Rodica Ojog Brașoveanu

Sa nu ne uitam la ceas de Rodica Ojog-Brasoveanu roman istoric  război şi intrigă 14     Iulie 1943. În faţa hotelului Athénée Palace parcă un automobil sidefiu Hispano-Suiza de două locuri. La volan se afla o femeie. Portarul înfiretat se precipită şi deschise portiera. Doi bărbaţi în haine uşoare de lustrin, care rezemau zidul coaforului Ionică, urmăreau plini de interes scena. — Hm! Frumuşel obiect. — Nici posesoarea n-arată rău… — Cam coaptă… — Amice, îmbătrâneşti. Când începi să cauţi doar sâni tari şi dinţi sănătoşi… Femeia înaltă, suplă, de o eleganţă sobră, pătrunse în hotel azvârlind din mers portarului: — Te ocupi dumneata de bagaje. Avea un glas particular, deosebit de grav, bine timbrat. Nu dădu nici o atenţie capetelor care se răsuciră în hol – înregistră în treacăt multe havane, coafuri cosmeticate, efluvii de Narcisse bleu şi Mury, uniforme germane – şi se îndreptă cu pas sigur spre recepţie. — Mă numesc Elvira Manu. Am reţinut un apartament. Directorul hotelului, ivit ca la comandă, se înclină plin de reverenţă. — Bine aţi venit, doamnă Manu. Suntem onoraţi de prezenţa dumneavoastră şi sper să vă simţiţi bine la noi. Aveţi apartamentul 29, la etajul I, cu privire la Calea Victoriei, aşa cum aţi solicitat . Elvira Manu îi aruncă o privire scurtă, expertă. Directorul se fâstâci uşor. Se simţea parcă dezbrăcat şi desculţ. Era un bărbat în jur de patruzeci de ani, extrem de spilcuit în costumul gris-levănţică, bine hrănit, cu un chip agreabil şi gesturi onctuoase. „Arată exact ceea ce este!“, califică mental Elvira Manu. — Dacă-mi permiteţi, vă voi conduce personal… — A, da… Perfect, mulţumesc. Se pare că hotelul e plin… — Ca totdeauna, indiferent de sezon. Avem multă… Era să spună nemţime, dar se cenzură automat. Nu ştia ce hram poartă femeia. — …multă clientelă străină. — Am băgat de seamă. Când coborâră din lift, boyul, un puşti de vreo cincisprezece ani în uniformă cărămizie cu nasturi aurii, ieşea din apartament. Elvira Manu îi strecură o bancnotă: — Aveţi un serviciu foarte prompt, domnule director. Îşi scoase mănuşile glacé, plimbându-şi ochii primprejur. Încăperile erau spaţioase, tapetate cu mătase Liberty vişinie şi argint. Mobila albă, Louis XIV, bine întreţinută, se detaşa graţioasă. Trandafiri albi şi roşii, în glastre de Bohemia, însufleţeau interiorul. — Da… e agreabil. — Acesta-i salonul, dincolo, desigur, dormitorul. Directorul se agita inutil, deschidea dulapuri, uşi, trase draperiile… — Aici, desluşi indicând un şir de butoane divers colorate fixate pe o placă de celuloid în perete, aveţi dispozitivul de apeluri: camerista, boyul, restaurantul, barul, recepţia. Personal, am plăcerea să vă stau oricând la dispoziţie… Îmi permiteţi să mă retrag. Elvira Manu şovăi câteva clipe. — Aşteptaţi… Cred că voi apela la dumneavoastră mai curând decât vă aşteptaţi… Directorul se înclină, emiţând preţios: — Servul dumneavoastră. Porunciţi! — Mda… Domnule… — Stănescu. Aristide Stănescu. Elvira Manu se aşeză într-un fotoliu şi scoase pachetul de ţigări din poşeta de crocodil. Directorul se apropie cu bricheta aprinsă. — Mulţumesc, luaţi loc, domnule Stănescu. Este vorba despre o chestiune absolut confidenţială. Sper că pot să am încredere în dumneavoastră. Stănescu se arătă vag ofuscat: — Toţi angajaţii acestui hotel, până la cel mai modest funcţionar, reprezentăm o casă de prestigiu. Discreţia şi satisfacerea impecabilă a dorinţelor onoratei noastre clientele reprezintă deviza înscrisă cu litere de aur pe blazonul nostru… — Da, da, nu mă îndoiesc. Deci, domnule Stănescu, fac apel la dumneavoastră într-o problemă relativ delicată. Mă aflu într-o vacanţă de două săptămâni şi vreau să mă distrez… — Vă stăm la dispoziţie… De-ajuns să vă cunoaştem preferinţele. De pildă, la barul Monte-Carlo dansează celebra Alexandra Danilova… Cunoaşteţi, desigur, baletul Djaghileff din Monte-Carlo… Sau poate preferaţi muzică de café‑concert… V-aş recomanda atunci să mergeţi la Continental, unde cântă Grigoraş Dinicu. Un jazz de calitate – Leon – vă poate oferi barul nostru. Muzică rusească, Vania Levcenko… Elvira Manu îl opri, ridicând portţigaretul de baga. Surâse uşor: — Destul! Nu m-aţi ascultat până la capăt, domnule Stănescu… — Mi-aţi spus că vreţi să vă distraţi… Dacă sunteţi cumva amatoare de clişee mai… exotice… Elvira Manu avu un gest „nu ne înţelegem“! — Domnule Stănescu, am spus că doresc să mă amuz. Sunt singură, vreau să zic acum, în vacanţă, iar pentru o femeie în această situaţie posibilităţile de divertisment sunt limitate. Am nevoie de ceea ce americanii ar numi un extra‑man. Un paj, să zicem, sau, şi mai clar, un tovarăş de vacanţă. Directorul rămase o clipă cu gura căscată. Lucra de la paisprezece ani în industria hotelieră, era obişnuit cu tot soiul de excentricităţi din partea clientelei, mai ales cea feminină, de la bătrâna doamnă din provincie cu pelerinuţă clopoţind de jeuri, până la demimondena arborând pe un singur deget mai multe carate şi nu putea fi luat uşor prin surprindere. Femeia aceasta însă îl uimea. Avea clasă, un aer inconfundabil care nu poate fi contrafăcut, de mare doamnă şi părea ciudat s-o auzi cerându-ţi, să vorbim pe şleau, să-i faci rost de un ibovnic. Instinctiv, o cuprinse într-o privire care evalua: siluetă fină, fuselată, picioare impecabile, o figură delicată. Părul blond platin strălucea lunar, într-o coafură savant neglijentă, toaleta din şantung gris-perle purta semnătura uneia dintre casele ilustre ale Parisului: Lanvin, Mollineux, poate Chanel… Anii patruzeci-patruzeci şi cinci se desluşeau vag în uşoara nesiguranţă a pielii din jurul ochilor negri cu privire pătrunzătoare, la poignet-ul mâinilor, unde osul începuse să se reliefeze, străpungând rotunjimile tinereţii. Elvira Manu îi sesiză privirea şi o interpretă exact. Râse uşor. Gura, deşi bine desenată, comparată cu botişoarele inimioară lansate şi impuse de Clara Bow sau Any Ondra, părea cam mare. Defectul nu era deloc dezagreabil, conferind chipului o senzualitate deosebită. De altfel, dantura puternică, bine îngrijită, o mobila admirabil. — Nu e ceea ce vă închipuiţi dumneavoastră, domnule Stănescu. Nu un amant vă cer… Directorul îşi înghiţi replica: „Da’ atunci ce naiba vrei, cucoană?“ — Desigur, înţeleg foarte bine… — N-aveţi deloc aerul, continuă să zâmbească femeia. Doresc efectiv un simplu însoţitor, o damă de companie cu pantaloni, un „chevalier servant“, pentru o perioadă de două săptămâni. Un bărbat care să mă întovărăşească la plimbare, la un spectacol, într-un local. Evident, cheltuielile mă privesc. Deci, ceea ce îi pretind eventualului partener este numai timpul pentru care va primi o remuneraţie corespunzătoare, fără nici un fel de obligaţii de… tandreţe. Acum aţi înţeles? — Perfect… Ce calităţi trebuie să întrunească persoana? Vârstă, fizic, studii, naţionalitate, limbi străine… „Al naibii să fiu“, îşi zise în gând Stănescu, „iau comanda ca un negustor de sclavi. Doar că n-am întrebat de numărul dinţilor… E plină lumea de smintiţi!“ — Mă mulţumesc cu orice bărbat între treizeci şi cincizeci de ani, care să nu arate ca un urangutan, să nu folosească scobitori la masă şi să nu fie prea imbecil. A! Să vorbească româna, franceza sau engleza. Directorul se înclină: — Prea bine, stimată doamnă. Veţi fi servită. Elvira Manu îl concedie cu o mişcare scurtă a capului. Se apropie de fereastră şi contemplă o vreme priveliştea. Calea Victoriei se aşternea până departe, în Piaţa Teatrului, caleidoscop de culori şi zgomote. Automobile, trăsuri, bastoane de bambus şi tocuri înalte, pălării de pai şi borsaline, ciorapi Kaiser sau GBL, jabouri împovărate de ani prinse într-o camee, rochii fluide de voile-Georgette. Expresia chipului Elvirei Manu se însenină. Un surâs uşor înflori gura mare, senzuală: — Bonnes vacances!     * * *   Stăpân absolut asupra barului, oficiind cu impresionantă şi studiată eleganţă, sugerând magia neagră ori măreţia de gestică a unui preot brahman, era domnul Basile. Avea o figură clasică de crupier şi un trup care înnobila orice haină. Zâmbea rar, se îmbrăca admirabil şi constituia din toate punctele de vedere o prezenţă desăvârşită. Un cunoscut regizor de film şi asiduu client al Athénée Palace‑ului afirma despre domnul Basile că se comportă de parcă s-ar afla în permanenţă în faţa unui aparat de filmat, fără să aibă aerul că o ştie. Spre deosebire de ceilalţi colegi de breaslă, de regulă limbuţi, joviali, duhovnici şi consilieri plini de răbdare ai muşteriilor, sac de anecdote şi ştiri de ultimă oră, domnul Basile era sobru, rezervat şi de o discreţie absolută. Nu se cunoştea nimic despre viaţa lui personală, nici măcar unde locuieşte; singurul informat, dată fiind o amiciţie ce data din copilărie, era directorul hotelului, Aristide Stănescu. Ca totdeauna, la ora douăsprezece, barul era plin. Domnul Basile îşi inventarie clienţii, împărţiţi pe categorii: permanenţii care se prezentau conştiincios ca la slujbă, absenţa presupunând întâmplări grave, frecvenţii – trei, patru apariţii pe săptămână – şi accidentalii. Prinţul Ştefan Duca făcea parte din prima categorie. Era un bătrân mărunt, cu un chip numai pliuri şi maniere de marchiz. Hainele, totdeauna jachetă şi pantalon reiat, indiferent de sezon, acuzau oboseala unor decenii, dar bacşişurile continuau să fie princiare. Comanda invariabilă: un cointreau şi o cafea. Barmanul, care întâmplător cunoştea gradul de pauperitate a bătrânului – locuia într-un demisol mizer, vecin cu o spălătoreasă şi un misit fără noroc –, îl considera cu compasiune, dar ştia că refuzul pourboire-ului l-ar fi jignit până în adâncul sufletului. Prinţului îi plăcea să stea singur la masă şi ivirea vreunui neavizat îi crea o stare de panică. Achita nota fără să-şi termine consumaţia şi pleca precipitat. În zilele când nu găsea o masă liberă, se retrăgea, neacceptând cele mai îmbietoare invitaţii. Se scuza cu desăvârşită politeţe şi trecea peste drum, la Corso. Îl refuza constant şi pe Ticu Stratulat, un bărbat de circa treizeci şi cinci de ani, cu întinse moşii în Oltenia şi una din vedetele localului. Colportor de cancanuri, totdeauna informat, cheltuia cu dezinvoltură şi nu se simţea în formă decât înconjurat de curte. La masa lui era pelerinaj de ziarişti, actriţe, tineri avocaţi, rentieri de toate vârstele, posesori de sinecuri confortabile, dar toţi, în primul rând, „băieţi dulci“. — Ce tot insişti, mon cher? îl întrebase Dinu Ionescu, un stagiar frumuşel de la Naţional. Nu vezi că ne snobează? — Tipu’ nu-i comun… Vreau să-i cunosc ideile. — Studiază-le pe ale mele. Te asigur că-s mai interesante. — All right! Am să mă ocup chiar după-masă de chestia asta… Un maior neamţ, din grupul celor rezemaţi de bar întoarse iute capul. Îşi înfipse ostentativ monoclul şi mâna în şold şi se uită cu aroganţă provocatoare la masa lui Stratulat. — Mai uşor, Ticule, şopti un ziarist mărunţel cu ochelari. Te devizajează neamţul… — Dacă insistă, îi arăt şi părţile rotunde… Ce-o fi în capul ăstora? Nu mai poate conversa Europa decât pe „O, Tannenbaum“? Încheie tare, ostentativ: Good luck, gentlemen… Barmanul se adresă oportun neamţului: — Domnule maior, aveţi un mesaj din partea domnişoarei Stela. A trecut azi-dimineaţă pe aici. Maiorul se răsuci pe călcâie cu un zâmbet larg şi întinse mâna după plic: — O, mulţumesc, mulţumesc. Este o veste plăcută…   Domnul Basile răsuflă uşurat. Nu erau indicate incidentele cu „prietenii“ nemţi. Din fericire, camarazii maiorului, un colonel din Luftwaffe şi doi căpitani din trupele de asalt SS cu capul de mort strălucind sinistru pe chipiele negre, discutau cu aprindere despre distinsa casă a doamnei Piţulea. Barmanul cunoştea stabilimentul. Se afla chiar în spatele Ateneului, pe Nicolae Golescu, nu avea pensionare, ci flotante, iar discreţia era absolută. Vizionările se făceau doar pe bază de fotografii, rendez-vous-urile celor interesaţi se aranjau prin telefon. La madame Piţulea nu se putea pătrunde decât în urma unor recomandări serioase, iar preţurile ar fi speriat salariul unui director de minister. Ochii barmanului alunecară peste câteva mese neinteresante – negustori bogaţi din provincie, agenţi imobiliari şi un grup de magistraţi, jouisseuri păstrând însă în glasuri şi gesturi discrete prestigiul togăi; aşteptau să se facă ora unu pentru a-şi muta sediul la Dragomir Niculescu unde, la prânz, apăreau „friandizele“: homari, caviar, creveţi de Rusia, foie-gras-ul. Privirea domnului Basile se opri la cele două mese din stânga barului. Pe Viforeanu, cel puţin aşa susţinea că-l cheamă, un ins subţire ca un ac, lustruit şi cu privire fixă, îl suspectase din prima clipă că este agent de siguranţă. Avea o eleganţă construită şi, deşi schimba costumele cu regularitate, îl simţeai „înduminecat“, nelaîndemână în straie care nu-i aparţineau. Intuiai că nu acesta este modul lui obişnuit de a se îmbrăca, se mişca încorsetat ca în haine de împrumut, nu avea acea nonşalanţă a individului care-şi comandă prin telefon la Londra o semiduzină de costume. „Ăsta“, gândea domnul Basile care, în monologurile interioare, se exprima cu mai puţină distincţie, „când vine la noi, îşi ia ţoalele din depozitul Siguranţei, semnând inventarul.“ Pe Viforeanu îl trăda în primul rând privirea scormonitoare, dură, mereu la pândă, inconfundabilă: de sticlete. În ultimele trei zile însă, curiozitatea domnului Basile era aţâţată de un personaj nou în fauna barului. Se numea Sundlo, era neamţ şi, deşi îmbrăcat în haine civile, toate amănuntele înfăţişării sale trădau militarul de carieră. Închinase o garsonieră în hotel şi petrecea în bar cam două ceasuri zilnic. În chip ciudat, evita compania nemţilor care mişunau în local, mulţumindu-se să contemple în linişte cele ce se petreceau în jurul lui. Femeile păreau să nu-l intereseze. Ochii îi alunecau cu indiferenţă asupra lor şi nici măcar Lulu Dragu, irezistibila steluţă în plină ascensiune de la Alhambra, nu izbutise să-i stârnească măcar o scânteie de entuziasm, deşi desfăşurase în faţa lui cel mai artistic şi de bună factură joc de gambe fine în ciorapi Elmett, etajate pe tocuri de cristal. Sundlo îşi răsucise capul cu indiferenţă. Nu ofensatoare, ci dând senzaţia că pur şi simplu nu observă ceea ce nu există. „Şi totuşi“, îşi zise domnul Basile, apreciindu-i cu ochi de profesionist aspectul viril, geometria nobil-bărbătească a chipului, „aici se petrece ceva bizar. Boche-ul nu-i deloc genul care să doarmă în paturi de o singură persoană şi nici pervers nu pare… Hm, rămâne de văzut…“ La masa lui Ticu Stratulat izbucniră din nou hohote de râs… — E formidabilă! Colosală! — Staţi un pic… Ticule, Ticule! Fii atent! Jurnalistul cu ochelari îl trăgea de mânecă… Fiţi atenţi, băieţi, să v-o spun pe ultima! Ştiţi decretul lui Hitler din martie? Cui nu-i place de caporal şi ciripeşte oarece, primeşte urgent un bilet fără retur pentru lagăr. — Asta zic şi eu noutate, făcu actorul Dinu Ionescu. — Ai răbdare, bre! Cică, după chestia asta, a apărut un anunţ în unul din Zeitungurile lor: „Pereche bine situată caută servitoare surdo-mută“!