Literatura universală comentarii si rezumate

Ronald D. Laing biografie R.D. Laing, psihiatrul britanic care a spart psihoterapia tradițională și a căutat noi tratamente pentru schizofrenie bazat pe îngrijorarea pentru drepturile pacienților psihiatri, a murit brusc  în timpul vacanței în Franța. Avea 61 de ani. Dr. Laing sa prăbușit și a murit în timp ce juca tenis în St. Tropez, a spus fiica sa, Natascha Laing. Locuia în Londra. Dr. Laing - care a fost considerat, cel puțin, neortodox de mulți dintre colegii săi profesioniști - a crezut că un spital de psihiatrie nu avea niciun loc pentru a trata un schizofrenic. El a sugerat în continuare că nebunia ar putea fi o reacție sănătoasă la o lume nebună. Afirmația doctorului Laing era că psihiatrii nu știau prea multe despre nebunie. El a crezut că o mare parte din mizeria nemaiîntâlnită pe care a văzut-o la pacienții săi a fost cauzată de tratamentul psihiatric însuși și că nimeni nu a avut o metodă sigură de tratare a persoanelor grav afectate. Pauza de la tradiționalism Dr. Laing a fost autorul multor cărți și articole despre nebunie. Ultimul său articol, "Efectuarea unui psihiatru", publicat în 1985, a relatat primii 30 de ani de viață. El a vorbit despre copilăria, educația, formarea timpurie în psihiatrie și observații, și hotărârile care l-au determinat să se desprindă de psihiatria tradițională.   Prima sa carte, "Sinele împărțit", publicat în 1960, în care și-a lansat faima ca rebel. El a devenit ulterior liderul mișcării engleze "anti-psihiatrie", termen pe care el l-a inventat. Dr. Laing a provocat controverse între profesioniștii din domeniul sănătății mentale, declarând, printre altele, că procesele de gândire ale schizofrenicilor, reprezintă o mentalitate cuprinzătoare, chiar superioară. În timp, el a devenit dezamăgit de această abordare și de multe dintre noțiunile sale timpurii, cum ar fi "politica nebuniei", și a recunoscut că multe dintre propriile sale metode de tratare a schizofrenicilor au eșuat. "Nu încerc să mă justific sau să dovedesc că am dreptate", a scris dr. Laing în "Efectuarea unui psihiatru".  El a evitat să se apere împotriva acuzațiilor, pentru că la începutul carierei sale el a idealizat boala mintală și disperarea romantizată. El a spus că, mai târziu a ajuns să-și dea seama că societatea trebuie să facă ceva cu oamenii care sunt prea perturbatori. "Dacă un violonist dintr-o orchestră nu mai aude și nu-l aude și nu se va retrage și insistă să își ia locul și să se joace la toate repetițiile și concertele și să distrugă muzica, ce ați face ? ", a întrebat el. În încercarea de a răspunde la această întrebare, Dr. Laing a spus că a ajuns la conștiința că nu ar dori să fie tratat așa cum au fost tratați proprii pacienți. "Dar ce face cineva, când nu știm ce să facem?", a întrebat el. Unele dintre tratamentele care au fost folosite de doctorul Laing, au fost practici care în mare parte au fost înlocuite cu medicamente la sfârșitul anilor '50: convulsii induse de insulină și comă, lobotomie, șoc electro-convulsiv și utilizarea zgomotelor.  Totuși, el credea că întrebările de bază privind tratamentul, controlul și îngrijirea pacienților nu s-au schimbat prea mult. El a susținut că "groapa de șarpe" a descris încă abuzuri în unele spitale mintale moderne și a constatat că medicamentele nu au fost întotdeauna de ajutor pacienților. Și în 1985, împreună cu alți psihiatri, el a menționat că tratamentele electroșoc, sub formă modificată, au fost folosite din nou. În ciuda radicalismului său, viața timpurie și formarea lui erau convenționale. Ronald David Laing s-a născut la 7 octombrie 1927 în Glasgow, Scoția, unde a urmat o școală primară de stat și a absolvit Universitatea din Glasgow în 1951 ca medic. A lucrat ca psihiatru în armata britanică, a predat și a practicat timp de puțin timp la Glasgow, iar apoi la sfârșitul anilor 1950 a fost instruit ca psihanalist la Institutul Tavistock din Londra, centrul britanic al psihiatriei fredule ortodoxe.  În anii 1960 a început să iasă din acea ortodoxie, devenind un critic deschis al abordărilor tradiționale și începând să experimenteze cu utilizarea terapeutică a mescalinei și LSD. În Londra, a înființat o comunitate terapeutică, Kingsley Hall, unde pacienții, medicii și personalul trăiau și lucrau împreună democratic - fără ierarhie și fără distincții de rang sau de rol. Printre teoriile sale inițiale, pe care le-a explicat în "Sinele divizat" și o carte ulterioară, "Sinele și alții", a fost faptul că schizofrenia nu a fost, după cum sa crezut de mult, înrădăcinată în unele aberații genetice. Nici nu, a susținut el, fiind un produs al unui eveniment biochimic. El a simțit că a apărut atunci când un