Carti politiste nesortate pe categorii de autor

Europolis de Jean Bart   ... acolo unde bătrânul Danubiu îşi pierde şi apa şi numele în mare...    CAPITOLUL I Ziua şi noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor. Numai în miezul zilei portul era mort. Sub ploaia de aur a soarelui de vară natura întreagă dormea moleşită. Nici o adiere, nici un semn de viaţă. Pământul şi apa, oameni şi animale cădeau parcă deodată într-o adâncă letargie. Nici o vieţuitoare nu mai mişca pe cheiurile înfierbântate. Când soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într-o lumină orbitoare, părea în arşiţa zilei un oraş mort, adormit printr-o vrajă, pietrificat de veacuri – un oraş fantomă. O pulbere vaporoasă vibra în unde, plutind în zare ca o muselină transparentă. În rada portului, departe, sub un cer de porţelan, două vapoare negre, zăceau ancorate, fixe, ca nişte jucării ţintuite pe marea netedă, albă, sclipitoare ca o placă de mercur. Lungiţi la rând, sub peticul de umbră la baza piramidei de bulgări de cărbuni, dormeau doborâţi hamalii, negri, pe jumătate goi. În dreptul vamei, lângă ghereta care da o iluzie de umbră, un grănicer la post pirotea în picioare rezemat de armă. Cafeneaua din faţa debarcaderului era goală. Afară, sub pânza de barcă întinsă în chip de tendă, erau înşirate câteva mese de lemn văpsite în verde. Stăpânul cafenelei, căpitanul Stamati Marulis, învins, aţipise şi el pe un scaun scăpând din mână gazeta favorită: „Patris”. Un singur muşteriu nelipsit – şeful vamei – îşi făcea după obicei cura de slăbit: ca să nu doarmă după prânz acasă, moţăia regulat un ceas pe zi la cafenea, cu ochelarii pe nas, cu „Universul” pe genunchi. La umbră, sub masă, un câine flocos visa mârâind prin somn. Iar în cuşca de sârmă de-asupra uşei, un canar ca un bulgăraş de aur, adormise cu pliscul ascuns în puful de mătasă a fulgilor zburliţi. De sus, dinspre poştă, s-auzi deodată un pas greoi, cadenţat. Petrachi Hulub, factorul, pornise la împărţirea corespondenţei în oraş. Se opri în dreptul cafenelei. Uşurel, ca să nu-i tulbure somnul, depuse o scrisoare pe masa lui Stamati şi trecu grăbit înainte. Hulub, poştaş vechi, cuminte, chibzuit, ştia el unde anume trebuie să aştepte şi unde nu. În port erau case, birouri de comerţ, de unde ştia el că-i pică în fiecare zi ceva. Om cu socoteală, Hulub, îşi trecea suma în litere şi cifre la rând într-un caiet aparte – carnetul de chicuşuri – pe care îl ţinea în regulă, la zi, ca un adevărat comptabil. Cafeneaua lui Stamati nu intra în comptabilitatea lui. De aceea nici nu întârzia în drum. Îşi făcea strict datoria şi trecea înainte. Cu ce nepăsare fusese lăsat plicul acela pe masa de lemn a cafenelei... A! dacă ar fi ştiut poştaşul ce scrisoare ducea în ziua aceea în vechea lui geantă de piele? Dar cine ar fi bănuit o clipă că un simplu plic banal, francat, nici recomandat măcar, închidea o scrisoare miraculoasă, o forţă magnetică, o bombă menită să provoace o formidabilă explozie într-un depozit de praf de puşcă? Cine ar fi crezut vreodată că nişte slove scrise acolo, într-o grecească proastă, puteau să scapere scânteia unei amorse fulgerătoare care să electrizeze portul acesta adormit în pustietatea Deltei, să tulbure şi să ridice în picioare un oraş întreg, să deştepte sentimente, pasiuni, iluzii, gelozii, invidii, ură şi răzbunare, stârnind într-o singură zi, în acest colţ uitat de lume, furtuna patimilor ce zac adormite în fundul sufletului omenesc. * Târziu, când se trezi Stamati, buimăcit încă de somn, dădu cu ochii de scrisoarea lăsată de poştaş. O ridică surprins, o învârti între degete examinând adresa şi timbrele străine. Rupse plicul şi, dintr-o aruncătură de ochi, măsură toată lungimea scrisorii, până la capăt. Când descifră iscălitura de la urmă, tresări deodată. Îşi frecă ochii cu dosul palmei;... e treaz?... nu visează? Sufocat de emoţie, începu să citească în fugă. Scrisoarea venea de departe, tocmai din America de Sud. Începea cu: Iubite frate şi sfârşea cu: Al tău frate mai mare care nu te-a uitat, Nicola. Amândoi fraţii, Stamati şi Nicola Marulis, veniseră de copii împreună la Dunăre, plecaţi pe o corăbioară-trihandin din patrie, de la Hios, Stamati rămase la Dunăre, Nicola, îmbarcat ca marinar pe un vapor francez, îşi luase lumea în cap. Rudele nu mai ştiau nimic de soarta lui. Acum, după patruzeci de ani, scria că s-a săturat printre străini; nevasta i-a murit; nu are decât o fată; simţindu-se slab şi bătrân vrea să se întoarcă la Dunăre să-şi petreacă bătrâneţile între neamuri. Scrisul era încâlcit, într-o grecească împestriţată cu vorbe franţuzeşti, pe care Stamati nu le prea înţelegea. O luă de la capăt, cu ochii lacomi, cătând să prindă mai mult de cât era în scrisoarea care i se părea prea scurtă. Se chinuia, încreţindu-şi fruntea, zburlindu-şi sprâncenele stufoase. Câteva clipe rămase pe gânduri. Un fior de plăcere îl furnică din creştet până în tălpi. În zguduirea sufletească în care vibra, simţea cum îi năvăleşte sângele la inimă. Gândurile i se încrucişau c-o iuţeală fulgerătoare... „Nicola vine din America... America cea bogată... în America se duc toţi săraci şi vin milionari... Nicola a stat patruzeci de ani în America... şi acum se întoarce... ce avere poate să aibă?... Dacă ar fi plecat şi el din tinereţe în America?... poate să întorcea şi el milionar...” Hârtia îi tremura în mână. Se încercă a treia oară să citească. Îi jucau literele sub ochi şi se împiedeca la fiecare cuvânt. Se opri din citit. Îi veni deodată în minte o idee salvatoare. Şi o luă la goană pe chei, cu scrisoarea în mână, cu capul gol, ameţit, beat de emoţie. Se opri la uşa unui birou comercial. — Logaridis e aici? Un craniu socratic apăru desgolit în cadrul ferestrei. Logaridis era socotit ca cel mai erudit şi mai înţelept bătrân al portului. Venise de la Atena ca profesor la şcoala comunităţii elene. După câţiva ani fu angajat gramoticos la cel mai mare birou de comerţ din port. Era consultat de compatrioţi în toate chestiile grele. Da sfaturi şi traducea acte şi scrisori din limbi străine. — Horiste! horiste cumbaru! poftim, poftim, cumetre, la birou. — Nu... e mai bine afară, îi răspunse Stamati arătându-i scrisoarea. — Bre! bre! făcu bătrânul înţelept al portului, potrivindu-şi ochelarii încălecaţi pe un nas enorm. — Numai odată bate norocul la uşa omului... numai să ştie să-i dea drumul la vreme. * A doua zi, Duminică, toate cafenelele gemeau de lume. Nu se vorbea în tot portul decât de scrisoarea Americanului. Toţi voiau să-l vadă pe Stamati, să-l hiritisească, să citească slovele cu ochii lor, să pipăie măcar odată scrisoarea ce căzuse între ei ca o minune din cer. Cafeneaua lui Stamati Marulis era pavoazată ca în zile mari, la sărbători naţionale. Ca şi la 10 Mai, afară la uşă fâlfâiau în bătaia vântului tricolorul românesc şi albastru-alb, culorile naţionale greceşti. Pregătirile începură dis-de-dimineaţă. Stamati dase ordin băieţilor din cafenea să scoată grădina afară. Grădina se compunea din opt oleandri palizi, crescuţi între pereţii de tinichea ai unor bidoane de petrol văpsite în verde. De câte ori consumatorii arătau dorinţa de a-şi sorbi cafelele turceşti la aer, în sânul naturei, Stamati scotea grădina afară, înşirând oleandrii în jurul meselor, pe chei, în faţa cafenelei. Noaptea grădina mobilă era transportată înăuntru. În cafeneaua lui Stamati exista o ierarhie bine stabilită, după ocupaţii, caste şi clase sociale. La una din ferestre, spre chei, o masă mare era rezervată numai pentru autorităţile naţionale, aşa zisa masă a şefilor: Primarul, Poliţaiul, Şeful vamei, Şeful poştei, Căpitanul portului, Ofiţerii, Medicul, Judecătorul. În dreptul celeilalte ferestre era masa diplomatică, la care veneau consulii de carieră şi agenţii consulari onorifici. Uneori, foarte rar, se rătăcea şi câte un funcţionar de la Comisia Europeană a Dunărei. Anumite prerogative şi privilegii, moştenite din regimul capitulaţiilor sub care fusese Împărăţia Otomană, ridicau în ochii mulţimei pe amploiaţii Comisiunii la cea mai înaltă treaptă diplomatică. Oarecare distanţă, o discretă rezervă, totdeauna se menţinea cu tact între cele două lumi care se întâlneau în viaţa portului. Urmau apoi la rând mesele căpitanilor de vapoare, de remorchere, de şlepuri, şi masa agenţilor comerciali – hamalii şi barcagiii nu intrau aci în cafeneaua elitei. Pe postavul verde, decolorat, al unui biliard, monumental ca un sarcofag antic, zăceau maldăre de gazete răvăşite, greceşti şi româneşti. Pe peretele din dreapta: Portretul lui Venizelos între Regele Carol al României şi Gheorghios Protos al Greciei. Pe peretele din stânga, o marină în culori: crucişătorul Averof în nori de fum, spintecând valurile de sineală, pe o mare furtunoasă. De o parte portretul lui Boţaris şi de cealaltă parte Conduriotis. Toate mesele, în cafenea şi în grădină, erau ocupate. Mulţimea discuta cu frenezie cazul Americanului. Numele lui Nicola Marulis trecea din gură în gură. „Ce avere putea să aibă după patruzeci de ani petrecuţi în America? Ce va întreprinde el cu dolarii americani aduşi aci la Dunăre?” Se făceau calcule financiare, se croiau planuri, societăţi pe acţiuni pentru vapoare, elevatoare, remorchere, şlepuri; companii de navigaţie cu reţele de agenţii împânzind tot globul, dominând căile mondiale ale comerţului pe apă. * La masa căpitanilor, Temistocli, vechi căpitan de lungă cursă, bronzat, cu barba neagră de abanos, cu şapca pe ceafă, îşi povestea tinereţea. Văzuse şi el America pe când îşi făcea ucenicia de marinar sub ocrotirea unui unchi, mecanic pe un vapor englez. ...ştiu să facă bani oamenii de-acolo, dar nu ştiu să-i cheltuiască. Umblă ca nebunii la fugă pe străzi. Unul era să mă cârpească fiindcă l-am oprit să-mi dea un foc pentru ţigară. Că ei nu stau ca noi la o cafenea de vorbă, la taclale şi taifas. Muncesc, aleargă şi se frământă ziua şi noaptea. Doi compatrioţi pe care i-am găsit în Filadelfia voiau să mă ia cu ei în California. — Şi de ce n-ai plecat? Erai şi tu acum om procopsit, îl întrerupse cu-n surâs ironic un căpitan din capul mesei. — Pentru că am fost dobitoc. Ce ştiam eu pe-atunci. Eram un mucos, un muţunache. Nu ştiam decât să mă ţin după fuste. Adică se ţineau ele după mine. Căci acolo toate lucrurile sunt pe dos. Dacă un bărbat se leagă pe stradă de o femee înfundă puşcăria. Nu-i ca la noi; în America femeile se leagă de bărbaţi. O femeiuşcă drăcoasă, o irlandeză cu părul roşu ca focul, puse ochii pe mine. Şi când a văzut unchiu-meu că se îngroaşă gluma m-a încuiat într-o cabină la vapor, şi m-a ţinut închis până la plecarea din port. Că eu eram în vorbă c-o fată de-a noastră din Pera, unde mă aştepta să facem logodna. — Va să zică tot o fustă te-a împiedecat şi pe tine, izbucni Iani, căpitan fără vapor, rămas mofluz în urma unui lung proces maritim de avarii. Uscat, nervos, cu mustăţile zburlite, cu ochii injectaţi, căpitanul Iani începu să explice pe larg, cu mare parapon, pricina care-l împiedecase şi pe el să plece, tocmai când era gata să se îmbarce pentru America. — Tot o fustă, o zdreanţă m-a oprit, mi-a stricat şi mie rostul vieţei. Unde aş fi eu acum? Ce n-aş fi făcut dacă plecam atunci? De ce nu-i vine omului mintea la timp... Şi iritat peste măsură, bătrânul, cu mâna osoasă şi tare, îşi trânti un pumn în cap care sună ca sub o lovitură seacă de ciocan. „A ma doxa!” De la masa căpitanilor de şlepuri şi remorchere, marinarii care nu ieşiseră din Dunăre – marinari de aqua dolce, cum îi luau în râs cei de la mare – se apropiau încet cu scaunele, îşi ciuleau urechile ca să prindă mai bine tot ce se vorbea la masa căpitanilor veritabili, de la vapoarele de mare. Toţi ascultau cu atenţie şi evlavie. Unii clătinau din cap cu melancolie în amintirea şi regretul ocaziilor pierdute din timpul tinereţei. Alţii, tăcuţi, cădeau pe gânduri, cu ochii în vag, pierduţi în mirajul Americei văzute prin prisma minţei lor... „Unde ar fi?... ce-ar fi făcut? dacă plecau şi ei la timp dincolo, peste Ocean”. Şi fiecare avea ferma credinţă că ajungea miliardar acolo în pământul făgăduinţei, pe care o soartă vitregă nu i-a îngăduit să-l atingă în viaţa scursă fără de folos. Şi unii, îmbătaţi încă de iluzii, nu se puteau stăpâni. Îşi croiau planuri absurde arătând pe larg ce ar face dacă ar veni bogaţi în patrie, între ai lor. Şi toţi sfârşeau cu intenţii frumoase, alcătuind măreţe opere patriotice şi de largă filantropie. Căci s-a dovedit, afirmau ei c-o elenă şi antică mândrie, că grecul rămâne oriunde ar fi acelaşi bun patriot şi om filotim. * La masa diplomaţilor prezida grav consulul elen. Om fin, în vârstă dar zvelt încă şi elastic. Avea o chelie foarte strălucitoare şi nişte mustăcioare încârligate, negre, bine cănite. Consul veritabil, de carieră. Foarte venerat. Era o mândrie a coloniei elene. O victorie câştigată după numeroase stăruinţi pe lângă guvernul din Atena, care se hotărâse în fine să trimită şi la gura Dunărei un consul de carieră în locul unui simplu onorific. Lângă el sta Kir Loverda. Un bătrân încruntat, cu sprâncene şi musteţi stufoase. Epitrop la biserica grecească. Îmbrăcase în argint o veche evanghelie adusă de la Sfântul Munte şi depusese în biserică o icoană a Sfântului Spiridon, aruncată de valuri la ţărm – ca un semn al cerului – în urma naufragiului unei corăbii din care nimic nu s-a putut salva. Consulul, cu veşnicu-i zâmbet fin, enigmatic, care-i strălucea prin sticla ochelarilor solid fixaţi pe un nas acvilin, aristocratic, discuta cu epitropul o delicată chestiune a coloniei. Prin ce mijloace s-ar putea termina lucrarea începută la localul şcoalei elene, faţă cu afacerile portului care mergeau din ce în ce mai prost. În faţa lor la o masă sta Gion Luludi. Mărunţel, nervos, cu părul negru, creţ ca o blăniţă de astrahan. Agent al unei case de export şi consul onorific al Danemarcei. După ce-şi făcu în gând socoteala dolarului transformat în lei româneşti şi leptale greceşti, puse net chestia care-i preocupa pe toţi: „Ce-i de făcut ca să salte comerţul portului şi să învingă concurenţa Galaţilor, Brăilei şi Constanţei?” — Eu, începu el c-o voce îngroşată, dacă aş avea un capital mare, aş face o companie monstră de navigaţie maritimă, cum a făcut Embiricos... — E mai sigură o afacere la Dunăre, cu şlepuri şi vapoare, îl întrerupse Pesmangioglu, agentul casei de cherestele, proprietar al unei jumătăţi de elevator şi consul onorific al Persiei – avea numai opt supuşi, toţi lustragii în port – pentru care i se zicea uneori în glumă şi alteori înadins: şeful lustragiilor de la gura Dunărei. — Cred, spuse consulul, că cel mai nimerit ar fi să se întemeieze aci, unde nu-i nici agricultură, nici industrie, o mare fabrică de hârtie, din stuful care n-are nici o întrebuinţare. — Halal! asta îmi place! izbucni crunt Calavrezo, un bătrân maltez, greoi şi păros ca un urs. Avea un nas coroiat ca pliscul de vultur şi din urechi îi ieşeau smocuri de păr, care se uneau cu mustăţile şi barba încâlcită. O avere frumoasă făcuse pe vremuri cu vasul lui de salvare „Union”. O vechitură de ponton cu pompe, transformat din corpul unui vapor înecat. Bătrânul maltez fusese odinioară groaza societăţilor de asigurare. I se zicea piratul. Cunoscut pe toată Dunărea ca cioclul vapoarelor împotmolite. Vorbea şase limbi. Era marinar, mecanic şi scafandrier. — Fabrică ne trebuie nouă! mormăi el răguşit, mestecând parcă ceva între măsele. — Noi de copii, din apă am scos banul. Alţii să scurme pământul şi să asude în fabrici. Noi neam hrănit din apă întotdeauna. Care-i nebunul să-şi arunce aurul în baltă, pe papură, pentru hârtie? Şi bătrânul pirat arătă cu mâna lui vânjoasă spre largul mării, cu-n fel de ameninţare. — Noi, care umblăm pe ape, ştim să smulgem banul din ghearele valurilor, sfârşi el, trântind în masa şubredă de lemn un pumn enorm ca un bolovan greoi. Se făcu linişte. Bătrânul îşi aprinse ţigara stinsă şi turtită în ţigareta fabricată de el dintr-un picior de iepure, şi începu din nou, mai potolit, cu vocea răguşită: — Ia să faci aici, la gura Dunărei, o companie ca cea din Stambul, cu aparate de salvare, cu doc flotant, să vedem atunci ne-ar mai trece pe sub nas vapoarele avariate care ne scapă azi din mână, urcând întins la Galaţi, lăsându-ne pe noi cu buzele umflate... Hei! Să am eu dolari americani, v-aş arăta ce trebuie făcut aici la Dunărea noastră... * Un bătrânel uscat ca un ciot se apropie de masa piloţilor. Abia păşea mărunţel, cu nişte picioruşe fragile şi crăcănate. Avea un cap ca o tărtăcuţă, băgat într-un fes spălăcit, cu vârful turtit pe-o ureche. Umbla cu gâtul strâmb din cauza unui enorm canaf negru de evzon, care-i atârna pe un umăr. Era cel mai vechi pilot din port. Fusese în serviciul marinei ruseşti, pe vremea războiului din Crimeea. — Ia faceţi-i loc lui Barba Toni. Şi toarnă-i un păhărel de mastică de Hios, să mai prindă puteri, făcu voios un pilot de la Comisia Europeană. — Cum, îl întrerupse şeful piloţilor, tu nu ştii că moşul nu sufere mastica? El bea numai duzicoveritabil. Bătrânul se aşeză cu mişcări scurte, nesigure, pe scaun, încetişor, cu atenţie, de frică parcă să nu se demonteze din încheieturi. După ce-i trase o chintă de tuse seacă, dădu de-a duşca păhărelul de duzico tare. Alcoolul pur, otravă grecească preparată jos, în insule, zgâriindu-i gâtul ca ghearele de pisică, deformă o clipă faţa suptă şi scrijelată a moşneagului, făcându-i o mască de babă zbârcită. — Ei, Barba Toni, ai auzit vestea cea nouă? Cică se-ntoarce din America Nicola Marulis, fratele lui Stamati. D-ta l-ai apucat. Îţi mai aduci aminte de el? — He! să vedem dacă el şi-o mai aduce aminte de mine! Cine i-a pus cârma în mână? Eu i-am fost cel dintâi dascăl. Eu eram tânăr, dar el era copil, când am venit aici pe vremea turcilor, după căderea cetăţii de la Sevastopol. Îl luasem cu mine ca mus pe cea dintâi fuga care lucra la adâncirea canalului, cu cela … de la Comision... cum îi zicea... inginerul cel mare... englezul cu barbă... — Sir Charles Hartley, completă şeful piloţilor, surâzând cu blândeţă. * Evenimentul zilei stârnise oarecare interes, şi chiar o undă de emoţie amestecată cu gelozie, printre românii de la masa şefilor. Conul Tudorache, şeful vamei, naţionalist feroce, era mai îndârjit decât toţi împotriva palicarilorîmbogăţiţi din sudoarea românului – deşi nevasta, cunoscută în port sub numele de Leoaica, era grecoaică sadea din Galaţi. — Nu-i pot mistui – declară şeful în gura mare – pe cât îmi permite rigoarea legilor şi regulamentelor îi ard pe câţi îmi cad în labă, cu formele legale, mă rog, după tariful vamal în vigoare. Posac, ros de invidie, se sufoca discutând cu aprindere. — Asta ne mai lipsea... să vezi de acum mândria caprelor... care va să zică dacă actualmente abia le ajungi cu prăjina la nas, dar când vor rula dolarii americani... ei vor fi suverani aici în portul nostru, pe teritoriu ista care se cheamă că-i românesc. — Degeaba, coane Tudorache, noi nu ne putem compara cu grecii în chestii comerciale. Rasă veche, rafinată de mii de ani, zise Petrăchel Petraşcu, un bărbat frumos, marţial, cu mustăţi blonde, pomădate. Şeful poliţiei, ultimul vlăstar al unei vechi familii boiereşti din fundul Moldovei, părăsise armata ca locotenent pe vremea celebrei greve a ofiţerilor de cavalerie, sub Jak Lahovary zicea el – gurile rele susţineau că Petrăchel fusese reformat în urma unui scandalos proces, rămas celebru în analele armatei: „flagrant delict cu nevasta unui ofiţer superior”. Cavaler de rasă, cu maniere elegante, vorbind o franţuzească impecabilă, gentil cu sexul frumos, abil şi tolerant, Petrăchel era simpatizat de toate naţionalităţile şi lucru rar, în graţiile Comisiei Europene. Febleţea lui, cum o declara surâzând, era conul Tudorache, pe care îl tachina până la disperare. — Nu vezi mata că puterea grecilor nu-i în patria lor, ci afară, în străinătate. Bogătaşii lor sunt la Stambul, Cairo, Marsilia. Londra, America... — Şi în România noastră săracă nu-s tot ei?... Care va să zică de fapt eu, român curat, să fiu mereu pârlit în ţara mea... şi veneticii să se îmbogăţească... bravo... asta îmi place, zise şeful vamei iritat, roşul de mânie. Petrăchel nu se lăsă bătut. — Vezi că grecii, au în felul lor dreptate când se pretind că sunt cei mai vechi locuitori pe ţărmurile din partea locului. Mă rog, din antichitate n-au fost aici colonii greceşti? Ai uitat istoria cu expediţia Argonauţilor, care căutau pe aici lâna de aur? — De unde ai mai scos povestea asta? Şi de unde ştii că cei cu lâna de aur erau greci? îl întrerupse şeful vamei indignat, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu o fină batistă de mătase,mostră dintr-un sort oprit la controlul vamal. Când discuţia era în toi, sosi şi căpitanul de port, tocmai la timp să-i scoată din încurcătura în care îi băgase. Argonauţii, de care şeful nu mai auzise din anii claselor gimnaziale, făcute în Fălticeni, oraşul său natal. — Bine că ai venit, căpitane. Ca om citit şi umblat să ne lămureşti chestia cu lâna de aur. