Rodica Ojog Brașoveanu

Logofatul de taina de Rodica Ojog-Brasoveanu PREDOSLOVIE     De-amu, dacă soarele şi-a prăpădit bărbăţia e bine. Cum s‑ar zice, pot ieşi în cerdac. Uite-aşa! Şăd pe acel scaun meşterit de stolerul Mihail, şi îndrăgesc din ochi mălinul răsărit la poalele pridvorului. Munţii Vrâncioaiei îşi varsă răcoarea, sihla albăstreşte văzduhul, trage cugetul de mână să-şi caute tihna. Irra! Păcatele mele! Stârcuţele mi-au ruşinat florile. Se cheamă că mâine trebuie însănătoşit gardul cu uluci tinere. Gardul grădiniţei şi nevrednicul de mine suntem vârsteni, împlinim prin voinţa Celui de Sus la Sân Chietru şaptezeci de ani. Pe dumnealui l-a betegit veninul pământului, pe mine o pârdalnică de vătămătură tare căpoasă şi harnică dobândită în vremea pojarului de la 1820… Ne sprijinim unul pe celălalt şi, să nu vorbesc cu păcat, o mai ducem. După umbra conacului s-ar cuveni să fie ceasurile cinci. Slugile îşi cercetează hodina prin chilii, Niculăiţă, ucenicul meu, ispiteşte peştii iazului cu o râmă şi un bold îndoit, cercând a-i amăgi. Am în faţă cartea părintelui Ilarie, la dreapta un cofăiel cu apă rece scos din inima pământului şi gavanosul cel mititel cu dulceaţă de zmeură crescută sub ziduri. Taina amestecului mi-a încredinţat-o chelarul Dionisie în ziua când Domnul l-a chemat să dea socoteală pentru bucatele de frupt hăpăite pe ascuns în postul Paştelui. Când Cel de Sus va porunci să-i bat la porţi pentru aceeaşi netrebnică ispravă, voi încredinţa-o şi eu ucenicului. Oh, păcătosul şi poftalnicul de mine! Iar am scăpat o chicătură în omătul bărbii! Încaltea, ştiu c-o să-şi râdă Niculăiţă prin unghere. Află, frate cetitorule, că acea carte ce se găseşte în faţa mea are o istorie lungă. La anul 1711 tătarii au năvălit hultăneşte la ceas de noapte asupra sfintei Mănăstiri a Domniţei. Cuvioşii călugări s-au apărat cu furca într-o mână şi crucea în cealaltă, dar ascuţişurile paginilor au biruit. Din toată suflarea mănăstirii n-a rămas decât un ucenic nevârstnic. El a scos de sub anteriul părintelui Ilarie, cuprins de flacără, această carte. Cine a trudit s-o întocmească rămâne o taină, aşa că, având îngăduinţa domniei tale, frate cetitorule, o voi pune pe seama acelui călugăr asupra căruia s-a găsit. Cum a ajuns în bibliotichia boierului Alecu Florescu, tot o taină rămâne. Rânduiala cărţilor mi-a încredinţat-o bunelul conului Alecu mie, nevrednicului Pahomie, cel robit pântecelui, de îndată ce-am deprins ştiinţa buchiilor la şcoliţa din târgul Focşenilor. Trebuie să-ţi spun, frate cetitorule, că sunducurile boierilor Floreşti, mari iubitori de ştiinţă cărturărească, adăpostesc opt mii de cărţi care se cer cercetate şi îngrijite cu dragoste. Şi mai trebuie să-ţi spun că dintre toate, osebit o îndrăgesc pe cea asupra căreia a trudit pana părintelui Ilarie. Amarul de vreme care s-a călătorit i-a betegit scoarţele, negreaţa cernelii s-a stins, pergamentul e pe moarte, umbletul degetelor a şters slovele pe la colţuri. Chibzuind că faptele cele bune n-au prea făcut pui în chilia mea, am hotărât dară s-o aştern din nou pe hârtie trainică, după tipicul buchiilor latineşti. Ieri, la vremea când zorelele închideau ochii de somn, a venit să mă întrebe de sănătate boierul Vasile Alecsandri. I-am spus gândul care mă paşte şi dintr-o dată ochii dumnealui şi-au sporit lumina bucuriei. Cartea părintelui Ilarie, după cum vei binevoi să afli, osteneşte să înfăţişeze mâna întinsă de valahi rubedeniilor primejduite dincolo de hotarul ţării. Vei afla de asemenea, frate cetitorule, chipul celui târg al Bucureştiului supus ciumei şi focului iscat de necredincioşi, răfuielilor dintre megieşi, căci dumnealor, dragă Doamne, numai pe malul Dâmboviţei pofteau să se păruiască! Până în anul Domnului 1601 cetatea de scaun a fost mărunţită de unguri, tătarii hanului de la Crimeea şi turcii lui Sinan Paşa care au ras până la temelie Mănăstirea Sfintei Troiţe. Când să zică bieţii gospodari Doamne ajută, s-au repezit să-i dea palancă la pământ Simion Movilă al Moldovei şi şleahticul Ion Potocki de Potok. Turcii din Giurgiu repede şi ei între două somnuri să-şi ia partea, după care a pogorât Bator Gabor al ungurilor cu oştenii să culeagă ce-a mai rămas. Nu s-a uscat bine zidăria ctitoriilor noi că răzmeriţa seimenilor a ales piatră de piatră. Şase ani după isprava aiasta peste cetatea Bucureştilor s-au abătut ciuma, foamea, turcul şi tătarul. Şaisprezece ani au trudit gospodarii să-şi întărească trupul şi cugetul când iară calcă acea blestemată ciumă care a pustiit cetatea cu desăvârşire. Când să prindă târgul din nou cheag, s-au abătut oleacă nemţii să jugănească negustorimea… D-apoi seceta din 1718, însoţită de ciumă? D-apoi jaful turcului de la 1738, semnul unei noi ciume? Treizeci şi trei de mii de suflete şi-au dat sfârşitul în acel an! D-apoi altele care au urmat? Şi iarăşi Bucureştii şi-au spălat obrajii, au chemat înapoi verdeaţa şi râvna de a înălţa mărturii pentru viitorime. Călătorind pe drumurile Apusului împreună cu logofătul de taină Radu Andronic, vei vedea lăcaşele papistaşe. Alături de acele catedrale, turlele mitropoliei din Bucureşti ţi se vor părea şiştave, Biserica Scaune o mogâldeaţă acolo… Nu cârni din nas, şi nu judeca, rogu-te, cu păcat. Arată îngăduinţă ctitorilor valahi, căci asemenea zidiri s-au înălţat în vremi tulburi, sub domnii scurte, când petica neagră de mazilire a capugiului poposea des pe umerii voievozilor. Nu râde văzând că gospodarii târgului îşi podesc uliţele cu grinzi de stejar, şcoala cea mititică de la Sfântul Gheorghe Vechi să nu-ţi stârnească zâmbetul. Iar dacă se va întâmpla să-ţi colbuieşti încălţările pe uliţele strâmte ale Bucureştilor de la acea vreme, dacă glodul le va necinsti, alungă sudalma de pe limbă, scutură-le şi păşeşte mai departe. Vodă Brâncoveanu, în dragostea sa pentru ctitoriile înălţate după gustul pământenilor, târgoveţii, meşteşugarii, neguţătorii şi dascălii şi-au îngropat o fărâmă din suflet între zidurile Bucureştilor, cărturarii, opincarii şi boierii credincioşi neamului au asudat sânge. Lor mă închin!           Capitolul I     NOAPTEA ISCOADELOR     Întunericul vâslea mahmur, umplea sihla de umbre. Luna răstignită între nori cernea lumină văduvă lipsită de credinţă. Drumul se strecura sfoară subţiratică pe sub pântecele muntelui, ocolea cu mlădieri de viperă grohotişurile năpăstuite de ceaţă. Sus pe creastă, două perechi de ochi îi cercetau umbletul până departe, spre porţile Braşovului. Miclăuş cel tânăr, scutier la Curtea nobilului transilvănean Gavril de Noţig, aştepta înfrigurat cu unghiile înfipte în căuşul palmei. Sângele fierbinte al boierilor Miclăuşeni, dar mai cu seamă numărul sărac de ani dobândiţi până în acea noapte de Florar îi struneau anevoie nerăbdarea. — N-o să treacă, Drăgane! Pui prinsoare? Nu primi răspuns şi se răsuci spre bărbatul lungit alături. Moţul, o namilă de om croit parcă din inimă de codru, citea întunecat drumeagul. Chibzui îndelung şi numai după aceea mişcă buzele: — Trece! Şoapta scăpată din curmătura gâtlejului tună. Scutierul îşi simţi bătaia inimii. — Mai încet, omule! Măsură înspăimântat liniştea. Curgea domoală, tulburată arar de zgomotele nopţii. Nu vine, urmă, şi chiar dacă vine, scapă iar! Ochii aprinşi cerşetoreau tăgadă, dar moţul, credincios vorbei cumpănite cu săptămânile, rămase mut. — Misionarul se află sub ocrotinţa lui Belzebut! — O fi. — Lui şi-a vândut sufletul! A făcut legământ pecetluit cu sânge, după pilda corăbierului rătăcitor, altă socoată nu mai încape. Vorbea cu glas scăzut şi degetele încârligate, aşa cum povăţuiesc moşnegii că se cere atunci când pomeneşti asemenea isprăvi în puterea nopţii. Povestea drumeţului stăpânit de dorul umbletului pe cărările mării fusese adusă la castelul nobilului Noţig, strâmbată binişor de către doi veneţieni cititori în stele, în trecere spre Curtea lui Leopold. Moţul ar fi poftit să cunoască legământul, căci astfel de istorie satanicească nu mai pomenise printre lotrii pământului[1] din Zarand, dar Miclăuş cel tânăr începuse să-i înşire neizbânzile transilvănenilor ori de câte ori şi-au îndreptat flinta, săgeata sau jungherul spre inima misionarului Carol Neurautter. Încheie oftând: — O să scape iar! Drăgan cântări stânca rânduită anume la baza prăpastiei, spre a o rostogoli asupra misionarului, şi se scărpină la ceafă. — De… Zorile săltară o geană deasupra Postăvarului. Lumina firatică trudea vârtos să alunge negura. Vânticelul iscat de răsuflarea muntelui aduse un zvon îndepărtat de copite. Moţul, deprins cu zgomotele iscate în faşă, rămase stană. Miclăuş cel tânăr îi cetlui braţul. — Vine! Îi răspunseră huruitul roţilor rostogolite pe piatra drumului şi îndemnurile surugiului. Doisprezece călăreţi turnaţi în fier sporiră umbrele ude, azvârlite în apa râului, apoi se ivi caleaşca generalului Rabutin de Bussy, guvernatorul Transilvaniei. Scutierul şopti gâtuit: — Acum! Moţul aşteptă să treacă oştenii şi se opinti asupra parului vârât pârghie sub coastele stâncii. Misionarul îşi simţi degetele. Îl slujeau cu credinţă fremătând la ceas de primejdie. Scoase capul pe ferestruică şi porunci scurt: — Galop! Stânca porni, zimbru întunecat. Miclăuş cel tânăr îi urmă zborul cu inima pe buze. Văzu surugiii biciuind caii şi caleaşca pierind cu huiet. Piatra urnită de moţ tulbură colbul stârnit de caii oştenilor apoi se cuminţi. Scutierul şi Drăgan rămaseră în genunchi, fără răsuflare. Sudoarea le îngheţase pe frunte. În ochii lui Miclăuş cel tânăr apăruseră lacrimile. Rosti încet, cu ură: — Satana!     * * *   — Oftezi, conte? Generalul Rabutin de Bussy fulgeră cu privirea mogâldeaţa ascunsă în sutană. Suspinase, era adevărat, dar putea jura la douăsprezece icoane că răsuflarea zăticnită în poalele pieptului nu adiase în caleaşca. Încercă să desluşească obrazul misionarului. Ferit de gluga veşmântului şi a nopţii, chipul popii nu se lăsa citit. I se vedeau doar mâinile albe, pline de vlagă. „Mâini deprinse mai degrabă să sugrume decât să binecuvânteze“, chibzui guvernatorul. Îşi mărturisi grija: — Mă mustră cugetul, Neurautter. — Pentru care ticăloşie? — Ţi-am îngăduit să mă întovărăşeşti şi nu trebuia, spuse strunindu-şi greu paraponul stârnit de cutezanţa neamţului. Cărările de noapte nasc primejdii. Nu sunt hărăzite slujitorilor lui Dumnezeu. — Eu îl slujesc pe Satana! Glasul misionarului Carol Neurautter, omul Vianei, hârşit în dedesubturi politiceşti, părea sâsâit de şarpe. Adăugă mieros: — Parcă aşa le-ai spus prietenilor dumitale în ziua când ţi‑am adus porunca imperială. — Vorbe de şagă… — Întocmai. Astfel socotea şi Leopold. Rabutin râse încetişor: — E adevărat ce se şopteşte? Căpitanii mei jură că poţi auzi şi gândul nerostit. Au început să-ţi ferească drumurile. — Urmează pilda generalului lor. — Greşeşti, Neurautter. Trudind să mă răpună, mişeii îţi pot aduce pagube. Asta-i pricina pentru care nu vreau să mă însoţeşti. Misionarul îşi dosi zâmbetul. „Înfumurarea stă stâlp de nădejde familiei de Bussy. Hm, franţujii… Bunicu-său a rămas încredinţat până la moarte că-şi va găsi sfârşitul într-o cupă cu otravă. A murit de prea mare belşug de sânge…“ Răsuci gândul după obişnuinţa iezuitului Loyola, a cărui cărticică de cugetări, înveşmântată în scoarţe moi din piele, o purta la piept în locul Bibliei poruncite de părintele creştinătăţii. — Alungă-ţi temerile, conte. Împărţim primejdiile deopotrivă. Surâse liniştit. Românii transilvăneni au încercat astăzi pentru a cincea oară să-mi grăbească sfârşitul. Dintâi mi-a căutat spinarea un jungher zvârlit prin fereastra deschisă, apoi două pistoale descărcate fără răbdare de un băietan cu sticle la ochi mi-au aţintit pieptul. Podul aşezat peste Mureş s-a prăbuşit în urma caleştii mele, după care o săgeată, slobozită cu îndemânare de o făptură ciudată, mi-a străpuns umărul. Râse încetişor pipăind rana oblojită în scutece: Iar în acea făptură ciudată am desluşit-o pe jupâniţa Tofana. — Nu