individ se găsea într-o situație emoțională, capabilă-ai-câștiga, cică-ți-pierzi ", de genul care poate apărea într-o familie. Găsind o astfel de situație intolerabilă, un băiat sau o fată scapă de această durere insuportabilă prin schizofrenie. Un om care a provocat ortodoxia medicală la fel de mult ca și el a fost întotdeauna să facă dușmani în instituție. Laing a susținut că vechiul sistem bazat pe Bedlam de încarcerare a persoanelor cu boli mintale și tratarea lor cu medicamente antipsihotice și tratamente cu șoc electric inumane au contribuit la stresul psihologic și emoțional al oamenilor și, prin urmare, face parte din această problemă. Cu convingerile sale în puterea de auto-vindecare, el a devenit o parte importantă a mișcării anti-azil, care a lucrat pentru modelul de îngrijire a comunității, care este norma de azi - un proces susținut inițial în 1962 de către ministrul de sănătate al lui Tory, Enoch Powell (din motive economice mai ales). Celelalte scrierile sale includ "Sanitate, nebunie și familie", "Motive și violență", "Percepția interpersonală: o teorie și o metodă   Dacă R D Laing, Thomas Szasz și David Cooper s-ar fi întâlnit în același timp cu cineva care susținea că e Iisus Hristos, Szasz ar fi spus pur și simplu că omul respectiv e un mincinos. David Cooper ar fi zis ”Și ce dacă?”. R D Laing ar fi deschis o sticlă de vin, s-ar fi îndreptat spre pian și ar fi sugerat să cânte și să se veselească, atât cât mai era încă vreme. (Adrian Laing) E imposibil să zici ce e anti-psihiatria fără să spui mai întâi ce e psihiatria. Este cea din urmă doar o ramură a medicinii, cea care se ocupă cu bolile minții, ale sufletului, ale eluzivului psyche pe care îl are încastrat în însuși cuvîntul care ar trebui s-o definească? Sau este mai degrabă un mecanism de control prin care societatea să-i poată marginaliza, exclude, încarcera pe aceia dintre membrii ei care se comportă ciudat, bizar, straniu, care aud voci, văd lucruri pe care alții nu le văd și care, prin comportamentul, gândurile și fanteziile lor sunt buni pentru a fi încarcerați și eventual tratați din belșug cu pastile, electroșocuri, comă insulinică și alte forme de tortură fizică sau psihică?(www.totb.ro)   articol tradus si adaptat thegurdian,independent.uk

    Crima si pedeapsa de Dovstoievski     Romanul Crima si pedeapsa (1866) a consacrat gloria literara a lui Dostoievski aparand pentru prima data in revista Russki Vestnik. Urmarit cu interes de contemporani si tradus in aproape toate limbile europene, romanul Crima si pedeapsa  a reprezentat si o prima inchegare literara mai completa a conceptiei sale filozofice.             Crima si pedeapsa este primul roman social-filozofic al lui Dostoievski care trateaza cu o foarte mare seriozitate psihologia crimei. Punctul de plecare al filozofiei lui Dostoievski este adversitatea fata de burghezie si sistemul capitalist. Astfel una dintre preocuparile tematice preponderente ale scriitorului este reliefarea suferintelor si a  mizeriei la care este condamnata majoritatea oamenilor.             Dostoievski aseaza ideea principala a romanului si anume crima in miezul controverselor epocii si realizeaza aceasta dezbatere in cadrul unei naratiuni beletristice, respectand in permanenta toate regulile constructiei epice. Autorul lasa in permanent impresia ca nu face decat sa relateze intamplarile petrecute in viata unui numar limitat de personaje si intr-o perioada de timp relativ scurta.             Firul principal al subiectului este motivarea crimei iar in continuare motivarea impulsurilor care-l conduc in cele din urma pe eroul principal sa-si recunoasca vina.             Crima si pedeapsa ilustreaza mobilitatea metodei dostoievskiene de lucru, sistemul de mutatii proprii creativitatii de acest tip. Situat la antipodul clasicismului nu numai prin sursele de inspiratie si rezultatul finit, ci si prin drumul strabatut de la obiect la continutul artistic, romancierul isi schimba permanent proiectele, pe tot parcursul realizarii lor. Unghiul sau de vedere este cu desavarsire lipsit de fixitate, si oricat de certe la inceputul elaborarii , intentiile sale sufera pana la sfarsit intotdeauna transformari esentiale. Romanul lui nu ni se infatiseaza de aceea ca monolit , sculptat intr-un unic si nefisurat bloc de marmura, ci ca o impletire de motive mozaicale contrastante si chiar contrdictorii. Crima si pedeapsa este dintre toate romanele lui Dostoievski cel mai « rotund » , cel mai «  construit ” , cel mai apropiat perfectiunii traditionale.             