… Domnul Basile deschise aparatul de radio, dându-l aproape de maximum. Rumoarea, râsetele şi fumul de ţigări – mai ales trabucuri şi Lucky Strike – fură acoperite de glasul dulceag al lui Manuel Stroici făcând reclamă cremei de ghete Gladys: „…Ţi-ai făcut iar ghetele/Să te placă fetele./Şi ai plecat mândru prin sat/Iar după vânat…“ Basile prinse privirea lui Ticu Stratulat şi-i arătă din bărbie grupul nemţilor. Tânărul moşier ridică din umeri, „je m’en fiche!“, apoi se răzgândi brusc: — Băieţi, hai să ne evaporăm, c-aci suntem indezirabili. Mai nou, dacă Herr caporal dă ordin de guturai la Berlin, noi, dâmboviţenii, trebuie să ne îndopăm cu Bayer la Bucureşti. Notează-ţi chestia asta, Dobrine, şi bag-o la gazetă, să ştie tot românaşul! — Unde mergem? — Hai la Viticola! prefer cap de miel decât… de mort. Ce mă miră e că pălăriile, vreau să zic chipiele, nu sunt… pătrate. Se ciocniră la ieşire de directorul hotelului care, salutând cu reverenţă, se interesă mecanic: — Aşa de repede, coane Ticule? — Mon cher, localul matale a devenit infrecventabil. Restu‑ţi explică – arătă cu degetul gros spre Basile – amicul. Stănescu se apropie de bar: — Ce-i cu ăsta? Barmanul abia îşi mişcă buzele: — Face pe nebunul… — Vreau să-ţi vorbesc. Lasă-l pe Jean la bar zece minute şi vino în biroul meu.   Basile stătea pe colţul biroului de paltin. Un buchet bogat de gladiole înflorea explozie roz pe tapetul cenuşiu. Fluieră subţire: — Cum zici că arată tipesa? — Mare cucoană. Cam trecută, dar nescuturată. Dă bine în orice decor simandicos: hotel Negresco, Nisa, Ritz, Hilton, oriunde vrei să pui degetul pe hartă. — Prezintă-mă pe mine, râse Basile. Corespund din toate punctele de vedere. În plus, dansez şi tango. — Mie-mi spui? Ai studii temeinice la Pomul Verde. Râseră amândoi. Pomul Verde… O grădină de vară pe strada Bărăţiei, unde se ţineau baluri în fiecare duminică. Doar evocând-o, simţeau încă mirosul de mititei, floricele şi zahăr vanilat, de briantină, parfum ieftin şi subsuori neglijate, de cremă de ghete şi pudră nisipoasă, Carmen… Balul desfunda mahalalele din jur: Moşilor, Radu Vodă, Lipscani, Scaune, făcând concurenţă chermezelor lui Cucuzel, de la Lemn şi Fier, sau Dacia de pe Uliţa Franţeză. Aici dansau, până înspre ziuă, în rochiţe ieftine de bemberg şi organdină, „midinetele“ Bucureştiului, mici vânzătoare şi croitorese, ucenice, lucrătoare tinere. Inimile înfiorate de doruri nedesluşite băteau năvalnic, fetele îşi lipeau obrajii încinşi adesea de oftică de pieptul „cavalerilor“ înduminecaţi în ghete cu glanţ şi mănuşi de aţă: chelneri, frizeri, impiegaţi amărâţi, copişti, meseriaşi mărunţi… În zori, orchestra cânta marşul de plecare al lui Boulanger. Pe atunci puşti, amândoi copii de mahala, Stănescu şi Basile dădeau târcoale negustorilor. Pentru servicii de corvoadă, cupeţii îi omeneau cu câte o gogoaşă, un covrig, vreo acadea vopsită violent în roşu sau verde. Când muşteriii erau la dans, băieţii furau câte o duşcă din ţapii de bere sau sticlele cu limonada trezită. Demoazelele care cunoşteau ce va să zică manierele, îşi potoleau setea cu înghiţituri rare şi mici pentru a nu sili partenerul să comande încă o sticlă. Refuzau graţios orice tentativă în acest sens: „Nu se merită, pardon, mersi, să vă cheltuiţi…“ Destinul nu-i despărţise. La paisprezece ani, Aristide fu trimis de Stănescu-tatăl, cârciumar pricopsit, la „studii“, la Budapesta, unde un neam de-al nevestei ţinea hotel cu dever chiar pe insula Margareta. Basile, de fapt Vasile Sfetcu, debutase mai modest. Taică-său, birjar cu fief în Piaţa Teatrului, beţiv şi fără vocaţie ori convulsii paterne, îi dăduse drumul în lume de la zece ani. Începuse ca băiat de prăvălie şi trecuse prin toate mizeriile culiselor de restaurant. O ambiţie drăcească îi dăduse însă brânci. Se şcolise singur şi deprinsese curent trei limbi străine, fără profesor, învăţând dicţionarele pe dinafară. Manierele, modul de a se îmbrăca şi le însuşise studiind atent clientela elegantă a restaurantelor de elită, actorii distinşi ai timpului. Barrault, Raimu, Charles Boyer… De câte opt-zece ori văzuse filmele „Să visăm“, „Nevasta brutarului“, „Arsène Lupin, jocuri de noroc“… — Bun, făcu Basile, şi-acum spune-mi ce vrei! Mai repede, că mă aşteaptă ăla în bar… — Păi, dă-mi o idee. Pe cine naiba să-i prezint? — Pe Tito Schipa! — De Dinu Ionescu ce zici?… Actoraşul… A fost chiar azi la noi. E frumuşel, tinerel… — Îl ştiu, dă-l naibii! Nu e stilul cucoanei. Un mic peştişor… Basile îl privi lung: — Crezi că merită persoana să depui într-adevăr eforturi? Directorul hotelului replică hotărât: — Da. — Atunci se schimbă chestiunea. Lasă-mă să mă gândesc…   În holul hotelului, pe o canapea, colonelul Kurt von Sundlo trăgea rar dintr-o ţigară Viceroy pe care o ţinea, în mod cam afectat, între vârfurile degetelor mijlociu şi inelar. Avea expresia specială, absentă şi totuşi concentrată a unui individ indiferent la ce se întâmplă în împrejurul imediat, dar cu gândurile, întreaga făptură, îndreptate către ceva – eveniment, peisaj, persoană, pe care le vedea sau le cunoştea doar el. Privea maşinal bărbaţii şi femeile – mai rar perechi – care intrau în restaurant să-şi ia dejunul. Tot maşinal se uita la femeia care tocmai cobora din lift. Un licăr de interes i se aprinse în ochi. Elvira Manu, într-o rochie fluidă verde-mare, aruncă o privire indiferentă în jur, trăgându-şi mănuşile. Răspunse distrată salutului plin de curtoazie al lui Aristide Stănescu şi se îndreptă spre ieşirea din hotel. Silueta zveltă, unduioasă, fără lascivităţi, şi mersul atrăgeau atenţia. Nu imita paşii Hollywood-ului – un doi, un doi, piciorul stâng exact dinaintea celui drept, cel drept exact dinaintea celui stâng –, într-un mers strâns, realizând un balans insinuant al şoldurilor; călcătura era dreaptă, tinerească, sportivă. — Asta-i persoana, şopti Stănescu. Barmanul îşi frecă gânditor bărbia aspră. — Da… Văd… O femeie dificilă. — În ce sens? — Genul care te concediază fără o vorbă şi fără ca tu să ai habar cu ce naiba ai indispus-o. Fatale, mai ales gafele din faza iniţială. Stănescu îl cercetă ironic: — Vasilică, tată, ai devenit filosof. — Ceva mai mult. Mă îndoiesc că nen-tu Kant e în stare să deosebească un fund de muiere de un altul, aici e chestie de experiment şi statistică… Ne vedem mai târziu. Directorul hotelului dădu vag din cap, repezindu-se înaintea unui grup de turişti nemţi. Desfăşură un irezistibil recital de zâmbete festive, „ah, abia vă aşteptam!“, şi temeneli cu iz levantin. În sinea lui, se simţea iritat şi plin de dispreţ: „Uite şi la ţopârlanii ăştia cum intră în Athénée Palace! Pantaloni tirolezi, bocanci cu ţinte, rucsacuri. Evident, aparate foto şi binocluri. Ce dracu vor să binocleze de-aici? Kremlinul?“ Colonelul Kurt von Sundlo se ridică sprijinindu-se greu pe braţele fotoliului. O schimă de durere îi fulgeră obrazul. După câteva clipe de ezitare, părăsi hotelul. Portarul, în echer, îşi duse mâna la chipiul cu trese de aur. Rămase în aceeaşi poziţie, aşteptând să treacă şi prinţul Ştefan Duca. Chipul bătrânului de obicei uscat, mască în lemn, de nepătruns şi fără reacţii, părea însufleţit de o lumină neobişnuită, insesizabilă pentru ochiul superficial sau indiferent. Portarul, care-l cunoştea de la curse, traduse prompt: „Clar! A jucat plasat pe Rândunica şi a scos câteva mii de franci…“ Prinţul Duca urmări silueta lui von Sundlo care, depăşind hotelul Splendid, cobora acum pe Ştirbey Vodă. Zâmbind, o luă în partea opusă, spre Ateneu. „E bine, e bine…“     * * *   Madam Aneta, spălătoreasă, şi domnul Guţă, vecinii prinţului Ştefan Duca, se simţeau bine împreună şi, o dată, de două ori pe săptămână, îşi petreceau serile punând ţara la cale, comentând evenimentele zilei, întâmplările din bloc – la parter şi etaj stăteau boierii, ei, la demisol – sau făcând politică subţire. Don’ Guţă, fost aprod la Casaţie, acum misit de marfă calică, telal, comisionar, plasator la cinematografele mărginaşe, portar de noapte în hoteluri dubioase, curier sau ţuţăr, după necesităţi şi circumstanţe, se considera un bărbat cu experienţă, care n-a trecut prin viaţă cu capul între urechi şi tot astfel îl socotea şi madam Aneta. Invitaţiile erau formulate totdeauna la fel: — Te poftesc, don’ Guţă, la o ţuică şi o măslină. La o adică, viaţa, ca oul în mâna copilului, lumânărică în bătaia vântului. Misirul, om fin, umblat prin lume, dădea fuga până în colţ la băcănia lui Banciu. Se întorcea cât ai clipi cu câteva pacheţele de mezeluri mirosind îmbietor şi o cană cu bere. Madam Aneta îl mustra de fiece dată de complezenţă, „nu zău, don’ Guţă, prea eşti din cale afară!“, şi scotea farfurii şi pahare din bufetul cu geam de sticlă. Rafturile erau îmbrăcate frumos în hârtie roşie cu chenarul tăiat în colţuri. Don’ Guţă se simţea bine la spălătoreasă. Îi plăceau ordinea din odaie, patul feciorelnic de fier cu tăblii pictate, macat roşu şi suluri la capete, masa rotundă pe un singur picior şi baletistele firave din staniol şi foiţă creponată agăţate pe perdea. De fapt, misirul şi madam Aneta erau buni prieteni, în cel mai strict sens al cuvântului, şi poate că, dacă destinul ar fi fost ceva mai zornic, ar fi întocmit gospodărie fericită împreună. „Dar aşa, la anii mei“, spunea spălătoreasă fără regret, „nu te mai duce mintea la prostii şi ţi-e şi ruşine…“ În tinereţe fusese măritată cu un poştaş, dispărut în luptele de la Oituz şi, ulterior, deşi tânără, nu se mai simţise îmbiată să-şi lege viaţa de alt bărbat. „Am copil de înălţat, mi-am făcut rândul în lume…“ Copilul, un băiat crescut de o soră, la ţară, era un pretext. De fapt, încăpăţânarea Anetei de a rămâne singură ascundea un temperament placid, o lipsă de vocaţie, singulară în lumea ei, pentru viaţa în doi, o nevoie organică de independenţă de care nu era conştientă. Conversaţia dintre cei doi evolua totdeauna între aceiaşi parametri şi păstra o ordine de zi strictă. Coana Aneta dădea ultimele ştiri din bloc, sorbind destul de des din păhăruţul cu rachiu, ţuguindu-şi buzele de parcă i-ar fi fost teamă ca băutura să nu se reverse pe la colţurile gurii. Vorbea cu glas monoton despre Ilonka, servitoarea farmacistului Băjenaru de la unu, „puturoasă ca şi stăpână-sa, obraznică şi nesimţită, scoate un car de gunoi din casă şi nu dă o dată cu mătura prin curtea interioară, se întinde cu toţi golanii din cartier, mai deunăzi se gudura pe lângă Niţă… Cum, care Niţă?! Băiatul de împarte pâinea lui Gagel… Domnişoara Rădulescu, fată bătrână la fo cinzej’ dă ani, şi-a pus azi o pălărie roşie, aşa-i când îţi ia Dumnezeu minţile, Leonte, comis-voiajorul cu garsonieră la parter, a venit cu altă damă, patru într-o singură săptămână…“ Don’ Guţă decretă între două sughiţuri: — Ficatul, la un pardon, mă scuzi… Are bani, coană Aneto, are bani şi n-are treabă. — Poate… Da’ tot nu mă taie capul…, să umbli aşa, din muiere în muiere, să cheltui parale bune, te mai trezeşti şi cu vreo boală… — Dumneata, coană Aneto, eşti femeie onorabilă şi cunoşti la respect. Vezi, punctă aerul cu degetul arătător, totul e în viaţă să cunoşti la respect şi alt bună ziua primeşti. — Aşa e, încuviinţă compătimindu-se parcă spălătoreasa, dar în sinea ei extrem de încântată. Să cunoşti la respect!… După câteva ţuici şi o bărdacă de bere, uşor afumat, don’ Guţă o lua pe politică. Nu avusese în viaţa lui parte de auditoriu şi atenţia Anetei îl măgulea peste măsură. Sentinţele politice le emitea în formulă concentrată: — Neamţu-i tare, dom’le! Are maşinării! Păi te încontrezi dumneata om…? Că ce-i omu’? Carne şi piele! Te pui cu fieru’? Cu motoru’? Ai motor, ai câştigat războiu’! Să nu-mi spuie mie nimeni c-aşa şi pe dincolo, chestii din ăştia! — Că bine zici, don’ Guţă. Vorbeşti ca la gazetă. Misitul dădea cu dispreţ din mână şi mai trăgea un gât ţeapăn: — Nu te lua după gazete, coană Aneto, că mulţi au făcut-o şi rău le-a părut. Înşiră minciuni ca să scoaţă ediţie specială şi paraua cetăţeanului. — Aşa-i, don’ Guţă, chiar aşa! Ne ia paralele. Când subiectele erau epuizate, madam Aneta şi don’ Guţă ajungeau inevitabil la prinţul Ştefan Duca. Fostul aprod îşi plesnea teatral fruntea şi se apleca peste masă. Din gesturi şi ton se simţea că discuţia îi face plăcere nespusă. — Acuma, nu ca să mă laud, dar zic că am fost şi eu un ce la viaţa mea. Păi dacă eram un prostovan de la ţară, un mototol, un d-ăla cu nasu-n buric, pardon de vorbă proastă, păi mă ţineau dumnealor două’ş cinci de ani la Casaţie? — Ce să mai ocolim, don’ Guţă, râdea cu gâdileli coana Aneta, încredinţată că misitul a supt la mă-sa minte, nu lapte, nu-s mulţi ca dumneatale… — Ei bine, asemenea ins nu mi s-a mai întâmplat! Şi iar enumera, a suta oară, ridicând câte un deget: slujbă n-are, leafă n-are, pensie, nu!, copii, căţel, purcel să zici la o adică că-l ajută un oarecine, nexam! Cu ce plăteşte ăsta chiria, madam Aneto, din ce-şi ia tutun, unde rostuieşte bani de birt? — De, don’ Guţă, fiecare le ştie pe-ale lui. — C-a fost boier se cunoaşte, dar unde e moşiile, băncile, rentele? — Ceva o fi având el acolo, nu-l plânge dumneata. Uite, chiar azi a venit un băiat de la Dragomir Niculescu încărcat de pachete scumpe: lichioruri, brânzeturi, icre, un curcan la tavă şi ce-o mai fi fost, că nu puteam să vămuiesc coşul. De unde stătea aplecat peste masă, don’ Guţă, turtit de senzaţie, se răsturnă hopa Mitică pe spate. — Ei, nu mă-nnebuni! — Dacă zic! Ba îi mai scapă şi ăluia bacşiş vreo câţiva poli. — Ţî, ţî, ţi! Eu ştii ce cred, madam Aneto? Îţi spui acum un gând de-al meu mai vechi… Urechile Anetei se lăbărţară de curiozitate. Misitul scăzu glasul: — Eu zic că Duca ăsta e fracmazon! Femeia îşi duse palma la gură speriată. De fapt tonul misterios o înspăimântase, termenul nu-i spunea nimic. — Ce-i aia, don’ Guţă? — Adică nişte inşi care nu-i ştie nimeni, dar care au o putere straşnică. Trag iţe, taie şi împart peste capul regilor, al miniştrilor. — Adică… Şi peste capul lui Antonescu? Don’ Guţă făcu cu ochiu’ „eşti naivă, cucoană, stai să-ţi explice tetea…“ — Nu te supăra, madam Aneto, dar nu cunoşti la politică. Cu Antonescu nu le merge. — Păi de ce? Răspunsul misitului explodă triumfal: — Fincă şi Antonescu e fracmazon! Spălătoreasa îşi duse mâna la falcă. Misitul se interesă prevenitor: — Tot sărăcia aia de măsea? — Aoleu, don’ Guţă, mi-aminteşti şi dumneata, numa’ ce-o uitasem. Mă mir şi eu de câte sunt în lumea asta… Da’ femei… or fi şi femei d-alea, cum le ziseşi, fracmazoane? Fostul aprod, derutat, îşi săltă sprâncenele spre rădăcina părului nisipiu, de bărbat blond a cărui încărunţire se oprise undeva, la mijloc, cu ani în urmă. — Este, de ce să nu fie? La o adică, şi femeia tot făptură a lu’ Dumnezeu… — Atunci să ştii că asta care-l căuta ieri spre seară îi una d-a lor. — Cine? Cum? Nu-mi ziseşi nimic… — Când, păcatele, că şi dumneata venişi după miezul nopţii, iar mie-mi trecea os prin os de oboseală. Şi, p-ormă, ce mare lucru? A picat o cocoşeaţă, aşa, ca la vreo treij’ patruj’ de ani, îmbrăcată la lux şi m-a întrebat de domnul Duca, că la ce oră îl poate găsi. „Ce oră, doamnă, îi zic, că dumnealui trăieşte de capul lui. Poa’ să nu scoată nasul afară şi trei zile şi tot pe atâtea să-i rămână patul nedesfăcut. Mai încearcă şi dumneata, după cum ţi-o fi norocul”. Mi-a lăsat o scrisoare pentru el, uite-o colo, pe blidar, că moşul nu s-a arătat de ieri. Ochii misitului se aprinseră de o curiozitate lacomă. În fond, era un om cumsecade, incapabil de ticăloşii şi chiar în diversele lui întreprinderi, cele mai multe dubioase, era de o corectitudine absolută în limitele uzanţelor care acţionau într-o tagmă sau alta. Suferea însă de indiscreţia, de curiozitatea, de slăbiciunea ancestrală pentru senzaţie a mahalagiului predestinat să-şi consume întreaga existenţă între fruntariile banalului. Încercă să-şi ispitească vecina: — O fi vreun răvăşel de dragoste! A? Ce zici, madam Aneto? — Da’ ştiu că eşti comic, don’ Guţă! Amor la prăbuşitul ăla! Când umblă, îi zăngăne oasele sub ţoale. — Ehei! Am mai văzut eu şi alte situaţii… Zău, mult aş da să-mi arunc doar un ochi… aşa, un ochi mititel… Pe coana Aneta o pufni râsul. „Nu, că-i nostim, don’ Guţă! Auzi, idee! Ochi mititel… Se simţea însă şi ea cu chef şi pusă pe năzbâtii. La o urmă, de ce nu? Ce mare brânză, o scrisorică?