Literatura universală comentarii si rezumate

Dante Aligheri, nascut la Florenta in 1265, intr-o familie nobila, dar nu prea instarita.A avut o viata plina si aventuorasa, din tinerete s-a aratat deosebit de interesat de stiinta si arte. A fost scriitor, filosof, poet, dar si cavalerist in armata florentina. A participat la viata politica a orasului sau, facandu-si mai multi dusmani decat prieteni. In 1302 a fost srughiunit si apoi alungat pentru totdeauna din scumpa lui Florenta.     Atunci a inceput sa cutreiere Italia, ca oaspete a mai multor printi, naddajduind tot timpul ca se va intoarce in patrie si ca statele italiene, care se razboiau intruna vor avea aprte de pace.     In toata aceasta periaoda si-a mangait surghiunul cu credinta in geniul sau, cu stiudiul, poezia dar mai ales cu iubirea pentru Beatrice, urmand o periaoda nostalgica de la pierderea ei prematura. Beatrice fusese dragostea lui din tinerete, care murise prematur in 1290.    Despre opera sa de capatai "Divina comedie", Voltaire scria ca "se va bucura de o faima nemuritoare, pentru ca nimeni nu o citeste", dar previziunea lui a fost dezmintita de istorie, ajungand una din cartile de renume a literaturii universale. Divina comedie - comentariu de parti 1. Infernul     Fara sa stie Dante se ratacise si ajunsese intr-o padure deasa, salbatica si intunecoasa, aflata pe fundul unei vai. Ii era o teama cumplita dar inaintea anevoie pana cand vazut varfurile copacilor desi si teposi, apoi o colina inverzita luminata de soare, aceasta facandu-l sa-i vina inima la loc. Inainta spre colina dar deodata o pantera  cu blanapatat ii taie drumul. Se sperie, dar isi continua drumul. Continua sa mearga dar in fata lui se aseza un leu puternic si o lupoaica slaba si fioroasa. Statea tintuit locului nestiind ce sa faca, nu gasea salvarea niciunde, in afara celor 6 ochi fiorosi care-l priveau fix.    Stand el si cantarindu-si sansele de supravietuire, se trezi in fata lui cu o silueta stranie, aproape transaprenta. Striga dupa ea, imporand-o sa aiba mila de el si sa-l ajute. Silueta ii vorbi cu un glas parca dintr-o alta lume: " - Nu sunt om, dar am fost, cu mii de ani in urma. M-am nascut din parinti mantovani, in vremea lui Iulius Cezar.Am fost poet si am cantat caderea Troiei si calatoria eroului Enea."    Dante,luminandu-se la fata si gura i se deschise larg zambitoare, prinse a vorbi: " - Atunci tu trebuie sa fii Virgiliu, marele poet roman! Am invatat multe de la tine! O! maestre, il implora el, ajuta-ma sa ies de aici!" Cele noua cercuri ale Infernului    Cel recunoscut ca poetul Virgiliu, ii raspunse ca va iesi cu siguranta, dar pentru asta mai are de strabatur drum lung. Spundu-i sa mearga alaturi de el in Infern. Dante cu inima cat un purice, cu privirea plina de speranta il intreba: " Si apoi in Paradis?"    Virgiliu ii spuse ca va ajunge acolo, dar nu el va fi calauzitorul sau, ci altcineva mai vrednic decat el.     O pornira la drum. Soarele apunea si valea se cufunda incet-incet in linistea noptii. Dante mergea in urma lui Virgiliu si o multime de intrebari ii strabateau minte, cum sa mearga in Infern? Si de ce? Cine ar fi putut face asta, fara ajutor divin? Coplesit de atatea intreabri isi intreba mentorul daca e demn sa-l urmeze pe lumea cealalta. Contiuand sa mearga, fara sa se intoarca spre el, Virgiliu ii spune ca numai frica il face sa vorbeasca asa si sa fie linistit, caci asta e voia Domnului, pentru ca El l-a trimis, stiind ca se afla in primejdie, mijlocitoarea a fost Maica Domnului, care s-a indurat la rugamintile si lacrimile lui Beatrice. Cand auzi numele de Beatrice, inima lui Dante de stranse, amintindu-si cum s-a stins iubita sa in floarea tineretii. El se simti incurajat, tulburat dar si plin de speranta, de aceea ii spuse maestrului sau:"Indruma-mi pasii, stapanul si maestrul meu!"    Cei doi pornira si ajunsera in fata unei porti mari pe care scria:"Prin mine treci spre locul de durere, prin mine treci spre vesnica jelire" si se termina astfel:"Voi, ce intrati aici, lasati orice speranta"    Vazand cele scrise, dante se infricosa din nou, si abia baigui, "nu inteleg, nu stiu". Virgiliu ii prinse mana si trecura pragul blestemat.    In intunericul de nepatruns se auzeau suspine, plansete, vaiete, graiuri felurite, blsteme infioratare, strigate de durere si ura. Era atata zarva, incat Dante incepu sa tremure de frica. Intreba cine plange asa rau, Virgiliu ii raspunse ca plang cei care au trait o viata fara onoare si fara virtute, care n-au stiut sa aleaga intre bine si rau.   Mersera mai departe si Dante vazu o gramada de oameni care alergau dupa un steag fara stema. Erau sufletele celor care in viata nu voisera sa faca nicio alegere iar acum erau osanditi pe vecie sa urmeze un steag fara stema.     Ajunsera pe malul unui rau intunecat. Era Archeronul, primul dintre raurile din Infern, pe maul caruia se calcau in picioare, gemand, alte suflete.In fata lor aparu ca din senin o barca care era condusa de un luntras batran, cu parul si barba ninse de vreme. Le spuse ca a venit sa-i treaca pe malul celalalt, spre ger si foc, spre intunericul etern,atentionandu-i ca nu vor mai vedea cerul. dar uitandu-se mai bine si dandu-si seama ca Dante e viu ii spuse sa plece, dar acesta ramase pe loc incapatant, ceea ce duse la mania batranului, care-i striga la el :"- Pleaca iti spun! Luntrea mea nu e de tine!     Virgiliu ii taie vorba si-i spuse:" - Ia mai taci Caron! Asa a hotarat cel care hotareste pentru toti!". Caron dadu din umeri, dadu cu vasla si aduna sufletele condamantilor pe care urca in barca. Acestea urlau, se vaitau si blestemau.     De atata zarva, Dante isi pierdu firea si lesina, trezindu-se ca prin minune la marginea prapastiei Infernului, care parea foarte adanca, desi era prea intuneric sa o vada bine.Il intreba pe maestrul sau unde se aflau. "- In primul cerc al Infernului: urmeaza-ma si vei vedea!". Coborara pe o poteca, in primul dintre cele noua cercuri care alcatuiesc Infernul, un imens con rasturnat, cu varful spre centrul pamantului. In acest prim mare cerc, nu se auzeau tipete sau vaiete, fiindca acolo nu era suferinta, ci doar tristete. Aici Virgiliu ii spuse:"- Ne aflam in nimbul in care se gasesc sufletele celor care au trait cinstit, dar care, din pacate nu au fost botezati, deci nu pot fi primiti in Purgatoriu sau in Paradis."    In primul mare cerc, erau eruditii, mintile luminate si marii poeti ai Antichitatii: Homer, Horatiu, Ovidiu, Luncan. Virgiliu se opri sa vorbeasca cu ei, spre surprinderea si mirarea lui Dante care-i asculta fascinat.     In departare, rasarea un castel maret, aparat de sapte randuri de ziduri. Intrara inauntru prin cele sapte porti, unde Dante vazu pe cei mai de seama ai Greciei si ai Romei: eroi, conducatori, eroine, filosofi. Mersera mai departe inaintand spre cel de-al doilea cerc al Infernului. In fata intrarii in adevaratul Infern, statea de straja Minos, urias si amenintator. Pe vremuri fusese regele Cretei, iar acum ajunsese judecator in Infern. In fata lui se aflau sufletel osanditilor, iar el le cerceta, ranjind infiorator, dandu-i fiecaruia cate-o pedeapsa si locul cuvenit intr-unul dintre cercurile Infernului. Minos avea o coada monstroasa: dupa ce il cerceta pe condamnat, si-o incolacea in jurul corpului in mai multe inele. daca de pilda si-o incolacea de trei ori, poruncea ca pacatosul sa fie azvarlit in ce de-al treilea cerc. Se uita si la Dante, caruia ii spuse:"-Pazea! Aici e usor sa intri, dar...." Virgiliu se incrunta si-i spuse sa inceteze, pentru ca Dante a venit aici din porunca Atotputernicului. Si trecu pragul, insotit de "ucenicul" sau.