Actiunea romanului se desfasoara in anul 1865 , marcat de o grava criza financiara, si nu intamplator debuteaza povestea lui Raskolnikov sub semnul aceleiasi crize. Familia lui se afla in pragul mizeriei, el insusi trebuie sa isi intrerupa studiile din cauza starii materiale precare ; pentru a-si ajuta mama si fratele , Dunia vrea sa se vanda , intocmai ca prostituatele de rand. Ce putea fi mai firesc in Petersburgul mizeriei si al camatarilor decat uciderea si jefuirea unei camatarese ?!             Tema capitalului si a  pauperitatii isi ocupa pentru intaia oara locul sau central in literatura rusa, motivul banilor , intonat in Oameni sarmani si reluat in variatiuni continue in Adolescentul , devine un adevarat laitmotiv in Crima si pedeapsa. Familia Marmeladov este nucleul dezbaterii nemijlocit si ostentativ sociale intreprinse de Dostoievski in romanul sau. Vechea si permanenta  lui preocupare pentru umilitiii si obiditii soartei isi atinge adevaratul ei apogeu.             Roskolnikov este baiatul unei familii cu venituri foarte modeste ( mama sa e o vaduva cu o pensie infima) si care pentru a urma cursurile la Facultatea de drept a Universitatii din Petersburg, trebuie sa isi castige singur banii. El pierde lectiile si neputand plati taxele cuvenite este eliminat din universitate. Roskolnikov isi iubeste mama si sora si sufera crancen din cauza ca in loc sa le sustina, le obliga la sacrificii. Primirea unei scrisosri de la mama sa , perspectiva sacrificiului rusinos al surorii alimenteaza revolta tanarului si il intareste in hotararea sa mai veche de a-si omori camatareasa, hotarare pe care o abandonase in ajun, dupa vizita « de proba » la camatareasa. Roskolnikov vede prin crima sa o sansa pentru ai feri de mizerie si umilinta pe cei care ii sunt dragi.   Aceasta motivare il determina sa creada ca ar avea dreptul sa incalce normele morale obisnuite in folosul oamenilor. Aceasta gandire este influentata de discutia dintre stundentul si ofiterul din restaurant , discutie pe care Roskolnikov o aude si pe care o retine , deoarece ideea studentului coincide intr-un mod ciudat cu propriile sale framantari.             Romanul motiveaza crima prin mizerie, motivare amplificata si prin destinul familiei Marmeladov si prin alte tablouri de mizerie si suferinte la care asista Roskolnikov.               Ideea predestinarii este sugerata nu doar prin coincidenta intamplarilor, dar si prin existenta unor forte inexplicabile , care il dirijeaza pe Roskolnikov , il obliga sa treaca prin Semmaia cu toate ca drumul lui nu era pe acolo. In discutia cu Porfin Petrovici, la observatia acestuia ca «  ma rog » ce se va intampla daca oamenii obisnuiti vor incepe « sa taie la dreapta si la stanga », Roskolnikov raspunde ca din acest punct de vedere nu e justificata vreo ingrijorare , intrucat acesti oameni mici se sperie singuri de ceea ce au facut si se executa singuri « se pocaiesc in public – ceea ce este frumos si e o pilda inaltatoare ; intr-un cuvant, nu aveti nici un motiv sa va nelinistiti din pricina lor…Exista o anumita lege in aceasta privinta ».             Complexitatea relatiilor intre diferite personaje il determina pe cititor sa vada in soarta lui Roskolnikov in primul rand o tragedie determinata de nedreptatea sociala. Pe tot parcursul actiunii Roskolnikov, fiind un personaj complex manifesta o varietate de trairi sufletesti : compasiunea pentru Marmeladov si familia acestuia (fara de care nu putea sa aiba loc intalnirea cu Sonia, hotaratoare pentru destinul personajului), indignarea impotriva casatoriei Duniei cu Lujin, interesul pentru orice suferinta omeneasca ( intalnirea cu fetita beata etc.).             II aparuse ideea de a trece peste piedicile absurde pe care oamenii si le ridicasera in fata, de a-si verifica personalitatea de a incerca , de a indrazni . « N-am ucis casa o ajut pe mama, aste-s vorbe ! N-am ucis ca , obinand mijloace si putere, sa ajung binefacatorul omenirii ! Nu pentru asta !  Am ucis si atata tot ; am ucis pentru mine si in clipa aceea desigur, nu ma gandeam deloc daca am sa ajung binefacatorul omenirii sau am sa fiu toata viata un parazit social !…N-a fost banul motivul principal ca am ucis. Sonia , altceva m-a indemnat(..)atunci voiam sa stiu daca sunt si eu un paduche ca ceilalti sau sunt un om in toata puterea cuvantului. Daca voi putea sa trec peste unele piedici ? Daca voi cuteza sa ma aplec si sa ridic de jos puterea ? Daca sunt o faptura tremuratoare sau am dreptul… ». Piedica peste care se simte obligat sa treaca este viata aproapelui , fie el tata, iubit sau un necunoscut : inlaturandu-i , aparent motivat sau gratuit , aceste fiinte isi asuma prerogativele judecatorului suprem , se substituie – in viziunea dostoievskiana –lui Dumnezeu.             