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap până în picioare, şterse uşor cu batista praful de pe scaun şi, cu-n zâmbet îngăduitor, se aşeză la masa şefilor. Mândru, încântat că poate să-şi arate erudiţia, începu să explice cum se găsea în antichitate aurul în albia râurilor noastre şi cum se spăla întinzându-se pe piei de oaie... şi, adăugă el, la drept vorbind Argonauţii nu erau decât nişte piraţi ca şi toţi eroii greci pe care i-au cântat poeţii antichităţii. Prima dată când ţara asta s-a făcut cunoscută lumei a fost atunci când au plecat să jefuiască ţărmurile Mării Negre şi ale Dunărei. — A! sări conul Tudorache triumfător, va să zică piraţi, tâlhari de mare, ce vă spuneam eu! Bravo! m-am luminat. Mă rog asta am vrut să ştiu. Este sau nu grecul cea mai ’oaţă naţie din lume? * La o masă din fund se făcuse socoteala rudelor lui Nicola Marulis. La numărătoare s-au găsit neamuri aproape jumătate din populaţia portului. Care nu erau rude, erau prieteni sau compatrioţi. Printre toţi verii, cumnaţii, nepoţii şi cumetrii, cel mai sărac, calic lipit pământului, era un văr primar: Ahile Xidia, zis şi Harapul, cu nişte buze groase, răsfrânte, groaznice la vedere. Pătimaş jucător de cărţi, căzuse la treapta de hamal la vaporul poştal; căra cu spinarea geamandanele călătorilor de la debarcader la hotelul din faţă. De data asta Ahile, îmbrăcat curat, cămaşă albă şi basma albastră la gât – guler nu obişnuise niciodată – trecând de la o masă la alta, cu ochii în lacrimi, sugându-şi buzele late, povestea amintiri din viaţa vărului său Nicolachi pe care-l iubise ca pe un frate. De altfel mulţi bătrâni se găseau prieteni vechi din tinereţe cu Nicola Marulis. Câţiva compatrioţi susţineau cu duioşie că îşi aduc aminte de el din frageda copilărie, de pe când umblau la aceiaşi şcoală în patrie, la Hios. * Pe când jos, în cafenea şi în grădina de oleandri, lumea roia ca un stup de albine, sus, în balconul dinspre chei, Penelopa, nevasta lui Stamati, primea vizite – musafiri de Duminică. Două vecine, gătite, pudrate, cu buzele de culoarea zmeurei zdrobite, fierbeau pe scaune aşteptând ca gazda să deschidă vorba despre scrisoarea Americanului. Însetate de ştiri, sorbeau în silă cafele turceşti şi siropuri cu sifon. Penelopa Marulis, o brunetă coaptă, cu ochi mari, negri, focoşi, sub o pereche de sprâncene de catifea, avea o siluetă de invidiat. Rece, mândră, vorbea înţepat, cu buzele vinete, strânse pentru dantura bogat plombată în aur. Nimeni n-o văzuse încă punând piciorul jos în cafenea. Şi nici la piaţă nu catadicsea să meargă. Stamati, după obiceiul oriental, făcea toate târguielile. Nu se vedea toată săptămâna, numai Duminica apărea sus în balcon. Vizitele de obicei le primea într-un robe de chambre foarte decoltat, de culoarea coajei de lămâie. Rezervată, discretă, Penelopa se stăpânea. Nu vorbi nimic despre scrisoarea care răscolise portul. Părea perfect indiferentă, deşi se chinuise toată noaptea fără să închidă ochii, agitată de emoţii, cu mintea aprinsă de iluzii, chinuită de grijele pregătirilor de găzduire a celui aşteptat. Vecinele plecară, învineţite de parapon. Tocmai jos în stradă amândouă, în acelaşi moment, explodară de indignare: — Vai! dragă, ce fiinţă făţarnică şi fudulă e Penelopa asta. Înfiptă e acum, că-i aşa de calică, dar când i-or intra în gheare dolarii Americanului?  

CAPITOLUL II   Din prima zi în care debarcase, copilă încă, aci la gura Dunărei, Penelopa simţi colţii sfâşietori ai provinciei meschine. Instinctele ei aristocratice, mândria şi aerele ce-şi lua scandalizaseră oraşul. „De unde – se întreba lumea – fumuri de nobleţă şi gusturi rafinate la o fată săracă şi orfană?” „De ce îşi ţinea nasul pe sus, în batista-i parfumată, de parcă toate i-ar fi mirosit rău în cale?” „De unde venea? Din ce familie?” „Ce blazon necunoscut avea fata asta debarcată în micul port de la gura Dunărei, într-o lume provincială şi cosmopolită?” Când venise din Constantinopole avea numai 16 ani. În şoaptă se povesteau multe despre familia ei. Dar se ştia sigur că mama ei, de o frumuseţe rară, se aruncase în Bosfor din disperare că o părăsise amantul, un căpitan de vapor plecat în Argentina. N-avea nici opt ani când o luă so crească unchiul ei, Iovanchi Iovanidis, translator la ambasada rusă din Cospoli. „Cine-i ţigăncuşa asta?” întrebă ambasadorul luând-o de bărbie, când o găsi într-o zi în cancelarie. „Vai! ce delicioasă copilă!” se extazie contesa Katuşa, monumentala ambasadoare. Vara, din cauza căldurilor din Pera, ambasada îşi lua reşedinţa la Terapia, unde adia un vânt răcoritor de pe Bosfor. Translatorul avea drept la două camere în palatul de vară, ca să fie în permanenţă la îndemâna lucrărilor de cancelarie. Unchiul se mândrea cu nepoţica şi o lua pretutindeni cu el. Copila asta uimitor de precoce, era un număr de senzaţie în lumea diplomatică de la Terapia. Ofiţerii de marină de la bastimentele staţionare ale Marilor Puteri, o purtau pe genunchi în plimbările lor cu bărcile pe Bosfor, în nopţile cu lună. Era vioaie, îndrăzneaţă, intra fără sfială peste tot, parcă neam de neamul ei trăise în societatea înaltă, în luxul şi atmosfera palatelor de ambasadă. În timpul seratelor de gala, fetiţa se strecura prin sălile palatului, rămânea în extaz în faţa maiestuoasei scări de marmoră acoperită de covoare turceşti, moi şi roşii ca sângele. Valeţii în livrele galonate, cu pantaloni scurţi, ciorapi lungi, prinşi în jartiere argintii, cu mănuşi albe, muţi, nemişcaţi, păreau nişte statui. Atrasă din instinct spre lux şi strălucire, ea ajungea uneori până sus. Tupilându-se prin faldurile draperiilor de catifea, spiona cu emoţie lumea elegantă care se mişca în lumina orbitoare a policandrelor Admira toalete decoltate, evantaie de pene şi dantele, broşele, braţele, coliere de perle, toate giuvaerele care scânteiau de focul pietrelor scumpe şi... flori... flori peste tot. Muzica, freamătul vag al mulţimei, atmosfera parfumata, o îmbătau, o fermecau ca fantasmagoria unui vis feeric. O nepoţica a ambasadorului rus venise de la Odessa. Era cu doi ani mai mică decât Penelopa. O chema Nataşa. Un dop de saca. Îndesată, bucălată, cam cârnă dar foarte drăgălaşă, cu nişte cârlionţi bălai şi ochi albaştri de email. Numai doi ani diferenţă de vârstă, dar Nataşa era un copil zburdalnic, şi Penelopa o preţioasă domnişoară cu pretenţii. Serioasă, reţinută, umbla, vorbea cu gesturi studiate. O perfectă miniatură de femee. Cu o uşurinţă uimitoare ştia să mimeze gesturile, să prindă gamele la piano şi, după ureche, fura accentul just al fiecărei limbi – ca levantină, se născuse poliglotă. Bona Nataşei, o bătrână elveţiană, foarte pedantă, m-elle Perrin, disperată că nu poate să înfrâneze şi să şlefuiască pe sălbateca rusoaică, drăcoasă ca un băiat, o da mereu de exemplu pe mica Penelopa, care cuminte şi deşteaptă prindea repede toate manierele din lumea bună. O umbră de vagă gelozie se strecura adesea între cele două copile aşa de diferite. Ca să corecteze lipsa de tact pedagogic a elveţienei, ambasadoarea n-o uita niciodată pe Penelopa de câte ori cumpăra ceva pentru Nataşa. Ajunsese să umble amândouă copilele aproape la fel îmbrăcate. În excursiile şi plimbările prin Stambul, Penelopa nu lipsea niciodată. Familia ambasadorului era veşnic însoţită de obişnuitul cavas, un arnăut gigantic cu nişte caere de mustăţi cărunte, îmbrăcat în ilic brodat cu fir de aur, purta iatagan şi doua pistoale în brâu. Ceasuri întregi pierdea Penelopa mâncând cu ochii lacomi bijuteriile şi filigranele expuse în galantarele vechiului bazar din Stambul. Mulţi o socoteau pe mica orfană ca făcând parte din familia ambasadorului, şi unii, care îi remarcaseră ţinuta mândră şi gravă îi spuneau c-o dulce ironie: Mica prinţesă. Dar o întâmplare neprevăzută căzu din senin, schimbându-i brusc macazul vieţei. Într-o zi nefastă, ambasadorul furios, roşu-vânăt de mânie, în urma unei scene violente provocate de un denunţ, cârpi translatorului două straşnice perechi de palme de s-a clătinat din temelie întreaga ambasadă a Marei Rusii... „Afară mişelule... Graeca fides...” Căzut în dizgraţie, fostul translator, peste câteva zile, căzu din picioare trăsnit de o apoplexie, pe când trecea podul de la Kara-Kioi. Fata, rămasă singură, fără nici iui sprijin, fu îmbarcată pe un vapor rusesc care pleca pentru porturile dunărene. Transportată gratuit, orfana debarcă într-o dimineaţă pe cheiul Sulinei, cu batista de dantelă la nas, sufocată de mirosul de iuft şi peşte sărat, care se îmbibase profund în structura vechiului parahod rusesc. Penelopa venise la singura rudă rămasă în viaţă, fratele mamei, căpitanul Leonida Iovanidis, un bătrân uscat, mărunţel, care purta nişte enormi ochelari negri. Fusese pilot la Comisia Europeană a Dunărei şi, din cauza unei boli de ochi, îşi schimbase profesia. Intrase în serviciul unei agenţii maritime ca furnizor de alimente la vapoarele care se aprovizionau la gura Dunărei: Chiepchander. Din diferenţa ce ieşea prin încărcarea facturilor peste preţul pieţei, îi pica şi lui câte ceva în fiecare zi. Şi pentru că lumea îl vedea forfotind pe la vapoare cu barca plină de zarzavat, ducând în braţe legături de ridichi, i se zicea în glumă: Căpitanul Rapanachi. Iar înfumuratei sale nepoate, palida prinţesă bizantină trimisă în exil, băeţii îi spuneau: Contesa de Rapanachi. Nu avea decât 17 ani, când unchiul a convins-o că menirea ei este să se mărite. Fără avere, fără familie, ce putea să aştepte? Pretendenţii nu se prea grăbeau. Trebuia să profite de ocazie. Stamati Marulis, pilot clasa I-a la Comisia Dunărei, era un om serios, cam în vârstă, dar bărbat bun, econom şi fără viţii. Avea să aibă o casă bună şi o fericire potolită. Şi Penelopa s-a măritat. * „Aţi văzut ce nevastă şi-a luat Stamati?” „Nu face pentru el.” „Asta-i femee de lux, nu-i de mutra unui pilot.” Aşa vorbea lumea prin cafenelele portului. Iar unii adăugau zâmbind pe sub mustaţă: „Asta nu-i femee pe care s-o poţi lăsa singură acasă”. Şi Stamati, prin meseria lui, era veşnic pe drumuri. Omul acesta retras şi timid, c-o existenţa ştearsă, lângă o asemenea femee lină şi admirată, simţea o bucurie vanitoasă, o mândrie ascunsă, savurând fericirea posesiei unui juvaer de mare preţ. O adora c-o mută pietate şi tremura de teamă să n-o piardă. Toate economiile lui Stamati s-au topit din prima lună. Trusou, mobilă, piano, toate au fost comandate la Galaţi, după gustul Penelopei. El ţinea să aibă un interior plăcut. El lipsea de acasă câteva zile pe săptămână, pilotând vapoarele pe Dunăre, între Sulina şi Brăila. Pleca tiptil de dimineaţă la vapor, cu geamantănaşul în mână, cu nelipsita manta de ploaie, de pânză ceruită, după obiceiul piloţilor din toată lumea. După ce vaporul se punea greoi în mişcare, el, de sus de la comandă, îşi arunca ochii spre mal; casa lui era cu faţa la drumul Dunărei. În primele zile zărea la una din ferestrele deschise o batistă fluturând la trecerea vaporului. Şi mai pe urmă, cu toate că nimic nu se arăta în zare, el îşi păstra obiceiul, privind din mers la geamurile acelea care rămâneau veşnic închise. Singură, părăsită, în balconul dinspre apă, Penelopa rămânea pe gânduri ceasuri întregi, c-o broderie pe genunchi. Uneori vântul de la mare aducea ecouri de fluere şi sirene de la vapoarele care intrau în port. Un fior îi fulgera prin corp. Lăsa orice lucru din mână, sărea de la locul ei şi căta în zare cu binoclul, urmărind toată mişcarea de pe apă. Câte un vapor venind de la mare urca încet, măreţ, cursul fluviului. Ea, curioasă, îl privea cu atâta interes, deşi nu cunoştea pe nimeni, parcă aştepta mereu pe cineva care întârzia să vie. „Dincotro? De unde venea vaporul? A trecut desigur prin Bosfor.” Şi magicul film al copilăriei începea din nou să-i ruleze pe ecranul minţei. Cu ochii închişi pe jumătate vedea crescând din sânul mărei, gigantic, amfiteatrul Cornului de aur. Pe verdele colinelor în terase se înălţau chiparoşii negri care păzeau cimitirele turceşti. Prin voalul diafan al serii se poleiau cupolele din Scutari şi minaretele ascuţite păreau suliţe de aur înfipte în pământ. În zare clipea regulat ochiul farului din turnul lui Leandru. Şi Penelopa cădea în reverie, auzind glasul prelung al muezinilor care chemau credincioşii la rugăciune, simţea aroma pinilor care lăcrămau, îmbălsămând cu răşină aerul purificat de adierile vântului salin din larg. Şi nostalgia trecutului o făcea să plângă amar paradisul pierdut al Bosforului. „Ce frumos… ce departe... erau locurile copilăriei...” „Ce viaţă nenorocită... Ăsta-i traiul pe care l-am visat?... Asta-i soarta pe care am meritat-o?... De ce m-am măritat eu oare?” Şi întrebările pe care mai toate femeile şi le pun după luna de miere, ea şi le-a pus după câteva zile de la nuntă. Stamati, când se întorcea acasă, o găsea enervată, capriţioasă sau melancolică. Îngrijat şi înduioşat până la lacrimi de suferinţa ei, el căuta s-o mângâie, s-o distreze, ceea ce pe dânsa o enerva mai tare. În zadar se frământa ca să găsească leacuri pentru această boală romantică, pe care el n-o putea bine înţelege. Că are nevricale era sigur. „O doctorie contra ipohondriei”, îi ceruse bătrânului doctor Nenea Tomiţă. „Pacienta trebuie examinată”, îi spuse doctorul. Dar pacienta cu nici un preţ nu voia să se arate. „N-o doare nimic, răul e aici...” şi el arăta cu mâna la inimă. După multe stăruinţi, Penelopa se hotărî. Doctorul, cu vechea lui experienţă, de la prima vedere i-a fixat diagnosticul şi remediul. — N-are nevoie de doctorii, nici regim, nici băi. Îi trebuie... şi bolborosind ceva, după obicei, în barba lui albă de patriarh, făcu: Hm! îi trebuie un copil. La vie... c’est la vie... El a plecat palid, confuz. Ea, roşie ca vişina, a plecat cu ochii în pământ. Ca s-o mai distreze, Stamati o lua uneori cu el, pe vapoarele pe care le pilota, până la Galaţi sau Brăila. Ce profundă mulţumire avea Penelopa la fiecare drum. Punând piciorul pe bord, ea simţea că intră parcă într-o baie de fericire. De cu seară îşi pregătea costumul de voiaj, ajusta câte-o beretă băieţească de marinar, sau garnisea pălăria cu voaluri şi museline ca să fluture ca nişte flamuri în vânt, dându-i astfel un exotic aer aristocratic. De obicei, în zorii zilei, când vaporul îşi balansa maşina şi elicea forfotea gata de plecare, Penelopa, zveltă, sprintenă, suia scara, ducându-şi singură mica ei valiză de voiaj cu trusa de toaletă. Intra la bord uşor înfiorată, cu iluzia lungilor traversări maritime. Ar fi voit să meargă mereu, la nesfârşit, un drum fără liman, ca vasul fantomă care rătăcea fără să poată atinge ţărmul. Stamati înainte de a-şi lua postul la cârmă, cerea respectuos voie căpitanului să permită îmbarcarea soţiei sale, care – spunea el întotdeauna – scăpase vaporul de cursa pentru Galaţi. Chiar şi cei mai acri şi posaci căpitani nu puteau refuza; se îndulceau îndată şi deveneau gentili, invitând pe eleganta doamnă în careul ofiţerilor, sau îi întindeau pe punte un chaise longue, într-un loc ferit de vânt. E destul o singură fustă să fâlfâie pe puntea unui vas şi viaţa bordului se schimbă ca prin farmec – întregul echipaj începe a se agita electrizat. Vaporul însufleţit intra în sărbătoare; nu lipsea decât să se înalţe la catarge, în cinstea femeii îmbarcate, steguleţe colorate a marelui pavoaz. Robinetele spălătoarelor din cabine începeau să curgă în plin debit de apă. Ferchezuială generală, de la căpitan până la băiatul, ajutor de bucătar. Spălaţi, raşi, pudraţi, ieşeau pe rând la lumină, făcându-şi de lucru în jurul ei pe punte. Toţi, bucuroşi, o sorbeau din ochi cu lăcomie. Până şi fochiştii, nespălaţi, neraşi, cât ţinea drumul, ieşeau câte unul din tartarul căldurilor; pe jumătate goi, cu gâtul învelit în şăluţul lor de bumbac, de care se slujesc să şteargă uleiul şi unsoarea de pe maşină ca şi sudoarea de pe trup. În figurile negre de cărbuni luceau ochii lor albi, cătând pe furiş la făptura aceea încântătoare, căzută parcă din altă lume pe vaporul lor, ca să îndulcească numai cu un zâmbet o zi din viaţa aspră, monastică, a bordului. Ofiţerii, cavaleri servanţi, n-o slăbeau nici o clipă. Tot drumul urmau trataţii felurite, după naţionalitatea şi felul vaporului. Ceai englezesc, cafea turcească, vermut italienesc, şampanie franţuzească, bomboane ruseşti, vin de Malaga, portocale de Jaffa, rahat de Syra, ţigări egiptene. Vorbind vreo două vorbe din fiecare limbă, Penelopa reuşea să-i cucerească pe toţi bărbaţii aceia, pe care poate, niciodată n-avea să-i mai întâlnească în viaţă. Mulţi confundau, socotind-o fata pilotului. Ea îi lăsa în credinţa lor şi, veselă de confuzia ce se făcea, zâmbea de satisfacţie. Privirile de admiraţie ce i se aruncau, le primea cu îndrăzneală; avea un fel al ei de a-şi da capul pe spate şi a coborî cu voluptate pleoapele. Şi bietul Stamati, care nici o clipă nu putea părăsi cârma, din postul lui, de sus de la comandă, îşi arunca uneori ochii în jos, pe punte, ca s-o vadă măcar de la distanţă. Nu era niciodată singură. O escortă respectuoasă o însoţea pretutindenea. O vedea culcată pe pernele unui chaise longue, graţioasă, cu maiestatea unei regine în convalescenţă. Modestul pilot simţea adesea fiorul unei bucurii vanitoase, văzându-şi soţia înconjurată de atâţia ofiţeri, care o examinau cu spiritul încordat. Uneori îi trecea