e cu putinţă! Fata a deprins creştere aleasă, o ştiu din leagăn. — Şi pe Gavril de Noţig îl cunoşti, şi el s-a bucurat de bună creştere… Acum îndeamnă românii să-mi pândească drumurile. — Mă înspăimânţi, Carol! Asemenea nelegiuiri se cereau aduse la lumină, or, eu abia azi le aflu. Îngrijorarea săpa urme adânci pe chipul guvernatorului. Scrisorile lui Leopold, urmă, îmi amintesc necontenit că răspund cu capul de viaţa sfinţiei tale. Sutana nu se clinti. Glasul misionarului se prelinse din glugă, firicel subţiratic: — Treburi destule îţi apasă umerii, conte, pentru a te mai pricopsi şi cu necazurile mele. Muierile ungurilor dovedesc nesaţ la aşternut, vinul românilor se cere deşertat pe îndelete, ca să nu mai pomenesc jocurile de noroc… Şi apoi, am deprins să mă păzesc singur. Gândul care nu-mi dă pace e altul… Tăcu o vreme, sporind diavolii din cugetul generalului. Negura începuse să se destrame. Zorile prinseseră cheag, desluşind copacii şi ghimirliile mărunte. Din coşuri, ici-colo, se desprindea câte o aţă de fum. Boarea de lumină prinse să zugrăvească în culori pământii chipul generalului: nasul încovoiat după pilda ciocului de vultur şi bărbia săpată în cremene aminteau înfăţişarea trufaşă a străbunilor. Purta strai ostăşesc cu belşug de aur şi stele bătute în piatră scumpă. Aşezat în dreptul geamlâcului, chipul trufaş al lui Rabutin se zugrăvea limpede. Neurautter ţinea mai departe ungherul, vorbind cu măsură. Cuvintele se înşirau mătănii, ca într-o rugăciune. — …Oamenii aceştia ştiu să urască, Rabutin, şi e bine să n-o uităm! Aleasă plămadă e aceea care în ceasuri de restrişte pune buzdugan şi jungher în mâna bărbaţilor, pistoale în palma băietanilor, iar la îndemâna fecioarelor arc şi tolbă de săgeţi. — Buzdugane, săgeţi, furci şi topoare! Cu asemenea năzbâtii vor să-mi ţină piept? — Teme-te de cei care nu mai au nimic de pierdut! povăţuia înţeleptul Loyola. Şoapta misionarului răsunase plină de tâlc. Rabutin socoti că a zăbovit îndeajuns asupra unei neghiobii. Până la urmă Neurautter tot popă rămânea şi nu-i puteai cere pricepere de oştean. Dădu să se ridice în picioare, căci obişnuia să se preumble prin odaie când îşi împărţea poruncile ori lăsa vad slobod gândurilor. Îşi aminti că nu se află în cancelaria domniei sale, numai după ce se izbi în creştet de lemnul caleştii. Se aşeză suduind soldăţeşte ziua când hotărâse să intre în slujba nemţilor. Misionarul îi picura venin în suflet. Se lipise de el precum cămaşa cea udă şi nu-l slăbea cu pildele iezuiţilor, necuviinţa şi pârele către Leopold. — Spune-mi, rogu-te, Rabutin, ai chibzuit de ce mă hăituiesc românii? — Mă tem că au priceput gândul Vianei. — L-au priceput, l-au dibuit ori l-au simţit, zâmbi Carol Neurautter, căci iată, de unde la început se înghesuiau să ne aducă hrisoave, peceţi şi semne săpate în aur, pentru a ne dovedi drepturile de obârşie, acum le ascund cu aceeaşi râvnă. — Dacă cineva le-a deschis ochii, apoi acela e principele Brancovan. Nu osteneşte niciodată să se amestece în treburile noastre. — Vulpea Balcanilor, şopti misionarul… Poate… De vreme ce necazul a făcut pui, se cere să batem alte cărări. — Vom smulge acele dovezi cu sila. Orice taină îşi are leacul în odaia de cazne. — Crezi, generale, că-i vor îndoi ţeapa, cuiele înroşite în foc ori roata, acum când a încolţit neîncrederea în dreapta judecată a împăratului Leopold? După socotinţele mele, deocamdată prepuiesc primejdia, odaia de cazne o va adeveri. Ştiam de la început că vorbele trecute prin zahăr n-or să-i amăgească multă vreme. Am trimis dară un om iscusit care să deprindă graiul acelor hrisoave, înainte de a-ţi bucura inima aciuindu-mă pe lângă domnia ta. De trei ani omul meu bate Transilvania, Valahia şi Moldova pentru a-şi însemna în pergamente urmele aşezărilor vechi, de aceeaşi obârşie. Ochii contelui încercară zadarnic să străpungă gluga de tafta. Chipul misionarului rămânea ascuns. — Îl cunosc? — L-ai cunoscut… Neurautter scăzu glasul de parcă s-ar fi temut că zorile, prăvălite dintr-o dată între pereţii de catifea, i-ar putea prinde şoapta: e contele de Saint-Lô. — Filip D’Antin?! Vocea generalului, îndeobşte aşezată şi aspră, îşi pierduse bărbăţia spre deplina mulţumire a misionarului. Ai ales bine, Carol! N-au valahii făptură pe măsura lui, de-ar fi să-şi treacă tot meleagul prin sită. Singur diavolul i s-ar putea împotrivi. — Voi griji să n-o facă, surâse misionarul. În noaptea asta, Saint-Lô îl întâmpină pe von Blaremberg la Bucureşti. Vom primi curând veşti de soi. Se făcu ghem în ungherul caleştii şi închise ochii.     * * *   „Franţuzul umblă cu două proţapuri la car“, chibzui scundacul îngropându-şi umbra în zidul unei ghimirlii prăvălite într-un genunchi. Cântări călcătura străinului intrat în priveala lunii. Filip D’Antin, conte de Saint-Lô, era bărbat răsărit, cu trup suleag de muiere înveşmântat după gustul celor cu osânză la pungă din ţara Bourbonului. Ţinea aninate la pălărie pene pâclii şi dese de orătănii despre care cumetrele de pe malurile Bucureştioarei n-aveau ştiinţă. Ochiul drept, vătămat de fier, îl purta sub grimea întunecată. Peste cămaşa spumă de horbotă la gât şi mâneci înveşmântase pieptar din saftian moale, supus trupului, iar pe umeri mantie largă săbuită anume să ascundă obrazul stăpânului în ceasurile de taină. O căutătură nedeprinsă cu vicleşugurile ar fi căzut lesne în greşeală socotindu-l slăbiu şi neprihănit, dacă nu zărea răsărind din cingătoare capul jungherului spelb de multă folosinţă şi drumul spadei ghicit lesne sub poalele mantiei. Străinul îşi purta ciubotele răsfrânte deasupra genunchilor prin inima uliţei, călcând iute, cu deosebită luare-aminte. Scundacul – iscoada lui Vodă Brâncoveanu – zâmbi. Hangerul vrăjmaş, nărăvit în mişelii, răsare din cotloane dosnice, la un singur întins de braţ. O ştiu şi pruncii… O aflase cam de multişor şi omul în mantie, după cum o dovedea umbletul. Scundacul îşi încopcie giubeaua, străpuns de răsuflarea rece a nopţii. Luceafărul de seară zăbovise pentru a treia oară la răscrucile cerului de când călca cu fereală umbra contelui, din porunca Măriei Sale. Drumurile franţuzului pe uliţele Bucureştilor aveau cântecul lor şi Vodă, dar mai cu seamă stolnicul Constantin Cantacuzino, tartorul dedesubturilor politiceşti, poftea să le cunoască viersul. Peste mahalaua Scorţarului[2], întunericul ţesea pânză groasă. Lotrii cerului biruiseră luna. Un curmei de vânt, cât şfichiul de harapnic, fugări mânios norii şoricii, dezbrăcând talgerul astrului. Lumina săracă, sleită, desluşi pe malurile bâhloase ale Bucureştioarei coşmeliile prostimii. Sfoara subţiratică de apă izvora la acea vreme dintr-o bahnă putredă de la poalele târgului[3]. Bălţile Broştenilor, cea din Postăvari şi cea din Scaune, a lui Şerban Vodă, ori a lui Dura neguţătorul, bogate în frumuseţe, sau dimpotrivă, cetluiau cetatea de scaun. Franţuzul îşi înălţă ochiul norocos. Turlele Mitropoliei iţite pe gorganul din Târgul de Jos fulgerau aur. În mahalaua Broşteni[4], focurile zlătarilor muşcau întunericul. Zvon harnic de copite şi clopoţei strică tihna calicilor. Rădvan boieresc gonea la ceas târziu de noapte. Patru masalagii buiaci, numai picioare, alergau dinaintea cailor descâlcind cărarea la lumina torţelor de răşină. — Fereşte uliţa! Filip D’Antin, conte de Saint-Lô, lipi gardul căutând scurt spre boierul prăvălit între pernele moi. Slugile aveau să-l ducă de subţiori în iatac, luându-i osteneala de a deschide ochii, aveau să asude zdravăn descotorosind făptura groasă de bodroanţe, ţiganca roabă, orânduită anume, avea să-i descânte degetele picioarelor cu gâdileli meşteşugite. La căpătâiul patului vor răsări talgerele cu dulceţuri pentru cea din urmă bucurie a pântecelui şi filigeanul de cafea în care sufragioaica şi-a pus întreaga ştiinţa pentru ca somnul stapânului să vină pisiceşte. În spatele uşii, un scripcar tuciuriu va izvodi sunete molatice, până ce boierul va binevoi să ducă porcii la jir. Străinul îşi strivi dispreţul în colţul buzelor şi căută roată în jur. Se afla în uliţa Cavafilor. Izul de toval şi piele argăsită îi stăpânea nările. La o zvârlitură de secure, răsăreau ciuperci dughenele şelarilor, cu obrazul întors spre uliţă. Toate erau cetluite în cingători late din fier prost, dar trainic, pentru a alunga ispita cumaşilor. Dintre năravurile turceşti numai cel al cinstei nu făcuse pui printre blestemaţii de soartă. Filip D’Antin ieşi din strânsoarea magherniţelor. La capătul lor, îşi croia matcă cea mai de seamă uliţă a cetăţii de scaun valahe, Uliţa Mare[5]. Cunoştea locurile şi istoria scrisă de foc şi sabie cu mult înainte de-a păşi hotarul Ţării Româneşti. Bisericii de Jurământ, iscată în creştetul uliţei, unde târgoveţii ajunşi prin judecăţi făceau legământ adevărului bun ori născocit, bătrânii îi mai spuneau încă Biserica Bălăceanului. Căci Bălăcenii fuseseră stăpânii acestor locuri până în noaptea când boier Constantin Aga, cuprins de patima puterii, uneltise cu nemţii împotriva Măriei Sale, încercând să-l aducă în scaun pe Beizadea Iordache. Brâncoveanu, mânios, osândi neamul Bălăcenilor văduvindu-i prin hrisov domnesc de întreaga avuţie. Pe pământurile lor ridicase apoi hanul care-i cinstea numele[6]. Trecuseră zece ani de-atunci, îşi urmă gândul contele de Saint-Lô socotind că acum se aflau în anume noapte a lui Florar, leat 1700. Se încredinţă încă o dată că doar pisicile uliţarnice îl ţin în priviri, apoi scăpără amnarul, cu fereală pentru ca scânteia să fie zărită numai de la ferestrele hanului. Iscoada lui Vodă îşi simţi inima. Lumina bolnavă din odaia baronului Karl von Blaremberg, consilierul împăratului Leopold al Austriei, răspunse clipind cu înţeles. Stolnicul Constantin Cantacuzino îşi dovedise încă o dată agerimea ochiului.     * * *   — A venit, excelenţă! Secretarul baronului, o făptură subţiratică, stăpâni flacăra lămpii. Karl von Blaremberg se ridică anevoie din coasta crivatului. Era bărbat copt, însemnat de ani, purta veşminte de lotru păcurii şi două pistoale îndesate sub centură, la vintre, după năravul tâlharilor. În ochii sinilii, osteniţi de folosinţă prin cotloane tainice, lipsite de lumină, nu buchiseai nimic. Trecu poala mantiei pe umărul stâng, ascunzându-şi obrazul, după care puse mâna pe clanţă. — Îngăduie, stăpâne! şopti stârpitura. Omul domniei tale dă semne de nelinişte.     * * *   Zâmbetul cel rău strâmba chipul lui Filip D’Antin. Preţ de câteva clipe rămase nemişcat. Când se răsuci şerpeşte, între degete îi sticlea jungherul. Luna îşi smulsese feregeaua întinzând în tina uliţei umbra iscoadei. Scundacul înţelese că nu are scăpare. Rezemă zăplazul înalt al Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou scoţându-şi armele. Contele de Saint-Lô frământa în palma mâinii drepte sabia lungă, cu două ascuţişuri, în cealaltă, mânerul jungherului. Ochiul teafăr împungea obrazul scundacului. Înaintă întrebând încet, cu acea blândeţe pe care ţi-o dă credinţa în biruinţă: — Cu ce gând îmi ţii spinarea, omule? Oare nu ştii că la ceas de noapte asemenea faptă numai în tăişul hangerului îşi găseşte plata? Iscoada încruntă sprâncenele. Străinul grăise în valaha limpede a moşnenilor, lipsită de adaosurile greceşti ori ale osmanlâilor, răspândite printre târgoveţi. — Sclipuitor de aur din pungile întârziaţilor, sau în slujbă domnească? — Domniei tale care din cei doi ţi-ar fi de trebuinţă? — Nici unul. Cumaşilor le aduc stricăciune la braţul pofticios, iscoadelor le cercetez inima cu ascuţişul. Repezi fulger vârful spadei ţintind gâtul scundacului. Valahul îndepărtă fierul ucigaş zvâcnind iataganul din încheietura mâinii. Contele de Saint-Lô făcu un pas înapoi. În ochiul teafăr ardeau lumini tulburi. — Am priceput. Nu setea de aur cea fără măsură şi nici lipsa unui funducliu[7] de trebuinţă pentru a păşi pragul crâşmăriţelor din Târgul de Jos te-au adus pe urmele mele. Eşti iscoadă! Cine şi cu ce gând te-a trimis? — Întreabă-mi jungherul, străine! Bag de seamă că domnia ta ştii şi ce scurmă godacul în bătătura târgoveţilor valahi. Nu-i de mirare să cunoşti şi graiul armelor. Zâmbetul cel rău puse din nou stăpânire pe chipul franţuzului, împunse fără credinţă noaptea în dreapta şi stânga iscoadei, apoi izbi vânteş, de sus în jos, ţintindu-i creştetul. Cei care n-au făcut bătături în palmă mânuind iataganul înlătură asemenea lovitură încrucişând amândouă armele deasupra capului. Rămaşi fără apărare, se pomenesc lesne cu hangerul între coaste. Scundacul întâmpină tăişul numai cu sabia, păstrând jungherul pentru celălalt ascuţiş. Filip D’Antin rămase cât ai privi în cumpănă, apoi se răsuci morişcă pe călcâie. Mâna stângă ţinea capul pumnalului proptit în degetul gros. Braţul urmă roata trupului, prin spate, căutând loc fierului în vintre. Hangerul iscoadei îi tăie scurt drumul, spre marea mirare a străinului. — Cunoşti vicleşugul?! — Cu îngăduinţa domniei tale, răspunse scundacul sărind în vileagul uliţei. — Unde-ai dobândit asemenea învăţătură, omule?! Pe drumurile împărăţiei, doar trei bărbaţi dau răspuns loviturii: Buscaglione veneţianul, Sabouleux din Saint Sauveur[8] şi… îl măsură lung: Şi logofătul valah Radu Andronic. Pe cei dintâi îi ştiu, n-ar vinde taina nici pentru doi saci de taleri. Despre acel logofăt am auzit multe istorii, dar nici una nu dă semne că şi-ar fi prăpădit minţile. Căci numai oaspeţii Mănăstirii Sărindar, cu beteşug la cap, pot înstrăina asemenea comoară. Mi s-a spus de asemenea că Radu Andronic e trupeş şi bine legat, deci nu domnia ta eşti acela. Iscoada asculta vorbele străinului socotind cum să sfârşească lucrarea. Avea poruncă să nu-i pricinuiască chiorului stricăciuni pe cărările sale de noapte. Filip D’Antin înainta cu gând spurcat. — Diavolul meu cel credincios îmi şopteşte că nu vei apuca să-i aduci logofătului mulţumită pentru învăţătură. Primeşte, omule! Roti sabia cu braţul întins amăgind privirea potrivnicului. În această vreme, prinse hangerul de vârf şi făcând braţul arc îl zvârli moarte în pieptul iscoadei. Ascuţişul cel mic înfipt până în plăsele smulse de pe buzele scundacului geamăt înfricoşător. Din întuneric ţâşniră glasurile străjilor. — Stai! Cine-i? Contele de Saint-Lô îşi desprinse scula cu mişcare dibace şi se topi nălucă dincolo de zidurile hanului. Iscoada răsufla greu în baltă de sânge. Şase zdrahoni din straja statornicită de Măria Sa Vodă Brâncoveanu o dată cu căderea nopţii, pentru tihna târgoveţilor, se iviră alergând din spatele Mănăstirii Sfintului Ioan. Scundacul le arătă anume semn. — Slujbă domnească! Duceţi-mă la Mesteceni, casele Andronic… Capul îi alunecă moale pe umăr. — Îi vătămat rău, fraţilor! Umplură spărtura pricinuită de hangerul străinului cu năframe oprind şipotul sângelui, apoi îi întinseră trupul pe două suliţe. Trei străjeri deschideau drumul purtând făcliile deasupra capetelor. Luna cu degete de ceară ridică zăbranic gros ascunzându‑şi chipul.         * * *   Pe celălalt mal al Dâmboviţei se afla cea mai de seamă casă a Bucureştilor acelor vremi, conacul înălţat pe la 1635 de către marele postelnic Constantin Cantacuzino[9]. Între zidurile ridicate la şapte înălţimi de om, bolovănite din belşug şi rezemate în contraforturi, curţile puteau fi cuprinse de la un capăt la celălalt în o mie de paşi nemţeşti. Casele de piatră, cu odăi nenumărate, musteau de slujitorime. Bucureştenii zvoneau că în acele încăperi s-ar putea lesne aciua trei mahalale cu prunci, bătrâni uitaţi de moarte, orătănii şi acareturi, rămânând o palmă bunişoară de loc şi zlătarilor din mahalaua Scorţarului. De la porţile cele mari ale Dudescului, întorcând spatele arnăuţilor de veghe zi şi noapte în foişorul înalt, pe mâna stângă, zăreai la căpătâiul unei poteci scurte şi şerpuitoare şase mesteceni, lumânări argintii, care vegheau din trei părţi casele boierului Costache Andronic, clădite în inima uliţei Sfinţilor Apostoli. Cărăruie prunduită ducea de la gardul întocmit din butuci pântecoşi de stejar de-a dreptul în casa stăpânilor. În spate se înghesuiau hambarele, cuhniile, grajdurile şi căscioarele slujitorimii cu ferestrele spre vie. În grădina cea mare, năpădită vara de floare şi poame, căscau ochii geamurile de la iatacul jupânesei Irina. Aici, privind cum zarzărul îşi ninge floarea, trăgând pe nări aroma dulce a bujorului pe care poposeau osteniţi fluturi zănatici, ori înfiorându-se sub caţaveica de vulpi de urgia lui Făurar, îşi căuta dumneaei odihna vorbelor în ceasurile de chindie. Limba cea robace a jupânesei Irina era cunoscută departe, dincolo de hotarele târgului, şi nimeni din neamul Andronicilor nu s-a plâns vreodată de muţenia dumneaei. Moştenise trei moşii şi o sarsana ticsită cu pilde de la maică‑sa, postelniceasa Casandra Prisăceanu, femeie strângătoare de arginţi şi cheltuitoare de poveţe. Noaptea se statornicea degrabă în casele Andronic. La cel dintâi cântat al cocoşilor, vară ori iarnă, stăpâni şi slujitorime se desfătau în braţele celui de al doilea somn. De la datină se rupea doar boierul cel tânăr, Radu, logofăt de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu, pe care slujba îl mâna te miri unde, la vreme sucită – după cum socotea cucoana Irina – când creştinului îi e dat să înţepenescă între zidurile conacului şi nu să hălăduiască sub stele ca zdruncinaţii ori cei fără de căpătâi. Până la capătul zilelor nu şi-ar fi biruit dumneaei buimăceala dacă i-ar fi fost dat să afle adevăratele drumuri ale boierului Costache Andronic, o fărâmă de om cu ochi buiaci în care clipocea veşnic râsul. Treizeci de ani slujise Valahia la vreme de cumpănă, purtând scrisori meşterite după anume izvod către Viana ori Stambul, ori îndepărtata Curte a Bourbonului, la porunca voievozilor munteni, şi nimeni nu-i oblicise rosturile. Trupul puţintel, vorba domoală şi căutătura blândă aveau darul să-i ascundă adevăratul chip. Patru sfeşnice de argint, fiecare având câte trei braţe, luminau odaia cea mare a Andronicilor. Urmând obiceiul pământului, jupâneasa Irina înmănunchease cu dichis în unghere ierburi plăcut mirositoare; pe măsuţa arăbească, împodobită cu aramă, se afla o ulcică de Sibiu în care aceeaşi mână aşezase crengi de cireş în floare. Flori mărunte muriseră de mult la poalele icoanelor. Vieţuiau încă lăcrămioarele răsărite în vinerea mare să plângă patimile Mântuitorului. Pe peretele dinspre asfinţit se afla o blană de urs, iar pe acea blană armele boierului Prisăceanu cel bătrân, străbunul cucoanei Irina. Iataganele încrucişate păstrau încă urmele multor bătălii purtate cu turcul. Sofaua, atât de dragă osmanlâilor, n-avea căutare în casele jupânesei, aşa că dedesubt aşezase laviţă cu spătar asupra căreia trudise cu dalta şi ciocanul meşterul Grigore Săgetatu, vestit la acea vreme pentru ştiinţa de a isca flori şi struguri în lemn prost. Iscusinţa cioplitorului valah o dovedeau şi sunducul şi scaunele cu braţe, şi poliţa icoanelor de pe peretele răsăritului. Jupâneasa Irina croi o cruce cât ziua de post la picioarele Sfântului Nicolae, după care înnodă vorba despre odrasla domniei sale: — Dacă ştiam că o să ajungă olăcarul Brâncoveanului nu mai prăpădeam amar de bănet cu învăţătura lui prin târguri papistaşe. Să răpună o herghelie de armăsari, gonind bezmetic de la un capăt la celălalt al pământului pentru răvăşelele lui Vodă, poate şi Florea, argatul, şi har Domnului, n-a deprins nici slovele az-bucoavnei. Boier Costache pipăi sub caftan clondiraşul talienesc, îmbrăcat în hăinuţă de piele. În priviri îi sclipeau lumini vesele. — Aşa-i jupâneasă, chibzuieşti adânc, după obiceiul celor din neamul domniei tale. Cucoana Irina îşi potrivi rochia de canavăţ, cenuşie, şnuruită cu terţei, care cădea scândură pe trupul deşirat, şi pufni pe nări. La piept îi strălucea cruce grea de aur, cu lanţ petrecut de două ori în jurul grumajilor. Conciul sărac şi-l ascunsese sub tulpan şoriciu. Se uită pieziş spre Ilie Machidon, slujitorul lui boier Radu, alt zălud ce-şi lăsa de izbelişte gospodăria, muierea şi pruncii umblând alăturea de logofăt după coada prepeliţei, şi simţi cum îi sporeşte mânia. — Socotesc dară că de aceea a născocit Dumnezeu un hotar, strunind pofta bicisnicilor de haimanalâc. Omului îi ajung stelele de deasupra capului, credinţa şi bătătura lui. Dacă era într-altfel, ne croia pe toţi deopotrivă, ne punea aceeaşi limbă în gură şi nu ne mai zicea valah, tătar ori muscal. Pofteşti să-mi spui mie, Machidoane, ce of te mână la împărăţia turcului?! Au n-ai auzit că bostangiii nu mai prididesc să descăpăţâneze creştinii veniţi cu gând de uneltire? Un zâmbet cu tâlc lunecă pe sub mustaţa ţăranului. — Cinstită jupâneasa, după mintea mea cea îngustă năravul turcului îmi poate aduce folosinţă la o adică. Trăia la noi în sat unul Săculeţe, certat cu cinstea, carele a săvârşit omor la drumul mare şi stăpânirea l-a spânzurat. Bun! La vreo lună, iacă se mânie apele Milcovului şi vin tătărăşte asupra aşezării. Casa lui Săculeţe era în bătaia puhoiului şi nimeni din neamul lui n-a scăpat cu zile. M-am scărpinat pe sub căciulă şi am luat învăţătură: cine moare spânzurat scapă de înec… Zâmbetul nu-i ostenise o clipă. Dintâi îl veselea iscusinţa lui boier Costache care izbutea să ducă la gură, fără ştiinţa jupânesei, clondiraşul umplut cu mastică de la Pireu, apoi vorba neobosită a jupânesei Andronic. Socotea un ceas de când gura îi măcina fără istov. — Bună învăţătură, Machidoane! Acum pricep pentru ce anume îţi caută logofătul tovărăşia. Şi să nu-mi râzi mie mânzeşte, pe sub mustaţă, că am ac şi de cojocul tău! Ilie Machidon clătină din cap făcându-i deplină încredinţare. Era subţirel, iar în straiul leşesc, cu ceapchen scurt şi nădragi strâmţi, semăna a băietan. Purta cămaşă albă, din in, împunsă cu înflorituri în care citeai mâna muierii, Smărăndiţa, frumuseţe vestită în Ţara Vrancei la acea vreme. Mintea ascuţită a plugarului sclipea în ochii verzi, înfipţi la rădăcina nasului puţintel strâmb. Se mişca de pe un picior pe altul stăpânindu-şi greu nerăbdarea. Boier Costache căută să abată vorbele jupânesei de la slujitor. — După ochiul meu, socotesc că până o bate neaua oţi afla capătul calabalâcului. — Apoi uşor e să slobozi porunci din vârful patului, se răsuci muşcată de şarpe jupâneasa. Mi-a trecut os prin os de azi-dimineaţă, căci feciorul domniei tale, după toate semnele, nu pleacă la Mogoşoaia. — Chibzuiam că avem slugi destule. — Tute toate! Când rachiul stă stâlp pe masa stăpânului de cum se hlizeşte soarele în fereşti, gospodăria vine de-a berbeleacul, Doamne apără-ne! Se răsuci închinându-se spre icoana Sfântului Nicolae, mare cât peretele, ferecată în argint. În stânga şi dreapta, spânzurau pe covoare moi, chindisite în fir de mătase, narghilele şi pistoale, a căror istorie o cunoştea doar boier Costache. În mijlocul cămării, jupâneasa Irina rânduia într‑un sunduc bodroanţele de drum ale logofătului. Era un cufăraş înalt cât un prunc mai răsărit, născocirea dumneaei, cu despărţituri bine chibzuite pentru veşminte, bucate, leacuri, prescure şi apă sfinţită. — Uleiul grecesc de pântece e sub icoana Sfântului Visarion, păzitorul drumeţilor, Machidoane! De-l păleşte guturaiul, să-l afumi cu flori de la Domnul Cristos. Se află în teşchereaua de pânză răsurie. Cată, rogu-te, să nu uiţi… Nu‑ş ce-o fi păzind cămărăşiţa! De azi-dimineaţă i-am poruncit zeama de descântec şi iacă, noaptea stă pe despicate şi încă nu s-a înfăţişat… Uită-te la mine, Machidoane, nu la stele! Dacă-l încearcă junghiul să-i citeşti moliftele Sfântului Vasile cel Mare şi să-i dai lapte proaspăt, dres cu rozmarin… — Eu i-aş anina o juncană la oblânc, spuse boier Costache, fără zâmbet. Umblă vorba că în turcime vacile nu-s botezate… Cucoana Irina îl cercetă cu gura căscată, apoi pricepu şi întoarse spatele oţărâtă. — Spune-mi, rogu-te, Machidoane, tu n-ai nici o învăţătură să-mi aduci? Ţăranul îşi rândui mustaţa fără grabă. — Jupâneasa Irină, cred