“ Se ridică greoaie, numai piept şi şezut, dezmorţindu-şi picioarele umflate. Don’ Guţă luă scrisoarea tremurând de nerăbdare. Cuţitul cu lamă ca un brici – singurul din gospodărie care tăia ca lumea, ca în toate casele de femei singure – îl strecură cu uşurinţă printre buzele încleiate ale plicului. Degetele butucănoase ale misitului extraseră o hârtie albă. Descifră fără ochelari câteva cuvinte scrise citeţ, cu cerneală violet: „K.S. camera 89. Atenţie, verişoara.“ Cei doi se priviră nedumeriţi. — Ce-s chestiile ăştia? Coana Aneta săltă din umeri şi apucă paharul. — E! Fran-fran-macaronerii de-ale lor… dă-i păcatelor! Hai să ne-mpăcăm, don’ Guţă! Clopotul unui tramvai de noapte însoţi  

Intalnire la Elysee de Rodica Ojog-Brasoveanu 1     — La ordinele dumneavoastră, domnule colonel. — Nu sunt colonel, sunt maistrul Theodor Mihăilescu, fotograf pe Strada Umbrei[1]. Mi-am pierdut identitatea aşa cum ţi-o pierzi şi dumneata acum, aici, începând chiar din momentul acesta. Tenez-vous-le pour dit, căpitane! — Am înţeles. — Stai jos. Ai în spate un fotoliu. Curând o să te obişnuieşti cu întunericul. În oglinda fixată pe tăblia şifonierului, căpitanul îi distingea vag silueta. Subţire, elegantă, acuzând o nepăsare distinsă. Ani de zile înainte de război, un Bucureşti întreg îl văzuse în aceeaşi atitudine la Capşa sau Confiseria din Pasajul Villacros. Un domn de vârsta mijlocie, cu alură de dandy şi privire indiferentă, sorbindu-şi marghilomanul într‑un nor de trabuc Flor-Fina. Seara putea fi întâlnit la Teatrul Liric şi cel mai des la turf. Căpitanul surâse. Nu existau zece inşi în toată ţara care să cunoască adevărată carte de vizită a costumelor croite la Worth sau să-şi închipuie că melonul gris-perle se plimba pe capul cel mai original al Serviciului de Informaţiuni Român. Tropot de cizme răsună în stradă. — Patrulele, mârâi colonelul. Invadaseră oraşul, le puteai întâlni la aproape fiecare sută de metri, în aceeaşi formaţie: doi poliţişti nemţi, însoţiţi de un gardist român, acesta din urmă fără armă. Băştinaşii nu prezentau încredere. — Să ne grăbim, propuse colonelul. Nu mai e mult până la ora 8. — Se poate circula până la 10. — Au modificat oră. Ordinul a apărut azi-dimineaţă, în Bukarester Tageblatt[2] şi în Lumina. Porcul de Verzea e autorul. Demonstraţii de devotament, înţelegi… Uite despre ce e vorba, mon cher. Urmează să pleci într-o misiune extrem de delicată în Moldova. — Mai delicată mi se pare a dumneavoastră, surâse căpitanul. Premiul oferit de Hentsch pe capul colonelului Roman e afişat pe toate gardurile. — Zece mii de lei. Un fleac, dragul meu! Teutonii nu-şi dezmint avariţia, şi asta după ce au pus mâna pe şapte milioane lei aur. — Şapte milioane?! — Cifra e eminamente exactă. Acelaşi amic Verzea le-a făcut cadoul împreuna cu o sumă de secrete ale apărării noastre. Iată ce se cheamă să fii postaş cu vocaţie de trădător. Căpitanul râse încetişor. „Poştaşul“ era directorul general al Poştelor şi telecomunicaţiilor. Graţie postului, interceptase şi copiase corespondenţa dintre şefii militari, iar în timpul retragerii întârziase măsurile de evacuare a personalului şi materialului telegrafopoştal. — O captură frumoasă pentru boşi, nu? Mă roade totuşi meschinăria sumei! Mi se părea că merit ceva mai mult decât zece mii. Milady m-a ţinut cinşpe mii, în 1910! Caraghios să valorezi mai puţin decât o iapă, chiar dacă e pur sânge… Vezi, dragul meu, suntem totdeauna înclinaţi să ne supraevaluăm… Da, mulţumesc. Reteză capătul trabucului şi se aplecă în faţă. La flacăra brichetei, căpitanul îi zări câteva secunde chipul cu linii nobile, uşor încărunţit la tâmple. — Să ne întoarcem la misiunea dumitale din Moldova. După cum ştii, pregătim împreuna cu ruşii marea ofensivă de vară. De chestiune se ocupa intens Averescu, Razu, Grigorescu. În fine, nu intru în detalii. Sarcina noastră este să prevenim şi să contracarăm orice acţiune de trădare. Miza e mult prea importantă, pregătirile colosale, nu ne putem îngădui nici o imprudenţă. Vânzarea lui Sturdza, Crăiniceanu şi Wachmann a constituit o catastrofă. Aliaţii sunt contrariaţi, gogomănie evident – unul, doi sau trei ofiţeri nu înseamnă o oştire – moralul armatei e serios afectat. Nu vom supravieţui unui al doilea dezastru. — N-am să înţeleg niciodată raţiunea pentru care a dezertat Sturdza. Ţin minte, l-am văzut la o paradă de 10 Mai… M-a impresionat teribil… — Impresiona pe toată lumea. Gândesc că suntem prea buimăciţi de evenimente pentru a le considera corect. De vină-i poate educaţia prusacă, şcoala militară absolvită la ei, mitul despre invincibilitatea şi inegalabilul armatei germane. Poate – smintit şi grandoman – îşi închipuie că Wilhelm, recunoscător, o să-l ungă guvernator al României devenite protectorat prusac. Pe el sau pe „postaş“, în funcţie de valoarea serviciilor. N-ar fi singurul care să împărtăşească aberaţiile nemţofililor visând la o Moldo-Valahie colonie germană. Un cretin scria deunăzi în Lumina: „În genunchi ar trebui să-l rugăm pe împăratul Wilhelm să primească coroana României. Greutatea mare este că el nu vrea…“ Râse sardonic: ăla cretin, ăilalţi bandiţi! — Credeţi… Căpitanul îşi caută cuvintele: Credeţi că şi la Turtucaia a fost trădare? — Nu, deşi unii o susţin. Catastrofa din Dobrogea se datorează exclusiv lipsei de inspiraţie. Zaioncicovski şi Basarabescu intra în istorie că aşi, câştigători de Derby în materie de incompetenţă. Fii sigur, viitorimea îi va consacra ca atare. O pendulă mica franţuzească, abia desluşită pe peretele îmbrăcat în mătase Liberty, fredona un fragment dintr-o arie de Lully. — 7:30! exclamă colonelul. Deja! În zece minute, cel mai târziu, trebuie să ne despărţim. Rămâne stabilit! Mâine pleci în Moldova la N., sediul Statului-Major al Diviziei 8 infanterie, Armata de operaţiuni. Vedeta meleagului e generalul Dimitrie Dabija. Cam sec, cam fără humor, dar ceea ce numesc capşiştii noştri un monsieur care întâmplător ţine pe umeri un cap. Îi vei supraveghea anturajul, pe el însuşi, aerul pe care-l respiră. Suntem pozitiv informaţi că Sturdza şi-a lăsat succesor. Ceea ce a ratat el însuşi – o acţiune de sabotaj pe frontul de luptă – urmează să fie realizat de acoliţii lui. În ultima vreme, acest triste individu se epuizează în apeluri către ofiţeri şi soldaţi pentru ca împreuna cu prizonierii din spatele frontului român să se ralieze forţelor germane. — Am citit manifestul adresat ostaşilor din tranşee… — O oroare! exclamă colonelul. Se ridică. Un bărbat mai degrabă scund pe care, în ciuda mantalei din postav grosolan, vopsite în cafeniu, îl simţeai elastic, puternic, numai nerv şi fibră, cu reflexe minunate. Cândva, la o proba de sânge rece dată la Castelul Negru din Scoţia, fusese singurul care nici măcar nu clipise când explodase o mină în spatele lui. O mână măsluita, dar Roman n-avea de unde s-o ştie. Englezii, deprinşi cu performanţele, nu-şi camuflaseră surpriză: All right, mister Roman, n-aţi ieşit prea rău. Împunse cu degetul macferlanul căpitanului şi rosti pe gânduri: — Există mai mulţi agenţi ai lui Hentsch strecuraţi pe lângă şefii Statelor-Majore ale armatelor de operaţiuni. Mi-aş da mâna dreaptă să-i pot depista. Înţelegi? Căpitanul nu-şi putu stăpâni tulburarea. Şopti răguşit: — Înţeleg, domnule col… Mihăilescu. — E bine, dragul meu… E bine. S-ar putea, dacă-i detectezi, să te alegi cu o statuie… Deşi nu ştiu cu ce te-ar încălzi, mon ami! Important, am socotit totdeauna, e să te simţi tu bine. Tu cu tine însuţi. A sosit timpul să ne luăm rămas-bun. Aici în mapă ai toate documentele necesare. Noua dumitale identitate, împuternicirea semnată de Ferdinand pe lângă Dabija… În principiu, eşti bine acoperit. Ai lipsit mult din ţară, nu te cunoaşte nimeni. Şansa face ca întreg anturajul apropiat lui Dabija să fie compus din oameni noi. După trădarea lui Sturdza, era şi firesc. Nu te vei distinge deci în mod special, ca proaspăt sosit. — Cum voi lua legătura cu dumneavoastră? — Cu mine după război, bătrâne, dacă Providenţa e generoasă. Rămân aici, pe baricade, să duelez cu colonelul Hentsch. Contactul îl vom păstra printr-un agent, o persoană foarte bine, care a fost informat de sosirea dumitale şi te va căuta. Acest domn – Mareş – o să te pună la curent cu atmosfera din oraş dar mai ales de la Statul-Major, îţi va face introducerile de rigoare. Prietene, nu-mi rămâne decât să-ţi urez noroc. Colat cu prudenţa, dă rezultate miraculoase. Apăsase în mod ciudat asupra cuvintelor, aproape le silabisise şi căpitanul îşi aţinti privirea încercând să-i descifreze figura. — Prudenţă, natural… Am sentimentul însă că vă gândiţi la ceva anume… — Hentsch e un inamic redutabil. Pun rămăşag că agentul lui adulmeca deja meleagul, supraveghindu-i pe eventualii şi prezumtivii trădători – ticăloşia teme netrebnicia – ferindu-i de posibile gafe sau de intervenţiile nedorite ale Serviciului de Informaţiuni. În speţă, dumneata. Natural, acestea sunt simple supoziţii… Ai o misiune complicată, căpitane! Trebuie să-ţi descoperi adversarul, plus şacalii cu epoleţi de ofiţeri români şi în acelaşi timp să rămâi perfect camuflat. Orice imprudenţă te costă capul. Colonelul Nicolaj[3] şi-a dresat bine învăţăceii. E un amănunt de care ar fi bine să ţii seama. Zvârli trabucul în soba stinsă şi-i întinse mâna. La revedere, căpitane. Ne vedem după război, la Élysée. O să ai câte ceva să-mi povesteşti. Masa mea e lângă pupitrul casieriţei. D’ailleurs, elle n’est pas mal… Mda… Ai vreo întrebare? — Nu mi-aţi spus numele casieriţei. — Ai dreptate, dragule… Uit totdeauna esenţialul: domnişoara Juliette.         * * *   Părăsind locuinţa conspirativă din Strada Clemenţei[4], colonelul Roman reteză Piaţa Universităţii şi, după o scurtă ezitare, se îndrepta spre Calea Victoriei. În ciuda vuitului aspru, nu ridicase gulerul mantalei, căciula nu depăşea tivul urechilor. De câteva luni, nemţii deveniseră suspicioşi până la isterie, trecătorii erau opriţi şi legitimaţi la tot pasul, descinderile în plină noapte, de fapt la orice oră din zi, nu conteneau. „Boşii, îşi zise Roman, pe care-i ştiam lipsiţi de fantezie, de când colecţionează suspecţi, par inepuizabili…“ Orice le stârnea bănuiala: o pălărie trasa pe frunte, ochelarii negri ai orbului care cerşea în Piaţa Teatrului, rezemat de zidurile magazinului Élite sau Doré, coşurile anemice ale gospodinelor, un mers prea grăbit, sau dimpotrivă pasul leneş, de promenadă, al bucureşteanului care flana înainte de război între Capşa şi atelierul fotografic al lui Korn din capătul Podului. Nu erau scutite de percheziţii grosolane nici carele mortuare. Un zâmbet aluneca pe figura unghiulară a colonelului. Isprava cupeţului craiovean făcuse ocolul Bucureştilor, stârnind o undă de veselie şi în cugetele cele mai mâhnite. Era o foamete cumplită în iarna sumbrului 1917. Raţia de pâine – jumătate grâu, jumătate mălai – ajunsese la 180 de grame pe zi, carnea 240 grame pe săptămână, se pedepsea aspru fabricarea săpunului, iar ouăle, untul, zahărul ajunseseră dulci amintiri. De câteva luni, MVR[5] interzisese „importul“ alimentelor din provincie spre Capitală, instituind un control foarte strict. „Magnifică ideea olteanului!“ Roman se opri lângă un felinar, ferind flacăra chibritului. „Da, da, absolut remarcabilă.“ Îmbătase doi porci cu ţuica şi-i culcase în dric, lângă coşciugul ocupat de locatar. Din nefericire, unul din dobitoace se trezise înainte de vreme şi începuse să guiţe. Familia îndoliată, preotul, întreaga asistenţă o luase la goană, cuprinsă de spaimă… O pagină ruptă din Gazeta Bucureştilor, gonită de vânt, i se agăţă de poalele mantalei. Roman se descotorosi, călcând-o sub ghete. O imprudenţă, fără îndoială, agenţii Militärverwältungs-polizei[6] mişunau, se dovedeau mai înverşunaţi decât gardiştii obişnuiţi. Doi bătrâni îl cercetară uluiţi. Lăsară capetele în jos iuţind pasul. „Inseparabilii“, râse colonelul. Îi cunoştea, îi cunoştea un Bucureşti. În cincizeci de ani de când se căsătoriseră, nu fuseseră văzuţi decât împreună. La plimbare, în vizită, la şosea, la birtul lui Dobrică, pe Rahovei, unde decavaţi, luau un dejun modest. „Chiar! Ce-or mânca nenorociţii acum?…“ Singurul regal pe care şi-l îngăduiau în vremuri normale erau spectacolele lui Novelli şi Armagnacul bătrânului, înainte de prânz… Armagnac… Cognac des Ducs, Martell, Cointreau, ba chiar şi absynthul verde adânc, ca veninul, verde mineral şi răcoritor adus în păhăruţe înguste cu pereţi drepţi… Colonelul Roman îşi trecu limba peste buzele arse de ger şi privi reflex ferestrele luminate de la Capşa. Înăuntru, la mesele de mahon cu plăci de marmură – o marmură stinsă, tandră la pipăit, îşi aminti colonelul – acum murdară, plesnită, acoperită cu ziare, chefuiau ofiţeri din armata de ocupaţie. „Hm, aliaţii bulgari!