Carti politiste nesortate pe categorii de autor

1   Dac-aş fuma, ar fi mai uşor ca după fiecare scandal casnic, care de la distanţă pare de neînţeles şi absurd, să-mi aprind câteva ţigări, iar fumul, nicotină, să devină pentru moment dacă nu sensul sau aroma vieţii, măcar ceva care să-mi distragă atenţia, aşa cum tămâia arsă în cinstea mea m-ar ajuta să văd oarece bucurie în viaţa de apoi. Dar nu mai fumez din copilărie şi cred că, dacă aş începe să fumez la treizeci de ani, ar fi tocmai un semn de copilărie sau de prostie. Ploaia se tot lasă aşteptată. Se întunecă. Soţia mea s-a închis în baie, dar aşa face ea şi pentru o baie obişnuită. Şi eu mă închid uneori în baie, deşi nu am de ce să mă jenez de nevasta mea. Şi tocmai asta e şi problema care ne-a făcut să ne îndepărtăm unul de celălalt. Seara, când ne pregăteam de culcare, ne dezbrăcăm pe întuneric, iar ziua sau când era lumina aprinsă sau când făceam baie, ne era ruşine de goliciunea noastră. Goliciunea era un semn de vulnerabilitate. Şi ea ar fi spus acelaşi lucru. Dar şi eu sunt vulnerabil, mai ales la loviturile ei. Nici nu mai vorbim despre asta, deşi înainte tot încercam să explicăm totul şi să rezolvăm problemele cu ajutorul cuvintelor. Pare să fie toamnă, momentul când căldura se duce şi începe sezonul când este înmagazinată pentru iarna ce vine. Momentul în care se izolează ferestrele şi uşile balcoanelor. Când natura însăşi te îndeamnă să te gândeşti la refacerea sau la consolidarea confortului, fizic sau sufletesc. Dar ce e pentru noi septembrie? Nimic. Tăcem, vorbim mai mult cu interjecţii. Fiecare îşi face cafeaua şi omleta pentru sine. E timpul ca situaţia asta să ia sfârşit. N-ai cum să împărţi o garsonieră. Dorinţa de a sări în gol de la înălţime apare de fiecare dată când privesc de la fereastra noastră de la etajul şapte. Dar nu-mi dă curajul necesar pentru a sări. Nu m-am născut sinucigaş. Îmi place foarte mult viaţa exterioară, dincolo de existenţa mea. Mă plimb uneori seara pe Hreşceatîk[1] cu mare emoţie în piept, încercând să disting chipurile fetelor în lumina înserării, când îşi aşteaptă clienţii pe băncuţe sau lângă fântâna din preajma cinematografului Drujba. În amurg, la lumina artificială a felinarelor, ele sunt atrăgătoare, ca nişte siluete desenate cu eleganţă, ce promit mult, aducând de regulă cu schiţa abia conturată de pe coperta unei cărţi siropoase. Mă imaginez uşor clientul lor sau chiar un apropiat, un prieten. Dar dacă mă imaginez aşa nu înseamnă că şi sunt. Îmi lipsesc multe – hotărârea, banii, libertatea. Dar ele, ca nişte prime rândunele ale modelului de viaţă american coborât de pe marele ecran, se însufleţesc şi roiesc în jurul meu aici, la Kiev. Şi se dovedeşte că sunt atras de această roire care se transformă treptat în viaţă, în viaţa care dă la o parte viaţa trecută, total trecătoare şi plictisitoare prin toate detaliile ei, prin toate elementele ei componente, prin fiecare articol de ziar care o descrie în amănunt. 2   Când eram student la Facultatea de Limbi Străine îmi plăcea să mă împrietenesc cu străinii. De la ei învăţam şi o altă limbă, dar şi un anumit sens al vieţii. Se deosebeau de noi cum se deosebeşte o ciupercă albă de un arici. Deosebirea dintre noi pe dinăuntru putea fi comparată numai cu una exterioară evidentă, ca aceea de mai sus. Avuseseră o altă copilărie, alte jocuri. Îmi povesteau despre un joc care, la un moment dat, pusese stăpânire pe mai multe generaţii de copii care habar n-aveau de copilăria sovietică. Jocul era simplu, trebuia să faci un lanţ din persoane cunoscut, care să te ducă la regina Angliei, de exemplu, sau la Margaret Thatcher – ea era atunci mult mai la modă. Reieşea că fiecare jucător putea, prin intermediul a trei-patru persoane legate între ele, să ajungă până la prim-ministrul englez. Principiul era extrem de simplu: eu îl cunosc pe el, el o cunoaşte pe ea, ea mai ştie pe cineva care îl cunoaşte personal pe El sau pe Ea. Am încercat atunci să fac acelaşi lucru şi să ajung în felul acesta până la Brejnev sau la Şcerbiţki[2]. Nu am reuşit. Pur şi simplu, lanţul nu se realiza. Şi uite, acum, deodată, probabil din cauza disperării din viaţa, din existenţa mea, înţeleg cum trebuie jucat acest joc aici, în lumea noastră. Trebuie să încerci să ajungi la criminali. Ei sunt mulţi, sunt printre noi şi unii dintre ei nu-şi ascund neapărat ocupaţia. Acum vreo zece ani ştiam cel puţin doi criminali care-şi ispăşiseră de mult pedeapsa, oameni normali, comunicativi şi chiar gata să-ţi sară în ajutor. E adevărat, pe atunci ei, criminalii, erau altfel, dădeau dovadă de mai mult romantism. Acum orice relaţie se întemeiază pe bani şi crima a devenit pentru unii o profesie foarte bine plătită. Chiar folosesc un cuvânt nou, din engleză, „killer“. E un fel de continuare a tradiţiei americane de îmbunătăţire a imaginii şi a denumirii unor profesii necalificate şi lipsite de prestigiu. Îmi aduc aminte că măturătorul sau omul de la salubritate a fost numit în America „specialist în domeniul stării sanitare a mediului urban“. Dar acolo motivul era mult mai simplu şi mai de înţeles – acela de a conferi măturătorilor mai multă încredere în sine şi respect. Însă la noi a ieşit altceva. Pur şi simplu, a ieşit că un criminal cu calificare superioară, care lucrează exclusiv la comandă, primeşte denumirea de „killer“. Şi aşa, cel de mai înainte, criminalul de rând, romantic, criminal la beţie sau din gelozie, o să rămână tot criminal. Ăştia sunt şi prinşi, sunt şi închişi, în timp ce killerul rămâne imposibil de prins şi de văzut. Gândurile astea mă aduc singure la problema care a încercat de mai multe ori să răzbată din subconştient. Că doar de câţiva ani tot caut o ieşire din fundătura vieţii mele. Dar o caut mai mult în minte, mai mult în fanteziile mele. Însă acum soluţia a apărut singură, nu ca o ieşire din această situaţie, ci chiar din viaţă. Sunt cam prea plin de viaţă pentru un sinucigaş, dar pentru o victimă sunt cum nu se poate mai potrivit. Un exemplu minunat de nedreptate a sorţii: un bărbat deştept, în floarea vârstei, cu multe oportunităţi înainte să fie ucis la comanda cuiva! Reputaţia de victimă a unui criminal plătit îmi provoacă imaginaţia. Îmi închipui cum vor cădea pe gânduri numeroasele mele cunoştinţe când îşi vor da deodată seama că nu ştiau, practic, nimic despre mine, că eu, cel pe care-l cunoşteau, cu care au băut vin sau cafea, eram un tip implicat în afaceri care necesită anchete sau criminali plătiţi. Îmi imaginez cum toţi vor fi audiaţi ca martori, vor fi interogaţi, li se vor pune zeci de întrebări „delicate“. „Avea duşmani?“, „Cu ce se ocupa?“, „Cine ar fi putut fi interesat de moartea lui?“ şi aşa mai departe. Mai rămâne să găsesc un criminal ieftin, bani pentru onorariul lui, şi apoi crima mea ideal planificată va deveni unul dintre multele alte cazuri nesoluţionate. Un sfârşit plin de dramatism al unei vieţi fără rost. Iar crimele enigmatice mai au o trăsătură interesantă: despre ele se vorbeşte adesea în ziare, în cărţi, sunt relatate în detaliu, cu menţionarea numelui victimei, aşa că voi avea o şansă reală de a rămâne în memoria colectivă dacă nu a secolului, măcar, în tot cazul, o bună bucată de timp.   [1] Artera centrală a Kievului, centrul administrativ și economic al orașului. [2] Volodimir Vasiliovici Șcerbițki (1918-1990), conducător al Partidului Comunist Ucrainean, figură importantă în Politbiuro, apropiat al lui Brejnev și susținător al lui Gorbaciov.    

  1 New Orleans, Louisiana Februarie 1840 - A sosit o doamnă să vă vadă, domnule Rio.   Rio de Silva, care lenevea într-un fotoliu cu un picior întins către cărbunii ce ardeau mocnit, ţinând un pahar cu un strop de coniac în mână, nu se mişcă şi nici nu deschise ochii. Când vorbi, o făcu cu o încetineală care spunea multe celor ce aveau înţelepciunea să-l asculte. — Înştiinţeaz-o că nu sunt acasă. — Am făcut asta, desigur, îi răspunse moale Olivier, majordomul său. Nu a fost suficient. Atunci Rio deschise ochii şi ceva din privirea lui îl făcu pe majordom să se dea un pas înapoi atât de repede, încât flacăra lumânării pe care o ţinea pâlpâi. — I-ai spus pe naiba. — Este destul de hotărâtă. Era un semn de avertisment în trăsăturile delicate ale feţei lui Olivier, de culoarea scorţişoarei, îşi spuse Rio. Problema era că nu avea nici starea şi nici posibilitatea de a-i acorda atenţie.   De obicei, femeile nu veneau după el. Mai degrabă se ducea el la ele, escaladând ziduri, sărind peste fortificaţii şi şanţuri ca să ajungă în balcoane, mergând ca o fantomă prin pasajele ce puteau fi trecute pe jos, intrând prin uşile lăsate descuiate pentru a fi la îndemâna lui. Văduvele şi soţiile neglijate din New Orleans, care participau cu nerăbdare la diversiunile din dormitoare, erau recunoscătoare pentru discreţia lui. Şi de ce nu ar fi fost? Să fii văzută în compania lui, la lumina zilei, ar fi provocat un vârtej de speculaţii; să îl vizitezi în propriile! Încăperi, la această oră din noapte, era o provocare sigură a scandalului. În plus, pasajul cunoscut de către francezi drept Passage de la Bourse şi de către americani drept Exchange Alley era interzis femeilor respectabile. Această cale de trecere, cu birouri de brokeri şi avocaţi, magazine de croitorie, saloane, săli pentru jocuri şi multe săli pentru scrimă, era o zonă exclusivă a bărbaţilor. Numai câteva femei ar fi zăbovit pe sub arcadele întunecate, după lăsarea nopţii, dar acelea nu s-ar fi putut numi doamne. Mai mult, Rio nu încuraja invazia. O aversiune vădită faţă de exploatarea persoanelor silite să îşi închirieze trupurile îl făcea să stea la distanţă de femeile străzii. Nu era loc în viaţa lui nici pentru aşa-zisele jeunes filles sau convenabilele văduve din clasa de jos, care ar fi putut fi la dispoziţia lui. Nu, prefera obişnuitele lui legături. Intense, dar deschise. Rareori însemnau mai mult de câteva întâlniri.   Concubinele lui erau femei cu experienţă, care preferau să îşi satisfacă dorinţele fără să îşi rişte poziţia socială sau sentimentele şi, în mod sigur, fară să atragă atenţia. Erau mult prea discrete pentru a apărea la uşa lui. Printre dinţi, Rio spuse: — Scapă de ea. Un foşnet de fuste se auzi de undeva din spatele său. — A descoperit că acest lucru este imposibil, monsieur. Poate că vă veţi deranja să încercaţi chiar dumneavoastră acest lucru.   Acele cuvinte, rostite clar, ca nişte sunete de clopot, tăiară aburii coniacului din capul lui Rio ca un tăiş de sabie. Cultivat, uşor caustic, tonul avea amprenta aristocraţiei francez-creole din New Orleans şi îi era necunoscut. Şi s-ar putea să fie obligat să facă tocmai acest lucru, dacă ar fi fost descoperită cu el, aici, singură. Goli paharul şi îl aşeză pe masa de lângă el, apoi se ridică în picioare. Întorcându-se în modul său obişnuit, îndatoritor, îşi înfruntă vizitatoarea care rămăsese în cadrul uşii deschise.   Stătea în camera întunecată, strălucitoare – nu era alt cuvânt care să se potrivească. Pielea ei albă era iluminată de sănătate şi vitalitate. O cascadă de cârlionţi de culoare blond-castaniu curgea cu o lucire splendidă din coroana de bucle din creştetul capului, înconjurându-i un umăr, pentru a i se odihni pe piept. Rochia pe care o purta era din mătase albă cu dungi aurii, care prindeau lumina lumânării într-o sclipire ameţitoare, mai ales corsajul, ce se ridica şi cobora din cauza respiraţiei ei grăbite. Mantia din satin greu era aruncată pe spate, pentru a scoate în evidenţă linia irizată în roşu şi corai, care reflecta strălucirea caldă a flăcărilor. Olivier se răsuci către doamnă, ca şi cum ar fi intenţionat să o protejeze. — Mademoiselle, regret… — Rămâi. Rio îşi însoţi ordinul ridicând o mână, după care făcu un semn rapid de concediere, fără să îşi dezlipească privirea de la femeia din faţa lui.   Olivier, cu o expresie imperturbabilă, făcu o plecăciune şi ieşi din cameră, dar nu închise uşa, observă Rio surprins. Adevăratele doamne îl impresionau până şi pe majordomul lui cel subţirel şi filfizon, care le proteja cu tandreţe, exaltat de impulsurile pe care le simţea din partea lor. Rio nu era atât de susceptibil. — Acum, mademoiselle, spuse el cu o blândeţe incisivă, cărui fapt îi datorez această onoare? — Grija sau mai precis excesul ei, îi răspunse doamna, cu promptitudine. Dacă aceasta este maniera în care marele Silver Shadow se pregăteşte pentru o întâlnire în zori, se pare că mi-am făcut degeaba griji în ceea ce priveşte întâlnirea dumneavoastră cu fratele meu. Înţelegerea şi furia apărură în acelaşi timp. Rio păşi spre ea, un avans lent şi prădalnic. — Domnişoara Vallier, presupun, dacă Denys Vallier este ruda dumneavoastră? — Precum spuneţi, Celina Vallier.   