câte-un junghi prin inimă văzând-o cochetând, dar se stăpânea; îşi ştergea numai sudoarea de pe frunte şi într-o clipă îşi revenea, hotărât, bărbăteşte. „Şi totuşi, îşi zicea el cu siguranţă, e o femee cuminte, rece şi mândră, sigură pe sine”. „Cochetăria nu-i un păcat pentru o femee ca dânsa”. Un sentiment de ruşine parcă îl oprea de a face cel mai mic gest care ar trăda o urmă de gelozie. Dar, ce era fatal, s-a întâmplat. * În timpul unei călătorii pe vapor a întâlnit un bărbat pe care nu l-a mai putut uita toată viaţa – deşi auzise că o aventură pe vapor e ca şi un accident de cale ferată. Din momentul în care cunoscuse pe căpitanul Angelo Deliu ceva nou se ivi în existenţa ei. Îl remarcase cum a pus piciorul pe bordul vaporului „Carpaţi”. O intriga ofiţerul acela zvelt, elegant, care poza într-o rezervă studiată. La prima vedere el o fixă cu îndrăzneală. Ea, de obicei îndrăzneaţă, avu un moment de slăbiciune; timidă, emoţionată, se roşise ca o candidă fecioară sub ochiul expert care o cântărea cu precizie. Privirea aceea avea parcă o strălucire de oţel. Şi când buzele lui schiţau un fin surâs, îndulcindui figura, ea înţelese fără cuvinte impresia ce făcuse înfăţişarea ei. Un fulger de bucurie o străbătu, şi în taină simţea cum se îmbată de plăcerea conştiinţei de a fi frumoasă. Confuză, subjugată, aştepta. Simţea un fel de necaz nelămurit pentru acel îndrăzneţ necunoscut care o învăluia ca într-o plasă de păianjen, impunându-i voinţa lui de fier. Căci presimţea fatal neputinţa oricărei rezistenţe. Şi la un singur gest al lui, gata ar fi să-l urmeze oriunde, roabă, până la capătul pământului. Angelo Deliu, din rasa cuceritorilor, abil maestru în tactica şi strategia aventurilor galante, mergea aproape la sigur în clasarea speciilor de femei. Se pipăiau cu ochii de la distanţă. Ea îi admira ţinuta lui de o bărbăţie regească. Era complet în alb, de la şapcă până la pantofi, umeri laţi şi o talie mlădioasă, tenul bronzat de maur, ochii lui adânci, arzători o fixau... El examinase femeea en connaisseur. Făcu trei paşi apropiindu-se ca să-şi verifice observaţiile. Se prezintă singur c-o eleganţă în gesturi şi cuvinte, arătându-şi surprinderea că o vede pentru prima oară, deşi el se găseşte de vreo două luni în Sulina. „Cine ar fi bănuit că într-un colţ obscur de provincie, într-o lume aşa de monotonă şi meschină, poţi întâlni asemenea figuri de o rară distincţie...” Ei i se părea o muzică glasul lui. O încânta timbrul acela sonor, care ascundea în vorbe banale o perfectă înţelegere sufletească. Gândurile se trădau în privirile lor, care se încrucişau ca lamele floretelor de scrimă. Nu prea aveau ce-şi vorbi, dar ochii lor spuneau mai mult decât cuvintele. I-a fost destul jumătate de ceas de conversaţie lui Deliu, ca să-i descopere punctul tangibil – cum îl numea el – pentru a-i stabili precis specia: „Soţie nesatisfăcută... visătoare, romantică... cucerire uşoară... despărţire dificilă... retragere strategică la timp”. Deliu se temea numai de un singur tip: femeea crampon, care nu-ţi lasă – în termeni nautici – libertatea de manevră. În stăpânirea lui, excitată, vrăjită, ca pasărea sub ochiul magnetic al şarpelui, Penelopa sta rezemată de balustrada punţii, cu ochii ţintă la el, vorbea aiurită, numai ca sa-şi acopere simţirea. Despre ce puteau vorbi? Amândoi adorau marea; ea crescuse pe malul apei; el călătorise mult pe apă; şi c-o măsură justă el se ţinea la unison, ştia să ridice şi să coboare conversaţia la nivelul femeii care era în faţa lui. El meloman, s-a angajat să-i dea lecţii de mandolină; ea poliglotă, să-l înveţe a pronunţa corect limba engleză – cu toate că şi ea păstra încă accentul levantin. El de acum înainte avea s-o numească Floarea Bosforului şi ea Amantul Mării. Numai când coborî în barcă, Deliu schimbă vreo două vorbe de politeţe cu Stamati, care venise amărât din postul său de la comandă. După ancoraj, Penelopa sări zglobie de pe scara vaporului în barcă, drept la pupă; cu mâna pe cârmă, ştia să manevreze; avea ochiul sigur – marinară din instinct. Deliu, măsurând din ochi ţinuta umilă a pilotului lângă o femee aşa de focoasă, înţelese într-o clipă tragi-comedia acestei căsnicii. „Picantă femee... de unde a găsit-o, nenorocitul?... cum e posibilă o aşa bizară împerechere?” se întreba în taină, meditând o serie de întrebări fără răspunsuri. Penelopa, schimbată ca prin farmec, adormi târziu în noaptea aceea, îmbătată de o dulce otravă. Deliu nu putea să închidă ochii, era chinuit de imagina ei. O vedea în faţă şi profil... îmbrăcată în costumul ei de voiaj... o dezbrăca în minte, pipăind-o imaginar: „Ce corp admirabil... ce picior cochet...” * Se revăzură. Se întâlneau în fiecare zi, în fiecare noapte, departe de ochii lumei, afară, în sânul naturei, pe malul pustiu al mărei. Simţiră fericirea iubirei, viaţa completă în doi. Îşi făcură confidenţe şi planuri ce nu aveau să se realizeze niciodată. Nopţi delicioase petrecute în delir – luna de miere pentru femeea asta care iubea întâiaşi dată. Se făcuse mai frumoasă. Bucuria, plăcerea o transfiguraseră. înflorea triumfătoare. În ochii îndrăzneţi avea o licărire stranie. Tenul palid i se rumenea – avea obrajii de femee iubită. Un surâs cald îi îndulcea discret asperităţile figurei reci altădată. În colţuri, deasupra buzelor umede, vibra puful mustăcioarelor de brunetă arzătoare. Pe stradă trecătorii întorceau capul după ea, îi admirau mersul săltăreţ, piciorul fin şi talia mlădioasă. Nici o remuşcare nu cunoscu. Simţea numai o intensă bucurie, pe care nu ştia cum să şi-o închidă mai bine în inimă, s-o ţină cât mai ascunsă de ochii lumei. Nu deschidea niciodată gura să-i spună bărbatului pe unde a fost şi cum a întrebuinţat vremea. Învechit şi ridicol i se părea obiceiul de a da raportul zilnic către soţul-şef, suveran absolut. Cu niciun chip nu-i putea suporta autoritatea. Îl deprinsese ca să n-o întrebe niciodată unde se duce şi de unde vine. Metodic ea îi făcea educaţia perfectului soţ încornorat. * „Nevasta lui Stamati se compromite... se întâlneşte cu un ofiţer pe plajă...” vorbe începură să circule în lumea provincială şi cosmopolită a portului. Zvonul pornise din cafeneaua piloţilor, de la gardianul farului mare, Alexe Boroş, poreclit „Vede tot”. Numele adevărat îi era Bou Roşu. Ca să poată intra în serviciul Comisiunii Europene, mulţi români îşi poceau numele. Un oarecare Curajos era român neaoş, cu numele compus din două cuvinte. Străinii erau preferaţi, pentru ca să nu-şi piardă Comisia caracterul ei internaţional. Boroş, de sus din postul său de observaţie de pe platforma farului, vedea ca în palmă tot ce se întâmpla pe mare şi pe uscat. Sta la pândă. Prindea orice mişcare. Vedea, ştia totul, era ochiul şi urechea direcţiei. Un fel de grijă, o vagă teamă plutea în jurul farului. Luneta de mare distanţă, arma gardianului, ameninţa pe fiecare, căci aducea obiectul sau fiinţa la câţiva metri înaintea ochiului ce sta acolo sus, veşnic de veghe. Gardianul farului ajunsese un fel de gardian al moralităţii acestei înalte instituţii internaţionale, în care domnea un rigid puritanism alături de un răspândit mahalagism diplomatic. Penelopa se simţea spionată. Asta o irita cumplit. Uneori, tremurând de furie, c-o legitimă revoltă în suflet, se întreba: „Cu ce drept se amestecă lumea în traiul ei? Ea nu cerea de la nimeni nimic. De ce n-o lăsa lumea în pace? De ce vrea să-i fure fericirea? Nu era stăpână pe corpul ei? Nu era liberă să-şi trăiască viaţa ei?!” Ura înverşunată a amanţilor pentru restul lumei o izola, o îndârjea din zi în zi. Spre toamnă se mărise circulaţia vapoarelor pilotate pe Dunăre. Stamati lipsea mult de acasă. Penelopa sta pe cărbuni până îl vedea plecat. Urmărea după perdele trecerea vaporului. O atrăgea aventura. Îşi arunca o manta pe trupul aproape gol, şi grăbită, cu răsuflarea tăiată, alerga la locul de întâlnire, pradă plăcerei fără frâu. Egoistă şi feroce, îşi căuta cu sete mulţumirea în afară. Fugea cu dezgust de vulgara realitate a căminului, trăia o viaţă interioară plină de vise delicioase. La câteva zile, când pilotul se întorcea acasă, intrând în vârful picioarelor, o găsea culcată – ea se făcea că doarme, sau se plângea chinuită de migrenă. Dar... ceea ce era fatal să se întâmple, s-a întâmplat. * Într-o seară Stamati se întoarse mai devreme acasă, coborâse fluviul cu un vapor poştal de mare viteză. Uşa de jos deschisă. Pe sală întuneric beznă. Făcu doi paşi cu mâna întinsă, şi când să apese pe clanţă, se opri brusc, tresărind. Auzise bine... şoapte..., zgomot de paşi... Nu îndrăzni să intre. Îşi duse mâna la frunte lovit parcă de un glonte nevăzut. Şi împleticindu-se, căuta un punct de reazem. Din cuierul de la perete, de care se sprijinise, căzu ceva jos pe podele. O pălărie, o haină... se aplecă pipăind. Simţi sub vârful degetelor nişte galoane aspre de fir metalic. Şapcă de ofiţer. Păşind încet, ieşi în stradă; vroia să vadă la lumină. Era o şapcă albă, cercuită cu trei galoane. O strânse cu mâna crispată; o turti deformând-o, gata să-i facă vânt în Dunăre. Dar se opri. Făcând-o ghem o vârî în sân şi se încheie la manta. O durere chinuitoare îi strângea gâtul uscat. O mână nevăzută parcă îl sugruma cu încetul. Simţea cum se îneacă. Trăgea aerul rece al nopţii, adânc, până în fundul plămânilor. Simţea o sete cumplită de răzbunare. C-o iuţeală ameţitoare îi trecu prin minte felurite planuri. Trebuia să lovească într-un chip oarecare. Vedea sânge înaintea ochilor. N-avea nici o armă la el, dar îi va înfige unghiile în gât, va strânge, va strânge până la ultima suflare... şi instinctiv el îşi strângea pumnii încleştaţi cu unghiile intrate în carne. Dar sta pironit pe loc. Numai câteva clipe îl torturase setea de răzbunare. Un sentiment de teamă, o laşă slăbiciune îi paralizară mişcările. Avea oroare de zgomot, de scandal, ruptură, divorţ, gura lumei... şi ţinea încă la ea... o iubea. În loc să se întoarcă spre casă, Stamati o luă încet la vale, pe malul apei, şovăind, cu capul gol, zdrobit, leoarcă de sudoare. „Ah!.. Penelope... Penelope... de ce mi-ai făcut tu asta? De ce m-ai nenorocit. Penelope?... şi izbucni în plâns ca un copil, bâlbâind cuvinte fără legătură. Nu se putea stăpâni. Un barcagiu îi ieşi înainte crezând că umblă să caute o barcă pentru a trece fluviul. Stamati se opri zăpăcit. Îi era ruşine. Îşi şterse ochii şi se îndreptă spre cafeneaua piloţilor. Avea o sete cumplită. Gâtul uscat îi ardea. Se opri în uşă; i se părea că toate privirile sunt aţintite asupra lui. Nu avu curajul să intre. Plecă înainte. Ştia el o cafenea la capătul cheiului. Avea nevoie de linişte, să chibzuiască singur, să vadă ce-i de făcut... şi cât a iubit-o el pe femeea asta... şi o iubeşte încă... Ce avea să facă? Nu ştia. Dar simţea nevoia să fugă de ea să dispară, să nu dea ochii cu dânsa. Acasă nu se putea întoarce. Îi veni o idee. Să plece la Brăila. Se întoarse, luând-o întins spre biroul de pilotaj. Întrebă ce vapor pleacă dimineaţa. Sub motiv că are nevoie să fie a doua zi la Brăila, ceru să conducă el vaporul în locul pilotului care urma de rând. Şi Stamati plecă să se îmbarce pe vaporul Zara. Avea să doarmă pe bord ca să ridice ancora de plecare de cu noapte. Din drum văzu lumină la ferestrele Cercului Marinei. Instinctiv pipăi şapca ce o avea în sân. O idee îi fulgeră prin minte Dacă ar intra înăuntru. Îl cunoştea bine pe comandantul Crivăţ, de pe când era căpitan. Bun om, democrat, fără mândrie ca alţii care se ţineau mari. Intră respectuos. Un marinar îi tăie drumul. — Aş vrea să vorbesc ceva în particular cu domnul comandor. — A! Ce mai faci Stamati? — Rău, domnule comandor. Sunt nenorocit. Un ofiţer de la d-voastră mi-a stricat casa. — Poftim aici în birou. Şi descheindu-se la manta scoase şapca mototol şi o puse pe masă. — Iacă ce-am găsit la mine... Un zâmbet fin flutură pe sub mustaţa căruntă a comandorului. — De, ce să-i faci, domnule Stamati, aşa-s femeile... toate-s la fel... de... vrei să se uite la mine, ori la dumneata? Să uită la ofiţerii tineri... la băeţii fercheşi... nu la noi... Nici urmă de cinism sau de cruzime nu era în glasul comandorului care vorbea blajin şi cu melancolie. — În materia asta, urmă el îngăduitor, trebuie să fii mai filozof... nu-ţi strica inima... aşa-s femeile, crede-mă că le cunosc prea bine. Să nu spui la nimeni nimic din ce s-a întâmplat. Vei fi satisfăcut. Chiar acum o să dau ordine severe ca vinovatul să părăsească imediat portul. Las că-i tai eu dumnealui pofta de aventuri galante. Şi Stamati, după o călduroasă strângere de mână, ieşi de la Cercul Marinei oarecum mai liniştit. Simţea parcă un val de mângâiere că-l cuprinde în drum spre vapor. Se culcă îmbrăcat într-o cabină la Zara. Comandorul Crivăţ, om cu tact, chemă imediat pe comandantul garnizoanei. — A cui este şapca asta care s-a găsit în casa unui pilot? — A! făcu surâzând comandantul, trebuie să fie şapca lui Deliu. — Să-şi facă imediat bagajele. La ora 4 dimineaţa să plece cu vaporul poştal la Galaţi, să se prezinte la Divizia de Dunăre. D-ta rămâi răspunzător de executare. Comandorul, energic şi prudent, avea multă experienţă în această materie. Cu doi ani în urmă, la Kilia, în timpul iernii când erau comunicaţiile întrerupte, într-un asemenea caz a fost nevoit să declare starea de asediu în port şi să ţină o săptămână întreaga trupa sub arme. * După cinci zile Stamati s-a întors acasă. Părea vindecat. Penelopa era bolnavă. Nici o vorbă, nici o aluzie. Niciodată între ei n-a fost vreo explicaţie. Orice încercare ar fi creat ireparabilul. Nu voia s-o piardă. O accepta tolerant. Trist şi mut îşi ascundea chinul sufletesc care-i rodea ca un vierme inima rănită. Căuta să şteargă din minte tot ce se întâmplase, dar nu putea. Se judeca pe sine fără cruţare, îşi făcea rechizitoriul şi singur se condamna. „Indirect, desigur, el era vinovatul... că femeea asta nu era făcută pentru el... ce îl ţinea legat de ea?... de ce îndura tortura martirului crucificat, fără să poată încerca a se desface de ea?” Ca să nu mai umble pe drumuri, ca să poată sta mai aproape de casă, Stamati se hotărî să se retragă din pilotaj. În loc de pensiune, Comisia Europeană plătea o sumă odată pentru totdeauna (Regalul) calculată pe anii serviţi. Cu banii luaţi el şi-a cumpărat o casă pe chei, cu faţa la Dunăre. A făcut acte ca să pună casa pe numele soţiei pentru a asigura oarecum viitorul Penelopei. La etaj avea locuinţa. Jos cafenea. Misiţii de cereale, navlosiri de vase – mărunte afaceri de port – se încheiau acolo pe loc, la taifas între două cafele turceşti. Mintea iertase, dar inima nu putea să uite. Durerea trădării îl chinuia mereu pe Stamati, rana îi rămânea deschisă; nu se putea cicatriza şi-i sângera adesea. Ridicolul, mila insultătoare a prietenilor, îi făcea rău. Deşi era convins că nu putea s-o cucerească şi nici s-o stăpânească, el urmărea în taină orice mişcare a ei. Uneori avea insomnii; otrăvit şi hărţuit de gelozie, se scula în puterea nopţii ca s-o vadă dormind. O contempla tăcut, chinuit de curiozitatea de a şti ce se petrece în sufletul acestei fiinţe de nepătruns... ce visuri, ce secrete închidea în mintea ei? Un zid rece de piatră despărţea parcă aceste două suflete care-şi trăiau aparte fiecare viaţa sub acoperământul aceluiaşi locaş. Rigidă, izolată, ea suferea în tăcere. Orgoliul o împiedica să se plângă. Păstra cu mândrie o linişte ostilă. Şi când exasperată, simţea că-i gata să izbucnească, îşi muşca buzele subţiri, şuierând vorbele cu răutate, tremurând de o mânie stăpânită. Îşi dispreţuia, îşi ura din ce în ce mai tare tovarăşul de viaţă, aşa de răbdător. Nu-l mai putea suferi în preajma ei. Se făcu bolnavă şi sta zile întregi lâncezind în pat. O viaţă searbădă. O plictiseală de moarte. Numai o vagă speranţă îi susţinea încă viaţa ca într-un fir de aţă. Aştepta în fiecare zi, aştepta ceva, o întâmplare care s-o libereze, să-i aducă o schimbare în existenţa ei cenuşie. Numai două prietene o vizitau. Una îi aducea, pe faţă, romane de senzaţie şi alta, pe ascuns scrisorile ce-i veneau de la Galaţi. Purtarea lui Deliu, deşi perfect justificată de el, o irita la desperare. Ea aştepta o evadare pe care el o amâna mereu. Cât avea să mai ţină asemenea viaţă? Nu era nici o scăpare? Era condamnată pe veci? Cu ce invidie urmărea ea soţiile amploiaţilor de la Comisia Europeană a Dunărei. I se părea că toate înoată în fericire. Cunoscuse şi ea în copilărie lumea asta diplomatică. „Ce nedreptate strigătoare. Câte femei urâte şi fără maniere se bucurau de o soartă fericită. Şi ea...” Odată ancoră în port, chiar în faţa casei, un vapor militar rusesc. Albăstriu, elegant, cu alămurile sclipind în bătaia soarelui. Era bastimentul staţionar de la Cospoli, care se oprise în treacăt în Sulina. Emoţionată, Penelopa, din balcon, privea cu binoclul pe puntea vaporului. Şi deodată păli. Printre ofiţerii care coborau scara era o femee blondă, în albastru. I se părea că seamănă cu mica Nataşa, nepoata ambasadorului rus. Stăpânindu-şi cu greu bătăile inimei intră în casă. Îi era frică să nu fie recunoscută. Ce ruşine dacă ar vedea cu cine şi-a legat viaţa. După un ceas avu toate informaţiile: Era chiar Nataşa, măritată cu-n ofiţer din marina rusă, secund pe staţionarul din Cospoli, care trecea spre Odessa. Şi Penelopa îşi plânse amar în ziua aceea soarta ei nenorocită. În timpul acesta căzu, ca o bombă o scrisoare miraculoasă din America. Cu ce satisfacţie ascunsă intrase Stamati pe furiş în camera ei punându-i scrisoarea deschisă pe măsuţa de noapte. Ce impresie avea să facă întâmplarea asta norocoasă care venea tocmai din partea familiei lui, pe care ea o dispreţuise totdeauna? Putea şi el măcar odată să apară altfel în ochii soţiei lui. Îşi ascundea bucuria aşteptând efectul scrisorii. În figura ei neschimbată, Penelopa nu trăda nimic din lupta sufletească ce îi răpise somnul. Amândoi treceau nopţi albe, frământaţi de gânduri, fără să-şi deschidă niciunul inima; fiecare aparte, în tăcere, îşi făcea planuri şi iluzii. El visa o societate de navigaţie cu remorchere, şlepuri şi elevatoare, din Brăila să împânzească toată Dunărea până la Viena. Cafeneaua avea s-o treacă unui nepot priceput... pusese el ochii de mult pe o casă frumoasă în Brăila, cu vedere spre Dunăre. Ea visa o vilă ascunsă între chiparoşi pe malul Bosforului... Aştepta, arzând de curiozitate, evenimentul anunţat, trebuia să aducă o prefacere a lucrurilor. În tot cazul avea desigur să scape de mizeria Sulinei. Şi din vreme exagera vechea ei boală de nervi şi o tusă seacă, pusă pe seama climei umede din Deltă. Scrisoarea miraculoasă făcuse să înceteze ostilităţile în casa lui Stamati. Dacă nu se ajunsese încă la o împăcare deplină, era totuşi un armistiţiu, o înţelegere tacită. El începuse s-o câştige. Urmau pregătiri febrile pentru găzduirea Americanului. S-au cumpărat covoare, lămpi şi o garnitură nouă de mobilă. Stamati s-a hotărât să facă un împrumut la Banca Eleno-Română. Directorul Xenachi, un tipicar neînduplecat, îl primi de data asta cu surâsul pe buze. Foarte culant, îi deschise credit fără nici un gir, în speranţa depunerilor ce avea să le facă la bancă fratele aşteptat din America.