… Ca şi cum nu ne ajungeau doar sălbaticii cu coif ai lui Wilhelm. Te salut, nenorocire, atunci când vii singură!… Trebuia să încărunţesc ca să-i pricep pe franţuji…“ Capete grosolane cu obrajii dogoriţi de băutură răcneau cântece deşuchiate răsturnând pe gât bărdace. Peste priveliştea sinistră, lustra, vechea lustră a cafenelei Capşa încă intactă, îşi revărsa cu ironie sumbră cascada de diamanticale. „Uite cine ne-a adus civilizaţia!“ scrâşni Roman. Civilizaţia milenară a ocupantului generos, transplantată pe meleagurile valahe. Un val de ură îi năpădi întreaga fiinţă. Halal civilizaţie! Asasinase sufletul oraşului, îi arsese în pojar năprasnic pitorescul, veselia străzii, învăluise în linţoliu cernit case, grădini, chipul soarelui, al oamenilor. Pieriseră ca alungate de blestem trăsurile falnice şi velocipedele, tramvaiele electrice, motociclurile şi automobilele Pipe şi Fiat de 25HP, muriseră florile din coşurile ţigăncilor. Pentru câţiva lei îţi umpleau braţele cu grădină de liliac, roze sau crizanteme Turner. Ochioasele se aflau pretutindeni: ciorchine, în Piaţa Teatrului, la Luvru pe Sărindar, căutând umbră sub copertinele lui Dortheimer, coaforul, în gangul lui Mandi, fotograful Curţii Regale… Seara, trandafiri galbeni înfloriţi pe gardinile florentinelor de dantelă sau la butonierele vestoanelor din mătase brută, nuanţa Isabelle, îmbălsămau Calea Victoriei. Fluvii de Azureea, Cuir de Russie, Floramyte, Trèfle Incarnat şi Coeur de Jeanette, şi Violette de Peleş, şi Mon Idéal aninau trene de arome frumoaselor îmbrăcate la Luvru, Micul Parizian şi Au bon Goût… Tineri dandy, cu mustaţa suliţă, le însoţeau, păstrând un pas în urmă. În lumina fanarelor, a firmelor, a devanturilor şi a localurilor de petrecere – Bucureştii păreau incendiaţi de focurile bengale ale unui neîntrerupt carnaval – străluceau taftalele coucher de soleil, pălăriile înalte din mătase şi ghetele de lac cu elastic ale domnilor. Riviere de briliante, solitari, inele iţite din mitenele dantelate scăpărau licurici, la Djabourov, poli de aur cu efigia lui Carol I, icusari, mahmudele şi napoleoni austrieci luceau cald între Gallé-uri elegante, Daum-uri, vase de Vez şi Copenhaga… Amuţiseră şi gramofoanele din stabilimentul de muzică al lui Jean Feder. În fiecare seară, un minavet instalat în vitrină oferea trecătorilor de pe Calea Victoriei melodii celebre de pe discurile nu mai puţin celebrilor Adelina Patti, Tamagno, Caruso, Melba, Battistini, Kurz… Colonelul Roman îşi înnodă strâns fularul. Viscolul se înăsprise, fulgii iscaţi dintr-o dată îi înfigeau ace în obraji. De când turcii ridicaseră de la Palatul Regal tunurile capturate în 1877 de către armatele române, piaţa părea pustie, amputată. Confiscaseră si balmuzurile de la statuia lui Mihai Viteazul. Pesemne socoteau că restituirea forţată a trofeelor călăraşilor şi dorobanţilor spăla dezonoarea otomană de la Plevna… La intrarea Hotelului Athénée Palace, două santinele ţepene, în poziţie de drepţi, scrutau seara fără să clipească. „Cretinii se cred statui, parole! Aşa i-a învăţat papa Bismarck! Cap pătrat sub cască de fier. Ca şi cum dacă ai lua pe loc repaus, n-ai putea apăsa la fel de repede pe trăgaci…“ Roman ridică ochii spre ferestrele puternic luminate. Aici îşi instalase Mackensen Marele Cartier, Ober-Kommando Mackensen. Tot aici, într-un apartament de la etajul întâi, colonelul Hentsch, şeful Biroului de informaţii al Marelui Cartier german, veghea la „civilizarea“ României: „Ăsta n-are cap pătrat, nu, nu, au contraire, în schimb îi zumzăie sub melon tot felul de idei. Teutonii, stăpâni ai întregii Europe, iar el Şahinşah, Negus, Kediv sau cine ştie ce altă drăcie, în competiţie cu smintiţii autohtoni… Străbunii din Pomerania aveau aspiraţii mai modeste. Bunicu-său s-a mulţumit cu Ordinul Sfântului Ion din Ierusalim, un unchi mare din partea maică-sii cu Vulturul Roşu clasa a II-a…“ Colonelul Roman îşi luă rămas-bun de la geamurile luminate şi intră grăbit în Strada Umbrei. Pe zidul cenuşiu al unei clădiri din spatele Bisericii Albe, cu ornamentele de ghips cariate, atârna un anunţ modest scris de mână: „Theodor Mihăilescu – atelier fotoartistic. Amateur portrait şi Princess portrait“. Dedesubt, clănţănea necăjită de vânt firma unui chirurg dentist, diplomat al Facultăţii din Odesa, „specialist în lucrări operative şi technice în aur, platină şi cauciuc. Se mai execută întărirea dinţilor care se mişcă şi regularea dinţilor“. Deschise uşa cu carouri de sticlă şi arabescuri din fier forjat, aruncă încă o privire zidurilor albe ale hotelului. Un zâmbet răutăcios îi strâmba colţurile gurii: — Între noi doi, domnule Hentsch!     * * *   Într-un salon de la etajul întâi al Hotelului Athénée Palace, unde de doi ani se instalase Marele Cartier al Grupului de armate Mackensen, trei domni în haine de seară şi cu paharele în mână discutau aprins. Siluetele elegante înveşmântate la fel, în jachetă, pantaloni întinşi de sous‑pieds-uri şi cravate negre înalte, se desluşeau perfect pe pereţii îmbrăcaţi în tapet cu dungi, argint şi Vert Nil. Lângă soba de porţelan, pe o causeusă, stătea picior peste picior colonelul Hentsch, cercetând gânditor tavanul pictat: un cer azuriu pe care pluteau nori, nimfe şi flori. Era un bărbat în puterea vârstei, voinic fără a fi gras, agil. Figura pătrată făcea o impresie bizară. Emana inteligenţă, blândeţe şi aroganţă, şi în ciuda gurii lacome, pofticioase, multă stăpânire de sine. Buchetul îngrijora, era dintre oamenii – îşi spunea domnul Quintescu rezemat de consola susţinută de doi putti – dinaintea cărora instinctiv îţi cenzurezi fiecare cuvânt. Îl vedea poate a zecea oară şi mereu încerca aceeaşi senzaţie: „Nimic nu se asortează în persoana individului. Ochii de cadână pe faţa de ţăran bavarez care se îndoapă cu chifteluţe de cartofi, bărbia brutală şi vocea de soprană à la Selma, graţia elastică altoită pe un trup de urangutan…“ Simţi privirea aţintită a celui de al treilea personaj şi se foi nelaîndemână, schimbându-şi vag poziţia. „Un bărbat tânăr, despre care n-ai putea afirma nimic special…“ Cel puţin asta era părerea domnului Quintescu. Un observator fin ar fi zăbovit poate asupra privirii. Avea un licăr particular, ironie discretă – ochii zâmbeau continuu fără să i se mişte un singur muşchi al feţei – generată de un cert sentiment de superioritate, dar şi acela bine camuflat: „Ştiu tot despre voi, şi în general mult mai multe decât ştiţi voi, în vreme ce voi ştiţi foarte puţine despre mine… Atât cât vreau eu să ştiţi…“ Colonelul Hentsch îşi dezlipi în sfârşit ochii de nimfele rubensiene răstignite pe antablamentele adânci şi privi fundul paharului gol. Păru nedumerit, îl învârti câteva clipe între degete, în aşteptare parcă, şi-l puse în sfârşit pe marginea birouaşului Henri II sculptat cu lei şi măşti de satir. Domnul Quintescu strâmbă imperceptibil buzele şi ciocul negru, lucios, bine îngrijit, zvâcni ca o pendulă. „Dacă-şi închipuie c-o să i-l umplu eu, se înşală amarnic. Nu-s valet.“ Era agitat, îşi stăpânea greu mişcările şi, fire irascibilă, nervoasă, nu suporta discuţiile care lâncezesc, cu pauze mari între replici. Îşi umplu paharul cu o mână nesigură din pricina febrilităţii, vărsând zdravăn pe de lături. Trecuseră pe puţin cinci minute de când în încăpere se pronunţase ultimul cuvânt. Izbucni: — Ce facem, domnilor? Ne contemplăm? Pe dumnealui l‑am fotografiat, pe dumneata te cunosc, colonele… Hentsch surâse: — Crezi? — Parcă n-ar fi război, parcă n-ar fi situaţia îndeajuns de gravă! Ce aşteptaţi? Să intre ruşii în Bucureşti? Să vă facă Tommy toate zeppelinele ferfeniţă? Se fălea Kaiserul că va „trimite jandarmeria din Berlin să aresteze minuscula armată engleză“. Ei, uite că nu-i aşa! — Probabil n-a avut timp, surâse la fel de calm Hentsch. Domnul Quintescu rânji: — Era la vânătoare, bineînţeles. Dumnezeule, ça vous fiche le cafard! Colonelul îi îndreptă o privire îngăduitoare. În ciuda defectelor – pripit, lipsit de simţul proporţiilor şi al măsurii – era inteligent, energic şi întreprinzător, sincer devotat germanilor. Cu totul altceva decât domnul Marghiloman, un oportunist pasionat al turfului şi al recepţiilor somptuoase. Victoria nemţilor i-ar fi adus şefia Partidului Conservator după care tânjea şi de aceea pariase pe calul german. În rest, totul îi era indiferent, nu ştia să pronunţe în limba „boşilor“ nici măcar auf wiedersehen. Un amănunt în fond lipsit de importanţă. Dintre toţi anglofilii înverşunaţi, şi se aflau mulţi, prea mulţi în cercurile înalte din colţul ăsta de Balcani, doar Take Ionescu şi Jean Duca vorbeau engleza. — Ăia pregătesc o ofensivă formidabilă! Ceva nemaivăzut şi nemaiauzit în istorie, domnilor! Românii şi ruşii aici, dincolo… — Ştiu, domnule Quintescu, acesta este motivul pentru care ne-am întâlnit astă-seară, de aceea l-am invitat pe dumnealui. Tânărul zâmbi înclinând uşor capul. Hentsch continuă: — Se pregăteşte într-adevăr o ofensivă de mare amploare pe care o vom sabota prin toate mijloacele, şi în toate direcţiile: muniţii, echipament, hrană vor deveni inutilizabile sau vor lipsi cu desăvârşire, vom demobiliza ostaşii, îi vom cumpăra pe ofiţeri, îi vom sili la trădare. Avem peste tot oameni puternici, capabili să o facă… Un singur sector-cheie ridică probleme, cel al generalului Dabija. Misiunea dumneavoastră, domnule Porta, vizează deci Statul-Major al Diviziei 8 infanterie. Avem şi acolo un prieten dar nu este suficient căci toate forţele Serviciului de Informaţiuni Român – preciză cu dispreţ: mă rog, ceea ce a rămas din acest serviciu – se vor concentra în acel perimetru. — A rămas Roman şi-i de-ajuns, mormăi Quintescu. Hentsch se ridică de pe causeusă, traversă încăperea şi se opri lângă fereastră, cu mâinile la spate. — Tocmai pentru că am multă stimă pentru colonelul Roman, socot că sectorul Dabija, fiind vulnerabil în urma dezertării lui Sturdza, trebuie, în ceea ce ne priveşte, excelent acoperit. Sarcina dumitale, domnule Porta, este să-l găseşti pe agentul lui Roman, să-l împiedici să acţioneze, să-l lichidezi. Deranjat de o umbră care-l talonează permanent, prietenul nostru s-ar afla în imposibilitatea de a înfăptui dezideratele supreme ale Reichului: slăbirea potenţialului armatei inamice, informaţii cât mai exacte asupra planurilor ofensivei de vară. — Mi se pare cât se poate de limpede, colonele. Domnul Quintescu tresări. Până acum vorbiseră în franceză, habar n-avea că tinerelul ăsta mut, cu ochi de viezure, ştie româneşte. — Un sfat, domnule Porta. Una din greşelile cele mai grave, fatale, comise de vestiţi conducători de oşti a fost subaprecierea adversarului. Porta dădu din cap, cu mişcarea lui caracteristică. — Înţeleg. Un colonel Roman va trimite în preajma lui Dabija un element pe măsura şcolii sale, nu un blanc-bec. — Exact. Surâse nostalgic: Am auzit de Roman încă de pe când era elev la Castelul Negru din Scoţia. Un agent dublu ne-a pomenit prima oară despre el în biroul colonelului Nicolaj. Nu ascund – îmi sunteţi prieteni – că am încercat să-l cumpărăm. — Şi? întrebă Porta. — Ne-a râs în nas! Cu hohote! — Ça, par exemple! exclamă domnul Quintescu. Marele Frederic parcă pretindea că orice individ are preţul lui. Probabil nu i-aţi oferit destul. Hentsch îşi mută privirea catifelie asupra lui Quintescu. Rosti fără nuanţe: — Dumitale nu ţi-am oferit nimic. — Pardon, mon cher! Eu sunt boier, nu vătaf! Iar ceea ce fac nu-i cu simbrie! Am susţinut totdeauna că unica şansă de izbăvire a acestei ţări este o politică inteligentă care să rimeze cu cea a Germaniei. Oricine gândeşte altfel e complet inconştient. A-i ajuta pe ruşi să învingă înseamnă să le faci cadou Bosforul şi Dardanelele. Adică să ne strangulăm cu propriile noastre mâini, să ne punem singuri juvăţul de gât! Aminteşte-ţi de testamentul lui Petru cel Mare… Hentsch îl cercetă cu ochi inexpresivi, gândindu-se la altceva. De altfel ştia că nu minte. Quintescu era sincer, dar în dezacord cu aspiraţiile şi mentalitatea compatrioţilor săi şi, în consecinţă, detestat. Trimisese doi fii pe front şi cu toate acestea năzuia, mai mult complota, ca oştirea română să fie înfrântă, crezând cu fanatism că doar astfel „ţara va scăpa de la pieire“. Colonelul îl aşteptă să-şi încheie tirada, uitându-se din nou în fundul paharului. De fapt, nu-l lăsa nici o secundă din mână. Plin sau gol. — Domnule Quintescu, am ţinut mult să asişti la întrevederea cu domnul Porta. Unul din fiii dumitale, cel mai mic – informaţia este de ultimă oră – a fost detaşat la Statul‑Major al lui Dabija. — Adevărat? — Pozitiv. Crezi că ne-ar putea fi de vreun folos? Quintescu scutură violent capul. — Niciodată! Sunt mâhnit pentru cauza care m-a adus în barca dumneavoastră, mă bucur însă ca membru al clanului. Suntem poate opaci, nu anvizajăm totdeauna corect viitorul, dar rămânem fermi şi cinstiţi cu convingerile noastre. Pentru Pavel, fiu-meu, Brătianu şi Take Ionescu sunt bronzuri care şi-au găsit deja locul în Panteon. Hentsch îşi trecu degetele peste bărbia de buldog. Declară repede, puţin prea repede: — A da… Perfect… De fapt, n-are nici o importanţă… Domnule Porta, celelalte amănunte le-am pus la punct. Sunteţi liber. Dacă… Un ciocănit în uşă îi smulse cuvintele de pe buze. Un feldwebel îşi pocni strident călcâiele şi-i întinse un plic sigilat. Colonelul desfăcu sigiliul cu un cuţitaş de aur, fără să-l fărâme. Citi şi un zâmbet subţire îi întinse gura. — Domnul colonel Roman… Amicul meu, colonelul Roman, ţine cu tot dinadinsul să mă supere. — Adică? — A intrat în legătură cu lucrătorii de la Letea şi Lemaître. Hârtia e de la poliţia militară. — Cu uvrierii? se miră Quintescu. — Cu ei. Face agitaţie, îi învaţă cum să saboteze producţia de război germană. — Parcă ăia nu ştiu s-o facă singuri, o scăpă Quintescu! Il est complètement toqué. — Deloc. Atacă pe toate fronturile, cu forţe combinate, aşa cum intenţionăm s-o facem şi noi în Moldova… Perfect, colonele Roman! Da, da, perfect… Domnul Quintescu se crispă. Presupunea ce avea să urmeze. Iar arestări abuzive, condamnări la moarte, pedepse şi restricţii absurde, îndurate de un oraş în agonie. Îşi ciupi ciocul şi reflectă acceptând fatalitatea: „Asta e! Les jeux sont faits…“   [1] Azi, Biserica Albă.   [2] Gazeta Bucureştiului, care apărea în timpul ocupaţiei germane din 1916-1918.   [3] Şeful Serviciului de Contrainformaţii german în primul război mondial.   [4] Azi, C.A. Rosetti.   [5] Prescurtare de la Militärverwaltung in Rumänien – Administraţia militară (germană) din România (ocupată).   [6] Poliţia Administraţiei militare.    

