asemenea, totul se afla în cea mai bună rânduială, nicăieri nu se zărea ceva neobişnuit. O vreme, Peter trase cu urechea, încercând apoi să râdă de teama sa. Cel mai bun lucru era să bea un coniac. Acesta avea să contribuie, desigur, la calmarea nervilor săi. Se îndreptă spre birou pentru a aduce sticla şi un pahar. Deschise uşa care despărţea cele două camere şi aprinse lumina. Apoi se întoarse spre dreapta, vrând să meargă. Dar spaima îl ţintui locului.