Carti politiste nesortate pe categorii de autor

am intrezarit inceputul, si ...incepe gresit, evreul yeshua, devenit iisus, nu era nicidecum zelot, nu era un revolutionar....in fapt, nu era nimic special fata de mesajul altor "invatatori" specifici vremurilor in care traia....evreii au 1700 de oameni ce s-au auto-declarat Mesia,  nici aici nimic nou,  daca ar fi sa fie ceva.....dar nu specific lui, ci lui Ioan Botezatorul, si anume, ideea ca sfarsitul e aproape... iminent, in curand ! ...aceasta a fost capcana amagitoare a  crestinismului, i-a facut pe  natarai sa creada ca in curand se va intampla ....dar nu s-a intamplat nimic deosebit, si nici nu se va intampla.

Nu mă tratez şi nu m­-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori.

CAPITOLUL V   Câteva peripeţii ale autorului. Execuţia unui criminal. Autorul îşi arată priceperea în arta navigaţiei.   Pot spune, pe bună dreptate, că aş fi dus un trai fericit în ţara aceea, dacă micimea mea nu m-ar fi expus la mai multe întâmplări ridicole şi supărătoare, dintre care îmi voi lua libertatea să povestesc câteva. Glumdalclitch mă ducea adesea în grădinile palatului, în cutia mea cea mică, şi uneori mă scotea afară şi mă ţinea în mână sau mă lăsa jos ca să mă plimb. Mi-aduc aminte că odată, înainte de a fi izgonit de regină, piticul s-a luat după noi în grădină. Dădaca mea tocmai mă lăsase jos, şi cum şi eu şi el ne aflam foarte aproape unul de celălalt lângă nişte meri pitici, am vrut să-i arăt că sunt un om de duh şi am făcut o comparaţie prostească între el şi înălţimea copacilor - comparaţie ce se potriveşte întâmplător şi în limba lor ca şi într-a noastră. Pârdalnicul de pitic aşteptă prilejul potrivit, când tocmai mă aflam sub unul din aceşti pomi, şi începu să-l scuture drept în capul meu. Vreo zece mere, mari cât nişte butoaie de Bristol, căzură pe lângă urechile mele. Unul mă lovi în spate, în timp ce stăteam aplecat, şi mă pomenii trântit cu faţa la pământ. De altfel, nu s-a întâmplat nimic rău, iar piticul a fost iertat în urma stăruinţelor mele, fiindcă de fapt, eu îl stârnisem. Într-altă zi, Glumdalclitch mă lăsă singur pe un răzor cu iarbă moale, în timp ce ea se plimba mai încolo cu guvernanta ei. Între timp se porni o ploaie cu o grindină atât de năprasnică, încât imediat am fost trântit la pământ; şi cum stăm aşa, grindina mă lovea fără milă, de parcă aş fi fost bombardat cu mingi de tenis; totuşi, am reuşit să mă târăsc de-a buşilea şi să mă adăpostesc, culcat pe burtă, sub nişte frunze de cimbru; din cap până-n picioare am fost tot o vânătaie, aşa că zece zile n-am mai putut ieşi din casă. De altfel, nu e de mirare, deoarece natura păstrând aceleaşi proporţii în toate manifestările ei, în ţara aceea un bob de grindină este aproape de o mie opt sute de ori mai mare decât în Europa - lucru verificat de mine, ca unul ce am fost curios să le cântăresc şi să le măsor. În aceeaşi grădină mi s-a întâmplat însă un accident mai grav. Într-o zi, mica mea dădacă, socotind că m-a aşezat într-un loc ferit (ceea ce o rugam adeseori să facă spre a mă putea gândi în voie) şi cum, pe de altă parte, lăsase cutia acasă, la palat, ca să n-o tot poarte cu ea, s-a dus împreună cu guvernanta şi câteva doamne pe care le cunoştea într-alt colţ al grădinii. Pe când se afla la o depărtare de unde nu m-ar fi putut auzi, un câine mic şi alb al unuia din grădinari, intrînd din întâmplare în grădină, începu să adulmece locul unde mă aflam eu. Conducându-se după miros, câinele veni drept spre mine şi luându-mă în gură, alergă la stăpânul său dând vesel din coadă şi mă aşeză binişor pe pământ. Din fericire, fusese atât de bine dresat că m-a dus în dinţi fără să-mi pricinuiască nici cel mai mic rău şi fără să-mi strice măcar hainele. Dar bietul grădinar care mă cunoştea bine şi-mi arăta multă bunăvoinţă se înspăimântă grozav. Mă luă uşurel cu amândouă mâinile şi mă întrebă cum mă simt; eu eram însă atât de buimăcit că mi se tăiase răsuflarea şi-mi pierise graiul. Peste câteva clipe mi-am venit în fire şi el m-a dus, bun-zdravăn, la Glumdalclitch care, între timp, se întorsese la locul unde mă lăsase; biata fată, văzând că nu sunt nicăieri şi nici nu răspund la chemările ei, a fost cuprinsă de o durere fără margini. Ea îl dojeni aspru pe grădinar din pricina câinelui. Am tăinuit cu toţii cele întâmplate şi la curte nu s-a aflat nimic, căci fata se temea de mânia reginei; ce-i drept, mărturisesc că şi eu m-am gândit că pentru reputaţia mea n-ar fi de loc nimerit să se afle păţania. Întîmplarea asta a hotărât-o pe Glumdalclitch să nu mă mai slăbească o clipă din ochi. De mult mă temeam eu de o astfel de hotărâre şi de aceea îi tăinuisem cu grijă unele mici peripeţii prin care trecusem de fiecare dată când mă lăsase singur. Într-o zi, un uliu ce se tot rotea pe deasupra grădinii se năpusti asupră-mi şi dacă n-aş fi scos repede pumnalul şi nu m-aş fi adăpostit în fugă sub un gard, m-ar fi înhăţat cu siguranţă în ghearele lui. Altădată, pe când mă urcam spre vârful unui muşuroi de cârtiţă, am intrat până-n gât în gaura prin care animalul aruncase afară pământul; a trebuit să născocesc o minciună gogonată pentru a lămuri cum mi-am murdărit hainele. Tot astfel, mi-am rupt într-o zi fluierul piciorului drept, poticnindu-mă în cochilia unui melc, în vreme ce mă plimbam singur şi mă gândeam la sărmana Anglie. N-aş putea spune dacă am fost încântat sau necăjit când în timpul acelor plimbări singuratice mi-am dat seama că păsărelele nu păreau de loc speriate la vederea mea, ci ţopăiau doar la un pas de mine, căutând viermişori sau alte vietăţi, fără să le pese, de parcă n-ar fi fost ţipenie de om în preajmă-le. Îmi amintesc că un sturz a îndrăznit chiar să-mi smulgă din mână o bucată de prăjitură, pe care Glumdalclitch tocmai mi-o dăduse la micul dejun. Când încercam să prind vreo păsărică, ele se apărau cu îndârjire, căutând să-mi ciugulească degetele, pe care le feream din calea lor, apoi ţopăiau nepăsătoare şi-şi vedeau mai departe de melci sau de viermişori. Într-o zi, însă, am pus mâna pe o bâtă şi ţintind un cânepar am zvârlit-o cu atâta putere, încât l-am doborât; înşfăcând prada de gât cu amândouă mâinile, am alergat triumfător la Glumdalclitch. Totuşi, pasărea fiind doar ameţită, îşi veni curând în fire şi începu să mă lovească atât de nemilos cu aripile în cap şi-n coaste, măcar că o ţineam departe de mine să nu mă zgârie cu ghearele, încât puţin a lipsit să nu-i dau drumul. Din fericire, un servitor m-a scos din impas, sucind gâtul păsării; a doua zi, din porunca reginei, câneparul mi-a fost servit la masă. După câte-mi amintesc, era ceva mai mare decât o lebădă de-a noastră. Doamnele de onoare o invitau pe Glumdalclitch în apartamentele lor şi o rugau să mă aducă şi pe mine, căci grozav le plăcea să mă vadă şi să mă mângâie. Ele mă dezbrăcau adesea în pielea goală şi mă vârau în sân, ceea ce mă scârbea la culme, căci, trebuie s-o spun, pielea lor mirosea foarte urât - lucru pe care, fireşte, nu-l amintesc aici pentru a ponegri aceste minunate făpturi faţă de care am cel mai mare respect. Bănuiesc însă că simţurile mele erau mai ascuţite tocmai datorită micimii mele şi că prea cinstitele doamne nu erau cu nimic mai prejos în ochii iubiţilor lor sau ai celor din jur, decât ne sunt nouă în Anglia fiinţele de-o seamă cu noi. Şi-apoi, la urma urmei găsesc că mirosul lor natural era mult mai uşor de îndurat decât atunci când foloseau parfumuri, din pricina cărora eu leşinam imediat. Nu pot să uit că odată în Liliput, într-o zi călduroasă, când umblasem mult, un prieten intim de al meu şi-a îngăduit să se plângă de mirosul puternic ce stăruia în preajma mea, deşi sunt tot atât de puţin vinovat pentru acest lucru ca cei mai mulţi de sexul meu; cred însă că mirosul lui era la fel de fin în raport cu al meu, cum era al meu în raport cu al celor din Brobdingnag. Cu acest prilej, trebuie să fac dreptate stăpânei mele, regina, şi dădacei mele Glumdalclitch, ale căror trupuri miroseau tot atât de plăcut ca al oricărei doamne din Anglia. Ceea ce mă stingherea cel mai mult în societatea acestor doamne de onoare (când mă aflam la ele în vizită, dus de Glumdalclitch) era să le văd purtându-se cu mine fără nici o sfială, de parcă aş fi fost o fiinţă lipsită de dorinţe; ele se despuiau în faţa mea, apoi îşi puneau cămaşa, în timp ce eu stăteam pe măsuţă, chiar în faţa trupurilor lor goale - privelişte ce nu mă ispitea câtuşi de puţin şi nu-mi deştepta alte simţăminte decât de groază şi de scârbă; când le priveam de aproape, pielea lor mi se părea foarte aspră, zbârcită şi pătată. Ici colo aveau câte o aluniţă, mare cât un fund de tăiat pâine, şi cu peri mai groşi decât sfoara de împachetat - ca să nu mai pomenesc de altele. Unde mai pui că nici nu se sinchiseau de mine şi se uşurau de cantitatea de lichid băută (cam vreo două butoaie de ale noastre) într-o oală în care puteau să încapă mai mult de trei poloboace. Cea mai frumoasă dintre aceste doamne de onoare, o fată zglobie de vreo şaisprezece ani, mă aşeza uneori călare pe unul din sfîrcurile sânului ei şi făcea fel de fel de năzbâtii, asupra cărora cititorul mă va ierta că nu stărui prea mult. Într-atât mă dezgustau astfel de lucruri, încât am rugat-o pe Glumdalclitch să născoceasă o scuză oarecare, ca să nu o mai văd pe fata aceea. Într-o zi, un tânăr, nepotul guvernantei dădacei mele, veni şi le pofti pe amândouă să asiste la o execuţie. Era vorba de un om care omorâse pe un prieten de-al tânărului. Până la urmă, Glumdalclitch se lăsă înduplecată împotriva voinţei sale, căci era foarte miloasă din fire; cât despre mine, cu toate că mi-era groază de asemenea privelişti, curiozitatea mă îndemna să mă duc, fiindcă, după părerea mea, spectacolul avea să fie cu totul neobişnuit. Răufăcătorul fu aşezat într-un scaun, pe un eşafod, anume ridicat în acest scop, şi călăul îi reteză capul dintr-o singură lovitură, cu o sabie lungă de vreo patruzeci de picioare. Şuvoaie de sânge ţâşniră din venele şi arterele lui şi se înălţară atât de sus, încât