Moartea semnează indescifrabil de Rodica Ojog-Brasoveanu PARTEA ÎNTÂI Capitolul I     ANONIMA     „Unde mă aflu?“ A fost prima întrebare pe care mi-am pus-o când, deschizând ochii, m-am pomenit într-o încăpere străină. Apoi mi-am amintit. După şaisprezece ore de drum anevoios, ploaie şi vânt, ajunsesem în sfârşit la cabana Dor de munte. O ţuică băută pe nerăsuflate… câţiva bărbaţi la una dintre mese… un cabanier excesiv de amabil… odaia, focul din sobă duduind îmbietor… şi dorinţa legitimă de-a dormi două săptămâni fără întrerupere. Eram în concediu. Ploaia continua să cadă monotonă şi tristă. Aplecându-mă să-mi iau ţigările, privirea mi-a fost atrasă de un plic alb, obişnuit, strecurat pe sub uşă în timp ce dormeam. Curios, l‑am ridicat. Spre surprinderea mea, cu litere voit deformate (probabil scrise cu mâna stângă), cineva mi se adresa: Domniei sale, domnului căpitan de miliţie, Ştefan Anghel. Am parcurs conţinutul scrisorii – câteva rânduri cu aceleaşi caracteristici grafologice: „După cum desigur aţi observat, plouă de câteva ceasuri. Asta înseamnă că drumul spre cabană a devenit impracticabil. Mai înseamnă că volens-nolens suntem, cum s-ar spune, izolaţi de restul muritorilor. Ca să nu vă plictisiţi, îmi permit să vă ofer o şaradă. Cineva din grupul nostru îşi va lua curând adio de la cele pământeşti. Datorită mie! Vreau să realizez o crimă care nu va fi supusă niciodată rigorilor legii. Încercaţi să mă împiedicaţi! P.S. Nu vă pierdeţi timpul cu deducţii grafologice.“ Ce glumă tâmpită! Ştiam că pe munte se fac cele mai stupide farse şi totuşi… Ploaia se izbea de geam. Mi se părea că Dor de munte plânge.     Living room-ul era o încăpere mare, pătrată. Un bar nou – lac şi nichel – ocupa în întregime peretele din fund. Mese masive se aliniau pe două rânduri, lăsând liber un culoar până la scara mare ce ducea la etaj. Pereţii, jumătatea de jos din lemn, cea superioară din piatră colţuroasă, erau împodobiţi cu policioare pe care se odihneau farfurii de lut pe ştergare brodate în culori vii. La intrare, prins deasupra uşii, un cap de cerb, cu coarne puternice, multiplu şi complicat încâlcite, îşi rumega plictiseala. De cum am coborât, m-a izbit aerul fierbinte, învelit gros în fum de ţigară. Patru bărbaţi angajaţi într-o partidă de pocher filau cărţile cu o patimă evidentă. Cabanierul, aplecat deasupra barului, urmărea jocul cu emoţie nefirească, în timp ce mâinile ştergeau mecanic un pahar. De fapt, nu era singurul chibiţ. Un individ negricios, cu privirea mobilă, cu o faţă gălbuie ca de hrisov, se mişca necontenit printre jucători, schimbând fără nici o noimă posturile unui tranzistor. La cealaltă extremitate a încăperii, singur la o masă, un alt bărbat, cu eleganţă studiată în mişcări, îşi umplea din când în când un pahar cu apă minerală în care storcea puţină lămâie. Judecând după frânturile de discuţie, după epitetele nemiloase care abundau, puteam să pariez că cei şase n-au făcut cunoştinţă la cabană, ci sunt veniţi împreună într-o aşa numită escapadă burlacă. Nu mi-au acordat nici o atenţie. Eram oarecum intrigat în faţa impoliteţii flagrante, cu atât mai mult cu cât oamenii aflaţi în staţiuni la munte sau la mare, odată depăşite primele momente de stinghereală, devin amicali, discuţiile se încheagă cu uşurinţă, iar amabilitatea capătă expresii fireşti. Exceptând omul cu apa minerală, toţi fumau. Nori de fum se izbeau de candelabrul din lemn masiv atârnat deasupra mesei, învăluindu-i. Abia le ghiceam trăsăturile. Am cerut cabanierului o ţuică. Şi pentru a doua oară de la sosire, când a dat cu ochii de mine, mi s-a părut că tresare. S-a grăbit să mă servească, adăugând chipului obişnuitul zâmbet profesional. M-am rezemat de bar, sorbindu-mi ţuica cu înghiţituri mici. Ploaia continua vrăjmaşă. La masa de joc se aşternuse o linişte nefirească, prevestitoare de furtună. Omul cu apa minerală îi privea, surâzând enigmatic. Pe tejghea, în imediata apropiere, am observat telefonul. Fără vreo ţintă anume, am ridicat receptorul. Nu mi-am putut stăpâni o exclamaţie. Şapte perechi de ochi se întoarseră spre mine. Cordonul era smuls din aparat, iar microfonul strivit. Corelaţia dintre scrisoarea anonimă şi telefon mă obseda. Anularea aparatului telefonic unica legătură imediată cu oraşul crea o izolare artificială, dar eficace în condiţiile ploii neîntrerupte care făcea practic inaccesibil drumul, şi aşa destul de anevoios spre cabană. Mă simţeam neliniştit constatând că un prim element pe care, aşa cum reieşea din conţinutul anonimei, autorul ei scontase – izolarea – fusese deja realizat. Formula era brutală, nedisimulată şi de aceea îngrijorătoare, dovedind îndrăzneală şi sânge rece. De ce fusesem avertizat? Jocul mi se părea absurd, neverosimil şi totuşi ipoteza unei farse începea să nu mă mai convingă. Îi observam pe rând, ochii neştiind unde să zăbovească. Cei şase (de fapt, unicii turişti de la Dor de munte) – colegi de serviciu din câte înţelesesem – făceau totală abstracţie de mine. Timp de o oră sau două n-am surprins nici una dintre acele priviri iuţi, piezişe, care verifică sau se asigură. Poate doar individul negricios şi neliniştit, cu înfăţişare stranie. Însă cum acesta se mişca pradă unei agitaţii necontenite, nu eram sigur dacă se uita la mine, la cerbul agăţat deasupra intrării ori pur şi simplu căuta poziţia prielnică acusticii tranzistorului. Îl scrutai mai atent. Am băgat de seamă că avea gesturi necugetate, lipsite de control. Îţi dădea impresia că abia la jumătatea acţiunilor şi mişcărilor sale – deci după ce efectuase acte iniţiale – începea să reflecteze asupra lor. De aici reacţii deconcertante, gesturi bruşte, întrerupte ori cu deznodământ neaşteptat. Intervenţiile lipsite de tact în spatele jucătorilor trădându-le combinaţiile prin exclamaţii inoportune sau sfaturi de genul: „Eu aş merge cu asul şi vaietul“ dădeau naştere la izbucniri ireverenţioase. — Vasiliu, eşti o vită! decretă cineva. Spre surprinderea mea, negriciosul nu se sesiză deloc şi, rânjind, se postă în spatele altui scaun. La o masă vecină cu a mea, aproape de fereastră, stătea indiferent, cu poză studiată, omul cu apa minerală. Din contextul discuţiilor reieşise că este jurisconsultul instituţiei. De altfel, felul în care se exprima – fraze rotunde, de mult ticluite şi gata să încadreze în formule devenite şablon orice fenomen, gând sau situaţie – îl desconspira. Faţa lipsită de netezimi, ciupită pe alocuri de vărsat, se odihnea mai ales pe umărul drept, încreţind nefiresc pielea maxilarului inferior, urmare a vreunui accident ori poate a unei proaste deprinderi. Continua să-şi prepare pahare cu apă, de Borsec mi se pare, în care picura atent suc de lămâie. Acorda foarte mare importanţă acestei operaţii, care – oficiată cu eleganţa de care pomeneam – căpăta valoare de rit. Când cineva de la masa de pocher, extaziat în faţa unei quinte regale, îl reclamă ca pe încă un martor necesar triumfului său („Hei, Dornene, vino s-o vezi! E de pică, mânca-o-ar tata“), acesta se mulţumi să dea din cap cu superioară complezenţă. Îşi consuma paharul cu limonadă, privind lung, concentrat, prin reţeaua deasă a ploii care se pornise iar. Ai fi zis că aşteaptă pe cineva. O făcea cu răbdarea şi liniştea celui care are certitudinea că nu aşteaptă zadarnic. În capul mesei, un bărbat vioi, cu privire maliţioasă împărţea cărţile cu o dexteritate de prestidigitator. Proceda cu o îndemânare ce trăda îndelungi exerciţii, sugerând spontan ideea că trişează sau că poate s-o facă în forme abile. Chipul de Lucifer (faţa osoasă, triunghiulară, sprâncene negre, orientate ca nişte accente circumflexe, părul cărunt pieptănat perie) contrasta cu dicţia defectuoasă, sâsâită şi peltică. — Am deschis! Cel mai tânăr din grup – toţi ceilalţi păreau în jur de cincizeci de ani – împinse cu mână nesigură miza spre mijlocul mesei. Nasul disproporţionat ţâşnea dintr-o faţă cu celelalte trăsături minuscule, de rozător. Ochii înguşti, de viezure, căutau neliniştiţi, încercând să sesizeze reacţia partenerilor. — Pe trei, făcu o voce amplă, cu timbru plăcut. Mâini experte („Contabil? Casier?“) numărară banii, degetele mişcându-se repede ca o morişcă. Apoi omul îşi potrivi ochelarii cu ramă subţire, metalică, pe nasul acvilin şi pedant, cu un gest devenit tic, alungă scame invizibile de pe pulovărul de culoare închisă. Vârsta (cincizeci, poate cincizeci şi cinci de ani) nu-i alterase trăsăturile nobile. Un rictus neplăcut însă îi deplasa undeva, spre bărbie, linia gurii, împrumutând figurii o expresie de infatuare excesivă. Amicii îi spuneau Sachelarie ori, mai direct, precupeţind silabele, Sache. Acum îl privea ironic pe cel tânăr care – speriat de relans – regreta parcă deschiderea jocului. Al patrulea jucător (de ce i-o fi spunând ex-doctore?) mormăi: — Pe nouă. Aruncă fără să numere câteva bancnote mototolite luate din teancul îngrămădit în faţă. Consuma unul după altul paharele cu rom pe care cabanierul i le umplea prompt, neuitând să le însemne numărul. Era beat, dar păstra o ţinută decentă. Ochii mici se pierdeau în obrazul mare, cărnos. Păreau că înregistrează laolaltă obiecte şi fiinţe nediferenţiindu-le nu din lipsă de discernământ, ci dintr-un fel de detaşare faţă de tot ce-l înconjura. Mă fascina realmente impasibilitatea sinceră a reacţiilor sale, fără osteneala vreunei replici, izolându-se într-o muţenie încăpăţânată. — Merg! se decise cel din capul mesei, ridicându-şi sprâncenele ascuţite. — Şi eu, spuse tânărul, frecând cu grijă între degete fiecare leu de teamă să nu pună mai mulţi. Cineva râse: — Nu-i a bună cu Ionescu. — Ce mai, a intrat în anul morţii. Să fii atent, mă… — Cine, Pandele? Cine a intrat în anul morţii? se agăţă Vasiliu de mâneca omului cu chip diavolesc. Fusese atent la ceea ce fac eu şi pierduse „faza“. — Nu-mi mai duceţi grija, replică aparent cu indiferenţă Ionescu. Tot eu vă îngrop pe toţi. Dar vocea era rea, iritată. Pandele, privindu-l fix, şopti: — Eu, în locul tău, n-aş fi atât de sigur. Tresării. Pronunţase cuvintele corect, fluent, fără împleticeala aceea peltică care până atunci crezusem că-l caracterizează. — Ful de dame, anunţă triumfător Ionescu. Tânărul îşi adună banii fericit, comentându-şi lung succesul. Ceilalţi păreau plictisiţi. Cabanierul, cu coatele bine înfipte în tejgheaua barului şi ochii strălucind de plăcere, urmărea avid jocul. Îşi trecu limba peste buzele uscate şi pocni din degete cu sensul: „Uite-al dracului!“ — Aşa e jocul ăsta, tăticule, explică Ionescu lui Sachelarie, cel mai afectat dintre toţi. Nu trebuie să te superi. Dorneanu, mereu lângă fereastră şi spre surprinderea mea atent, se interesă: — Ce ful a avut ăla? Îl informă Vasiliu, zgâlţâindu-şi aparatul: — A plecat cu perechi şi a prins ful de dame cu şeptari în coadă. — Evident dame, comentă tare Dorneanu. Cherchez la… dame[1]. — Adică, ce vrei să spui? se răţoi Ionescu. Lustruindu-şi unghiile, jurisconsultul răspunse voit enigmatic: — Nimic altceva decât ai înţeles tu. Furios, Ionescu se sufoca mototolind banii, căutând replică. — Faci pe deşteptul… Sachelarie se enervă: — Da’ isprăviţi odată! Ce naiba, ori jucăm, ori nu, şi se ridică în picioare. Uite la Marin! Deschide, pasează, cere, câştigă sau pierde, dar nu face conversaţie. — Păi ăsta tace şi când vorbeşte, observă Pandele, trecându-şi mâna prin părul perie. Cu ochii scăpărători, subţiaţi de râs, şi cu urechile ascuţite, mi se păru dintr-o dată că seamănă cu un faun. — Ascultă, tovarăşe inginer, replică totuşi „ex-doctorul“. Ochii – două găuri mici în masa de carne asediată de cuproză – nu se ridicară. În ciuda eforturilor dumitale de a fi spiritual, pe mine personal mă amuzi numai la pocher, şi asta pentru că joci prost. În sensul ăsta propun să reluăm partida. Izbucniră urale. — Ura! A deschis gura Marin! Ostentativ, grupul se îmbrăţişa şi se felicita călduros. Cineva propuse chiar destuparea unei sticle de şampanie. — Ce chestie! — La asta nu mă aşteptam! — Formidabil! Răcnetele lor aduseră în pragul uşii un cap înspăimântat: soţia cabanierului. Negriciosul Vasiliu, căruia probabil vacarmul îi prilejuia delectări de ordin superior, făcu transistorul să urle. Omul cu nasul mare – Ionescu – se căţără pe un scaun după o mască grotescă, rămăşiţă a cine ştie cărui revelion, şi-o puse şi începu să danseze de unul singur. Inginerul se ridică: — Gata! Reluăm partida. Ionescu, faci cărţile. Era rândul tău, n-am uitat! Sachelarie, confiscă animalului transistorul! Ne-a torturat destul. Jocul fu reluat. Din câte puteam să-mi dau seama, şansa capricioasă începuse să-i surâdă morocănosului Marin. Pretextând o nevralgie, Ionescu se retrase din joc şi urcă în camera lui. — Aşa face întotdeauna după ce ne ia banii, izbucni inginerul Pandele, trântind cu ciudă cărţile pe masă. — S-a dus, chipurile, să se odihnească, remarcă ironic Sachelarie, alungându-şi de pe haine, cu zvâcniri nervoase de deget, fire invizibile de praf. — Dormir-ar somnul ăl lung! Toţi întoarseră capul surprinşi. Din cuvintele „ex‑doctorului“ răzbătuse pe neaşteptate, necamuflată, o ură densă, concentrată, deplasată faţă de incidentul minor în sine. Se părea că un sentiment vechi, mocnit, alimentat de ani, ţâşnise inconştient de pe buzele mereu mute ale lui Marin.     [1] Joc de cuvinte, plecând de la expresia Cherchez la femme: „Căutaţi femeia“ (fr.)