       Au ajuns intr-un loc cu stanci abrupte, cu prapastii adanci si noduroase, unde se auzeau bubuiturile unei furtuni vesnice si unde batea un vant foarte puternic, care ii lua cu sine pe osanditi, ca pe niste frunze vestede, ii zgaltaia, ii lovea unul de celalalt. Dante privea ingrozit vazandu-i alergand si tapand de spaima si disperare. Il intreba pe Virgiliu cine sunt oamenii aceia si de ce fugeau ingroziti.       Aceia erau oamenii, care in timpul vietii s-au lasat orbiti de patima iubirii, i-a raspuns maestrul.Intalnira o femeie si un barbat strans imbratisati si Dante vru sa stie ce era cu ei. Indemnat de Virgiliu ii intreba cine sunt. Afla, astfel, ca sunt Francesca da Rimini si Paolo Malatesta. Au fost orbiti de pasiunea care i-a orbit si i-a dus la moarte. Dante isi aducea aminte de trista poveste a lui Paolo si a Francescai, care au fost ucisi chiar de sotul ei.      Ajunsera la al treilea cerc al Infernului. Aici era o ploaie rece si mohorata, amestecata cu zapada, cerul era cenusiu iar pamantul arata ca o mlastina urat mirositoare. Acest cerc era pazit de Cerber, fiorosul caine cu 3 capete. Patra tot timpul si se napustea cu ghearele lui ascutite asupra osanditilor care zaceau in mocirla: ii zgaria, ii sfasia, ii sfarteca in patru, iar ei incercau in zadar sa fuga de el, condamnati sa stea in noroi pe vecie.    Printre cei nefericiti, Dante recunoscu pe Ciacco, un mancau vestit din Florenta.    Plecara mai departe, drumul ducea catre al patrulea cerc, unde-l gasira pe Pluto, fostul zeu al bogatiei, prefacut in demon. Pluto prinse a vorbi fara noima:" - Pape Satam pape Satam, aleppe!', dar Virgiliu ii spuse sa taca si sa-si mistuiasca furia. Acesta tacu pe data si cei doi reusisera sa treaca de el. Aici gasira doua cete mari de osanditi, care mergeau in directii opuse si toti impingeau cu bratele si cu pieptul niste bolovani mari, iar cand se intalneau se loveau fara mila. Unii strigau "Ce tot aduni?" iar ceilalti raspundeau "Ce tot risipesti?". Curios Dante, il intreba pe Virgiliu cine sunt oamenii acestia si de ce sunt impartiti in doua cete.     "Unii  ispasesc pentru avaritia lor, ceilalti pentru ca au fost risipitori, crezand ca banii sunt cel mai important lucru din viata lor si acum se chinuiesc sa impinga niste pietre fara valoare!" - ii raspunse Virgiliu     Mergand mai departe, vazura ca din pamant tasnea un izvor negru, ce forma un parau vinetiu si, mergand pe firul lui ajunsera la al cincilea cerc al Infernului. Paraul forma la randul sau o intinsa mlastina, pe nume Styx, in care erau alte suflete despuiate care se luptau, muscandu-se, zgariindu-se, lovindu-se cu piciorul.     Dante afla ca oamenii aceea s-au lasat prada maniei si furiosi sunt si morti.     - Dar de ce tot locul dimprejurul apei se misca si clocoteste? mai intreba el     - Pentru ca sub apa sunt alti pacatosi si lenesi. Ei au fost apatici si delasatori in timpul vietii, cand vedeau lumina soarelui, apatici si delasatori vor fi acum pe vecie, cufundati in noroi.     Si mergand ei asa, Dante si Virgiliu ajunsera la un turn, iar cel dintai isi dadu seama ca deasupra aceluia se aprinsera doua lumini, carora le raspundea o alta din departare. Dante se nelinisti si intreba ce sunt semnalele acelea, si Virgiliu il indemna sa se uite la mlastina. Acolo vazu o barcuta inaintand cu iuteala, impinsa de un vant misterios, iar in ea era un singur om, care striga:" - Aha, esti al meu acum, suflet osandit!, dar Virgiliu se rasti la el:"- Nu striga degeaba, Flegias! Nu-l vei avea pe acest om, aceasta e voia Domnului. Mai bine du-ne dincolo de mlastina!"      Se urcara in barca si inaintara spre mlastina mortii. Acolo intalnira un chip sinistru, care se intoarse spre Dante cu ochii iesiti din orbite, il intreaba: "- Chiar esti tu, cel care vii inainte sa-ti fi sunat ceasul?"     - Eu voi pleca de aici. Dar tu cine esti?     - Sunt unul care plange, raspunse omul     Atunci Dante exclama, recunoscandu-l : - Plangi in continuare, blestemat sa fii, si ramai unde esti!     Era florentinul Filippo Argenti, cel care isi ispaseste trufia, mania si orgoliul sau nemasurat.      Luntrasul Flegias, ii aduse la marginea cetatii, care avea o culoare rosiatica sinistra din pricina flacarilor. In jurul lor aparura mii de diavoli, care nu voira sa-l asculte pe Virgiliu, ci doar ii spuse ca Dante nu va trece, doar el putea sa treaca mai departe.Dante era foarte inspaimantat, mai ales cand vazu ca diavoli i-au inchis poarta cetatii in nas lui Virgiliu. Pe data aparura trei femei infioratoare, manjite de sange si cu serpi verzi incolaciti pe trup. Virgiliu izbucni:    - Iata-le pe cele trei furii! Le vezi? Sunt Megera, Alecto si Tesifona.   - Cum Dumnezeu o sa trecem?, intreba el     Un strigat infiorator se auzi: - Vino Meduza, si prefa-l pe omul acesta in stana de piatra!     Meduza era de fapt o creatura monstruoasa, in stare sa-i impietreasca pe toti cei care priveau. Virgiliu striga repede, deasemenea si el speriat; - Dante inchide ochii, nu te uita la ea!    In timpul acesta diavolii alergau pe ziduri, facand un vacarm ingrozitor, pana in clipa cand aparu un inger stralucitor care inainta mandru, pasind pe apa mocirloasa. Lovi portile palatului cu o varguta si acestea se deschisera pe data. Inainte sa plece spuse: - Fiti cu bagare de seama!     Dante si Virgiliu intrara in cetatea parasita, iar Dante se opri infricosat. In fata lui se intindea un sir de morminte de piatra, toate deschise. De aici se auzeau gemete si vaiete si iesea o lumina orbitoare.     Virgiliu ii spuse ca acolo sunt ereticii, cei care s-au indepartat cu trufie de la adevarata credinta. Dupa judecata de Apoi, mormintele lor vor fi inchise pe vecie, caci ei n-au vrut sa creada in Inviere.