întreceau cu mult apele marii fântâni arteziene de la Versailles; când capul se rostogoli pe podeaua eşafodului, făcu un salt, încât mă cutremurai, cu toate că mă aflam la cel puţin o jumătate de milă engleză depărtare. Regina, căreia îi povesteam adesea călătoriile mele pe mare şi care nu pierdea niciodată prilejul să mă înveselească ori de câte ori mă vedea abătut, mă întrebă într-una din zile dacă mă pricep să manevrez o pânză sau o vâslă şi dacă vâslitul nu mi-ar face bine. I-am răspuns că mă pricep de minune şi la una şi la alta, căci deşi pe corabie eram de fapt chirurg sau doctor, adesea, la nevoie, am fost silit să fac pe marinarul. Totuşi mă întrebam cum ar fi fost cu putinţă să mă îndeletnicesc cu aşa ceva în ţara lor, unde cea mai mică luntre era cât cel mai mare vas de război de-al nostru, iar barca pe care eu aş fi putut s-o conduc nu ar fi rezistat pe nici unul din râurile lor. Majestatea Sa îmi spuse că dacă îi voi face planul unui vas, tâmplarul ei îl va construi, iar dânsa îmi va găsi un loc unde să navighez. Tâmplarul era un om priceput şi, sub îndrumările mele, construi în zece zile un mic vas cu tot greementul necesar, în care puteau să încapă cu uşurinţă opt europeni. Când fu terminat, regina se arătă atât de încântată, încât dădu fuga cu el în poală la rege; acesta porunci ca vasul (eu eram pe bord) să fie pus într-un bazin cu apă, spre a fi încercat. Din lipsă de spaţiu, însă nu am putut mânui vâslele. Regina însă întocmise încă dinainte un alt plan. Ea porunci tâmplarului să facă un jgheab de lemn, lung de trei sute de picioare, lat de cincizeci şi adânc de opt; jgheabul fu bine smolit, ca să nu curgă; şi apoi aşezat pe duşumea, de-a lungul peretelui, într-o încăpere mărginaşă a palatului. Aproape de fund, jgheabul avea un cep prin care să se scurgă apa atunci când începea să se învechească; doi servitori puteau să-l umple cu uşurinţă într-o jumătate de oră. Aici obişnuiam să vâslesc adesea pentru plăcerea mea şi a reginei, precum şi a doamnelor sale pe care, pare-se, le încânta nespus de mult îndemnarea şi sprinteneala mea. Uneori ridicam pânzele şi atunci nu aveam altceva de făcut decât să cârmesc, în timp ce doamnele îmi făceau vânt cu evantaiele; când oboseau, câţiva paji le luau locul şi suflau în vele, iar eu îmi arătam arta, manevrând când la tribord, când la babord, după cum doream. Când plimbarea se sfârşea, Glumdalclitch ducea întotdeauna vasul în camera ei şi-l agăţa într-un cui să se usuce. Odată, în timpul acestor exerciţii, mi s-a întâmplat un accident care putea să mă coste viaţa. Unul din paji pusese vasul în jgheab, iar guvernanta care o însoţea pe Glumdalclitch mă ridicase cu multă grijă, ca să mă aşeze la bord. Nu ştiu cum s-a făcut că i-am lunecat printre degete şi aş fi căzut cu siguranţă de la o înălţime de patruzeci de picioare pe duşumea dacă, printr-un noroc cu totul neaşteptat, nu aş fi rămas agăţat într-un ac prins de şorţul bunei doamne. Gămălia acului se opri între cămaşă şi cingătoarea pantalonilor mei, şi am stat aşa spânzurat în aer până când Glumdalclitch veni să mă scape. Altădată, unul din servitori, care avea sarcina să umple jgheabul din trei în trei zile cu apă proaspătă, lăsă din nebăgare de seamă să-i scape din găleată o broască uriaşă. Broasca stătu pitită până când apa fost aşezat pe vas; atunci, zărind un locşor unde se putea odihni, se caţără pe bord şi-l aplecă atât de mult pe-o coastă, încât am fost nevoit să trec în partea cealaltă şi să-l cumpănesc cu toată greutatea trupului, ca să nu se răstoarne. Îndată ce se văzu pe vas, dihania făcu un salt până-n mijlocul lui, apoi sări peste capul meu, şi tot aşa de colo, colo, mânjindu-mi faţa şi hainele cu murdăria ei scârboasă. Era atât de mare, încât părea cel mai hidos animal ce se poate închipui. Totuşi, am rugat-o pe Glumdalclitch să mă lase să mă descurc singur. I-am dat câteva lovituri zdravene cu una din vâsle şi până la urmă am silit-o să sară în apă. Dar cea mai mare primejdie prin care am trecut vreodată în ţara aceea mi-a prilejuit-o maimuţa unuia din băieţii de la bucătărie. Glumdalclitch mă închisese în camera ei, du-cîndu-se după treburi sau într-o vizită. Afară era foarte cald; fereastra camerei fusese lăsată deschisă, de asemenea ferestrele şi uşa cutiei mele celei mari în care locuiam de obicei, fiind spaţioasă şi confortabilă. Pe când şedeam la masă, cufundat în gânduri, mi s-a părut că cineva sare înăuntru pe fereastră şi zburdă încoa şi încolo. Deşi cuprins de spaimă, am îndrăznit totuşi să privesc afară, dar fără să mă clintesc de la locul meu; şi mi-a fost dat să văd jivina aceea neastâmpărată zbenguindu-se şi ţopăind de colo, colo; în cele din urmă lighioana se apropie şi de cutia mea; părea s-o cerceteze cu multă luare-aminte, iţindu-se când la uşă, când pe la ferestre. Am fugit spre cel mai îndepărtat ungher al camerei sau al cutiei. Tot iscodind cu privirea, maimuţa mă băgase atât de rău în sperieţi, încât nu mi-a mai dat prin minte să mă ascund sub pat - lucru pe care, de altfel, aş fi putut să-l fac cu uşurinţă. După ce se uită câtva timp prin odaie, rânjind şi bolborosind, maimuţa dădu cu ochii de mine, vârî laba pe uşă, căutând să mă ajungă, aşa cum face pisica atunci când se joacă cu un şoarece, şi cu toate că fugeam dintr-un colţ într-altul, până la urmă tot izbuti să mă înhaţe de pulpana hainei (mătasea din ţara aceea era foarte groasă şi rezistentă) şi să mă tragă afară. Mă ridică în laba dreaptă şi mă ţinu aşa cum ţine o doică un copil când vrea să-l alăpteze, sau cum văzusem eu în Europa o maimuţă făcând acelaşi lucru cu o pisică. Am încercat să mă zbat, dar lighioana mă strânse aşa de tare, încât am socotit mai înţelept să mă supun. Am toate motivele să cred că mă luase drept un pui de maimuţă, deoarece, plină de gingăşie, îmi tot mângâia faţa, cu cealaltă labă. În timp ce se distra astfel, maimuţa fu întreruptă de un zgomot ce se auzea la uşa camerei, ca şi cum cineva ar fi încercat s-o deschidă; cât ai clipi, dihania se făcu nevăzută pe unde venise, apoi ţinându-mă strâns cu o labă, se caţără pe burlane şi pe streşini cu ajutorul celorlalte trei, până ajunse pe acoperişul clădirii vecine. În clipa când se pregătea s-o şteargă, am auzit-o pe Glumdalclitch scoţând un ţipăt. Biata fată era înnebunită; întreaga aripă a palatului fu cuprinsă de panică, servitorii alergară după scări; sute de oameni de la curte au putut vedea cum maimuţa, cocoţată sus pe acoperiş mă ţinea în braţe ca pe un copil şi mă îndopa de zor cu mâncare scoasă din fălcile ei; şi ori de câte ori nu voiam să mănânc, mă mângâia drăgăstos.  Mulţi din cei ce căscau gura au pufnit în râs, şi eu unul nu le găsesc nici o vină căci, fără îndoială, priveliştea era destul de caraghioasă, numai că mie nu mi se părea de loc astfel. Câţiva aruncară cu pietre, doar-doar maimuţa va coborî, dar lucrul acesta li se interzise cu stricteţe, fiindcă s-ar fi putut prea bine să m-aleg cu ţeasta zdrobită. Mai mulţi oameni rezemară scările de ziduri şi începură să urce. Maimuţa băgă de seamă, şi văzându-se împresurată şi neputînd să alerge îndeajuns de repede în trei labe, mă lepădă pe o ţiglă a acoperişului şi o luă la sănătoasa. Am stat aşa câtva timp, la o înălţime de cinci sute de yarzi, aşteptând din clipă în clipă să mă sufle vântul sau să-mi vină ameţeală şi să mă rostogolesc din vârful acoperişului până la streaşină, dar un băiat de treabă, unul din servitorii dădacei mele, se urcă până la mine, mă băgă în buzunarul pantalonilor şi mă dădu jos cu bine. Aproape că mă înecasem din pricina porcăriilor pe care mi le vârâse în gură maimuţa; dar drăguţa mea dădacă mi le scoase din gât cu un ac mic, după care am început să vomit, ceea ce m-a uşurat foarte mult. Eram totuşi atât de slăbit şi plin de vânătăi din pricina strânsorii hidosului animal, încât am fost nevoit să stau în pat două săptămâni. Regele, regina şi întreaga curte trimiteau în fiecare zi să se intereseze de starea sănătăţii mele, iar regina mă vizită de mai multe ori în timpul bolii. Maimuţa fu ucisă şi se dădu ordin ca nici un animal de acest fel să nu mai fie ţinut prin preajma palatului. După ce m-am însănătoşit m-am dus la rege să-i mulţumesc pentru bunătatea sa, iar suveranul a binevoit să facă fel de fel de glume pe socoteala păţaniei mele. M-a întrebat la ce anume mă gândeam în timp ce mă aflam în labele maimuţei, cum îmi plăcuse mâncarea şi felul în care mă hrănise dihania şi dacă nu cumva aerul proaspăt de pe acoperiş mi-a deschis pofta de mîncare. De asemenea voia să ştie ce aş fi făcut într-o astfel de împrejurare în propria mea ţară. I-am răspuns Majestăţii Sale că în Europa nu se găsesc maimuţe, afară doar de cele aduse de prin alte meleaguri, ca rarităţi, dar că ele sunt aşa de mici, încât m-aş încumeta să mă bat cu zece odată, dacă ar îndrăzni să mă atace. Cât despre monstruosul animal cu care avusesem de furcă (adevărul e că era mare cât un elefant), dacă groaza mi-ar fi îngăduit să mă gândesc la pumnal (în timp ce vorbeam, priveam fioros şi-mi zăngăneam pumnalul) în clipa când şi-a vârât laba în camera mea, l-aş fi rănit poate atât de tare, încât l-aş fi făcut să şi-o retragă mai repede decât o vârâse. Toate acestea le-am spus cu glas hotărât ca un om care se teme să nu i se pună la îndoială curajul. Totuşi, vorbele mele nu făcură altceva decât să stîrnească un hohot de râs pe care, cu tot respectul cuvenit Maiestăţii Sale, toţi cei de faţă nu şi l-au putut stăpâni. Aceasta m-a făcut să mă gândesc cât de zadarnică este strădania omului care se căzneşte să se ridice în ochii celor ce nu sunt nici pe departe egalii săi. Şi totuşi, după ce m-am înapoiat în Anglia, nu rareori mi-a fost dat să văd lucruri asemănătoare, când câte un biet caraghios, vrednic de dispreţ, fără cel mai mic drept pe care-l poate oferi naşterea - un fizic plăcut, spirit sau bun simţ, - cutează să-şi dea aere şi să se măsoare cu cele mai de seamă personalităţi ale regatului. Nu trecea zi ca eu să nu dau curţii prilej să facă haz pe socoteala mea, iar pe Glumdalclitch, cu toate că mă iubea nespus de mult, o tăia capul s-o vestească pe regină ori de câte ori făceam câte o boroboaţă care, după părerea ei, ar fi putut s-o înveselească pe Majestatea Sa. Într-o zi, cum nu se simţea prea bine, fata plecă împreună cu guvernanta să facă o plimbare afară din oraş, cam la vreo treizeci de mile, cale de un ceas cu trăsura. Coborâră pe un câmp lângă o potecă, iar Glumdalclitch puse jos cutia mea de călătorie, să pot ieşi să mă plimb. Pe potecă era o baligă de vacă, iar eu mi-am pus în gând să-mi încerc puterile sărind peste ea. Mi-am luat. avânt, dar din nefericire saltul a fost prea scurt şi m-am pomenit, drept în mijlocul balegii, înfundat până la genunchi. Cu chiu cu vai am izbutit să ies din murdărie, iar unul din servitori mă şterse cât putu mai bine cu batista, căci eram mânjit tot. Glumdalclitch mă închise în cutie şi nu-mi mai dădu drumul până acasă. Regina fu informată curând despre cele petrecute, iar servitorii avură grijă să povestească păţania, aşa că timp de câteva zile la curte s-a făcut haz nespus pe socoteala mea.     