Rio îi văzu ochii mărindu-se, în timp ce îl privea apropiindu-se, dar nu se retrase. Poate că ar fi fost în avantajul ei, dacă nu ar fi fost opusul a ceea ce se aşteptase. — Denys v-a trimis să îi pledaţi cauza? — Nici vorbă! Rio se opri, dar nu înainte să ajungă suficient de aproape ca să o poată atinge. — Atunci a fost decizia dumneavoastră să interveniţi. — Numai a mea. Îi studie bărbia ridicată şi privirea directă, în timp ce îşi simţea în interior schimbarea, care îl avertiza. Nu era o frumuseţe de genul celor de pe cutiile de ciocolată la modă, numai forme rotunjite, buze ţuguiate şi obraji fragezi. Trăsăturile ei erau mult prea bine definite; îi lipsea moliciunea obligatorie, plină de gropiţe. Cu toate acestea era aproape imposibil să îţi dezlipeşti privirea de ochii ei umbriţi, de culoarea brun-aurie a vinului de Jerez, de pomeţii sculptaţi, de liniile perfecte ale gurii.   Avea un farmec deosebit, ce venea din interior, care era cu atât mai puternic, cu cât era neintenţionat. Era, fără îndoială, la fel de inocentă ca rochia ei albă pe care o purtase în acea noapte, la operă, primind în loja familiei candidaţi potriviţi, în maniera folosită în acest oraş pentru a prezenta societăţii tinerele femei. Şi, în plus, era mult prea curajoasă pentru scopurile lui. Cu greu putea spune dacă trebuia să blesteme sau să salute îndrăzneala ei.   Cu o voce adâncă, încărcată de aluzii, o întrebă: — Decizia dumneavoastră, luată fără să ţineţi seama de consecinţe? — Consecinţe? Tulburarea îi umbri ochii. Am vrut doar să vorbesc un moment cu dumneavoastră, să vă întreb dacă este chiar necesar să pricinuiţi o rană cuiva de departe mai puţin experimentat. Mă gândeam să descopăr singură dacă există vreo modalitate de a vă convinge să renunţaţi la întâlnire.   El o cercetă, permiţând atenţiei sale să coboare de la ovalul feţei, spre coloana zveltă a gâtului, către întinderea albă a umerilor, deasupra decolteului adânc. Curbele din această zonă erau dulci, ademenitoare în moliciunea lor. Ridicându-şi din nou privirea, îi văzu faţa şi privirea, mocnind de indignare, din cauza acestei evaluări. Asta era bine. — Să înţeleg că fratele dumneavoastră doreşte să îşi ceară scuze? — Cu siguranţă nu. Sunteţi perfect conştient de faptul că nu poate face acest lucru fără să fie acuzat de laşitate.   Oricum, nu o face, şi din cauza asta… — Nu ştie nimic despre faptul că sunteţi aici. Sau, dacă îmi pot permite să mă aventurez, nimeni altcineva nu ştie. Ea înghiţi, o mişcare delicată a gâtului, care îl făcu să îşi dorească, dintr-odată, să îşi lipească buzele de pielea ei fină. Trecu un moment înainte să primească răspunsul ei. — Este exact aşa cum spuneţi. El se apropie şi mai mult. — Şi mama dumneavoastră, însoţitoarea, camerista – oricare dintre cele care vă veghează virtutea – unde leaţi lăsat? — Camerista mea este afară, spuse ea, cu o urmă de nelinişte în privire. Deşi nu reuşesc să îmi dau seama care ar fi diferenţa.   Buzele lui schiţară un zâmbet melancolic. — Nu vreau să fie lipsită de confort, în timp ce aşteaptă după bunul meu plac. — Nu voi lipsi mult. — Nu? Tonul erau plin de aluzii. — Nu, cu adevărat. Nu ar trebui să îmi ia mult timp ca să… — Ca să cereţi clemenţă pentru Denys sau, în fine, să îmi cereţi să renunţ la întâlnirea din zori. — Dacă… dacă sunteţi bun. — Indiferent ce aleg, îmi va compromite poziţia. Va trebui să fiţi de acord că este drept să mă aştept la o oarecare recompensă?   Ea îşi umezi buzele, un gest pe care el îl urmări cu mai multă atenţie decât era normal. Când vorbi, vocea ei tremură puţin. — Dacă vă referiţi la o recompensă pecuniară, accesul meu la orice sumă care ar avea importanţă pentru dumneavoastră este destul de limitat. Oricum, am câteva bijuterii interesante. — Nu mă interesează asemenea fleacuri. Rio se strădui să nu îşi facă simţită în voce neplăcerea ideii că ar putea fi cumpărat, dar nu era sigur că reuşise. — Iapa mea. Este un animal bun, pursânge, tocmai potrivită pentru un gentilom, la fel ca şi pentru o lady. — Nu. — Atunci îmi pare rău, dar nu am nimic altceva de oferit! Îşi strânse buzele, cu o expresie sfidătoare. — Nimic? Îşi ridică o sprânceană şi aşteptă. Era inocentă, dar nu proastă; îşi dăduse seama ce insinua. Dar tot nu putea crede aşa ceva legat de persoana ei; nu îl credea în stare să aibă îndrăzneala de a merge până la capăt. Se înşela însă foarte tare.   Uitându-se într-un punct al cămăşii lui, îi spuse: — Sunt cumva într-un oarecare impas, şi nu îmi dau seama ce anume v-ar putea atrage. — Dumneavoastră. El se întinse să îi atingă cu vârful degetelor lui aspre, de spadasin, moliciunea de petală a obrazului ei, apoi îşi trecu degetul peste rotunjimea buzei de jos. Aş putea cocheta şi cu dizgraţia, pentru o noapte în braţele dumneavoastră.   Se aştepta să se retragă îngrozită, să leşine, sau să se repeadă la el. Ea nu făcu niciunul dintre aceste lucruri, deşi îi simţi respiraţia adâncă trecând peste mâna lui ridicată şi îi văzu sângele scurgându-i-se din obraji. Un tremur îi traversă făptura zveltă şi apoi rămase nemişcată. — Imposibil. Deşi Rio nu se aşteptase la altceva, îşi simţi muşchii stomacului strângându-se, când îi auzi refuzul fără loc de întoarcere. Îşi trecu mâna peste linia dreaptă a bărbiei, alunecându-şi un deget în spirala unei bucle ce era aşezată pe umărul ei. Cu o blândeţe ucigătoare, o întrebă: — De ce?   Ea îi întâlni privirea, dar nu încercă să îi evite atingerea. — Este o ticăloşie. Niciun gentilom nu ar cere aşa ceva. — Oh, sunt de acord. Dar, după cum probabil ştiţi, eu nu sunt un gentilom. — Nu asta este ceea ce oamenii spun despre dumneavoastră, îl contrazise ea, disperarea făcându-se simţită în tonul vocii ei.   Aproape că ar fi fost posibil să renunţe, numai de dragul acelui sentiment, şi dacă ar fi băut ceva mai puţin. Dar înăuntrul lui era un demon care îl conducea şi care nu putea fi potolit, care îşi bătea joc de tot ce însemna obiceiuri vechi, bune maniere şi vise de demult. — În fond, vorbim de viaţa fratelui dumneavoastră. Ce vă împiedică să renunţaţi la câteva ore din timpul dumneavoastră în schimbul unui astfel de serviciu? — Onoarea mea. — Care, evident, este mai importantă decât a mea. Asta se subînţelege. Zâmbetul lui era strâmb, şi nu lipsit de durere. Dar onoarea mea, vedeţi dumneavoastră, este tot ce am.   Tăcerea coborî peste ei, minute întregi, vibrând, în timp ce ea îl analiza, examinându-i trăsăturile una câte una, poposind asupra cicatricei care îi marca bărbia, înfruntându-i privirea sigură, ca şi cum ar fi vrut să îi cerceteze sufletul. Apoi o bucată de cărbune se răsuci pe grătarul căminului şi flăcările ţâşniră, aruncând pe pereţi umbre vălurite, în nuanţe portocalii. Scânteile i se văzură în ochi, luminându-le negura. — Văd, spuse ea tăios. Nu v-aţi gândit niciodată la intimitate între noi, doar aţi vrut să atrageţi atenţia asupra unui lucru. Şi poate să îmi daţi şi un semnal de alarmă. — Salut înţelegerea dumneavoastră. — Îmi imaginez că este îndoielnic faptul că aţi accepta sacrificiul, dacă m-aş arunca singură în braţele dumneavoastră.   Şuvoiul de căldură şi presiune care îl străbătu sub imperiul acestei imagini era impresionant. Se sili să îl domolească, dar rămase ceva din el în tonul vocii, când îi spuse: — Nu vă sfătuiesc să încercaţi să verificaţi acest lucru. — Nu. Dar nu vă daţi seama că, tocmai din cauza reputaţiei dumneavoastră de om de onoare, cutez să fac această intervenţie? Ce ar putea să vă determine să nu vă mai întâlniţi cu fratele meu? Sunteţi un maâtre d’arme, un maestru spadasin care învaţă alţi bărbaţi arta de a se lupta cu spada. Aţi fost implicat în numeroase incidente cu arme şi nu aţi pierdut niciodată. Aveţi o îndemânare, o tehnică şi o putere pe care nimeni nu le poate egala şi aţi dovedit asta în manifestări publice, împotriva celor mai buni profesori de spadă din întregul New Orleans. Dacă veţi refuza să apăreţi pe terenul de luptă, cine v-ar putea acuza de laşitate? Unde este dezonoarea în faptul că veţi evita asasinarea unui om care nu are nicio şansă să se ridice la nivelul dumneavoastră? Căldura din spatele cuvintelor ei era impresionantă, dar Rio nu putea permite ca aceasta s-o ia în considerare. — Vă daţi seama că a nu-mi face apariţia ar însemna la fel de mult ca sfârşitul fratelui dumneavoastră? Moartea prin ridiculizare nu este mai uşoară decât cea provocată de o lovitură în inimă.   Atunci întâlniţi-vă, dar nu… — Să nu îl ating? Sugeră el, retezându-i cuvintele. Să nu îl pun în situaţia de a se apăra? Probabil consideraţi că ar trebui să îl las să mă atingă o dată sau de două ori, doar ca să îl fac să creadă că este important. — Nu am spus asta! — Nu, nu aţi spus-o, dar puteţi afirma că nu asta aveaţi în minte?   Se pare că era suficient de înţeleaptă ca să nu insiste, în schimb, spuse: — Fratele meu mai mare, Theodore, a căzut pe câmpul de luptă acum trei ani. Mama şi sora mea mai mică au murit vara trecută de friguri galbene, în timp ce tata se trata pentru durerea de piept la Izvoarele White Sulphur. Eu şi cu Denys am scăpat numai pentru că am călătorit împreună. Acum, Denys este ultimul din familia Vallier. Dacă ar… cădea mâine de dimineaţă, lar ucide pe tata la fel de sigur, ca şi cum l-ar străpunge pe el în inimă. — Melodramatic, spuse Rio. V-ar avea în continuare pe dumneavoastră. — O fiică? Buzele ei se răsfrânseră într-un zâmbet. Nu este acelaşi lucru.   Rio ştia prea bine ce voia să spună. Printre francezii din New Orleans, o fiică ar fi fost iubită, apreciată şi mângâiată, aşa cum cineva se bucura în Antichitate de o pisică. Totuşi, era o ameninţare la adresa onoarei familiei sale, până în momentul în care era aranjată o căsătorie, care urma să cimenteze un avantaj financiar, social sau politic. Dacă nu i-ar reuşi o asemenea alianţă sau dacă i-ar lipsi fondurile pentru o zestre sau un trusou care să îi asigure viitorul, şi-ar distruge viaţa având grijă de părinţii în vârstă sau ca menajeră neplătită, ori cameristă în casa fratelui sau a vreunei rude, ori ar fi încurajată să se îndrepte spre mănăstire. Pe de altă parte, un fiu era mândrul purtător al numelui unui bărbat, speranţa lui de nemurire, întrupa onoarea tatălui său, îi uşura obligaţiile sociale şi, desigur, îi moştenea cea mai mare parte a averii. Mai pe scurt, o fată era crescută ca fiind o obligaţie, în timp ce un fiu era întotdeauna o investiţie.   Rio ştia bine asta, pentru că acelaşi lucru se întâmpla şi în nobilimea spaniolă. Asemenea convenţionalisme îi păruseră odinioară normale, deşi fusese stânjenit când, băiat fiind, tatăl lui îşi arătase preferinţele în faţa surorilor lui. Acelaşi standard îl făcuse să devină o ţintă, după ce tatăl lui şi restul familiei muriseră într-un incendiu ce distrusese casa lor de vară din munţii Cataloniei. — Atunci, poate tatăl dumneavoastră este cel care v-a trimis? Rio îşi înclină capul, în timp ce făcea presupunerea. Dacă vă apreciază atât de puţin, faptul că vă permite să pledaţi pentru singurul său fiu poate părea un lucru rezonabil. Nu îl cunoaşteţi, dacă gândiţi asta. Este mult prea mândru şi nu are încredere absolut deloc în farmecul feminin.   Era o afirmaţie şocantă, una pe care Rio ar fi analizato în profunzime cu mai multă atenţie decât îi permiteau circumstanţele. Cum nu îi permiteau, se mulţumi cu un singur comentariu. — Este nebun. — Cu greu se poate spune asta. — Nu? Atunci mai degrabă un bărbat care îşi vede fiica asemenea unui obiect de ornament. Mă întreb, spuse Rio meditativ, ce ar face dacă ar şti că fiica lui şia riscat reputaţia venind aici. — Nu va afla asta. Îşi strânse buzele atât de tare, încât i se albiră. — Dar camerista dumneavoastră? — Îmi este credincioasă. — Vă felicit. Totuşi, este surprinzător că riscaţi atât de mult. — Era necesar, din moment ce, indiferent cât de necugetat pare, eu sunt pricina acestei confruntări. Deci ştia. Se întrebase. — Fratele dumneavoastră v-a spus, presupun. A fost o mişcare foarte nepotrivită din partea lui. — Denys şi cu mine am fost întotdeauna apropiaţi în copilărie şi ne-am apropiat şi mai mult în aceşti ultimi trei ani. Era puţin îngrijorat că, într-un final, voi afla. Un gentilom nu deranjează doamnele casei cu asemenea probleme. — Oh, vă rog, spuse ea cu ironie muşcătoare în voce. Canoanele Codului Duello poate că sunt sacre pentru bărbaţi, dar par ridicole unei biete femei. Ceea ce nu înţeleg este de ce aţi simţit nevoia să vorbiţi despre mine într-un loc public. Nu puteţi şti nimic despre caracterul meu, fie el bun sau rău. Din câte ştiu, nu ne-am întâlnit niciodată, nu am schimbat nici măcar un singur cuvânt, înainte de noaptea asta.   