PROLOG     În ochii bătrânului stăruia o bucurie domoală. Soarele despica frunzele castanului presărându-le cu stropi de aur. Mâna îngustă cu degete neliniştite alunecă în plasa rezemată de piciorul băncii. Un tramvai, pe Cobălcescu, acoperi zumzetul viespii. Ţesea zigzaguri nervoase în jurul cireşului japonez. Caliciile rumene se desluşeau pictate pe cerul albastru şi privirea bătrânului se umezi. Destrămate de boarea dimineţii, petale roz-albe înfloreau lin văzduhul. Câteva fetiţe cu breton şi coadă de cal strânsă în şnururi de lână, à la Nadia Comăneci, încercau să le prindă, scoţând ţipete ascuţite. O doamnă în vârstă, înaltă şi suplă, se opri lângă bancă. Bătrânul îi făcu instinctiv loc, fără s-o privească. Femeia se aşeză, netezindu-şi fusta în dreptul genunchilor. Strecură o privire fugară în stânga ei şi degetele îi rămaseră agăţate de nasturele taiorului cenuşiu. Cercetă atentă profilul unghiular al bătrânului, cântări cu un ochi sigur linia elegantă a costumului, cravata azurie cu picouri mărunte, albe. Un surâs cald îi tremură în colţul buzelor. Scotoci în poşetă nimerind greu bricheta şi pachetul cu ţigări. Declicul metalic îl trezi pe bătrân. Întoarse o privire posomorâtă. Femeia îi zâmbea. În ochii lungi, traşi spre tâmplă, scânteiau lumini jucăuşe. — Cireşii, şopti. Vestiţii dumitale cireşi japonezi… Pe vremuri, mi-ai împuiat capul cu ei. Bătrânul căscă uşor gura. Glasul…Glasul acesta amplu, din piept… palma deschisă, cu degete drepte care ţin ţigara… capul îngust cu tâmple delicate… — Alexandra! — În sfârşit! râse femeia tulburată. — Ai rămas la fel de frumoasă… Lasă-mă să te privesc! Doamne sfinte, habar n-ai de câte ori m-am gândit la dumneata! Sunt atât de bucuros că te văd! Femeia îşi netezi părul încărunţit. Îl purta ca şi altădată, înnodat într-un coc greu pe ceafă, cu două agrafe de aur. — Şi eu mă bucur. Nu ştiu cum să-ţi spun… Colonel, general Cristea… — Pensionar, draga mea. Pensionar… Oricum tot acolo ajungi. Privirea femeii căzu pe plasa de la picioarele bătrânului şi amândoi izbucniră în ris. — Iaurt? întrebă Alexandra. — Iaurt! Şi încă ceva! Scotoci în buzunarul de la piept şi scoase triumfător un flacon alb. Râsul umplu de lacrimi ochii Alexandrei. Pentru o clipă, pe obrazul brăzdat înfloriră mugurii verzi de odinioară. — Zaharina! — Exact. După cum vezi, am prevăzut totul matematic. Cişmigiu, iaurt, zaharină… — Şi cireşii japonezi. Cristea clătină capul, cercetând-o cu plăcere. Îl bucurau, ca şi acum treizeci de ani, nobleţea trăsăturilor, eleganţa desăvârşită a trupului suplu, mâna puternică, liniştită, mână de om capabil, cu mult, cam prea mult sânge rece, care se odihnea pe fermoarul poşetei din piele de şarpe. În butoniera de la rever, Alexandra înfipsese două pansele brumării. — Spune-mi ce faci? Ce ai făcut în atâta amar de vreme? Glasul îi vibra, dar bătrânul nu încercă să-l stăpânească. — Am muncit mult şi acum sunt la pensie. Nimic original… — Te alinţi. La un moment dat, toate ziarele se ocupau de tine. Deveniseşi un adevărat star. M-am bucurat când te-au făcut directoarea Institutului… Eşti un medic grozav, Alexandra! — Am fost. — Spune-mi, te-ai recăsătorit? Doctoriţa îşi ridică bărbia şi Cristea recunoscu, zâmbind, mişcarea aceea a ei, particulară. — Nu! Repetă după o pauză: Nu! Îmi intrase în cap că n‑am noroc şi am renunţat definitiv. Îşi descheie jacheta. Era cald. Soarele ajunsese în dreptul băncii, le azvârlea pled fierbinte peste picioare. — Să ştii că am fost fericită. — Mă bucur, Alexandra. — Dacă nu erai dumneata… — Copilării! spuse repede bătrânul. Ai fi izbutit oricum, nu se putea să nu izbuteşti. O Alexandra Macarie va câştiga totdeauna. O şuviţă de fum se desprinse de pe buzele femeii. Dâra albăstruie se împleti cu pulberea de aur a văzduhului. — Există împrejurări când nu e de ajuns să vrei. Să ştii să vrei… Îi atinse mâna: Îţi datorez mult. N-o spun de complezenţă. Dacă nu te-am căutat niciodată în aceşti ani… — Ştiu, Alexandra, surâse blând Cristea, ai vrut să uiţi. — Să uit şi s-o iau de la capăt. Trebuia întâi să mă obişnuiesc cu ideea că sunt liberă de orice servitute. Îi azvârli brusc o privire profesională: — Ascultă, cum stai cu tensiunea? Bătrânul clipi, râzând şiret: — Încă pot să iau un coniac la Monte-Carlo.     * * *   Masa se afla pe marginea lacului. Umbrela portocalie filtra lumina, rumenindu-le obrajii. Era ciudat să-ţi aminteşti aici, sub cerul înalt de primăvară, sorbind lichidul auriu, de iarna aceea cumplită. — M-am gândit de multe ori, spuse Alexandra. Dacă prin absurd mi s-ar oferi posibilitatea să fiu iar tânără, să mi se mai întâmple ceva asemănător nopţii aceleia de la Tâncăbeşti, n-aş primi. — Aşa ni se pare, şopti Cristea. — Nu, sigur n-aş primi. Ochii castanii ai bătrânului, larg deschişi, urmăreau distraţi bărcile pe lac. — Au fost ani păcătoşi, grei, foarte grei, rosti pe gânduri. Războiul, seceta, cartelele – negre, galbene şi roşii – foamea cumplită din ochii oamenilor… Părea că nimic n-o va astâmpăra vreodată. Mi-amintesc… Nevastă-mea cumpăra ulei în sticluţe de o sută de grame. Rar mâncam macaroane cu nuci şi zahăr. Era adevărată sărbătoare! Ne dădeau de furcă tot felul de indivizi suspecţi, creând o adevărată debandadă. Oamenii se simţeau dezorientaţi, se sufocau pur şi simplu sub avalanşa evenimentelor pe care nu izbuteau să le înţeleagă, să le catalogheze. Unii parcă-şi pierduseră capul. „Busola“ era cuvântul la ordinea zilei. Escrocii, şantagiştii ordinari, speculanţii, logodnicii de profesie n-au avut parcă niciodată victime mai docile. Ştiţi ce n-am ghicit până în ziua de azi, Alexandra? Cum ţi-a descoperit taina individul ăla… am uitat cum îl chema. Doctoriţa respiră adânc. O umbră îi întunecă privirea: — Vladimir Dumitraşcu. Habar n-am! După o lună însă… a început şantajul. Dădeam jumătate din salariu, uneori mai mult, şi-mi zdrobeam creierii: „Cine e? Cine e acest Dumitraşcu? Cum şi de unde a aflat?“ Au trecut aproape treizeci de ani şi tot nu ştiu. O inteligenţă drăcească! Mihăilă, Stratian, eu, Monica, Gheorghiu… nici unul nu mai eram copii! Făcea din noi tot ce poftea… Cinci paiaţe nenorocite care plăteam fără să crâcnim. N-am uitat niciodată noaptea aceea. Începuse viscolul şi vântul mă călca pe nervi, îmi vâjâiau urechile. Simţeam că n-am să mai rezist…           Capitolul I     WEEK-END LA TÂNCĂBEŞTI     Doctoriţa Alexandra Macarie se desprinse înfrigurată de fereastră: — S-a pornit viscolul. Avea o voce joasă, bine timbrată. Bărbaţii nu-i dădură atenţie. Jucau bridge. În fundul încăperii, sub abajurul imens, Eleonora Olaru o privi scurt, apoi continuă să croşeteze. Era o femeie în vârstă, ştearsă. Lumina portocalie nu izbutea să-i învioreze obrajii. Arhitecta Monica Ciuvăţ se ridică speriată: — Viscoleşte? Alexandra Macarie răspunse în silă: — Da… Eleonora Olaru se scărpină cu andreaua. Îşi strânse buzele: „Monica… Îi e frică… mereu îi e frică…“ Se uită la cele două femei prinse în cadrul ferestrei. Pe lângă silueta doctoriţei, dreaptă, nervoasă, bine strânsă în rochia de lână, Monica Ciuvăţ, plină, risipită în curbe moi, părea vulnerabilă. Pe chipul Eleonorei Olaru trecu adierea unui zâmbet: „O oiţă. O oiţă şi o lupoaică…“ Îşi întoarse privirea spre ceilalţi invitaţi. Inginerul Dan Mihăilă împărţea cărţile, surâzând îngăduitor. Din când în când, îşi fura cu coada ochiului feciorul. Luigi Stratian muta în permanenţă ţigara groasă de foi dintr-un colţ al gurii în celălalt. Degetele lui Mircea Gheorghiu, savantul cum i se mai spunea, crengi contorsionate, fremătau de nerăbdare. Bătrâna Eleonora lăsă lucrul pe canapea şi adună cu mişcări experte ceştile de cafea şi scrumierele pline. Fratele său, avocatul Olaru, uscat şi noduros, cu ochi scăpărători plantaţi pe o faţă ascuţită de faun, mormăi iritat: — Iar te fâţâi? Ce naiba… Bătrâna păru să nu-l audă. Întrebă încet: — Mai bei, Alexandra? Şi-i arătă ceaşca. Doctoriţa întoarse capul. Cocul negru, răsucit pe ceafă, din care ieşeau două agrafe de aur, îi scotea în evidenţă nobleţea trăsăturilor. — Nu, mulţumesc! Monica Ciuvăţ îşi ridică obrazul rotund. Întrebă pe un ton plângăreţ: — Nu plecăm? Avea un glas cu inflexiuni răsfăţate. Glasul care poartă şi la cincizeci de ani guler de şcolăriţă. — Plecaţi pe dracu’! izbucni piţigăiat avocatul Virgil Olaru. De ce să plecaţi?! Mâine e duminică. Bombăni cu ochii pe geam: Le-a apucat zorul. Doctoriţa se opri în faţa calendarului de perete. 14 decembrie 1949. Rupse fila şi o mototoli. Îşi sprijini toată greutatea pe spătarul fotoliului. — S-a stricat vremea. Dacă nu ne grăbim, rămânem pe şosea. Inginerul Mihăilă, atent la joc, se interesă ce circumstanţă: — Crezi? — N-ai decât să te uiţi. — Ia vezi tu, Şerbane! Şerban Mihăilă, fiul inginerului, un adolescent în haină bleumarin cu dungi – reiterare „pe puncte“ a stofelor diplomat dinaintea războiului – se ridică. La încheietură purta neglijent ceasul pătrat cu brăţară de piele cenuşie. Semăna mult cu inginerul, dar Eleonora Olaru îşi zise că-i lipseau fermitatea şi stilul acestuia. „E încă tânăr.“ — Clar! conchise Şerban, dând perdeaua la o parte. Aici rămânem. Afară, vârtejurile de zăpadă se încolăceau şerpi în jurul stâlpilor de telegraf. Ţipătul crivăţului sugera urlet de lup înfometat, câmpii arse de frig, troiene. Mircea Gheorghiu sări brusc de pe scaun. Jocul se isprăvise. Părul vâlvoi îi cădea caraghios pe faţa dolofană, iar ţinuta totdeauna neglijentă îţi făcea impresia că omul a ieşit în ultima secundă dintr-o casă incendiată. „…23, 24, 25… hm!“ Bătrâna îşi răsuci firul de lână pe degete. „Cine ar crede că zăpăcitul ăsta e un as în fizică…“ Mircea Gheorghiu pipăi agitat şi inutil piepţii hainei, buzunarele pantalonilor, apoi îşi trecu degetele prin păr. — Gata băieţi, echiparea! Avocatul Olaru îşi frecă mâinile: — Trebuie să fiţi nebuni să plecaţi! N-am văzut viscol ca ăsta de douăzeci de ani. Luigi Stratian, răsturnat comod în fotoliu, examina silueta bondoacă a fizicianului. Îşi scoase havana din gură. — Pe Edison îl bate nevastă-sa dacă întârzie. — He, he, he! râse încântat Olaru, ca unul căruia nu i s-ar fi putut întâmpla niciodată aşa ceva. — Cela e pe teren, declară Gheorghiu. Adăugă sincer: Cum aş fi venit altfel singur?! — Evident, se amuză Stratian. Arhitecta Monica Ciuvăţ se agăţă de braţul doctoriţei. Mâinile îi ardeau. Spuse pe un ton ciudat, înspăimântat şi imperativ în acelaşi timp: — Trebuie să plecăm! — De ce? se interesă rece Alexandra. Fetei îi dădură lacrimile. Se întoarse spre Mihailă, îşi înfipse degetele în mâneca lui: — Trebuie! Inginerul se crispă imperceptibil. Ochii duri priveau mâna Monicăi, aşa cum ai privi o insectă care ţi se urcă pe haină. Fata îi sesiză repulsia. Deschise gura rotundă şi se desprinse moale. Dan Mihăilă zâmbi aproape concomitent, încercând să atenueze impresia penibilă: — Fii liniştită! Să vedem ce putem face… „41, 42, 43… unul pe faţă două pe dos, trebuie scăzut… Da, are reflexe de animal. Şi seamănă cu un animal. E un individ periculos. Îl simt. Ce caută ăsta aici?“ Îl vedea mai bine scormonind cu târnăcopul după aur în pământ tare, uscat… „S-a născut prea târziu pentru asta. Hm, un aventurier cu stil… Lui Virgil îi place. Îi place şi Alexandra… Aceeaşi stofă… Bunicul le-ar fi zis condotieri…“ Şerban îşi privi tatăl. — Ce facem? Inginerul ridică din umeri: — N-am deloc chef să rămân înzăpezit pe şosea. De altfel, nici nu porneşte motorul pe gerul ăsta. Monica Ciuvăţ izbucni în plâns.     * * *   Focul ardea în cămin. Foc clasic, cu butuci încrucişaţi şi jar gros, cu scrâşnet intim, determinându-te să te gândeşti la urgia de afară. Focul home-urilor din lande unde vântul nu osteneşte niciodată. Oamenii înghesuiseră fotoliile în jurul căminului şi Alexandra îşi zise că respiră atmosfera unei invitaţii la vânătoare într-un castel vechi, cu nume sonor luat din cartea de istorie. Monica se ghemuise în jilţ, cu picioarele adunate sub ea. Suspina din când în când, frecându-şi ochii umezi. Eleonora se uită la ghemul din poală: „Plânge… De ce plânge? Sau se preface?“ Mircea Gheorghiu îi demonstra bătrânului Olaru că existenţa farfuriilor zburătoare, semnalate după explozia de la Hiroşima, nu-i o poveste. Vorbea de fiinţe-licheni, inteligenţe superioare cu aspecte fizice neobişnuite, altele decât ale pământenilor. Avocatul râse şi savantul înfierbântat ridică glasul, gesticulând dezordonat. „Ce tip obositor! reflectă Mihăilă, sorbindu-şi încetişor coniacul. Îi place gălăgia. Fără educaţie…“ Şi se întoarse satisfăcut spre fiu-său. Ţinea spatele drept, coatele perfect lipite de trup, picioarele corect încrucişate. Asculta cu interes. Inginerul îşi mângâie obrazul osos, bine ras. „Un exemplar reuşit. Cu adevărat reuşit.“ — Mă întreb dacă se linişteşte până mâine, spuse Luigi Stratian, oprindu-şi un căscat. Caraghios! Grozav de caraghios! — Ce anume? se interesă savantul. — E suficient să tuşească niţel cerul şi s-a dus dracului toată tehnica. Hai, că-i de râsul lumii! Ţineţi minte vorba mea, aici stăm până la primăvară. Stătea răsturnat confortabil în fotoliu, expunându-şi ciorapii negri, bine întinşi. — De altfel e destul de vesel aici. Coniac fin, societate agreabilă, conversaţie subţire. Ce mai! Week-end la Tâncăbeşti! Râse gros. — A, nu! ţipă Monica. Mâine, cu orice preţ, plecăm! Se corectă: Plec! Inginerul Mihăilă îngână mecanic: — Negreşit. „Ce isterică! O prefer pe Alexandra. Dură, dar cel puţin nu leşină când vede un păianjen…“ Se uită instinctiv la doctoriţă. Privea concentrată focul şi, poate din cauza flăcărilor, chipul îi căpătase o expresie pătimaşă. Nările dilatate palpitau, ochii verzi, deschişi ca mugurii în prima zi de aprilie cu soare, scăpărau înfricoşător. Inginerul încercă o senzaţie fizică neplăcută. Flecăriră o vreme. Luigi Stratian îi informă unde s-a stabilit Ghinea şi cu ce se ocupă nevastă-sa rămasă în ţară, cu cât a vândut Odette Costescu un covor din secolul al XVIII-lea, care dintre „fostuleşti“ – falimentari – s-au hotărât să intre în câmpul muncii. Avocatul îşi privi ceasul. — Ştiţi că e târziu? Eleonora, ai grijă de aşternuturi! Tuşi sâcâit: Te rog… Bătrâna înfipse andrelele în ghemul de lână şi dispăru ca o umbră. Luigi Stratian începu să râdă. I se vedeau dinţii surprinzător de albi. Mircea Gheorghiu îşi întrerupse nedumerit demonstraţia: — De ce râzi, domnule? Ignorându-l, Stratian se uită peste capul lui la Olaru. — Eşti mare, coane! — De ce? — Uite-aşa… Continuă să râdă. Trupul Alexandrei se destinse. Se lăsă pe spate, trecându‑şi degetele peste ochi. Odaia, chipurile celorlalţi i se păreau roşii. Se simţi brusc neliniştită, cu inima inexplicabil grea. Regreta că a venit. Întâlni ochii inginerului Mihăilă reci, inflexibili şi simţi o mână de gheaţă alunecându-i pe şira spinării. Eleonora intră fără zgomot: — Puteţi urca! se adresă tuturor. — Am ceva de lucru, spuse bătrânul Olaru, ridicându-se cu greutate. Voi, dacă vreţi, mai rămâneţi. Se ducea în birou să asculte BBC-ul. — Războiul s-a isprăvit de cinci ani, coane, observă Luigi Stratian, încheindu-şi scurta de vânâtoare din antilopă, cam uzată la coate. — Şi? — Americanii au altele pe cap… Avocatul ridică din umeri. Ajuns în capul scării, ascultă un timp vuietul furtunii, clătină din cap şi ieşi. Mihăilă se uită la fiu-său: — Ce zici, Şerbane? — Ştiu eu? Nu-i nici zece… „Îl iubeşte! reflectă Alexandra. Dragoste de cloşcă, nefirească la un asemenea bărbat.“ Îl simţea tare. Tare, aşa cum îl trădau gura, bărbia despicată, chipul de cremene, glasul egal, gesturile măsurate. Monica aştepta ca doctoriţa să dea tonul. Savantul, rămas fără interlocutor, îşi plimba ochii prin încăpere. În biroul avocatului, aparatul de radio transmitea ultimul şlagăr: Rochiţa cu puncte pe puncte/Ce mi-am visat-o într-o zi,/Am cumpărat-o pe cartelă/Din micile economii… Un bruiaj puternic înlocui melodia. Luigi Stratian ridică de pe masă un vas cu gâtul subţire şi‑l cercetă competent: — Splendid… Vru sa-l pună la loc, dar gestul se opri brusc la jumătatea drumului. — Ce-i asta?! Arhitecta tresări. Ceilalţi se întoarseră. Stratian ţinea în mână un plic mare, albastru. Silabisi sufocat: — Vladimir Dumitraşcu… Se uită la fiecare lung, concentrat. Pe chipurile tuturor se aşternuse groaza. — Unde l-ai găsit? se interesă inginerul Mihăilă, primul care părea să-şi fi recăpătat sângele rece. Eleonora Olaru scoase o exclamaţie uşoară: — A! Am uitat. M-a rugat Virgil să-l expediez. — Virgil?! — Da. Vladimir Dumitraşcu e pseudonimul lui literar. Publică în Feroviarul. Se întrerupse. Oaspeţii o priveau cu ochii ieşiţi din orbite. „Evident. Trebuia să-mi imaginez…“ Luigi Stratian pălise. Îşi slăbi nodul de la cravată. „Nu se poate! Nu se poate! E absurd…“ Alexandra Macarie duse mâna la gât. Vena jugulară se zbătea vie, ca un şarpe. „Trebuie să-mi ţin firea… Ce situaţie îngrozitoare! Hm, niciodată nu m-au înşelat presimţirile…“ Şi-i veni să râdă îngrozitor. — Ce coşmar! şopti Monica Ciuvăţ. Se gândi la el, mereu în pijama, la pândă, cu obrazul neras. „Numai de nu s-ar speria… De n-ar face o prostie…“ Obrajii bucălaţi ai lui Gheorghiu se acoperiseră de sudoare. O sudoare rece, lipicioasă. — Ce s-a întâmplat? strigă Şerban Mihăilă. Îl privi pe taică-său: Ce ai? — Ce s-a întâmplat? repetă înspăimântată, ca un ecou, Eleonora Olaru. Doctoriţa se ridică prima, luând-o pe fată de braţ: — Monica nu se simte bine. Îi spuse încet, dar hotărât: Hai la culcare! Am să-ţi dau un calmant. Inginerul Mihăilă îşi înfipse degetele în stofa fotoliului. Înţelese brusc. Înţeleseseră şi ceilalţi.     * * *   Eleonora şterse cristalul măsuţei şi pipăi pachetele goale de Virginia verzi şi Ada-Kaleh. „Am rămas fără ţigări.“ Privi pendula suspendată deasupra căminului. Mai erau câteva minute până la zece. „Trebuie să treacă Costică de la depozit…“ Se strecură în antreul îngheţat. Era frig şi femeia se înfioră sub şalul bătrânesc cu ciucuri roşii. Trase zăvorul, împingând uşa. Abia se deschise. Zăpada năpădise treptele de la intrare. Viforniţa o izbi în faţă, scântei de zăpadă ca nişte ace. Făcu semn omului de pe cealaltă parte a drumului şi aşteptă în spatele uşii închise tropăitul cizmelor. Paznicul intră, scuturându-şi zăpada de pe umeri şi poalele şubei. Frigul îi dogorise faţa ca un roşu emailat, amintind chipurile joviale de băutori de bere din tablourile vechi. — Aprigă vreme, cucoană! Când am făcut colţul la farmacie, m-a dat de-a rostogolul. Ghimirlia lui nea Vintilă nici nu se mai vede. Râse domol: Zici că-i un dâmb, ceva… — Să-ţi dau o tărie, Costică, să te încălzeşti! propuse Eleonora Olaru. Focul trosnea în cămin, mirosea a cald, a tutun. Paznicul oftă de plăcere, răsfirindu-şi degetele îngheţate deasupra flăcărilor joase. Eleonora îi puse pe colţul mesei o ceaşcă de bulion fierbinte şi un păhărel cu ţuică. Costică bău rachiul dintr-o dată, gemând voluptuos. Trupul i se scutură ca electrocutat şi clocoti din buze: — Ira… Trăsneşte, cucoană! Sărut mâna. — Mai vrei? Îşi strânse şalul în jurul umerilor firavi: Am rămas fără ţigări, Costică, şi-i casa plină de oaspeţi… Poate ai dumneata… O detunătură cu ecou amplu, înfricoşător, sparse liniştea casei. Eleonora îşi simţi inima nod dureros. Alergă pe scări urmată de paznic. Îi văzu pe ceilalţi buluciţi în uşa biroului şi îşi făcu loc. Răsturnat în fotoliu, Virgil Olaru zăcea împuşcat.