CAPITOLUL VI   Mai multe născociri de ale autorului pentru a face plăcere regelui şi reginei.Îşi arată priceperea în muzică. Regele se interesează de starea lucrurilor în Anglia şi autorul i-o descrie. Observaţiile regelui cu acest prilej.   Cum şi eu mă număram printre curteni, o dată sau de două ori pe săptămână eram de faţă când regele se deştepta din somn. De asemenea, l-am văzut adesea sub mâna bărbierului său, ceea ce la început mi s-a părut un spectacol înviorător, căci briciul era aproape de două ori mai lung decât o coasă obişnuita. Majestatea Sa, potrivit obiceiului ţării, se bărbierea numai de două ori pe săptămână. L-am rugat odată pe bărbier să-mi dea nişte olăbuc din care am cules vreo patruzeci-cincizeci de fire de păr aspru. Am luat după aceea o bucată de lemn subţire şi am tăiat-o după modelul unui pieptene, găurindu-l la distanţe egale cu acul cel mai mic pe care l-am putut găsi la Glumdalclitch. Am vârât apoi firele de păr în găurele, răzuindu-le cu cuţitul şi ascuţindu-le la vârf, până când am izbutit să-mi fac un piepten cât se poate de arătos. De altminteri, era şi timpul, deoarece dinţii pieptenului meu se cam rupseseră şi nu prea mă mai puteam folosi de el; pe de altă parte, nu cunoşteam în ţara aceea nici un meşter atât de iscusit care să-mi poată face altul. Aceasta îmi aminteşte de o îndeletnicire cu care mi-am petrecut multe din ceasurile mele de răgaz. O rugasem pe camerista reginei să-mi păstreze smocurile de păr ce rămâneau după ce Majestatea Sa se pieptăna, şi cu timpul strânsesem o cantitate destul de mare; într-o zi, sfătuindu-mă cu prietenul meu, tâmplarul, care avea poruncă să-mi îndeplinească micile mele dorinţe, i-am arătat cum să facă două schelete de scaun, nu mai mari decât cele pe care le aveam în odaia mea, şi cum să găurească cu o sulă subţire marginea spetezelor şi a fundului; prin găurile acestea am trecut firele cele mai groase din părul reginei, exact în felul în care se împletesc scaunele de trestie în Anglia. Când au fost gata, le-am dăruit Majestăţii Sale regina, care le păstra în iatacul ei, arătându-le tuturor ca pe nişte lucruri rare - şi, într-adevăr, se minunau toţi cei care le vedeau. Regina ar fi dorit să mă vadă şezând pe unul din aceste scaune, dar eu m-am împotrivit să-i dau ascultare, spunându-i că prefer să mor de o mie de ori decât să-mi aşez o parte atât de necuviincioasă a trupului meu pe firele acelea preţioase de păr, care au împodobit odată capul Majestăţii Sale. Având din totdeauna o aplicaţie deosebită spre meşteşugărie, am mai făcut din fire de păr şi o punguliţă, lungă de vreo cinci picioare, cu numele Majestăţii Sale scris cu litere de aur; pe aceasta, cu încuviinţarea reginei, am dăruit-o lui Glumdalclitch. La drept vorbind era mai curând un lucru plăcut la vedere decât folositor, nefiind îndeajuns de rezistent ca să poată ţine monede mai mari şi de aceea Glumdalolitch nu păstra într-însa decât câteva jucărioare care plac fetiţelor. Regele fiind un mare iubitor de muzică, la palat aveau loc adesea concerte pe care uneori le ascultam şi eu din cutia mea, aşezată pe o masă; dar zgomotul orchestrei era atât de mare, încât de abia puteam desluşi melodiile. Sunt încredinţat că toate tobele şi trompetele unei armate regale, de-ar fi să bată şi să-ţi sune în urechi, n-ar putea întrece zgomotul acela. De aceea rugam întotdeauna să mi se mute cutia cât mai departe de orchestră, iar după ce închideam uşile şi ferestrele şi trăgeam perdelele, n-aş putea spune că muzica lor era cu totul neplăcută. În tinereţea mea învăţasem să cânt puţin la spinetă. Glumdalclitch avea una în camera ei şi un profesor venea de două ori pe săptămână să-i dea lecţii. Îi spun spinetă, fiindcă semăna întrucâtva cu acest instrument şi se cânta cam în acelaşi fel. Într-o zi m-am gândit să-l distrez pe rege şi pe regină, cântând un cântec englezesc la acest instrument. Dar lucrul se dovedi nespus de greu, deoarece spinetă avea cam şaizeci de picioare lungime şi fiecare clapă era lată de aproape un picior, astfel încât chiar atunci când întindeam braţele nu puteam cuprinde mai mult de cinci clape; iar ca să le apăs, era nevoie de o lovitură zdravănă cu pumnul - muncă anevoioasă şi zadarnică. M-am gândit atunci la următoarea soluţie: am luat două beţe rotunde cam de mărimea unor ciomege obişnuite, mai groase la unul din capete, şi am înfăşurat capetele în bucăţi de piele de şoarece, pentru ca lovind cu ele să nu stric nici clapele şi să nu alterez nici sunetul. În faţa spinetei, cam la patru picioare dedesubtul claviaturii, s-a pus o bancă, iar eu am fost urcat pe ea. Alergând încoace şi încolo cât puteam de repede, loveam clapele cu cele două beţe; în felul acesta am reuşit să execut un jig, spre marea mulţumire a Maiestăţilor Lor. A fost cea mai obositoare muncă pe care am făcut-o vreodată; cum totuşi nu puteam cuprinde mai mult de şaisprezece clape, n-am reuşit să armonizez basul cu soprano, cum fac alţi artişti, ceea ce a constituit un mare neajuns al concertului meu. Regele, care, după cum am mai spus, era un monarh foarte înţelept, poruncea adesea să fiu adus în cutia mea şi aşezat pe masă în odaia lui de lucru, îmi cerea apoi să-mi iau un scaun şi să mă aşez la vreo trei yarzi pe birou, aşa încât să fiu cam în dreptul feţei sale. În felul acesta am stat de vorbă în mai multe rânduri. Într-o zi, am cutezat să-i spun Maiestăţii Sale că dispreţul pe care-l nutreşte faţă de Europa şi faţă de restul lumii nu se potriveşte cu minunatele sale însuşiri spirituale; că inteligenţa nu este proporţională cu mărimea trupului; că, dimpotrivă, în ţara noastră, noi am observat că persoanele cele mai înalte sunt de obicei şi cele mai puţin înzestrate cu inteligenţă; că printre celelalte făpturi, albinele şi furnicile sunt vestite pentru hărnicia şi iscusinţa lor, întrecând cu mult chiar animale mai mari: şi că, aşa mic şi neînsemnat cum mă socoteşte el, nădăjduiam să trăiesc pentru a-i aduce Maiestăţii Sale un serviciu nepreţuit. Regele mă ascultă cu luare-aminte şi din clipa aceea începu să aibă o părere mult mai bună despre mine decât avusese înainte. El mă rugă să-i descriu cât mai exact cu putinţă felul în care e guvernată Anglia; căci, deşi monarhii ţin îndeobşte atât de mult la obiceiurile ţării lor (aceasta e părerea ce şi-o făcuse el despre ceilalţi monarhi în urma celor spuse de mine), totuşi era bucuros să audă lucruri care ar merita să fie imitate. Închipuieşte-ţi dar, binevoitorul meu cititor, cât de mult aş fi vrut să am graiul unui Demostene sau Cicerone, pentru a. fi în stare să preamăresc scumpa mea patrie, într-un stil vrednic de meritele şi fericirea ei. Mi-am început cuvântarea prin a arăta Maiestăţii Sale că împărăţia noastră este alcătuită (în afară de coloniile noastre din America) din două insule care formează trei regate puternice conduse de un singur suveran. Am stăruit mult asupra fertilităţii solului nostru, asupra temperaturii şi climei noastre. Am vorbit apoi pe larg despre alcătuirea parlamentului englez, reprezentat în parte de un corp ilustru numit Camera Lorzilor - persoane de viţă nobilă, urmaşi ai celor mai vechi şi mai ilustre familii. I-am zugrăvit apoi grija deosebită ce se acordă educării lor în privinţa artelor şi armelor, pentru a putea deveni sfetnici înţelepţi ai regelui şi ai ţării, pentru a-şi spune cuvântul la întocmirea legilor, pentru a fi membri ai celei mai înalte curţi judecătoreşti, unde nu mai poate fi apel, şi pentru a fi gata să-şi apere oricând regele şi ţara prin vitejia, purtarea şi credinţa lor. I-am mai spus Maiestăţii Sale că ei sunt podoaba şi pavăza ţării, urmaşi destoinici ai celor mai renumiţi strămoşi, a căror faimă a fost şi răsplata vredniciei lor, vrednicie de la care urmaşii nu s-au abătut, niciodată. Că acestora li s-au alăturat mai mulţi oameni sfinţi, făcând şi ei parte din adunare şi având titlul de episcopi; că sarcina lor este de a se îngriji de religie şi de cei care o propovăduiesc poporului. Că monarhul şi sfetnicii săi cei mai înţelepţi, după îndelungate cercetări de-a lungul şi de-a latul ţării, aleg din sânul preoţimii pe cei care s-au învrednicit de o viaţă mai neprihănită şi de o învăţătură mai adâncă, pe cei care sunt cu adevărat părinţii duhovniceşti ai clerului şi ai norodului. I-am arătat apoi regelui că cealaltă parte a parlamentului e formată dintr-o adunare numită Camera Comunelor - cu toţii gentilomi de seamă, aleşi în mod liber chiar de popor pentru virtuţile lor deosebite şi dragoste de ţară, ca să reprezinte înţelepciunea întregii naţiuni. Şi că aceste două corpuri alcătuiesc cea mai augustă adunare din Europa căreia, împreună cu regele, îi este încredinţată întreaga legiuire a ţării. Am trecut apoi la curţile judecătoreşti, unde prezidează judecătorii, venerabilii înţelepţi şi tălmăcitori ai legii, care hotărăsc asupra drepturilor şi proprietăţilor aflate în litigiu, şi care pedepsesc viciul şi apără nevinovăţia. Am amintit despre gospodăria înţeleaptă