Era destul de adevărat. Tatăl ei, fratele, veri îndepărtaţi şi cunoştinţe poate că s-au intersectat cu un bărbat ca el, un simplu maâtre d’armes. L-ar fi putut remarca în baruri, restaurante, localuri rău famate pentru pariuri şi la curse, lupte de cocoşi, lupte cu tauri şi chiar la baluri publice. I-ar fi putut frecventa atelierul de scrimă, i-ar fi putut imita stilul de a lupta cu spada, croiala hainei sau graţia reverenţei. Dar nu fusese niciodată invitat în casele lor sau la balurile private, unde fiicele, surorile şi verişoarele lor dansau sub privirea atentă a însoţitorilor, nu fusese niciodată prezentat unor asemenea flori rare, aflate sub protecţie. Aceste lucruri îi fuseseră odată la îndemână, ca tânăr cu proprietăţi, avere şi un viitor strălucit, dar nu acum. Nu şi acum. — Nu, spuse el încet, nu ne-am întâlnit. — Drumurile noastre nu s-au încrucişat niciodată.   Nu în sensul pe care îl aveţi în vedere. — Am rănit vreodată pe cineva care vă era apropiat, drag? — Nu. — Atunci nu reuşesc să îmi dau seama ce anume aţi fi putut spune, pentru a mă discredita. Sunt silită să cred că acea aluzie perfidă folosită pentru a provoca un duel a fost o născocire. — Este o concluzie fară nicio substanţă.   Ochii ei sclipiră de indignare. — Adevărat? Atunci spuneţi-mi de ce am fost târâtă în această afacere? — Puteţi să îl numiţi un accident. Nu vă ştiam în acel moment numele, ci vorbeam despre o mireasă presupusă, doar în termeni generali. Ca regulă, Rio nu îşi analiza propriile acţiuni. Şi totuşi, se gândi că merita să ştie măcar atât. — Vă doreaţi acest duel. — Nu. — Atunci de ce…? — Motivul a fost al meu şi numai al meu, şi nu vreau să discut despre acest lucru. Totuşi, îmi voi prezenta scuzele oficial, dacă asta vă consolează pentru ceea ce urmează să vi se întâmple şi vă determină să plecaţi. — Ceea ce urmează pentru mine nu are nicio legătură! Refuz să permit ca nişte cuvinte şoptite, din câte văd, fară niciun motiv, să provoace moartea fratelui meu. Dacă aţi vorbit din greşeală, atunci trebuie, cu toată onoarea, să vă retrageţi ofensa. — Asta nu pot să o fac. — Atunci am avut dreptate. L-aţi atras pe Denys în acest duel. — Nu am avut niciodată intenţia de a mă întâlni cu fratele dumneavoastră. A auzit un comentariu spus pentru altcineva şi a reacţionat mult prea repede. — Spus pentru…? Făcu o pauză, apoi adăugă încet: Oh!   El dădu din cap, în timp ce observa umbra de înţelegere care apărea în ochii ei de culoarea chihlimbarului. — O dată aruncată provocarea, nu mai este cale de întoarcere. — O explicaţie fiind exclusă, desigur, aşa cum este şi — Exact. Aprobarea lui fu scurtă, din moment ce îi dăduse cu mult mai multe detalii decât intenţionase, sau decât ştia că ar fi fost înţelept. — Este o nebunie! Jocurile pe care domnii le joacă sunt dincolo de orice raţiune, să se spintece cu săbii şi să se împuşte cu pistoale pentru orice fleac. Să rişti moartea pentru o tâmpenie are foarte puţin de-a face cu onoarea şi foarte mult cu prostia. — Sunt mai multe lucruri în joc. — Spuneţi-mi ce anume şi poate voi fi de acord cu dumneavoastră. Între timp, cred că părerea dumneavoastră despre onoare are nevoie de nişte modificări. Nu este absolut nimic onorabil în a străpunge un tânăr cu puţine cunoştinţe legate de lupta cu spada, din cauza unei ofense spuse dintr-un motiv oarecare.   Avea dreptate, Rio ştia asta. Ăsta era şi motivul pentru care paharul pe jumătate gol se afla pe masa de lângă scaunul său. Denys Vallier nu era bărbatul pe care se aşteptase să îl înfrunte în zori. Rio nu voia să se întâlnească cu el, nu avea nicio dorinţă să îl rănească, cu atât mai mult să fie responsabil de moartea lui.   Ţinta unui duel nu trebuie să fie sfârşitul vieţii unui bărbat, desigur. Onoarea putea fi, şi de obicei era, satisfăcută la primele picături de sânge. Cu toate astea, prea des o alunecare a încheieturii, o lovitură de răspuns prea slabă sau o lovitură având în spate mai multă furie decât fineţe, făceau să apară la cimitir o altă placă pe care se putea citi Mort sur le champ d’honneur. Mort pe câmpul de luptă al onoarei. — Îndemânarea mea legată de mânuirea spadei şi reprezintă modul de a-mi câştiga existenţa, spuse el, încercând să îşi construiască apărarea. Dacă o compromit, s-a terminat cu mine. Bărbaţii care vin la sala mea îşi vor găsi alţi maeştri care să îi înveţe să rămână în viaţă. Mai mult, voi deveni o ţintă dacă voi permite unui tânăr neexperimentat să mă învingă. Nu mă dau în lături din faţa niciunei provocări, dar nici nu încurajez întâlnirile frivole. — Numai pe aceasta în care a intervenit fratele meu. Înţeleg. Se răsuci brusc, cu un fâşâit mătăsos al fustelor, îndepărtându-se câţiva paşi de unde sta, uitându-se la un bust în bronz al lui Napoleon, aşezat pe un piedestal, într-un colţ al camerei. Apoi îşi şterse ochii cu un gest supărat şi îşi ridică bărbia, înainte de a se întoarce din nou spre el. Foarte bine, accept. — Acceptaţi…? — Propunerea dumneavoastră. Onoarea mea pentru a dumneavoastră, ca preţ pentru compromiterea statutului şi principiilor dumneavoastră. Cred că aceasta era înţelegerea. Era ultimul lucru la care se aştepta. Lacrimi, argumente, poate mai multe acuzaţii reciproce, dar nu capitulare. Rămase înmărmurit. — Deci? Ce mai aşteptaţi? — Nu cred că vă daţi seama ce spuneţi. — Ceea ce mi-aţi spus a fost foarte clar pentru mine, spuse ea rece. Dar nu am să o iau ad litteram. Cer doar, pe cât posibil, rana fratelui meu să fie cât mai lipsită de durere şi de urmări. Apoi îmi veţi putea cere tot ce veţi   Coniacul şi sângele înfierbântat nu erau o combinaţie tocmai bună. Rio îşi putea simţi bătăile inimii pulsândui în creier, traversându-i venele, generând impulsuri care se adunau, tremurând, sub stofa pantalonilor. Ar trebui să refuze acest sacrificiu, pe loc, ştia, ar trebui să o facă cu o finalitate brutală, astfel încât Celina Vallier să fugă de lângă el, îngrozită. Ar fi fost mai bine pentru ea şi mult mai puţin periculos pentru el, decât orice altă înţelegere.   Cuvintele nu se iveau. În schimb, i se infiltră în minte imaginea unei răzbunări perfecte. Mult mai bună decât o simplă lovitură de spadă, direct în inimă, mult mai calculată şi, în final, mult mai devastatoare. S-o posede pe doamna curtată de duşmanul lui, să o trimită în patul acestuia pângărită, poate chiar purtând un copil care să devină moştenitorul de drept al bărbatului. Ce ar putea fi mai potrivit? Tot ce trebuia să facă, Rio vedea acum clar, era să abandoneze onoarea. Nu putea să o facă. Oare?   Ca în vis, se văzu micşorând distanţa dintre el şi Celina Vallier, cu pas încet. Îi luă mâna şi i-o duse la buze, atingând cu căldura gurii sale pielea moale de pe încheietură. Apoi îi aşeză degetele fără vlagă pe umărul lui şi se apropie să îi înconjoare talia, atrăgând-o lângă el. Senzaţia corsetului, atingerea fustelor ei de pantalonii lui erau o incitare dincolo de orice imaginaţie. Parfumul ei, ca petalele de trandafir, calde, catifelate, îl ameţea. Strălucirea ochilor ei era un reproş pe care el îl alungă, coborându-şi pleoapele, uitându-se spre liniile buzelor ei, moi, tremurânde. Apoi se aplecă să le guste, absorbind curbele moi, delicate, sorbind inocenţa lor delicioasă, ca un bărbat care moare de sete.   Ea nu opuse rezistenţă. Un tremur scurt o traversă, apoi rămase nemişcată, împietrită în braţele lui. Nu era niciun pic de pasiune, nicio dorinţă ca răspuns, numai abandon mut, pasiv. Voia mai mult. Voia un răspuns, disperat, o nebunie seducătoare de dorinţă. Voia ca ea să îl dorească, şi va obţine asta. Dacă trebuia să renunţe la suflet pentru răzbunare, atunci intenţiona să obţină acelaşi lucru în schimb. Nu putea fi satisfăcut în niciun alt fel. Îi va da duşmanului său o soţie care tânjea după un altul şi care nu va putea găsi niciodată plăcere sau alinare în braţele soţului. Va fi ironia finală.   Îi eliberă gura cu blândeţe şi se dădu înapoi. Cu vocea răguşită, spuse: — Mai târziu. Când întâlnirea se va termina. — Atunci? — Atunci voi veni la dumneavoastră, când veţi vedea că mi-am ţinut promisiunea. Dumnezeu să îl ierte. Şi ce va face atunci, numai diavolul însuşi putea spune, căci el cu siguranţă nu ştia. Ea îşi ridică o mână spre buze, atingându-le doar cu vârful degetelor. Ochii îi erau imenşi pe faţa palidă, în timp ce îi cerceta trăsăturile. — Vă rog, eu… — Nu vă temeţi, îi spuse el încet. Nu va şti nimeni, reputaţia dumneavoastră va fi în siguranţă. Şi asta este o promisiune. — Da. Era puţin mai mult decât o şoaptă.   El îi apucă braţul şi o conduse spre uşă, prin hol, afară, către camerista care o aştepta în anticameră, împreună cu Olivier. În timp ce ambele femei se îndreptară pe scări spre etajul inferior, el observă, aprobator, vălul pe care camerista îl aşeza peste stăpâna ei, şi felul în care ea îşi strânse colţurile mantiei peste albul imaculat al rochiei. Se uită după ele câteva secunde, ascultându-le paşii şi fâşâitul moale al rochiilor pe trepte.   S-ar fi oferit să le însoţească dacă nu ar fi fost atât de compromiţătoare asocierea cu el. Vorbi şoptit cu Olivier. Câteva secunde mai târziu, Rio îşi puse haina şi mănuşile aduse de majordom. Apoi, luându-şi sabia de pe suportul de marmură aşezat lângă uşă, ieşi afară, în noapte.   O urmări pe Celina Vallier şi pe camerista ei, de-a lungul pasajului, în josul străzii care se intersecta cu strada Royale. Rămânând destul de mult în urmă, le păstră în vedere pe cele două femei, în timp ce treceau prin dreptul felinarelor ce luminau intersecţia, traversând partea pavată cu piatră a străzii Royale, mişcându-se de-a lungul zidurilor curţilor, însoţite de parfumul dulce al măslinilor şi al iasomiei ce se revărsa peste ele, în sunetul fântânilor ascunse. Încă aproape două străzi, şi le va urmări intrând pe proprietatea familiei Vallier, localizată deasupra unui magazin de galanterie, în stilul oraşului, potrivit căruia să locuieşti la nivelul străzii era considerat atât murdar, cât şi periculos.   Uşa, alături de poarta mare, cu grilaj de fier forjat, se închise cu zgomot în urma lor. Câteva minute mai târziu, strălucirea luminii unei lumânări apăru în spatele unor obloane, într-o cameră din colţ, în spatele tradiţionalului grilaj de fier, vopsit albastru-verde, înălţat în partea de sus a balconului. Rio observă locul cu grijă, din moment ce, în afară de a fi sigur că ajung cu bine acasă, să descopere unde locuia fusese un alt scop al său. Totuşi, nu plecă, ci rămase cu atenţia fixată pe umbrele mişcătoare din spatele obloanelor. Mulţumirea şi îndoiala se luptau înăuntrul lui, alături de multe alte sentimente la fel de puternice, cum ar fi instinctul de conservare şi posesiunea, anticiparea şi tulburarea.   Celina Vallier urma să fie a lui. Îi pusese la dispoziţie ultima şi cea mai bună armă pentru a-şi finaliza lunga căutare. Preocuparea legată de cum l-ar fi putut afecta dorinţa ei nu îl deranja, din moment ce ar fi fost de zece ori mai bine să fi avut parte de prima ei atingere intimă de mâinile unui bărbat, orice bărbat, altul decât cel despre care se presupunea că îi va fi soţ. Oricum, contactul dintre ei va trebui să fie un eveniment scurt şi singular. Când se va termina, nu va trebui să îi mai vorbească niciodată, nici să o întâlnească faţă în faţă. Indiferent ce secrete ar fi purtat cu ea în patul nupţial şi dincolo, în viaţa ei de văduvă, vor trebui să rămână numai între ei doi.   Asta era de la sine înţeles, comportamentul inevitabil al lumii lor. Prin urmare, nu exista niciun motiv pentru părerea de rău inoportună pe care o resimţea, niciun scop pentru regretul care se strecura, cu durere, în inima lui. Totuşi, sub acest regret, se regăsea o suspiciune înfloritoare, care îl ţintuia pe loc. Celina Vallier era o doamnă plină de suflet şi curaj, inocenţă şi onoare. Posibilitatea ca ea să conspire împotriva soţului ales de tatăl ei era atât de improbabilă, încât Rio se gândi că fusese mai beat decât crezuse ca să îşi imagineze aşa ceva. Chiar şi pentru o secundă. Era disperată să îşi salveze fratele, dar faptul că îşi putea trăda viitorul mire, ca apoi să ţină ascuns acest lucru în noaptea nunţii lor şi după aceasta, era cu siguranţă imposibil.   Şi totuşi Celina Vallier acceptase propunerea diabolică a lui Rio. Nu se abţinuse să protesteze, da, dar, într-un final, se întorsese spre el, în toată splendoarea ei strălucitoare, virginală, şi îşi dăduse cuvântul.   El blestemă cu o şoaptă vehementă, şi tăie aerul cu o lovitură de sabie. Dumnezeule, era nebun! Trebuia să aibă un motiv, un plan sau un scop care îi scăpa atenţiei, datorită noutăţii argumentaţiei ei şi a reacţiei lui flagrante. Sigur că o făcuse, dar ce însemna asta? De ce naiba, pe toate cele sfinte, de ce fusese de acord?   decarcati cartea de aici....