Asasinul se simte izolat , insingurat , incapabil de a-si iubi mama ori sora, de a dialoga cu semenii sai (cu exceptia Soniei care ii ramane fidela tot timpul). Este semnificativa intentia romancierului de a-si constrange eroul « sa-si zboare creierii » ca si gratierea lui ulterioara. In ceea ce-l priveste pe Raskolnikov, condamnarea lui a fost comutata in doar opt ani de munca silnica cu deportare, judecatorul-autor prevazand din timp disponibilitatile sale pentru « invierea lui Lazar ».             Suferinta este ideea etica centrala a lui Dostoievski . Omului ii e harazita suferinta, el trebuie sa se curete de pacat prin chinuri multe si grele. Lovitura de teatru de la capatul celei de a doua intalniri cu anchetatorul – neasteptata marturisire a falsului criminal , tocmai cand nervii lui Roskolnikov sunt pe cale de a ceda si arta psihologica a lui Porfiri Petrovici a reusit aproape sa-i infranga rezistenta- indeplineste in roman nu numai o functie arhitectonica , ci si una de continut , morala si filozofica. Ea amana deznodamantul fatal, pentru ca Dostoievki nu vrea ca Raskolnikov sa cada intr-o capcana, ci sa isi recunoasca el insusi , vinovatia, in numele unei anume « idei » - si de fapt apropie acest deznodamant in masura in care ilustreaza in ochii adevaratului ucigas aceasta idee. Daca oameni nevinovati se denunta , vor sa se descarce de pacatele lor suferind pentru a le altora , atunci cu atat mai mult se cuvine recunoscuta crima faptuita cu adevarat !             Raskolnikov din Crima si pedeapsa va incerca experienta supraomului : depasirea zidului moralei comune ; dar va suferi esecul : delictul se va intoarec impotriva lui din pricina acelei intime prezente a lui Dumnezeu in constiinta  vinovatului, care este remuscarea si in aceasi timp, mantuirea.             Pe de alta parte, personajele pozitive (ideale, in conceptia autorului) sunt zugravite mult mai palid. Razumihin si Dunia se comporta firesc , dar nu se intiparesc in memorie, sunt sterse. Razumihin ,desi se ingrijeste de Raskolnikov cat este bolnav si castiga prin naturaletea si sufletul sau bun admiratia mamei lui Raskolnikov cat si a Duniei , aflat impotriva socialistilor si pentru virtutile « solului » natal, este doar un : « baiat bun». Judecatorul de instructie Porfiri Petrovici e ingenios, bun psiholog (analiza psihologica a comportarii lui Raskolnikov inainte si dupa crima o face mai ales prin intermediul acestui personaj), dar si el e un om prea obisnuit , iar in roman are doar o functie nu si un rol. In ciuda prezentei sale relativ « sterse » in roman (pronunta cele mai putine cuvinte) , Sonia Marmeladova ramane unul din personajele celebre ale literaturii universale. Sonia desi face parte din categoria oamenilor umili , ea il determina pe Raskolnikov sa marturiseasca crima. Astfel ea reprezinta o intrupare a principiului smereniei, a frumusetii uname pe care sacrificiul o pastreaza in om , chiar daca soarta  il impinge in mocirla (Sonia fiind prostituata pentru a-si asigura existenta).             Crima si pedeapsa este romanul tulburarii sufletesti a lui Raskolnikov , care savarseste crima datorita mizeriei in care traieste incalcand regulile morale si fraternitatea umana. Trairile sufletesti intense a le personajului pot da dovada uneori de cinism acesta fiind chiar mandru de crima pe care socoteste ca a savarsit-o pentru o cauza nobila.     Crima si pedeapsa este povestea unei aventuri, a unui destin. Nu doar pentru ca Raskolnikov participa la douazeci si sapte din cele patruzeci de episoade ale romanului , sau pentru ca in cele doua saptamani, scurse de la prima vizita la batrana camatareasa pana la autodenuntare, el se afla permanent in centrul actiunii (care dureaza efectiv doar noua zile si jumatate), ci mai cu seama fiindca  toti ceilalti eroi ai cartii – sora si mama lui, Sonia si Razumihin, Lujin si Svidrigailov – sunt laturile, valentele , posibilitatile sale , tot atatea fatete ale unuia si aceluiasi caracter. Crima si pedeapsa este povestea unei idei, pe care o intruchipeaza , pro si contra , toate personajele cartii nu si Raskolnikov : ideea naturii lor superioare, infrangand obstacolele , a luptei cu stupidele prejudecati umaniste, a alesilor ce dispun in voie de inertul material uman , a conducatorilor cu drepturi nelimitate si subjugand pe temeiul unui plan calculat la rece milioane de sclavi, a fortei neinduratoare careia trebuie toti sa i se supuna fara sa cracneasca, ideea cesarismului, ideea napoleoneana, ideea supraomului !   Crima si pedeapsa  este si o antologica sociografie peterzburgheza, monografia orasului monoton si cenusiu, mohorat, mucegait, dospind de vicii, cu ulite intunecoase si piete murdare, cu birturi in care scandalurile se tin lant si camere de hotel in care s-au cuibarit plosnitele, cu umbre slabite de foame, innecate in alcoolism si prostitutie, cu podurile de pe care nenorocitii ajunsi la capatul puterilor se arunca in apa tulbure si rece a Nevei.   de citit și download cartea de aici Crima si pedeapsa  