a vistieriei noastre, despre vitejia şi faptele glorioase ale armatelor noastre pe mare şi pe uscat. Am socotit numărul locuitorilor ţării noastre, gândindu-mă cam câte milioane ar putea cuprinde fiecare sectă religioasă sau partid politic. Nu am trecut cu vederea nici chiar sporturile şi petrecerile noastre sau orice alt amănunt care, după părerea mea, putea fi spre lauda ţării mele. Apoi am încheiat, cu o scurtă privire istorică asupra situaţiei şi evenimentelor din Anglia în ultima sută de ani. Pentru aceasta mi-au trebuit nu mai puţin de cinci întrevederi, fiecare durând mai multe ore în şir, în care timp regele m-a ascultat cu deosebită luare-aminte, luându-şi adesea note şi însemnându-şi întrebările pe care avea de gând să mi le pună. După ce am terminat aceste lungi expuneri, Maiestatea Sa, în cursul celei de a şasea întrevederi, consultându-şi însemnările, a formulat o serie de nedumeriri, întrebări şi obiecţii în legătură cu fiecare punct. El m-a întrebat ce metode se folosesc pentru a cultiva minţile şi trupurile tinerilor nobili şi cu ce anume se îndeletnicesc ei în prima parte a vieţii lor, când pot fi lesne instruiţi? Ce măsuri se iau pentru completarea Adunării, atunci când se stinge vreo familie nobilă? Ce anume calităţi trebuie să întrunească cei care urmează să fie făcuţi lorzi? S-a întâmplat vreodată ca astfel de ridicări în rang să fie determinate de vreo favoare a monarhului, de o sumă de bani dăruită unei doamne de la curte sau de dorinţa de a consolida un partid potrivnic intereselor obşteşti? În ce măsură cunosc lorzii legile ţării şi cum ajung ei să-şi însuşească cunoştinţele care le îngăduie să hotărască în ultima instanţă asupra drepturilor semenilor lor? Dacă sunt într-atâta feriţi de lăcomie, părtinire sau lipsuri încât mita sau alte mijloace odioase să nu-şi afle niciodată loc printre ei? Dacă sfintele feţe de care am amintit sunt întotdeauna promovate în rangul acela înalt datorită cunoaşterii temeinice a chestiunilor religioase precum şi datorită vieţii lor neprihănite; dacă, fiind încă simpli preoţi, nu au fost robii vremurilor sau dacă nu au îndeplinit rolul de capelani vânduţi, slujind pe vreun nobil ale cărui păreri continuă să le urmeze slugarnic după ce au fost primiţi în acea adunare? A dorit apoi să afle în ce fel sunt aleşi cei pe care eu îi numeam membri ai Camerei Comunelor; dacă nu cumva un străin gros la pungă i-ar putea influenţa pe alegătorii de rând să-l aleagă pe el şi nu pe seniorul lor sau pe cel mai de vază gentilom din ţinut? Cum se face că oamenii doresc cu atâta râvnă un loc în această adunare, funcţie legată - după cum a trebuit să mărturisesc - de multă bătaie de cap şi cheltuială, adesea spre ruina familiilor lor, fără leafă sau pensie; dorinţa aceasta izvora dintr-o virtute atât de exagerată şi era o dovadă atât de neobişnuită de spirit de sacrificiu pentru binele obştesc, încât Majestatea Sa părea să se îndoiască de sinceritatea ei. Şi, iarăşi, dorea să ştie dacă nu cumva astfel de domni zeloşi se gândeau că-şi pot recupera cheltuielile şi eforturile la care erau supuşi sacrificând binele public planurilor unui monarh slab şi vicios, mână în mina cu un cabinet de miniştri corupţi? Regele şi-a înmulţit întrebările şi m-a cercetat amănunţit în legătură cu fiecare aspect al acestei probleme, formulând nenumărate întrebări şi obiecţii, pe care nu socotesc că ar fi prudent sau cu cale să le repet aici. În legătură cu cele ce i-am spus despre curţile noastre judecătoreşti, Maiestatea Sa a cerut lămuriri în mai multe privinţe - lucru pe care l-am putut face mai lesne, deoarece odinioară puţin a lipsit să nu fiu ruinat de un proces care a ţinut vreme îndelungată la curtea lordului cancelar, şi pentru care am fost silit să plătesc despăgubiri. M-a întrebat cât timp se pierde de obicei spre a se hotărî ce e drept sau ce e strâmb şi ce cheltuieli se fac? Dacă avocaţii şi oratorii au libertatea să pledeze pentru cauze despre care toată lumea ştie că sunt nedrepte, ruşinoase şi silnice? Dacă convingerile religioase sau politice ale împricinatului atârnă greu în cumpăna dreptăţii? Dacă oratorii sunt oameni care cunosc legile universale după care se împarte dreptatea sau se limitează numai la cunoaşterea obiceiurilor provinciale, naţionale şi alte obiceiuri locale? Dacă oratorii sau judecătorii participă în vreun fel oarecare la întocmirea legilor pe care tot ei îşi iau libertatea de a le tălmăci sau răstălmăci după plac? Dacă se întâmplă din când în când ca ei să pledeze pentru şi împotriva aceleiaşi cauze, citind cazuri precedente pentru a dovedi contrariul? Dacă ei alcătuiesc o breaslă de oameni avuţi sau săraci? Dacă primesc vreo răsplată bănească pentru că au pledat sau şi-au exprimat părerile? Şi, mai ales, dacă sunt vreodată admişi ca membri în camera inferioară ? Trecu apoi la gospodărirea vistieriei noastre şi spuse că, după părerea sa, memoria m-a trădat, deoarece am evaluat impozitele la vreo cinci-şase milioane pe an, iar când am amintit de cheltuieli, constatase că ele se ridicau uneori la o cifră dublă; însemnările pe care şi le luase asupra acestui punct erau foarte amănunţite, deoarece, după cum mi-a mărturisit, nădăjduia că cunoaşterea metodelor noastre i-ar fi de folos, deci nu putea să se înşele în calculele sale. Totuşi, dacă cele ce-i spusesem eu erau adevărate, nu înţelegea cum poate un regat să cheltuiască mai mult decât câştigă, aşa cum face un om oarecare? M-a întrebat cine sunt creditorii noştri şi de unde luăm bani ca să-i plătim? A fost foarte mirat când m-a auzit vorbind despre războaie atât de costisitoare, adăugând că, probabil, suntem un popor războinic sau că trăim în mijlocul unor vecini foarte răi, iar generalii noştri sunt de bună seamă mai bogaţi decât regii noştri. M-a întrebat ce alte pricini ne făceau să ieşim în afara insulelor noastre, pe lângă comerţ, tratate sau apărarea coastelor cu ajutorul flotei? Dar mai mult decât de orice, se minună când mă auzi vorbind despre o armată permanentă de mercenari pe timp de pace, în sânul unui popor liber. Majestatea Sa spuse că dacă suntem guvernaţi cu consimţământul nostru, prin reprezentanţii noştri, nu-şi putea închipui de cine ne era frică sau împotriva cui urma să luptăm, şi mă întrebă, dorind să-mi cunoască părerea, dacă nu cumva casa unui om oarecare poate fi mai bine apărată de el însuşi împreună cu copiii şi cu toţi ai lui, decât de o mână de ticăloşi, culeşi la întâmplare de pe stradă, în schimbul unei simbrii neînsemnate, şi care ticăloşi ar fi de o sută de ori mai câştigaţi dacă li s-ar tăia gâturile? Regele râse de „aritmetica mea ciudată", cum o numea el, potrivit căreia socoteam numărul locuitorilor ţării ţinând seama de numărul membrilor din diferite secte religioase şi partide politice. Dânsul nu putea pricepe de ce oamenii care nutresc idei dăunătoare poporului să fie siliţi să şi le schimbe şi să nu fie siliţi mai degrabă să şi le-ascundă. Căci după cum cârmuirea care ar pretinde oamenilor să-şi schimbe părerile ar putea fi învinuită de tiranie, tot astfel a nu cere cuiva să-şi ascundă opiniile vătămătoare ar însemna slăbiciune: pentru că unui om i se poate îngădui să ţină otravă în casă, dar nu să şi-o vândă drept doctorie de leac. Mai băgă de seamă că printre distracţiile nobililor cu şi fără titlu, eu amintisem jocurile de noroc. Dorea să ştie la ce vârstă începe de obicei această distracţie şi când încetează să se mai practice; cât timp le ia; dacă lucrurile merg până acolo, încât să-şi ruineze averile; dacă nu cumva oamenii josnici şi vicioşi, datorită iscusinţei lor în această artă, pot face avere, ajungând uneori să-i ţină pe nobilii noştri în stare de dependenţă şi să-i deprindă cu tovărăşii proaste, să-i îndepărteze de la orice progres spiritual şi să-i silească, în urma pierderilor suferite, să înveţe acest meşteşug ruşinos şi să-l practice pe spinarea altora. Mirarea lui n-a mai cunoscut margini când a auzit istoria ţării noastre din ultimul secol, susţinând că nu este altceva decât un şir de conspiraţii, răscoale, asasinate, masacre, revoluţii, exiluri, adică cele mai dăunătoare urmări pe care le poate avea zgârcenia, dezbinarea, făţărnicia, prefăcătoria, cruzimea, furia, nebunia, ura, invidia, desfrâul, răutatea şi ambiţia. Într-o altă întrevedere, Majestatea Sa se osteni să recapituleze tot ceea ce îi spusesem eu; compară întrebările puse cu răspunsurile primite, apoi, luându-mă în mână şi mângâindu-mă cu blândeţe, rosti următoarele cuvinte pe care nu le voi uita niciodată, după cum nu voi uita niciodată felul în care le-a spus: "Micul meu prieten Grildrig, ai rostit o minunată cuvântare de laudă la adresa patriei tale; ai arătat în chipul cel mai limpede că neştiinţa, trândăvia şi viciul pot fi uneori însuşirile cele mai potrivite ale unui legiuitor; că legile sunt cel mai bine explicate, tălmăcite şi aplicate de către aceia care au tot interesul şi, totodată, priceperea, să le răstălmăcească, să le încâlcească şi să le ocolească. Desluşesc la voi urmele unei instituţii care, la originea ei, poate să fi fost bună, dar urmele acestea sunt pe jumătate şterse, iar restul e acoperit de murdărie şi ros de putreziciune. Din toate câte le-ai spus nu reiese de loc că ar fi nevoie de vreo virtute pentru a obţine un post de seamă la voi, şi încă şi mai puţin că oamenii ar fi înălţaţi în rang datorită virtuţilor lor, preoţii pentru cucernicia sau învăţătura lor, soldaţii pentru purtarea sau vitejia lor, judecătorii pentru integritate, senatorii pentru dragostea de ţară, sfetnicii pentru înţelepciune. Cât despre tine, - continuă regele, - care ţi-ai petrecut cea mai mare parte a vieţii în călătorii, tare mi-ar place să cred că până acum ai scăpat de multe vicii ale compatrioţilor tăi. Dar judecând după spusele tale şi după răspunsurile pe care ţi le-am smuls cu multă caznă, nu pot decât să trag concluzia că cei mai mulţi dintre semenii tăi sunt cel mai primejdios soi de mici paraziţi scârboşi, cărora natura le-a îngăduit vreodată să se târască pe faţa pământului."    