CAPITOLUL II   Împăratul Liliput-ului, însoţit de mai mulţi nobili, vine să-l vadă pe autor în captivitate. Sunt descrise persoana şi obiceiurile împăratului. Câtorva cărturari li se dă însărcinarea să-l înveţe pe autor limba lor. Câştigă în ochii liliputanilor prin firea lui blajină. I se scotocesc buzunarele şi i se iau sabia şi pistoalele.   Când m-am sculat în picioare, am privit de jur împrejur şi trebuie să mărturisesc că nu mi-a fost dat să văd un tablou mai încântător. Întreg ţinutul părea o grădină nesfârşită, iar ogoarele, îngrădite, în cea mai mare parte având patruzeci de picioare pătrate, semănau cu tot atâtea straturi de flori. Printre ogoare erau presărate păduri de o jumătate de stang, iar pomii cei mai mari, după câte îmi puteam da seama, erau înalţi de vreo şapte picioare. Am întors capul spre stânga şi oraşul mi-a apărut ca un decor de cetate pe scena unui teatru. Cum, totuşi, de câteva ceasuri mă cuprinsese oboseala, m-am furişat în casă şi am închis uşa după mine. Dar încercarea mea de a scăpa de mulţimea aceea de oameni fu zadarnică. A trebuit să ies din nou, şi, ca să-mi mai omor urâtul, am început să mă plimb încoace şi încolo, atât cât îmi îngăduiau lanţurile. Între timp, împăratul se dăduse jos din turn şi acum se îndrepta călare înspre mine - lucru pentru care putea să plătească scump, fiindcă animalul, deşi bine dresat, în faţa unei privelişti atât de neobişnuite, amintind de un munte în mişcare, se ridică în două picioare; dar împăratul, un călăreţ neîntrecut, sejinu bine în şa până când alergară câţiva slujitori şi apucară calul de căpăstru, iar Majestatea Sa putu să descalece. După ce coborî, mă cercetă plin de admiraţie; totuşi nu se apropie de locul până unde putea ajunge lanţul. Le porunci apoi bucătarilor şi chelarilor să-mi dea să mănânc şi să beau; iar ei împinseră spre mine un fel de care pline cu de-ale gurii, pregătite de mai-nalte. Când le-am putut ajunge cu mâna, m-am grăbit să le golesc; douăzeci erau încărcate cu carne şi zece cu băutură. Din două-trei îmbucături nu mai rămânea nimic dintr-un car cu carne; cât despre băutură, toate cele zece vase de pământ câte erau într-un singur car, le-am sorbit dintr-o înghiţitură; şi aşa am făcut şi cu celelalte.  Împărăteasa, prinţii şi prinţesele, însoţiţi de nenumărate doamne, şedeau la o oarecare depărtare, în jilţurile lor; dar văzând ce s-a întâmplat cu calul împăratului, s-au sculat şi s-au apropiat de monarh, pe care-l voi descrie în cele ce urmează, împăratul e mai înalt aproape cu un lat de unghie decât oricare din curtenii săi, ceea ce e de ajuns ca să umple de teamă pe privitori. Are trăsături energica şi bărbăteşti, o gură de austriac şi nasul acvilin, tenul măsliniu, statura dreaptă, trupul şi membrele bine proporţionate, mişcările graţioase şi ţinuta maiestoasă. Trecuse de floarea vârstei, având douăzeci şi opt de ani şi 9 luni, dintre care şapte ani şi-i petrecuse domnind fericit şi, în general, victorios. Ca să-l văd mai bine, m-am culcat într-o rână, aşa că faţa mea era paralelă cu a lui, el stând doar la trei yarzi mai departe; de altfel, nu mă pot înşela în descrierea împăratului, pentru că de atunci l-am ţinut adesea în palmă, îmbrăcămintea lui era foarte simplă, croită după o modă jumătate asiatică, jumătate europeană; doar pe cap purta un coif uşor de aur, împodobit cu pietre nestemate şi cu o pană în vârf. Ţinea sabia scoasă ca să se apere, dacă m-aş fi smuls cumva din lanţuri; era o sabie lungă de aproape trei incii, cu minerul şi teaca din aur încrustat cu diamante, împăratul avea glasul piţigăiat, dar foarte desluşit; îl puteam auzi lămurit chiar, atunci când mă sculam în picioare. Doamnele şi curtenii purtau veşminte bogate, astfel că locul unde stăteau semăna cu o fustă brodată cu figuri de aur şi argint, întinsă pe pământ. Majestatea Sa îmi vorbi în mai multe rânduri, şi eu i-am răspuns, dar niciunul din noi nu pricepu o iotă. De faţă erau şi mai mulţi preoţi şi avocaţi (judecând după îmbrăcăminte), cărora li s-a poruncit să-mi vorbească; eu le-am răspuns în toate limbile în care le puteam îngăima ceva, adică în olandeza de sus şi de jos, în latină, franceză, spaniolă, italiană şi lingua franca, însă fără nici un rezultat. După vreo două ceasuri, curtea se retrase, iar eu am fost lăsat cu o gardă puternică, pentru ca aceasta să stăvilească neobrăzarea şi, poate, răutăţile gloatei. Oamenii erau nerăbdători să se înghesuie cât mai aproape de mine; şi cum stam culcat pe pământ lângă uşa casei mele, unii din ei au avut neruşinarea să tragă în mine cu săgeţi, din care una mai-mai să mă nimerească în ochiul stâng. Colonelul ordonă atunci să fie prinşi şase vinovaţi, pentru care nu găsi o pedeapsă mai potrivită decât să mi-i dea pe mână, legaţi fedeleş, lucru pe care soldaţii lui l-au executat întocmai, împingându-i înspre mine cu vârful lăncilor până când i-am putut apuca. I-am luat pe toţi în mâna dreaptă şi am băgat cinci în buzunarul hainei; cât despre al şaselea, m-am prefăcut că vreau să-l mănânc. Bietul omuleţ începu să urle cât îl ţinea gura, iar colonelul şi ofiţerii lui se mohorâră la chip, mai ales când m-au văzut scoţând briceagul. I-am liniştit însă numaidecât, pentru că privindu-l cu bunătate şi tăindu-i firele cu care era legat, l-am pus binişor jos şi omuleţul o luă la sănătoasa. M-am purtat şi cu ceilalţi la fel, scoţându-i unul câte unul din buzunar; şi am văzut că atât soldaţii cât şi norodul au fost mişcaţi de acest gest de clemenţă, care a fost relatat la curte într-o lumină foarte favorabilă pentru mine. Înspre seară, cu chiu, cu vai, m-am aciuat în casă unde m-am culcat pe pardoseală, ceea ce am făcut încă vreo două săptămâni, în care timp, împăratul porunci să mi se pregătească un pat. Şase sute de aşternuturi de mărime obişnuită au fost aduse cu căruţele şi desfăcute în casa mea; o sută cincizeci de saltele cusute una de alta au alcătuit lungimea şi lăţimea patului. Şi deşi au fost puse câte patru, una peste alta, totuşi, n-aş putea spune că mă apărau îndeajuns de pardoseala aspră, făcută din lespezi de piatră. În acelaşi chip, mi-au făcut rost de cearşafuri, pături şi cuverturi, destul de bune pentru cineva deprins de atâta vreme cu lipsurile. Cum vestea sosirii mele se răspândise în lungul şi latul ţării, nenumăraţi bogătaşi, gură-cască şi pierde-vară veniră să mă vadă. Satele se goliră aproape cu totul şi cred că ogoarele şi gospodăriile ar fi fost lăsate în paragină, dacă Majestatea Sa nu ar fi curmat această neplăcută stare de lucruri, dând câteva proclamaţii şi edicte. El porunci ca acei care mă văzuseră să se întoarcă la casele lor şi să nu îndrăznească să se apropie mai mult de cincizeci de yarzi de casa mea fără o încuviinţare specială a curţii, cu care prilej, secretarii de stat s-au ales cu câştiguri frumuşele. Între timp, împăratul ţinea consilii peste consilii, ca să se ajungă la o hotărâre cu privire la mine; mai târziu, un prieten intim al meu, un dregător de seamă şi cunoscător a toate tainele, m-a încredinţat că dădusem mult de furcă palatului. Se temeau că o să rup lanţurile, că întreţinerea mea fiind foarte costisitoare ar putea pricinui izbucnirea foametei. Uneori, erau hotărâţi să mă lase să mor de foame, sau, cel puţin, să-mi ciuruiască faţa şi mâinile cu săgeţi otrăvite care m-ar fi omorât în scurtă vreme, dar şi-au făcut socoteala că mirosul unui leş atât de uriaş ar putea dezlănţui în capitală o molimă care s-ar răspândi, probabil, în întreaga ţară. În mijlocul dezbaterilor, mai mulţi ofiţeri au bătut la uşa marii săli de consiliu şi doi dintre ei fiind primiţi înăuntru au povestit cum m-am purtat cu cei şase criminali amintiţi, ceea ce făcu o impresie atât de favorabilă asupra Majestăţii Sale şi asupra întregului consiliu, încât pe loc se institui o comisie imperială care obligă toate satele aflate până la nouă sute de yarzi jur împrejurul capitalei să dea în fiecare dimineaţă şase boi, patruzeci de oi şi alte alimente pentru întreţinerea mea; aceasta, pe lângă o cantitate potrivită de pâine şi vin, precum şi alte băuturi, pentru a căror plată Majestatea Sa dădu vistieriei ordinele cuvenite. Împăratul, pasămite, trăieşte mai ales din veniturile propriilor sale domenii şi rareori, numai în împrejurări neobişnuite, se întâmplă să ia dajdie de la supuşi, aceştia, în schimb, fiind obligaţi să-l însoţească în războaie pe propria lor cheltuială. S-a mai hotărî de asemenea să mi se dea şase sute de slujitori, plătiţi cu leafă ca să se poată întreţine, care să locuiască în corturi prevăzute cu tot dichisul, ridicate de o parte şi alta a uşii mele. S-a mai poruncit iarăşi ca trei sute de croitori să-mi coasă un rând de haine după moda ţării, ca şase dintre cei mai mari cărturari ai Majestăţii Sale să mă înveţe limba lor, şi, în sfârşit, caii împăratului, cei ai nobililor şi ai trupelor din gardă sa facă adesea exerciţii în prezenţa mea, pentru a se deprinde cu mine. Toate aceste ordine au fost aduse la îndeplinire întocmai; şi în vreo trei săptămâni am progresat foarte mult cu învăţatul limbii lor, împăratul onorându-mă adesea cu vizitele lui şi arătându-se încântat să dea o mână de ajutor dascălilor mei. De bine, de rău, am putut înjgheba în curând o conversaţie şi primele cuvinte pe care le-am învăţat au dat glas dorinţei mele "să binevoiască a-mi da libertatea", rugăminte ce o rosteam zilnic în genunchi. Răspunsul lui, pe cât am putut desluşi, mi-a dat să înţeleg că această chestiune cere răgaz şi nu poate fi hotărâtă fără sfatul consiliului şi că,. mai întâi, eu trebuie „lumos kelmin pesso desmar Ion emposo" - adică să fac legământ de pace cu dânsul şi cu împărăţia lui; totuşi, mă încredinţa că voi fi tratat cu cea mai mare bunăvoinţă. M-a sfătuit de asemenea ca prin răbdare şi purtare cuviincioasă să câştig respectul lui şi al supuşilor săi. Dorea să nu-i iau în nume de rău dacă va porunci unor ofiţeri să mă perchiziţioneze, pentru că se prea poate să port asupra mea mai multe arme - lucruri de bună seamă primejdioase, dacă erau pe măsura unui om atât de mare. I-am răspuns că Majestatea Sa va fi mulţumit, deoarece eram gata să mă dezbrac şi să-mi golesc buzunarele în faţa lui. Acestea i le-am împărtăşit, parte prin cuvinte, parte prin semne. Dânsul mi-a răspuns că, potrivit legilor împărăţiei, urma ca eu să fiu cercetat de doi ofiţeri ai săi, că lucrul acesta, după cum ştia el foarte bine, nu se putea face fără încuviinţarea şi ajutorul meu, şi că avea o părere atât de bună despre mărinimia şi simţul meu de dreptate, încât mi-i va încredinţa pe cei doi ofiţeri, că tot ce-mi vor lua îmi va fi înapoiat când voi părăsi ţara sau răscumpărat la preţul hotărî de mine. I-am luat pe cei doi ofiţeri în palmă, i-am vârât mai întâi în buzunarele hainei, apoi în toate celelalte buzunare, afară de cele două buzunăraşe de la pantaloni şi un alt buzunar secret pe care n-aş fi vrut să-l scotocească pentru că ţineam în el câteva lucruri de care mă puteam sluji numai eu. Într-unul din buzunăraşele de la pantaloni era un ceas de argint, iar în celălalt o mică cantitate de aur într-o pungă. Domnii aceştia, având asupra lor condei, cerneală şi hârtie, au întocmit un inventar exact de tot ce au văzut, iar când au isprăvit, m-au rugat să-i aşez jos, ca să-l înfăţişeze împăratului. Inventarul acesta l-am tradus mai târziu în engleză; cuvânt cu cuvânt suna astfel: Imprimis. În buzunarul drept al hainei Omului-Munte (aşa tălmăcesc eu cuvintele quinbus flestrin), după o perchiziţie extrem de minuţioasă, am descoperit numai o bucată mare de ştofă aspră, destul de mare pentru a fi folosită drept covor în sala cea mare a Majestăţii Voastre. În buzunarul stâng, am văzut o ladă uriaşă de argint, cu capac din acelaşi metal, pe care noi, cercetătorii, nu l-am putut ridica. Am rugat să ni se deschidă capacul şi unul din noi, pătrunzând înăuntru, s-a pomenit cu picioarele până la genunchi într-un fel de praf, din care o parte zburându-ne în faţă ne-a făcut să strănutăm de mai multe ori. În buzunarul său drept de la piept, am. găsit un pachet uriaş făcut din nişte materiale albe şi subţiri, împăturite unul peste altul, cam de grosimea a trei oameni, legate cu un odgon gros şi însemnate cu figuri negre, despre care cu umilinţă credem că sunt nişte scrieri, fiecare literă fiind aproape cât jumătatea palmei noastre. În cel stâng, era un fel de maşină, având înfipţi în spatele ei douăzeci de stâlpi lungi, asemănători palisadelor din faţa curţii Majestăţii Voastre, cu care Omul-munte îşi piaptănă părul, după câte bănuim noi, pentru că nu l-am supărat prea mult cu întrebările, dându-ne seama că e foarte greu să ne facem înţeleşi. În buzunarul cel mare din partea dreaptă a acoperământului său de mijloc (aşa traduc cuvântul raniu-lo, adică pantalonii mei), am văzut o ţeava de fier cam de lungimea unui om, fixată de o bucată solidă de lemn, mai mare decât ţeava. Iar pe o parte a ţevii erau bucăţi mari de fier ieşite în afară şi reprezentând figuri ciudate despre care nu ştim ce să credem. În buzunarul din stânga, o altă maşină de acelaşi fel. În buzunarul mic din partea dreaptă erau mai multe bucăţi de metal alb şi roşu, turtite şi rotunde, de mărimi diferite. Câteva din bucăţile albe şi care păreau de argint erau aşa de mari şi de grele, încât tovarăşul meu şi cu mine de-abia am izbutit să le ridicăm. În buzunarul stâng, am găsit doi stâlpi negri de o formă neregulată; numai cu mare greutate am putut să le atingem vârful din fundul buzunarului unde stăteam. Unul din ei avea un capac şi părea făcut dintr-o singură bucată, dar la capătul de sus al celuilalt, am văzut ceva alb şi rotund, cam de două ori mai mare decât capetele noastre. În fiecare din aceşti stâlpi era câte o placă uriaşă de oţel, pe care i-am poruncit să ne-o arate, pentru că ne temeam că ar putea fi nişte maşini primejdioase. El le-a scos din cutiile lor şi ne-a spus că în ţara lui avea obiceiul să-şi radă barba cu una din ele şi să taie carnea cu cealaltă. Mai erau două buzunare, în care nu am putut intra. Acestora el le spunea „buzunăraşe"; erau două mari tăieturi făcute în partea de sus a acoperământului de mijloc, strâns lipite de corp datorită apăsării pântecelui. Din buzunăraşul drept atârna un mare lanţ de argint, cu un fel de maşinărie minunată la capăt. I-am spus să scoată tot ce se găsea la capătul lanţului, şi anume ceva ce se dovedi a fi un glob, jumătate de argint, jumătate dintr-un metal străveziu, pentru că pe partea străvezie am văzut nişte figuri ciudate, desenate în cerc, pe care am crezut că le putem atinge, până când ne-am dat seama că degetele noastre sunt oprite de materialul acela străveziu. Omul-munte a pus maşinăria la urechile noastre. Făcea un zgomot neîncetat, ca huruitul unei mori de apă, şi presupunem că este ori vreun animal necunoscut, ori zeul căruia i se închină; înclinăm totuşi mai curând spre această din urmă părere, fiindcă ne-a încredinţat (dacă l-am înţeles bine, pentru că se exprimă foarte imperfect) că rareori întreprinde ceva fără să-l consulte. L-a numit oracolul său şi zicea că arată timpul pentru fiecare acţiune a vieţii sale. Din buzunăraşul stâng a scos apoi o plasă, destul de mare pentru un pescar, dar făcută în aşa fel, încât să se închidă şi să se deschidă ca o pungă şi care-i servea şi pentru acest scop. Înăuntru. am găsit mai multe bucăţi masive de metal galben care, dacă sunt aur adevărat, trebuie să aibă o valoare extraordinară. După ce, dând ascultare poruncilor Majestăţii Voastre, i-am cercetat cu grijă toate buzunarele, am observat în jurul mijlocului sau o cingătoare, făcută din pielea unui animal monstruos, de care, pe partea stângă, atârna o sabie uriaşă, cât cinci oameni puşi cap la cap, iar pe dreapta, un sac sau o tolbă cu două despărţituri, în fiecare din ele încăpând câte trei din supuşii Majestăţii Voastre. În una din aceste despărţituri erau mai multe globuri sau sfere dintr-un metal foarte greu, cam de mărimea capetelor noastre, pe care numai o mână puternică le-ar putea ridica. În cealaltă despărţitură se afla o grămadă de boabe negre, nu prea mari şi destul de uşoare pentru că puteam ţine mai mult de cincizeci în palmele noastre. Acesta este inventarul exact a ceea ce am găsit asupra Omului-Munte, care s-a purtat cu multă curtenie şi cu respectul cuvenit faţă de însărcinarea dată nouă de Majestatea Voastră. Semnat şi sigilat în cea de a patra zi a celei de a optzeci şi noua lună a binecuvântatei domnii a Majestăţii Voastre. Flessen Frelock Marsi Frelock   După ce i s-a citit inventarul, împăratul mi-a cerut, într-un chip cât se poate de curtenitor, să predau obiectele. Mi-a cerut întâi sabia, pe care am scos-o cu teacă cu tot. Între timp, porunci ca trei mii de soldaţi din cele mai alese trupe ale sale (care îl însoţeau în acea clipă) să mă înconjoare la oarecare distanţă, cu arcurile pregătite, lucru ce mi-a scăpat, deoarece privirile mele erau aţintite asupra Majestăţii Sale. Împăratul m-a rugat apoi să scot din teacă sabia care, deşi cam ruginise pe-alocuri din pricina apei sărate a mării, era încă destul de lucitoare. I-am îndeplinit dorinţa, şi pe dată toţi soldaţii scoaseră un strigăt de groază amestecată cu uimire, pentru că soarele strălucea puternic şi în timp ce eu fluturam sabia încoace şi încolo, oglindirea lui le lua vederile. Majestatea Sa, un ocârmuitor cu suflet mare, fu mai puţin înfricoşat decât m-aş fi putut aştepta: mi-a poruncit să bag din nou sabia în teacă şi s-o arunc jos cât mai încet, la vreo şase picioare departe de capătul lanţului meu. Lucrul următor pe care mi-l ceru fu una din ţevile de fier - adică pistoalele mele de buzunar. Am scos unul din pistoale şi la dorinţa lui, i-am explicat cum m-am priceput mai bine la ce foloseşte; apoi l-am încărcat numai cu praf de puşcă - acesta, mulţumită pungii mele bine închise, nu fusese udat de apa mării (un neajuns împotriva căruia toţi marinarii prevăzători iau măsuri speciale de siguranţă). După ce l-am prevenit pe împărat să nu-i fie teamă, l-am descărcat în aer. De data aceasta, uimirea fu mult mai mare decât la vederea săbiei. Sute de oameni căzură la pământ ca trăsniţi; ba chiar împăratul, cu toate că nu se clinti din loc, nu-şi veni în fire cîtăva vreme. După sabie, aşadar, veni rândul pistoalelor, apoi al pungii cu pulbere şi gloanţe; totodată, eu l-am rugat pe împărat să ferească pulberea de foc, pentru că se va aprinde la cea mai mică scânteie şi-i va arunca palatul în aer. Am predat de asemenea ceasul, pe care monarhul era foarte curios să-l vadă, poruncind ca doi din cei mai voinici ostaşi din gardă să-l ducă pe umeri cu ajutorul unei prăjini - aşa cum poartă cărăuşii din Anglia butoaiele cu bere. Era uluit de zgomotul neîntrerupt al ceasornicului şi de mişcarea minutarului pe care o urmărea cu uşurinţă, căci vederea lor e cu mult mai ageră decât a noastră. El ceru părerea învăţaţilor săi, care, după cum îşi poate lesne închipui cititorul, dădură răspunsuri felurite şi departe de adevăr, cu toate că, ce-i drept, nu i-am putut înţelege perfect. Am scos banii de argint şi de aramă, punga cu nouă galbeni mari de aur şi câţiva mai mici, cuţitul şi briciul, pieptenele şi tabachera de argint, batista şi jurnalul zilnic. Sabia, pistoalele şi punga cu pulbere şi gloanţe au fost transportate în căruţe spre arsenalul Majestăţii Sale; celelalte lucruri mi-au fost însă înapoiate. După cum am mai amintit, aveam un buzunar secret care a scăpat controlului. În el erau nişte ochelari (având vederea slăbită, îi pun din când în când), un ochean de buzunar şi alte câteva lucruri de folos. Neprezentînd nici o însemnătate pentru împărat, nu m-am socotit legat prin cuvântul de onoare să le dau în vileag; mă temeam că, odată înstrăinate, s-ar putea pierde sau strica.  