Date despre autor si operă: În 1918, Camus a început şcoala şi a avut norocul să aibă un profesor remarcabil, Louis Germain, care l-a ajutat să obţină o bursă la liceul din Alger în 1923. (În mod tipic pentru simţul de loialitate al scriitorului, după 34 de ani, discursul ţinut de acesta la primirea Premiului Nobel i-a fost dedicat lui Germain.) A urmat o perioadă de efervescenţă intelectuală, combinată cu o pasiune puternică pentru sport, în special fotbal, înot şi box. Dar, în 1930, primele crize serioase de tuberculoză au pus capăt carierei sale sportive şi l-au forţat să-şi întrerupă studiile. Camus a trebuit să părăsească apartamentul insalubru unde trăise 15 ani şi, după ce a locuit scurt timp cu un unchi, s-a hotărât să trăiască singur, luându-şi diferite slujbe, în timp ce studia filozofia în cadrul Universităţii din Alger. La universitate, Camus a fost influenţat în mod deosebit de unul dintre profesorii săi, Jean Grenier, care l-a ajutat să-şi dezvolte ideile literare şi filozofice şi care era la fel de pasionat de fotbal ca şi el. A obţinut licenţa în 1936 cu o teză despre relaţia dintre gândirea elenă şi cea creştină în scrierile lui Plotinus şi ale Sf. Augustin. Candidatura sa la agrégation (calificare care i-ar fi putut aduce o carieră universitară) a fost întreruptă de un nou atac de tuberculoză. Pentru a-şi reveni, a plecat într-o staţiune din Alpii francezi – prima sa vizită în Europa-, după care s-a întors în Alger, trecând prin Florenţa, Pisa şi Genova. Opera: Între 1930 şi 1940, Camus şi-a mărit aria de interese. A citit atât clasicii francezi, cât şi scriitorii contemporani lui – printre care André Gide, Henry de Montherlant, André Malraux. Pentru scurtă vreme, între 1934 şi 1935, a fost şi membru al Partidului Comunist Algerian. În plus, a scris, produs, adaptat şi jucat pentru Théâtre du Travail (denumit mai târziu Théâtre de l’Équipe), al cărui program era să prezinte piese excepţionale unui public format din muncitori. A nutrit o dragoste profundă pentru teatru până la moarte. Însă, din întreaga sa operă literară, dramaturgia este cel mai puţin apreciată, cu toate că Neînţelegerea (Le Malentendu) şi Caligula, scrise în 1944 şi respectiv 1945, sunt piese reprezentative ale teatrului absurdului. Două dintre cele mai trainice contribuţii dramatice ale sale ar putea fi considerate adaptările după Recviem pentru o călugăriţă (Requiem pour une nonne, 1956) a lui William Faulkner şi după Demonii (Les Possédés, 1959) lui Feodor Dostoievski. Strainul de Albert Camus comentariu literar Străinul (în franceză L’Étranger) este un roman scris de Albert Camus și publicat în 1942. Temă și perspectivele sale sunt adesea citate ca exemple ale filozofiei absurdului și existențialismului lui Camus, deși Camus a respins personal ultima etichetă. Personajul principal este Meursault, un franco-algerian indiferent („un cetățean al Franței domiciliat în Africa de Nord, un om mediteranean, un homme du midi care abia cunoaște cultura mediteraneană tradițională”)care, după ce a participat la înmormântarea mamei sale, ucide apatic un bărbat arab pe care el îl cunoscuse la Alger. Povestea este împărțită în două părți: punctul de vedere al lui Meursault (narat la persoana I) înainte și, respectiv, după crimă. Prima parte Meursault, un francez algerian, află de moartea mamei sale. La înmormântarea ei, el nu arată nicio stare de tristețe, ci mai degrabă una de indiferență. Când este întrebat dacă dorește să vadă corpul, refuză și, în schimb, fumează și bea cafea în fața sicriului. A doua zi, el o întâlnește pe Marie, o fostă colegă de muncă. Cei doi merg să înoate împreună, vizionează un film de comedie și încep să aibă o relație sexuală, în ciuda faptului că înmormântarea mamei sale avusese loc cu o zi mai înainte. În următoarele câteva zile, el îl ajută pe prietenul și vecinul său, Raymond Sintès, să se răzbune pe o iubită maură bănuită de infidelitate. Meursault este de acord să-i scrie o scrisoare iubitei lui Raymond, cu unicul scop de a o invita astfel încât Raymond să facă sex cu ea și apoi să o scuipe în față în ultimul minut ca un gest de răzbunare emoțională. Meursault nu vede nici un motiv să nu-l ajute, mai ales că-l place pe Raymond. El nu își exprimă niciun motiv de îngrijorare că iubita lui Raymond va fi rănită emoțional, aflându-se într-o stare de apatie. Scrisoarea își produce efectul: iubita se întoarce, dar situația escaladează atunci când ea îl lovește Raymond după ce el încearcă să o dea afară, iar Raymond o bate. Raymond este dus la tribunal, iar, după ce Meursault depune mărturie în favoarea lui, scapă doar cu un avertisment. După acest moment, începe însă să fie urmărit de un grup de arabi, condus de fratele fetei. Într-una din zile, Raymond îi invită în week-end pe Meursault și Marie la casa de pe plajă a unui prieten, Masson. Ei sunt urmăriți acolo de fratele iubitei lui Raymond și de un prieten arab; acolo are loc o confruntare, iar Raymond este rănit cu un cuțit. Mai târziu în aceeași zi, Meursault, plimbându-se pe plajă, îl întâlnește pe unul dintre arabi. El este dezorientat din cauza insolației, iar când arabul își scoate cuțitul, Meursault îl ucide, împușcându-l repetat cu un revolver. El nu divulgă cititorului niciun motiv al crimei sau al împușcăturilor repetate, în afară de faptul că a apăsat pe trăgaci, fără să vrea, fiind deranjat de căldură și de lumina soarelui. Partea a doua Meursault este arestat și închis, însă se obișnuiește repede cu ideea, petrecându-și mare parte din timp dormind sau analizându-și mintal obiectele pe care le deținea în apartamentul său. Tăcerea și pasivitatea lui din timpul proceselor îl face pe procuror să intuiască lipsa oricăror remușcări pentru crima comisă și să se concentreze mai mult pe incapacitatea sau refuzul lui Meursault de a plânge la înmormântarea mamei sale decât pe crima propriu-zisă. Avocatul îl împinge pe Meursault de a spune adevărul, dar nu reușește, iar mai târziu Meursault explică cititorului că nu a fost niciodată cu adevărat capabil să simtă vreo remușcare sau emoție pentru oricare dintre acțiunile sale din viață. Procurorul îl învinovățește teatral pe Meursault și pretinde că acesta este un monstru fără suflet, incapabil de a simți remușcări și că merită, prin urmare, să moară pentru crima lui. Deși avocatul lui Meursault îl apără și îi spune mai târziu că se așteaptă la o sentință blândă, judecătorul îl condamnă la moarte prin decapitare. Aflat în închisoare, în așteptarea executării pedepsei cu moartea prin ghilotinare, Meursault este vizitat de un preot, dar refuză categoric îndreptarea spre Dumnezeu, explicând că Dumnezeu este o pierdere de timp. Deși capelanul persistă în încercarea de a-l scoate pe condamnat din starea sa de ateism (sau, poate mai exact, din apatia lui), Meursault îl atacă într-un acces de furie determinat de frustrările sale, de absurditatea condiției umane și de angoasa lui personală față de lipsa de sens a existenței sale. La început, el precizează că oamenii nu au dreptul să-l judece pentru acțiunile sale sau pentru cine este el, și nimeni nu are dreptul de a judeca pe altcineva. În cele din urmă, Meursault meditează asupra indiferenței universului față de omenire și asupra propriei sale vieți, trădând pentru prima dată regretul că avea să moară.