că Dumnezeu a lăsat muierii gură ca să dea poveţe şi bărbatului urechi ca să le afle. — Ia aminte, boier Costache! Şi cum ai ajuns la asemenea înţelepciune? — E la noi în sat, urmă slujitorul, un fierar, unul Teacă. Şi-a dobândit numele după belşugul dovedit în goliciunea casei. Poţi să-i învârţi prin odăi o mâţă de coadă şi n-are de ce se anina. În schimb, i-a dăruit Dumnezeu o nevastă tare bogată la limbă, care-i stă ciocan pe cap cât îi ziua de lungă. Mult m-am minunat eu cum de se mai ţine bietul om cu dinţii de vatră. Într-o zi l-am întrebat… Ilie Machidon cercetă îndelung fierul sunducului sporind nerăbdarea jupânesei. Cucoana Irina porunci scurt: — Vreau să ştiu ce răspuns ţi-a dat acel fierar supus! — Apoi, cinstită jupâneasa, după ştiinţa dobândită de dumnealui, cică pe lumea asta s-ar afla mai multe ciocane rupte decât nicovale sparte… Boier Costache râse gospodăreşte. Jupâneasa îl împunse suliţă cu ochii şi adăugă câteva trenţe în cufăraşul plin ochi. Slujitorul îşi cuminţi zâmbetul. Bodroanţele aveau să-i însoţească doar până Ia Conacul Morii. Aici, la jumătatea drumului spre Dunăre, îşi lepăda logofătul calabalâcul fără ştiinţa mamă-sii, spre a nu-i stârni mânia. Costache Andronic înghiţi o duşcă zdravănă de mastică pândind spinarea nevestei, apoi prinse a pufăi mulţumit din narghilea. — De-acum gândesc că ajunge, jupâneasa. Oamenii ăştia au trebuinţă de un ceas-două de odihnă înainte de-a se urni. Auzind de drum, cucoana Irina se închină. În colţul ochilor îi stăruia lacrima şi inima boierului se muie. — În van îţi stârneşti griji, Irină. Radu îţi seamănă bucăţică tăiată. Isteţ şi chibzuit… — Dacă nu ţi-o fi cu bănat, boier Costache, află că chibzuinţă de la domnia ta a moştenit-o. Bate pe muche douăzeci şi doi de ani şi prin tărtăcuţă îi zboară doar ciocârlii şi filomele. Batîr de-ar fi avut slujitor aşezat, dar simt că mă apucă tigoarea numai când caut spre Machidon. Mai multe nădejdi îmi fac într-un curmei de tei! Porunci răspicat: Pune mâna pe sfânta evanghelie şi jură că n-ai să-mi ieşi din cuvânt! Ţăranul trase din sunducul logofătului Genoveva de Brabant, tipărită de franţuzi, socotind că jupâneasa Irina n-o să-i dibuie vicleşugul. O sărută plin de evlavie şi rosti: — Jur. — Înainte de toate, să-mi păzeşti feciorul de ispitele turcoaicelor. Harăpoaicele sunt muieri primejdioase, iar Radu trage la genunchi de teleleică. — Cu cine s-o fi asemănând? se miră bătrânul. — Nu trebuie cercetat prea departe. Ia aminte, Machidoane. Teme mai cu seamă privirea neguroasă. De ea să-ţi fereşti stăpânul ca de Neaga Rea! I-am înnodat eu cămaşa spre a-l slăbi din strânsoarea farmecelor muiereşti, dar slujitorul cu credinţă izbândeşte mai mult când nu-şi ţine ochii în palmă. Iar eu te povăţuiesc să-i caşti bine, căci nu pleci în păgânime ca să legi coada la câini! Poftoreşte porunca! Pe buzele ţăranului răsări mierea şugubeaţă a moldovenilor. — Îţi fac încredinţare, cinstită jupâneasa, că-l voi abate pe logofăt de la ispitele diavoleşti ale muierilor cu feregea. — Aşa, Machidoane! — Şi că numai spre crivatul grecoaicelor am să-i dau dezlegare, urmă slujitorul fără zâmbet. Boier Costache Andronic râse mulţumit. Cucoana Irina ridică ochii în bagdadie. — Bine, omul lui Dumnezeu, asta ai înţeles tu? — De, cucoană, răspunse Ilie Machidon, atâta m-a ajutat capul. Eu îs ţăran prost. — Nu prostia ai îndesat-o în traistă, ci pe cel cu corniţe. Doamne iartă-mă şi păzeşte! Pe chipul lui boier Costache scapără lumină veselă. Îşi anină privirea de icoana grea, s-o care năduşind vârtos trei haidamaci, şi rosti: — Chibzuiesc că Sfântul Nicolae l-ar ţine în fereală mai abitir ca o slugă. Cheamă argaţii de grădină, jupâneasa, să desprindă cuviosul din perete. Nu cunosc tovarăş mai de nădejde la drum pentru feciorul domniei tale. — Apăi cere lână de la broască, suspină cucoana Irina şi smerenie de la mintea supusă rachiului! Aferim, boier Costache, că mult îmi îndulceşti cugetul la ceasuri de răspântie! Jupâneasa îşi înghesui sub nas şi la ochi marama chindisită de uceniţele maicii Agaftoclia de la Mănăstirea Tămâioara. — Să-mi slujeşti cu credinţă feciorul, Machidoane! De îndată ce face ochi, îndeamnă-l să se închine spre răsăritul soarelui şi să nu-şi spurce gura cu bucate lumeşti înainte de a pune pe limbă anafura şi agheasmă. Ai mare grijă să zică rar şi cu evlavie Ocinaşele. Ziua de vineri să ajunaţi amândoi, căci în împărăţia cerurilor nu-i loc pentru cei robiţi pântecelui. Dacă drumurile voastre vor mâna peste ape rugaţi-vă Sfântului Ierarh Nicolae şi numai după aceea purcedeţi. Pentru durerile de măsele are în sunduc zeamă de răşină, dar mai cu folos i-ar fi o rugăciune către Sfântul Elefterie, tămăduitorul de dinţi. Întoarceţi privirile dacă ispita femeiască vă iese în cale şi rugaţi-vă Maicii Domnului de la Olari să scoată dracii din trupurile voastre. Adu-i aminte feciorului meu destoinicia Sfinţilor Vitalie, Ilarion cel Mare şi a Cuviosului Andronic, care au stat alături de desfrânate fără să cadă în păcate. — Oare? întrebă slujitorul din vârful buzelor pe boier Costache. După toate semnele bătrânul nu se arăta încredinţat. Jupâneasa îşi urmă pomelnicul: — I-am pus lângă leacuri Agatanghelul, Agheasmatarul, Liturghierul şi Cartea lui Efrem Şirul, să-şi îndestuleze cugetul în ceasurile de odihnă. Dacă veţi trece apa Milcovului, aduceţi rugăciuni Cuvioasei Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei. În păgânime, rugaţi-vă Sfântului Gheorghe, izbăvitorul de vrăjmaşi, iar la drum de seară trecând pe lângă sfântă mănăstire… Ilie Machidon ridică amândouă mâinile. Diavolii cei şugubeţi îi jucau pe buze. — Am priceput, jupâneasă, pofteşti să ne schimnicim. — Ba poftesc să ieşi afară, neobrăzatule!   Masalele slujitorilor domneşti aprinseseră poalele nopţii. Zdrahonii coborâră suliţele depunând trupul scundacului la treptele casei. Iscoada abia mai răsufla, lucoarea dinaintea ultimului suspin îi sticlea în ochi. Uşa de stejar se dădu în lături ţinându-l în prag pe Andronic cel tânăr, logofătul de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu. Umerii largi, înveşmântaţi în cămaşă albă de borangic, despicată până la brâu lăsând să se vadă urmă de rană veche, atingeau uşorii. Era bărbat înalt, cu chipul smead şi părul tuciuriu ce-i aluneca în lungul obrajilor. Atrăgeau mai cu seamă luarea-aminte ochii lungăreţi, cu căutătură catifelie, sclipind mereu a râs, şi semnul lăsat la tâmplă de o sabie tătărească. Sub mustăcioara subţire, sticleau dinţi albi, toţi deopotrivă, parcă mai mulţi decât între buzele altor făpturi. Nădragii leşeşti, sugrumaţi pe mijlocul subţirel şi pulpe, intrau în botforii scurţi şi moi din piele răsurie. La vederea scundacului, faţa i se adumbri. Se lăsă într-un genunche săltându-i uşor capul. — Cine l-a vătămat? Străjile ridicară din umeri. — Aşa l-am găsit lângă ulucile Mănăstirii Sfântului Ioan… Vrăjmaşul pierise. Ne-a poruncit să-l aducem la casele domniei tale. Scundacul îşi crăpă anevoie pleoapele. Întâmpină privirea neagră a logofătului şi rosti stins: — Chiorul şi neamţul sunt înţeleşi. Istorisi în cuvinte puţine şi poticnite întâmplarea de sub fereastra baronului, apoi capul se lăsă greu între mâinile lui Radu Andronic. Străjile îşi scoaseră cuşmele şi se închinară după obiceiul pământului.   Ţi s-a ridicat a mirare sprânceana gândului, frate cetitorule, şi pe sfântă dreptate te întrebi: pentru ce a alungat hodina slujitorilor Măriei Sale Vodă Brâncoveanu drumurile de taină ale franţuzului vătămat? Au nu din inima turcimii veneau stol primejdiile cele mari? Îngăduie-mi dară-mie, nevrednicului Pahomie, să aduc desluşire zăbovind acolo unde peana părintelui Ilarion s-a dovedit zorită. Anul Domnului 1700 îl găseşte pe turc ţinându-şi şalvarii cu amândouă mâinile de atâta slăbiciune, căci se hrănise cu papara leahului, iar de sub zidurile Vianei fugise cu o săgeată înfiptă în şezut. Ludovic al francezilor răsufla greu după bătăliile cu craii Evropei povăţuiţi la Augsburg să-i mai taie oleacă din nas. Osânza puterii se aşternuse pe oştile Habsburgului. Leopold smulsese o mână din penele de păun ale Rigăi Soare, punând în două rânduri stăpânire pe Alsacia, pocnise turcul în moalele capului, ţinea ţara ungurului sub călcâi, iar după împăciuirea cu şalvaragiii din 1699, a supus Transilvania slugă la dârloagă. Degetele de fier pofteau spre celelalte două surori, Moldova şi Ţara Românească. Poate că domnia ta, frate cetitorule, vei zice: de-amu, ori cu turcu’ ori cu neamţu’ pe cap, tot un drac. Apoi eu te povăţuiesc să nu-ţi încarci cugetul cu asemenea gând nesăbuit. Socoteşte, rogu-te, că în atâta amar de vreme pe turc nu l-a ţinut cureaua să ne îmbrace în strai de paşalâc. Mai cu zăhărelul, mai cu aurul, mai cu ascuţişul spadei la o adică, atunci când ne-a venit apa la moară, am amăgit noi necredinciosul? L-am amăgit! Ei bine, află că neamţul e altă sămânţă de om, şi altă brânză purta dumnealui în traistă la vremea aceea după cum vei vedea. Şi apoi, am să-ţi mai spun una. Când s-a arătat primul hultan lângă coteţe, mare spaimă a cuprins orătăniile. Dar iacă poposeşte şi al doilea. Şi unde au prins a se măsura între ei cu vrăjmăşie, pândindu-se îndelung. Cum da unul semne de slăbiciune, puicuţele îi aduceau degrabă hrană. Căci vezi dumneata, frate cetitorule, a ajuns şi la mintea găinii că mai primejdios rămâne un singur vrăjmaş carele nu se teme de nimeni şi nimic. Cine să rateze poftele hultanului împărătesc de la Viana? Turcul făcea pe nisnaiu’, sugea iarba dracului din narghilea numărându-şi cucuiele. Leahul să ne sprijine? După ce bunul Dumnezeu l-a adunat de pe drumuri pe Sobiesky, şleahticii au început să-şi smulgă bărbile între dumnealor care să pună mâna pe hlamidă. Petru cel Mare era pândit de oştile suedezilor, iar craii din asfinţit se suduiau mai rău decât harabagiii cei spurcaţi la limbă din Podul Iloaiei pentru că ieşind la arat băgaseră plugul în haturi. Singura nădejde rămânea Francia. Nu pentru că ar fi apucat-o dragul de noi, Doamne fereşte, însă Ludovic jurase să-l facă chisăliţă pe Leopold. Amândoi avan chiteau cum să pună mâna pe asemenea scăunel. Iar asemenea scăunel avea sub stăpânire talpa şi carâmbii ciubotei italiene, Ţările de Jos şi ce mai dobândiseră corăbierii oşteni în America ori prin alte coclauri. Şi iaca, taman atunci îl îndeamnă necuratul pe Filip D’Antin, carele cunoştea toate dedesubturile Franciei, să se dea vândut nemţilor. Şi-apoi nu era la primul drum prin principatele noastre, iar cercetarea amănunţită a graiului şi a obiceiurilor româneşti stârnise îngrijorarea domnilor din Moldova şi Muntenia. Gândul satanicesc care încolţise în cancelaria Vianei ai să-l afli domnia ta, frate cetitorule, mergând pe urma lăsată de peana cuviosului Ilarie. Dau ascultare mâncărimii de pe limbă şi-ţi mai spun una. Toate diavoliile franţuzului vătămat, prepuite de stolnicul Cantacuzino, se vor dovedi floare la ureche pe lângă mişelia pusă la cale de către acel misionar neamţ din Transilvania, Carol Neurautter. Din porunca lui trudea chiorul să deprindă graiul şi obiceiurile românilor fără să aibă ştiinţă încotro bate gândul iezuitului. Va căsca ceapă de mirare ochiul teafăr către asfinţitul acestei cărţi, după pilda ochilor domniei tale, frate cetitorule, dacă deprinzi oleacă de răbdare şi te ţii de pasul logofătului Radu Andronic.   [1] Haiducii minelor care furau aurul extras de imperiali şi îl împărţeau sărmanilor.   [2] Actualmente Piaţa Unirii.   [3] Grădina Icoanei de astăzi.   [4] Radu Vodă.   [5] Azi, Lipscani, nume dobîndit după 1750 când şi-au făcut apariţia negustorii din Leipzig.   [6] Hanul Constantin Vodă, pe locul căruia s-a construit Palatul Poştei, actualmente Muzeul de Istorie.   [7] Monedă turcească; circula în Ţara Românească.   [8] Strada rău famată din Paris, numită şi Curtea Miracolelor.   [9] Proprietatea se întindea între străzile Apolodor, G. Petrescu, Antim şi Vânători de azi.  