A înflorit liliacul de Rodica Ojog Brașoveanu  CAPITOLUL I   Caleaşca opri în coasta caselor lui Vasile Papa, lăsând să coboare două femei înveşmântate în straie neguroase. Arnăutul aflat peste drum, păzind zidurile lui Petrovici-Armis, bogătaş vestit dincolo de hotarul Principatelor, le cercetă cu luare-aminte. Conacul lui Armis era ultimul din Bucureşti cu "fustanelă, fes şi pistoale" în poartă. Juneţea capitalei, zăluzi ca Dorel Sturdza, Manolache Ghica ori Ioniţă Duca, se întrebau — de obicei după a treia sticlă de Château Lafitte retour des Indes — dacă ghiujul de Petrovici a înfipt un caraghios cu catrinţă în uliţă pentru a-i păzi comorile ori nevasta. Didina Petrovici lipsea de la sindrofii şi reprezentaţiunile Teatrului Mare, nu-şi plimba toaletele de la Worth în echipagiu comandat la parizianul Clochez, abia de o zăreai, trandafir roşu, proaspăt ca dimineaţa, printr-o despicătură cât clipa a perdelelor... Arnăutul încercă să desluşească chipul femeilor la lumina  felinarului cu petrol. Se afla câte unul la şapte case, mândria bucureştenilor, căci le îngăduia să salte oleacă nasul peste nemţi şi franţuzi care le mai orbecăiau pe străzi în lucoarea săracă a opaiţelor şi lumânărilor. Nu citi mare lucru, cele două femei având văluri groase pe chip, atâta doar că se aflau cucoane de felul lor. Mantii bogate peste rochii cheltuielnice — clopote răsturnate —, broboade scumpe. Cea mai mărunţică întoarse capul spre vizitiu: — Ne aştepţi aici, Antoane. — Săru' mâna, cucoană, am priceput. "Şi glasul şi porunca, tot a obraz înălţat aduc", îşi zise arnăutul... Femeile se prinseră de braţ şi se îndreptară cu paşi mărunţi şi sprinteni spre Lipscănie. Arnăutul lui Armis le urmări cu gândul până pieiră după prăvălia lui Klenk, neamţul care tăia ca nimeni altul ţvechere şi pantaloni neglijé pentru frumoşii târgului. Nu era întâmplare de toată ziua cA două cucoane, feţe luminate, să străbată la ceas de noapte, pe vreme vrăjmaşă de gerar, cu ploaie subţire, trecută prin sită, uliţele desfundate ale Bucureştilor, neînsoţite de pereche de berneveci — c-o fi boier ori slujitor. Stăpânirea "pavase sistematic", cu piatră cioplită adusă de la Vălenii de Munte şi Comarnic, doar strada Franceză şi strada Germană. Arnăutul îşi scutură fesul ud şi le ură de bine. "C-o fi taină de inimă ori altă daravelă, Domnul cu ele! În Lipscănie şi pe Covaci, ipistaţii stau ciotcă..." — Cred că am coborât prea degrabă, Zoică... Îmi simt botinele pline de apă. — Nu, Elenă. Ferim doi vrăjmaşi. Poliţia lui Beldiman, mai teribil decât însuşi Javert al domnului Hugo, şi spionii lui Librecht. Buciumul abia aşteaptă pricină de cleveteală, iar Le National îşi pescuieşte picante Azi strada Smârdan riile în orice apă, cât de tulbure ar fi. Am ajuns! În capul uliţei Covaci, a treia curte, o lumină gălbuie stăruia dina Azi strada Smârdan poia perdelelor lucrate în igliţă. Casa era de zid — din ce în ce mai multe în oraş luând locul celor de lemn şi pământ —, dovedind dare de mână. Tupilată între copaci bătrâni, o ghiceai, din april şi până târziu, în brumărel, năpădită de flori şi verdeaţă. Grădina, deşi trenţuită acum în suspinul toamnei, rămânea frumoasă — "frumoasă ca o văduvă", îi trecu prin minte Zoei Manta —, poteca cu prundiş se afla îngrijită. Într-un şopron se zăreau o căruţă şi o sanie fără coş, cu tălpile în sus. Doar urcară trei treptişoare şi, înainte de a se fi vestit, uşa cu geamlâc, perdeluită, se deschise. O codană de vreo paisprezece ani, desculţă şi cu o maramă albastră legată la ceafă, le pofti mut înăuntru. Le îndrumă paşii printr-o săliţă întunecată aromind a pere şi gutui, deschise o uşă vopsită în verde-prăzuliu şi rosti scurt: — Au venit. O voce dogită, de muiere care-şi hrăneşte nările cu tutun şi nici clondirul nu-l duce la cercei, porunci la fel de scurt: — Să poftească. Odaia era scundacă, prea încălzită, năbuşită de scorţuri şi perne de cit tivit. O candelă de sticlă albastră însufleţea patru icoane împărăteşti în colţul de răsărit, iar un opaiţ mare, de porţelan cu oglindă şlefuită, drămuia lumină, cât să nu-ţi vâri degetele în ochi. În lungul pereţilor vegheau, parcă pregătite pentru taifas de cucoane, şase scaune de lemn, prost îmbrăcate, cu muşama verde. În blidar licăreau tingiri şi tigăi, linguri de aramă, o piuă de cafea din cireş cu pisălog, tăviţe, clondire, două sfeşnice de tumbac. Pe un mindir învelit în pânză de Braşov umplută cu păr de bou, se afla gazda; o namilă doar osânză şi coţi mulţi de ţesătură. Avea un chip alb ca laptele, ochi a căror privire n-o puteai zări — două aţe retezând obrazul gras, buze supte, înghiţite de gingii ştirbe. Zoe Manta îşi ridică voalul şi trase adânc aer în piept. "Samănă cu un Buda fără dinţi. Iar mirosul e asomant..." — Cer iertare cinstitelor cucoane că nu le pot întâmpina după cum se cuvine, rosti Goliatul în halat turcesc, cu părul strâns într-un tulpan de muselină, numai că dropica, osândă a lui Dumnezeu, mă ţintuieşte între perini. Cele două femei avură acelaşi gest care reteza scuzele, pricina fiind fără însemnătate. Pe masa rotundă, stâlpită pe un picior, se aflau scule cărturăreşti: un ghioc, cărţi de joc cu poze înfricoşătoare — Satana, un creştin mistuit de focul Gheenei, un gâde şalvaragiu cu iataganul scos —, o carte cât o evanghelie cu semne cereşti, nedesluşite, un castronaş de argint cu bobi. Alte două scaune, îmbrăcate în muşama neagră, se aflau de cealaltă parte a mesei. Cărturăreasa îşi aţinti privirea asupra însoţitoarei Zoei Manta. Era înaltă, mlădie, cu boiul cam ţeapăn. Umerii, deşi ascunşi de mantia de catifea, se desluşeau căzuţi, parcă lunecând de la rădăcina grumajilor în curbă dulce, spre coate. Bătrâna rosti, parcă spălându-şi vorbele: — Mă înşel oare prepuind că domnia ta e cea carele pofteşte să-şi citească sorţii? Zoe Manta avu o tresărire. "Elle est extraordinaire!" Nu degeaba vorbea un Bucureşti întreg despre darul de divinaţie al coanei Simina din mahalaua Covaci. Elisa Lahovary o asigurase de altfel cu risipă de exclamaţii: "Este absolut epatantă... Are o clarviziune, o adresă, care, spui drept, te înfricoşează. Mi-a prezis de frate-meu, Iorgu, că o să zacă de vătămătură. «Cineva de sânge», zice, «neam bun, dar nu ţi-e prunc. Zdruncinătură vrăjmaşă îl pune la pământ, însă ţărână nu muşcă.» Asta era luna cealaltă, aşa că şi uitasem. Sâmbătă acum, dă buzna pe poartă Anica, o ştii, servitoarea cumnată-mii, toată un bocet: «O picat... ista, conaşu Iorgu, la promenadă... De pe Voinic, ista calu... Îl grijeşte ista... doftoru, conu Carolică Davila.» Ştii că moldoveanca-i cam toantă... Asta am poftit să-ţi spui, ma chère... Ţiganca-i năzdrăvană peste poate!..." Femeia înaltă şi subţire înclină capul. — Rog pe domnia ta să-şi ridice vălul, urmă Simina ascunzându-şi mulţumirea. Nu încerc să-ţi despoi taina, dar sorţii omului, până la cercetare mai mărunţită, se citeşte în căutătură. Zoe Manta îşi privi prietena care părea foarte tulburată. — Desluşeşte-i sorţii în alte semne. — Voia domniilor voastre. Întinse o mână grasă. Ghiulurile care-i sugrumau două dintre degete erau frumoase şi de preţ. Despre unul dintre ele, un rubin fălos cu ploiţă de diamante, Zoe îşi aminti că-l văzuse la Boitiţi, giuvaiergiul de pe Pod. — Dă-mi palma ta cea scrisă, porunci coana Simina. Zoe Manta, simţind nedumerirea, explică: — Adică stânga. Mâna fină, aristocratică, se întinse cu teamă peste masă. Simina o simţea tremurândă, speriată ca o vrabie picată în laţ. — De felul domniei tale, îţi porţi inima în palmă, cinstită cocoană. Ai fire simţitoare, gingaşă, prea lesne de vătămat. De acum, să cercăm a descâlci şi urmele condeiului. Împrăştie mărunţişurile de pe masă, găsi lupa ceasornicească, cu mâner de ebonită, şi se aplecă atât de tare peste mâna femeii, încât aceasta îi simţi răsuflarea în palmă. Dintr-o dată, Simina înţepeni. Pe chipul gras se citea nemărginită uimire şi o tulburare nedesluşită, ca o spaimă. Încercă să se ridice, dar picioarele asuprite de dropică n-o ajutară. — Iertăciune, mărită Doamnă, că nu te-am întâmpinat cum se cuvine şi îngăduie să-ţi sărut dreapta pentru cinstea ce mi-ai făcut mie, nevrednicei... Cealaltă râse încurcată: — Lasă... Nu! Cred că te înşeli... Simina clătină hotărâtă din cap: — Palma nu minte, iar baba ştie să citească. Măria Ta poartă cunună... Zoe Manta simţi că îi bate inima de emoţie. "De necrezut! N-avea cine să i-o divulge... Aranjamentul era făcut prin Raluca Manu, discreţiunea personificată..." — Vorbeşte, suflă Doamna... Ce vezi? Cărturăreasa păru să şovăie, şi Zoe îi dădu ghes: — Mărturiseşte adevărul lacrimă şi nu ne menaja... Vreau să spui, să nu ne cruţi. De aceea suntem aici... — Voia domniilor voastre, iar eu sub poruncă mă aflu... Soarta ţi-e înălţată, mărită Doamnă, dar nu dulce, cununa-i cu nestemate, însă domnia ta o simţi ţăpuşe. Dumnezeu ţi-a hărăzit fală lumească, dar în inimă, nesecată lacrimă. Sterp ţi-e pântecul şi nu ţi-i scris să-ţi înmulţeşti neamul... Inima ţi-e înrobită în veci rigăi de roşu, iar acesta şi-a lepădat-o, tot pe veci, muierii de pică... Ani mulţi ţi-s hărăziţi în singurătate lungă şi cernită. Te vei înstrăina o vreme, apoi te vei întoarce pe cele poteci ale tinereţii călătorite. Bătrâneţea îţi va fi bogată în fapte de milostenie, dar avuţia nu-ţi va fi pe potrivă. Eşti şubredă, floricică în bătaia vântului, dar, după cum domnia ta ştie, vijelia răpune stejarii, firul de iarbă îşi pleacă doar fruntea, apoi iar se îndreaptă. Tare în vârtute va trebui să te dovedeşti pentru a îndura cele ce ţi-s sortite. Vor fi multe şi drum anevoios te aşteaptă până la odihna cea veşnică. Dumnezeu şi Maica Precista să te binecuvânteze. Pătrunseră în Palatul Domnesc printr-o portiţă dosnică a aripei dindărăt, ale cărei fereşti băteau în bulevardul Academiei. Acesta fusese tăiat doar cu câţiva ani în urmă, la porunca lui Vodă, între uliţa Colţei şi Podul Mogoşoaiei. În răstimp se iviseră, ciuperci după ploaie, case de zid făţoase, înconjurate de grădini splendide, strunite de foarfece meştere, ca de pildă a lui jupân Pohr, pogorât din Braşov. Acesta îşi deschise florărie cu dever pe Pod, în noul Han Filipescu. La negustorul neamţ se găseau cele mai frumoase camelii, hortensii şi garoafe. Dar cap de opera lui Pohr, spuneau bucureştenii, era grădina din strada Vămii a caselor Znagoveanu. Boierii cei tineri, mai călătoriţi, o asemănau cu celebrele grădini Tivoli de lângă Roma, un piccolo Tivoli, bineînţeles, dar aranjamentele florale terasate, belşugul de plante ornamentale, fântânile arteziene şi mulţimea de putti bucălaţi fuseseră fără îndoială inspirate de grădinile paradisiace ale fostului Tibur. Ajunsă în iatac, Elena Doamna îşi ridică vălul şi se prăbuşi în fotoliul de lângă soba vieneză. Focul duduia, o lampă de porţelan împrăştia lumină albăstruie, la fereştile perdeluite cu brocart se tânguia ploaia zbuciumată de vânt. — Urăsc vreme ca aceasta! Mi-e frig, Zoe. În oase şi în suflet. Am uneori impresia că, de când am părăsit Soleştiul, copilă, tot frig mi-a fost. Zoe Manta se apropie şi, cu gesturi gingaşe, îi scoase toca de catifea şi vălul. — Să nu te prindă junghiul, Elenă. O chem pe Clemansa să te tragă. O cărămidă fierbinte, un ceai, un praf de-al lui Drasch şi alungăm primejdia. O cercetă îngrijorată. Sub pleoapele viorii, privirea albastră a Zoei, odinioară scăpărătoare, acum abia pâlpâia, spălată de lacrimi multe şi privelişti necăjite. "Biata Zoe!" oftă Elena Doamna. "Iată încă o făptură de la care Dumnezeu şi-a întors privirea." O avea în minte aşa cum se înfăţişa cu douăzeci şi mai bine de ani în urmă, alergând cu plasa de prins fluturi, ea însăşi fluture de aur jucăuş, toată o lumină şi căutătură înstelată; zburda cu graţii de libelulă în lunca Soleştiului. Pantalonaşii cu dantele se iţeau de sub poalele rochiţei de muselină, în zulufi bălani, maica îi împletise albăstriţe. Un bulgăraş de zăpadă rostogolindu-se sub un soare blând... "Ştii, Elenuţă... Am hotărât să fiu fericită. Că am să fiu fericită toată viaţa!" Aveau doisprezece ani... Vară... Ziua era toată o petrecere — scrânciob şi pescuit, şi scaldă, şi prânzuri pe iarbă din coşuleţe de răchită... Toamna avea degete murdare de cerneală. Răsuna conacul unchiului Constantin Sturdza din Scheea de vorbe franţuzeşti şi substantive nemţeşti de un stânjen. Cât de departe rămăseseră toate! Tot atât de departe ca meleagurile îngheţate cu urşi de zăpadă ori cele tulburătoare ale cangurilor şi fluturilor albaştri... "Am să fiu fericită... toată viaţa!" Fusese fericită, pe deplin fericită, trei ani de zile. Apoi Manta, bărbat chipeş, aprig, neaşteptat, vijelios ca şi bunică-său, postelnicul Dimitrie, pierise fără urmă. Lepădase avuţie, nevastă, rosturi şi slujba de prefect al Botoşanilor, lăsând pe măsuţa Zoei răvaş scurt, care avea să fie răsucit şi forfecat în fel şi chip, în toate saloanele Principatelor: "Plec mânat de aprig dor, mă cheamă depărtările, oceanul, zări neştiute. Simţ cu toată făptura că viaţa-mi aici se năruie fără ţel! Ardoarea necunoscutului îmi toarnă jăratic în vine. Iartă-mă şi nu mă aştepta..." Clemansa, o poloneză de vreo şaizeci de ani, aciuată de tânără în Moldova, începu s-o dezbrace pe Doamnă cu mişcări precise şi îndemânatice. Îi descopcie botinele de glanţ cu andreaua, apoi bumbii rochiei de catifea şoricie, din care ieşeau aburi. Vorbea rar şi puţin, dar, vorba Elenei Cuza, "pe Clemansa e de-ajuns s-o priveşti, ca să-ţi ştie răbojul greşalelor". Avea un chip neînsemnat, uscăţiv, nasul croit parcă într-o nehotărâre. Buzele, pungite acum, şi pufnitul continuu pe nări îi trădau nemulţumirea. După ce înveli umerii Doamnei într-un şal veneţian şi-i împinse jilţul mai aproape de sobă, turnă ceaiul. — Nu uita leacul lui Drasch, spuse Zoe Manta. Bătrâna bombăni: — Da... Da... Praf de la pungaş ala, otrava la el să fie... Cu excepţia medicilor şcoliţi, mulţi cu diplome simandicoase de la Paris şi Berlin, Clemansa era una din puţinele persoane din Bucureşti care nu-i acordau încredere veneticului, pripăşit din te miri ce zări şi aciuat la Otelul Avram de sub Dealul Mitropoliei. Şoacăţul, ori ce-o fi fost, tămăduia toate bolile, dar în primul rând sminteala. Leacurile, să le numeri pe degete — soburul, oxidul de fier, oxidul de zinc şi altele câteva — nu dădeau greş. Când necazul îndurat de bietul creştin se arăta îndărătnic, Drasch îi venea de hac cu pumni zdraveni, răcnete şi scaldă în butoaie cu apă îngheţată. Şi