          Marile speranțe de Charles Dickens comentariu literar rezumat             „Marile speranțe” este un roman al cărui autor este marele scriitor englez Charles Dickens. Scriitor victorian, Dickens a trăit într-o perioadă în care autobiografiile fictive erau deosebit de populare. Apărută în anul 1961, opera reprezintă povestea unui om care se zugrăvește pe sine însuși în postura unui personaj fictiv. Inițial, lucrarea a fost publicată sub forma unor foiletoane săptămânale în revista „All the Year Round”.                    Într-o fierărie de la marginea unei localități, situată la o distanță de 5 ore cu poștalionul de Londra, își duce existența orfanul Pip (pe numele de botez Philip), alături de sora și de cumnatul lui (dna Joe și Joseph, zis Joe Garger). În timp ce cumnatul lui se purta cu multă delicatețe, micul Pip va cunoaște asprimea surorii, care nu uita să-i repete că-l „ține ca-n palme” .               Marile speranţe operează pe mai multe niveluri: ca basm politic despre „bani murdari”,ca explorare a memoriei şi a scrisului şi ca zugrăvire tulburătoare a problemei identităţii. Privind în urmă, dintr-un moment viitor vag şi nespecificat, Pip îşi rememorează copilăria trăită alături de nemiloasa sa soră şi soţul ei, un fierar blând, în mlaştinile Tamisei, şi întâlnirea sa hotărâtoare, lângă mormântul părinţilor, cu Magwitch, un deţinut evadat.                  Două vor fi evenimentele care îi vor marca viața: întâlnirea, într-o seară, în cimitirul localității, cu un evadat (Abel Magwitch) și apoi vizitele săptămânale la domnișoara Havisham, femeie care, în urma unei decepții, se autoclaustrase într-un decor ciudat.                 O veste neașteptată îi va aduce lui Pip imaginea unei perspective nevisate. Avocatul Jaggers îl înștiințează că va intra în posesia unei „averi frumușele” și că este în dorința binefăcătorului ca băiatul să fie scos din mediul acela și să primească la Londra educația de „gentleman”. I s-a comunicat, de asemenea, că numele acestuia va rămâne o taină până când persoana în cauză va crede de cuviință să i se dezvăluie.              La Londra, Pip, numit de prietenul său Herbert Pocket, Hendel, va începe o viață nouă, convins că situația actuală se datorează domnișoarei Havisham, această închipuire fiind alimentată de dragostea pe care i-o purta Estellei, fiica adoptivă a acesteia.           Starea de incertitudine durează până în momentul în care își dace apariția binefăcătorul lui, acesta nefiind altul decât evadatul din cimitir pe care Pip îl ajutase. Treptat, se ridică vălul misterului care plana asupra personajelor. Așa vom afla că Estella nu este fiica domnișoarei Havisham, ci fiica pușcăriașului Abel Magwitch, iar mama ei era actuala menajeră a avocatului Jaggers, Molly, care, cu mulți ani în urmă, făptuise o crimă din gelozie. Estella, copil, fusese luată de domnișoara Havisham pentru a fi formată după tiparul acela în care ura ei sălbatică, dragostea ei strivită și mândria ei rănită găsiseră cea mai aprigă răzbunare.          Condamnările repetate ale lui Abel Magwitch se datorau îndeosebi lui Compeyson, un om cu purtări de „gentleman”, dar viciat, făcându-l mai întâi pe Abel asociatul lui, ca apoi să poată da vina pe el. Compeyson a fost acela care i-a pricinuit domnișoarei Havisham nesfârșita durere, părăsind-o în ziua nunții, după ce își însușise o mare parte din averea ei, în colaborare cu Artur, fratele ei.          După multe momente de continuă frică trăite de evadatul Abel Magwitch (schimbându-și numele în cel de Provis sau dl Campbell), acesta va fi denunțat tot de Compeyson. Fu condamnat la moarte și apoi se stinse în închisoare înainte de înfăptuirea sentinței. Acum Hendel îi va aduce la cunoștință lui Magwitch, aflat pe patul de moarte, că fiica lui, Estella, despre care nu știuse nimic, trăiește și că el o iubește. Compeyson, personajul care a provocat atâta durere altora, își va găsi sfârșitul în Tamisa, în timp ce-l urmărea pe Abel. Estella, după un mariaj nereușit cu Bentley Drummle, se va însoți cu Pip, acum om cu situație ca urmare a unor plasamente bănești într-o companie de navigație.     Urmăriți miniseria de epocă pe linkul de mai jos           https://latimp.eu/marile-sperante-de-charles-dickens-episodul-1/      

Eugenie Grandet de Honore de Balzac   Eugenie Grandet face parte din Comedia umana si se încadreaza în ciclul Scene din Viata de provincie.   Romanul evoca drama unui suflet curat, ale carui aspiratii sunt zadarnicite de puterea banilor si de interesele meschine ale societatii in care evolueaza personajul. Fiica lui Felix Grandet, un dogar din Saumur, imbogatit prin specula, Eugenie Grandet va creste sub autoritatea tatalui ei. Zgarcenia acestuia le impune celor trei femei din casa (Eugenie, mama sa si slujnica Nanon) o viata plina de privatiuni.   Critică morală robustă adusă lăcomiei şi sărăciei vieţii provinciale, romanul combină personajele convingător construite, cu o înţelegere sociologică adâncă a schimbărilor din societatea franceză, în prezentarea realistă a tatălui lui Eugenie în chip de zgârcit tiranic. Zgarcenia acestuia le impune celor trei femei din casa (Eugenie, mama sa si slujnica Nanon) o viata plina de privatiuni. Balzac ne înfăţişează avariţia nu doar ca „păcat” individual, ci ca o reflectare a nihilismului lumesc al finanţismului specific capitalismului din veacul XIX. Intriga este de o simplitate clasică şi circularitate cauzală şi dezvăluie o tragedie burgheză, pe care naratorul o consideră mai cruntă decât oricare alta îndurată de casa lui Atreus. Obsedat de câştigurile băneşti, tatăl lui Eugenie îi limitează experienţa de viaţă, distrugându-şi în final familia. Romanul dezvăluie tot răul făcut lui Eugenie, deşi aceasta încearcă să îşi afirme demnitatea morală prin acte de generozitate. Singura societate a tinerei fete o formeaza familiile Cruchot si Grassins, care rivalizeaza in cucerirea, prin casatorie, a celei mai bogate mostenitoare din tinut. Venirea neasteptata de la Paris a varului sau, frumosul Charles, aduce in sufletul lui Eugenie iubirea, sentiment necunoscut pana atunci. Charles fusese trimis la Saumur de tatal sau. Acesta, dand faliment, se sinucide, iar Charles este nevoit sa plece in Indii pentru a face avere. Dorind sa-i vina in ajutor si sperand ca acesta se va intoarce la ea de indata ce-si va restabili echilibrul financiar, Eugenie ii ofera tanarului Charles toate economiile sale si aurul strans din darurile anuale primite de la tatal sau. Cand, dupa plecarea nepotului sau, batranul Grandet afla ca Eugenie i-a dat tot aurul, o inchide in camera, hranind-o numai cu paine si apa. impacarea dintre cei doi va avea loc abia la moartea mamei lui Eugenie, Grandet teman-du-se ca fiica sa si-ar putea revendica mostenirea. Charles se intoarce la Paris, dupa opt ani, dar inasprit, timpul facand din el un om dur si avid de parvenire. ii adreseaza verisoarei sale, care pana atunci il asteptase cu speranta, o scrisoare rece prin care o informeaza despre casatoria sa cu fiica unei familii nobile. Vazandu-si toate idealurile spulberate, Eugenie, al carei tata decedase cu putin timp in urma, accepta resemnata casatoria cu unul din vechii sai pretendenti, traind in continuare in izolare si dedicandu-se actiunilor caritabile. Cu o înţelegere a ciclurilor temporale ce îl prefigurează pe Proust, Balzac dramatizează atât contextul critic al acţiunilor individuale, cât şi rotiţele schimbării de generaţii. Sentimentalismul comic temperează puternicul realism social; Balzac stoarce din judecăţile naratorului său, mai mult sau mai puţin omniscient, motive de amuzament surprinzătoare. O primă luare de contact ideală cu unul din marii romancieri realişti  

În această poveste este vorba despre un coleg de școală al lui Enrico, pe nume Coretti. Într-o zi s-a întâlnit cu Coretti și l-a întrebat ce mai face. Coretti ducea in spate un sac de lemne pe care le inghesui in pravalia tatalui sau.Coretti asezand lemnele îi spuse râzând, că-și învață lecția. În timpul acesta repeta la gramatică. Apoi îi povesti ce-a făcut el în ziua aceea. În timp ce-și făcea lecțiile, intra în prăvălie cineva și cumpăra lemne, apoi se apuca iar de teme, dar sosi carul de lemne cu care a trebuit sa se ducă tocmai în Piața Veneției, să aducă altele. Enrico, îl întrebă unde-și face el lecțiile și Coretti îl duse într-o odăiță, care era si bucătărie și sufragerie, iar într-un colț erau așezate cărțile si caitele lui Coretti. Din prăvălie se auzi o voce de femeie care voia să cumpere surcele și Coretti plecă să o servească. Pe foc avea un ibric în care fierbea cafeaua mamaei lui, care era bolnavă în pat și legată cu un tulpan la cap. Coretti avu grijă săștie dacă și-a luat siropul și o liniști spunându-i că totul merge bine la prăvălie. După ce se întoarseră în bucătărie Coretti îi spuse lui Enrico că e bine că are atâta timp liber ca să învețe. La ușa prăvăliei se opri o căruță plină cu butuci și Coretti aleargă să vorbească cu căruțașul și când se întoarse îi spuse lui Enrico, ca nu mai poate sta de vorbă cu el, că are treburi. Își strânseră mâinile și colegul său se întoarse sprinten la treburile sale.  