Agentul secret al lui Altin-Bey de Rodica Ojog-Brasoveanu Capitolul I     URZEALA     În sâmbăta patimilor, la ceasul când nasc spaimele, noaptea îşi dezlegase întunericul peste târgul Bucureştilor, fluturând miresme de liliac şi salcie tânără. Un bărbat răsărit se furişă pe o poartă dosnică a Curţii Domneşti, ocoli cu chibzuială străjile şi, strecurându-se şerpeşte printr-o spărtură a zidului grădinii celei mari năpădite de floare, se înfundă în ulicioara Cucului. Era înveşmântat într-un fel de burnuz lung până la călcâie, cu două despicături de o parte şi de alta a trupului ce-i lăsau mâinile slobode. Jungherul subţire şi încovoiat nu‑l purta în cingătoare, la vintre, ci la spate, de unde putea fi scos iute şi pieziş după năravul tâlharilor hârşiţi la drumul mare. Darabanele spătăriei vestiră noaptea, îndemnând târgoveţii să-şi caute casele. La hanul mănăstirii Sfântul Gheorghe, unul câte unul neguţătorii căutau lung spre cerul înalt, unde primele stele agăţau cercei de argint, apoi zăvoreau cu străşnicie dughenele boltite. Obloanele erau cetluite pieziş cu brâie zdravene din fier călit, având la capete lacăte grele născocite de nemţi pentru tihna avuţiilor. Pe Spiru, grecul, îl ajutau doi ciraci să-şi strângă ţesăturile scumpe. La lumina beteagă a fanarelor aninate în canatul uşii luceau tafte şi atlazuri florii, chilimuri, stofe cu fesfesele felurite, al căror rost doar muierile îl ştiu, cuvenit obrazelor alese. Mai zăbovea doar Eftimie arvanitul, care-şi vindea cu dichis, în cornete ghiurghiulii, marfa aromitoare. Slujnicile şi jupânesele umpleau de larmă prăvălia albanezului. Bucuria le ardea mocnit în luminile ochilor, plecau grăbite cu braţele pline de zaharicale. Mirosea în urma lor, până departe, a vanilie şi cuişoare, a coriandru, ambră şi mosc, iris şi apă de trandafir, a cozonac proaspăt şi aburi de pască abia scoasă din cuptor. Simigiul avea dever şi la curte. În fiece joi, îşi umplea careta cu cofeturi şi siropuri dulci din lămâie şi ienibahar pentru domniţe. Lui Beizadea Mateiaş îi plăceau mai cu seamă „moşul de zăpadă“, pe care arvanitul îl ticluia din zahăr amăgit cu pojghiţă sticloasă deasupra şi „morişca“ sau „balaurul cu şapte capete“. Capetele erau lungi, conabii, cu gust de rodie şi verzi, lăsând fistic în cerul gurii. Coconul păstra la urmă pe cel moale din marţipan galben cu steluţe cireşii, mici cât gămălia. Deodată, Bucureştii se umplură de vuiet. O oaste de trâmbiţe şi tălăngi se năpusti asupra lui. Clopotele din mahalele Oţetarilor şi Scorţarului, ale Brezoianului şi Calicilor şi mai pe urmă cele din mahalaua Săpunarilor prinseră a răsuna. Cereau Paştilor să poposească mai degrabă în târg, împungeau întunericul, zorindu-l să nu zăbovească. Noaptea asta îşi avea rosturile ei, curgea pânză cernită peste coşmeliile bicisnicilor şi hudubăile boiereşti, sporind nerăbdarea. O ploaie grăbită stârnise mirosul glodului de pe uliţe, îmbinându-l cu altele de liliac şi zambile şi lăcrămioare răsărite anume. Clopotele turnate de Franz Zachender la Viana aveau vorbe dulci, mângâietoare; ale Bisericii de Jurământ aspre; dinspre marginea târgului răzbătea glas de bronz, domol şi cumpănit. Bărbatul îşi strânse burnuzul la gât. Ocoli curţile cele mari ale Bujoreanului cu împrejmuiri trainice ridicate la patru înălţimi de om, păşind apăsat şi fără pripeală. În casele mici strecurate de-a lungul uliţelor întortocheate stăruia doar flăcăruia şovăitoare a candelelor, cete de câte patru străjeri cu torţe aprinse fereau de tâlhari, dar nu şi de dangătul clopotelor somnul târgoveţilor. Deodată ţâşniră ca nişte suliţe plopii arşi de la curtea Rudeanului. Fusese pârjol mare, izbucnit în temeiul nopţii, lăsând în urmă doar cenuşă şi durerea boierului Mihu izbăvit ca prin minune. Pieriseră toţi ceilalţi, jupâneasa Elena, odraslele şi slujitorii. Oamenii vorbeau despre mânia lui Dumnezeu, alţii mai prepuielnici zvoneau într-altfel. De-atunci trecuseră mai bine de nouă ani. Boier Mihu îşi luase lumea în cap, nu se mai ştia nimic despre el. Într-o vreme, Done bogasierul ştiricea că l-ar fi văzut cu mintea de tot dusă în Şcheii Braşovului. L-ar ţine, cică, de milă un unchi uitat de moarte, rudă îndepărtată cu jupâneasa Elena. De casele arse nu se mai apropia nimeni. Prin fostele odăi, prăbuşite, se aciuaseră lilieci, bufniţe şi câini uliţarnici cu părul lung şi galben. Bărbatul îmbrăcat în burnuz înconjură din ochi curtea pustie, cercetă cu stăruinţă întunericul şi, încredinţat că nu-i ţinut în priviri, se strecură pe sub bârnele negre. Mirosea a putred, a ars, a moarte. Rezemă umbra zidului, tălmăcind fiecare zgomot. „Încă n-a venit.“ Pe cer crescuse o lună mică, cât un irmilic de aur.   Paşii însoţiţi de o tuse seacă şovăiau. Lumina împuţinată, strecurată printre dărâmături, aprinse faţa tânărului. Un chip spelb prăvălit în umbre vineţii, cu ochi negri mari, care ardeau. Gâtul răsărea subţiratic din giubeaua roasă. — Rămâi unde eşti! Porunca ţâşnise din întuneric. Tânărul se sprijini la întâmplare de un perete şi râse silit. — Straşnic loc de taină! Nimeni nu dibuia unul mai doselnic. Începu să tuşească şi duse repede la gură o broboadă murdară. Clopotele pisau noaptea fără să ostenească. Glasurile lor adânci ori subţiri, felurite, cântau. Peste mirosul de mucegai şi petică arsă veneau adieri de iarbă nouă. Bărbatul îmbrăcat în burnuz căută îndelung spre chipul tânărului. — Ce drum ai urmat? — Uliţa Blănarilor. — Străjerii? Ochii celuilalt sclipiră. — Ţin cărările calicilor, nu pe-ale boierilor de neam. Se uită jur-împrejur: Urâte locuri… — Aici nu ne ajung iscoadele Brâncoveanului. — Iscoadele Brâncoveanului nu mai au putere asupra mea. Nu mai are nimeni. Scrâşni: Doar că înainte de a mă aşeza alături de tătuca mai am o socoteală de împlinit. — E bine! şopti omul în burnuz. E bine, boier Pârvan… Gândeam c-ai să-ţi iei vorba înapoi. Peste ochii tânărului trecu o umbră. — Cât de puţin mă cunoşti, omule! Poate fac păcat. Într‑un fel spun cărţile sfinte, dar datina glăsuieşte într‑altfel. Acum cincisprezece ani, din porunca lui Vodă, armaşul Cristea l-a sugrumat pe tătuca. Prietenii îi trimiseră sol de primejdie, căci gâdele poposise înainte la curţile postelnicului Scordoc şi ale serdarului Cioran, lăsând în urmă doar jale şi pârjol. — Şi la curtea boierului Codrea, adăugă înfundat omul din umbră, vărul domniei tale. — Şi! Tătuca se ştia fără prihană şi n-a ţinut seama nici de poveţele prietenilor, nici de bocetele mamei. A murit în pragul casei. N-a apucat să-i facă măcar un semn. Vorbea pe nerăsuflate, răscolind drojdia urii. Stropi de sudoare îi alunecau pe obrajii încinşi. — Şi tot nesătul a rămas Brâncoveanu! Ne-a luat moşiile din Liveni şi Sărata, şi viile de la Vadul Sărat. Eu şi soră-mea trăiam din milă. Mai vrei dară să-mi iau vorba înapoi? — Chibzuieşte bine! — Socoteşte-l mort! — Chibzuieşte bine, boier Pârvan! întări omul în burnuz. Fapta nu-i fără primejdie. — În schimb, e pe potriva lui, râse înecat tânărul. Dacă-ţi pleci urechea, afli multe. Se uită jur-împrejur: Unii şoptesc că şi aici tot mâna lui Vodă ar fi. Nu-i ţinea lângă inimă pe Rudeni. — Aici şi oriunde ţi-ai arunca ochii. Oprea şi Vlaicu putrezesc în beciurile de la Snagov, stolniceasa Brăilosu a ajuns de cerşeşte din poartă în poartă, pe Gruiu l-a descăpăţânat. Apăsă cu tâlc cuvintele: Fiică-sa s-a stins de piept la mănăstire. Cea mai mică, Irina, împleteşte cosiţe albe în casa bănesei Ştirbey. — Tătuca, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: „Fiecare om cu răbojul lui.“ Scrâşni şi ochii negri părură iar arşi de flăcări: Al Brâncoveanului a ajuns la capăt! Tuşi mult, fără răsuflet. Omul în burnuz aşteptă să se ogoiască. — Pornirea domniei tale împotriva lui Vodă are temeiuri vechi, boier Pârvan. — Sunt datornic părintelui meu! Dinte pentru dinte! — Numai că pornirea nu-i îndeajuns, trebuie să găseşti putere braţului. Ura păleşte la gândul patimilor. — Ura dă putere slabilor! — Ştii cum arată temniţele domneşti? Ai văzut vreodată caznele răzvrătiţilor? Oamenii Brâncoveanului au mâna lungă… Tânărul surâse împâclit: — Mai lungă-i mâna celei cu coasa. Unghiile ei mi s-au înfipt în piept… Porunceşte!   — Cum intri în ulicioara Cucului, mergi zece paşi şi dai în lături buruienile de la poalele zidului. Ai să găseşti o spărtură. Te strecori prin acea spărtură şi-o ţii tot pe lângă copacii piperniciţi. În crucea grădinii e un foişor. — Îl ştiu, spuse boier Pârvan, ştergându-şi faţa năduşită. I l-au ridicat nişte meşteri frânci, vuia târgul de-atâta cheltuială. — În dreptul lui, cum te uiţi spre ferestrele cuhniilor, e o poartă mică cu cingătoare de fier. O să fie deschisă, doar s-o împingi… Tânărul clătină din cap: — Pândesc de mult palatul Brâncoveanului, la zi de sărbătoare ograda e năpădită de slugi. — În ceasul acela n-o să fie nimeni. Să pândeşti doar schimbul străjilor. Dac-ai să găseşti pe prima treaptă un ban de aramă, să ştii că drumul e slobod. — Nădăjduiesc. — Intri în săliţă şi de acolo, prin firidă, ajungi în iatacul turcesc. Sub chilimul negru e o uşă tăinuită care duce în cămările domnului. Te opreşti în cea de a doua şi aştepţi în ocniţă. — Să nu-mi fie aşteptarea în zadar. — N-ai grijă. În vremea din urmă, treburile ţării îl ostenesc. Vine în iatac şi se întinde pe divan. Omul în burnuz râse din gât: O să-ţi stea sub poruncă. Îl sugrumi sau… Lăsă vorba atârnată. Tânărul îşi desprinse sponca giubelei. Nu era cald, dar îşi simţea tot trupul o apă. Pe obraji, petele roşii păreau jăratic. Înghiţi în sec: — Şi după ce săvârşesc fapta? — Te scot eu la liman. Nu te poţi întoarce pe unde ai venit… — De ce? — Se pun slugile la masă. Te văd prin ferestrele cuhniilor. — Mda… Omul în burnuz îl măsură lung. — Ce gânduri te muncesc, boier Pârvan? Ţi-e teamă c-ai să rămâi de izbelişte? — Nu. — Ţi-e teamă! Tânărul privea în gol. Întoarse răspuns cu o voce ciudată: — Pe mine nu mă mai înspăimântă nimic, încă n-ai priceput? Numai că n-aş vrea să-mi aflu sfârşitul în casa Brâncoveanului. — Ştiu altă cale. — Ştii multe, râse boier Pârvan. De ce nu vrei să-ţi arăţi chipul? Bărbatul în burnuz se trase în întuneric, de parcă privirea celuilalt l-ar fi ajuns fără veste. — Aşa ne-a fost învoiala, boier Pârvan. Mai am să adaug hotărârea celor ce voiesc moartea lui Vodă. Vei primi de două ori câte şase pungi… În ochii boierului se stârni jarul. — Spune oamenilor domniei tale să-şi păstreze aurul. Nu pofta de bogăţie îmi îndeamnă mâna să scoată jungherul. Ş‑apoi după aceea nu-mi vor mai fi de trebuinţă. Îndeplinind porunca sângelui, mă voi stinge… — Nu uita! La al şaselea ceas al amiezii. — Al şaselea ceas al amiezii! şopti celălalt cu gândul dus. Când tata s-a prăpădit, soarele săgeta de asfinţit.   Omul în burnuz aşteptă să se stingă paşii boierului Pârvan, apoi dosi sub una din pietrele cele mari, într-un loc anume, o teşcherea subţiratică. Cercetă cu luare-aminte zgomotele nopţii şi se strecură afară.   Pieptul tânărului se zbuciuma înăbuşit. Simţi în gură gustul dulceag al sângelui şi ridică ochii spre cer. — Doamne, Dumnezeule, îngăduie-mă până mâine! Tresări. Din umbra zidurilor prăvălite se desprinse, înaintând pândiş, un bărbat înveşmântat în negru. „Omul meu!“ Îl petrecu cu privirea. Celălalt ferea lumina lunii, călca hoţeşte prin locurile întunecate, lipind zidurile. Oblici spărtura pomenită din ulicioara Cucului şi dispăru. „Boier de curte, ori slujitor“, socoti tânărul. Porni spre casă, ducând după un vechi obicei mâna la jungher. Se opri fulgerat. Scula dispăruse. „Semn de sus!“ Se întoarse spre ruinele Rudenilor cercetând la tot pasul luciul lamei de oţel. Găsi jungherul la locul întâlnirii de taină. Îl puse înapoi în brâu, răsuflând greu. Peste zidurile întunecate se prelinse o geană de lumină. Boier Pârvan încremeni. „Stahia celor pieriţi în pârjol… “ Ştia de la bătrâni că la vreme de noapte sufletele morţilor rătăcesc prin ţintirimul caselor bătute de năpastă. Văzu umbra unui bărbat cu o lumânare în mână. Flacăra înainta încet, cercetând calea, apoi se opri locului. Degete lungi, albe, traseră de sub piatra cea mare o teşcherea de piele, lumina făcu cale întoarsă şi se mistui în întuneric. Clopotele băteau asupra nopţii, zvonind parcă a moarte. Luna cât un talger se spânzurase în răscrucile cerului.  