CAPITOLUL III   — Ştiu că sunteţi amator. E havană veritabilă. Şi poliţaiul, Petrăchel Petraşcu, scoţându-şi din buzunar un portabac voluminos cu monogramă de argint, oferi graţios o ţigară de foi în hârtie poleită, d-lui dr. Lascu. Distinsul profesor biolog de la facultatea de ştiinţe din Iaşi, venise în Deltă ca să studieze viaţa ţânţarilor. Luă havana oferită de poliţai, şi simţindu-i aroma plăcută o examina cu atenţie, apropriind-o de sticlele groase ale ochelarilor lui de miop. — Trebuie să fie delicioasă. De unde vin asemenea ţigări? Poliţaiul prinse a zâmbi fin pe sub mustaţă. — De unde vin e greu de spus. Ce vă pasă? Destul că eu mă oblig să vă furnizez pe tot timpul cât veţi sta la noi. Şi după o pauză lungă adăugă: — Asta-i singura mită ce ne permitem şi noi de pe la vapoarele străine... mai mult în ciuda lui conu Tudorache, cel mai riguros în serviciu din toţi vameşii din ţară. — Care-i cel mai bun bărbier din localitate? întrebă doctorul, scărpinându-şi cu necaz bărbia pişcată de ţânţari şi scrijelată de brici. — A! de ce nu mi-ai spus mie? Hai la Nicu Politicu, acolo vine toată lumea bună. Pe chei, numai la doi paşi de cafenea, era frizeria lui Nicu Fotiades, cumnatul lui Stamati. Pe o firmă albă, enormă, scria cu litere albastre: FRIZERIA HELADEI Antiseptico-Americană Pe o tablă verticală erau înşirate specialităţile: „Tunsoare modernă pentru dame a la Garson, Manichiură, Ondulaţii, Fricţii, Ventuze şi Lipitori”. Pe geam, sub o imensă cruce roşie scria cu litere de-o şchioapă: „Aci se vorbeşte englezeşte” – atracţie pentru căpitanii de la vapoarele engleze. Înăuntru se vedeau oglinzi bizotate, fotolii largi americane, chiuvete de faianţă şi diferite aparate moderne. În vitrină era construită cu artă o mare piramidă din sticle de parfum şi borcănaşe de pomadă. Şi pentru că toate locurile erau ocupate, doctorul şi poliţaiul, în aşteptare, se plimbau agale pe trotuar. — E un tip aparte, foarte original, patronul, patriot înflăcărat... — Dar de ce îi zice Nicu Politicu? Pentru că are pasiunea politicei. Urmăreşte zilnic gazetele greceşti şi româneşti. E la curent cu politica mondială şi discută cu siguranţă şi competenţa unui om de Stat. Să te ferească Dumnezeu să-l contrazici când o fi cu briciul în mână. Se enervează, dă din mâni, e în stare să-ţi taie beregata, din greşeală bine înţeles. Mi-i groază uneori. Tac chitic cât stau în faţa oglinzii, sub briciul lui. Îl las să vorbească şi numai după ce mă scol, gata ferchezuit, încep şi eu să-i răspund şi să-l tachinez. Altfel bun bărbier. Mână uşoară, dar îi prea iute, îl strică politica, singurul lui defect. Toţi patrioţii îl respectă şi îl admiră de când a făcut un gest frumos. — Ce gest? întrebă curios doctorul, aprinzându-şi havana. — Stai să vezi că-i interesant. Şi poliţaiul începu să povestească. Era pe timpul războiului greco-turc, la 1896. De jos, din Grecia, se trimisese anume un vapor special ca să aducă pe grecii răspândiţi prin porturile Dunărene. Vaporul cu luptătorii, care urmau să fie înrolaţi, coborâse de la Brăila şi acostase la chei chiar aici în faţa frizeriei. Entuziasmul grecesc era la culme în tot portul. Nicu fierbea. Trecut de vârsta serviciului militar, el nu era pe lista consulatului. În ultimul moment, când vasul şi-a ridicat ancora de plecare, el n-a mai putut rezista. A explodat. Şi-a aruncat briciul şi pămătuful de săpun, aşa cum se găsea în bluza albă, s-a repezit ca un turbat pe uşă. Dintr-un salt a fost pe bord... şi dus a fost. Pe scaun, în faţa oglinzii, îl aştepta clientul lăsat c-un obraz ras şi cu celălalt alb de clăbucii de săpun. Pe chei, nevastă-sa, Olimpia, leşinase în braţele rudelor. Nicu nici nu şi-a întors capul în urmă. Căta ţintă înainte spre ţara lui, care-l chema la datorie. La celebra luptă de la Domocos n-a putut lua parte. În prima zi a sosirii la Pireu s-a împiedecat de nişte şine în port, şi-a scrântit un picior. Trei luni a stat întins pe un pat de spital. S-a întors între ai lui erou. Acum câţiva ani, când cu asasinarea regelui Gheorghe al Greciei, îl găsesc în frizeria lui, plângând ca un copil. Îşi smulgea părul din cap şi se văita: „Am spus eu să nu iasă singur la stradă... acolo toţi sunt nebuni... cum se poate să ucidă pe Gheorghios Protos, cel mai bun şi filotim rege care a fost la Grecia...” Abia l-am potolit. Îi intrase în cap ideea fixă că el trebuie să plece la Atena să răzbune moartea regelui. Pe urmă s-a făcut cel mai înflăcărat partizan al lui Venizelos. Acum e tare amărât de când cu scrisoarea Americanului. E mare vrajba între greci, ceartă de familie, fiecare vrea să-l acapareze. — Care American? întreabă nedumerit doctorul. — Cum, nu ştii? Nu eşti la curent cu evenimentele? Stai să-ţi spun, că-i interesant. Şi poliţaiul începu să povestească pe larg toată întâmplarea cu scrisoarea miraculoasă. — Adică să fie serioasă istoria asta cu Americanul? întrebă doctorul care ascultase foarte atent. Şi prin minte începu să-i treacă într-un vârtej fantastic serii de numere astronomice, miliarde de dolari aruncaţi cu dărnicie de Fundaţia Carnegie, Rockfeler, şi toate acele averi fabuloase sacrificate pentru progresul ştiinţei şi binele omenirei. — De! sfârşi poliţaiul, să trăim şi să vedem. Eu, care se cheamă că nu sunt interesat în chestie, şi tot sunt curios să văd ce are să iasă la urmă din toată istoria asta care a înnebunit tot portul. * Frizeria se golise. — Iaca, ţi-am adus un muşteriu de elită. D-l doctor Lascu, profesor la facultatea din Iaşi. Cică a fost la Agop, care l-a măcelărit oribil. Nicu Politicu, încântat, îi întinse mâna, după ce o ştersese c-un prosop curat. — Îmi pare bine de cunoştinţă şi îmi pare rău că de prima dată aţi nimerit tocmai la Agop, carei considerat ca măcelar şi nicidecum frizer de profesiune. — Scuzaţi... d-nul doctor trebuie să ştie prea bine ce periculoase sunt tăeturile vara, când e deajuns să intre câţiva spectroscoci, ca să otrăvească tot sângele omului... şi pe urmă gata... La noi puteţi fi sigur. Totul e antiseptic, după sistemul american. Înfundat într-un imens fotoliu cu mecanism de ridicare, cu picioarele sus, aproape orizontal, doctorul se chinuia cu ochii lui de miop să examineze prin oglindă profilul patronului. O figură măslinie, nasul în formă de lamă de iatagan, o coamă bogată de păr negru, lustruit, şi o straşnică pereche de mustăţi falnice de palicar... În mişcarea mâinilor un fel de eleganţă. Călca uşor în vârful picioarelor, mândru, într-o bluză curată de pichet albă, cu pantalonii bufanţi, verzui, de culoarea oului de raţă. Poliţaiul îşi aprinse a doua havană, cătând cu admiraţie la pereţii de oglindă. — Ţi-ai renovat complet frizeria. Nicu Politicu tăcea cu încăpăţânare. — Modern şi elegant. Dar ce folos, nu mai este viaţa din trecut Aici la tine era un fel de club politic. Se discuta, se citeau gazete, se bea cafele. Acum... — Pardon! aici nu-i cafenea, e frizerie! îl întrerupse brusc şi rigid patronul. — Cred, adăugă Poliţaiul surâzând că cearta asta în familie din cauza Americanului, îţi strică şi ţie şi lui Stamati, cumnată-tău. Atâta fusese de ajuns. Pusese degetul pe rană. Uşor inflamabil, Nicu Politicu, izbucni: — Cum, eu sunt vinovat? De unde are el dreptul să sechestreze pe fratele nevestei mele? Furios, îşi da capul pe spate, cu-n fel de sfidare căta de jos în sus, cu ochii injectaţi, cu sprâncenele încruntate. Să vedem... nu mă las să ştiu că mă îngrop în datorii... Ce? suntem la ananghie?... cu zoru merge... tiu, mascara!... Doctorul îngheţase. Cu şervetul la gât, cu obrajii clăbuciţi de săpun, urmărea prin oglindă voltele briciului din mâna care făcea gesturi dezordonate. „Iacă, s-a enervat, gândea el. Cine dracul l-a pus şi pe ăsta să deschidă vorba tocmai când e cu briciul la gâtul meu?” Doctorul sta ca pe ace şi nici nu îndrăznea să se ridice de pe scaun. Deodată un suspin prelungit se auzi în fund şi perdeaua orientală de mărgele colorate începu să palpite uşor. Sprâncenele lui Nicu Politicu s-au descreţit. Domolit într-o clipă, şopti cu blândeţă: — Olimpia, nevastă-mea, e nevricoasă... astă-noapte a avut stenahorie... i-a venit aşa de la inimă... Şi înainte de a sfârşi vorba, Olimpia apăru în cadrul uşei. O brunetă cu ochii albaştri; foarte voluminoasă, într-un capot roşu, decoltat; vorbea puţin cepeleag, c-un glas plângător, întretăiat de suspine lungi din fundul inimei. — E drept asta, d-le poliţai? Bietul frate-meu Nicola... Bătrân şi văduv, are şi o copilă. Cine trebuie să-l îngrijească, dacă nu eu, sora lui bună?.. Cum se poate să-l lăsăm pe mâni străine?... Aah! Penelopa, cumnata mea... scorpia asta îl duce de nas pe prostul de Stamati. Şi într-un plâns cu hohote şi sughiţuri începu să povestească pe larg cum douăzeci de ani au trăit ca fraţii, şi acum au ajuns la cuţite... * Mai bine de douăzeci de ani trăiseră cumnaţii în armonie. A trebuit să vină scrisoarea asta din America, pentru ca deodată să învrăjbească cele două familii. O luptă surdă la început se declarase între cafenea şi frizerie: orice relaţii erau întrerupte, încordarea creştea pe fiecare zi. „Unde trebuia să descindă Americanul?” „Care dintre cele două familii avea dreptul sau datoria de găzduire?” Deoparte fratele, de cealaltă parte sora. Nici una din părţi nu voia să cedeze. Febril se lucra în ambele părţi. Se făceau pregătiri pentru primirea Americanului. Stamati se împrumutase ca să-şi facă mobilă nouă. Nicu Politicu îşi renovase complet frizeria. Rudele şi prietenii, de o parte şi de alta, se grupau solidari în jurul celor două familii, formând două partide ostile. Lupta se înteţea tulburând armonia din sânul coloniei elene. Consulul, cu abilă diplomaţie, stăruise pentru o împăcare. Încercarea nu reuşise. O ură de moarte despărţise colonia elenă în două. Duşmănia dintre cele două tabere creştea. Unde avea să ajungă? * Trecuse destul timp de la primirea scrisorii. Într-o după amiază înăbuşitoare, pe când Stamati visa ca de obicei cu capul rezemat pe mâni, Petrache Hulub se opri în dreptul cafenelei. Nu mai aruncă scrisoarea grăbit ca altădată. Zâmbind uşor, poştaşul se aplecă şoptind misterios. — A venit!.... Ţi-am adus-o!... E de la fratele din America. Stamati tresări. Cu degetele tremurătoare scotoci buzunarul vestei şi puse repede câţiva lei în palma poştaşului. Pe nerăsuflate citi Stamati scrisoarea. Nicola îl înştiinţa că desface tot avutul. Vinde casa şi plantaţia de cafea. Până în două luni, cu ajutorul lui Dumnezeu, el şi fata vor fi la Marsilia. Deacolo, pe un vapor francez, vor veni la Sulina. Vestea se răspândi în tot portul. Era deci lucrul sigur, Nicola Marulis se întorcea din America. Cafeneaua lui Stamati era ticsită de lume ziua şi noaptea. Poliţia ajunsese de la o vreme foarte îngăduitoare lăsând – împotriva legei – deschis localul până dimineaţa. Şeful poliţiei, de obicei foarte scrupulos în serviciu, găsise şi formula salvatoare cu care să se acopere la nevoie: cafeneaua lui Stamati putea face excepţie, fiind chiar în faţa debarcaderului, călătorii nu aveau unde să aştepte plecarea vaporului poştal de cu noapte. — Ei, când soseşte Americanul? Întrebau unii din uşa cafenelei. — E pe drum, răspundea Stamati radios, trece acum oceanul. După socotelile făcute Americanul trebuia să fie plecat de mult. Şi nici o ştire. Stamati numără înfrigurat zilele. într-o dimineaţă sosi şi telegrama aşteptată. „La sfârşitul lunii plecăm din Marsilia, cu vaporul Tabor în cursă regulată”. În sfârşit Stamati respiră uşurat. Telegrama trecu din mână în mână. La agenţia companiei Fraissinet mersul vapoarelor fu studiat cu de-amănuntul. S-a calculat matematic timpul, distanţa şi viteza vapoarelor în curse. În sfârşit... într-o dimineaţă se înălţă tricolorul Republicii Franceze fluturând maiestos la balconul agenţiei Companiei Fraissinet. Pe o tăbliţă neagră, la fereastra biroului dinspre chei, era scris cu cretă: „Azi, după amiază, soseşte în port vaporul Tabor cu mărfuri şi călători”. Vestea s-a răspândit ca fulgerul în tot oraşul. „Vine Americanul! Vine Americanul!” îşi spuneau unii altora, şi toţi cătau instinctiv spre mare ca să zărească urma fumului vreunui vapor în larg. Dactilografele, băeţii de pe la birouri îşi părăsiră lucrul şi, înarmaţi cu binocluri şi lunete, priveau în depărtare cercetând orizontul. Încărcarea la unele vapoare din port se oprise pe la amiază. Mulţi hamali lăsau lucrul baltă şi se duceau să aştepte sosirea vaporului francez. Prăvăliile, birourile, cafenelele se goleau. Munca întreruptă, lumea forfotind pe chei, portul întreg parcă era gata să intre în frigurile unei greve generale. Când apăru sus, la farul cel mare, o flamură albă c-o bulă roşie la mijloc, semnal de recunoaştere a unui vas la orizont, toată lumea se îndreaptă în goană spre debarcader. Bătrâni, tineri, femei, toţi alergau gâfâind întrecându-se pentru a prinde câte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. Toţi voiau să fie faţă la momentul palpitant al debarcării, să vadă de aproape cu ochii lor pe Americanul care sosea. La casele din faţa portului toate ferestrele erau deschise în lături, femeile bătrâne priveau de sus, cele mai tinere ducându-şi copiii în braţe se luptau îmbrâncite prin mulţimea care se îmbulzea într-o hărmălaie infernală la capătul schelei. Nişte hamali, pe jumătate goi, cu sacii pe umeri, plini de praf, aşa cum se găseau pe vaporul la care tăiaseră poşta de încărcare, se înghesuiau şi ei să intre pe ponton. O droaie de copii dezmăţaţi să căţărau pe balustrade. Un gardist bătrân, leoarcă de sudoare, îi plesnea fără cruţare c-o vână de bou. Grănicerii, cu baionetele la arme, făcură cordon şi izbutiră cu paturi de puşcă să ţină în loc valul omenesc care ameninţa să rupă bariera. O parte din lumea respinsă dădu năvală la bărcile legate la chei. Alţii se urcară pe un mic remorcher care se aplecă pe o coastă gata să se răstoarnă peste cap. Numai în ziua de Bobotează, când se aruncă crucea în Dunăre, se mai aduna atâta lume în port. Pe ponton, după ordinul Căpitanului de port, nu fură îngăduite decât notabilităţile, rudele şi prietenii. La mijloc, între consulul grec şi preşedintele comunităţii elene, intrase de curiozitate numai, şi câţiva dintre şefii autorităţilor române din localitate. Familia Stamati în dreapta, familia Nicu Politicu în stânga. Grupe compacte de rude şi partizani formau două tabere ostile care fierbeau înăbuşit. Pe Stamati, de nerăbdare, îl apucase un fel de tremur nervos. Simţind că i se moaie genunchii, pipăind uşor, se rezemă de balustradă. Cu ochii ţintă în largul mărei, fără să scoată nici o vorbă, aştepta. Între buzele-i vinete strângea inconştient un muc de ţigară stins de mult. Penelopa, lângă el, se ţinea bine. Demnă, severă, stăpână pe sine, sta măreaţă în rochia ei galbenă, coajă de lămâie, culoarea favorită. Nicu Politicu, înfierbântat, se frământa pe loc făcându-şi vânt cu pălăria. Îşi trecea nervos degetele uscate prin păru-i bogat, gras de pomadă, şi fuma ţigară după ţigară aruncând pe nări cu violenţă două coloane de fum înecăcios. Pilotina, dezlipită de chei, aluneca lin pe luciul apei ca o pasăre uşoară gata să-şi ia zborul spre larg. Ducea pilotul să întâmpine vaporul care creştea în zare văzut cu ochii liberi. De-odată, din mulţime, răsună o voce groasă de bas răguşit: „nu-i „Tabor”... e un cargobot”. Vorbise Barba Spiro, capul pilot al Comisiei Europene. Toţi ochii se aţintiră în larg. Nimeni nu voia să creadă că nu-i vaporul aşteptat. Un tânăr din partidul lui Nicu Politicu, cu-n binoclu turtit în dreptul ochilor, izbucni triumfător: — E chiar „Tabor”... nu vezi că are coşul alb? — Ti!... Diavolo!... şi ce-i dacă are coşul alb? Numai un câine e scurt de coadă? — Nu mai vezi bine, Barba Spiro. Ia binoclu şi ai să recunoşti pe „Tabor”. — Chi-ta-xi, mutra Fasulaki... a ajuns vremea ca oul să înveţe pe găină. Eu am îmbătrânit în pilotaj şi n-am nevoie de binoclul tău. Poţi să te chiorăşti şi cu luneta astronomică şi tot n-ai să cunoşti nimic. Nu vezi că n-are cabine la pupă? E un cargobot simplu, sfârşi bătrânul încruntat şi mânios. Două tabere se formară. E „Tabor”, strigau unii cu mâinile întinse spre larg. „Ba nu-i „Tabor”, răspundeau alţii cu pumnii încleştaţi. Erau gata să se încaiere. Se făceau pariuri asupra vaporului care se apropia, când Barba Spiro cu mâna pusă cozoroc la ochi, se pronunţă definitiv strigând răspicai: — E un cargobot românesc, tip Constanţa. Vapoarele de la S. M. R. au coşurile albe ca şi cele de la Fraissinet. Numai când vasul se apropie intrând pe gura Dunărei, toţi ochii recunoscură în tricolorul ce fâlfâia în vânt galbenul românesc, în locul albului franţuzesc pe care-l aşteptau cu toţii. O nemulţumire generală izbucni în mulţime. Unii coborâră de pe debarcader. Lumea se răspândea pe chei. Şi tot necazul se revărsă pe capul bietului agent al companiei Fraissinet. „Pentru ce agenţia anunţă sosirea vaporului, dacă nu-i sigură când vine?" Tocmai târziu, sub seară, sosi şi „Tabor”, vaporul aşteptat. Lumea dădu din nou năvală la ponton. Grănicerii formară în pripă un cordon puternic, rezistând pe poziţie asaltului mulţimei. Trei mugete prelungi, aruncate de sirena vaporului, cutremurară văzduhul. Ancora se rostogoli de sus în mijlocul Dunărei, târând lanţul după ea cu-n zăngănit asurzitor. Şi falnic, uriaş, „Tabor” îşi tăie drum spre malul negru de lume. Având puţină marfă, vaporul era aşa de ridicat deasupra apei, că privitorii de pe mal îşi strâmbau gâtul ca să privească în sus, să vadă mutrele călătorilor de pe punte. Care era cel aşteptat? Nimeni nu-l putu descoperi. Lumea pe vapor se mişca dintr-un bord în altul, în lumina scăzută a asfinţitului. Un băiet de jos, din mulţime, strigă în gura mare, arătând cu degetul: — Uite, colo sus, o hărăpoaică pe vapor! Toţi îşi aţintiră ochii spre punctul arătat. „O negresă, o negresă...”, repetară câteva glasuri şi mai