Capitolul III   În nopţile verii aceleia, dinspre casa vecinului meu se auzea mereu muzică. În grădinile lui albăstrii, bărbaţi şi femei pluteau tremurători ca nişte fluturi de noapte, înconjuraţi de şoapte, de şampanie, de stele. După-amiaza, la ora fluxului, îi vedeam pe oaspeţi plonjând de pe puntea debarcaderului sau făcând plajă pe nisipul fierbinte al ţărmului, în timp ce cele două bărci cu motor, proprietatea lui, străbăteau apele strâmtorii trăgându-i peste cataracte de spumă pe cei dornici de schi nautic. În week-end-uri, Rolls Royce-ul său circula încărcat ca un autobuz, ducând grupuri de oameni dinspre sau spre oraş între nouă dimineaţa şi cu mult după miezul nopţii, în timp ce duba în care i se transportau alimentele zbârnăia ca un cărăbuş gălbui, grăbit, în întâmpinarea trenurilor la gară. Şi lunea, opt servitori, ajutaţi de un grădinar, munceau toată ziua cu mături, perii, ciocane şi greble ca să repare ravagiile nopţii precedente.   În fiecare vineri soseau de la un magazin de fructe din New York cinci lăzi cu portocale şi lămâi – în fiecare luni, aceleaşi portocale şi lămâi erau aruncate prin uşa din spate a casei într-o piramidă de felii stoarse. În bucătăria lui era o maşinărie care putea extrage sucul a 200 de portocale în jumătate de ceas, dacă un buton minuscul era apăsat de 200 de ori de degetul unui valet.   Cel puţin o dată la două săptămâni, un adevărat corp de oameni special angajaţi veneau cu câteva sute de metri de pânză şi destule lampioane colorate ca să transforme într-un uriaş pom de Crăciun întreaga grădină a lui Gatsby. Pe mesele bufetului instalat afară, pline de farfurii strălucitoare cu tot felul de gustări, sandvişurile cu şuncă în aspic se înghesuiau printre salatele aranjate în arabescuri ciudate şi fripturile de porc şi curcan de culoarea aurului vechi. În holul principal se instala un bar cu margine de alamă adevărată şi scaune înalte, plin cu ginuri şi lichioruri şi băuturi atât de vechi, încât cele mai multe dintre invitate erau mult prea tinere ca să le deosebească unele de altele. Către ora şapte sosea orchestra, nu o formaţie sărăcăcioasă din cinci persoane, ci o întreagă companie de oboiuri, tromboane, saxofoane, viole, corni, piculine şi tobe mari şi mici. La vremea aceasta se întorceau în casă şi ultimii întărziaţi de pe plajă şi urcau în camerele lor să se schimbe; automobilele din New York erau parcate câte cinci pe aleea din faţă, iar holurile, saloanele şi terasele începeau să se însufleţească de culori primăvăratice, de pieptănături ciudate şi noi şi de şaluri mai presus de visele Castiliei. Barul devenea acum centrul agitaţiei şi tăvi plutitoare, pline cu cocteiluri, răzbăteau spre grădinile de afară, până când tot aerul vibra de vorbe şi de râsete, de remarci întâmplătoare şi prezentări pe loc uitate, de întâlniri entuziaste între femei care nici nu-şi cunoşteau una alteia numele.   Luminile erau tot mai strălucitoare pe măsură ce jumătatea noastră a pământului se depărta de soare, apoi orchestra cânta o muzică de cocteiluri gălbui şi corul vocilor mai urca un ton. Râsul devenea tot mai liber în fiece clipă, revărsat cu generozitate, izbucnind de la câte un singur cuvânt. Grupurile se schimbau mai repede, creşteau cu noii sosiţi, se dizolvau şi se formau într-o răsuflare. Începeau rătăcirile de la un grup la altul – fete pline de încredere care treceau de colo până colo printre cete mai mari şi mai stabile, devenind câte o clipă scurtă şi vie centrul unui grup, şi apoi, vibrând de triumf, alunecau pe marea schimbătoare a chipurilor, glasurilor, culorilor, sub o mereu altă lumină.   Deodată, vreuna din aceste rătăcitoare, înfăşurată în opal tremurător, ridica un pahar de pe una din tăvile plutitoare, îl dădea peste cap ca să-şi facă curaj şi, mişcându-şi mâinile mult deasupra creştetului, dansa singură pe scena din fund. Urma o tăcere de-o clipă; dirijorul schimba ritmul dansului şi urma o izbucnire de şuşoteli pe când se răspândea zvonul fals că ar fi vorba de dublura Gildei Gray de la Follies. Începea distracţia. Cred că în prima noapte când am participat la o asemenea recepţie la Gatsby, eram unul dintre puţinii oaspeţi care fuseseră cu adevărat invitaţi. Oamenii nu erau poftiţi, ei veneau pur şi simplu. Se suiau în automobile care-i duceau către Long Island şi, într-un fel sau altul, sfârşeau prin a ajunge la uşa lui Gatsby. Odată sosiţi, erau prezentaţi de cineva care-l cunoştea pe Gatsby şi după aceea se purtau după regulile dintr-un parc de distracţii. Câteodată veneau şi plecau de la câte o asemenea recepţie fără a-l fi întâlnit măcar pe Gatsby, dar o făceau cu acea nonşalanţă care constituie, prin ea însăşi, un fel de bilet de intrare.   Eu însă fusesem invitat. Un şofer într-o livrea albastră ca oul de botgros traversase pajiştea mea, devreme într-o dimineaţă de sâmbătă, cu un bilet surprinzător de ceremonios de la stăpânul său: onoarea avea să fie în întregime a lui Gatsby, scria acolo, dacă aveam să particip şi eu la „mica sa recepţie" din seara aceea. Mă văzuse de mai multe ori şi intenţionase mai de mult să-mi facă o vizită, însă o potrivire de împrejurări de neevitat îl împiedicase... semnat Jay Gatsby, cu o parafă maiestuoasă.   Îmbrăcat într-un costum de flanel alb, mă îndreptai către grădina sa puţin după ceasurile şapte, rătăcind de colo până colo cam stânjenit, printre grupuri şi curenţi de oameni necunoscuţi – deşi ici şi colo se zărea câte o faţă pe care o remarcasem în trenurile suburbane. Am fost de la început izbit de numărul mare de tineri englezi care se învârteau pe acolo; toţi bine îmbrăcaţi, toţi arătând cam înfometaţi şi toţi discutând, încet şi plini de seriozitate, cu americani solizi şi prosperi. Eram sigur că încercau să vândă câte ceva: acţiuni, poliţe de asigurare sau automobile. Ei cel puţin sesizaseră, cu un fel de suferinţă, cât de mulţi bani se găseau în mediul acesta şi erau convinşi că s-ar fi putut ca banii aceştia să ajungă în buzunarul lor în schimbul câtorva cuvinte spuse pe tonul potrivit.   La sosire făcusem o încercare să-l găsesc pe amfitrion, însă cei doi sau trei oameni pe care-i întrebasem despre el mă priviseră atât de uimiţi şi negaseră cu atâta vehemenţă că ar fi ştiut ceva despre prezenţa lui, încât în cele din urmă mă îndreptai spre masa cu cocteiluri – singurul loc din grădină unde putea să întârzie un bărbat singuratic fără a arăta pierdut şi dezorientat. Eram pe cale să mă îmbăt cât puteam de tare, pur şi simplu pentru că mă simţeam prea stânjenit ca să pot face altceva, când Jordan Baker ieşi din casă oprindu-se un moment în capul scărilor de marmură, în atitudinea ei obişnuită, cu umerii împinşi înapoi şi privind cu un interes dispreţuitor jos în grădină.   Deşi nu ştiam cât de binevenit aveam să fiu, găsii totuşi că era cazul să mă ataşez de cineva înainte de a ajunge în stadiul care m-ar fi făcut să adresez remarci cordiale primului necunoscut ieşit în cale. — Hello! am strigat, înaintând către ea. Propria mea voce mi se păru artificială şi prea răsunătoare. — Bănuiam că ai să fii aici, îmi răspunse absentă, pe când urcam scările către ea. Mi-am amintit că locuieşti alături... Îmi păstră o clipă mâna într-a ei, cu un gest impersonal, ca şi cum ar fi vrut să-mi promită că avea să aibă grijă de mine mai târziu, şi îşi îndreptă atenţia către două fete în rochii galbene, identice, care se opriseră în josul scărilor. — Hei! strigară ele împreună. Ne pare rău că n-ai câştigat.   Asta se referea la concursul de golf. Jordan fusese eliminată în finale, cu o săptămână înainte. — Nu ne mai cunoşti, spuse una dintre fetele în galben. Ne-am mai întâlnit aici, acum câteva săptămâni. — De atunci v-aţi vopsit părul, remarcă Jordan şi eu tresării, însă fetele trecuseră mai departe, indiferente, iar remarca se adresă astfel doar lunii prematur răsărite, iscată fără îndoială, ca şi farfuriile cu sandvişuri, din coşul vreunuia dintre valeţii angajaţi pentru recepţie. Braţul auriu şi subţire al lui Jordan se odihnea acum pe al meu şi coborârăm scările ca să facem căţiva paşi prin grădină. O tavă cu cocteiluri se legăna spre noi prin umbrele amurgului şi ne aşezarăm la o masă cu cele două fete în galben şi trei bărbaţi, fiecare prezentat ca fiind domnul Mmm. — Vii deseori la recepţiile de aici? o întrebă Jordan pe fata de lângă ea. — Ultima oară am fost când ne-am întâlnit, răspunse fata cu o voce vie, plină de încredere. Se întoarse către tovarăşa ei: Şi tu la fel, nu, Lucille?   Şi Lucille la fel. — Mie-mi place să vin aici, spuse Lucille. Nu-mi bat niciodată capul cum să mă port şi întotdeauna mă distrez minunat. Când am fost ultima oară mi-am agăţat rochia de un scaun, iar e1 m-a întrebat cum mă cheamă şi unde stau – şi peste o săptămână am primit un pachet de la magazinul Croirier cu o rochie de seara nouă. — Şi ai acceptat-o? întrebă Jordan. — Sigur că da! Voiam s-o pun în seara asta, dar era prea mare la piept şi a trebuit s-o dau să mi-o strâmteze. E din voal albastru cu mărgele de culoarea lavandei. Două sute şaizeci şi cinci de dolari. — Un tip care face aşa ceva trebuie să fie ciudat de tot, spuse cealaltă fată cu un fel de invidie. Nu vrea să aibă neplăceri cu nimeni. — Cine nu vrea? întrebai eu. — Gatsby. Mi-a spus cineva că... Cele două fete şi Jordan se aplecară una spre alta şoptindu-şi confidenţial. — Se zice că tipul ăsta a omorât odată pe cineva...   Ne trecu pe toţi un fior. Cei trei domni Mmm se aplecară către noi ascultând cu atenţie. — Chiar aşa ceva nu cred, argumentă Lucille cu scepticism. Mai degrabă a fost spion german în timpul războiului. Unul dintre bărbaţi confirmă din cap. — Am auzit asta de la unul care-l cunoştea bine, a copilărit cu el în Germania, ne asigură apăsat. — A, nu, spuse prima fată, nu se poate, în timpul războiului a fost în armata americană. Ne privea pe toţi cu entuziasm, pe când credulitatea noastră se transfera acum spre spusele ei. — Să vă uitaţi o dată la el când crede că nu-l vede nimeni. Pot să pariez că are pe cineva pe conştiinţă.   Ochii i se îngustară şi o văzui cutremurându-se. Lucille se înfioră şi ea. Cu toţii ne întoarserăm în scaune aruncându-ne privirile în jur, după Gatsby. Este, cred, o dovadă a intensităţii speculaţiilor romantice pe care le inspira omul acesta faptul că şi cei care credeau că de prea puţine lucruri merită să vorbeşti cu vocea coborâtă, despre el vorbeau în şoaptă. Tocmai se servea primul supeu – avea să-i urmeze altul după miezul nopţii – şi Jordan mă invită să merg cu ea la grupul cu care venise şi care se aşezase în jurul unei mese la capătul celălalt al grădinii. Erau trei perechi şi însoţitorul lui Jordan, un student insistent, care din când în când cădea victimă unor introspecţii violente şi, evident, avea impresia că mai devreme sau mai târziu Jordan avea să-i cedeze într-o măsură mai mare sau mai mică. În loc să se împrăştie prin grădină, acest grup îşi păstrase o omogenitate demnă, asumându-şi rolul de a reprezenta cercurile nobiliare ale vecinătăţii – East Egg-ul care consimţise să coboare spre West Egg – menţinând totuşi o sobrietate îngrijită faţă de veselia cam prea violent colorată a mediului. — Hai să plecăm, îmi şopti Jordan după o jumătate de ceas risipită cam fără rost, mediul ăsta e prea plicticos pentru mine.   Ne ridicarăm, Jordan explicând că trebuia să-l căutăm pe Gatsby, căci eu nu-i fusese încă prezentat şi asta mă făcea să mă simt prost. Studentul dădu din cap cu un fel de cinism melancolic. Barul spre care ne îndreptarăm întâi era plin, însă Gatsby nu era de văzut. Jordan nu-l descoperi nici când se opri în capul scărilor, să cerceteze de acolo forfota neîntreruptă, şi nu era nici pe verandă. Încercarăm la întâmplare o uşă care părea importantă şi intrarăm într-o bibliotecă înaltă, în stil gotic, căptuşită cu stejar englezesc sculptat şi probabil transportată în întregime din vreo ruină istorică de peste ocean. Un bărbat de vârstă mijlocie, corpolent, cu nişte ochelari enormi care-i făceau ochii ca de bufniţă şi părând destul de beat, se instalase pe marginea unei mese mari şi privea cu o concentrare nesigură la rafturile de cărţi. Când intrarăm, îşi roti tot corpul spre noi şi o examină pe Jordan din cap până-n picioare. — Ce zici de asta? o întrebă impetuos. — Despre ce?   Omul făcu un semn cu mâna către rafturile de cărţi. — Despre chestia asta. Îţi spun eu. Nu mai e nevoie să controlezi. M-am uitat. Află că sunt adevărate. — Cărţile? Tipul dădu din cap. — Absolut adevărate, au pagini şi tot ce vrei. Credeam că e doar un decor de carton. Şi de fapt sunt cât se poate de adevărate. Au pagini şi... Uite! Să-ţi arăt.   