Capitolul I     ANUNŢUL     Trilul telefonului ţăndări liniştea încăperii. Bărbatul abandonă revista şi ridică receptorul. Ca de obicei mut, lăsându-l pe celălalt să-şi semnaleze prezenţa şi identitatea. După câteva cuvinte, îl întrerupse: — Te-am recunoscut. Ce-i? — Avem o baftă fantastică! Nesperată! Persoana urcă singură, de bună voie şi nesilită de nimeni treptele ghilotinei. nici o investiţie, risc-zero; beneficiu sută la sută! — Ai băut? — Nu. Am citit România de azi. Bagă farul la Diverse. Căsuţa agenţiei 4722. În maximum trei-patru zile, afacerea e rezolvată. — De ce aşa mult? Celălalt chicoti: — Nu fi absurd, baby! Dă-i timp să se coafeze… Bărbatul îşi puse canadiana, încuie apartamentul şi se îndreptă spre cel mai apropiat chioşc de difuzare a presei.     * * *   Chiar şi după Revoluţie, când primea gazeta, bătrânul Mişu Pavelescu, – de fapt, Mihai-Mircea-Tudor-Ionel Pavelescu, pe scurt pentru prietenii şi foştii colegi de servici E.T.C (fonetic Etîcî) – consulta în primul rând Mica Publicitate. Azi îl interesau mai puţin Decesele, singura rubrică nepolitizată pe vremea lui Ceauşescu şi care merita lecturată. Bineînţeles, nu o făcea cu cinismul lui frate-său. Cornel – un excentric de profesie – exulta zgomotos ori de câte ori întâlnea numele vreunui amic, cunoştinţă, coleg îngropat în chenar negru, sub mormane de adjective: nobil, nepreţuit, unic, irepetabil. Vorba aia, mor doar sufletele de elită… „Cum te bucuri, dom’le? se interesau consternaţi neavizaţii. Eşti fericit că s-a prăpădit Ionescu? Ziceai că aţi fost colegi de promoţie, aţi împărţit odaia, paltonul, conserva de fasole şi, mă rog, amorurile. Al naibii să fiu, dacă te pricep! Cornel – showul era verificat – exploda triumfal: — Da, dom’le! Mă bucur, sunt radios, sunt ferice! Încă unul care a scăpat de comunişti!“ Nu, hotărât, starea de spirit a lui Mişu Etîcî era mai puţin categorică. Întâlnind în jurnal nume cunoscute, trecute în nefiinţă, devenea nostalgic. Făcea parte dintre oamenii care plimbându-se, de pildă, toamna pe aleile Cişmigiului, remarca doar frumuseţea impresionantă – ultimul suspin! – a trandafirilor târzii, policromul luxuriant al vegetaţiei în agonie. Nuanţa sepulcrală însă nu-l indispunea, anticipând doar bucuriile albe ale apropiatei zăpezi. Iar zăpada nu-i sugera în primul rând ciorapii de lână cu care dormea noaptea din pricina caloriferului îngheţat – „e fantastic, mon cher, când mă culc, mai mult mă îmbrac decât mă dezbrac“ – ci clopoţea bucuriile sărbătorilor de iarnă. Crăciunul cu omăt generos, cozonacii, chiar copţi noaptea la un foc insuficient, „n-au crescut grozav, de vină-i şi făina, dar tot miroase în casă a vanilie şi sărbătoare“, micile surprize de sub brăduţul de şaptezeci de lei cumpărat la florărie. Mişu Pavelescu era o fire fericită. Nu-şi amintea decât arareori de păcatele unei persoane, iar dacă aceasta nu mai exista, tot ce fusese urât, meschin, detestabil sau chiar ticălos într-un inventar de viaţă era etichetat cu îngăduinţă drept originalitate sau „moment de panică mentală dictat de conjunctură, cum nu-i aşa, putem înregistra fiecare din noi“. Pe bătrân îl interesa mai nou, „ce cumpără bucureşteanul“, sesizând diferenţa faţă de preferinţele ante‑Revoluţiei. — Bagă de seamă, se adresă nevesti-sii, nu se mai bate lumea chiar aşa pe video, recordere, casete x, y, w sau z, sigilate ori ba, televizor în culori şi alte drăcii japoneze… — Dar ce caută, dragă? Doamna Lili aruncă o lingură de făină în cratiţă – în casa Pavelescu se mânca ţeapăn, pentru că „hai să fim sinceri, după patruzeci de ani, nu mai ai altă plăcere“ – şi îşi răsuci privirile languroase. Mai aveau patru ani până la nunta de aur şi se iubeau. — S-a schimbat optica! Fii atentă! exclamă bătând cu unghia în gazetă: Stai puţin… Uite ce zice ăsta… „Vilă, 6-10 camere, ultracentral sau apartament 4-6 piese“… Altul! „Cumpăr casă, 8-9 camere, curte. Domenii, Televiziune“… Au apărut şi colecţionarii… — Pe tipul care caută capete de păpuşi din porţelan, îl ştiu de zece ani cel puţin. — Lasă-l pe ăla! S-au ivit acum nababii. „Ceasuri vechi, mărci prestigioase, tabachere, colecţie de pipe… Vase Galle, Daum Nancy, Lalique… Tapiserii originale“… Iauzi-o şi pe asta! „Caut cercei briliante mari“… Îşi scoase ochelarii, uitându-se la nevastă-sa cu gura căscată. În colţul buzelor strălucea un molar îmbrăcat în aur. — E clar! Doamna Lili, bine dispusă, – stare de spirit constantă, generată de o digestie excelentă şi o oglindă care, deşi cadou de nuntă, rămânea mereu amabilă – îşi scoase şorţul înflorat şi-l agăţă lângă ştergare. — Ce-i clar? — Inflaţia, asta e! Oamenii se grăbesc să investească, să scape de capital. — Fugi de-aici eşti alarmist! Pavelescu Etîcî înţepă aerul cu degetul: — Economist! Eu văd mai departe. Am prevăzut sau nu că… — Ai prevăzut, îl întrerupse nevastă-sa râzând. Treci dincolo că aduc ceaiul. Bătrânul se aşeză pe canapea, continuându-şi lectura. Doamna Lili scoase din vitrină serviciul de ceai de argint. Erau oameni care se respectau. Nu mâncau niciodată pe o faţă de masă pătată, foloseau şerveţele brodate şi cea mai scumpă veselă din casă. Pavelescu începu să chicotească. „A ajuns la Matrimoniale”, gândi maşinal doamna Lili, întrebându-se dacă să aducă şi plăcinta cu fructe. Simţi că-i plouă în gură, dar îşi aminti cu neplăcere că astrahanul – o piesă istorică, cea mai importantă din garderobă – n-o mai cuprinde şi renunţă cu un oftat imperceptibil. — A! exclamă bătrânul. — Ce-i? Pavelescu era un omuleţ norocos, scutit de accidentele destinului. Viaţa lui decursese lin, fără convulsii, fără piruete spectaculoase. Cineva, „acolo sus“, îl uitase sau nu-l lua în seamă. Poate de aceea rămăsese cu o capacitate de emoţie unică la vârsta lui, întâmplări minore luau proporţii de extraordinar, palpita cu voluptate la evenimentele din viaţa celor din jur. — Ce-i? repetă doamna Lili. Nu mă fierbe! — A apărut anunţul Valentinei! Chipul doamnei Lili se aprinse de interes: — Ei lasă-mă! Ia să-l văd şi eu. — E aşa cum l-am făcut noi, râse încântat bătrânul ca după o straşnică ispravă. Întocmai!… Ce credeai! Puneţi ochelarii! Pieptul agresiv al doamnei Lili se zbuciuma de emoţie. Ochii îi sclipeau, vibra năsucul odinioară delicios – „îţi vine să-l mănânci“ –, acum mult prea poznaş pe un chip sexagenar, stârnind ilaritate dar şi regretul „trebuie să fi fost nostimă foc pe vremea armistiţiului“, buzele pline îi fremătau ca dinaintea unei tăvi cu baclavale. Pavelescu o privi înduioşat: „Arată ca o fetiţă de doisprezece ani şi nici o zi mai mult…“ — Zi tare, Lili. — Stai să-mi trag sufletul… Adu-mi aminte să-ţi schimb pijamaua. Respiră adânc şi începu să citească ondulându-şi degetele grăsulii în aer, pentru a marca miezul fiecărui cuvânt: — Doamnă (45 de ani), simpatică, distinsă, excelentă gospodină, fără copii, situaţie materială mijlocie, caut domn (45 – 55) intelectual, serios, fără vicii, în vederea căsătoriei. Căsuţa agenţiei 4722. Doamna Lili rămase cu ochii aţintiţi pe ziar. Bărbatu-său se plimba prin sufragerie, îmbătat de entuziasm: — Straşnic, nu? Să vezi acum emoţii pe biata Valentina! Eu zic că în maximum două-trei zile, primeşte răspuns… Tu de ce taci? Nu ţi-e bine? Doamna Lili împături ziarul. — Ce ai? insistă Pavelescu îngrijorat. Femeia îşi încleşta degetele în stofa moale a capotului: — Nu ştiu, dragul meu… Dar parcă am aşa, o strângere de inimă… Din senin…     * * *   Nu era urâtă. Avea o siluetă pasabilă, fără probleme pentru croitoreasă, un chip cu trăsături regulate. Desigur, n‑o confundai cu Liz Taylor, dar nici nu părea accidentată de un tractorist beat ca Belmondo. Se fălea mai ales cu o dantură splendidă şi, cu toată obiectivitatea, nu-şi arăta vârsta. Nu albise, cele câteva fire de păr alb nu alcătuiau şuviţe şi cădeau distins, faţa rămăsese netedă. Se compara mereu cu colegele de servici şi de generaţie, înregistrându-le de fiece dată, cu satisfacţie intestină, abia camuflată, minusurile. După patruzeci de ani, cele mai multe erau vopsite – castaniu, nu-i strident, se apropie de natural şi se mai găseşte Cromoplatin în nuanţă – iar ridurile le însemnau pe chipuri hărţi necruţătoare. „Fără să fiu exagerată, reflecta Vali în timp ce privindu-se în oglinda lupă îşi defrişa cu penseta buza superioară, arăt cu cel puţin şapte-opt ani mai tânără…“ Şi totuşi, nu plăcea. O realitate de care era conştientă, dar pe care o traducea, pentru ea însăşi, într-o formulă îndulcită, scutind-o de crize de autonemulţumire: „n-am avut noroc! Adică urâtă nu, proastă nu, gospodină, de familie – de nişte ani, reintraseră în circuitul modei numele cu rezonanţă non‑proletară – casă, servici onorabil, fără copii, fără obligaţii, nu mai zic născută în zi mare, de întâmpinarea Domnului…“ Şi totuşi! Constatase încă de la cincisprezece ani că nu are succes, că la ceaiuri rezema zidurile admirând dansatorii, că telefonul nu suna decât pentru interese străine de persoana ei: „poţi să-mi împrumuţi cursul de Tehnologie?… Ai idee unde-i Doina? O caut de dimineaţă, credeam că-i la tine… Scuză-mă… I pup you!…“ De adolescentă, avusese o dorinţă fierbinte, obsedantă, unică: să se mărite. Nu era o veleitară, nu ataca imposibilul, spectaculosul, neprevăzutul, aventura o speriau. Se socotea modestă şi într-adevăr, visele-i nu escaladau piscuri intangibile. „În fond, ce am dorit? Un bărbat cumsecade, o gospodărie decentă, un copil… De fapt, o familie, ce mare lucru?“ Nu o dată, problema fusese dezbătută şi de vecinii ei, soţii Pavelescu. Bătrânul începea de regulă discuţia înainte de culcare. Cu două perne sub ceafă şi ochii repeziţi în tavan, o asista pe nevastă-sa care-şi „făcea obrazul“ la oglindă. Doamna Lili socotea că tenul şi părul sunt cele mai preţioase daruri ale unei femei şi, în consecinţă, efectua conştiincios, în fiecare seară, toaleta feţii. — Nu pricep, dragă, comenta pe acelaşi ton şi cu aceleaşi cuvinte Mişu Etâcî, de ce fata asta nu are trecere, în definitiv, s-au cazat atâtea femei care-i sunt inferioare din toate punctele de vedere. Ce, parcă Lizica Filip e mai procopsită? — Nu, mârâia doamna Lili scoţându-şi crema cerată de pe buze. — Sau Dora?… Şi atâtea altele! Explică-mi şi mie ce are Valentina? Eliberată de mască, Paveleasca desfăcea braţele a fatalitate: — Aia e că nu are! Ţin la Valentina, e o fată bună în felul ei, dar asta nu-i de ajuns. — Cum nu-i de ajuns? Are atâtea calităţi… — Cunosc, scumpule! Gospodină, chibzuită, econoamă, nu umblă după golani, serioasă… Cu astea faci o carte de morală, nu un dormitor comun. Din păcate, Valentinei nu-i place adevărul şi dintr-ale ei n-o scoţi. — Care ale ei, Lilişor? Nu deranjează, n-o simţi… Lasă antreul curat, nu abuzează de debara. Soţii Pavelescu şi Valentina locuiau la comun. Un comun însă mai special. Cândva fusese un apartament splendid, de cinci piese, cu atenanse bogate. Reglementările dure din anii ’50 privind spaţiul locativ siliseră fostul proprietar să-l împartă, ridicând un zid despărţitor. Realizase astfel două locuinţe separate ajustate, rămânând comun doar vestibulul de la intrare. În realitate, se locuia comod şi ce-i mai important, rămăseseră în centru, pe Brezoianu. Doamna Lili dezmierdă în treacăt nasul bătrânului: — N-o simţi… ţine antreul curat… Şi face clătite incomparabile! De aia te-ai îndrăgostit tu de mine, puişor? — Bine, dar aveam altă vârstă… Altfel se punea tema! — Cum? Nu fi caraghios! — Dar ce-i lipseşte? — „Nu mă pot desprinde de tine!“ Asta-i lipseşte. Totul! Şi dacă încerci s-o consiliezi, o ţine tot hais! ori cea! cum ştie ea. I-am zis de atâtea ori, măi fetiţo, îmbrăcă-te! Nu mai ţine cârpele în dulap că se taie şi se demodează. Uite, vine primăvara, coase-ţi ceva şic, modern. Aşi Lemn!… „Lasă, tanti Lili, că pentru servici sunt bune. Acolo, după câteva luni de la angajare, mult un an, ajungi mobilă, nu se mai uită nimeni la tine… Şi pe urmă, unde ies eu? Păcat de parale…“ — E modestă, opina moale Pavelescu. — Zgârcită. — Fii atentă, Lilişor, că exagerezi. Prea te avânţi! După teoria asta, toţi avarii ar fi celibatari. Doamna Lili trecu în spatele paravanului, un suvenir de familie ale cărui feţe de mătase fuseseră mereu schimbate de către posesorii succesivi, în funcţie de jocul moştenirilor, şi îşi puse cămaşa de noapte. După şaizeci de ani, evitase să se mai dezbrace în faţa domnului Pavelescu, după cum la fel, acesta ignora că are o lucrare dentară mobilă. „Mi se pare odios să ne ţinem amândoi dinţii pe noptieră. Vorba aia, încurcăm protezele şi pe urmă, dăm vina pe dentist că-i imbecil…“ — E din toate punctele de vedere zgârcită, vorbi de după paravan, doamna Lili. Nu dă nimic de la ea. Nu-i simpatică, nu ştie să zâmbească, să spună o glumă. Ai văzut-o când am avut musafiri… Stătea mobilă şi aştepta s-o distreze alţii. — Voi, femeile, sunteţi răutăcioase. Sigur, Vali nu-i prea expansivă. În schimb, persoanele mai aşezate sunt odihnitoare. — Nu i-a cerut nimeni să zbârnâie ca un bondar. Tu nu vezi că n-are nici o prietenă? Ţi se pare normal să nu fie în vizită cu nimeni? Să nu primească un telefon? Tu nu vezi că nu sună telefonul?