dacă nici astfel nu-l dovedea, rămânea panglica cea a toate tămăduitoare. Doctorul Charcot, vestitul medic parizian de boli nervoase, ar fi încercat uimire nemărginită asistând la şedinţele de tratament ale lui Drasch. Cu o sculă anume ticluită, şarlatanul găurea pielea de pe ceafa zăludului, prin care trecea apoi repede şi cu brutalitate o bucată de panglică. Nefericitul se domolea ca prin farmec, iar cei din jur aveau apoi ce zvoni în lume. Şi apoi, cum să-l bănuieşti de pehlivănie pe unul care ia doar doi lei de vizită — cât o ciorbă şi o tuslama cu ocaua de vin "La idee", crâşma lui Iordache de pe Covaci —, iar pe săraci îi cruţa de orice para? Doctorul Marcovici, diplomat la Paris şi cu faimă europeană, îl întrebase cândva cum de cutează să practice o profesiune pentru care nu are nici o pregătire. Drasch, înalt, slab, cu chip de satană, rânjise: "Eu, colega, recomand totdeauna inversul a ceea ce recomanzi domnia ta şi sunt sigur că o nemeresc..." Clemansa aduse totuşi leacul într-o linguriţă de argint pe care Elena Doamna se grăbi să-l înghită, stăpânindu-şi anevoie senzaţia de silă. Praful acesta scotea necazul din trup. Se vedea după scaunul negru. "Negreala aceea", constatau bucuroşi bolnavii, "îi numai şi taman boala cea rea..." — Mulţumesc, Clemansă, nu mai am nevoie de dumneata, poţi să te duci la culcare. — Da' Măria Ta nu cinează? — Deocamdată, nu. De-oi pofti un ceai mai încolo, mi-l serveşte Florentina. Bătrâna îşi plecă ochii, tăinuindu-şi nemulţumirea. N-o ţinea lângă inimă pe franţusca fandosită, "guvernanta", cum i se zicea la Palat, un soi de slugă mai subţire, care îi ţinea de urât Doamnei, citindu-i stihuri din cărţulii legate în marochin roşu, când pigulea la gherghef. Aceasta, bun înţeles, după ce-i culca pe Alexandru şi Dimitrie, pruncii nu se ştie cui — dar Bucureştii ştiau —, adoptaţi de soţii Cuza. — Tu, Zoe, nu eşti ostenită? Amândouă priviră în aceeaşi clipă spre micul orologiu. Pe perete, un gobelin vechi înfăţişa o privelişte de campestru regal, aşa cum îl închipuiau şi îndrăgeau oamenii celuilalt veac, încântând şi ochiul de mai târziu. ...Maria Antoaneta, nefericita regină, într-o toaletă printanieră, cu panouri, aşezată pe iarbă între damele ei de onoare, vaporoase ca nişte nimfe, în poziţiuni dintre cele mai graţioase. Într-un colţ, Madame Vigée-Lebrun, pictoriţa palatului şi, mai cu seamă, a jucăuşei Toinette, în faţa şevaletului, părea să mânuiască penelul cu mişcări înaripate... Întrebarea era de prisos. Abia trecuse de ceasurile zece, iar ele sfătuiau de obicei până spre miezul nopţii, când ipistaţii de la "Roşu" începeau al doilea rond. Zoe Manta era cea mai credincioasă prietenă a Doamnei, şi apoi locuia la Palat, în aceeaşi aripă dinspre Biserica Kreţulescu. După fuga lui Manta, nu-şi mai suferise conacul de pe uliţa Ulierului, în şoldul căreia Librecht, ploşniţa aceea ticăloasă, îşi înălţase în ultimii ani cel mai făţos palat din Bucureşti. Zoe Manta demenajase cu tot calabalâcul la Stupeni, moşia părintească din ţinutul Vasluiului, iar casele le închinase. Hotărâse că viaţa îi va merge alăturea cu a Doamnei şi, de sorţii vor hotărî într-altfel, despărţindule, avea să se retragă în liniştea şi răcoarea Stupenilor. — Să-ţi citesc, Elenă? Arătă spre birouaşul Boulle dintre cele două ferestre. Un vraf de cărţi cu cotoare aurii strălucea azuriu în lumina lămpii. — Hachette ne-a trimis azi ultimele novele pariziene, La physiologie du mariage de Balzac şi vodevilurile lui Paul de Kock, "un petit livre dé Biata cumătră licieux, je vous assure", am apucat s-o frunzăresc... A! râse, luând un volum de pe birou. Am uitat surpriza nebunului cela de Ioanid, librarul din Pasajul Român, Misterele ţintirimului Per-Lasez, tradusă de o oarecare doamnă din Galaţi, Smaranda Atanasiu. Nu-ţi trebuie multă fantezie pentru a ghici cum a maltratat la pauvre commère — o resimţesc şi straşnică gospodină — textul franţuzesc. Elena Cuza oftă din adâncul inimii: — Nu de novele îmi arde, Zoe. Îmi simt inima boţ de durere şi jăratic. Şi încerc aşa o spaimă, de parcă necaz aprig stă să pogoare în toată clipa asupra palatului acestuia... Zoe Manta îi strecură privire îndurerată. Spaime din senin şi în tot ceasul o urgisiseră pe Elena de când, la cincisprezece ani, îşi săltase cozile pe cap, şi maică-sa, apriga Catinca Rosetti, o scosese în lume. Cumplită muiere cucoana Catinca, aspră şi nepricepută în creşterea pruncilor! O stăpânise pe Elena din bici şi pinteni, când copila era supusă şi blândă ca o porumbiţă, doar lapte şi miere în privire şi cuget, dornică de înţelegere şi iubire. Rosetteasca nu pricepea însă asemenea mofturi, vorba obişnuită era mugetul de taur, ochii scânteiau totdeauna mânioşi. Când îi auzea glasul, Elena tresărea cu junghi dureros în inimă. Taică-său, conu Iordache Rosetti, îi lăsase daravelile moşiei şi ale casei în poală şi folosea orice prilej spre a pune poşte multe între el şi nevastă. Crescută în umbra apăsătoare a mamei, Elena, din fire sfioasă şi slabă de înger, când se măritase era o fată stângace, prea puţin graţioasă, cu grumaz supus, de o modestie exagerată, care-i răpea orice încredere în propria-i făptură. Soarele, balurile, societatea o înspăimântau, socotindu-se prea neînsemnată, prea puţin strălucitoare faţă de frumuseţile Iaşului şi ale Bucureştilor. Însoţire mai puţin potrivită decât cea a Elenei cu Alecu Cuza, vorbeau saloanele, bidiviu năvalnic, lumeţ, sclipitor în conversaţie, îndrăgit de toată boierimea, mai rar se întâmplase în familiile din protipendada Moldovei. Iar dragostea fierbinte a Elenei, nedomolită de ani, gata de orice jertfă şi umilinţă şi nu o dată pusă la încercare de Vodă, înzecea povara. Doamna se săltă într-un cot şi luă ceaşca de ceai de pe gheridon. — Să-ţi torn puţin lapte? — Nu, Zoe... Îmi face silă. Flacăra sfeşnicului de pe cămin îi scoase chipul din umbră. Era prelung, cearcăne adânci, ca la bolnavii de inimă, îi săpau două buzunări negre sub ochii stinşi. Nu fusese o cadră nici în tinereţile dumneaei. Sprâncene haiduceşti, nasul cam lung, gura dintotdeauna tristă. Dar avea o talie elegantă, cum spun francezii, era distinsă, iar pe obraz stăruia acea lumină, izvorâtă din alese şi nobile însuşiri sufleteşti, despre care moraliştii şi popii susţin că înfrumuseţează şi cele mai vitregite chipuri; frumuseţe pe dinaintea căreia, din păcate, mustăţile bătăioase şi fracurile a opt galbeni de la Chic de Paris treceau cu ochii legaţi, iar bietele zâne n-aveau de ales între multe drumuri: ori mânăstire, ori împletitul cosiţei albe între neamuri, mătuşa fată bătrână pusă în capul mesei, cu gândul la testamentul acesteia. Elena Cuza sorbi câteva înghiţituri de ceai, apoi luă oglinda înrămată în fildeş, aflată mereu la îndemână. Îşi scoase spelcile privindu-se îndelung. Părul bogat, vârstat cu argint, se rostogoli pe pernă. — Doamne, că slută m-am făcut. Acum observ dintâia oară că am început să semăn cu mama... Zoe Manta se aşeză la picioarele patului şi începu să-i dezmierde mâna. Încercă să râdă: — Ce idee! Eşti neîntrecută, Elencule, când îţi inventezi cu dinadinsul necazuri. "Elencule", ca pe vremea Soleştilor, când îşi smulgeau una alteia păpuşile franţuzeşti cu capete de ceară. Elencu rămăsese şi azi, dar numai când se aflau singure. Doamna îşi îndreptă privirea spre icoanele îmbrăcate în aur. Veşmântul plouat cu nestemate al sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, ocrotitorii dumneaei, fusese comandat la Viena, cap de operă de giuvaiergerie: — Doamne, oare la ce năpaste m-ai mai osândit? Ce mi-e hărăzit să mai îndur? Glasul, a cărui dulceaţă era sporită de farmecul graiului moldovenesc, era de o tristeţe sfâşietoare. — De ce le mânjeşti pe toate cu dohot, Elencule? Mai este şi soare în lumea asta, nu doar întunericime. Elena Cuza îşi răsuci privirea de căprioară rănită: — N-ai auzit ce a spus femeia ceea? Atâta adresă m-a înfiorat. — Elencule, vino-ţi în fire... Uneori ai aerul că judeci ca un copil. Nu mă aşteptam să te laşi impresionată de fanteziile acestei tireuse de cartes de mahala. Dacă ştiam cât eşti de sperioasă, nu te conduceam acolo pentru nimic în lume. — Ar fi fost mai bine să nu mă duci, suspină Doamna. Tu încerci acum să-mi dai curaj, îţi mulţumesc, Zoe, dar ştiu că, în sinea ta, crezi ca şi mine în fiece cuvânt pe care l-a spus vrăjitoarea. Zoe Manta se prefăcu supărată: — Décidémment, cu tine n-o scoate omul la capăt. Vorba coanei Catinca, dacă intri la vreo idee, nu ţi-o scoate nimeni din minte, nici dacă ar opinti cu patru boi. — Zoe, zâmbi Doamna, ce sens are să ne sfădim? Până mai astă-seară o ridicai în slăvi pe Simina, cea mai straşnică diseuse de bonne aventure din toată ţara. Nu mi-ai istorisit chiar tu de Elisa Lahovary şi frate-său, Iorgu? — Oh! o întrerupse Zoe. Am exagerat probabil amândouă, aşa cum se întâmplă când e vorba despre ceva puţin comun. — Atunci, continuă să zâmbească blând Doamna, la ce ne-am mai dus? — Ca să te mai amuzi puţin, Elencule. Să mai vezi şi altceva decât aste ziduri. Şi, dacă chibzuieşti bine, gogoriţa ţi-a înşirat cuvinte de taifet, care s-ar potrivi aproape oricărei boieroaice mai răsărite. Elena Cuza îi îndreptă privirile neliniştite, în care scăpăra un licăr de nădejde. Dorea din suflet să i se poată răsuci gândurile spre zare mai puţin neguroasă. — Mi-a zis că port cunună, şopti. De unde a ştiut ea asta? Zoe o înfruntă cu curaj: — Vezi cât eşti de copil? Putea să vorbească de cunună şi Saftei Brâncoveanu, şi Casandrei Cantacuzino, şi Anei Racoviţă, şi Sturzoaiei, şi Sultanei Ghica, şi, şi... Atâtea persoane ai căror părinţi, bunici, în fine, quelque ancêtre, au ţinut scaunul Moldovei ori al Munteniei cândva. Toutes, des princesses... Elena Cuza rămase gânditoare: — Da... E ceva în ce spui... Apoi, din nou speriată: Şi riga de roşu... Dama de pică? — Oh, là, là! râse Zoe Manta, ca într-un arpegiu, precum mademoi M-am săturat (l. fr.).selle Marigny de la Comedia Franceză. Acestea chiar că le poţi înşira oricui pe tipsie. Va exista totdeauna o damă de pică sau de ghindă şi, dacă nu există, o găsim noi, gata să-ţi spargă casa. Ştii, eu una, j'en ai assez de dame fatale, aşternut la drum de seară, voiajuri peste mări şi ţări, ori avuţii de nabab, picate din cer, pe hornul casei. Doamna oftă şi îşi simţi trupul mai puţin chircit în aşternut. — De, Zoe, ştiu şi eu... Să dea Dumnezeu să fie cum spui tu... Să se aleagă binele. Şi să se facă lumină în mintea şi cugetul lui Vodă. Tot mă gândesc, Zoiţă, cu ce l-o fi fărmăcat muierea ceea? Alecu, bine ştii, îi bărbat schimbător ca vremea, răbduriu şi statornic doar în trebile ţării, dar nu şi în dragoste. Cu ce ştiinţă diavolească l-o fi înlănţuit? Zoe se prefăcu nepăsătoare: — Ştiinţă de şantan! Las-o păcatelor pe Obrenovicioaie. I-o trece şi lui Vodă într-o zi, ca orice boală. "Necazu-i că nu-i trece", îşi păstră Zoe gândul pentru ea. Din cleveteli aflase şi, bun înţeles, n-avea s-o îndurereze pe Doamnă istorisindu-i cele oblicite, că Maria Obrenovici, făptura născocită de Satana, îşi cumpărase cai, două sute de galbeni! Iar alţi şapte sute avea de gând să cheltuiască la Ems, unde mergea în fiece an să-şi facă băile. Zoe Manta îşi înăbuşi suspinul. "La o urmă", gândi, "nici Cuza nu-i prea vinovat. Tot omul are slăbiciunile lui, şi Dumnezeu, ştiut este, nu dă cu amândouă mâinile. L-a iscat un bun domnitor, cu toate însuşirile bărbatului de stat de elită, iubind ţara şi norodul mai presus de orice, onest şi lipsit de corupţiune." Acestea i le recunoşteau, măcinându-şi barba între dinţi, până şi vrăjmaşii săi cei mai neînduplecaţi, precum Gheorghe Bibescu, fostul domnitor, fraţii Goleşti, Mitică Ştirbey, Iancu Ghica, şi răboju-i departe de a seca... Iar peste aceştia se mai aflau, şi nu mai puţin primejdioşi, opozanţii trăitori la Paris, care unelteau fără să ostenească la curtea lui Napoleon al IIIlea. Membri ai fostelor familii domnitoare Bibescu şi Ştirbey, la care se adăugau mari proprietari — Brăiloiu, Sutzu, Lenş, Grădişteanu. Subvenţionau reacţiunea din ţară, pentru a organiza mişcări de agitaţie împotriva lui Cuza şi a administraţiei sale, în vreme ce la Paris plăteau jurnale ca Le Constitutionnel, Le Pays şi Le Nord spre a publica articole ce-i defăimau pe domn şi pe miniştrii săi. De parcă i-ar fi citit gândurile, Elena Cuza şopti într-un târziu: — Prea mulţi vrăjmaşi la un singur om. Cât ai fi de viteaz şi ocrotit de noroc, tot te răpun. E grija şi teama mea de fiece clipă. De femeia blăstămată s-o descotorosi ori ba, numai viaţa să i-o cruţe Dumnezeu. Barem durerea aceasta să mă ocolească... — Vodă nu-i singur, spuse Zoe Manta. O ţară întreagă îi stă alăturea. Doamna clătină tristă capul: — Aceasta într-o înfruntare făţişă. De-o parte norodul cel mult, de cealaltă pumnul de boieri. Dar războirea nu se face pe câmp deschis şi la lumina zilei. Răii uneltesc pe întunecime, plătesc braţ şi jungher ticălos. — Vodă-i înconjurat de oameni cu credinţă. — Ei, Zoe, cu galbeni buni şi mulţi, îţi cumpără şi umbra. Aici mi-e grija cea mare! De trădarea prietinilor, căci de aceasta n-ai cum să te fereşti. — Gândeşti că l-ar putea vinde madame Obrenovici? — A, nu... Aceea unelteşte să ajungă cea dintâi doamnă a ţării, în locul meu. Alt dor şi scopus nu cunoaşte, aşa că viaţa lui Cuza îi e scumpă, măsurată în galbeni şi fală. Mi-e teamă de cel care-l dezmiardă în faţă, iar în spate ţine pregătită flinta. Palatul e plin de iscoade. — Năluciri de-ale tale, Elencule. Şeful gărzii, colonelul Haralambie, intră în foc pentru Domn, iar toţi oştenii din pază sunt oameni devotaţi, încercaţi nu o dată. Ei se socot, după cum îi dezmiardă însuşi Măria Sa, "copiii lui Alexandru Ioan Vodă". Elena Cuza zâmbi cu amărăciune. Deschise Biblia legată în marochin roşu şi scoase o scrisoare. — Am primit-o azi-dimineaţă... E de la Iancu Alecsandri. Îmi dă de ştire că alde Bibeştii şi ceilalţi ticăloşi din coterie au îndreptat cincizeci de mii de galbeni la Bucureşti, spre a pune la cale răsturnarea lui Cuza. La atâta bănet, nu se vor da în lături să facă şi moarte de om... Un vaiet de pasăre străpunse ferestrele şi persienele grele de catifea. Doamna sări speriată. — Cucuveaua! Ai auzit, Zoe? Zoe Manta încercă să-şi ascundă neliniştea: — Nu era cucuvea. Sunt guguştiucii. Ţipătul li se cam aseamănă, nu ştii? Vuietul se auzi încă o dată. Un tânguit urât, de pasăre neagră... Pasăre de ţintirim.   continuarea o descarcati de aici....