Lebedele A fost odata ca niciodata, într-o seara îndepartata un rege si o regina care aveau unsprezece baieți și o fata pe care o chema Eliza. Însa regina, mama lor s-a prapadit într-o zi iar regele si-a gasit alta regina. Regina cea noua, era o femeie rea caruia nu-i placeau copii, de aceea a decis sa scape de ei cât mai curând posibil. Trebuie sa se știe ca regina aceasta avea puteri magice de vrajitoare și a decis sa le faca vraji copiilor. Ea le-a spus:  Sa va transformați în pasari și sa nu puteți vorbi. Și pe data cei unsprezece baieți s-au transformat în unsprezece lebede albe frumoase cum nu s-au mai vazut altele. Au dat ocol palatului de unsprezece ori și s-au înalțat la cer facându-se nevazuți. Mama vitrega l-a convins pe rege sa o trimita și pe Eliza undeva la țara, daca baieții au fugit de la casa parinteasca. Așa i-a spus ea regelui. Când fata a împlinit cincisprezece ani tatal ei a chemat-o la palat, dar regina i-a ieșit înainte și i-a dat pe fața cu vopsea neagra și regele fiind îngrozit de ceea ce vedea, a gonit-o de la palat. trista și suparata, Eliza a plecat acasa pe jos, luând-o printr-o padure. Dar obosita și suparata cum era, a adormit pe malul unui râu cu apa curata. Când s-a trezit, și-a facut baie în apa curata a râului și a pornit din nou spre casa. Pe drum a întâlnit o bătrânică pe care a întrebat-o daca nu cumva a vazut unsprezece prinți calare, dar batrânica i-a spus, ca unsprezece prinți nu a vazut, dar unsprezece lebede da. Și i-a aratat Elizei locul unde vazuse lebedele. Când s-a facut seara, Eliza a vazut unsprezece lebede cu coronițe pe cap aterizând pe malul lacului, iar când soarele a apus de tot, acestea s-au transformat în oameni. Uitându-se la ei cu atenție și-a dat seama ca sunt frații ei. Ce bucurie a fost pe ei, ce fericire le-a umplut sufletele !!! Nu mai știau ce sa spuna mai repede, ce sa povesteasca mai înainte. Din poveste în poveste, frații ei i-au spus ca locuiau dincolo de mare și aici veneau doar opt zile pe an și ca acum era timpul sa plece, și ea va merge cu ei. Au împletit un covor și acolo au pus-o pe Eliza, zburând pâna seara târziu pe insula lor. În noaptea aceea Eliza a visat-o pe zâna Morgan-le-fee care i-a spus : - Îți poți salva frații, țesându-le fiecaruia dintre ei câte o haina din urzica. Dar ai grija, pâna la terminarea lucrului n-ai voie sa vorbești cu nimeni, altfel vor ramâne lebede pe veci. Eliza i-a promis zânei ca va fi muta muta pâna ispravi de țesut camașile. S-a dus în locul pe care i l-a aratat zâna și a cules urzici, pe care le-a batut cu piatra. sa le inmoaie, apoi a facut fir subțire din ele și s-a apucat de croșetat. Prin preajma locului unde locuiau frații a trecut regele acelei țari, care a vazut-o, și pe data s-a îndragostit de ea, dar când a încercat sa-i vorbeasca, aceasta s-a uitat la el cu ochii în lacrimi, fara sa spuna o vorba. S-a decis sa o ia la palat și de nevasta. Dar cancelarul curții regale nu era de acord cu decizia regelui banuind-o pe Eliza de lucruri necurate. S-a hotarât s-o pândeasca. Într-o zi Elizei i s-au terminat urzicile și a trebuit sa faca rost de altele. În cimitirul regatului existau asemenea fel de urzici, așa ca, la lasarea întunericului a plecat furișându-se din palat. Cancelarul s-a luat dupa ea, a vazut unde se duce și s-a întors repede la palat, anunânțându-l pe rege. La întoarcere, regele o aștepta pe Eliza la intrarea în castel și pentru ca Eliza nu putea sa vorbeasca, și pentru ca nu temrinase de șesut camașile, acesta a condamnat-o la moarte. A fost aruncata în turnul condamnaților, iar a doua zi urma sa fie arsa pe rug, întocmai ca vrajitoarele. A doua zi, în drum spre locul unde trebuia sa moara, mulțimea s-a napustit asupra ei vrând sa-i rupa hainele și camașile fraților ei. Dar din senin au aparut unsprezece lebede, care s-au pus de jur împrejurul caruței unde era sora lor și mulțimea s-a dat înapoi strigând : Minune....regina nu e vinovata...e o adevarata minune! Eliza a aruncat cele unsprezece camași pe lebede care s-au transformat pe loc în unsprezece barbați și Eliza prinse a vorbi: - În sfârșit pot sa vorbesc, pot sa demonstrez ca sunt nevinovata! - Da sora noastra este nevinovata !- au declarat și frații ei, iar apoi i-au povestit regelui povestea vieții lor. Regele a plâns de fericire, auzind de nevinovația soției sale.  Și uite așa regele și regina au organizat o petrecere care a durat unsprezece zile și unsprezece nopți, și poate ca mai dureaza și astazi.                  