In aceasta poveste este vorba despre un baiat care era croitor. Intr-o zi, pe la fereastra casei sale trecea o femeie care vindea magiun, iar croitorasul cumpara un borcan. Isi intinse pe o felie de paine magiun din belsug, dar pana sa apuce sa manance se asezara pe ea sapte muste. Croitorasul nici nu statu pe ganduri si le lovi pe toate dintr-o lovitura. Vazand mustele doborate, isi cusu pe chimirul de la brau "Sapte dintr-o lovitura".Crezandu-se viteaz, croitorasul pleca in lume sa-si arate vitejia. Merse ce merse, si in drumul sau intalneste un urias și îi demonstreaza acestuia cat de viteaz e el. Croitorasul nostru l-a invitat pe uriaş să-l însoţească la drum, însă acesta, îndoindu-se de calităţile flăcăului, l-a supus unor probe deloc uşoare: l-a pus să zdrobească o piatră până scoate apă din ea, însă croitoraşul a scos bucata de brânză din buzunar, scurgând-o de zer; l-a pus să arunce o piatră, dar eroul nostru a scos pasărea din buzunar şi i-a dat drumul. După cele două probe de foc, uriaşul l-a rugat pe eroul nostru să-l ajute la căratul unui stejar. Croitoraşul s-a ascuns între crengi, dând doar senzaţia că duce în braţe un pom, în timp ce uriaşul chiar ţinea de trunchiul pomului. Văzându-l aşa viteaz, uriaşul l-a invitat la peştera uriaşilor. Aici, matahala l-a condus pe musafirul său în dreptul unui pat mare, invitându-l să doarmă. Cum patul era prea mare, eroul nostru a ales doar un colţişor. La miezul nopţii, gazda, crezând că tânărul doarme dus, s-a sculat, a luat un drug de fier, lovind patul până l-a făcut bucăţi. Acum era fericit crezând că a scăpat de micul viteaz. Văzându-şi de drum, viteazul nostru a ajuns la curtea unui palat mare.  Împăratul acestui ţinut, l-a rugat pe croitoraş să intre în armata sa, apărându-l în caz de război. Croitoraşul a acceptat, primind astfel o casă frumoasă, dar şi iscând invidia celorlalte căpetenii de oşti. Temându-se de posibilitatea de a-şi pierde luptătorii cei mai buni din cauza croitoraşului, împăratul a decis să-l trimită pe acesta într-o misiune şi anume să le vină de hac celor doi uriaşi ce i-au adus împăratului mari pagube. Dacă va duce această misiune la bun sfârşit, croitoraşul se va alege cu jumătate de împărăţie dar şi cu fata împăratului.  Imparatul i-a dat-o pe fiica lui de sotie si jumatate de imparatie. Insa, intr-o noapte sotia lui îl auzea bolborosind despre cum o sa faca toti cavalerii slugi. Spunandu-i imparatului cele auzite, acesta a cavalerii sa-l omoare in timp ce dormea pe croitoras. Dar croitorasul auzi uneltirile impotriva lui si-i invinse, ramanad imparat pentru tot restul zilelor lui.

                                                   Print si cersetor de Mark Twain                                                                                                                                                       In cel de-al doilea sfert al secolului al XVI-lea ,intr-o zi oarecare ,se nasc doi copii:un copil pe care nu-l dorea nimeni,dintr-o familie saraca,ce avea numele de Canty;si un copil nascut intr-o familie regala cu numele de Tudor,care il dorea insa,dar de asemenea,toata Anglia il dorea. Tudor era printul mostenitor al tronului tatalui sau,iarTom Canty era un copil ce ducea o viata mizerabila alaturi de familia sa care era destul de numeroasa. Tom locuia in apropierea Podului Londrei,intr-un cartier saracacios,murdar si plin de betivi.Casa lui,se afla intr-un adanc de infundatura,numit Offal Court,langa Pudding Lane.Era mica,darapanata si suprapopulata de sarmane familii mizere.In acea casa,Tom traia alaturi de mama si bunica sa,de tatal sau,John si de surorile sale gemene Bet si Nan.Tatal si bunica sa erau doi demoni cu “sufletul,, hain si niste betivani aroganti.   In acea casa locuia si un preot cu inima mare,care il invata pe Tom sa citeasca,sa scrie si l-a mai invatat si putina latina,dar de asemenea,ii spunea tot felul de povesti despre printi si eroi.Zi dupa zi Tom isi dorea din ce in ce mai mult sa devina print si a inceput sa aiba un vocabular mai elegant si sofisticat.   Intr-o zi oarecare ,Tom a plecat de acasa si s-a dus in departare intr-o anume directie,pana a ajuns la palatul regelui.De partea cealalta a gardului era un print iar Tom a vrut sa seapropie de gard dar o garda personala a printului i-a spus sa ple ce,iar Tom se prefacea ca nu-l aude dar garda i-a dat una.Vazand acestea,printul l-a chemat pe Tom ,i-a dat un pranz copios si au discutat despre vietile lor.Dupa o lunga conversatie,Tudor a vrut sa faca schimb de haine cu Tom,deoarece asemanarea dintre ei era izbitoare si au facut schimb de locuri.Tom a devenit un asa zis print ,iar Tudor un cersetor. Tudor,ajuns in lumea cruda din Offal Court,el inca mai avea aerela sale regale,iar lumea cand il auzea ca le dadea porunci,unii radeau de el,il batjocoreau,iar unii chiar il luau la bataie.Dupa ce l-a lasat toata lumea in pace ,l-a gasit tatal lui Tom si l-a dus acasa dar bineinteles ca era beat mort si i-a mai dat si o ama de bataie.   Intre timp,Tom era la palatul regelui si era slujit de o multime de oameni,care ii aduceau tot felul de onoruri,dar Tom nu stia ce trebuie sa faca,deoarece era speriat ca daca va fi demascat,il vor duce la spanzuratoare si s-a gandit sa fuga si sa-l gaseasca pe print,dar a ramas in castel.   Regele s-a imbolnavit ,iar printul trebuia sa devina rege,dar Tom nu era adevaratul print,iar Tudor trebuia incoronat drept rege.In sufletul lui Tom era o mare neliniste si isi dorea sa se intoarca la familia sa si la bataile primite de la tatal sau.   Tom s-a mai obisnuit cu regalitatea palatului,dar din pacate pentru Tudor,nu isi putea controla regalitatea. Intr-o zi ,regele l-a chemat pe Tom la el si i-a poruncit sa-i aduca sigiliul,dar din pacate nu stia ce este acela.Dupa foarte multe eforturi,Tom si-a amintit ca atunci cand a facut schimb de haine cu printul,avea in buzuzar o chestie pe care el o folosea sa sparga alunele pe care a pus-o intr-o armura.   Adevaratul print de Galles,era ratacit printre haimanalele amuzate de el,dar o singura persoana i-a luat apararea,Miles Hendon.Miles era o persoana renegata de fratele sau Hughes care i-a luat dreptul la mostenire. La palat a murit regele iar printul mostenitor trebuia sa-i ia locul regelui,dar totodata si obligatiile fata de popor.In cinstea regelui se faceau pregatirile si festivitatile pentru banchetul oficial.   La banchet au fost prezente foarte multe personalitati regale care aratau ca persoanele din basmele sale.Au venit amirali ,curteni si multa alta lume ,printre care si unchiul lui Tudor,Contele Hertford.   