Considerând de la sine înţeles că noi rămâneam sceptici, se repezi spre bibliotecă şi se întoarse cu volumul 1 din „Stoddard Lectures". — Vedeţi! strigă triumfător. E o tipăritură în adevăratul înţeles al cuvântului. Aici m-a avut. Tipul ăsta e un adevărat artist. Un om mare. Câtă grijă pentru detalii! Ce realism! Şi a ştiut şi unde să se oprească: nu le-a tăiat paginile. Hm, ce spuneţi? Ce-aţi putea cere mai mult? Îmi smulse cartea din mână şi o puse repede la loc în raft, murmurând că dacă scoteam o cărămidă de la locul ei, întreaga bibliotecă s-ar fi putut prăbuşi. — Pe dumneavoastră cine v-a adus? întrebă el. Sau aţi venit singuri? Pe mine m-a adus cineva. Cei mai mulţi din cei de aici au fost aduşi de câte cineva.   Jordan îl privea atentă, amuzată, fără să-i răspundă. — Am fost adus de o femeie care se numeşte Roosevelt, continuă el. Doamna Claude Roosevelt. O cunoaşteţi? Am cunoscut-o undeva ieri seară. Sunt beat de vreo săptămână fără întrerupere şi m-am gândit că aş putea să mă mai trezesc puţin dacă stau în bibliotecă. — Şi ţi-a ajutat? — Puţin, cred. Încă nu ştiu. Nu sunt aici decât de un ceas. V-am spus de cărţi? Sunt adevărate. Sunt... — Ne-ai spus.   Îi strânserăm mâna cu gravitate şi ieşirăm iar în grădină. Acum se dansa pe platforma instalată afară; bărbaţi în vârstă împingeau fete tinere în cercuri nesfârşite, lipsite de graţie, cupluri cu aere arogante se strângeau unul pe altul cu mişcări contorsionate, cum cerea moda, ţinându-se mai mult prin colţuri – şi un mare număr de fete singure dansând fără parteneri sau substituindu-se câte o clipă în orchestră banjoului ori timpanelor. Către miezul nopţii, ilaritatea crescuse mult. Un tenor celebru cântase în limba italiană şi o contraltă aproape la fel de celebră cântase muzică de jazz, iar între aceste piese de rezistenţă oamenii se răspândiseră peste tot prin grădină şi hohote de râs vane, fericite, se ridicau spre cerul estival. O pereche de gemene, probabil actriţe, care se dovediseră a fi fetele în galben, interpretară costumate o scenetă pentru copii, şi se servi şampanie în pahare mai mari decât bolurile de punch.   Luna se ridicase şi mai sus încă, iar pe apele golfului plutea un triunghi de solzi argintii, tremurând câte puţin la picâturile minuscule, rigide ale sunetelor de banjo de pe pajişte. Eram iarăşi alături de Jordan Baker. Şedeam acum la o masă cu un bărbat cam de vârsta mea şi cu o fată durdulie, care la cea mai mică provocare izbucnea în hohote de râs necontrolate. Acum mă distram. Băusem două pahare de şampanie şi scena se schimbase în faţa ochilor mei într-o experienţă naturală, profundă, plină de semnificaţii.   La un moment dat, când se făcu o pauză în agitaţia din jurul nostru, bărbatul mă privi şi îmi surâse. — Chipul dumitale mi se pare cunoscut, spuse el politicos. N-ai fost cumva în Divizia 1 în timpul războiului? — Ba da. În regimentul 28 infanterie. — Eu am fost până în iunie 1918 în regimentul 7 infanterie. Ştiam de la început că ne-am întâlnit undeva. Un timp discutarăm despre nişte sate umede, cenuşii, din Franţa. Locuia desigur pe undeva pe aproape, căci îmi spunea că tocmai îşi cumpărase un hidroavion şi avea de gând să-l încerce a doua zi de dimineaţă. — N-ai vrea să vii cu mine, prietene? Nu ne îndepărtăm de coastă, aici, în golf. — La ce oră? — Oricând vrei dumneata.   Tocmai voiam să-l întreb cum se numeşte, când Jordan întoarse capul spre noi şi ne surâse. — Ai început să te distrezi? se interesă ea. — Mult mai bine. Mă întorsei iarăşi către noua mea cunoştinţă. — Pentru mine petrecerea asta e cam neobişnuită. Nici nu mi-am văzut încă gazda. Locuiesc aici – arătai cu mâna spre gardul meu, invizibil acum – alături, şi Gatsby ăsta mi-a trimis o invitaţie prin şofer.   Bărbatul mă privi o clipă ca şi cum n-ar fi înţeles. — Eu sunt Gatsby, spuse dintr-o dată. — Cum aşa! exclamai. A, te rog să mă ierţi. — Credeam că ştii, bătrâne. Mi-e teamă că nu sunt o gazdă prea bună.   Îmi surâse plin de înţelegere – ca şi cum ar fi stabilit pe dată o legătură între noi. Era unul din acele zâmbete deosebite, iradiind un fel de încredere nesfârşită, un surâs pe care-l întâlneşti doar de patru sau cinci ori în viaţă. Părea că se adresează o clipă lumii întregi şi după aceea se concentrează tocmai asupra ta, desprinzându-te într-un mod căruia nu-i puteai rezista, alegându-te. Surâsul acesta te făcea să crezi că erai înţeles exact aşa cum ai vrut să fii înţeles, că cel care ţi-l adresa credea în tine aşa cum şi tu însuţi ai fi vrut să crezi, că avea despre tine întocmai impresia pe care ai fi vrut, în momentele tale cele mai bune, să o laşi. Şi exact în momentul acela zâmbetul dispăru – în faţa mea era un bărbat cu alură de sportiv, elegant, cu un an sau doi peste treizeci, cu o notă de formalism complicat în felul de a se exprima, care putea uşor să-l facă ridicol. Cu puţin timp înainte de a se fi prezentat, avusesem parcă impresia că e un om care-şi alege cuvintele cu pedanterie.   Chiar în momentul în care domnul Gatsby îmi dezvăluia identitatea sa, un valet se grăbi către el anunţându-l că era chemat la telefon din Chicago. Se scuză cu o uşoară plecăciune ce ne incluse pe fiecare dintre noi în parte. — Dacă ai nevoie de ceva, te rog să spui, prietene, insistă el către mine. Scuză-mă acum. Ne vedem mai târziu.   Îndată ce se retrase, mă întorsei către Jordan să-i comunic surpriza mea. Până atunci mă aşteptasem ca domnul Gatsby să fie o persoană de vârstă mijlocie, corpolentă. — Cine e omul acesta în realitate? o întrebai. Chiar nu ştii? — E pur şi simplu un om care se numeşte Gatsby. — Vreau să spun, de unde vine? Şi cu ce se ocupă exact? — Şi tu începi acum, îmi răspunse ea cu un surâs plictisit. Nu ştiu altceva decât ce mi-a spus el singur o dată, şi anume că şi-a făcut studiile la Oxford. Un fel de halo nedesluşit începu să capete formă în jurul figurii lui Gatsby, însă la următoarea ei remarcă se şterse iarăşi. — Eu nu cred, însă. — De ce nu? — Nu ştiu, insistă ea. Pur şi simplu nu cred că a fost vreodată la Oxford.   Ceva în tonul ei îmi aminti de vorbele celeilalte fete – „cred că a asasinat pe cineva" – şi mă făcu şi mai curios. Aş fi acceptat fără nici o rezervă afirmaţia că Gatsby venea din mlaştinile Louisianei, sau din cartierul dubios al East Side-ului newyorkez. Aşa ceva ar fi fost mai uşor de înţeles. Însă în viaţa de toate zilele nu se găseau tineri care să răsară pur şi simplu de nicăieri, ca să cumpere un castel în golful Long Island – sau cel puţin cu lipsa mea de experienţă provincială nu credeam pe atunci că o asemenea apariţie ar fi fost posibilă. — Oricum, fapt este că dă nişte serate grozave, spuse Jordan schimbând vorba, cu acea reţinere a oamenilor bine crescuţi faţă de detaliile concrete. Şi mie îmi plac recepţiile cu lume multă. Sunt mult mai intime. La petreceri mai mici n-ai nici o clipă de linişte.   După asta se auzi bubuitul unei tobe mari şi vocea şefului de orchestră se ridică deodată peste murmurul confuz al grădinii. — Doamnelor şi domnilor! strigă el. La cererea domnului Gatsby vom interpreta acum pentru dumneavoastră cea mai recentă compoziţie a domnului Vladimir Tostoff, care s-a bucurat de o primire excepţională la concertul de la Carnegie Hall din luna mai. Dacă citiţi ziarele, vă amintiţi că a provocat o adevărată senzaţie. Surâse cu un fel de condescendenţă jovială şi adăugă: — Mare senzaţie! Aici toată lumea râse. — Piesa este cunoscută, conchise el cu mult brio, sub numele de „Istoria jazzului în lume", de Vladimir TostofT.   Compozitia domnului Tostoff îmi rămasc însă necunoscută, deoarece chiar în momentul când începu muzica, privirile îmi căzură asupra lui Gatsby, care apăruse deodată, singur, în picioare pe scările de marmură, privind de la un grup la altul cu ochi plini de bunăvoinţă. Pielea bronzată i se întindea plăcut pe umerii obrajilor şi părul tuns scurt arăta ca şi cum ar fi fost potrivit cu grijă în fiecare zi. Personal, nu vedeam nimic sinistru în înfăţişarea lui. Mă întrebam dacă nu cumva faptul că nu bea deloc contribuia să-l separe atât de precis de oaspeţii săi, căci mi se părea că devine din ce în ce mai corect şi mai distant pe măsură ce buna dispoziţie sporea în jur. Când „Istoria jazzului în lume" luă sfârşit, fetele începură să-şi lase capetele pe umerii bărbaţilor cu gesturi iubitoare, de căţeluş, alte fete se lăsau pe spate în joacă în braţele bărbaţilor, uneori chiar în mijlocul unor grupuri, ştiind că oricum avea să le prindă cineva, însă nici una nu se gândi să facă asta în braţele lui Gatsby, nici un breton franţuzesc nu-i atinse umărul şi nici un cvartet de voci soprane nu se formă în jurul lui. — Vă rog să mă iertaţi.   Valetul lui Gatsby se ivise deodată lângă noi. — Domnişoara Baker? întrebă el. Vă cer iertare, însă domnul Gatsby ar dori să vă vorbească. — Mie? exclamă ea surprinsă. — Da, doamnă. Se ridică încet, făcându-mă să înţeleg prin expresia feţei că nu înţelegea despre ce era vorba, şi-l urmă pe valet în casă. Remarcai atunci că îşi purta rochia de seară ca pe o haină sport – de fapt, după cât constatasem, aşa îşi purta toate rochiile. Avea în mişcări un fel de nervozitate grăbită, ca şi cum ar fi învăţat prima dată să meargă pe vreun teren de golf, cândva, într-o dimineaţă friguroasă şi limpede.   Rămăsei singur; era aproape ora două. De câtva timp, nişte sunete confuze şi de natură să işte curiozitatea porneau dintr-o cameră lungă, cu multe ferestre, deasupra terasei. Evitându-l pe studentul lui Jordan, angajat acum într-o conversaţie de natură obstetrică împreună cu două coriste, şi care mă implora să-l ajut, intrai în casă.   Încăperea era plină de oameni. Una dintre fetele în galben cânta la pian şi alături, în picioare, era o tânără doamnă înaltă, cu părul roşu, despre care se spunea că face parte dintr-un cor faimos şi care tocmai era pe cale să cânte ceva. Băuse o mare cantitate de şampanie şi în timp ce-şi cânta piesa ajunsese probabil, fără prea multă justificare, la concluzia că totul în jur era foarte, foarte trist – nu se mulţumea numai să cânte, ci şi plângea. Ori de câte ori se ivea o pauză în cântec, o umplea cu suspine întretăiate, apoi îşi relua liedul cu o voce tremurătoare de soprană. Lacrimile îi alunecau pe obraji – însă nu prea uşor, căci atunci când ajungcau în contact cu genele greu fardate deveneau de culoarea cernelei şi-şi continuau cursul în nişte râuleţe încete, întunecate. Cineva propuse – pare-se cu umor – să cânte după notele care apăruseră ca pe un portativ pe faţa ei. La aceasta îşi ridică mâinile deasupra capului, căzu într-un fotoliu şi se pierdu într-un somn adânc, bântuit de aburi de alcool. — S-a bătut adineauri cu un bărbat care spune că e soţul ei, explică o fată de lângă mine.   Privii în jur. Cele mai multe dintre femeile rămase de faţă se certau sau se băteau cu bărbaţi care spuneau probabil că sunt soţii lor. Chiar prietenii lui Jordan, grupul de patru persoane din East Egg, erau acum dezbinaţi de neînţelegeri. Unul dintre bărbaţi se retrăsese la o parte cu o tânără actriţă, căreia i se adresa cu intensitate stranie, iar nevastă-sa, după ce încercase să râdă cu indiferenţă şi demnitate de această situaţie, renunţase dintr-o dată la încercarea de a păstra aparenţele şi recurgea la atacuri pe flanc – din timp în timp apărea brusc lângă el, scânteind rău ca un diamant înfuriat, şi-i şuiera în ureche: „Bine, dar mi-ai promis!"   Lipsa de entuziasm faţă de planurile de întoarcere acasă nu se manifesta exclusiv în rândurile bărbaţilor supuşi ispitelor. În momentul de faţă, în hol se găseau doi indivizi deplorabil de treji împreună cu soţiile lor, foarte indignate, care se văitau cu glasuri uşor stridente. — Ori de câte ori vede că mă distrez, vrea să mergem acasă... — N-am văzut în viaţa mea un egoist mai mare... — Noi suntem primii care plecăm... — Şi noi... — Bine, dar acum suntem aproape ultimii, spunea monoton unul dintre bărbaţi.   Orchestra a plecat de o jumătate de ceas. Deşi soţiile căzuseră de acord că o asemenea rea voinţă era de necrezut, disputa sfârşi printr-o scurtă luptă şi ambele neveste fură ridicate în braţe şi scoase în noapte, zbătându-se şi dând din picioare. Pe când aşteptam în hol să mi se dea pălăria, uşa dinspre bibliotecă se deschise şi Jordan Baker şi Gatsby ieşiră împreună. El tocmai îi mai spunea câteva cuvinte, însă pasiunea cu care-i vorbise probabil până atunci se transformă brusc într-o notă de formalism, când se apropiară câteva persoane să-i spună la revedere.   