TABLETA A TREIA   Unde Bătrânii Cetăţii, înţelegând că nu-l mai pot opri pe Ghilgameş, îl binecuvântează şi-l sfătuiesc cum să se poarte o dată ajuns în Pădurea Cedrilor şi ce anume să facă pentru a trece peste piedicile ce-i vor sta în cale. Enkidu îi făgăduieşte că va fi alături de el pentru a birui împreună toate primejdiile. Cei doi prieteni se duc mai întâi să-şi ia rămas bun de la zeiţa Ninsun, mama lui Ghilgameş. Aceasta aduce un sacrificiu de împăcare zeului Şamaş, pe care-l cheamă în ajutorul fiului său, cerându-i să-l ocrotească până la înfrângerea uriaşului Humbaba. Din începutul acestei tablete - început strâns legat de sfârşitul celei dinainte - au rămas două povestiri, dacă nu cu totul identice, cel puţin paralele: pe de o parte un document din epoca ninivită; pe de altă parte ultimele întregiri ale tabletei din Yale, a cărei traducere se continuă: Bătrânii Cetăţii îl binecuvântează şi-i dau sfaturi lui Ghilgameş asupra călătoriei pe care o va face: "Nu te-ncrede, Ghilgameş, numai în puterile tale! Fii cu ochii-n patru! Veghează asupră-ţi! Enkidu s-o ia înainte, el care cunoaşte drumul şi-a mai străbătut calea. El cunoaşte trecătorile pădurii şi toate fărădelegile lui Humbaba; a mai scăpat el până acum viaţa câtorva oameni. Enkidu e cu ochii-n patru şi te va ocroti. Facă Şamaş să-ţi poţi ajunge ţinta dorită, facă el ca ochii tăi să vadă ceea ce gura ta a spus, facă el să se deschidă pentru tine drumul cel de nepătruns, facă el ca drumul să fie primitor sub paşii tăi, facă muntele uşor de străbătut sub picioarele tale! Nopţile să-ţi aducă solii de care să te bucuri şi zeul Lugalbanda să te ajute în tot ceţi doreşti! Cât mai degrabă să ţi se împlinească dorinţele! În râul lui Humbaba la care nădăjduieşti să ajungi spală-ţi picioarele. La popasul de seară, sapă o groapă: să ai întotdeauna apă curată în burduful tău; în cinstea lui Şamaş să faci libaţie din apă neîncepută, şi nu-l uita nici pe zeul Lugalbanda." Enkidu, deschizând gura, îi spuse lui Ghilgameş: "Porneşte, Ghilgameş, pe drumul pe care vrei să-l înfrunţi. Fii fără teamă; urmează-mă îndeaproape. Cunosc lăcaşul dihaniei şi calea pe care o străbate de obicei Humbaba. Porunceşte plecarea şi trimite-ipe la casele lor pe toţi aceştia!" Ghilgameş, deschizând gura, le spuse Bătrânilor din Uruk: "Plec să mă bat cu Humbaba, cel de nebiruit: eu, Ghilgameş, îl voi vedea pe acela despre care se vorbeşte atâta şi căruia i s-a dus faima în toate ţările. Cu Enkidu care va veni cu mine, voi căuta să împlinesc ceea ce am spus, ş-apoi să mă-ntorc printre voi, cu inima voioasă!" Bătrânii, auzind aceste vorbe, îl îndemnară pe viteaz pe calea cea bună, spunând: "Du-te, Ghilgameş, să-ţi fie calea prielnică, zeul tău ocrotitor să te însoţească, facă el ca ochii tăi să vadă ceea ce gura ta a spus, Şamaş să te povăţuiască cât ţi-o fi calea de lungă!" Aici se opreşte textul din Yale. în versiunea asiriană, pe care o reluăm şi pe care o vom urma de aici înainte, tableta e marcată din loc în loc cu fragmente sfărâmate; cei doi viteji se vor duce să-şi ia rămas bun de la zeiţa Ninsun, mama lui Ghilgameş: Ghilgameş, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Enkidu: "Vino, prietene, haide la Egalmah, s-o vedem pe Ninsun, Regina slăvită; Ninsun, cea înţeleaptă, cea învăţată, cea atotştiutoare, va aşterne sub paşii noştri o cale bine chibzuită." Ţinându-se unul pe altul, mână în mână, Ghilgameş şi Enkidu se duc la Egabnah, s-o vadă pe Ninsun, Regina slăvită; Ghilgameş, luând-o înainte, pătrunde în palat: "O, Ninsun, spune el, mă simt destul de puternic ca să duc până la capăt lunga cale către lăcaşul lui Humbaba. Mă voi zvârli într-o luptă despre care nu ştiu nimic, voi pomi într-o călătorie presărată cu primejdii despre care nu ştiu nimic până în ziua când voi ajunge la capăt şi apoi mă voi reîntoarce, până când voi ajunge în Pădurea Cedrilor, până ce-l voi omoiîpe Humbaba, cel de nebiruit, şi voi alunga din ţară tot răul, care nu-i este pe plac zeului Şamaş! Când îl voi fi omorât pe Humbaba, şipădurii-i voi fi doborât cedrii, de sus şi până jos pogoiî-va pacea peste ţară. De-am putea să ne întoarcem, nevătămaţi, dinaintea ta!" Vorbele fiului său Ghilgameş, Ninsun le ascultă îndelung, cu bunăvoinţă. Ninsun pătrunse în iatacul ei... După ce se spălă şi se unse cu uleiuri pe tot trupul, îşi puse veşmintele ce-i veneau bine, îşi încheie pieptarul, se împodobi cu giuvaeruri, îşi puse pe cap diadema; stropi pământul şi pulberea cu apa dintr-un pocal, sui scările, se urcă pe terasă. Acolo, sus, pe terasă, aprinse tămâie pentru Şamaş, închină o libaţie, şi, cu faţa la Soare, îşi ridică braţele: "De ce, când mi l-ai dat de fiu pe Ghilgameş, l-ai înzestrat cu o inimă care nu cunoaşte tihna? Iată că l-ai aţâţat acum să cutreiere calea-ndepărtată spre lăcaşul lui Humbaba: se va azvârli într-o luptă despre care nu ştie nimic, va pomi într-o călătorie presărată cu primejdii despre care nu ştie nimic, până-n ziua când va ajunge la capăt şi apoi se va reîntoarce, până când va ajunge în Pădurea Cedrilor, până ce-l va omorî pe Humbaba, cel de nebiruit, şi va alunga din ţară tot răul, care nu-ţi este pe plac. în timpul zilei, în vreme ce tu cutreieri hotarele cereşti, Aia, Logodnica, să nu se teamă să-ţi amintească de el; pe Ghilgameş dă-lîn grija paznicilor nopţii, când, seara, vei părăsi cerul." Următoarele două coloane cuprindeau rugămintea lui Ninsun, dar nu au mai rămas decât capete de rând, cu neputinţă de tradus. Ea stinse tămâia şi spuse un descântec. Apoi îl chemă pe Enkidu şi-i împărtăşi vrerea sa: "O, puternice Enkidu, nu te-fi născut din sânul meu, dar acum te învestesc ca supus al lui Ghilgameş!''' Ca şi cum preotesele, curtezanele şi hetairele ar fi pus pe grumazul lui Enkidu semnul stăpânirii, ca şi cum preotesele l-ar fi primit cape un copil juruit, şi Fiiceledivine l-ar fi crescut înăuntrul altarului. Înţelesul celor 6 rânduri care urmează rămâne îndoielnic. Curtezane, care în epoca respectivă, se bucurau de o oarecare preţuire. Vesteşte: - "Da, sunt Enkidu, pe care Ninsun l-a învestit ca supus al lui Ghilgameş!" Ceea ce urma este sfărâmat. Trainic legaţi unul de altul, cei doi viteji pleacă din Egalmah. La porţile cetăţii, îi găsesc iarăşi pe Bătrâni, care le dau ultimele poveţe: "Enkidu să-şi ocrotească prietenul, să-şi apere tovarăşul! Să-l aducă el însuşi înapoi lângă miresele lui! Noi, Adunarea, ţi l-am încredinţat pe Regele nostru, când te vei întoarce ni-l vei înapoia pe Regele nostru!" Ultimele rânduri ale tabletei, foarte îmbucătăţite, sunt aproape cu neputinţă de folosit.     TABLETA A PATRA Aici îi întâlnim pe cei doi viteji la porţile Pădurii Cedrilor. O dată ajunşi, ei se sfătuiesc cum să biruie greutăţile luptei. Ghilgameş îl îmbărbătează pe Enkidu, căruia a început să-i fie frică. Tableta aceasta e foarte sfărâmată. Au rămas doar câteva fragmente răzleţite, adesea greu de localizat. Din primele două coloane - care trebuiau să povestească păţaniile călătoriei spre Pădurea Cedrilor - mai dăinuie numai scurta bucată care urmează şi pe care unii autori socotesc că-i mai bine aşeze în cuprinsul celei de a şasea tablete: După douăzeci de îndoite leghe, îmbucară câte ceva; După alte treizeci de îndoite leghe, poposiră. De-a lungul zilei făcuseră cincizeci de îndoite leghe. Şi toată calea, ce se străbate de obicei într-o lună ei o mântuiră a treia zi. Cu faţa la soarele care apunea, săpară o groapă -  "Aminteşte-ţi, Ghilgameş, de cele ce-ai spus la Uruk. Ridică-te şi pregăteşte-te să lupţi, tu, Ghilgameş, vlăstar al Urukului!" Ghilgameş luă aminte la îndemnul prietenului său: -  "Grăbeşte-te! Nu-l lăsa să se îndepărteze, să se afunde-n inima pădurii şi să ne scape! Îşi va pune şapte rânduri de zale: una a şi îmbrăcat-o, îi mai rămân şase depus. Nu şovăi!" Ca nişte tauri furioşi, se aruncă asupra lui; o singură dată strigă, îngrozit, paznicul pădurilor strigă şi cere ajutor, îl cheamă pe Humbaba, ca un copil pe părintele său. O nouă spărtură. După moartea paznicului, Enkidu deschide porţile pădurii, al cărei prag muritorii sunt opriţi de zei să-l treacă. El simte, fără să-şi dea seama bine de ce, o tainică nelinişte: deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Enkidu: "Haide, prietene, doarn-o să ne purtăm ca nişte bieţi nevolnici! Am străbătut rând pe rând toţi munţii; ţinta călătoriei se află în faţa noastră! Mai bine să mor decât să dăm îndărăt acuma! Prietene, ştii ce înseamnă bătălia, eşti călit în luptă: atinge-mi veşmântul şi nu-ţi va mai fi teamă de moarte. Haide, încrede-te în mine, fii mâna mea dreaptă! Ducă-se moleşeala braţului tău şi risipească-se slăbiciunea genunchilor tăi! Prietene, fii iar stăpân pe tine, şi-mpreună să ne afundăm în inima pădurii! Inimii tale să nu-i mai pese decât de luptă, uită de moarte şi nu-ţi va mai fi teamă! Omul puternic, gata de luptaşi ager la minte, care se repede primul, scapă el însuşi dacă-şi apără tovarăşul. Şi chiar dacă sunt învinşi, ei dobândesc faima!” Amândoi ajunseră înaintea muntelui în verzii! Glasurile le tăcură. Ei înşişi se opriră. Enkidu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Ghilgameş: "Să nu ne afundăm până în inima pădurii. Numai ce iam desferecat porţile, şi braţul mi s-a şi moleşit"     TABLETA A CINCEA   După ce sunt descrise minunăţiile pădurii, eroii noştri se roagă să li se arate în vis ce se va întâmpla cu ei pe meleagurile lui Humbaba. Ghilgameş îşi povesteşte visele; apoi, la porunca lui Şamaş, începe lupta cu Humbaba. Toate puterile cerului şi ale pământului dezlănţuite îi vin în ajutor. După biruinţă, Enkidu îl îndeamnă pe Ghilgameş să fie fără cruţare. împreună, îi taie capul lui Humbaba, îl aduc la Uruk şi-l trag în ţeapă dinaintea marii porţi a Cetăţii. Tableta aceasta, din nefericire tot atât de sfărâmată ca şi cea de mai înainte, alcătuia una din culmile dramatice ale poemului: în cuprinsul ei se desfăşoară biruitoarea luptă a lui Ghilgameş împotriva uriaşului Humbaba. Cu multă pricepere, poetul zugrăveşte gradat tulburarea eroului, întârziind asupra descrierii pădurii, asupra tainei care înconjoară ascunzişul dihaniei şi în sfârşit, povesteşte şovăielile celor doi viteji, prinşi între teama de a nu-l putea ajunge şi spaima de a-l înfrunta. S-au oprit şi se minunează privind pădurea. Se uită îndelung la înălţimea cedrilor, se uită îndelung către intrarea pădurii. Pe acolo, pe unde trece de obicei Humbaba, sunt urme: drumurile sunt bătute, calea e netezită. Văd Muntele Cedrilor, lăcaş divin, piedestalul lui Unim'1  (altă denumire a zeiţei Iştar). Pe povârnişul muntelui, cedrii îşi înalţă ramurile îmbelşugate; plăcută e umbra şi plină de miresme. Acolo se împletesc măceşii, acolo se-ncâlceşte pădurea; ramurile cedrilor se-mpletesc cu nuielele cele frumos mirositoare. e afundară în pădure cale de q îndoită leghe, apoi mai merseră două treimi dintr-o îndoită leghe. Restul coloanei este aproape cu totul distrus.   II   De mult timp îşi ţineau săbiile pregătite, trase din teacă. Părăsiră urmele; se strecurară în tufişuri, unde rămaseră nemişcaţi. Humbaba nu veni în ziua aceea, nu veni nici a doua zi, nu veni nici a treia zi. Lipsesc zece rânduri. Enkidu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Ghilgameş: ''Cum o să dăm noi de urma lui Humbaba ? O, deaiputea să mai ai un vis şi încă unul, care să destăinuie ceea ce se va-ntâmpla." "De ţi s-ar arăta şi ţie un vis, Enkidu. Prietene, de-am avea un întreit vis prevestitor." Dorinţa li se împlineşte curând. Când se lasă noaptea, Ghilgameş are un vis. Din păcate, relatarea visului se afla, probabil, într-o spărtură a cărei lungime n-a putut fi stabilită. Când reîncepe textul, Enkidu, voios, îl lămureşte pe prietenul său că visul îi este prielnic. Şi noaptea se lasă iarăşi. În această parte, tradiţia ninivită se deosebeşte de aceea care ni s-a păstrat mulţumită unui text de origine hittită. Această din urmă versiune - mai completă - va putea fi urmărită în cele ce urmează: ,,Sprijiniţi unul de celălalt, începură să vegheze. Somnul, pe care-l aduce noaptea, îi cuprinse. La miezul nopţii, somnul îl părăsi pe Ghilgameş, care prinse săipovestească lui Enkidu visul: - "Prietene, dacă nu m-ai strigat tu, ce oare să mă fi trezit? Enkidu, prietene, am avut un vis. M-ai strigat? De ce sunt tulburat? În afară de visul meu dintâi, mi s-a mai arătat un al doilea, în visul acesta, prietene, s-a prăbuşit un munte; m-a răsturnat, mi-a prins picioarele de nu m-am mai putut urni. Pe lângă el păream nişte gângănii. O lumină strălucitoare se aşternu pretutindeni. Se ivi un om, cel mai frumos de pe aceste tărâmuri, de o frumuseţe fără seamăn. Smulgându-mă de sub munte, îmi dădu să beau apă, ca să-mi liniştesc inima, şi mă ridică pe picioare." El, cel care se născuse în pustiu, Enkidu, îi spuse prietenului său, tălmăcindu-i visul: "Prietene, visul tău e prielnic, Eun vis de preţ! Prietene, muntele pe care l-ai văzut în vis, este Humbaba: vom pune mâna pe el şi-l vom ucide, şi-i vom arunca stârvul pe câmp! De-ai putea să vezi în visul cel de mâine ce se va alege de mine!". După douăzeci de îndoite leghe, îmbucară câte ceva; la treizeci de îndoite leghe, poposiră. Cu faţa la soarele care apunea, săpară o groapă, şi vărsară, pentru Şamaş, apă neîncepută ca libaţie. Apoi Ghilgameş se sui pe munte şi împrăştie făină cernută, ca libaţie: "O, munte, spuse el, fă să mi se arate un vis despre Enkidu, trimite-mi şi pentru el o prevestire."   