Intre timp,Printul si salvatorul sau,Miles Hendon au plecat catre Podul Londrei,unde locuia Miles.Odata ajunsi acolo, si-au spus fiecare povestea lor.Cand Tudor a terminat sa isi spuna povestea,miles nu l-a crezut dar a hotarat sa se poarte cu el ca cu un print.Miles i-a adus ceva de mancare de la hanul apropiat,o mancare calda si buna ,nu ca cea de la palat dar nici ca cea de la familia Canty.Dupa ce a mancat, s-a culcat si a asteptat a doua zi.   A doua zi de dimineata,Miles a plecat sa-i cumpere un costum printului,dar asa-zisul sau tata,il cauta,dar din pacate l-a gasit si l-a rapit.Cand Miles a aflat cine a luat copilul,a plecat in cautarea sa catre Southwark. Tom era la palat si era rege ,numai ca festivitatea oficiala de incoronare nu s-a facut.   Printul a ajuns printre hotii si haimanalele din clanul de hoti ai ,,tatalui” sau.El a petrecut cateva zile printre ei si a fost obligat sa cerseasca,sa fure si a fost supus la tot felul de chinuri groaznice pentru un copil de varsta lui.Cu foarte mult noroc,printul a fugit de la haimanale si s-a indreptat intr-o anumita directie,pana cand a gasit o ferma unde a ramas peste noapte.   A doua zi,haimanalele si-au dat seama ca lipsea si au plecat in cautarea lui si era cat pe ce sa-l prinda daca nu se folosea de agerimea mintii sale.Micul print a plecat din ferma in padure si a gasit o casa in padure ce apartinea unui pustnic care la inceput parea ospitalier,dar el a vrut sa il omoare.Planul sau putea reusi daca Miles nu afla de la vagabontii care il rapisera,ca se afla in casa pustnicului.Batranul i-a spus ca regele a plecat sa plateasca un comision si au plecat in ,,cautarea” printului.   Intre timp au aparut haimanalele si l-au rapit pe print,ducandu-l in tribul lor.El era pazit de un hot,Hugo.Acesta facea in fiecare zi trucuri cu bastonul pe print,pana cand intr-o zi,i-a administrat o portie de bataie cu bastonul lui Hugo ,de la lasat intins pe jos.Printul a fost decorat drept ,,regele cocosilor de lupta”.Dupa cele intamplate,Hugo a vrut sa se razbune pe Tudor in doua moduri:primul ar fi sa-i faca o rana cu var nestins si sa-l puna la cersit,acesta fiind planul de a-i umili orgoliul sau regal,iar celalalt era sa-l dea pe mana politiei,inscenandu-i un furt.   Primul plan nu a functionat,caci i-a luat apararea Herisse,seful tribului.Dar al doilea plan a functionat.Hugo a furat unei femei un pachet,pe care l-a pus in mana printului si a fugit dupa colt.Cand femeia a observat lipsa pachetului,l-a vazut pe print si s-a dus spre el sa-l prinda,dar era alaturi de o multime de oameni.Hugo a venit acolo,sub pretextul ca era un trecator.   Lumea furioasa a vrut sa-l bata si il injurau.In ultima clipa,Miles Hendon a aparut cu spada si a spus lumii furioase sa se ocupe legea de acest furt. Printul a ajuns in inchisoare,scapand ca prin urechile acului de spanzuratoare.Odata ajunsi in inchisoare Hendon l-a santajat pe paznicul celulei si le-a dat drumul sa plece.   De indata ce nu mai erau in vazul politistului,cei doi s-au indreptat catre Hendon Hall,cetatea familiei sale.Odata ajunsi acolo,fratele lui Hendon,Hughess nu l-a recunoscut drept frate si i-a aruncat in inchisoare.Acolo Hendon a fost biciuit si apoi au fost eliberati cu conditia sa nu mai puna piciorul in Hendon Hall.   Hendon si Tudor au plecat catre Londra.Acolo Tom a progresat invatand obiceiurile regale siprotocolul palatului. A doua zi era ziua incoronarii ,iar Tom a fost trezit cu muzica,dandu-si seama ca era ziua cea mare. Tom si Miles s-au intors la Londra ,unde Tudor a dovedit ca el este adevaratul print de Galles si mai nou regele Angliei. Regele a facut dreptate in Anglia.Cei ce l-au ajutat au fost rasplatiti,Hotii au fost pedepsiti,iar lui Hendon i s-au acordat drepturile de mostenitor si l-a rasplatit deoarece a fost singurul sau prieten in aceasta aventura. Miles Hendon si Tom Canty au fost preferatii regelui si au avut un adevarat loc de onoare in sufletul lui.     de Lupu Emanuel  

John Keats Poet romantic englez (a doua generație de poeți romantici ai Angliei) aduce în poezia sa cultul antichității și interesul pentru lumea medievală, folclorică și mitologică. În timpul vieții sale, criticii nu i-au fost favorabili și lucrările sale au fost publicate cu succes abia cu patru ani înainte de mortea sa.  După moartea sa, lucrările sale au crescut vertiginos ca prestigiu. Lucrările sale au influențat mulți poeți și mult mai târziu (ca epocă) Jorge Louis Borges spunea că întâlnirea sa cu opera lui Keats a avut o influență semnificativă asupra sa ca poet. La fel ca si alti poeti romantici, Keats a fost un cantaret al frumusetii si desavarsirii lumii, mai ales al frumusetii sensibile. El iubea culorile florilor, ale marii, ale cerului, miresmele plantelor. Se intalneste si la Keats un cult al antichitatii, al idealurilor ei profund umane. In poemul Endymion (1818), Keats trateaza mitul dragostei zeitei lunii, Selene, pentru pastorul Endymion, aparandu-i sub forma unei bachante patimase. Un alt poem cu subiect mitologic, Hyperion, ultimul dintre titanii care au rasturnat stapanirea lui Uranus, a ramas neterminat. Keats a abordat si subiecte medievale. Ele au servit ca baza pentru poemul Isabella (1818), precum si pentru poemul "Ajunul Sfintei Agnes" (The Eve of St. Agnes, 1819). Ca si in alte creatii epice, talentul sau se manifesta cu cea mai mare forta in strofele lirice ale poemelor. Idealul sau estetic si-a gasit cea mai deplina intruchipare in poezia lirica. Modele remarcabile sunt poeziile "Oda unei privighetori" (Ode to a Nightingale), "Toamna" (To Autumn) sau "Oda la o urna greceasca" (Ode on a Grecian Urn). In ele s-au manifestat trasaturile caracteristice ale poetului: perceperea senzoriala a naturii, forta imaginatiei, darul neobisnuit de a insufleti intreaga lume inconjuratoare. Keats s-a ocupat si de formele poeziei si a lasat un mare numar de sonete splendide, imbogatind limbajul poetic cu noi mijloace expresive. In mod deosebit a reusit sa redea in cuvinte culorile naturii, infatisarea exterioara a obiectelor. In poezia lui Keats ele apar iluminate de o frumusete aparte, al carei izvor il constituie uimitoarea capacitate a poetului de a ridica fenomenele si obiectele lumii reale pana la treapta frumosului adevarat.   