Prietenii lui Jordan o strigau nerăbdători de afară, de sub portal, dar ea mai întârzie un moment să dea mâna cu mine. — Am auzit un lucru cu adevărat uimitor, îmi şopti. Cât timp am stat în bibliotecă? — Aproape o oră... — E pur şi simplu... pur şi simplu de necrezut, repetă absentă. Însă am jurat că n-am să spun şi uite, am şi început. Căscă cu multă graţie în faţa mea, fără să se ascundă. — Te rog, vino să-mi faci o vizită... Sunt în cartea de telefon... Sub numele doamnei Sigourney Howard... mătuşa mea...   Se grăbi spre ieşire adresându-mi aceste ultime detalii peste umăr şi mâna ei bronzată îmi mai flutură un salut nesigur în timp ce dispărea, la uşă, în mijlocul prietenilor. Cam ruşinat că întârziasem atâta la prima mea vizită, mă alăturai ultimilor oaspeţi ai lui Gatsby, strânşi în jurul lui. Voiam să-i explic că-l căutasem mai devreme, seara, şi să mă scuz pentru că nu-l recunoscusem, atunci când ne întâlnisem în grădină. — Nici nu face să mai vorbim despre asta, îmi spuse el repede. Nici nu te mai gândi, bătrâne.   Expresia aceasta de familiaritate nu era de fapt mai intimă decât mâna pe care mi-o puse într-un gest liniştitor pe umăr. — Şi nu uita că mâine dimineaţă, la nouă, încercăm hidroavionul. Apoi apăru valetul, chiar în spatele lui: — Vă cheamă Philadelphia la telefon, domnule. — Da, da, imediat. Spune-le că vin acum... Noapte bună. — Noapte bună. — Noapte bună.   Surâse – şi dintr-o dată faptul că rămăsesem printre ultimii mi se păru a avea o semnificaţie deosebită, încântătoare, ca şi cum el ar fi dorit aceasta toată vremea. — Noapte bună, bătrâne... noapte bună. Însă pe când coboram scările, am văzut că petrecerea nu se terminase cu totul. La vreo cincisprezece paşi de uşă, o duzină de faruri de automobil iluminau o scenă bizară şi zgomotoasă. În şanţul de la marginea şoselei, cu partea din dreapta încă pe asfalt, însă cu o roată smulsă brutal, se găsea un automobil elegant care părăsise aleea lui Gatsby cu câteva clipe înainte. Ieşitura bruscă a unui zid explica dislocarea atât de violentă a roţii şi la locul accidentului se strânseseră cu o atenţie încordată vreo jumătate de duzină de şoferi curioşi. Dar, cum îşi lăsaseră maşinile pe şosea, blocând-o, un vacarm discordant şi ascuţit provenit de la automobilele din spate se ridica de câtăva vreme, adăugându-se confuziei şi aşa violente.   Un bărbat înfăşurat într-o pelerină lungă coborâse din maşina avariată şi se oprise în mijlocul drumului, privind de la automobil spre roată şi de la roată spre curioşii din jur, cu o expresie amabilă, confuză. — Ia te uită! exclamă el. Am intrat în şanţ. Faptul i se părea nespus de uimitor şi l-am recunoscut, însă tocmai după aerul acesta de uimire şi apoi am identificat persoana însăşi: era ocupantul de adineauri al bibliotecii lui Gatsby. — Dar cum s-a întâmplat?   Bărbatul în pelerină ridică din umeri. — Nu mă pricep deloc la mecanică, spuse el ca şi ar fi vrut să închidă discuţia. — Bine, dar ce-ai făcut? Ai intrat în zid? — Nu mă întrebaţi, răspunse Ochi-de-Bufniţă spălându-se pe mâini de toată afacerea. Nu mă pricep aproape deloc la condus, aproape deloc. S-a întâmplat şi asta-i tot ce ştiu. — Bine, dar dacă nu ştii să conduci n-ar trebui să încerci, şi tocmai noaptea. — Dar nici nu încercam, explică el indignat. Nici măcar nu încercam. — Atunci, ai vrut să te sinucizi'? — Ai avut noroc că s-a rupt numai roata! Nu ştii să conduci şi nici măcar nu încercai. — Nu mă înţelegeţi, lămuri criminalul. Nu conduceam eu. Mai e cineva în maşină.   Şocul care urmă acestei declaraţii îşi găsi expresia într-o exclamaţie prelungită, tocmai când portiera automobilului începuse să se deschidă încet. Mulţimea – se făcuse acum o adevărată mulţime – undui fără voie înapoi şi, când portiera se deschise încet, extrăgându-şi fiecare membru, un individ palid cu mişcări dezarticulate coborî din vehicul, pipăind nesigur pământul cu un pantof mare, ascuţit, de dans. Orbită de lumina farurilor şi ameţită de urletul neîncetat al claxoanelor, apariţia se opri, clătinându-se pe picioare un moment, până când îl văzu pe bărbatul în pelerină. — Ce-i? întrebă el calm. Ni s-a terminat benzina? — Uită-te şi tu.   Jumătate de duzină de degete arătară către roata smulsă. El o privi un moment şi apoi îşi ridică ochii spre stele, ca şi cum ar fi bănuit că a căzut din cer. — S-a desprins, explică cineva. El dădu din cap. — La început n-am băgat de seamă că ne-am oprit.  Urmă o pauză. Apoi, respirând adânc şi îndreptându-şi umerii, vorbi cu voce hotărâtă: — Mă întreb dacă cineva dintre dumneavoastră ştie vreo staţie de benzină. Cel puţin o duzină de bărbaţi, unii dintre ei doar puţin mai treji decât el însuşi, îi explicară că roata şi automobilul nu mai erau unite printr-o legătură fizică. — Atunci să trag îndărăt, sugeră el după o clipă. Marşarier. — Dar e smulsă roata, omule.   El ezită. — Nu strică să încercăm, spuse. Claxoanele nervoase din spate urcaseră acum în crescendo. M-am desprins din grupul ce se formase şi m-am îndreptat pe pajişte către locuinţa mea. Am mai aruncat o privire în urmă. Luna plină strălucea peste casa lui Gatsby, făcând noaptea să tremure în aceeaşi splendoare, liniştită, deasupra râsetelor şi şoaptelor ce se mai auzeau din grădina încă scânteietoare. Un gol neaşteptat părea să se reverse acum pe ferestrele şi uşile mari ale casei, înconjurând cu o izolare desăvărşită silueta gazdei, în picioare, sub portal, cu mâna ridicată într-un gest ţeapăn de adio.   Recitind ce am scris până acum, înţeleg limpede: am lăsat impresia că evenirnentele din trei seri, despărţite între ele prin săptămâni de zile, ar fi fost singurele mele motive de preocupare şi interes. Dimpotrivă, erau pe atunci simple întâmplări obişnuite într-o vară pentru mine plină, şi abia mult mai târziu au început să capete mai mare importanţă decât treburile mele personale. Cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam la lucru. Dimineaţa devreme, soarele îmi arunca umbra către apus pe când mă grăbeam prin strâmtorile străzilor new-yorkeze spre Probity Trust.   Ajunsesem să-i cunosc acum bine pe ceilalţi funcţionari şi agenţi de bursă, să le spun pe numele mic, şi mâncam împreună cu ei în restaurante întunecoase, aglomerate, sandvişuri mici cu cârnaţi de porc, piureu de cartofi şi cafea. Am avut chiar o scurtă legătură cu o fată din Jersey City care lucra la serviciul de contabilitate, însă fratele ei începuse să-mi arunce priviri sinistre, pline de subînţeles, astfel că atunci când fata a plecat în concediu, în iulie, am lăsat întreaga afacere să moară de la sine.   Masa de seară o luam de obicei la Yale Club – într-un fel asta constituia partea cea mai posomorâtă din întreaga zi – după aceea urcam în bibliotecă şi studiam câte un ceas cu multă conştiinciozitate investiţii şi operaţii de bursă. Prin localul clubului se învărteau uneori nişte băieţi mai gălăgioşi, care însă nu intrau niciodată în bibliotecă, astfel că acolo se putea lucra în linişte. După aceea, dacă noaptea era frumoasă, porneam pe jos pe Madison Avenue, pe lângă vechiul hotel Murray Hill, şi pe Strada 33 către gara Pennsylvania. Începuse să-mi placă New York-ul, sentimentul de risc, de aventură pe care-l trezeau străzile lui noaptea şi impresiile plăcute pe care le lasă ochiului, mereu atras într-o parte şi într-alta, freamătul neîntrerupt al siluetelor de bărbaţi, de femei, de automobile, alunecându-ţi prin faţă. Îmi plăcea să mă plimb alene pe Fifth Avenue, să-mi aleg din mulţime femei romantice, să-mi închipui că în clipa următoare aveam să intru în viaţa lor şi că nimeni n-avea să afle vreodată sau să mă dezaprobe pentru asta. Uneori, le urmăream în gând spre apartamentele lor, la colţul vreunei străzi retrase, iar ele se întorceau şi-mi surâdeau înainte de a se pierde în întunericul cald al blocurilor. În semiobscuritatea fermecată a coridoarelor metroului, simţeam câteodată o singurătate obsedantă şi o simţeam tremurând şi în alţii, în funcţionarii tineri, săraci, care întărziau în faţa vitrinelor, aşteptând să vină ora cinei singuratice – oameni tineri, umblând fără rost pe străzile întunecate, risipindu-şi cele mai preţioase clipe ale nopţii, ale vieţii.   Sau, către ceasurile opt, când asfaltul întunecos al Străzii 40 era străbătut de taxiuri, câte cinci pe un rând, îndreptându-se spre sălile de spectacole, simţeam deseori o strângere de inimă. Vedeam, îmi închipuiam siluete aplecându-se una spre alta în taxiurile oprite la stopuri, auzeam glasuri modulându-se ca un cântec şi râsete izbucnind din glume pe care eu n-aveam să le aud niciodată şi ţigări aprinse descriind în spaţiul acela închis, întunecos, cercuri de neînţeles. Imaginându-mi că şi eu mă îndreptam către întâmplări vii, luminoase, că aveam să cunosc o dată cu ei senzaţiile, trăirile lor intense, treceam mai departe, cu un fel de nostalgică simpatie faţă de ei.   Un timp, am pierdut-o din vedere pe Jordan Baker, apoi pe la mijlocul verii am întâlnit-o iarăşi. La început, mă simţeam măgulit că pot ieşi cu ea, pentru că era campioană de golf şi o cunoştea toată lumea. Pe urmă, treaba căpătă importanţă. Nu eram propriu-zis îndrăgostit, însă simţeam faţă de ea un fel de curiozitate amestecată cu tandreţe. Chipul arogant, plictisit, pe care-l întorcea către lume ascundea ceva – de cele mai multe ori afectările ascund până la urmă ceva, chiar dacă la început n-au fost alese pentru asta – şi într-o zi am înţeles despre ce era vorba. Eram invitaţi amândoi la o petrecere, undeva la locuinţa unei cunoştinţe din Warwick; uitase afară, în faţa casei, un automobil împrumutat, cu capota descoperită în ploaie, şi apoi, când a fost întrebată dacă ea făcuse asta, minţise. Şi atunci, dintr-odată, mi-am amintit ce ştiam despre ea, povestea care îmi scăpase în seara accea când o cunoscusem la Daisy. În primul campionat important de golf la care participase, se iscaseră discuţii ce ameninţaseră să ajungă în ziare – cineva sugerase că îşi mişcase mingea dintr-o poziţie proastă în semifinală. Lucrurile atinseseră aproape proporţiile unui scandal – şi apoi totul se muşamalizase. Un băiat de mingi îşi retractă declaraţia şi singurul martor citat recunoscu că, probabil, se înşelase. Însă incidentul şi numele rămăseseră asociate în mintea mea.   Jordan Baker evita instinctiv oamenii inteligenţi, pătrunzători, şi mi-am dat seama că făcea asta pentru că se simţea mai sigură într-un mediu unde orice abatere de la codurile obişnuite ar fi fost considerată imposibilă. Era însă de o lipsă de onestitate incurabilă. Nu putea suporta să se vadă într-o situaţie dezavantajoasă şi, tocmai din cauza acestei incapacităţi, începuse, cred, să recurgă încă de foarte tânăra la subterfugii pentru a-şi putea păstra în faţa tuturor surâsul acela rece şi insolent şi pentru a putea satisface, în acelaşi timp, revendicările trupului ei sportiv, sănătos.   Pentru mine, lucrul acesta nu constituia un obstacol important. Lipsa de onestitate la femei nu e un lucru pe care să-l condamn cu asprime – bineînţeles, îmi părea rău, însă era un regret de moment, şi apoi am şi uitat asta. La aceeaşi recepţie am avut o conversaţie ciudată în legătură cu felul cum conducea automobilul. Discuţia începuse după ce trecuse atât de aproape de nişte muncitori, încât aripa maşinii smulsese un nasture de la haina unuia dintre ei. — Conduci foarte prost, am protestat eu. Ar trebui să fii mai atentă sau să nu mai conduci deloc. — Sunt foarte atentă. — Nu, nu eşti. — Atunci n-au decât să fie ceilalţi atenţi, spuse ea cu nepăsare. — Ce-are a face una cu alta? — Să se dea la o parte din faţa mea, stărui Jordan. Pentru un accident e nevoie de două persoane. — Dar închipuie-ţi că dai peste unul la fel de neatent ca şi tine. — Sper că aşa ceva n-o să se întâmple, îmi răspunse. Nu pot să-i sufăr pe oamenii neglijenţi. De asta îmi eşti tu simpatic.   Ochii ei cenuşii, mijiţi în soare, priveau drept înainte, însă nu puteam ignora că în mod deliberat trecuse relaţiile noastre pe alt plan. O clipă am crezut că m-am îndrăgostit de ea. Cum însă sunt un om cu reacţii încete şi cu o mulţime de norme interioare care acţionează ca nişte frâne asupra dorinţelor mele, ştiam că în primul rând va trebui să termin definitiv cu încurcătura aceea de acasă de la mine, din provincie. Continuasem să-i scriu fetei scrisori, câte una pe săptămână, să le semnez: „Cu dragoste, Nick" şi-mi aminteam că atunci când juca tenis, o mustaţă vagă de transpiraţie îi apărea pe buza superioară. Rămăsese totuşi un angajament vag, care trebuia desfăcut cu tact, înainte de a mă putea considera liber.   Orice om e convins că posedă cel puţin una dintre virtuţile esenţiale şi, după părerea mea, aceea pe care o aveam eu era următoarea: sunt unul dintre puţinii oameni oneşti pe care i-am cunoscut în viaţă.