III   Şi muntele făcu săi se arate un vis despre Enkidu, muntele-i trimise şi pentru el o prevestire. Ploaia încetă, se stârni o adiere; ea îl îmbie pe Enkidu să se culce...; în timp ce el, ca orzul de munte..., Ghilgameş u sprijinea bărbia cu genunchii: aşa se abătu asupră-i somnul, care se lasă peste oameni. Dar pe la mijlocul veghii, somnul se curmă dintr-o dată. El se sculă şi-l întrebă pe prietenul său: - "Prietene, nu m-ai strigat?De ce sunt treaz? Nu m-ai zgâlţâit? De ce sunt tulburat? N-a contenit ploaia? De ce mi-e carnea vlăguită? Prietene, mi s-a arătat un al treilea vis, şi visul ce mi s-a arătat era înspăimântător. Cerul striga, vuia pământul: încremenise lumina zilei, se lăsase întunericul, scapără un fulger, se-ncinse un foc: norii se îndesiră:ploua cu moarte! Apoi roşieticele vâlvătăi mai răbufniră o dată şi focul se stinse, ceea ce căzuse din cer se prefăcu în cenuşă. Să coborâm la câmp, vom putea chibzuimai bine." Când Enkidu auzi visul pe care-l ceruse pentru el, îi spuse lui Ghilgameş: ....... Urmarea nu mai există. Cu toată ameninţarea de moarte pe care visul acesta o face să apese pe capul lui Enkidu, cei doi viteji nu se lasă de ceea ce şi-au pus în gând. O traducere hittită spune că ei s-au apucat să taie cedri în pădure: Ghilgameş luă securea în mână ....şi doborî cedri. Când auzi Humbaba vuietul pe care-l făceau, se înfurie şi strigă: "Cine-i acela care a venit să-mi vateme copacii din munţii mei, şi cedrii să mi-i taie ?" Dar, din înaltul cerului, cerescul Şamaş le vorbi: "Mergeţi înainte fără teamă, înfruntaţi-l pe Humbaba, mergeţi până îl veţi ajunge: el nu se va mai întoarce în lăcaşul lui." Povestirea luptei n-a mai ajuns până la noi. Dar putem să ne închipuim că biruinţa n-a fost la început de partea celor doi viteji, căci un alt fragment hittit urmează în felul următor: Lacrimile-i curgeau şiroaie, şi Ghilgameş îi spuse cerescului Şamaş: (două versuri cu neputinţă de folosit) - "Am ascultat totuşi de cerescul Şamaş şi-am urmat calea pe care mi-o hotărâse!" Cerescul Şamaş auzi ruga lui Ghilgameş, şi iată că împotriva lui Humbaba se stârniră vijelii puternice: vântul cel mare, vântul de la miazănoapte, uraganul, vântul cu nisip, vântul furtunilor, vântul îngheţat, vijelia, vântul fierbinte: opt vânturi se stârniră împotriva lui şi-l izbiră în ochi pe Humbaba. Nu mai putea să meargă nici înainte, nu mai putea nici să dea înapoi. 80 Atunci Humbaba se supuse şi iată-l că-i spune lui Ghilgameş: "O, Ghilgameş, dăruieşte-mi iertarea: vei fi stăpânul meu, eu robul tău voi fi. Şi printre copacii pe care i-am crescut, voi alege pentru tine pe cei mai puternici şi pe cei mai frumoşi, îi voi tăia şi din ei îţi voi dura case." Dar Enkidu îi spuse lui Ghilgameş: "Nu căta la vorbele pe care ţi le spune Humbaba, Humbaba nu trebuie să rămână în viaţă!" Urmează o lacună în care se povestea moartea lui Humbaba şi, fără îndoială, întoarcerea ni Uruk a celor doi prieteni biruitori. Pesemne că izvorul celei dintâi dintre aceste două întâmplări e într-o veche povestire babiloniană, din care a mai rămas o frântură şi care înfăţişa cam aşa sfârşitul dihaniei (numit aici Huwawa): Ghilgameş îi spuse lui Enkidu: "Dacă nu punem mâna pe el pe neaşteptate, scânteierea razelor sale va pieri în în vălmăşeală, razele lui vor pieri, strălucirea sa se va întuneca!" Enkidu îi spuse lui Ghilgameş: "Prietene, prinde mai întâi pasărea, ce se va alege apoi de puii ei? Vom căuta după aceea scâteierile razelor sale, ca nişte pui vor alerga încolo şi-ncoaceprin iarbă. Loveşte în el cu îndoite puteri! După el, omoară-i sluga!" Ghilgameş luă aminte la vorbele tovarăşului său. Apucă pe dată securea, trase din teacă sabia de la cingătoare. Ghilgameş îl lovi pe Huwawa în beregată, prietenul său Enkidu îl prinse; la cea de a treia lovitură, Huwawa se prăbuşi: strigătele sale nedesluşite se stinseră în moarte, îl aruncară la pământ, mort, pe Huwawa, paznicul: la două îndoite leghe jur împrejur gemură cedrii! împreună cu el, Enkidu îl omorâse pe Huwawa. Enkidu îl omorâse pe paznicul pădurii, la poruncile căruia se cutremuraseră Hermonul şi Libanul'' El lovi pe... al cedrilor... După ce lovi în şapte rânduri, plasa... şi sabia care atârnau opt talanţi, le luă cu el, povară de opt talanţi, şi se afundă în pădure. Deschise lăcaşul tainic alAnunnakilor. Ghilgameş doborî copacii, Enkidu... Enkidu îi spuse lui Ghilgameş: - "Ghilgameş, doboară cedrii!" Apoi se întoarseră pe drumul Eufratului. Şi tableta ninivită se sfârşea, pare-se, cu aceste versuri: Şi dinaintea marii-porţi a Urukului, Ghilgameş trase în ţeapă capul lui Humbaba.     TABLETA A ŞASEA   O dată terminată lupta, Ghilgameş se spală, se piaptănă şi se găteşte. Dar iată că-l vede zeiţa Iştar. Uluită de frumuseţea lui, zeiţa îi cere s-o ia de soţie şi-l îmbie înşirându-i darurile şi măririle de care-ar avea parte alături de ea. Ghilgameş însă nu se învoieşte, ba o şi dojeneşte pentru numeroşii iubiţi pe care i-a avut şi pe care i-a nenorocit după ce s-a săturat de ei. Furioasă, zeiţa urcă în ceruri şi se plânge tatălui ei, zeului Anu. Iştar îi cere acestuia să plăsmuiască Taurul Ceresc, care să-l omoare pe cel ce-a îndrăznit să-şi bată joc de ea. Anu se învoieşte, dar cere în schimb ca fiica sa, zeiţa rodniciei, să dea timp de şapte ani belşug de recolte şi de vite, ca să cumpănească pagubele pe care le va pricinui taurul. Sute şi sute de oameni încearcă să se împotrivească dihaniei, dar el îi împrăştie dintr-o suflare. Numai Enkidu îi vine de hac: îl înşfacă de coarne şi-l doboară. Pe zidul împrejmuitor al Urukului, Iştar se tânguie împreună cu alaiul curtezanelor care o urmează. Enkidu smulge atunci bucăţi din taurul ucis şi le aruncă în capul zeiţei, batjocorind-o. Ghilgameş adună cei mai iscusiţi meşteşugari şi din coarnele taurului porunceşte să facă vase în care să se toarne oloiuri, în cinstea zeului Lugalbanda. După care, Ghilgameş se făleşte în faţa Bătrânilor Cetăţii şi cei doi prieteni se întorc la palat pentru o binemeritată odihnă. După moartea lui Humbaba, în desiăşurarea acţiunii se produce dintr-o dată un salt. Zeiţa Iştar se îndrăgosteşte de biruitorul Ghilgameş. înciudată, fiindcă viteazul îi respinge ademenirile, ea îi aruncă pe cei doi prieteni într-o nouă şi cumplită încercare. Despre toate acestea ne vorbeşte a şasea tabletă. Ghilgameş îşi spălă părul mânjit, îşi curaţi legăturile cu care-şi încingea fruntea, îşipieptenă cu grijă părul pe spate. Aruncă veşmintele întinate, îmbrăcă altele curate, se înfăşură într-o mantie şi se încinse cu o eşarfă. După ce-şipuse Ghilgameş diadema pe cap, slăvită Iştar luă aminte la frumuseţea lui Ghilgameş. - "Vino, Ghilgameş, spuse ea, să fii iubitul meu, dă-mi, da, dăruie-mi, rodul trupului tău! Vreau să-mi fii soţ; iar eu voi fi femeia ta! Voi pune să ţi se pregătească un car din lapislazuli şi aur: roţile îi vor fi din aur, osiile din electrum', îl voi înhăma cu diavoli ca nişte vijelii, în loc de catâri, în casa noastră vei intra printre miresme de cedru. Aliajul din trei părţi de aur şi o parte argint, din care se făceau în vechime pocale. În casa noastră, când vei pătrunde, preoţii şi demnitarii îţi vor săruta picioarele, dinaintea ta vor îngenunchea regii, demnitarii şi principii, aducându-ţi bir comorile munţilor şi văilor; caprele tale vor făta câte trei iezi dintr-o dată şi oile tale miei gemeni; măgăruşii tăi, sub poveri, vor întrece catârii cei iuţi, caii tăi, înhămaţi la car, vor fi aprigi la fugă, şi boul tău, înjugat, n-o să aibă potrivnic!" Ghilgameş, deschizând gura, vorbeşte, şi-i spune slăvitei Iştar: - "Ce ţi-aş dărui ţie, dacă te-aş lua în căsătorie? îţi lipseşte oloiul pentru trupul tău, sau poate veşmintele îţi lipsesc? Nu ai merinde şi de-ale gurii? Ai pâinea care se cuvine zeilor, ai băutura care se cuvine regilor. (Trei versuri sfărâmate) Dacă te-aş lua de soţie, ştiu ce mă aşteaptă: nu eşti decât un jăratic care se stinge când vine frigul, o uşă rău închisă, care nu stăvileşte nici vântul, nici gerul, un palat care-şi striveşte războinicii ce-l apără, un elefant care-şi smulge învelişul, eşti păcura care mânjeşte pe omul ce-o duce, burduful care se varsă peste omul ce-l poartă, calcarul care face să se fărâmiţeze zidul de piatră, berbecele de asediu care pustieşte ţara duşmană, încălţarea care răneşte piciorul celui ce-o poartă! Care-i iubitul pe care l-ai îndrăgit pentru totdeauna? Care-i păsăruica ce ţi-a fost mult timp pe plac? Vino încoace, să cercetăm împreună soarta iubiţilor tăi; ce stă scris pe tabletă, am văzut scris şi ştiu. În ce-l priveşte pe Tamuz (Zeitate care personifica vegetaţia de primăvară. - De bună seamă un joc de omonime akkadian "kappi") păsării şi cuvântul, iubitul anilor tăi tineri, an după an, l-ai hărăzit suspinelor veşnice. Ai iubit de asemeni şi păsăruica, cu penele pestriţe; ai lovit-o şi i-ai rupt aripile, de atunci stă prin păduri şi strigă: "Vai, aripile mele!''2 Ai iubit şi leul, nespus de puternic: ai săpat pentru el şapte şi iară şapte gropi! Ai iubit şi calul, fălos în luptă: l-ai sortit apoi şelei, pintenilor şi biciului, l-ai sortit să alerge în galop la nesfârşit, l-ai sortit să se adape tulburând apa! Şi pe maică-sa, pe Silili, ai hărăzit-o suspinelor veşnice! Ai mai iubit şi un păstor, care îngrămădea neîncetat pâini sub cenuşă pentru tine şi-ţi jertfea zilnic iezi: l-ai lovit şi l-ai prefăcut în lup, acum înşişi argaţii lui îl gonesc şi câinii lui îl muşcă! L-ai iubit şi pe Işullanu, grădinarul tatălui tău, care mereu îţi aducea coşuleţe pline de curmale şi-ţi făcea zilnic masa strălucitoare; ai ridicat ochii asupra lui şi teai dus la el: "O, Işullanu al meu, ai spus, vino, să ne bucurăm de vigoarea ta, întinde mâna şi mângâie-mă." Işullanu ţia spus: "Ce ţi-aiputea dori de la mine? Maică-mea n-a încărcat cuptorul? Şi eu, oare n-am mâncat? Dacă aş mânca hrana ruşinii şi a blestemelor, aş fî acela care, o dată cu venirea iernii, ar avea acoperământ de stuf!" Şi tu, auzind de la el aceste vorbe, l-ai lovit şi l-ai prefăcut în păianjen: l-ai făcut să stea în mijlocul scripetelui cu găleţi pentru scos apa din puţ: nu poate nici să urce, nici să coboare pe ciutură! Şi cu mine, dacă mă iubeşti, asemeni te vei purta!" Iştar, auzind aceasta, Iştar tare se mai mânie. Urcă în ceruri, şi se duse, Iştar, dinaintea luiAnu, tatăl său, şi dinaintea luiAntu, mama sa, vărsă lacrimi: "Tată, Ghilgameş m-a acoperit cu ocări, Ghilgameş a ţinut socoteala păcatelor mele, a păcatelor şi a blestemelor mele!" Anu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune slăvitei Iştar: "Fără-ndoială că l-ai aţâţat pe regele Ghilgameş, şi iată, de aceea Ghilgameş a ţinut socoteala păcatelor tale, a păcatelor şi a blestemelor tale." Iştar, deschizând gura, vorbeşte şi spune lui Anu, tatăl său: -  "Ţaţă, făureşte Taurul Ceresc, care să-l omoare pe Ghilgameş, şi să-l umple de groază până în lăcaşul său. Dacă nu făureşti pentru mine Taurul, voi sfărâma porţile iadului, le voi dărâma uşorii, le voi sparge în bucăţi pragul, voi aduce morţii din groapă pe pământ, şi morţii vor fi atunci mai numeroşi decât viii!" Anu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune slăvitei Iştar: "Fiica mea, dacă făuresc Taurul pe care mi-l ceri, vor fi în ţara Urukului şapte ani fără rod. Strâns-ai tu grâne pentru oameni şi pentru vitepus-ai să crească iarba?" Iştar, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Anu, tatăl său: "Tată, strâns-am grâne pentru oameni şi pentru vite adunat-am iarbă. Dacă veni-vor şapte ani fără rod, am adunat grâne pentru oameni şi pentru vite am pus să crească iarbă. Dar pe Ghilgameş, pe el, vreau să mă răzbun, dă-mi căpăstrul Taurului Ceresc." Când Anu auzi aceste vorbe, îi dădu lui Iştar căpăstrul Taurului, şi Iştar n duse pe pământ. Când