Blaise Pascal                 Dintre contemporanii lui Descartes, nici unul nu a arãtat un geniu natural mai bine decât Pascal. Reputaţia lui în matematicã constã mai mult în ceea ce ar fi putut face decât in ceea ce a fãcut efectiv, deoarece o lungã perioadã din viaţã  a considerat cã datoria lui este de a se con­centra asupra exerciţiilor religioase.   Blaise Pascal s-a nãscut pe 19 iunie 1623 în Clermont şi a murit la Paris în 19 august 1662. Tatãl lui, un judecãtor din Clermont, având la rândul sau un anumit renume în ştiinţã, s-a mutat în Paris în 1631, pentru a-şi continua propriile studii pe o parte, şi pentru a-şi educa unicul sãu fiu care dovedise deja abilitãţi excepţionale. Micul Blaise a fost ţinut acasã pentru nu se obosi prea mult şi din acelaşi motiv educaţia lui a fost mai întâi restrânsă la învãţarea limbilor strãine, neincluzând evident matematica. Acest program a simulat curiozitatea băiatului şi, într-o zi, la doisprezece ani, a întrebat ce este geometria.   Învãţãtorul lui i-a rãspuns cã este ştiinţa construirii figurilor exacte şi a determinãrii proporţiilor dintre diferite parţi ale lor. În curând  Pascal se apucã de studiat geometria, sacrificându-şi timpul de joacã şi în ciuda restricţiilor care îi erau impuse, şi  în câteva sãptãmâni descoperã singur multe proprietãţi ale figurilor. Cea mai importantã este aceea privitoare la suma unghiurilor unui triunghi care este egalã cu douã unghiuri drepte, res­pectiv 180 de grade. Se pare cã dovada consta simplu în împãturarea unghiurilor peste figurã astfel încât vârfurile lor sã se întâlneascã în centrul cercului înscris în triunghi.   O demonstraţie similarã se poate obţine prin împãturarea unghiurilor astfel încât ele sã se întâlneascã pe piciorul perpendicularei duse din vârful unghiului cel mai mare pe latura opusã. Impresionat de aceastã demonstraţie inteligenţã, tatãl sãu i-a dat o copie a cãrţii Elementele de Euclid, pe care Pascal o citeşte cu interes pânã  când o învaţã.   La vârsta de paisprezece ani este admis la întâlnirile sãptãmânale ţinute de Roberval, Mersenne, Mydorge şi de alţi matematicieni francezi. În final din aceste şedinţe se naşte Acade­mia Francezã. La vârsta de şaisprezece ani Pascal scrie un eseu despre conice, iar la optspre­zece ani construieşte prima maşinã aritmeticã, un calculator rudimentar, pe care o va îmbunătăţii peste opt ani. Scrisorile lui cãtre Fermat aratã cã aproximativ în aceastã perioadã se concentra asupra geometriei analitice şi fizicii. A repetat şi experimentele lui Toricelli. În 1650 la mijlocul carierei lui ştiinţifice, Pascal şi-a abandonat brusc idealurile lui în favoarea reli­giei, aşa cum zice în Pensées, "contempleazã mãreţia şi misterul omului".   În 1653 a trebuit sã administreze moşia tatãlui sãu. Acum a adoptat iarãşi vechile lui ocupaţii şi a fãcut câteva experimente asupra presiunii exercitate de lichide şi gaze. În aceeaşi perioadã a inventat triunghiul aritmetic, şi împreunã cu Fermat a creat calculul probabilitãţilor. Medita asupra cãsãtoriei când un accident l-a determinat iarãşi sã se concentreze asupra religiei. S-a mutat la Port Royal unde a trãit pânã în 1662.   Singura lucrare matematicã care o mai scrie o a fost un eseu despre cicloidã în 1685. Su­ferea de insomnie şi de o durere de dinţi când i-a venit idea şi spre surprinderea lui suferinţa   i-a trecut. Privind aceasta ca un semn divin a continuat problema, lucrând fãrã oprire opt zile, şi a terminat o lucrare relativ completã despre geometria cicloidei.   Prima lucrare asupra geometriei conicilor, scrisã în 1639, a fost publicată doar în 1779. Conica este o curbã planã rezultatã din intersecţia unui con circular cu un plan. Se pare cã a fost scrisã sub îndrumarea lui Desargues. Douã rezultate sunt deopotrivã importante şi interesante. Primul este o teoremã cunoscutã sub numele de Teorema lui Pascal : Dacã un hexagon poate fi înscris într-o conicã atunci punctele de intersecţie ale laturilor opuse vor fi colinieare (pe aceiaşi dreaptã). A doua care i se datoreazã în mare parte lui Desargues spune urmãtoarele: Dacã un patrulater poate fi înscris într-o conicã şi ducem o dreaptã care intersecteazã latu­rile în A, B ,C respectiv D, şi conica în P şi Q atunci:                                                   . Pascal şi-a îmbunãtãţit triunghiul aritmetic în 1653, dar nu existã nici o consemnare a me­todei lui pânã în 1665. Triunghiul este o figurã simplã (ca cele douã şi se poate continua la infinit). Fiecare linie este formatã din numere egale cu suma numerelor din stânga poziţiei de pe linia precedentã. De exemplu 20=1+3+6+10. Dacã aşezãm triunghiul altfel (ca în dreapta) este mai uşor sã vedem cã un numãr este egal cu suma celor douã numere de deasupra lui, respectiv suma dintre numãrul din stânga şi cel de deasupra în prima figurã. vârful triunghiului fiind 1. Cele douã reguli sunt echivalente.   