multe mâini se înălţară din mulţime, arătând în sus. Lângă scară, rezemată de balustradă, o siluetă graţioasă, se profila ca o statuie aşezată la înălţime pe puntea vaporului. Figura-i neagră se distingea în contrast cu întreaga-i îmbrăcăminte albă din cap până la picioare. În loc de pălărie, un fel de turban înfăşurat bizar, cu două colţuri ca nişte corniţe în faţă, un voal de muselină argintie îi unduia la spate în bătaia vântului. Toate privirile mulţimei erau atrase de fiinţa aceea exotică, necunoscută, care privea ţintă în jos, la furnicarul omenesc ce se agita pe mal cu nerăbdare. Manevra de acostare mergea încet. Bătea un vânt dinspre Apus. „Prea departe a ancorat... trebuie să pună maşina înapoi”, ziceau unii. – „Prea aproape a ancorat... trebuie să pună maşina înainte, ca să apropie pupa de mal...”, spuneau alţii. Fiecare se simţea dator să-şi susţină sus şi tare părerea sa asupra manevrei făcută de pilot. Critici în gura mare, discuţii violente – căci grecul se naşte marinar, şi în afară de orice meserie el e căpitan de... vapor, caic sau barcă. Doctorul portului intră grav pe bord. După câteva minute apăru în capul schelei cu patenta de sănătate în mână. Cu glas tare, răspicat, pronunţă cuvântul sacramental aşteptat de toată mulţimea înfrigurată: liber! Cel dintâi care se repezi în sus pe vapor fu Ahile Xidias – era dreptul lui, ca şef al hamalilor la vapoarele poştale. În capul scării un bătrân mărunţel aştepta uluit, între două geamandane umflate. Ahile se năpusti asupra lui, îi smulse geamandanele şi cu ele în mână, începu să-l îmbrăţişeze pe bătrânul care privea zăpăcit, strivit de încleştarea braţelor încărcate cu geamandanele lui. — Nicola!... bre!... Nicolachi mu!... nu mă cunoşti?... Ahile bre!... varu-tău bun... şi-l ţocăia pe amândoi obrajii cu buzele lui groase şi răsfrânte. Numai îmbrâncit de celelalte rude care năvăliră grămadă pe punte, Ahile fu dezlipit de vărul său Nicola Marulis. Îmbrăţişările, sărutările nu se mai sfârşeau, Nicolachi! Nicolachi! se auzea repetat mereu printre suspine şi exclamaţii, Stamati, ştergându-şi lacrimile, ofta din fundul inimei, Olimpia cea plângătoare bocea în hohote ca la înmormântare. După rude veniră prietenii, şi toată mulţimea curioasă, care rupse cordoanele, se înghesuia să-l pipăie, să-l vadă măcar mai de aproape. Bătrânul, buimăcit, cu vederea împăienjenită, căta în neştire, fără să recunoască figurile celor care-l îngrămădeau, înăbuşindu-l într-o hărmălaie cumplită. Luat pe sus cu alai, fu coborât pe debarcader. Acolo numai se dezmetici o clipă şi începu să cate cu disperare în jurul lui, parcă pierduse ceva în urmă pe vapor. Buzele îi tremurau, repetând mecanic nişte vorbe pe care nimeni nu le înţelegea. — Caută bagajele, zise unul din mulţime. — Aici, aici... n-ai grijă, sunt în mâna mea, răsună un glas profund de bas răguşit. Ahile Xidias cobora de pe vapor încărcat de geamandane. Şi la spatele lui, în capul scării, se ivi deodată silueta zveltă a negresei pe care lumea de pe chei o văzuse pe puntea vaporului la acostare. — Evantia! Evantia! strigă bătrânul înviorat, pronunţând câteva cuvinte într-o limbă neînţeleasă. — Fata mea... adăugă el stânjenit, într-o grecească stricată, cu-n fel de sfială în glas. Se făcu un moment tăcere. Toate privirile se îndreptară curioase spre vapor. Evantia, intimidată de atâţia ochi care o fixau, păşea încet, coborând scara cu atenţie. De pe ultima treaptă o înşfacă în braţe Olimpia, care începu s-o sărute, fără să poată vorbi, din cauza că o pălise un nou ropot de plâns zgomotos. Penelopa, hotărâta, c-o mişcare bruscă a coatelor îşi făcu loc, cuprinse talia fetei şi o atrase cu blândeţă şi siguranţă spre ea. Fata căta speriată, fără să înţeleagă ce vor femeile acele care se îmbulzeau în jurul ei. Cu greu îşi tăie drum printre braţele care se întindeau s-o cuprindă. Coborî pe mal, strângând la piept o legătură făcută dintr-un şal de lână, în care se simţea că mişcă o vietate. — E un căţel... — Ba nu... o pisică. Şi câţiva copii îşi apropiau capetele, curioşi să vadă mai de-aproape. Un băieţel îndrăzneţ întinse mâna să pipăie. Şi deodată din legătură zvâcni nervos un căpuşor zburlit cu nişte ochi sclipitori ca două gămălii lucitoare. Speriat băiatul îşi retrase mâna şi izbucni emoţionat: „O maimuţă!... e o maimuţă!” — Harăpoaica aduce o maimuţă! strigau copiii bucuroşi că făcuseră o descoperire aşa de minunată. Tot alaiul se puse în mişcare. Americanul obosit, călca greoi, ţinut de ambele braţe, de o parte de Stamati, de altă parte de Nicu Politicu. În faţa cafenelei mulţimea se opri nehotărâtă. Stamati împingea uşor spre intrare. Americanul nu pricepea de ce Nicu Politicu îl trăgea de braţ înainte. „Aici... aici... la cafenea! strigau unii din mulţime.” „Înainte... înainte, la frizerie!” strigau alţii îndârjiţi. Americanul se oprise năucit, nehotărât, în grămada de oameni care striga tălăzuindu-se pe loc. Conflictul fu tranşat de glasul de taur al lui Ahile Xidias: — S-a făcut!... Bagajele sunt sus la Stamati. Americanul fu împins cu hotărâre peste pragul uşei înăuntru. Mulţimea se răspândi prin port. Partidul învins se retrase protestând zgomotos. Nicu Politicu vânăt, cu pumnii încleştaţi, intră în casă bombănind printre dinţi: — Care va să zică merge cu zor aşa forţat să sechestreze un om... să vedem... Olimpia căzuse într-un fotoliu de frizerie, apucată de un sughiţ nervos, pe când plângea în hohote. Două vecine, ca s-o potolească, îi fricţionau tâmplele, golind un clondir întreg de odicolon. Toată noaptea Americanul a stat treaz, cu mâinile sub cap, cu ochii în tavan. Evantia, după atâtea zile şi nopţi pe apă, se credea tot pe vapor. Aţipea şi tresărea. I se părea că se învârteşte casa cu totul. În pat, maimuţa speriată, se lipea tremurând ca frunza, în şalul ei de lână. Şi ochişorii, care sclipeau ca două scântei, priveau fix în ochii fetei, voind parcă să-i spună ceva, în limba ei, stăpânei care o întreba mângâind-o. — Lulu, ţi-i frig sau ţi-i frică? Spune, Lulu... CAPITOLUL IV   Dimineaţa Penelopa le servi la pat musafirilor cafea cu lapte, unt de bivoliţă şi marmeladă englezească. Cu îngrijiri materne ajută pe Evantia să se îmbrace... Îi pieptănă părul bogat şi, sărutând-o pe amândoi obrajii, îi spuse cu duioşie: „De azi înainte să ştii că ai o soră mai mare care te iubeşte; în ea trebuie să ai toată încrederea”. După ce Americanul cu fata se coborî jos în cafenea, Penelopa rămase sus ca să gospodărească prin casă. Cu ocazia asta ea cotrobăi curioasă prin toate bagajele Americanului. Dar nu găsi nimic care s-o poată interesa. O singură hârtie-monedă de cinci dolari află într-un carnet soios. O scoase cu atenţie, o examină cu admiraţie la geam în lumină şi o puse la loc. De dimineaţă lumea începu a se aduna la cafeneaua lui Stamati. Consulul, preotul şi toţi notabilii coloniei elene erau în păr. Unii, gravi, beau cafele turceşti; alţii, nervoşi, fumau aşteptând cu nerăbdare coborârea Americanului. Afară mulţimea amestecată se mişca pe chei, cu ochii la uşa de sus de la balcon. Maimuţa, agăţată c-o labă de balustradă, făcea acrobaţii, privind curioasă la lumea de jos. Câţiva copii o zădărau şi-i aruncau bucăţi de covrig, pe care ea le prindea cu degetele de la picioare. Consulul, diplomat prevăzător, ca să prevină izbucnirea certei dintre cele două partide, trecu în dreapta Americanului şi făcu semn preotului să treacă în stânga. Evantia, fragedă, surâzătoare, era în compania galantă a tânărului secretar Fifachi Papagalanis, nepotul consulului. Stamati îngândurat mergea alături de Ahile Harapul, care ducea radios pardesiul Americanului pe mână. Nicu Politicu, crunt, urma alaiul, bombănind cu parapon. După ce au trecut în revistă birourile de comerţ, vapoarele, elevatoarele, au vizitat biserica elenă care avea mare nevoie de reparaţii, şcoala coloniei şi noul local, rămas neisprăvit. — Din banii noştri s-a făcut tot ce se vede aci, zise cu mândrie consulul. — Acum timpurile sunt grele, ani de criză, portul merge prost, de jos din patrie nu mai vine nimic, adăugă cu amărăciune profesorul grec, venit de la Atena. Toţi ochii se îndreptară în spre American. Se aştepta o promisiune, o declaraţie, un cuvânt. Nimic. Nici o vorbă. După ce clătină uşor din cap, Americanul îşi luă aceeaşi mască enigmatică, rigidă. Dejunul s-a luat la consulat, într-un cerc intim. Seara, la Clubul elen, agapă pentru o sută de tacâmuri în onoarea Americanului. Sala împodobită cu ghirlande de verdeaţă şi steguleţe de toate culorile, adunate de pe la vapoarele din port. La intrare, pe fundul alb-albastru al unui imens steag grecesc, o inscripţie în litere elene: Ura! zito! bine ai venit, fiu al Eladei. Americanul a fost sărbătorit ca un adevărat erou antic, întors în patrie după o lungă odisee. S-au ţinut discursuri înflăcărate, slăvind tăria şi calităţile sufleteşti ale naţiei elene, care nu uită patria, ori în ce loc s-ar găsi pe faţa globului. S-a amintit numele marilor patrioţi, fala lumei, care prin muncă şi pricepere au strâns averi fabuloase şi le-au dăruit pentru mărirea şi întărirea patriei, S-a vorbit de Zapa, care a făcut averea aici la Dunăre şi a lăsat-o pentru Zapionul de la Atena, renăscând anticele jocuri olimpice. Averof, care a întărit flota cu unul dintre cele mai formidabile cuirasate din lume. Embiricos, plecat de la Brăila şi stabilit la Londra, a făcut una dintre cele mai renumite companii de navigaţie transatlantică. În jurul mesei, în faţa paharelor, s-au dezbătut toate chestiile importante cu privire la interesele coloniei elene. Şi cum se găseau numai între ei, discuţia se întinse şi asupra unei delicate chestiuni: concurenţa evreiască în comerţul pe apă; lucru care producea mare parapon şi năduf în sânul coloniei elene. Logaridis, bătrânul înţelept al portului, vorbi cu toată autoritatea: „Cine nu ştie că din antichitate încă numai noi am stăpânit comerţul pe apă în părţile acestea ale Dunărei şi Mării Negre? Aici la gurile fluviului au fost pe rând stăpâni: turcii, ruşii, acum românii, dar comerţul de cereale în mâna noastră a fost întotdeauna. Numai de câţiva ani au început evreii să coboare la Dunăre. Ce caută, mă rog, dumnealor, aici în comerţul nostru de cereale? Pentru ce mă rog şi-au lăsat dumnealor prăvăliile de manufactură şi s-au apucat de grâne, venind peste noi în porturi? Pentru ce să ne încalece dreptul nostru? De ce să ne ia pâinea de la gură? Asta-i specialitatea noastră. Nu s-a pomenit niciodată până acum ca evreii să intre în afaceri de vapoare şi şlepuri. Noi de ce să ne apucăm? Comerţul pe apă e doar meseria noastră”. Consulul, om fin, ştia să explice cele mal subtile chestiuni şi să dea păreri şi soluţii potrivite în situaţiile cele mai dificile. „Salvarea, începu el cu gravitate, nu poate veni decât de la capitalul plasat de noi în comerţul dunărean. Mă rog, nu observaţi deosebirea în sistemul de comerţ al evreilor? Grecul a rămas la vechile obiceiuri. Fiecare lucrează aparte. Evreul care vine aci nu lucrează pe cont propriu. Fiecare, reprezintă o mare casă de comerţ. Ei au la spate marea finanţa evreiască. Ce putem face? Unde e salvarea? Să vie cât mai multe capitaluri greceşti aci la Dunăre. Să se facă societăţi pe acţiuni, bănci, case de export şi numai atunci vom putea ţine piept concurentei evreieşti în porturi.” În valuri de şampanie, în acordurile unui concert de şase mandoline, până după miezul nopţii sa exaltat patriotismul şi filotemia elenă. * În tot portul se comenta în felurite chipuri apariţia Americanului. Pentru mulţi înfăţişarea lui produsese o adevărată deziluzie. Se aşteptau să vadă un chip falnic de american veritabil, după închipuirea lor, nu un moşneag mărunţel şi slăbănog, care mergea crăcănat, târşind puţin piciorul drept. Atâţia ochi îi cântăriseră, de la sosire, bagajele. Prea puţine: două geamandane vechi, o ladă de lemn şi un balot cu aşternuturi, Atâta tot. „Poate, ziceau unii, îi vine în urmă cu alt vapor grosul bagajelor”. Cei mai mulţi nu înţelegeau cum poate un grec adevărat să aibă o copilă arăpoaică. Asta nu s-a mai pomenit. „O fi crescând-o poate de suflet”, îşi dădu părerea un pilot bătrân, cunoscut ca om bisericos. Ce eveniment a fost în tot portul, când s-a aflat că Americanul a schimbat o hârtie de zece dolari la Banca Eleno-Română! Vestea trecea ca fulgerul prin toate cafenelele, şi suma creştea mereu de la zece la sute şi mii de dolari. Ahile buzatul se jura, la cafeneaua piloţilor, că văzuse cu ochii lui când a depus Americanul la bancă un pachet mare de bumăşti. — Nu lei româneşti, sau leptale greceşti, dolari, dolari adevăraţi! şi când rostea cuvântul dolari, sugându-şi buzele lui groase de harap, îi lăsa parcă gura apă. Unii mai cuminţi nu puteau crede că Americanul a venit, atâta drum, cu sume mari la el. Dar toţi erau siguri că trebuie să aibă banii depuşi la bănci în străinătate. Câţiva începură chiar să sondeze la poştă şi la Banca Eleno-Română, pentru a prinde momentul când ar sosi vreun cec, sau vreo scrisoare de valoare din străinătate, pe numele Americanului. — Ei, l-ai văzut? Ce zici? întrebă la cafenea Calman pe Hascal. Amândoi magazioneri la aceeaşi casă de cereale. Jucau table, Ghiulbahar, în fiecare seară. Când pierdea Hascal, plătea o cafea turcească. Când pierdea Calman, plătea o bucată de rahat, pe care Hascal o împacheta în hârtie şi o ducea acasă lui Mişu, un nepoţel de cinci ani. — Ei ce zici de American? — Ce zic? Eu zic atâta: că n-are fason de American. În viaţa mea am văzut doar Americani, au altă croială. — Ai auzit că l-au dus la biserică, la şcoală, i-au dat banchet la club? — Ei şi dacă? A zis el vreo vorbă? — Nimic n-a zis. Au vrut ei să-l tragă de limbă. Da ce el îi prost să zică ceva? El nu ştie că orice vorbă scoasă e o poliţă? Ştie să tacă. Asta înseamnă că ori e un vulpoi bătrân, ori îi un calic. Mă rog, să trăim şi să vedem. Da eu atâta ştiu, că nu vine aici nimeni cu bani. Toţi vin aici ca să facă bani. De câte ori cobora în cafenea, Americanul, era înconjurat de rude, prietenii şi compatrioţi. Îi spionau toate mişcările, îl pândeau, îi aţineau calea ca să-i vorbească, să-l sfătuiască. Fiecare ţinea să-i facă un bine. Unii îi propuneau afaceri sigure, rentabile, câştiguri fabuloase în cel mai scurt timp posibil. Alţii îl povăţuiau cu grijă, să fie prevăzător; să nu aibă încrederea în oricine, să fie cu ochii în patru; să nu-şi bage capitalul în afaceri riscante. Critică, zâzanie, duşmănie, răscolise în jurul lui Americanul, fără să bănuiască măcar. În fiecare zi misiţii, care mişunau în port, îi aduceau oferte, ocazii rare de şlepuri, remorchere, elevatoare, diverse combinaţii de acţiuni în bănci, petrol şi societăţi de asigurare pentru transporturi pe apă. Americanul tăcea. Din ziua în care debarcase văzuse încurcătura în care intrase. Toţi îl credeau bogat. Ce trebuia să facă? Să strige în gura mare că-i un pârlit? Nimeni nu l-ar fi crezut. Tăcea şi aştepta. Îşi compunea o mască rigidă, de nepătruns, şi ca un melc se băga în găoacea lui. Tăcut, închis, el abia răspundea la întrebări. Vorbea încâlcit. Amesteca vorbe româneşti şi franţuzeşti într-o grecească scâlciată. „Bietul om şi-a uitat limba părintească”, ziceau unii. „Mare vulpoi trebuie să fie moşneagul ăsta”, ziceau alţii care zadarnic încercau să-l tragă de limbă, să afle gândurile şi planurile ce cloceau în mintea lui. Ce aştepta? Simţea că îl apasă inima şi-i vin pe buze mărturisirile ce trebuia să le facă fratelui său, dar amâna în fiecare zi o explicare completă, dureroasă. Ce avea să urmeze? Ce rost putea să-şi facă? Nu avea decât o speranţă: fata. Admirată, preţuită, era singurul capital de plasat. Pe urma ei aştepta să-şi facă şi el un rost în lume pentru bătrâneţe. Ca să mai răsufle, să scape de cei care îi aţineau calea, se strecura tiptil pe din dos şi o lua agale pe malul mărei, umbla răzleţ, posomorit, pe plaja pustie. Când obosea, se aşeza la capul digului, pe scara farului verde. Acolo rămânea până târziu cu-n ciot de lulea între dinţi, cu ochii pierduţi pe luciul mărei. Ofta şi aştepta... o întâmplare, un eveniment ce trebuia să cadă de undeva. Ca marinarul pierdut în singurătatea apelor pustii, căta un punct de sprijin, o pânză albă în ceaţa orizontului. * Într-o seară, pe când Americanul se întorcea posac şi amărât spre casă, îi tăie drumul englezul Pott. Un levantin uscat şi spân, care vorbea greceşte mai corect decât englezeşte. — Hai să bem o cafea împreună. Am să-ţi explic planul unei. afaceri minunate. Dar nu vreau să ne audă nimeni. Să intrăm pe din dos la clubul marinarilor englezi. De-o săptămână sta el la pândă. Voia să-l prindă pe American singur, ca să-i vorbească, în patru ochi. Pe chei, între Cercul marinei şi biserica anglicană, era o casă originală, tipul unei construcţii de colonii. Pe dinafară, pereţii de tablă ondulată, pe dinăuntru de lemn de tei lustruit. Deasupra uşei o firmă: „British Siemens Institute”. Misterios, păşind în vârful picioarelor, intră englezul înăuntru. Americanul îl urmă cătând oarecum îngrijat, învăluit parcă în taina unui complot. Lumina slabă. Într-o sală mare trei biliarde englezeşti cu buzunări la colţuri. Mese cu jocuri de table, şah şi ping-pong. În altă sală erau rafturi de cărţi; pe mese movile de gazete şi reviste englezeşti. Pe placarde, cu litere mari, scria: „Consumaţi lapte, cafea, ceai, limonada. Nu vă otrăviţi cu alcool”. Spirtoasele, sub orice formă, erau cu desăvârşire interzise în acest local ridicat în Sulina de o societate de temperanţă de la Londra. Măsura se respecta cu stricteţe. Dar marinarii englezi intrau aci gata beţi turtă; după ce cutreierau toate cârciumile din port, nimereau în acest puritan institut de temperanţă. În seara aceea localul era gol. Numai un bătrân, vânăt la faţă, cu nasul roşu, moţăia cu pipa între dinţi, în faţa unei ceşti de ceai. Era intendentul Mister