ODĂ LA O URNĂ GRECEASCĂ   Mireas-a liniștii eterne, fecioară încă nerăpită, Copil de suflet al tăcerii și-al timpului ce trece greu, Povestitoare din pădure, ce spui povestea înflorită Mai dulce ca în versul meu, O ! spune, spune ce-i legenda cu zei și oameni dimpreună. Din plaiurile-Arcadiene ori din a Tempei mândre văi, Și care-n horbotă de frunze, frumosul trup ți-l încunună ? Și ce fecioare răzvrătite, ce oameni sunt colo, ce zei ? Și ce-i năvala cea nebună și lupta ceea de scăpare ? Și fluierele care cântă ș-acea sălbatec-admirare ? Sunt dulci cântările-auzite, dar pentru mine-i mai plăcută Cântarea care nu se-aude; o ! fluiere, cântați mereu, Nu pentru simțurile mele, ci melodia voastră mută             Cântați-o sufletului meu ! O ! tinere, ce stai la umbră, cântarea ta nu vei curma-o, Cum din copacul larg de ramuri nici frunza nu s-a scutura. Cu orișicâtă îndrăzneală, nicicând tu nu vei săruta-o, Oricât te-ai crede de aproape. Și totuși nu te întrista: Deși nu ți-ai văzut norocul, nu-mbătrânește-a ta mireasă, Și tu de-a pururi vei iubi-o și ea va fi mereu frumoasă.   O ramuri, fericite ramuri ! frunzișul vostru totdeauna Îl veți păstra și primăverii voi nu veți zice bun-rămas Ferice cântăreț ! Din fluier doinești mereu și nou întruna             E-al fluierului dulce glas Iar tu, iubire fericită, tu încă ești mai fericită, Și tinerețea ta-i eternă, în veci înfiorată ești, Tu veșnic caldă, bucurie ce-ntruna poate fi sim'ită, Deasupra timpului ce trece ș-a patimilor omenești, Ce-ți lasă inima închisă, de jale și durere frântă, Usucă limba ta în gură și fruntea ta o înfierbântă.   Dar cine-s oamenii de colo ? Ei vin la jertfă și misteuri. O ! preot ne-nțeles de lme, la ce altar aduci grăbit Sărmana juncă ce se zbate și muge-ntruna către ceruri             Cu pântecele-mpodobit ? Ce orășel se vede-acolo, pe malul râului sau mării,  Ce pașnică cetate oare în vârful muntelui o fi, Din care iese tot poporul în dimineața închinării ? O ! mic oraș, a tale strade de lume nu vor mai vui Și nici un suflet de pe lume nu va veni ca să ne spuie De ce acuma stă acolo o părăsită cetățuie. O ! formă atică ! ce zveltă ești în podoabele-ți sculpate ! Cu mândri tineri și fecioare ca statuile-nmărmuriți, Cu ramurile din pădure și buruienile călcate,               De frumusețea ta vrăjiți, Noi stăm ca-n fața veșniciei, tăcută pastorală rece ! Tu vei rămâne în mijlocul durerilor ce vor mai fi, Atunci când vârsta cea de astăzi din viața asta s-o petrece. Și omenirii, ca prieten, vei spune tot ce poate ști : Că Adevărul e Frumosul, Frumosul Adevăr se cheamă, Atâta-i tot ce știți aicea, de alta nu mai țineți seamă.  

Iliada. Această operă povestește despre luptele purtate de grecii ahei pentru cucerirea cetății Troia. Din rândul acestora făcea parte eroul Ahile. Conflictul dintre ahei și troieni a durat zece ani. În cele din urmă, printr-un vicleșug, grecii au reușit să intre în cetatea Troia ascunși în interiorul unui cal uriaș din lemn. Astfel, troienii au fost înfrânți, iar cetatea lor a fost distrusă. „Iliada” este o epopee care stă la baza culturii occidentale, atât prin vechimea sa, cât și prin marea sa valoare literară. Este o operă compusă oral și transmisă pe această cale de-a lungul mai multor generații, iar prima sa variantă scrisă datează aproximativ din secolul al VIII-lea î.Hr. . Tradițional, „Iliada” este atribuită lui Homer (sau Homeros), poet epic și aed, care după spusele lui Herodot („părintele istoriei”), s-a născut în Ionia sau în insula Chios, cam în aceeași eră.  Tema epopeii o reprezintă războiul Troiei, în care se confruntă aheii veniți din Grecia cu troienii și aliații acestora, fiecare tabără fiind susținută de diverse divinități, cum ar fi Atena, Poseidon sau Apollo. După zece ani de război, soarta acestuia nu continuă prin numeroase lupte colective sau individuale care ilustreaza figuri ca Ajax, Hector sau Patrocle. În final, aheii înving grație victoriei lui Ahile care îl ucide pe conducătorul troian în luptă directă.   In palatul lui Jupiter-Zeus are loc o petrecere la care participa toti zeii, mai putin Discordia, zeita vrajbei. Aceasta se napusteste in timpul chefului in palat foarte furioasa. Jupiter o calmeaza si aceasta se hotareste sa plece, lasand in urma un mar de aur care trebuia daruit celei mai frumoase zeite. Jupiter nu se poate hotari intre zeita dragostei, Venus; zeita intelepciunii, Minerva, fiicele sale si sotia sa Junona,astfel decide ca cele trei pretendente sa aleaga un muritor care sa decida cine va pastra marul. Ahile întruchipează virtuțile eroului războinic. Spre deosebire de el, Hector detestă războiul și nu luptă pentru glorie, ci pentru a-și apăra cetatea; este iubitor de pace și de rațiune. Figurile celor doi eroi reies și din cuvintele pe care și le adresează înainte de luptă - procedeu des folosit de Homer pentru caracterizarea personajelor, cuvintele lui Ahile sunt mânioase și jignitoare, în timp ce Hector vorbește calm și măsurat. Poetul își caracterizează eroii și din câte un epitet frecvent legat de numele personajului respectiv, de exemplu "șoimanul Ahile". Personajele sunt prezentate în mișcare, dinamismul fiind amplificat de imagini auditive referitoare la zgomotul bătăliei sau la zornăitul înfricoșător al armelor unui erou, ca în cazul lui Diomede. La prezentarea sugestivă a unei situații contribuie și comparația, care la Homer este dezvoltată pe mai multe versuri. Alături de eroi intervin și zeii, conferind operei un caracter miraculos. Astfel, Atena îl apără pe Ahile de sulița lui Hector, iar Apolo îl ascunde pe fiul lui Priam într-o ceață deasă spre a-l feri de mânia Peleianului.   Venus il alege pe fiul lui Priam si al Hecubei, Alexandru-Paris, un arcas foarte chipes, caruia in schimbul deciziei sale ii promite inima Elenei, cea mai frumoasa zana. Paris o alege pe Venus ca cea mai frumioasa. Venus il duce pe paris la Elena, unde Cupidon le strapunge inimile cele doi cu sageata dragostei. Junona care urmarea sa se razbune pe Paris desface legatura dintre Elena si sotul ei Menelaos. Deoarece exista un vechi pact intre marii conducatori ai timpului, cum ca acestia il vor ucide pe cel care va indrazni sa o fure pe Elena de la sotul ei. Astfel viteji ca Achile, Ulise, Aiax, Idomeneu, Diomede, batranul Nestor, doctorul Mahaon si Agamemnon, in frunte cu fratele acestuia, Menelaos pornesc pe corabii spre distrugerea Troiei.  Mania lui Achile Dupa noua ani de lupta zidurile Troiei erau inca in picioare. Agamemnon reuseste sa o rapeasca pe fiica lui Hriseu, Hriseida. Hriseu ii cere ajutorul lui Apolo, care trimite sageti otravite raspandind ciuma printe ahei.Agamemnon se lasa convins de Achile sa o inapoieze pe Hriseida, dar in schimb el isi ia femeia lui Achile, Briseida, si niste averi. Achile manios, de faptul ca prietenii sai de lupta nu realizeaza ca fara el sunt foarte usor de invins, isi ia corabiile si pleaca de pe campul de lupta. Iar mama sa, zeita Tetis, il convinge pe Jupiter sa dea victoria troienilor, astfel Jupiter trece de partea Ilionului. Prevestitorii ahei spuneau ca in anul care tocmai incepuse, al zecelea de razboi, vor fi darmate zidurile Troiei, astfel, lupta devine tot mai intensa Paris si Menelaos se infrunta pentru frumoasa Elena. Paris este ranit. Lupta devine din ce in ce mai sangeroasa pe masura ce zeii se amesteca mai mult.  