Numerele unei linii se numesc numere figurate. Primele se numesc numere de ordinul întâi, cele din a doua linie numere de ordinul doi, cele din a treia linie numere de ordinul trei ş.a.m.d. Se poate uşor demonstra cã a m-lea numãr de pe al n-lea rând este:                                                                      . Triunghiul se obţine, în cazul primei figuri, trasând o diagonalã în jos din colţul dreapta sus. Numãrul pe fiecare diagonalã dau coeficienţii binomiali al unei dezvoltãri, sunt coeficienţii binomi­ali ai binomului lui Newton. De exemplu a cincia diagonalã 1,  4,  6,  4,  1 sunt coeficienţii binomi­ali ai dezvoltãrii (a+b)4 . Pascal  a folosit triunghiul pe de-o parte pentru diferite calcule proprii şi pe de altã parte pentru a calcula combinãri de m luate câte n pentru cate a găsit formula corectă:                                    .   Probabil ca matematician Pascal este cel mai bine cunoscut pentru corespondenţa lui cu Fermat din 1657 în care a stabilit principiile probabilitãţii. Totul a pornit de la o problemã propusã lui Pascal de un jucãtor numit Chavalier de Méré (Cavalerul Marii). La rândul sãu acesta i-a transmis-o lui Fermat. Problema era urmãtoarea: Doi jucãtori de valori egale vreau sã plece de la masã înainte de a termina o partida. Dacã se cunoaşte scorul (în puncte) şi numărul de punctelor pânã la care vroiau sã joace (adicã numãrul turelor dacã o turã câştigată înseamnã un punct)  se cere sã se afle în ce proporţie trebuie sã împartã miza. Fermat şi Pascal au dat acelaşi rãspuns dar demonstraţi diferite. Urmãtoarea este demonstraţia celui din urmã: Aceasta este metoda mea de a determina partea fiecãrui jucãtor când, de exemplu, doi ju­cãtori joacă pe trei ture şi fiecare au pus 32 de galbeni.   Sã zicem cã primul jucãtor a câştigat douã puncte, iar al doilea unul. Acum trebuie sã joace ultima turã pentru un punct. Dacã primul jucãtor ar câştiga ar lua toatã miza adicã 64 de galbeni, în timp ce dacã al doilea ar câştiga fiecare ar avea douã puncte şi ar trebui împărţită miza, adicã 32 de galbeni la fiecare. Aşadar dacã primul jucãtor ar câştiga 64 de galbeni i-ar aparţine, dacã nu ar lua 32 de galbeni. Atunci dacã cei doi jucãtori doresc sã se oprească aici primul ar zice: "Am asigurat un câştig de 32 de galbeni chiar dacã pierd tura urmãtoare, cât despre ceilalţi 32 poate îi voi câştiga eu poate tu, şansele sunt egale. Haide sã împãrţim cei 32 de galbeni rãmaşi egal iar eu voi lua şi pe cei 32 care îmi sunt asiguraţi." Primul jucãtor va avea 48 de galbeni iar al doilea 16.   Mai departe sã zicem cã primul jucãtor a obţinut douã puncte iar al doilea nici unul şi sunt pe cale şa mai joace o turã pentru un punct. Dacã primul jucãtor câştigă acest punct va câştiga şi jocul şi va lua 64 de galbeni, iar dacã al doilea câştigã atunci jucãtorii vor fi în situaţia analizatã anterior. Dar, dacã nu mai doresc sã joace, primul jucãtor ar zice: "Dacã mai obţin un punct câştig 64 de galbeni, dacã pierd tot primesc 48 (ca înainte). Dã-mi 48 de galbeni pe care îi am sigur şi restul de 16 îi împãrţim în douã egal cum şansele sunt egale." Aşadar primul jucãtor ia 56 de galbeni iar al doilea 8.   Şi în sfârşit primul jucãtor are un punct şi al doilea nici unul. Dacã mai joacã pentru un punct şi primul jucãtor ar câştiga s-ar afla în situaţia anterioarã în care el are dreptul la 56 de gal­beni, iar dacã al doilea ar câştiga fiecare ar avea un punct şi câştigul ar fi împãrţit. Dar dacã nu ar mai dori sã continue primul ar zice: "Da-mi 32 de galbeni pe care îi iau sigur, şi împarte restul din 56 respectiv 24 (deoarece am deja 32)  în douã." Atunci primul va avea 32+12=44 de galbeni şi în consecinţã, al doilea va avea  20 de galbeni.   Pascal continuã rezolvând probleme asemãnãtoare când jocul este câştigat de cine obţine m+n puncte. Rãspunsul este dat de triunghiul sau aritmetic. Soluţia problemei generalizate in care valoarea jucãtorilor este diferitã poate fi gãsitã în majoritatea cãrţilor de algebrã şi este în concordanţã cu răspunsul lui Pascal, deşi notaţiile pot fi diferite.   Pascal a folosit aceastã nouã teorie în al nouãlea capitol al cãrţii sale Pensées. El spune urmãtoarele: Dacã valoarea fericirii eterne este infinitã chiar dacã probabilitatea ca o viaţã reli­gioasã sã asigure fericirea eternã este micã, totuşi speranţa perspectivã, mãsuratã prin produsul celor douã, trebuie sã fie destul de mare pentru a merita să fi religios. Dacã se poate trage vreo concluzie  din afirmaţia aceasta este neclaritatea obţinutã când se aplicã formule matematice întrebărilor morale ale cãror date nu sunt de obicei în sfera ştiinţelor exacte, de aceea afirmaţia nu a fost apreciatã pozitiv.   