Blak. Beat în permanenţă. Nu-i plăcea decât Jamaica turnată în ceaşca de ceai. Pott făcu un semn şi Mister Blak, după ce aduse două cafele, se retrase discret pe uşa din fund. — Iată despre ce-i vorba, începu englezul în şoaptă, formăm o societate de salvare la Dunăre. Trebuie să intri numai decât şi d-ta în grupul nostru. Salvarea vapoarelor înnămolite rămâne tot cea mai bănoasă din toate afacerile de pe Dunăre. Cum crezi că a făcut avere piratul de Calavrezo? Se înţelegea cu unii căpitani care puneau vaporul pe uscat şi el se ducea să-l salveze... Preţul era dinainte stabilit. Şi Lloydul englez plătea asigurarea în lire, bani gheaţă. Biroul meu are şase agenţii de vapoare şi reprezintă, aci la Dunăre, cea mai mare societate de asigurare pe apă din toată lumea: Lloydul englez. — Bine, făcu Americanul jenat, dar pentru asta se cere un capital mare... — Nu ţi-am cerut nimic, îl întrerupse Pott zâmbind, vreau numai să te avem în grupul nostru. Atât pentru moment... Şi Pott îşi desfăşură planurile bine studiate. Avea asigurate în buzunar Comisia Europeană şi autorităţile române. Făcuse leafă şi da gratificaţie telefoniştilor ca să-i anunţe întâi lui orice înnămolire de vapoare pe canalul navigabil. Târziu, când au ieşit pe chei, amândoi s-au oprit privind cu admiraţie un vapor cu două coşuri, ancorat pe malul opus. — Aşa ceva ne trebuie, zise Pott, e Bertilda; are nişte pompe grozave. Vine anume aici la Dunăre în fiecare an trimisă de o societate de salvare de la Stambul. Stă la pândă şi aşteaptă. Nu se poate, mai cu seamă spre toamnă, să nu-i cadă ceva în mână. Ascultă-mă pe mine, tot salvarea e cea mai formidabilă afacere la Dunăre. * Într-o zi debarcă din vaporul poştal, ce venea de la Galaţi, un domn grav cu mustăţile castanii bine ceruite, purtând sub braţ o elegantă servietă de marochin c-o monogramă de argint. Pe ponton îl îmbrăţişa călduros poliţaiul Petrăchel Petraşcu. Fusese colegi în şcoala militară. Gaston Popescu, maior de cavalerie, în rezervă, vechi clubman, crupier abil, deschisese în Capitală, în tovărăşie cu Pyncus Iacobsohn, un comptuar Româno-American; credit intern şi extern, import şi export. „Cine o fi şi ce caută?” se întrebau toţi agenţii intrigaţi de prestanţa acestui necunoscut personagiu. Misiţii, copoi de rasă, începură să-i miroase urmele. Şi seara toţi se minunară văzându-l la birtul lui Gherase, în capul mesei, între poliţai şi American. Vreau să te bag în petrol, spunea maiorul într-o dulce surdină. N-am avut onoare să te cunosc dar camaradul meu de arme Petrăchel mi-a vorbit despre d-ta. Tot el, poate să-ţi dea referinţe despre mine. Ascultă-mă, ai să-mi mulţumeşti toată viaţa. Cea mai frumoasă afacere în ţara noastră rămâne tot petrolul. Americanul asculta cu răbdare deşi prea puţin pricepea din câte auzea despre perimetrii, redevenţe, consolidare şi acţiuni. Iar când se încearcă să spună şovăind că nu are capital, maiorul îl bătu protector pe umăr. — Mon cher, nu ţi-a cerut nimeni nimic, vrem numai să vii în regiunea noastră, să te convingi singur cu ochii dumitale, să vezi perimetrii ce posedăm în exploatare. Ţinem mult să te avem în grupul nostru. Şi, după ce comandă o sticlă de şampanie, scoase din servietă o schiţă de plan cu regiunea Morenilor. La plecare, lăsă pe masă un bacşiş regal. Căci aşa era maiorul, foarte galanton. Într-o zi arunca un bacşiş de o sută şi a doua zi, se împrumuta c-un pol. Fără capital împrumuta de oriunde, mândru, căci datoriile mari, zicea el, dovedesc puterea creditului de care dispune cineva pe piaţă. Cum putuse acest om să facă datorii de câteva milioane, era un mister. Despre el se povestea că lăsând la Paris o groază de datorii, le trimisese din ţară creditorilor câte un anunţ de înmormântare. Un grec venit de la Odessa pentru export de icre negre, îi propusese Americanului o afacere frumoasă de pescuit, la larg, cu vapoare speciale ca în Marea Nordului. Un altul ţinea să-l introducă într-o societate care se forma în vederea unei fabrici de celuloză pentru hârtie din trestie. Deşi nimeni nu-i cerea imediat bani, rudele, prietenii, compatrioţii, erau alarmaţi de toate aceste propuneri făcute de străini. Când se zvoni în port că Americanul are de gând să intre în petrol fu o disperare generală. Grecii spumegau de mânie. Discuţii violente urmau prin cafenele şi toţi criticau, în gura mare, amestecul străinilor în afacerile locale de pe Dunăre. Orice propunere venită din afară era socotită ca o încercare de evadare a capitalului aşteptat, era un fel de trădare a intereselor comunităţii elene. Afară de aceste propunerii pentru întreprinderi care reclamau mari capitaluri, Americanul primea zilnic cereri de a sprijini diverse invenţii şi născociri, care aveau să-l facă în scurt timp celebru, aducându-i în urmă câştiguri fabuloase. Un mecanic grec voia să înlocuiască elicea vaporului c-o turbină proprie, utilizând presiunea apei de jos în sus, bazându-se pe principiul, zicea el cu mândrie, tot al unui grec: Arhimede. Un alt mecanic se ocupa cu pasiune de aviaţie. Avea gata prototipul unui avion special, care trebuia să meargă prin aer, pe apă şi pe uscat. Îi trebuia numai motorul. Corpul îl fabricase singur. Pentru aripile care erau îmbrăcate în mătase, sacrificase rochia de nuntă a nevestei. Erau şi români care veneau să-i ceară o mână de ajutor. D-l Efrim Gâltan, institutor, se prezentase fără folos la Comandamentul Marinei, c-o invenţie originală. „E trist dar adevărat, scria el indignat, ca român în ţara mea să nu fiu încurajat, nevoit să mă adresez unui generos străin...” De unde şi până unde îi intrase lui Gâltan în cap ideea de a înlocui la bărci şi la şalupe, lopeţile şi elicea cu nişte braţe metalice cu încheieturi, care să imite mişcările de înot ale labelor de broască. Un agent sanitar, cunoscut în port sub numele de Javra, care lucra la dezinfectarea şi deratizarea vapoarelor suspecte, venite din porturile contaminate, susţinea că a inventat un fel de etuvă şi un aparat mai bun decât Clayton, care poate să asasineze în două minute nu numai şoarecii dintr-un vapor ameninţat de ciumă, ci şi ploşniţe şi puricii de orice vârstă. Un grup de barcagii greci, constituiţi într-o societate mutuală, având de patron pe Sf. Nicolai, ceruse Americanului să le facă onoarea de a primi preşedinţia societăţii, în speranţa unei generoase subvenţii anuale. Un pictor, venit la o rudă în localitate, voia să facă Americanului un portret în ulei, mărime naturală. Ceruse şi un acont pentru materiale. Un reporter de la o gazetă din Brăila venise anume să strângă date biografice, să ia un interviu şi fotografia. Americanul se învăţase să asculte c-o răbdare îngerească. Tăcea având pe buze surâsul enigmatic al Sfinxului egiptean. Unii se enervau pledând cu ferma credinţă în reuşita invenţiei ieşite de mintea lor creatoare. Alţii plecau indignaţi de zgârcenia bătrânului vulpoi, viclean şi avar. Iar când el se încerca să le spună sincer că nu are bani, nimeni nu voia să-l creadă. Sumele care i se cereau, calculate în dolari, erau ridicol de minime, spuneau toţi, pentru un om ca el, care se întorcea din America.

CAPITOLUL V   Ce senzaţie făcuse în tot portul apariţia Evantiei! Oriunde se arăta: pe stradă, pe chei, la plajă, atrăgea toate privirile pe urmele ei – plantă exotică, animal de specie rară. O siluetă fină, mlădioasă; deşi copilă încă, dezvoltată bine, crescută din plin ca o plantă de Sud, cu sevă bogată, tropicală. O frumuseţe aproape sălbatică. Pielea de culoarea şocolatei. În ochi avea scântei de fosfor, ca ochii de pisică. Părul aspru, creţ, era de un negru cu reflexe albastre. Un zâmbet candid, copilăresc, îi flutura veşnic pe buzele cărnoase, vişinii. Şi când râdea îi sclipea albeaţa şiragului de dinţi mărunţi ca unui pui de lup. Umbla îmbrăcată c-o graţie bizară. Se drapa c-o stofă indiană, în galben sau roşu. În loc de pălărie, îşi răsucea cu artă pe cap un fel de broboadă, ca un turban de mătase aurie cu bande verzi; colţurile ridicate ca două corniţe, îşi schimbau direcţia la fiecare pas. Când apărea pe chei, în ritmul unui pas elastic, poleită de lumina aurie a zilelor de toamnă, cucerea toate privirile în drumul ei spre plajă. Ochii lacomi o măsurau prin geamurile birourilor din port. Binoclurile se îndreptau de pe puntea vapoarelor de-a lungul cheiului. Femeile curioase şi fetele geloase, o spionau după perdele, cu ochii celor pizmaşi. Bărbaţii tineri şi bătrâni, cărora ea le furase fără să le ştie somnul, o sorbeau c-o voluptate ascunsă. Şi toţi, cu ochii avizi, o dezbrăcau din mers. Iar ea, neştiutoare de furtuna dezlănţuită în urmă, trecea senină, sigură pe sine, păşind c-o armonie, graţioasă şi mândră ca o regină orientală. Turbanul da frumuseţii sale un aer biblic. La plajă, pe patul cald de nisip, se dezbrăca liniştită, c-o impudică şi senină candoare. Aproape goală, cu tricoul lipit, întins pe rotunzimile trupului; cu sânul viu, fraged, abia format, apărea în picioare, pozând lucie sub razele soarelui, în decorul mării ca o statuie sacră antică, sculptată în marmoră neagră. Cu îndrăzneală şi siguranţă, dintr-un singur salt, se arunca în apă. O clipă dispărea în mijlocul unui vârtej de spumă, şi apărea departe spintecând ritmic valurile, ca un delfin în larg. După ea, pe faţa mării, se deschidea ca în urma unei torpile vii un evantai imens de spumă albă, dantelată, cu rigle lungi, întinse până la ţărm. Cei mai buni înotători încercau zadarnic s-o ajungă. Plecaţi în grupe, ca la curse, se întreceau înot până ce oboseau pe rând şi renunţau; storşi de puteri se înapoiau la mal. Ea singură, departe, rămânea în larg. Culcată, întinsă ca o planşă, cu mâinile sub cap, cu ochii ţintă în albastrul cerului, fără să mişte un deget plutea ceasuri întregi – era în elementul ei – lumea-i spunea Sirena Neagră. Mai greu era pe uscat decât în apă. Sirena Neagră sau Miss Şocolat, cum îi spuneau alţii, căzuse parcă din lună pe pământ. Intrase într-o lume nouă, străină şi neînţeleasă. Privea la început în jurul ei sfioasă, nesigură, căutând să pătrundă cu mintea ei fragedă lumea văzută prin vălul magic al tinereţii. Atâtea enigme avea de delegat. Cu ce frică intrase în lumea asta nouă, străină şi neînţeleasă. Nu cunoştea limba ţării în care debarcase. Vorbea o franţuzească muzicală, îndulcită c-un uşor accent creol. Româneşte învăţă repede. Greceşte mai greu. În patria ei, peste ocean, Evantia fusese crescută în şcoala catolică franceză a călugăriţelor misionare. Şi după atâta vreme scursă, ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închişi, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfârşit al internatului în care-şi trecuse copilăria. Paturile albe, înşirate la rând. Lumina pală a candelei pâlpâind la picioarele Fecioarei de ipsos din perete. O umbră cu voalul alb al surorilor păşea mută alunecând pe luciul parchetului – rondul de noapte al maicii de serviciu. Copilă, se trezi la mânăstirea-şcoală a misionarelor, n-avea nici patru ani când îi murise mama, muşcată de un scorpion. Tată-său, neştiind ce să facă, o adusese în braţe la mănăstire. Fu primită în secţia orfanelor. Crescuse acolo de mică, îngăduită, mângâiată şi răsfăţată de toate maicile, ca un mic animal sălbatic şi drăguţ. „Păpuşa de şocolată”, ageră, îndrăzneaţă, şi de o sănătate voioasă, era la carte ca şi la jocuri cea dintâi. Sora Augustina o ocrotise c-o dragoste de mamă. Ea se legase instinctiv de maica asta duioasă, cu chipul de mucenică, tocmai ca icoana sfintei Varvara. Într-o zi, pe când mergeau în cârd cu şcoala la plimbare, afară din oraş, un păzitor beat, la capul unui pod, le tăiase drumul. Sora Augustina era în primejdie. Beţivul îi pusese mâinile în piept şi o zgâlţâi înjurând. Fetele, înspăimântate o luară la fugă ţipând. Singura mica Evantia sări în ajutor. Se repezi ca o pisică sălbatică zgâriind cu unghiile şi muşcând cu dinţii până la sânge. Vioaie, deşteaptă, învăţase cu uşurinţă. Sârguinţa îi fusese răsplătită cu micile distincţii. Păstra cu pietate cordoane, panglici şi medalii cu sfinţi. Creşterea religioasă îi rafinase sufletul. Fermecată de legendele din „viaţa sfinţilor”, prinsese gustul cititului. Trecuse de la cărţile religioase la literatura romanelor, mai mult sau mai puţin inocente, pe care le devora, luândule adesea pe ascuns din biblioteca şcoalei. Ce emoţie în toată şcoala când a plecat fata asta. Superioara, maica stareţă, văzu cu durere planurile ei risipite. Fata asta, care părăsea comunitatea ca să se piardă în lume, fusese de mică anume educată pentru rolul de misionară creştină în colonii. Câte iluzii... şi Evantia visase ca să ajungă odată să obţină şi ea voalul de mireasă a lui Christos. Schimbând brusc macazul vieţei fata intrase într-o lume nouă. Trăia visând. Se lăsa dusă plutind pe valurile vieţei, măgulită, adulată, înota cu desfătare în farmecul eternei iluzii. Căci din prima zi, fără să cunoască limba şi ţara în care debarcase, un lucru sigur înţelesese bine; era frumoasă, făcea efect. Instinctiv simţise că are preţ, că-i admirată. Cota ei la bursă urca din zi în zi. O droaie de tineri, de felurite naţii, roiau în jurul ei. Agenţii de vapoare, curtierii levantini, din lumea comerţului maritim, n-o mai slăbeau din ochi. Toţi băeţii mai fercheşi de la birouri sapucaseră să înveţe franţuzeşte. Amploiaţii spilcuiţi şi gravi, din lumea diplomatică a Comisiunii Europene a Dunărei, îi serveau regulat reviste ilustrate şi flacoane de parfum, venite fără vamă direct de la Paris. Subprefectul, un burlac prezentabil, cărunt dar bine conservat, o plimba cu barca, discret şi cam jenat, în nopţile cu luna plină. Judele de instrucţie, un tânăr magistrat integru şi băţos, sedus şi el la urmă, se îndulcise în conversaţii lungi ţinute în franţuzeşte pe când o acompania la plajă. Doctorul Lascu îşi neglija ţânţarii. O pândea de cum ieşea din casă. Şi când nu reuşea s-o prindă, trecea atras ca de-un magnet la fiecare oră pe sub balconul ei. Un borcan mare de lut, pentru castraveţi muraţi, era aşezat în colţul balconului, spre stradă. Doctorul, foarte miop, saluta respectuos, convins că acolo-i Evantia, în colţul ei favorit. Păcăleala doctorului fusese răspândită în tot portul de „Leoaica”, nevasta şefului vamei, care nu-l mai putea suferi pe doctor de când venise în vacanţă băiatul ei cel mare: Ovidiu; fiindcă era în anul întâi de medicină, familia îi spunea doctorul. De aci o regretabilă confuzie de titluri şi o răceală în raporturile dintre biroul vamal şi laboratorul bacteriologic din port. În jurul fetei se formase un fel de suită, o curte de cavaleri rivali, care o însoţea pretutindeni. „Prinţesa Dolarilor”, cum îi spuneau mulţi, atrăgea ca vraja de necunoscut, cu un ţinut străin şi misterios. În escorta adoratorilor constanţi se distingea dintre toţi un tânăr brunet, c-un nobil nas grecesc. Fifachi Papagalanis, pentru că debutase urât la cluburile din Atena, după o aventură galantă în lumea mare, fusese expediat de familie, la loc de pocăinţă în Valahia, trimis pe lângă unchiul său în colonii, ca diplomat de carieră, secretar la consulatul elen la Dunărea de jos. Din prima zi în care debarcase îşi cuceri titlul de arbitru al eleganţei. Cravata şi-o schimba de două ori pe zi. Sacoul turnat pe trup şi pantalonii albi, de tenis, călcaţi perfect pe dungă, făceau senzaţie în tot portul. Volubil, graţios, avea o voce muzicală şi conversaţia elegantă. Vorbea curent o franţuzească de salon şi nu-l trăda decât accentul nelipsit al veşnicului ţe grecesc. Unchiul, curtezan tomnatic, c-o lungă experienţă în viaţă, îl dăscălea mereu: „Asigură-te de tânăr, băieţel Odată îţi bate norocul la uşă. „Comoara neagră” îţi stă la dispoziţie. Numai să întinzi mâna. Mergi repede la ţintă. Îndrăzneala, voinţa cuceresc femeea cea mai tare. Americanul e un vulpoi bătrân, dar n-o să aibă încotro, va fi forţat la urmă să cedeze. Evantia însă rămânea aceeaşi. Cu zâmbetul ei dulce, cu aceeaşi francheţe şi candoare le vorbea la toţi, fără să arate vreo preferinţă niciunuia din suspinătorii care-i compuneau escorta. Şi ochii ei fosforici păstrau aceeaşi privire curată, îndrăzneaţă şi nevinovată. Nimic nu ascundea, pentru că nu avea nimic de ascuns. * Mult s-a minunat tot portul când într-o bună zi a văzut pe American bând cafea turcească pe bordul iahtului Comisiei europene a Dunărei, iar pe fată jucând tenis pe terenul de sport în faţa palatului Comisiunii. Un fapt banal şi fără importanţă, ar zice străinul care niciodată nu s-a oprit la poarta Dunărei. Dar cine a debarcat măcar un ceas aci, pe limba asta îngustă de pământ, înţelegea prea bine importanţa şi raritatea cazului, eveniment unic poate în protocoalele Comisiunii şi în viaţa micului port cosmopolit de la gura marelui fluviu. Americanul şi fata lui primiţi la Comisie... Minunea asta se comenta în felurite chipuri. Era o favoare deosebită. Se trecea o barieră, se nesocotea o tradiţie, se călca un protocol. Nimeni din afară nu putea pătrunde în Comisie. Stamati, nedumerit, auzind de cinstea neaşteptată ce i se făcuse fratelui său, trimise băiatul la fugă după Logaridi. Simţea nevoia să-l consulte. Şi amândoi plecară în grabă spre palatul Comisiei să cerceteze cazul la faţa locului. De pe chei se vedea ca în palmă pe puntea iahtului. Vaporul Comisiunii „Carlus Primus”, sau cum i se zicea pe scurt; „Comisionu”, alb ca o lebădă, plutea acostat în faţa palatului. Numai de două ori pe an, primăvara şi toamna, venea aci regulat cu delegaţii Statelor la gura Dunărei, pentru şedinţele plenare, ţinute după protocol, cu toată solemnitatea cuvenită, după care urma banchetul tradiţional. Tot timpul iahtul sta la Galaţi, ancorat în faţa Bursei, sau plimba cu rândul pe delegaţii Comisiunii şi familiile lor. Avea un salonaş cochet, cabine cu tot confortul şi un bucătar excelent, francez, foarte priceput în meseria lui. Pe puntea