… Nu, telefonul nu suna niciodată pentru Valentina. Călcându-şi cu aplicaţie o bluză brodată de mână, Valentina se gândea cu emoţie la seara de mâine. Avusese o idee inspirată dând anunţul matrimonial. „Tot a fost bună la ceva şi Revoluţia“, conchise atentă la pliurile guleraşului. I se părea de fericit augur că răspunsul necunoscutului fusese prompt; îl găsise după două zile la căsuţa agenţiei iar compunerea în sine îi făcuse o bună impresie. Personajul preciza că e inginer, are 50 de ani, locuieşte în Bucureşti şi dispune de o situaţie materială confortabilă. „Nu caut, stimată doamnă, decât un suflet bun, cald şi sincer care să mi se alătureze“. Valentina lăcrăma înduioşată: „Cine ştie ce drame ascunde fraza aceasta!…“ Se şi vedea duioasă şi calină, aşteptându-l cu un şorţuleţ cochet, proaspătă ca o primăvară. În bucătărioara intimă, musacaua aşteaptă caldă la cuptor, papucii sunt pregătiţi în vestibul... E obosit, tracasat de slujbă, de colegi invidioşi, de un şef obtuz. Cu un surâs, cu un cuibărit tandru la pieptul lui îi alungă creţurile cele rele de pe chip… „De-aş şti cum arată!“, şi se gândea cu nerăbdare şi dulce spaimă la primele clipe ale întrevederii. Fără să-şi dea seama, îi împrumuta inconştient carura lui Burt Lancaster. Figura era însă ştearsă, ceţoasă, ca într-o fotografie voalată. Tot pozitiv apreciase şi graba necunoscutului. După reacţia imediată la anunţ, la telefon se arătase la fel de zorit. Valentina, sugrumată de emoţie, cu o inimă care funcţiona cu 200 pe oră, acceptase fără fiţe de cinema întâlnirea fixată a doua zi. „Ce sens are să amânăm o întrevedere pe care o presimt foarte plăcută? Glasul dumneavoastră îmi spune că sunt totuşi un bărbat norocos“. Încercase să fie cochetă şi se mirase dulce: „Norocos?“ „Da, nu citesc decât întâmplător România Liberă. Pesemne că trebuia să dau de anunţul dumneavoastră…“ După ce se încheiase convorbirea, Valentina începuse să râdă nervos. „Nu zău, ce curaj pe tine!“. Curaj să dea anunţul, să înfrunte zâmbetul funcţionarei care-l înregistra, curaj să formeze numărul de telefon al necunoscutului. Îşi amintea înveninată comentariile colegilor de servici. Când soseau ziarele, consultau în primul rând „Matrimonialele“. Citeau rubrica întreagă cu glas tare, în amuzamentul gras al biroului. Ploua cu observaţii spirituale şi inteligente, se sugerau formule noi incluzând şi precizări de alcov, iar la acel aşteptăm şi provincia, inclus generos într-unul din anunţuri, biroul fu cutremurat de un râs zgomotos. „Procedeul mi se pare ruşinos şi lipsit de demnitate, decretase arhitecta Monica Rareş. Recunoşti public că n-ai spor la bărbaţi, că-ţi arde buza după o pereche de nădragi. Barem gentilomii care recurg la asemenea truc, sunt de-a dreptul jalnici…“ „Nu-i chiar aşa, ma chère, o contrazisese altcineva într-o doară. Destinul trebuie forţat, ocaziile inventate. Poate că treci zilnic pe lângă personajul mult interesat, dar îl ignori.“ Valentina îşi umezi degetele şi încercă talpa fierului care sfârâi uşor: „Le dă mâna să vorbească! Răreşoaia are un tont, slugă, nu bărbat, ea face doar efortul să respire, după ailaltă umblă legiuni de derbedei, nu se poate lucra în birou de atâtea telefoane…“ — Dar ia să stai tu – de la o vreme, începuse să vorbească singură, fără să-şi dea seama – să stai tu singură cu anii, să nu te duci într-un concediu, că n-ai cu cine, să mănânci ou roşu fără să ciocneşti, de Revelion să înghiţi două oxanepame şi să te culci cu perna în cap. Nu mai zic de sfaturile ordinare, la cea mai mică izbucnire nervoasă…   Auzi ciocănit în uşă şi puse fierul pe suport: Doamna Lili, jovială ca totdeauna, o cuprinse într-o privire maternă: — Şi zi aşa, mâine e ziua cea mare! Îţi spun drept, scumpo, cred că sunt mai emoţionată ca tine: Valentina îi zâmbi recunoscătoare: — Mi se taie picioarele doar când mă gândesc. — Ei lasă dragă, că n-o pica Prinţul Charles! Ce vrei sa pui pe tine? — Mă gândeam la bluza asta cu foile negre. — Nu draga, se strâmbă bătrâna prea aduci a dăscăliţă. Nu zic despuiată, dar nici ca activistele de partid, alese în prezidiu. Frivolizează-te şi tu oleacă… Mergi mâine la servici? — M-am învoit. Mai dau aici cu cârpa şi mă duc la coafor. — Auzi, vrei să-mi faci o plăcere? Sprâncenele bine pensate ale Valentinei pictară două semne de întrebare. Doamna Lili urmă precipitat, pe un ton de rugăminte: — Du-te lângă Ciocârlia, la Viorica, şi las-o să te tundă şi să te aranjeze cum ştie ea. Are o mână extraordinară! — Dar sunt foarte mulţumită de Flora. Şi e coaforul Lido! — O fi Lido, dar te tunde de parcă ai fi Ana Pauker! Continuă repede, pentru a nu-i da timp să se supere: Vezi să ai şi tu o floare în casă, un coniac, ceva, că n-o să-l tratezi cu sirop de tuse… Valentina izbucni în plâns. Paveleasca se alarmă: — Ce-ţi veni, draga mea? Ochi umflaţi îţi trebuie mâine? Să-ţi faci neapărat o mască diseară cu gălbenuş şi vitamina A… Şi lasă prostiile! Ai să vezi c-o să fie bine! Minţi: Am eu, aşa, o presimţire… Valentina îşi îndreptă ochii spre icoană: — Aş vrea să mă văd poimâine…   Un bărbat suplu, elegant, intră în Florăria Bucureşti. Vânzătoarea, „trăsnet“, cu un machiaj competent şi de bună calitate, îl aprecie expertă: „Cam puriu boss-ul, dar încă competitiv.“ — Săru’mâna! Am văzut că aveţi liliac. Degetele frumoase ale vânzătoarei începură să baleteze în jurul glastrei, etalând vreo şase inele şi o manichiură impecabilă: — Acum ne-au venit. Doriţi? — Vreau un buchet frumos, domnişoară. — Şapte fire e bine? — Mai puneţi două. Şi un şnur de mărţişor, vă rog. E 1 Martie, nu? „Hm! Pesemne, gonzesa-i prospătură“, reflectă visătoare vânzătoarea ambalând artistic florile. Un gând straniu străfulgera mintea bărbatului: „Primele flori de pe mormântul ei...“ Îndepărtă imaginea şi scoase porte-feuilles-ul: „Devii macabru, bătrâne.“

Un stilet cu şampanie de Rodica Ojog-Braşoveanu    Capitolul 1   Un calendar de masă arăta 31 decembrie 197... Maiorul Minerva Tutovan rupse instinctiv fila. Se aflau în dimineaţa zilei de 1 ianuarie, iar lângă rafturile bibliotecii zăcea cadavrul inginerului Dan Manu, cu un cuţit înfipt între omoplaţi. După toate aparenţele, criminalul acţionase prin surprindere, nelăsând timp victimei, un bărbat tânăr şi robust, să opună vreo rezistenţă. În odaie nu existau urme de luptă, dar, fireşte, nu trebuia omisă posibilitatea ca acestea să fi fost înlăturate ulterior. "Un tip perseverent până la încăpăţânare", observă Minerva privindu-i bărbia puternică. Descoperi într-un sertar o fotografie recentă de familie. Ochii inginerului cercetau înfrigurat chipul femeii. Cora Manu semăna cu un înger cu plete de argint, firav, trist şi puţin speriat. "Original în orice caz... Să fii îndrăgostit de nevastă-ta după paisprezece ani de căsnicie, e ceva!" În timp ce medicul legist îşi aranja instrumentele, Minerva încercă — exerciţiul o stimula nespus — să reconstituie personalitatea inginerului inventariind obiectele din încăpere. O bibliotecă exclusivă, doar cărţi de specialitate, câteva romane de Huxley şi un manual de conversaţie în limba germană, o masă de lucru, un divan, covoare bune, tablouri remarcabile. Străbătuse toată casa, o vilă cu paisprezece încăperi, şi constatase că soţii Manu nu au un dormitor comun. Faţă de felul în care arăta soţia inginerului, amănuntul i se păru notabil. Într-o cutie de lemn, găsi un pumn de mărunţiş. Cele mai multe monede erau de zece şi cincisprezece bani. Asemenea puşculiţe ţin în general bătrânii. Când ies pentru târguieli, nu uită să-şi umple buzunarele cu metal. Îi sperie acei "şi şaptezeci şi cinci sau optzeci şi cinci de bani" la care casieriţele n-au de obicei rest. Atunci răsfiră tacticos banii exacţi cu satisfacţia de a le fi jucat un renghi. Cei din spate bombăne exasperaţi şi când le vine rândul procedează la fel. Hârtiile de pe birou erau aşezate milimetric, creioanele ascuţite impecabil. Minerva recapitulă: "încăpăţânat, îndrăgostit, ordonat şi în nici un caz risipitor". — Vă interesează, presupun — declară medicul cu convingerea că face un banc grozav — ora la care s-a comis crima. — Da' de unde, mă aşteptam să-mi spuneţi ce credea despre farfuriile zburătoare. — După autopsie. Deocamdată, cert e că victima a decedat între orele douăzeci şi trei treizeci şi unu dimineaţa. — O crimă de revelion, rosti Minerva pe gânduri. — Oricum, aveţi de-a face cu un asasin original. — Sunt o norocoasă. Se retrase lângă uşă, încercând să nu stingherească activitatea echipei operative. Oamenii îşi vedeau de treburi cam ţepeni. Maiorul Minerva Tutovan făcea parte dintre anchetatorii care nu pun mare preţ pe somnul şi pingelele subalternilor. — Am nevoie de cât mai multe fotografii cu cuţitul în plan detaliu. După ce isprăviţi aici, ridicaţi urmele din camera Corei Manu. Cora Manu este soţia victimei, băieţi, femeia blondă din hol pe care aţi măsurat-o din toate unghiurile, cu un interes strict profesional, nu mă îndoiesc. Camera se află pe stânga. Îmi fac mari speranţe că o să daţi de ea, chiar dacă azi-noapte a fost revelionul. Insistaţi asupra ferestrei. A fost forţată. Un ofiţer tânăr, care cerceta pereţii cu lupa, îşi reprimă un chicotit. Minerva arboră ceea ce alţii ar fi trebuit să-şi închipuie că era un surâs dulce. — Îmi plac colaboratorii veseli. Voi face tot posibilul să lucrăm cât mai des de aci înainte. Tânărul se îndoi brusc, de parcă ar fi primit un pumn în plex. Procurorul dispuse transportarea cadavrului la Institutul Medico-Legal. Schimbă câteva impresii cu Minerva şi părăsi casa inginerului Manu o dată cu echipa operativă. Minerva răsfoi câteva numere dintr-o revistă tehnică străină descoperite în biblioteca inginerului. Avu sentimentul incert că ceva nu e în regulă şi le puse deoparte. Locotenentul Dobrescu urcă oftând scările. Pleoapele umflate de nesomn se închideau peste ochii albaştri. Abia se întorsese de la revelion când îl sunase Minerva. Se uită la ea cu un sentiment de invidie. Avea o înfăţişare proaspătă şi părea încântată. Ai fi zis că-şi dorise din tot sufletul să-i pice pe cap o crimă chiar în dimineaţa zilei de 1 ianuarie. Dacă ar fi îndrăznit s-o întrebe cum a petrecut revelionul, i-ar fi povestit probabil că s-a simţit admirabil în compania papagalului Keops şi a căţelului Spiridon, rezolvând integrale şi ecuaţii de gradul 17 sau 117 — Dobrescu nu ştia exact şi nimic nu-i era mai indiferent pe lume. Fiind sărbătoare, adăugase aşa, de la ea, şi câteva probleme subtile de geometrie în spaţiu. — Scandează ce-ai făcut, concret, tare şi cu dicţie! — M-am dus întâi la colegii de birou ai lui Manu. Unul e la Sinaia, celălalt la maică-sa, la Bacău. Am avut mai mult noroc cu Predescu, şeful serviciului personal. — N-ar putea spune şi el acelaşi lucru, râse Minerva. — Ce să discutăm! S-a uitat la mine ca la o fantomă. Când mi-a deschis, ţinea în mână lingura. Nefericitul era la ciorba de potroace. Alături musafirii, sau ce-or fi fost, chiuiau, un magnetofon urla şi un ţânc de vreo cinci ani a început să mă sorcovească. Mi-a urat un an bun, cu un şef duios, ce-a auzit şi el de la taică-său... Nu ştia că eu personal nu mai am ce să-mi doresc. Mi-a fost destul de greu să-l fac să priceapă de ce nu dorm la ora aia. Ochii Minervei luceau. Se amuza straşnic închipuindu-şi scena. Locotenentul, speriat să nu adoarmă pe scaun, se ridică. — În sfârşit, datele inginerului sunt următoarele: are cinci invenţii importante la activ, în domeniul militar, a absolvit electronica în '55, a stat trei ani la specializare în Anglia, are patruzeci şi patru de ani, s-a însurat de paişpe, se împlinesc zece de când a fost angajat prin transfer. — ...