ajunse în ţara Urukului, Taurul prefăcu păşunile în pustiu: coborî la râu şi din şapte sorbituri secă râul. La suflarea Taurului se deschise o crăpătură şi o sută de oameni din Uruk căzură înăuntru. La a doua suflare, se mai deschise o crăpătură şi două sute de oameni din Uruk căzură înăuntru. La cea de a treia suflare, se deschise încă o crăpătură şi Enkidu căzu în ea. Dar, sărind pe dată în sus, Enkidu îl înhaţă pe Taur de coarne. Taurul îl împroşcă cu bale, şi, pe unde-i era coada mai groasă, îşi împrăştie murdăriile. Enkidu, deschizând gura, vorbeşte şi-i spune lui Ghilgameş: "Prietene, ne fălim cu vitejii fără seamăn, dar mai bine să vedem cum doborâm Taurul!" "Prietene, spuse Ghilgameş, am luat seama la felul lui de a lupta, şi de ne vom uni puterile, vom izbuti să-l biruim. Vreau să-i smulg inima şis-o dăruiesc lui Şamaş." "Eu, spuse Enkidu, îl voi urmări cu înverşunare, îl voi apuca de coadă, şi-l voi ţine strâns cu amândouă mâinile. Atunci tu vei veni în faţa lui şi între grumaz şi coarne îl vei izbi cu spada." Urmărindu-l cu înverşunare, Enkidu ajunse Taurul şi, apucându-l de coadă, îl ţinu strâns cu amândouă mâinile. Atunci Ghilgameş, viteaz şi dibaci, stătu în faţa lui şi, cu spada, îl izbi între grumaz şi coarne. După ce uciseră Taurul, îi smulseră inima şi o aşezară dinaintea Soarelui; se îndepărtară şi se închinară dinaintea lui Şamaş, apoi se aşezară, amândoi, ca nişte fraţi. Iştar, care se urcase pe meterezele Urukului-celuiîmprejmuit, mâhnită, începu sase tânguie: "Blestemul să cadă asupra lui Ghilgameş care m-a batjocorit, omorând Taurul!" Când o auzi Enkidu pe Iştar, smulse umărul Taurului şi i-l aruncă în faţă: "Adevăr zic, strigă el, cade te prind, la fel ca şi cu Taurul, cu tine mă voi purta! Măruntaiele lui, alături de tine le voi atârna!" Iştar adună hierodulele (Sclave în serviciul unui templu), pe fiicele plăcerii şi curtezanele; şi pe umărul Taurului se tânguiră. în timpul acesta Ghilgameş chemă meşterii făurari, pe toţi îi chemă. Meşteşugarii se minunară de grosimea coarnelor; erau făcute din treizeci de mine de lapislazuli, şi cuprinsul amândurora era de şapte gururi (Măsură de capacitate care, în vechime, valora cam 250 litri) de oloi, pe care le dărui pentru miruirea zeului Lugalbanda. Le luă cu el sile atârnă în cămara domnească. Cei doi viteji îşi spălară mâinile în Eufrat, apoi, îmbrăţişaţi, o porniră la drum. Străbăturăm car uliţa cea mare a Urukului; locuitorii Urukului se adunaseră săiprivească. Slujnicelor palatului, Ghilgameş le spune voios aceste vorbe: "Cine-i cel mai frumos dintre bărbaţi, cine-icelmai viteaz dintre toţi vitejii?" "Ghilgameş e cel mai frumos dintre bărbaţi, Ghilgameş e cel mai viteaz dintre toţi vitejii!" (Trei versuri sfărâmate) Ghilgameş dădu opetrcere în palatul său. Apoi, pe când bărbaţii dormeau, întinşi în culcuşurile lor de noapte, pe când dormea şi el, lui Enkidu i se arătă un vis. Enkidu se sculă; îşi povesti visul şi-i spuse prietenului său:     TABLETA A ŞAPTEA   O dată cu ivirea zorilor, Enkidu îi povesteşte lui Ghilgameş visul ce i s-a arătat peste noapte: se făcea că zeii cei mari ţinuseră sfat şi-i hotărâseră moartea - pesemne drept pedeapsă pentru batjocura adusă zeiţei Iştar. Enkidu va muri aceasta era vrerea zeilor. Un rău care nu iartă l-a şi cuprins- pe patul de suferinţă o blestemă pe curtezană, punând pe seama ei tot chinul ce-l îndură. Şamaş, care-l aude, îl dojeneşte ammtmdu-i câte l-a învăţat curtezana şi numai de bine Enkidu se pocăieşte şi o binecuvântează. Pe pragul morţii, Enkidu are vedema Infernului. îngrozit, urmărind agonia prietenului său Ghilgameş e cuprins de teama unei morţi lipsite de orice slavă. Cea din urmă ispravă eroică a lui Ghilgameş este uciderea Taurului Ceresc. Ea marchează, de altfel, în epopee o cotitură hotărâtoare. Lacomi de măriri şi îmbătaţi de izbânzile lor, cei doi viteji s-au putut crede până atunci destul de puternici pentru a înfrunta voinţa zeilor şi a dispreţui prevestirile viselor; dar soseşte clipa când soarta se cere împlinită. Şi dacă Ghilgameş fiul unei zeiţe, va mai scăpa câtva timp legii de obşte, răzbunarea zeilor îl loveşte pe neaşteptate pe Enkidu. Visul ce abia i s-a arătat îi aduce cumplita dezvăluire a apropiatei pedepse. Primele două coloane ale tabletei ninivite s-au pierdut şi din povestirea visului n-a mai rămas decât întâiul vers, pomenit ca rând de legătură la sfârşitul tabletei de mai înainte: "Prietene, de ce ţin sfat zeii cei mari?" Dar o versiune hittită îngăduie să fie acoperită în parte lacuna textului asirian: ... Atunci se făcu ziuă, şi Enkidu îi spuse lui Ghilgameş: -  "Ascultă visul ce mi s-a arătat astă-noapte: Anu, Enlil, Ea şi cerescul Şamaş ţineau sfat. Anu îi spuse lui Enlil: "De ce au ucis Taurul Ceresc şi de ce l-au omorât şi pe Humbaba, care păzea Muntele Cedrilor?" Şi Anu adăugă: - "Care dintre ei doi va muri?" Iar Enlil spuse: - "Enkidu trebuie să moară, dar Ghilgameş nu va muri." Atunci cerescul Şamaş îi răspunse lui Enlil cel Viteaz: "Oare nu la porunca mea' au omorât Taurul Cerului şi pe Humbaba? Şi acum Enkidu, nevinovat, va trebui să moară!" Dar Enlil se înfurie împotriva cerescului Şamaş şi strigă: -  "De ce-ai pogorât în fiecare zi la ei, ca un prieten al lor?" în timpul acesta Enkidu zăcea bolnav în faţa lui Ghilgameş, şi lui Ghilgameş lacrimile îi curgeau şiroaie: "Frate al meu, îi spuse el, tu eşti fratele meu iubit. Aşadar, m-au socotit mai presus de fratele meu. Deacum voi fi printre morţi; mă voi aşeza la poarta morţilor, şi ochii mei nu-l vor mai vedea pe fratele-mi iubit!" Textul hittit se opreşte aici. Când reîncepe tableta ninivită, îl regăsim în ea pe Enkidu bolnav. A căzut pradă deznădejdii şi, în rătăcirea care l-a cuprins, blestemă poarta pădurii, asupra căreia a ridicat odinioară o mână nelegiuită: Enkidu... îşi săltă capul şi-i vorbi porţii, ca unei făpturi omeneşti: - "Poartă a codrului, lipsită de înţelegere, lipsită de pricepere, de la douăzeci de îndoite leghe ţi-am privit cu uimire frunzişul falnic, cu mult înainte de a zări cedrii trufaşi: copacii tăi n-au seamăn în ţară, înaltă de şaptezeci şi doi de coţi eşti şi groasă de douăzeci şi patru. Stâlpii, balamalele şi verigile făcute din lemnul tău sunt fără pereche. O, poartă, eu însumi te-am făcut şi te-am aşezat în Nippur! Dar dacă aş fij ştiut, o, poartă, care îţi va fi soarta, şi care va fi urmarea frumuseţii tale, aş fi învârtit securea deasupra capului şi te-aş fi doborât, şi-aş fi poruncit să se facă o plută din scândurile tale." Urmează o nouă lacună de vreo cincizeci de rânduri, care ar fi putut fi împlinită, în parte, de un fragment de curând descoperit la Sultantepe; din păcate, însă, e mult prea sfărâmat pentru a se putea înţelege ceva. Se poate ghici doar din el că Ghilgameş se străduia să-şi liniştească prietenul, făgăduindu-i că va stărui pe lângă zei să aibă grijă de el şi că va porunci să i se facă o statuie de aur. Dar Enkidu nu-l mai aude şi - în aiurarea lui - îi blestemă acum pe cei care l-au smuls din viaţa nevinovată de odinioară, din pustiul pe care-l împărţea cu fiarele-i dragi; îl blestemă mai întâi pe vânător şi apoi pe curtezană:   III   "O, Şamaş, înaintea ta, îl blestem pe vânător! Nimiceşte-i tot ce dobândeşte! Slăbeşte-i vigoarea! Calea lui să nu fie în veci plăcută inimii tale! Fiarele sălbatice să fugă la apropierea lui! Niciodată să nu aibă vânătorul ce-şi doreşte!" Apoi începu s-o blesteme pe curtezană, fiică a plăcerii: "Vino încoace, fiică a plăcerii, să-ţi hotărăsc soarta, o soartă care nu se va sfârşi nicicând şi va fi veşnică! Vreau să arunc asupră-ţi blestemul cel mare, care să cadă asupra ta fără întârziere. Ibovnicii tăi să te izgonească, sătui de dragostea ta, acel pe care-l vei iubi să-ţi dispreţuiască farmecele! (şapte versuri sfărâmate) să fii surghiunită în josnica mahala a olarilor, în casa ta să-şi arunce murdăriile! în colţurile cele mai întunecate ale uliţei să-ţi fie lăcaşul! Umbra zidurilor să fie oriunde vei sta! Bărbaţii să se deşerte la picioarele tale, beţivul şi însetatul să-ţi lovească obrazul!" (mai multe rânduri cu neputinţă de folosit) Când auzi Şamaş blestemele din gura lui, Pe dată îi strigă din înaltul cerurilor: -  "De ce blestemi, Enkidu, pe curtezană, fiică a plăcerii, pe ea, care te-a învăţat să mănânci hrană gătită, semn al divinităţii, şi să bei băutură fermentată, semnul regalităţii? Te-a îmbrăcat în veşmânt strălucitor, şi ţi-a dat tovarăş pe frumosul Ghilgameş, care este şi acum prietenul tău nedespărţit. Ca să te odihneşti, el ţi-a dat un pat strălucitor, un pat de ceremonie, pe care să te odihneşti; ţi-a dat să te aşezi pe w jilţ al liniştii, jilţul de-a stânga lui şi regn pământului îţi sărută picioarele. I-a adus pe locuitorii Urukului să te plângă, sase vaiete pentru tine sunt plini de mâhnire cei mai slăviţi bărbaţi. El însuşi, când nu vei mai fi, îşi va acoperi trupul cu o cergă şi, înfăşurat într-o piele de leu, va rătăci prin pustiu "        Când auzi Enkidu cuvintele lui Şamaş cel Viteaz, pe dată inima-i mâniată se linişti. Două versuri sfărâmate. Lui Enkidu îi pare rău acum că a blestemat-o pe curtezană. Dar cum nu mai poate lua îndărăt blestemul, încearcă cel puţin să-i îmblânzească asprimea, dându-i o altă întorsătură:   IV   - "O, curtezană, blestemul să se întoarcă în folosul tău. Să te iubească regii, principii şi nobitii! Nimeni să nu îndrăznească să-şi râdă de tine! Pentru tine orice bătrân să-şi scuture pletele, acela care... să-şi desfacă pentru tine cingătoarea, să-ţi dea cornalină, lapislazuli şi aur, mult mai mult decât ţi-am fi dat noi, astfel încât să-şi ruineze şi căminul, şi magazia îmbelşugată! Pe tine înşişi preoţii să te pună în slujba zeilor! Pentru tine, bărbatul să-şi lase nevasta, chiar de e de şapte ori mamă!" Enkidu zăcea, cu inima îndurerată, şi cum sta noaptea singuratic, îi spuse prietenului său ceea ce îl apăsa: - "Prietene, mi s-a arătat un vis în noaptea asta: cerurile strigau, pământul le îngâna: eu mă aflam singur în beznă. Un grifon * se ivi. Chipul îi era posomorât; chipul îi era asemănător cu al zeului Zu. Mâinile erau labe, unghiile, gheare de vultur. Mă înşfacă, şi puterea mi se scurse din trup, (vreo zece versuri sfărâmate) Mă prefăcu într-un porumbel: braţele-mi erau acoperite cu pene, de parcă eram o pasăre. Mă apucă şi mă duse spre casa întunericului, lăcaş al lui Irkalla, spre casa de unde nu mai iese nimeni, spre calea fără întoarcere, spre casa ai cărei locuitori sunt lipsiţi de lumină, unde colbul le este hrană, unde tina le este mâncare. Sunt îmbrăcaţi ca păsările, au veşmânt de pene, şi niciodată nu mai văd lumina, stau pe veci în beznă, în această casă de colb, unde am pătruns, i-am văzut pe toţi regii, despuiaţi de coroane, am văzut capete încoronate care de mult au cârmuit ţara. Acestor locţiitori ai lui Anu şi ai lui Enlil li se serveau cărnuri fripte, li se se serveau poame coapte, li se dădea de băut apă răcorpasă. În această casă de colb, unde am pătruns sălăşluiesc şi marii poţi, şi psalmiştii sălăşluiesc purificatorii şi acei care cad în extaz, sălăşluiesc pontifii care-i slujesc pe zeii cei mari, acolo smşluieşteEtana, acolo locuieşte şi Sumukan Acolo domnea Regina Infernului - Ereşkigal: Ereşkigal înălţă capul, mă văzu şi strigă: - "Cine oare a adus aici făptura omenească pe care o vedeţi?" O lacună de vreo cincizeci de versuri curmă dintro dată povestirea vedeniei lui Enkidu. Când reîncepe textul, odată cu coloana a şasea, suntem în seara aceleiaşi zile. La căpătâiul prietenului său, Ghilgameş se tânguie şi o imploră, se pare, pe maică-sa:     VI   Aminteşte-ţi câte drumuri am cutreierat împreună cu el! ietenniuimeu i s-a arătat un vis care nu prevesteşte nimic bun!" credea că aveau harul să cureţe de păcate. Şi iată că se sfârşi ziua când i s-a arătat acest vis. Enkidu zăcuse toată ziua: trecu şi ziua a doua, şi Enkidu zăcea mai departe bolnav în patul său, cea de a treia zi şi cea de a patra trecură de asemeni şi Enkidu rămase mai departe bolnav în patul său. Cea de a cincea, cea de a şasea şi cea de a şaptea, cea de a opta, cea de a noua şi cea de a zecea de asemeni, Enkidu zăcea mai departe bolna v în patul său. Şi cea de a unsprezecea şi cea de a douăsprezecea zi trecură de asemeni, Enkidu, în patul său, nu mai mişca. Atunci Ghilgameş strigă spre prietenul său: - "Prietene, un groaznic blestem s-a abătut asupră-mi. Simt că nu voi muri căzând în plină luptă. Mi-e teamă acum de luptă şi mă înspăimânt la gândul că voi muri fără slavă. O, prietene, ferice de acela ce cade hi luptă, ca şi tine, vai, eu voi muri fără slavă!"