curată, lustruită, în jurul unei mese, trei oameni şedeau de vorbă, îngropaţi în nişte fotolii adânci, englezeşti. Era la vremea cafelei, la taifas şi la fumat. În mijloc, Americanul cu pipa lui scurtă între dinţi. În dreapta, cu fesul roşu dat pe ceafă, sta delegatul otoman, scoţând pe nări fumul unei ţigări egiptene, piperat parfumată. În stânga inginerul-rezident c-o havană veritabilă între degete. Chivork Saradunghian, consul general la Galaţi, era şi delegat în Comisia Dunărei. Turcia lui Abdul Hamid măcelărea pe Armeni, dar tot dintre ei îşi alegea diplomaţii – Chivork era scund, buhăit, măsliniu; un corb bătrân, cu nişte ochi mici, vicleni, care sclipeau prin sticla ochelarilor. Diplomatul negustor era băgat în toate afacerile dunărene. Grecii nu aveau delegat în comisie, dar îşi făceau prin el toate interesele. Legenda Americanului îi ajunsese la ureche. Sub pretextul unei plimbări venise cu familia să pipăie singur terenul. Carbyz, fiul delegatului, era un lungan deşirat, făcuse Roberts Cologiu, liceul american din Stambul, fiind destinat şi el diplomaţiei orientale. Cele două fete mari erau gemene: Zarui şi Aighenuş; oacheşe, cu nasul adus în formă de plisc. Umblau totdeauna la fel îmbrăcate: jachete verzi, berete roşii, Băieţii le porecliseră: Cei doi papagali. Pe puntea iahtului rămaseră numai bătrâni serioşi, gravi. Chivork făcuse un semn discret băiatului să ia fetele şi să le conducă în parc: spera să rămână singur cu Americanul, ca să-l descoase cum ştia el între patru ochi. Domnul Brüll însă, grăbit, desfăcuse pe masă un imens sul de hârtie de planuri şi planşe. Şeful, inginer hidraulic, purta titlul pompos de rezident! Pivotul Comisiei. Cheia şi lacătul de la poarta Dunărei erau ţinute de jumătate de secol în mâna lui de fier, corect înmănuşată. El, de origină danez, crescut în Anglia, era un bătrân monumental – capul lui Bismark – faţa cărămizie, întretăiată de o reţea fină de vinişoare albăstruie, ca o hartă hidrografică. Înfăţişarea impunătoare, glacială. Ochi albaştri, privire rece de oţel. Sub masca unei extreme politeţe ascunde o aspră autoritate şi cel mai profund dispreţ pentru ultimii stăpânitori ai Deltei. Pe vremea turcilor era suveran în toată regiunea asta. Pescarii se închinau la numele lui. „Ce! eşti Brüll? Ce faci pe grozavul? Parcă ai fi Brüll”, aşa îşi ziceau când se certau între ei lipovenii din baltă. S-au dus frumoasele timpuri... şi rezidentul, deprins să guverneze ca în colonii, era nevoit la bătrâneţe să facă mai multă diplomaţie decât inginerie în lupta de culise, care se ducea în acest vechi teatru internaţional, sprijinit numai de proptelele guvernului român ca să nu se prăbuşească. * După o serie de explicări tehnice, destul de complicate, rezidentul făcu semn unui marinar din provă. Un semnal scurt de fluier şi o comandă răguşită răsună în postul de pilotaj. „Moulette” să acosteze în tribord la iaht”. „Moulette” era o elegantă şalupă de inspecţie a rezidentului – un fel de automobil de apă – purtând un steguleţ triunghiular care fâlfâia în vânt ca un ghidon de amiral. Rezidentul cobora rar pe pământ, din turnul lui de fildeş, de unde conducea imensa maşinărie a Comisiei. În oraş nu descindea niciodată. Umbla mai mult pe apă decât pe uscat. Şalupa ţâşni ca o săgeată sub forfoteala elicei. Americanului i se dase locul de cinste la mijloc, în fundul şalupei, pe bancheta bogat capitonată în pluş vişiniu. Viteza şalupei nu scăzu decât la gura fluviului, unde o dragă gigantică lucra adâncind canalul navigabil. În faţa valurilor de apă şi nămol, vânzolite într-un huruit asurzitor, supte şi debordate de tuburile dragei, Americanul văzu clar o imagine demult rămasă, uitată, în fundul minţei sale. Se văzu, copil, muss pe o dragă primitivă, desculţ, cu braţele goale, cu părul năclăit, împotmolit în noroiul clisos pe care cupele dragei îl scoteau scrâşnind din fundul apei. Zadarnic căuta bătrânul să şteargă din minte icoana copilăriei care îl chinuia stăruitor. Rezidentul, ocrotindu-şi capul sub o cască de plută colonială, asemenea unui explorator saharian, arăta întinderea bancului de nisip care forma bara ce tindea să astupe gura fluviului. C-o superbă mândrie descria lupta dârză ce trebuia dusă zilnic ca să învingă formidabila forţă a naturei, care ameninţa cu închiderea canalului de navigaţie. Trebuiau prelungite digurile în larg şi intensificat dragajul; lucrări amânate mereu din lipsă de fonduri. Şi totuşi opera trebuia continuată cu orice preţ, sfârşi rezidentul cu obişnuita lui peroraţie asupra Dunărei, „cea mai importantă arteră care taie în două continentul, unind Orientul cu Occidentul... drumul civilizaţiei şi al comerţului... veritable mer en marche vers l'Orient”... Americanul, care asistase absent la toate explicările date, simţi că se cuvine să deschidă şi el gura. Puse o întrebare banală asupra chipului cum lucrează dragele de tip nou. Rezidentul, neobosit, începu o nouă serie de explicări tehnice asupra dragelor moderne. Faima Americanului se răspândise în aşa proporţii că ajunsese să-l preocupe şi pe Rezident, om pozitiv, ponderat şi neîncrezător. Fără să-şi dea pe faţă planurile ce le clocea, profită de vizita delegatului otoman. Explicările date erau mai mult ca să pipăie terenul, să tenteze şi să dezlege limba Americanului mut şi opac. * Stamati şi Logaridis se plimbau pe chei spionând de la distanţă toate mişcările. Mândria pe care o simţeau în fundul sufletelor lor pentru onorurile făcute Americanului, era înăbuşite de o teamă vagă, grija de a nu-l scăpa din mână. Nu putuseră auzi nici o vorbă, dar văzuseră de la distanţă, hărţile şi planurile desfăcute pe masă, urmăriseră drumul şalupei de inspecţie până la gura canalului. Simţeau că ceva grav se pune la cale. Degeaba n-a fost chemat Americanul în Comisie. — Tu ce zici? întrebă Stamati pe înţeleptul portului care tăcea îngândurat. — Mie nu-mi place. Nu-i lucru curat. Se cloceşte ceva aici. Trebuie să fim cu ochii pe el. Te pomeneşti că-l încurcă în lucrările Comisiei... să împrumute... ori să ia el în antrepriză facerea digurilor... mai ştii în ce mâini cade... — Eu nu pricep ce caută să se bage Comisia în afacerile noastre, izbucni încruntat şi neputincios Stamati. * Pe terenul de sport al Comisiei, un grup de tineri jucau tenis, în cămăşi de mătase, pantaloni albi şi pantofi speciali cu pingele de azbest. Evantia în mijlocul lor, surâzătoare şi zglobie. Avântul jocului o rumenea, făcând-o şi mai atrăgătoare. Toţi ochii îi urmăreau mişcările. Privirile lacome se lipeau parcă de braţul ei gol, care mânuia racheta cu o graţie şi siguranţă neîntrecută. Lumea se întorcea de la plajă. Mulţi se opreau în drum privind cu mirare şi admiraţie spre locul de sport. Câteva fete din lumea bună trecură repede, cătând geloase pe sub gene spre jucători. Una mai îndrăzneaţă izbucni: „Cu ce neruşinare se agaţă negroaica asta de gâtul bărbaţilor...” Alta adaugă indignată: — „Când te gândeşti că noi care suntem născute şi crescute aci, încă n-am călcat pe terenul Comisiei, şi pocitura asta neagră venită de câteva zile...” O doamnă consuleză, poreclită de băieţi doamna Moralescu, şopti unei nepoate care nu se mai sătura privind: „e nostimă, negresa, dar e complet lipsită de pudoare”. Atina Ziside se opri brusc pe trotuar, cu ochii ţintă la terenul de sport. Cu mâna îşi apăsă pieptul ca să-şi stăpânească golul inimei. Nu-i venea să creadă. Visa? Era chiar el: Alfons al ei care învârtea surâzător racheta sub nasul obraznic al fetei. „Asta-i culmea! Ce falsitate!” murmură printre dinţi şi trecu înainte mândră, cu sprâncenele încruntate. Atina era o brunetă picantă cu-n veritabil profil grecesc. Vanitatea şi cochetăria o împiedecaseră să se plaseze încă. Proclamată Regina frumuseţii la câteva baluri, nu se împăca uşor cu ideea că poate fi detronată aşa de repede. Rece, măreaţă, privea pe toţi de sus. Nu vorbea niciodată. Calcula numai. Un ofiţer o numise „Virgina fără inocenţă”. Mult timp oscilase între marină şi diplomaţie. La urmă se hotărâse şi, după o abilă manevră, reuşise să capteze pe un francez, care avea dubla calitate de ofiţer şi diplomat. Situaţia şi titlul îi măguleau vanitatea. Alfons Briquet, mărunţel, vioi, cu mustaţa aurie, galică, fusese secund pe un vapor de marfă, dar în Comisie avea titlul pompos de „cancelier” pe lângă căpitanul de port. Cuprinsă de un fel de disperare, Atina vedea cu ochii prăbuşirea tuturor planurilor şi iluziilor ei. Dezastrul general venise pe negândite, într-o clipă. Iuţi pasul ducându-se întins la Penelopa Marulis, să-şi spună tot paraponul ce-o ardea. Jos, în săliţă, înainte de a urca scara, îşi aruncă ochi în oglindă. Se opri îngrozită. Arăta foarte rău. Fanată complet. Ochii înroşiţi. Obrajii tăiaţi de urmele a două mici torente care-i umeziseră pudra de pe faţă. Îşi scoase grăbită din poşetă pămătuful şi rujul ca să se aranjeze puţin. Plânsese. Explodase de indignare. Îi era necaz că nu se putea stăpâni. Penelopa Marulis o ascultă tăcută, cu ochii în jos, pe o broderie la care lucra de câţiva ani. Pe faţă, nu arăta nimic deşi era chinuită de ideea că Americanul şi fata îi scăpă din mână, încurcându-i toate planurile. — Dar pe Fifache Papagalinis nu l-ai văzut? o întrebă la urmă. — Dar l-am văzut umblând singur pe chei. Negroaica nici nu se mai uită la el. După câteva clipe de tăcere Atina întrebă suspinând: — Oare ce-o fi având negroaica asta că toţi bărbaţii umblă după ea? Ascultă dragă, şi crede ce-ţi spun eu: toţi bărbaţii sunt la fel, porci şi lacomi... zise apăsat şi convingător Penelopa Marulis. Leoaica, mergând spre plajă, îşi întâlni soţul tocmai în faţa palatului Comisiunii. Conul Tudorache, răsucindu-şi o ţigară, sta de vorbă cu perceptorul Marcu. — Ei, văzuşi? Ce-ţi spuneam eu? Au pătruns şi în Comisie. Se lăfăiesc ca la ei acasă. Iaca ce înseamnă să fii american. Iaca ce înseamnă puterea banului... — Bine, făcu domnul Marcu, dar n-a intrat singur, a fost omul poftit... — Apoi tocmai de asta turbez de necaz, zise şeful. Care va să zică eu, autoritate de stat, funcţionar superior, vechi în serviciu, stau ca viţelul la poartă, iar un venetic se bucură de favoruri şi onoare... Un fluier lung răsună în postul de pilotaj. O flamură albă c-o bulă roşie se înălţă la farul mare: „vase de război în vedere”. Pilotina de serviciu se dezlipi de ponton şi se îndreptă spre gura Dunărei, ca să întâmpine navele ce se zăreau proiectate pe linia orizontului. Toată lumea de pe chei îşi îndreptă ochii spre larg. Pale de fum cenuşiu pluteau suspendate în azurul cerului.. — Să ştii că-i flota noastră Tudorache, făcu Leoaica emoţionată. — Da bine, domnule, că s-a hotărât şi escadra română să mai vie încoace, să ne mai ridice şi nouă prestigiul, să ne mai afirmăm suveranitatea, mă înţelegi, naţională, faţă de străinismul de aici...  

CAPITOLUL VI   Marea era potolită. O briză de travers se menţinea încă îndărătnică stricând linia de front a navelor în larg. Când apăru fluturând la catargul vaselor comandat de trei steguleţe colorate, semnalul aşteptat: „libertate de manevră”, toată lumea răsuflă uşurată. De patru zile şi patru nopţi se învârtea escadra în jurul Insulei Şerpilor. Manevre, tir, lansări de torpile. Încordaţi, nedormiţi, ofiţerii şi echipajele cătau lung în direcţia gurilor Dunărei, spre portul salvator. Toţi aşteptau în taină deschiderea porţilor paradisului visat. Linia de front, brusc ruptă, vasele, gâlgâind pe coşuri nori negri de fum, îşi măreau viteza întrecându-se în goană ca să atingă mai repede limanul aşteptat. Ca de obicei, la urmă, în coada coloanei, venea şi nava-şcoală, bătrânul „Mircea” legănat domol, cu pânzele în vânt, ca o pasăre albă, uriaşă, cu aripile întinse, plutind la orizont. La pupa, sprijinit de un enorm colac de frânghie cătrănită, noul medic al bordului, doctorulBarbă Roşie, marinar proaspăt, îşi potrivea binoclul, aşteptând cu încăpăţânare să vadă raza verde. Avea ocazia să verifice palavrele lui Jules Verne, în cărţile căruia citise în copilărie despre celebra rază, ce trebuie să apară în clipa când sprânceana însângerată a soarelui se îneacă în apa viorie a mării, la asfinţit. Şi pentru că făcuse proba că-i tare de mare şi nu suferise din prima călătorie, secundul, căpitanul Mincu, şi ajutorul său, sublocotenentul Neagu, erau hotăraţi să-l iniţieze pe doctor în toate misterele mărei şi să-l în-marineze, transformându-l din Homo terrestris în Homo navalis. Secundul, ajutorul său şi doctorul formau trinitatea bordului: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Totdeauna nedespărţiţi, în nesfârşite discuţii, O legătură tainică unea parcă trinitatea asta în care nici vârstele, nici firile nu se potriveau. Pasiunea pentru cultură şi fermitatea de caracter impunea trinitatea c-un deosebit prestigiu în mica lume a escadrei. Secundul, Mincu, căpitan cu vechime, era între două vârste. Părul alb şi mustaţa neagră. Privire sumbră. Om de inimă, de-o nobleţe sufletească pe care nici unul din şefi nu i-o remarcase. Vârsta nu-l schimbase. Păstra aceeaşi structură trupească şi sufletească. Mergea cam crăcănat. Avea un pas nautic de care colegii făceau haz. I se zicea în glumă: ultimul marinar romantic. Maestru în arta manevrei pânzelor, stârnea prin porturile orientului admiraţia corăbierilor bătrâni. În memoriul personal, ţinut sub cheie de comandant, era notat laconic: „bun marinar, slab militar. Fire irascibilă, spirit critic, cultură frumoasă; păcat că îşi pierdea prea multă vreme citind cărţi cu totul străine de carieră”. Marinar de rasă, făcuse şcoala navală de la Brest şi înconjurul lumei ca aspirant pe Ephigenia. Dar la examenul de comandor căzuse din cauza unei aventuri nenorocite şi a unui chef monstru sfârşit cu scandal public. Doi colegi, preparaţi de el, reuşiseră să pună galonul lat înaintea lui. Sublocotenentul Neagu, ofiţerul cu cronometrele, băiat subţire, brunet cu ochi albaştri, avea o figură copilărească. Din Şcoală colegii îi spuneau Bebe. Vorbea puţin dar citea mult. Timid şi ambiţios. Foarte sensibil, puţin expansiv şi deloc sociabil. Fire concentrată. Imaginaţie comprimată. Nu-şi găsise încă echilibrul vieţei. Pentru alegerea carierei se certase cu familia. Visase, după vocaţie, să fie marinar, nu ajunsese decât militar. Ceruse îmbarcarea pe un vapor de marfă care făcea curse regulate: Galaţi - Rotterdam. Neagu era un fel de copil sufletesc al secundului, care-l luase sub aripa lui ocrotitoare din ziua îmbarcării. Doctorul era un interesant şi unic exemplar. Uscat, noduros, chel până la ceafă; avea un ciuf rar de barbă roşie şi, sub bolta craniană socratică, nişte ochi vineţi, tulburi. Sfârşise medicina când unii din colegii săi erau ajunşi profesori definitivi. Cu prestigiul şi autoritatea studentului veteran condusese pe vremuri câteva mişcări şi greve studenţeşti, care făcuseră mare vâlvă. Târziu, după ce a pus mâna pe diplomă, când să-şi facă stagiul militar, Ministerul de Război a găsit că-i mai prudent să-l dea la marină, decât la un corp de trupă. În tinereţe, doctorul îşi pierduse câţiva ani în Belgia; se zicea că fusese un anarhist militant. Cu ce trăise? Ce făcuse pe-acolo? Mister. Acum se potolise, deşi rămăsese acelaşi om de principii rigide, sectar şi pătimaş. Ideile lui sociale nu intrau în cadrul nici unui partid politic. Îşi crease o doctrină personală pe care o botezase: umanitarism-pozitivist. Citea mai multă filosofie decât medicină. Natură complexă. Privea lumea c-un profund dispreţ de la o suverană altitudine. Discuta cu pasiune jonglând cu cinism cele mai îndrăzneţe paradoxe. Şi celor care-l găseau că-i mizantrop şi înăcrit, le răspundea c-o amară melancolie: am ajuns mizantrop tocmai pentru că am iubit prea mult omenirea; sunt sceptic tocmai pentru că am crezut prea mult în adevăr şi dreptate. Un torpilor, negru ca un bivol, gonit din urmă, trecu vijelios cu botul şi nările deschise adânc îngropate în apă. Şi apa spintecată se umfla în unghi ascuţit cu rigle lungi de spumă. Un nor de fum încolăcit ca un balaur, învălui cernind câteva clipe albul aripilor lui „Mircea”. — Ce infecte maşini, pufni dezgustat secundul. În locul navelor suple, cu forme graţioase, se construiesc asemenea oribile maşini plutitoare. — Dar maşina ne-a dat viteza. De la carul cu boi la automobil, de la corabie la vapor. Geniul aburului a învins geniul vântului. Nu trebuie să ne supunem legilor progresului? întrebă ironic sublocotenentul Neagu, urmărind pe faţa mărei coada de spumă lăsată de torpilor în larg. Asta nu mă împiedică să constat, răspunse secundul, că deşi tehnica progresează, arta nautică, cea mai veche artă, căci omul întâi a născocit barca şi pe urmă carul, scade, se pierde... adică se transformă din aria în ştiinţă. Mecanicul ia locul marinarului. Vaporul e o uzină flotantă. Fum, cărbuni, uleiuri şi ţiţei. Meseria, caracterul, vocaţia se schimbă; se pierde originalitatea temperamentului naval. Numai pe-o navă cu pânzele umflate în vântul de la larg înţelegi frumuseţea şi poezia mărci. Neagu nu se da bătut. — E fatală aceeaşi evoluţie pe apă ca şi pe uscat: Galera, Corabia, Vaporul, Partenonul, Catedrala Gotică, Zgârie Nori. — Staţi că vă împac eu pe amândoi, interveni doctorul Barbă Roşie. Mă rog, până acum frontiera dintre pământ şi mare nu se putea suprima nici în gând. Iată însă că avionul, care a schimbat ritmul circulaţiei şi a scurtat distanţele, zboară la fel pe deasupra apei ca şi pe uscat. Pentru el nu există frontieră. El singur anihilează orice barieră dintre apă şi pământ, căci el utilizează „spaţiul” constant. Domeniul mărei e ameninţat, domnilor. Nu se ştie cine va stăpâni marea în viitor: Marinarul sau Aviatorul? — E adevărat, întrerupse Neagu, dar e o chestie de timp. Marina nu e o meserie, ci o vocaţie. Dacă e drept că avionul anihilează frontiera dintre uscat şi apă, nu schimbă vocaţiile distincte dintre omul naval