Ultima lucrare matematicã a lui a fost Cicloida. in 1658. Cicloida este linia curbã trasatã de un punct de pe circumferinţa unui cerc care se roteşte fãrã alunecare pe o dreaptã. În 1630 Galileo a atras atenţia asupra acestei forme de altfel graţioase, şi sugerase ca arcele podurilor sã fie construite astfel. Patru ani mai târziu Roberval a aflat aria determinatã de cicloidã. Descartes nu a apreciat aceastã soluţie şi l-a provocat la aflarea tangentelor, aceeaşi provocare i-a fost tri­misã lui Fermat care a rezolvat-o numaidecât. Câteva întrebãri au fost puse de alţi matematicieni. Acestea se refereau la curbã şi la suprafaţa şi volumul determinate de cicloidã la rotirea în jurul axei, bazei şi tangentei. Acestea la un loc cu aflarea poziţiei centrului de greutate al corpurilor solide formate au fost rezolvate de Pascal în 1658.   Rezultatele au fost emise ca întrebãri spre rezolvare. Wallis reuşeşte sã rãspundã la toate cu excepţia celor legate de centrul de greutate. Soluţiile lui Pascal (afectate de metoda indivizibilitãţii) seamănă cu rezolvarea pe care ar da-o un matematician din zilele noastre cu ajutorul calculului cu integrale. El a obţinut (prin însumare) echivalentul integralelor lui sinф, sin2ф şi ф∙sinф, o limitã fiind 0 sau ½π. De asemenea a inves­tigat geometria spiralei lui Arhimede. Aceste studii, potrivit lui D'Alembert, formeazã o legãturã între geometria lui Arhimede şi calcului infinitezimal a lui Newton.       Pop Adrian X E     Bibliografie: A short Account of the History of Mathematics                    de W. W. Rouse Ball                                 a patra ediţie 1908                                 transcris de D.R. Wilkins                                 School of Mathematics, Trinity College, Dublin

Rene Descartes     Descartes Rene (1596-1650), filozof si savant francez, unul dintre intemeietorii filozofiei epocii moderne. Descartes a fost un exponent ideologic al burgheziei franceze in ascensiune; in filozofia lui si-au gasit expresia teoretica nevoile devenite actuale ale dezvoltarii stiintei moderne, care se nastea in lupta cu scolastica medievala. Totodata, conceptia despre lume a lui Descartes oglindeste insuficienta dezvoltare a burgheziei, tendinta ei de a ajunge la un compromis politic si ideologic cu nobilimea si cu biserica. Ca si F. Bacon, Descartes a subliniat insemnatatea practica a filozofiei, contributia ei la sporirea dominatiei omului asupra naturii. Trasatura dominanta a filozofiei lui Descartes o constituie conceptia dualista despre existenta a doua substante, independente una de alta: substanta materiala, cu atributul intinderii, si substanta spirituala, cu atributul gandirii. In filozofia sa, Descartes porneste de la indoiala metodica asupra tuturor cunostintelor, asupra datelor simturilor si chiar asupra existentei lumii si accepta ca unic fapt sigur, care trebuie sa constituie, dupa el, temeiul filozofiei si al stiintei, vestita teza: ,,Ma indoiesc, deci cuget; cuget, deci exist’’. Descartes are un caracter idealist, deoarece considera ca adevar fundamental, de la care trebuie sa porneasca intrega filozofie, existenta certa a gandirii si nu existenta realitatii obiective. Aceasta teza a influentat idealismul de mai tarziu. Indoiala sa a avut insa o semnificatie progresista, ascutisul ei fiind indreptat impotriva dogmatismului scolastic.   Descartes, a fost un reprezentat de seama  al rationalismului in filozofia moderna. Pentru el, criteriul adevarului se afla in ratiunea insasi, in evidenta notiunilor noastre. La baza metodei sale de cunoastere, el a pus deductia, care trebuie sa porneasca de la adevaruri clare si distincte, cunoscute nemijlocit de ratiune. Descartes a recunoscut totusi si valoarea cunoasterii experimentale.    Descartes a adus o contributie insemnata  la dezvoltarea matematicii, fizicii, biologiei si a altor stiinte. El a pus bazele geometriei analitice prin initierea metodei sistemelor de coordonate, numite ulterior carteziene, facand posibila aplicarea algebrei si analizei la studiul geometriei, ceea ce a constituit o adevarata revolutie in matematica. A introdus, printre primii, notiunea de marime variabila si aceea de functie, a descoperit legea refractiei luminii, a formulat legea conservarii cantitatii de miscare si a emis, primul, ideea de reflex in fiziologie, Fizica lui Descartes a avut un caracter materialist-mecanicist; el a explicat toate fenomenele naturii prin materia in miscare, aceasta din urma fiind conceputa numai ca deplasare in spatiu. Descartes a extins conceptia sa materialist-mecanicista si asupra vietii organice. Pentru el animalele sunt automate neinsufletite, omul singur fiind inzestrat cu suflet, existent independent de corp.           Prin latura materialista  a gandirii sale, ca si prin orientarea antiscolastica a rationalismului sau, Descartes a contribuit in mare masura la progresul stiintei si filozofiei.