Asasinul invizibil  de A.Holdern CAPITOLUL 1 — Pot să vizitez camera? În loc să-mi răspundă, omul căruia îi adresasem cuvântul îmi luă cartea de vizita pe care nu i o întinsesem încă, şi o citi. Deşi vedeam că nu prea are chef de vorbă, nu mă lăsai: — Mă mir că se mai găseşte o cameră liberă în acest bloc atât de central… Criza asta de locuinţe bântuie peste tot… În sfârşit, portarul, după ce-şi răsuci mustaţa, catadixi să-mi răspundă: — Mda, da – şi, măsurându-mă din cap până în picioare, adăugă: — Se vede că nu sunteţi de prin partea locului. — Grozavă deducţie, i-am răspuns pe un ton oarecum răutăcios. După ce mi-ai citit cartea de vizită!… — Vasăzică, sunteţi avocat? — Iar ai ghicit… — Desigur că nu aţi aflat de sinuciderea din imobilul nostru? — Nu, habar n-am. Omul meu deveni subit vorbăreţ: — Un oarecare Weber şi-a pus capăt zilelor mai ieri. — Nu cumva chiar în camera care e acum de închiriat? — Da! Exact… Cred că v-a trecut pofta să vizitaţi o locuinţă în care abia azi dimineaţă au fost spălate petele de sânge… — Nici copiii nu mai cred astăzi în basmele cu fantome care dau târcoale locurilor misterioase. Apoi întinsei mâna, spunând: — Vrei să fii bun să-mi dai cheia? — Merg şi eu cu dumneavoastră. — Nu-i nevoie să te osteneşti. Vreau să văd numai cum arată camera şi-ţi aduc imediat înapoi cheile. Luai ascensorul şi am urcat la etajul al şaselea. În faţa liftului, am văzut două uşi. Cea din stânga avea o firmuliţă:   Dr. FRÂTZ HQLLBERG Consultaţii numai la ore reţinute   Pe uşa din dreapta se afla o carte de vizită pe care scria:   WILLY WEBER   Portarul uitase desigur s-o scoată… Descuiai uşa şi intrai. Odaia nu era urâtă şi avea un balconaş din care se putea vedea o privelişte minunată a oraşului. Anunţul pe care-l citisem în ziar, anunţa: „CAMERĂ MOBILATĂ”. Mobila se compunea din: un pat, o canapea, un şifonier, câteva scaune, un birou şi un candelabru de cristal. Suficient pentru un burlac ca mine… Jos, portarul îmi zâmbi: — Acum, după ce v-aţi satisfăcut coriozitatea, cred că nu vă mai atrage camera… Hotărât lucru, portarul nu era un om prea simpatic. Cu toate acestea, m-am gândit că-i mai bine să-l iau cu binişorul: — Ba nu, dragul meu. M-am decis s-o închiriez. …Şi am plecat vesel, fluierând… A doua zi, am achitat chiria pe trei luni înainte şi astfel am obţinut dreptul de a înlocui cartea de vizită a defunctului Weber cu a mea. Eram foarte mulţumit că, în sfârşit, am reuşit să-mi găsesc un locşor liniştit şi speram ca în curând să-mi pot reface viaţa pe o temelie nouă și sănătoasă… * *       * Dar nu trecură nici câteva zile… şi evenimente neprevăzute îmi tulburară liniştea… Era pe înserate. Abia mă întorsesem din oraş, frânt de oboseală. M-am întins o clipă pe canapea şi, cum în cameră începuse să se întunece, m-a cuprins toropeala… Prin minte îmi treceau icoane fugare dintr-un trecut pe care nu mai vroiam să mi-l amintesc… Tragedia războiului criminal, care îmi distrusese căminul şi mă despărţise pentru totdeauna de cei dragi… Visele şi entuziasmul meu din tinereţe… spulberate cu atâta brutalitate… din vina unui dement. Apoi anii petrecuţi în prizonierat în Siberia, care m-au făcut să înţeleg sensurile adânci ale vieţii şi să-mi dau seama de prăpastia spre care voi merge după eliberare, împreună cu generaţia mea, orbeşte… Deodată, un zgomot surd îmi întrerupse şirul gândurilor şi mă făcu să tresar. O cheie se răsucea uşor în broasca uşii mele… Un scârţâit îmi dovedi că nu era vorba de o halucinaţie… Urmară câteva clipe de linişte, în care-mi reţinui respiraţia, nu pentru că îmi era teamă ci pentru a-mi concentra mai bine atenţia. Uşa se deschise încet şi o umbră se furişă în odaie… Nu ştiu de ce nu m-am sculat de pe canapea. N-am făcut nicio mişcare, n-am scos niciun cuvânt. Instinctiv, simţeam că e mai bine să aştept… Un miros de parfum ajunse curând până la mine. Era deci o femeie…   CAPITOLUL II În aceeaşi clipă am auzit un zgomot de paşi şi un foşnet de mătase; deci nu mă înşelasem: era într-adevăr, o femeie. Totuşi, nu făcui nicio mişcare. Eram atât de uluit încât dacă în momentele acelea ar fi trebuit să-mi salvez viaţa prin fugă, cred că nu aş fi fost în stare. Parcă încremenisem. Un chibrit aprins licări la câţiva paşi de mine. În sfârşit, am izbutit să-mi viu în fire. Ridicând capul, văzui o femeie tânără, drăguţă, palidă, îmbrăcată cu un mantou de blană neagră. Părea convinsă că e singură în cameră. Cu paşi hotărâţi, se îndreptă spre biroul meu. Aprinse lampa de pe birou şi aruncă chibritul în clipa când acesta ameninţa să-i ardă vârful degetelor. Apoi, deschise primul sertar din stânga al biroului. Acum nu mai aveam nicio îndoială asupra scopului vizitei sale. Din acest moment, ştiam că era o hoaţă şi procedai în consecinţă. Sculându-mă încetişor de pe canapea, mă îndreptai spre ea şi, printr-o mişcare bruscă, o apucai zdravăn de mână, strângând-o tare, atât de tare încât să nu-mi poată scăpa. Da altfel, ea nu schiţă niciun gest de împotrivire. O tresărire, un strigăt slab, jumătate de spaimă, jumătate geamăt şi femeia se întoarse. Câteva clipe, ne-am privit drept în ochi, fără să scoatem vreun cuvânt, într-o linişte glacială. Prizoniera mea părea să aibă vreo 30 de ani. Era blondă, cu ochi albaştri şi trăsăturile ei ferme lăsau să se întrevadă un temperament voluntar, îndrăzneaţă şi tenace, ca toate hoaţele – mă gândeam în vreme ce-i cercetam îmbrăcămintea aproape luxoasă, care mă făcu să bănuiesc că nu prea… şomase în ultima vreme şi că loviturile îi merseseră în plin. De data aceasta însă – mă bucurai triumfător – i se înfundase. — Cu ce vă pot servi, stimată „doamnă”? o întrebai ironic. Niciun răspuns. — Ei, hai „coniţă” lasă mofturile, mărturiseşte că ai vrut să mă jefuieşti. Nu cumva ai şi arma asupra d-tale? Ia să vedem… Lăsând deoparte orice scrupule, care de altfel nu-şi aveau rostul în cazul de faţă, am început să-i scotocesc în poşetă. Acest gest o cam surprinse şi deşi, percheziţia mea nu dăduse niciun rezultat, rămăsei pe poziţie, păstrându-mi aerul hotărât. — Cred că comedia a durat destul, îi spusei pe un ton aspru. Nu găseşti că am dreptul să-ţi cer câteva lămuriri? Ce naiba era cu femeia asta? Era mută? Buzele i se mişcau, dar nu auzeam niciun cuvânt. Doar ochii ei. Străluceau, iscodind de jur-împrejur un mijloc de fugă. Povestea începu să mă intrige din ce în ce mai mult. Mă întrebam care putea fi scopul urmărit da vizitatoarea mea, căci în definitiv, judecând puţin, nu într-o odăiţă de mansardă ca aceasta se putea aştepta să găsească o „pradă” serioasă. Dacă hoaţa mea ar fi fost un… hoţ, aş fi procedat altfel: l-aş fi legat şi aş fi anunţat poliţia. Văzând că metoda forte nu a reuşit s-o facă să vorbească, am decis s-o iau cu duhul blândeţii. — Ei, hai, te rog, spune-mi odată ce cauţi aici? Ce vrei de la mine? Necunoscuta se clătină o clipă şi se sprijini de birou. Răbdarea mea ajunse la capăt. Mutismul ei mă exaspera. Totuşi m-am străduit să-mi păstrez calinul. — Ai intrat aici la o oră care constituie unul din elementele furtului prin efracţie. Acest delict se pedepseşte cu închisoare până la cinci ani. Nu ai auzit niciodată că: „acela care în mod ilicit şi împotriva voinţei celui în drept, pătrunde într-o casă sau într-un local particular şi este reclamat, se pedepseşte cu închisoarea”? îi citasem textual articolul de lege privitor la cazul ei. Apoi: — Nu găseşti că riscul e prea mare? Femeia tăcea mereu… încăpăţânarea ei mă scoase într-atât din sărite, încât începui să strig: — După ce că mi-ai violat domiciliul, îţi mai şi baţi joc de mine, lăsându-mă să vorbesc cu pereţii… Ei bine, dacă eu nu sunt în stare să te fac să vorbeşti, poliţia va reuşi cu siguranţă. Ea va şti să-ţi dezlege limba şi, din spatele gratiilor, cu un codru de pâine în mână, vei învăţa să preţuieşti cinstea. Dar ameninţarea mea nu a avut niciun efect. — Foarte bine, am bombănit, voi telefona poliţiei… Mă îndreptai cu paşi oarecum reţinuţi spre telefon.