şi omul terestru. Instinctul popoarelor maritime face ca mai curând un marinar să ajungă aviator decât un om de uscat să ajungă marinar. Deodată doctorul, care se chinuia să înveţe a fuma cu pipa după uzul bordului, se ridică în picioare privind nedumerit în larg. Un punct negru apărea şi dispărea în zare. De undeva din depărtare, se auzea un muget lung, repetat la intervale regulate. — E geamandura... ne apropiem de gura fluviului, îl lămuri secundul. Ai să vezi acum unul din cele mai grandioase spectacole din natură. Observă culoarea apei. Două nuanţe bine distincte. Suntem în largul mărei, dar plutim deja în apele Dunărei. Vezi, toată suprafaţa-i albastră până la orizont, şi numai în direcţia spre care navigam e o bandă lată cafenie, care taie oglinda mărei. Asta-i apa dulce, mâloasă a fluviului care trece peste apa sărată şi limpede a mărei. fără să se amestece încă. Două domenii, două puteri formidabile ale naturei se întâlnesc aci sub ochii noştri. Fluviul dominator, care n-a cunoscut stavile în cale, şi nici o forţă nu l-ar fi putut opri, nu-şi întrerupe cursul, continuă încă în larg, până ce-şi pierde apa şi numele în mare. Aci dispare personalitatea Dunărei... după ce a înghiţit apa a 130 râuri, a scăldat şapte ţări şi cincizeci de oraşe, tăind în diagonal Europa. Aşa sfârşeşte, ca o fiinţă însufleţită, bătrânul Danubius pe care antichitatea îl diviniza, socotindu-l fluviu sacru, fluviu rege. Rinul e romantic, Dunărea e Clasică, eternă... sfârşi Mincu făcând un gest larg spre gura fluviului. Doctorul, în picioare, cu capul gol, în bătaia vântului, contempla mut maiestatea naturei. Un uriaş butoi de fier ancorat se zbătea mugind înfiorător între valuri. — E geamandura cu sirenă, care marchează bara. Acolo îi limita bancului de nămol adus de apele fluviului, zise secundul arătând cu mâna spre o pată cafenie ce se întindea în faţa mărei, Dunărea roade, mănâncă malurile albiei sale, sculptează, fasonează, modifică forma scoarţei pământului pe unde trece, şi în drumu-i aduce o enormă masă de nămol, care-i depusă aci pe fundul mărei. Întreaga Deltă nu-i decât pământ nou adus de apele fluviului. Unde odinioară era apă acum e pământ locuit. Şi depunerile sunt în aşa proporţii încât Delta înaintează în Mare cu zeci de metri pe an. — Asta înseamnă că într-o zi Delta se va uni cu Insula Şerpilor, întrerupse doctorul. — Desigur, după câteva mii de ani. Acum, ca să menţină deschis canalul de navigaţie, omul trebuie să lupte în permanenţă cu natura. Dacă nu s-ar scurma continuu fundul, în câteva zile omul ar fi învins de natură. „Se vede Sulina în prova!” tună de sus din catarg glasul marinarului de veghe. Viziunea portului, adusă de cuvântul magic, pe care toţi îl aşteptau, sculă în picioare toată lumea de pe bord. „Sulina!... se vede!... Sulina!...” îşi spuneau unii altora, şi o bucurie copilărească cuprinse mulţimea care ieşea pe punte, să prindă cu ochii lacomi liniştea neagră a uscatului ce tremura în zare. „Mircea”, aplecat pe-o parte, lovit cadenţat în coaste de un pleoscăit domol, alunecă uşor spre portul care-şi scotea încet capul din apă, apărând ochiului în depărtare haotic şi confuz. La asfinţit, cerul roşu de foc. Linia uscatului devenea portocalie în aureola unui vast incendiu. Părea că arde Delta cu imensele păduri de stuf în zare. Înapoi, pâcla serii înnegrea treptat faţa apei întunecând orizontul. Şi în depărtarea ştearsă numai ochiul farului, veghind neadormit pe Insula Şerpilor, clipea misterios. În rada largă şi pustie o mică brigantină, cu linii elegante, îşi potrivea pânzele desfăcute ca nişte aripi albe, să-şi ia zborul în larg. Aproape de intrare o masă enormă, ca un gigantic monstru antideluvian, se profila straniu pe roşul cerului. Era o navă-colos, una din marile drage care scurmă zilnic fundul mâlos al mărei la gura fluviului. În lumina scăzută a serii se desluşea încă bine când „Mircea”, strângându-şi pânzele, trecu printre cele două faruri, verde şi roşu, puse de strajă în capetele digurilor de la gură. — Hai sus, pe puntea de comandă; se vede portul mai bine, zise secundul oferindu-i doctorului un binoclu de mare distanţă. Pentru că întâia dată intra în gura Dunărei, doctorul privea atent înainte să prindă de la prima vedere culoarea locală a Sulinei. Prin lentilele binoclului vedea în faţă deschis, neted, canalul navigabil, şi de-odată îi reveniră în minte citaţii, frânturi de versuri uitate din copilărie: „Fluviul e un drum care merge”. „Dunăre, Dunăre Drum fără pulbere...” „Şi te du la Dunăre Şi bea apă tulbure...” * Pe ecranul cerului se proiectau catarge şi coşuri; corăbii şi vapoare de-a lungul malurilor dormeau ancorate, priponite cu frânghii groase de sârmă. Pe-o limbă de pământ joasă, îngustă. între fluviu şi baltă, se înşirau casele aliniate la rând. O moară de vânt îşi învârtea cadenţat în aer braţele obosite. La Nord păduri nepătrunse de stuf, la Sud banda nesfârşită a plajei cu valurile dunelor de nisip în zare. — Peisagiu olandez, pronunţă scurt doctorul. — Exact, aprobă secundul. Aceleaşi condiţii. Teren plat. Mlaştină. Cota zero. Nivelul mării. Priveşte oraşul. Trei străzi lungi, paralele cu malul fluviului, A patra e în baltă; i se zice Sahara din cauza nisipului depus ca să ţină ţânţarii la distanţă. Iată oraşul văzut ca în palmă. Observă că mai toate casele sunt de lemn. — Şi în caz de incendiu? întrebă doctorul. — Nici un pericol, incendii nu se pomenesc aci, pentru că societăţile de asigurare nu asigură casele de lemn. Poate e singura comună urbană care nu are post de pompieri. În cazuri rare servesc marinarii noştri şi pilotina Petrel care are o pompă cu aburi. — Dar ce-i clădirea asta colosală, în disproporţie cu restul oraşului? — Palatul Comisiei Europene a Dunărei. Impunător, monumental, ca reşedinţa unui guvernator din colonii. Casele din jurul lui sunt locuinţele funcţionarilor superiori de la Comisiune. Vezi, ce vile cochete, îmbrăcate în iederă şi glicină. Panouri de verdeaţă, boschete, alei plantate, parchete de flori, terenuri de sport... toate cu simetrie, tăiate geometric. Curăţenie, ordine, confort englezesc. O insulă, un petic de civilizaţie în pustiul primitiv al Deltei. „Mircea” urca încet pe canal împotriva curentului, aşa de-aproape de chei încât de pe punţile lui se vedea pe ferestre până în fundul caselor. Doctorul privea confuz la defilarea neîntreruptă a lanţului de cafenele, birouri şi consulate, care se înşirau de-a lungul cheiului jos. Munca în port încetase; era ora întoarcerii de la lucru. Lumea forfotea. Prin uşile deschise scăpau vaiete de arcuş, ţipete de armonică, chiote primitive, cântece pescăreşti, glasuri răguşite de rachiu şi umezeala mărei. Câteva batiste fluturau pe la ferestre. Multe perechi de ochi, ascunşi după perdele, pândeau mersul domol al vasului. — Sulina asta e unul dintre cele mai originale puncte de pe glob, reluă secundul. Doctorul îşi întoarse capul spre el concentrându-şi atenţia. — Da, da, să nu te miri. Ai să te încredinţezi îndată. Mă rog, mai există pe faţa pământului o asemenea situaţie? Ascultă: Debarci aci, într-un port românesc. Mergi în lungul cheiului, pe strada întâia spre palatul Comisiunii, şi de-odată te opreşti în loc. Strada-i barată. Un gard de lemn, văpsit în verde, îţi închide drumul. Rămâi, aş putea zice, ca viţelul la poarta nouă, dacă poarta n-ar fi foarte veche, cam de vreo şaptezeci de ani. Mai este vreun oraş în lume în care o stradă sa fie tăiată de-a curmezişul de un zăplaz, ce slujeşte drept frontieră despărţind două state? — Cum două state? întrebă nedumerit doctorul. — Desigur, două state. Uite, în dreapta zăplazului e România, în stânga e Comisiunea Europeană a Dunărei. Observă culorile celor două steaguri: în dreapta gardului fâlfâie tricolorul românesc – în stânga e steagul Comisiunii; alb cu bande albastre şi roşii, cu cele trei litere: C. E. D. — Aşa-i... ciudat lucru, se minună doctorul. — Iată, gardul acesta verde e frontiera. Rubiconul modern. Suveranitatea română rămâne la poarta verde. Autorităţile locale nu pot pune piciorul pe teritoriul Comisiunii, care se bucură de neutralitate – privilegii moştenite din vremea regimului capitulaţiilor turceşti. — Cum, şi pentru că are steag propriu Comisia este socotită stat? întrebă doctorul. Secundul îi răspunse prompt: — Desigur. Ne găsim în faţa unui stat independent, stat-miniatură, dar un stat autonom cu cele trei depline puteri: Face legi. Judecă. Execută. — Stat în stat, adăugă Neagu făcând haz de nedumerirea doctorului: Două săbii într-o teacă, Doi stăpâni în ţară săracă. — Dar ce rost mai are Comisia asta? întrebă doctorul din ce în ce mai încurcat. — Pe vremea când Turcia nu putea şi Rusia nu vroia să întreţină gura Dunărei deschisă navigaţiei, după războiul din Crimeea, s-a alcătuit provizoriu o Comisie Europeană pentru lucrări tehnice, ca marile Puteri să-şi poată trimite vapoarele pe Dunăre să încarce grâul românesc de care aveau nevoie. Noi, ocupând Dobrogea, am intrat în stăpânirea gurilor Dunărei moştenind pe Turci. Azi Comisia nu mai corespunde împrejurărilor, e o alcătuire arhaică, un anacronism, o excepţie fără precedent, unică pe glob. Deşi provizorie vegetează însă, doar nu degeaba s-a zis că nimic nu-i mai permanent decât un provizorat. Populaţia pestriţă de aci, indigeni şi străini, o privesc cu respect şi sfială. O luptă surdă durează, de jumătate de secol, între autoritatea naţională şi cea internaţională. — Să fii nevoit să trăieşti aici... trebuie să fie oribil, zise doctorul. — Desigur că de plăcere nu locuieşte nimeni aci. Căci nimeni nu se expune să fie supt gratuit de ţânţari. Nevoia sau setea de câştig i-au adus pe toţi aci în Deltă. Totuşi, viaţa acestui mic port cosmopolit e originală şi interesanta. Are un farmec şi un pitoresc deosebit. Este unicul loc în ţară unde găseşti adevărata viaţă de port. Celelalte porturi ale noastre nu sunt decât oraşe. Sulina este numai port, nu are oraş. Toată populaţia se hrăneşte din viaţa portului. De altfel nici nu are nimic comun cu restul ţării. Aci e o viaţă de colonii. Comerţul levantin atrage aventurieri din toate seminţiile, care se perindă pe aci ca să pescuiască în apa tulbure a Dunărei. Un mozaic de rase. Toate neamurile, toate tipurile şi toate limbile. Mica lume a acestei instituţii – Europa în miniatură – cu decoruri, culise şi protocol, are o viaţă aparte. Este un cerc închis, impermeabil, perfect etanş. Comisia se ţine la distanţă ascunzând, sub masca unei exagerate politeţi, slabul contact cu mulţimea indigenă, în sânul căreia se găseşte provizoriu debarcată aci la poarta Orientului. Echipaj la posturile de sosire!... Comanda răsunătoare a ofiţerului de cart tăie brusc firul discuţiilor. Toţi ofiţerii îşi luară locurile obişnuite pe punte. Secundul trecu la postul de manevră a ancorei. Neagu la ordinele comandantului. Doctorul, fără nici o treabă, rămase izolat. Bandula, aruncată cu dibăcie ca o grenadă de mână, căzu departe pe uscat. Maşina stopase, dar corpul greoi al lui „Mircea” aluneca încă de-a lungul cheiului negru de lume. Funda! şi ancora se rostogoli în huruitul lanţului pe nară, până se opri cu gheara înfiptă în patul de nămol pe fundul Dunărei. * Se cunoscuseră într-un chip aşa de comic încât îi bufnea râsul pe amândoi de câte ori îşi aduceau aminte. Era una din acele dimineţi albastre, vesele, care nu ştiu de ce, nu se mai şterg din minte. Primele săgeţi ale soarelui ce iese din mare aprind în inima noastră flacăra bucuriei de a trăi. Căci vântul din larg ne biciuieşte pielea, ne înfierbântă şi face parcă să clocotească în vine sângele care hrăneşte corpul şi întreţine viaţa. Departe, o corabie cu pânzele poleite se proiecta pe linia roşie a orizontului. Aproape de ţărm, de-asupra marmurei fluide a mării caline, un stol de pescăruşi îmbătat de soare se juca în zbor scoţând un fel de ţipete stridente întocmai ca râsul omenesc. O bărcuţă, văpsită în culoarea oului de raţă, cobora fluviul spre mare. Era Puiul, cea mai mică barcă a bricului „Mircea”. Un marinar în tricou vărgat, cu bereta pe ceafă, cu picioarele goale, se opintea trăgând la lopeţi. În fund, la cârmă, un ofiţer şi un caporal şedeau gravi, ţinând cu mare atenţie pe genunchi nişte cutii de lemn. Neagu, ofiţerul însărcinat cu hărţile şi cronometrele bordului, venea la uscat să-şi facă observaţiile astronomice pentru calculul orei adevărate a locului. Tocmai la gură, lângă farul verde, barca s-a oprit. Cutiile de lemn au fost scoase pe chei cu grija debarcării unor lăzi cu ouă. Pe când Neagu se chinuia necăjit că nu putea să prindă în lentilele sextantului un soare rebel, jos în mare, aproape de capul digului zări un punct negru plutind la suprafaţă. Şi luneta instrumentului astronomic, ingenios făcută ca să prindă imaginea soarelui deasupra orizontului, surprinse deodată imaginea răsturnată a unui splendid corp femeesc, întins planşă pe apă. — Ei!... ştii că are haz... cine dracu e nebuna ceea care face baie la ora asta? — După cum luceşte negreaţa pielei, mă bate gândul că-i o ţigancă, îndrăzni caporalul să-şi dea părerea. Şi io-te cum înoată: ca peştele domnule. Şi pe când Neagu îşi da şapca pe ceafă potrivind la ochi luneta, deodată o răbufnire de vânt îi smulse şapca ducând-o dea-dura până în mare. Zadarnic patru braţe s-au repezit după ea cu gesturi disperate. „S-a dus fire-ar...” şi o înjurătură navală scăpă printre buzele caporalului, care instinctiv îşi scoase bereta din cap făcând-o ghem în mână. — Dă fuga până la barcă şi spune-i timonierului să-mi caute şapca înainte de a cădea la fund. Dar şapca fusese deja pescuită. Sirena Neagră, înotând în salturi, pusese mâna pe ea, şi căţărându-se de blocurile de la piciorul farului ieşi la lumină pe chei în mărime naturală. Tablou. Zăpăceală de ambele părţi. Aiuriţi şedeau unul în faţa altuia. El cu capul gol, ea cu trupul gol; numai în tricoul leoarcă, lipit pe corp. Şi amândoi deodată pufniră în râs. Voiau să-şi vorbească şi nu puteau. Pe ea o apucase un tremur nervos de râs şi de răceală. Apa i se scurgea de-a lungul trupului căzând în picături perlate în jurul ei pe chei. Cine era sirena ieşită parcă din spuma mării. De unde venea făptura asta enigmatică vibrând în soare de sănătate şi veselie, cu braţele îngheţate răspândind un miros limpede, curat, de apă de mare. Pe cheiul de piatră ce frigea, sub razele albe de foc care le da dureri de ochi, au schimbat între ei primele cuvinte. Şi au stat acolo până ce el şi-a uscat şapca, iar ea şi-a uscat trupul la soare. Barca s-a întors la bord fără Neagu, care a întârziat venind pe jos în port. A condus-o pe Evantia până acasă. Pe drum, alături, în pas egal, el îşi întorcea ochii involuntar spre ea şi o privea pieziş, sufocat de o bucurie violentă. Ea privea mândră drept înainte, cu o inocentă cochetărie, simţind instinctiv că-i studiată. Parcă o scânteie electrică trecuse legănându-i de la prima atingere. Glasul ei avea un timbru muzical; amestecând vorbele româneşti cu cele franţuzeşti mlădia accentul pe unele silabe încântând auzul c-o limbă nouă, fermecător de stricată. Îmbujoraţi, surâzând amândoi de-o fericire nelămurită, s-au despărţit. Şi-au strâns mâinile cu putere, dându-şi întâlnire în aceeaşi zi după amiază. * Câteva zile calculele nautice la bordul lui „Mircea” au dat nişte rezultate surprinzător de anapoda. Nopţi întregi Neagu n-a putut să închidă ochii. Chipul Evantiei luminat de dulcele ei zâmbet, nu-l părăsea o clipă. În ureche îi suna glasul acela sonor; îl auzea precis. Fiecare vorbă o repeta în minte căutând să-i completeze sensul. Trăia tot timpul în prezenţa ei. Cu binoclu, de pe puntea vaporului, îi spiona casa. Urmărea orice mişcare. Uneori se scula noaptea să vadă dacă-i luminată fereastra camerei dinspre chei, unde o ştia că doarme. Scăpat din frâul strâns al şcoalei, Neagu, ca un mânz slobod, zburdase în primul an îmbătat de sentimentul libertăţii. Se credea bărbat, se lua la întrecere cu cei mai tari în stricăciunile de marinar consumat, deşi nu era decât un copil timid. O aventură nocturnă la Smirna, când era să fie înjunghiat, un scandal la Pireu unde a fost arestat, îi creaseră din prima călătorie o reputaţie rea în ochii şefilor. Căci disciplina rigidă a bordului nu înţelegea că tinereţea, cu sânge fierbinte, avea nevoie de destindere, că provizia de forţă şi sănătate din viaţa monastică pe apă trebuia cheltuită pe uscat, în porturile în care vaporul făcea scurte escale. În fond însă Neagu aducea un suflet proaspăt, candid, aspirând la marea, unica iubire care singură dă preţ vieţei. El trebuia să-şi închidă cu zece lacăte în inimă taina iubirii lui. Spiritul dominant al bordului era o crudă ironie împotriva oricărei sentimentalităţi – slăbiciuni nedemne, pentru un om tare. Trebuia să se ascundă. I se părea că fiecare îi citeşte pe faţă ce are el în suflet. Era un sentiment nou care-i tulburase inima naivă. Evitase totdeauna legături mai strânse şi flirtul chiar – pacea armată sau amorul pulverizat cum se spunea la bord – i se părea joc periculos şi imoral. Ştii cum începe, dar nu ştii cum sfârşeşte. Fugea instinctiv de strălucirea care nu da căldură şi mergea cu judecata până la capăt, încătuşat de un fel de răspundere morală pe care o avea deacasă, insuflată din copilărie. Şi deodată căzu... el căruia nici o femee nu ajunsese să-i umple inima şi mintea... Cum se insinuase în el aşa de abil, fără să bage de seamă, iubirea asta care-l robise complet? Nu era în faţa unei dorinţi. Era chiar amorul unic, profund cu toată sclavia lui? Fiecare întâlnire era o baie de fericire. Uneori, tulburat, căuta să reflecteze. Dar nu se mai putea opri. Avea s-o urmeze până la capătul vieţei... Sensibilitatea bolnăvicioasă, mândria şi ambiţia îl ţinea în rezervă faţă de lumea în care trăia izolat sufleteşte. Colegii, în bătaie de joc, îl porecliseră locotenentul Bonaparte.