Andromaca si Hector Zeii parasesc campul de lupta din ordinul lui Jupiter. Lupta sporeste in intensitate si devine foarte crancena. Hector afla de mania Minervei si o roaga pe mama sa, Hecuba, sa mearga impreuna cu toate doamnele catatii sa ii daruiasca jertfe. Hector ajuns in palatul tatalui sau decide sa-si revada sotia. Andromaca incearca sa isi convinga sotul sau sa ramana acum langa familia lui, insa Hector se reintoarce pe campul de lupta impreuna cu fratele sau Paris.  Pe campul de lupta invingatorul era decis de conducatorii armatelor, care se infruntau erau Hector si Aiax. Jupiter opreste lupta celor doi si dupa cum ii fagaduise lui Achile da victoria de partea troianului. Astfel, Agamenon decide sa incerce sa se impace cu Achile prin intermdeiul pritenilor lor, dar Achile nu este de acord. Foc la corabii Lupta porneste din nou. Ulise si Diomede sunt scosi din batalie. Troienii se apropie de corabii. Hector darama cu o piatra de moara poarta zidului ce le imprejmuieste. Neptun sare in ajutorul aheilor a caror singura scapare erau corabiile, pe care ii imbarbateaza. Junona il adoarme pe Jupiter si il ajuta pe Neptun sa treaca in fruntea aheilor. Hector este ranit in lupta . Jupiter se trezeste si readuce lucrurile in favoarea troienilor, vindecandu-l pe Hector.  Troienii piereau din ce in ce mai multi,asa ca s-au retras spre portile cetatii.Vazand aceasta Zeus ii porunceste zeitei Iris sa-i spuna lui Hector sa intre in lupta cand va vedea ca Agamemnon e ranit.Deci,cand Agamemnon a fost ranit Hector a intrat in lupta,dar Diomedes si Ulise au respins atacul,dar apoi,Paris il raneste pa Diomedes,astfel ca cei doi au fost nevoiti sa paraseasca lupta.Patroche,ii cere lui Ahile, care urmarea lupta de pe puntea corabiei sale,sa-i dea voie sa intre in lupta. Lupta era tot mai apriga.Zidul si santul nu-i mai puteau apara pe greci.In toiul bataliei Zeus trimite un semn:un vultur si un sarpe.Sarpele musca din vultur si acesta arunca sarpele in mijlocul troienilor,dupa care dispare.Acesta era un semn ca troienii sa inceteze lupta,dar Hector n-a luat in seama semnul si a inaintat cu armata cucerind zidul, in timp ce grecii fugeau spre corabiile lor. Zeus nu credea ca vreun zeu va indrazni sa-i ajute pe greci, dar Poseidon luand infatisarea profetului Calhas le da acestora o mare putere.Astfel,grecii au raspuns cu mult curaj atacului troienilor. Nestor se duce la Agamemnon,pe care il intalneste impreuna cu Diomedes si Ulise,toti raniti.Agamemnon este gata sa lanseze corabiile la apa,dar Ulise il opreste temandu-se ca grecii vor inceta lupta.In acest timp Hera il convinge pe Hypnos,zeul somnului sa-l adoarma pe Zeus.Profitand, Poseidon ii ajuta pe greci cu si mai multa putere.Astfel,grecii inaintau iar troienii se retrageau. Cand Zeus se trezeste din somn si ii vede pe troini fugariti de greci se infurie si-l trimite pe Apollo sa-i redea puterile lui Hector.Cu Hector in frunte troienii au repornit atacul. Sperand sa schimbe soarta luptei Patrocle se duce in cortul lui Ahile si se imbraca cu armura acestuia.Troienii,crezand ca este chiar Ahile ,au inceput sa se retraga.Patrocle i-a fugarit pana la zidurile cetatii,dupa care Apollo il opreste spunandu-i ca nu el este sortit sa-i nimiceasca pe troieni,ci Ahile Hector se hotaraste sa se lupte cu Patrocle.Lupta a durat mult,dar cu ajutorul lui Apollo, Hector il invinge pe Patrocle. Inainte sa moara Patrocle ii spune ca soarta lui este sa fie ucis de Achile, dar Hector n-a crezut. Vazand trupul neinsufletit al lui Patrocle,regele Menelaos se repezi sa-l aduca in tabara,dar Hector luase deja armura lui Achile si pentru a recupera trupul s-a dat o adevarata batalie. Achile plange moartea prietenului sau,in timp ce Hector tot incerca sa-i recupereze trupul.Achile,desi nu mai avea armura se hotaraste sa intre in lupta,dar cand a aparut Atena l-a invaluit intr-o lumina stralucitoare de care troienii au prins frica si au fugit.In timp ce troienii se adunasera la sfat Achile si ceilalti prieteni pregateu trupul lui Patrocle pentru inmormantare. Impacarea lui Achile Zeita Thetis ii daruieste fiului sau,Achile alte arme facute de Hefaistos si astfel,acesta putea sa-si razbune prietenul. Primindu-si armele Achile cheama la o adunare pe toti grecii ,apoi se impaca cu Agamemnon,care ii dadu numeroase darurei imoreuna cu sclava Briseis.In timp ce grecii tineau un ospat in cinstea zeilor Achile il plangea pe Patrocle. Achile porneste la lupta hotarat sa-si razbune prietenul.  Batalia devine un macel din clipa in care se amesteca zeii. Achile urmareste doar sa-l razbune pe Patrocle, adica sa-l ucida pe Hector, care era protejat de Apolo. Si Hector, la randul lui, dorea sa-si razbune fratele, Polidor. Apolo il indeparteaza pe Hector de pe campul de lupta, din fata lui Achile, invaluindu-l intr-un nor de aur. Achile il urmareste pe troian, in lupta sa il ucide pe Licaon, fiu al lui Priam. Achile se indreapta furios catre Troia. Apolon il salveaza pe viteazul Agenor de la moarte. Cu ajutorul lui Apolon troienii se refugiaza in cetate. Hector ramane in fata portilor pentru a da piept lui Achile de unul singur.  Moartea lui Hector Achile il urmareste pe Hector in jurul cetatii. Troianul este inselat de zeita Minerva si, mai apoi, rapus de Achile, care nu ii respecta rugamintea de a-i inapoia trupul famaliei lui Priam. Achile leaga corpul lui Hector de caleasca sa si il tareste in jurul cetatii. Familia indurerata a troianului cere indurare de la Achile, sa le dea trupul eroului lor. Andromaca isi plange mahnita sotul.  Achile il inmormanteaza pe Patrocle. Apoi tareste corpul lui Hector legat de caleasca de doisprezece ori in jurul mormantului. Cu ajutorul lui Mercur, batranul Priam, ajunge la Achile unde a cazut in genunchi in fata lui  si l-a implorat sa-i dea trupul lui Hector,acesta s-a indurat.Achile l-a intrebat pe Priam de cate zile are nevoie pentru a-l inmormanta. Acesta,raspuzandu-i ca ii trebuiesc 10 zile si multumindu-i, pleaca spre Troia unde ii organizeaza lui Hector o inmormantare si un ospat cum nu s-a mai vazut. Multi troieni au plans si au fost indurerati din cauza mortii lui Hector.   Ultimele zile ale Troiei In ajutorul Troiei vin amazoanele conduse de Pentesilea, si viteazul Memnon, dar ambii sunt ucisi de ahei. Achile este ucis de Paris, care ii strapunge calcaiul cu o sageata otravita. Dupa o lupta grea aheii recupereaza corpul lui Achile. Paris este ranit de o sageata si fuge la zana Enone, in munti, pentru a-si alina durerea.  Dupa zece, ani razboiul continua dand jertfe nenumarate zeului Marte.