Milioanele lui Belami de Mircea Radina vol.2 7. UN FILM CARE NU SPUNE NIMIC   Locotenentul Soare sublinie cu două linii, în carnetul său, data de 15 aprilie 193... Nu voia s-o dea uitării prea curînd. Rememoră cursul întîmplărilor. Ajutorul cu totul neaşteptat, uluitor, pe care-l primise chiar atunci cînd se considera iremediabil pierdut, cînd se blestema pentru imprudenţa gravă de care dăduse probă — el socotea că unii tineri justifică orice act de îndrăzneală, chiar dacă acest act ar însemna puţină ne­bunie, atunci cînd este urmărit un scop nobil — îi pu­sese, atunci cînd îşi tăia frînghia şi îşi elibera braţele, şi întrebarea căreia nu-i putea găsi în nici un chip dez­legarea: „Ce o determină pe fata cu părul negru să înfrunte pericolul şi să mă salveze?” Timpul îl măsurase acolo, în odaia întunecoasă, cu propria viaţă. Preocuparea lui de căpătîi era să facă orice pentru a fugi cît mai repede şi cît mai departe de această clădire blestemată, bineînţeles pentru a se re­întoarce cît mai curînd pe urmele „cineaştilor”, dar atunci într-o altă ipostază. Nu înţelegea să abdice de la datoria despre care Belami îi ţinuse în atîtea ocazii logosuri interminabile. Iar Soare, în sinea lui, găsea că de multe ori logosurile colonelului erau pur şi simplu inutile, ceea ce nu voia să priceapă Belami. Avea nevoie de o rolă, de una singură doar, care i-ar fi adus o probă palpabilă, i-ar fi întărit nişte bănuieli care prindeau un contur tot mai clar în mintea lui şi de care încă nu găsea că e cazul să-i vorbească colone­lului comandant, de teamă că acesta ar putea să-l ridi­culizeze. Pachetul din colţul camerei, învelit în pînza cenuşie, conţinea rolele. Avusese mai întîi intenţia să scoată una, dar un scîrţîit de uşă îl determinase să renunţe repede la acest gînd, amintindu-şi că în crîng se mai afla una dintre cele două role, de absenţa căreia cei trei încă nu bănuiau nimic. Escaladase fereastra, grăbit, după ce luase cuţitul şi frînghia ferfeniţită. Închisese geamul în urmă, pentru ca ei să nu-şi dea seama îndată pe unde fugise şi mai ales cum. Îl simţise cîinele de sub şopron. Fugise ca din puşcă, urmase acelaşi drum, sărise gardul. Numai cîteva minute îi fuseseră necesare să găsească rola. Casa era cufundată în beznă. Doar la una din ferestre zărise o fulgerătură, probabil cineva aprinsese un chibrit. Cîi­nele încetase să mai latre. Ieşise la drum, părăsind în fugă crîngul. Auzise un scîrţîit de roţi obosit, un cîntec tărăgănat ca o doină. Îl ajunsese din urmă o căruţă trasă de cai costelivi. — Încotro cu noaptea-n cap, nene? îl întrebase pe căruţaş care, suit pe lada căruţei, învîrtea de zor biciuşca pe deasupra cailor, murmurînd, numai pentru inima lui, o melodie plină de tristeţe. — La loturi. Semănăm porumbul. — Departe? — Un ceas la trap. — Mă sui şi eu? — Suiţi-vă! Mulţumise, se întinsese pe grămada de fîn uscat, aro­mitor, ascultînd în linişte cîntecul ţăranului, care con­tinuă pînă la capătul drumului. — De aici... eu apuc printre tarlale. Unde vă duceţi? — Spre Cîmpina. — Aha! Luaţi-o drept înainte pînă daţi de şosea. Trec maşini de la rafinării. Cu 5 — 6 lei vă duceţi şi la Ploieşti. — Mulţumesc. Ce-ţi datorez? — Mie? Nimic. Cu bine! — Cu bine, şi spor la semănat.   Sosise în Cîmpina o dată cu zorii. Răsărea talgerul de aramă al soarelui undeva, pe arcul orizontului. Ar fi vrut să se oprească în faţa porţii lui Belami, dacă n-ar fi fost mai mult decît sigur că acesta se află de cu noapte în zona de dispersare a regimentului. Pornise spre casă să se odihnească cîteva ceasuri. Înainte de a intra în cameră se oprise în hol, rupsese o filă din carneţel, scrisese pe ea cu litere majuscule „MULŢUMESC!” şi o strecurase sub uşa fetei cu părul negru. Se întîmplase ceva cu totul surprinzător. Uşa se deschisese şi în prag apăruse... ea! Soare abia izbutise să îngîne cîteva cuvinte, bîlbîindu-se îngrozitor, în imposibilitate de a se concentra. Ea deschisese ochii mari şi nu-i răspunsese. — Cum de ai ajuns înaintea mea? o întrebase el. — Dar n-am plecat nicăieri. — Aş fi putut să jur. Parfumul... Confirmă-mi, te rog! — Repet, n-am ieşit din cameră de aseară. Şi nu în­ţeleg ce-i cu biletul acesta. Îi întinsese hîrtia, pe care el o luase înapoi. O privise derutat, iritat puţin. Ea zîmbise stînjenită, apoi îi spu­sese pe acelaşi ton avertizator: — Încep să se trezească cei din casă. Ar fi bine să... Soare plecase, clătinîndu-se de oboseală, nedumerit în acelaşi timp. Ar fi putut să pună mîna-n foc că acel cuţit fusese adus de ea. De ce nu voia să mărturisească? Mai era cineva, oare, în camera ei? Poate că săvîrşise o gafă, poate că-i făcuse un rău fără să-şi dea seama. Încă ameţit de parfumul ei şi de toată întîmplarea, se îndreptase spre camera sa, după ce luase rola pe care o lăsase pe măsuţă, lîngă intrare. Încuiase uşa cu cheia. Peste cinci minute dormea dus. * — Cam asta a fost! Belami privea în gol, era într-unul din rarele lui momente de efuziune... melancolică. Ascultase, fără să clipească, relatarea lui Soare. — Dacă aş fi ştiut că ai să treci prin atîtea, n-aş fi acceptat nicicum să pleci singur. Ai avut însă o inspi­raţie nemaipomenită să sustragi rola. Ne vom da seama, cred, fără nici un dubiu, ce anume urmăresc. Am avea şi dovezile împotriva lor... Scripta manent! — Belami, ce părere ai despre fată? — Cred că te-a lăsat numai cu o jumătate de inimă. — Nu, mă refeream la altceva. Nu crezi că are ne­voie de ajutor? — S-ar putea să aibă. Să ne gîndim mai serios la asta. în special tu. — Oare domnul colonel Dobreanu ne-ar putea spri­jini? — Dobreanu a plecat în seara aceasta, dragule! Ro­mânul meu s-a dus dracu’ pînă mîine seară. Nu ştiu ce învîrteşte pe la Braşov. Unde ai lăsat rola? — Aici. Poftiţi! Belami, obişnuit cu modul în care i se adresa loco­tenentul, cînd cu pluralul, cînd cu un singular intim şi cald, cînd cu „domn’ colonel”, cînd cu „Belami”, nici nu se mai oprea la aceasta, mai ales acum, cînd tînărul ofiţer trecuse cu notă maximă un examen atît de dificil. Filmul îi dezamăgi. Nu prin calitatea imaginilor — erau excelente — cît prin ceea ce înfăţişau ele în mare majoritate: case de ţară cu tinde şi prispe din cele mai obişnuite, interioare mobilate simplu, prosoape de borangic desfăcute ca nişte aripi de fluture în jurul icoa­nelor sau fotografiilor înrămate, covoare cu motive na­ţionale româneşti, şosele pietruite, răscruci cu fîntîni, dealuri cu turle de biserici stinghere, cimitire, sonde din lemn răsărind lîngă limbi de pădure, pe clinuri şi vîrfuri de deal, rîuri hohotind printre pietre albe şi cenuşii, cîmpuri întinse arate sau semănate. Oameni apăreau puţini, mai mult copii surprinşi în jocurile lor pe uliţele satelor, fete şi femei lîngă iz­voare, pe luncă, sau întinzînd pînze albe pe garduri, ca nişte eşarfe uriaşe de un alb ameţitor. Una din imagini surprinsese un grup de muncitori petrolişti forfotind în jurul unei instalaţii de foraj. — Nici picior de militar! Dracu’ să ştie, nu mai pri­cep o iotă. Mă tem că a avut dreptate Dobreanu. — Credeţi că au venit chiar numai să filmeze exteri­oare? — Altceva nu se vede. Hai să ne mai uităm o dată! — Gîndiţi-vă, mai sînt încă şapte role... — Asta, da... — Şi s-ar putea să mai aibă încă şapte! — Ia stai! Am o idee. Încearcă să recunoşti cîteva din peisajele filmate. Adică... vom încerca amîndoi. — Am şi recunoscut ceva... Cel cu turlele de sondă este chiar pe-aici, pe lîngă Cîmpina. Dealul cu livezi pare să fie pe la Ruşeţu. Iar una din şosele, pe care se zăresc copii lîngă maşină, sînt sigur că a fost filmată la Filipeşti. — Şi mie mi se pare cunoscută o privelişte: cea că­tre zona de nord a Băicoiului. — Dom’le colonel, v-aţi pus cumva întrebarea ce „intrigă” fenomenală ar putea conţine scenariul filmu­lui? — Înţeleg unde te duce gîndul, într-adevăr, cred că pe undeva, pe aici, am putea descoperi ceva. — Voi încerca să aflu amănunte. — Cu o singură condiţie însă... — Voi ţine seama de această condiţie. — Nici nu ştii la ce mă gîndesc. — Cred că ştiu, Belami! Probabil... să am grijă de mine. Ştiu... „Imprudenţă”... „Tinereţe”... Mă rog... — Mai întîi de ceea ce trebuie să duci la bun sfîrşit să ai grijă. Iartă-mă! Nu sînt altfel de cum mă crezi, dar primejduindu-ţi viaţa pui în pericol şi altceva. Sîntem militari, ţîncule, şi dacă n-aş fi sigur că ai înţeles de mult sensul profesiei noastre, aş sta acum cîteva ore să-ţi lămuresc de ce este necesar să fie aşa. Ne-am lă­murit, deci... Ai grijă de tine! — Voi avea, dom’le colonel! — Să nu revii la vechiul refren, că... schimb imediat foaia şi-ţi răspund: Prea bine, dom’le locotenent! Belami vorbise încruntat, încît Soare nu fu lămurit pe deplin dacă acesta a făcut-o serios sau în glumă. Numai cînd eternul lui zîmbet îi risipi brusc cutele feţei te convinse. — Ce zici, mînzule, îi punem cu botul pe labe? — Cred că da. S-ar putea ca noaptea aceasta să-mi rezerve unele surprize. — Apropo, pistoletul îl mai ai? — Da. — Cartuşe? — Suficiente. — La nevoie tragi... „foc de imobilizare”. — Sper să nu fie nevoie. — Ce plan ai? — Nici unul. — Să-l dichisim amîndoi. — Mersi, Belami. Vreau să fie imbatabil. Îl fac sin­gur. Belami rîse cu poftă: — Naiba să te ia, nu eşti chiar mototol. Atunci mergi şi-l pune la punct. — Rola rămîne la dumneavoastră? — Nu văd unde ar fi mai în siguranţă. Vreau s-o mai cercetez. — În regulă. — Încă o precizare: în cîteva zile „cineaştii” tăi vor şterge putina. Le expiră autorizaţia. — Nu prea cred. Mă gîndesc mereu la asta. — Mîine seară dai un semn de viaţă? — Poate unul de... moarte! — Nu fi lugubru! Nu te prinde. Am şi o sticluţă. N-o destup... să ştii. Să te prind că nu vii pînă mîine seară. — Să trăiţi! — Succes!