Şi optâşpe de când i-a trimis tanti Aglaia salutări din Slănicul Moldovei, îl întrerupse Minerva. Mă interesează ce fel de individ era, Dobrescule! — Prezenta un complex interesant de calităţi şi defecte. Reproduc textual caracterizarea lui Predescu: dur, chiar brutal, încăpăţânat, sarcastic cu colegii şi ranchiunos. Nu se bucura de simpatie în rândul salariaţilor. În schimb, extrem de capabil, fecund în idei, de o cinste ce nu poate fi pusă la îndoială. În ultima vreme, sesizase un soi de detaşare în atitudinea inginerului. Manifesta oarecare indiferenţă pentru activitatea institutului. Predescu presupune că lucra intens acasă, în ciuda avertismentelor repetate. — Era prima chestie pe care trebuia să mi-o spui, băiete! Minerva sări de pe scaun şi începu să măsoare agitată încăperea. Lucra acasă... O să ne uităm mai atent prin hârtiile lui. Hm, cunosc genul! "Am nevoie de linişte... la birou urlă telefoanele, toţi năucii deschid uşa să-ţi comunice punctul lor de vedere în legătură cu reflexele lui Răducanu, sau ce bine arată Mimi de la secretariat după divorţ. Te cheamă dom' director, daţi bani pentru Pepsi că a venit o delegaţie... Aşa, stau acasă, mă închid în odaie, beau o cafea, papuci, pijama, nevastă-mea umblă pe vârfuri, iar soacră-mea în capot cu flori îşi face o mască cu gălbenuş de ou." Dobrescu se aşeză iar. Nu-i trecea prin minte ce căuta în toată harababura asta masca cu gălbenuş de ou, dar era prea obosit ca să mai încerce să ghicească. Minerva îl măsură din cap până-n picioare. — Te clatini ca o barză chioară! Du-te şi fă nani, băieţaş. Locotenentul tresări. Se dezmetici atât de brusc, încât se simţi săgetat de o durere ascuţită în ceafă. — Nu e cazul. — Te aştept exact la patru şi jumătate tot aici. A! Ce se aude cu ceilalţi locatari? Dobrescu făcea eforturi să ţină ochii deschişi. — Pe Toni Contaş, socrul lui Manu, l-am prins în ultima clipă. Pleca într-o excursie la Predeal. În sfârşit, mi-a spus că ia primul tren. Geologul Mihai Şerbănescu e în avion acum. Preciză privindu-şi ceasul: Cursa de douăsprezece. — Am făcut o socoteală, Dobrescule, ştii câţi inşi locuiesc în hurdubaia asta? Nouă, claie peste grămadă. — Sunt paişpe odăi. — Ei şi? Eu cred că le place vânzoleala. Cei mai mulţi dintre ei aveau posibilitatea să se mute sau să-şi cumpere un apartament, dar n-ar mai fi fost vesel. De, gusturi! La fel de bine îţi poţi petrece toată viaţa într-un camping... Ce faci, băiete? Locotenentul adormise pe scaun. Minerva îi trecu zâmbind mâna prin păr. "Tot copil a rămas!" — Nu mi-aş fi închipuit pentru nimic în lume că mă voi mai întoarce vreodată. Şi, culmea, abia au trecut treizeci de ore de când am plecat definitiv. Mihai Şerbănescu se prăbuşise în fotoliul inginerului — Minerva decisese ca ancheta să se consume în camera victimei — şi privea tulburat obiectele din jur. Era înalt, suplu, cu o expresie francă. "Tipul de intelectual cu succes la cucoane, fără să facă prea mult caz de asta..." Locotenentul Dobrescu lua conştiincios note. Gândul că dormise un ceas şi jumătate sub privirile Minervei îl trezise complet. Maiorul Tutovan îşi ridică sprâncenele care se pierdeau sub bretonul aspru şi gros. — Ce înseamnă definitiv? — Sunt geolog. — Înţeleg, o profesiune nomadă. — Aproximativ. Am fost transferat începând cu 1 ianuarie în T., unde s-a deschis un şantier. — Sunteţi rudă cu familia Manu? — Nu, am alte păcate... Acum doi ani i-am fost recomandat lui Jack Moraru, unchiul inginerului. Căutam o locuinţă provizorie şi notarul s-a oferit să-mi închirieze o cameră. Mi-au plăcut grădiniţa, zorelele căţărate pe zidăria casei, până în balcon. Vara, vila are o înfăţişare romantică. În cartier i se spune căsuţa albastră sau căsuţa cu zorele... Am acceptat fără să mai stau pe gânduri, deşi... — Deşi chiria era substanţială... Jack Moraru, dacă reţin bine, e un tip în vârstă, pleşuv? — Aveţi memorie. — Nu mi-a făcut impresia că ar mulge vaca fără să-i rupă ugerul. Mihai Şerbănescu zâmbi. — Aşa e. — L-aţi cunoscut bine pe Manu? Disting, evident, între un bună ziua şi ce mai faci de circumstanţă şi o cunoştinţă aprofundată, în care se schimbă lovituri de pumni şi ameninţări cu tribunalul. Geologul se uită o clipă în ochii mari ai Minervei, parcă surprins de întrebare. Avu un gest vag cu mâna în care ţinea ţigara. — Manu dorea să fie lăsat în pace. În cercurile de specialitate se discută, mă rog, se discuta, despre el, cu multă risipă de elogii. Un inginer foarte talentat, căpos, dar integru, o minte avântată. — Mă interesează opinia dumneavoastră. — Lăsând la o parte aspectul profesional, a fost un bărbat dificil. Există un gen... Când pleca de-acasă, toată lumea respira uşurată, fără un motiv anume. Se enerva repede, din nimic, şi nu avea simţul umorului. Minerva începu să râdă. — O observaţie interesantă. — Nu întâmplătoare. Oamenii care nu ştiu, nu pot să râdă, au o optică specială şi aptitudinea incomodă de a descoperi tot ce e mai rău într-un individ. Caută defecte cu lumânarea şi nu le iartă. — S-ar putea să aveţi dreptate. Obişnuia să lucreze acasă? — Probabil. — Ce anume? — N-am idee. — Spuneţi-mi sincer, v-a surprins cu adevărat moartea inginerului? Chipul lui Şerbănescu se întunecă. Nu răspunse imediat. Dădea impresia că-şi caută cuvintele. — Dacă m-a surprins... Şi da, şi nu. Niciodată nu eşti îndeajuns de bine pregătit să primeşti un dezastru, deşi, teoretic, îl aşteptai poate. Mai intervine şi autocenzura: mi se năzare, exagerez, am nervii obosiţi... În sensul acesta m-a surprins. Pe de altă parte, evenimentele din săptămâna trecută, întreaga atmosferă din casă prevesteau nenorocirea. — Adică? — În seara de Ajun, pe 24 decembrie, montam bradul în hol. Uşa de la camera Venerei Contaş, sora vitregă a doamnei Manu, era întredeschisă. Aveam sentimentul neplăcut că ne pândeşte. — De ce ar fi făcut-o? — Habar n-am! Pe lângă ursuzenia ei, dispoziţia cotidiană a inginerului părea dea dreptul înviorătoare. Într-un fel, Dan Manu şi Venera semănau, nu riscai să mori de râs când erai cu ei la o petrecere. Toni Contaş, tatăl Corei, rămăsese cu gândul la amicii de la Capşa, Jack bătea câmpii ca de obicei, pianista plutea în nori... Adăugaţi tensiunea, neliniştea de care vă vorbeam şi o să aveţi imaginea Ajunului. — Ceilalţi nu remarcaseră nimic? — N-aş putea să vă spun. Când vor, toţi pot deveni ermetici, cu excepţia Georgetei Penciu. Minerva îşi încruntă sprâncenele fine. — N-am reţinut, cine-i persoana? — Verişoara lui Dan Manu şi mama teribilului Titel. Agăţam toate fleacurile acelea strălucitoare în pom şi nu-mi puteam reprima o senzaţie de nelinişte. Mă simţeam exact ca un şoarece care se ştie privit prin gaura cheii de o pisică... * Venera Contaş urmări un timp agitaţia din hol, apoi continuă să scrie: Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. Fireşte, Cora a uitat să mă felicite. Spun fireşte, pentru că pe Cora n-a interesat-o niciodată nimeni. Este atât de convingătoare în indiferenţa ei, încât uneori am sentimentul că se ignoră şi pe ea. Mai mult m-a surprins Toni... Mă obişnuisem cu cele câteva garoafe ori fire de liliac, cu zâmbetul lui discret-amabil, cu sărutarea ştearsă pe tâmplă, cu privirea lui particulară care se asigură mereu: "Noi doi am rămas aceiaşi prieteni buni, Venera, nu-i aşa?" Ce ciudat mi se pare să gândesc despre Toni că a îmbătrânit! Nu i-am spus niciodată tată, nu i-a spus nici Cora, fiica lui, dar tinereţea, vârsta nu stă în apelative. Cred că în adâncul sufletului, s-a simţit toată viaţa liceanul fermecător din 1920. Ce departe suntem de el! Eu, Cora, ceilalţi... Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. O noapte de veghe la lumina albastră a lămpii, cu amintiri, cu acel plin de nostalgie "acum treizeci de ani", cu fotografii răsfirate pe pernă. Un set semnificativ din care lipsesc biberonul, nudul bucălat, gânguritul. Toate au rămas acolo, la orfelinatul din strada Lycurg, în casa aceea roşie, cu acoperiş turtit, înconjurată de mesteceni. Când Toni m-a înfiat, ningea... Mă gândeam şi aveam sentimentul că-mi fac testamentul. Bacalaureatul, licenţa, primul an în învăţământ... Sunt scundă, ştearsă, plinuţă încă de pe-atunci. Taiorul cade ţeapăn, violetele — neaşteptată cochetărie — ţipă pe reverul jachetei. În ochi nu se citeşte nimic. Nici măcar eu nu pot desluşi un atom, un grăunte din fericirea aceea covârşitoare... Venera Contaş ridică ochii din caiet. Zări poalele bradului montat în hol, o bucată din rochia argintie a Corei, un glob enorm roşu. Inginerul Manu stătea pe canapea cu capul întors. Venera îl văzu şi-şi muşcă buzele. Şopti mocnit, fără să-şi descleşteze fălcile: — Am să-l ucid! Ajungea până la ea mirosul de vanilie, scorţişoară şi rom, aroma specială de seară de Crăciun. Cu un zâmbet răutăcios înghesuit în colţul buzelor, Venera îşi imagină chipul transpirat al Georgetei în faţa cuptorului încins. Şi-a legat desigur cârlionţii cu un tulpan, îşi îndoaie oftând trupul gros, smulge un pai din mătură şi încearcă dacă sunt copţi cozonacii. Cu pana de gâscă muiată în albuş, le dă lustru. Georgeta trăieşte clipe de real triumf. De trei zile se agită, mestecă, frământă, transpiră, piuliţa nu tace. Venera stinse lumina şi se rezemă de uşor. Putea pândi comod prin crăpătura uşii ce se petrece în hol. Cozonacii Georgetei sunt vestiţi. Înalţi, pufoşi, "bine lucraţi", rămân proaspeţi două săptămâni. Isprăvise înainte de război o şcoală de menaj. Când profesoarele vroiau să trântească o elevă apelau la cozonaci. Un subiect detestat, alături de dulceaţă şi tortul Saint-Honoré. "Hm..." Venera clătină capul. "Povesteşte-i azi unui şcolar că pe maică-sa au picat-o la examen prin '30 sau '35, pentru că nu i-a ieşit suficient de involtă panglica de zahăr la un tort Saint-Honoré!" Rochia argintie a Corei îi flutură dinaintea ochilor. — Poftim? Era frumoasă. "Atât de constant şi egal frumoasă", gândi Venera, "încât nu ţi-o mai poţi închipui altfel." Mihai Şerbănescu zâmbi. Se clătină pe scaun gata să cadă. Avea o siluetă suplă — siluetele acelea care par elegante orice ai pune pe ele —, ochi negri vioi, o frunte lată. Obrazul se îngusta brusc spre bărbia bine rasă, aproape albastră. — Ţi-am cerut steaua. De cinci minute ţi-o cer. — Scuză-mă. Cora scotoci în cutiile lungi înşirate pe masă. Unele jucării aveau peste patruzeci de ani. Venera le ştia bine: steluţele albe, care-i plăceau cel mai mult, piticii încărcaţi cu saci plini de daruri, naşterea Domnului din carton suflat cu praf de beteală. Când arhitectul Contaş o înfiase, Cora încă nu se născuse... — Magnific! se extazie zgomotos Jack Moraru bătând din palme. Chipul Venerei se întunecă. După Dan, cel mai mult îl ura pe unchiu-său. Unchiul lui Dan, fireşte. "Avar, canalie şi lipsit de demnitate. Aceeaşi familie..." Şi se întreba a suta, poate a mia oară, de ce se căsătorise Cora cu Dan. Jack Moraru ocoli pomul, călcând stângaci printre hârtiile împrăştiate. Purta un halat vechi, croit larg ca o giubea. Pe chipul palid, sprâncenele stufoase păreau lipite. Craniul pleşuv, fără un singur fir de păr, se guguia spre creştet ca un ou. Colegii mai tineri de la Notariat îi spuneau Yul Bryner. Ciupi galant bărbia Corei. — Ce gust are fetiţa asta! Tot ce face e desăvârşit. — Nu fac nimic, Jack, murmură, dându-l uşor dar ferm la o parte. Notarul o măsură puţin deconcertat şi se îndreptă nehotărât spre pian. O femeie în vârstă, verişoara lui Dan, îşi plimba degetele pe claviatură. Venera Contaş n-o vedea, dar şi-o putea lesne închipui, îmbrăcată ca de obicei sumar, în chimonou transparent ori în vreun furou. "O aiurită cumsecade. Cea mai cumsecade din neamul lor." Când întoarse capul spre notar, i se văzu profilul şters, lipsit de fermitate. Şuviţele rare, prost vopsite, spânzurau într-un pieptene. Jack îi puse mâna pe umăr. — Ţii minte, Elenuţo? — Ţin! râse femeia şi atacă primele măsuri din Stiele Nacht. În fiecare an mă întrebi acelaşi lucru. Şi pe mine şi pe Geta. Crăciunul de la nenea Ianache... Devii monoton, Jack! Îşi înfipse brusc degetele în claviatură, apăsă puternic pedala şi transpuse îndrăcit melodia pe jazz. Cânta cu umerii, cu mâinile, cu tot trupul. Taburetul de catifea roşie gemea. Venera Contaş surâse. O nebună... Elena era o pianistă fină, interpretă desăvârşită a lui Mozart, Schumann, Chopin. Rar de tot, ca să nu-şi strice mâna, tapa — alt termen de-al lui Jack — melodii de jazz sau blues-uri, reminiscenţă a unei scurte şi viforoase idile din timpul războiului cu un aviator american. Notarul exclamă consternat: — Elena! Pentru numele lui Dumnezeu! E o blasfemie!! Îşi astupă ostentativ urechile. Geologul Mihai Şerbănescu râdea încântat. Toni Contaş surâse şters. Îl asculta cu jumătate de ureche pe ginere-său, Dan Manu, fredonând în minte melodia. Dan îi surprinse zâmbetul. Acelaşi zâmbet îndepărtat, lipsit de consistenţă ca al Corei. Un zâmbet care te scoate din sărite, nu poţi pătrunde dincolo de el. Când cineva zâmbeşte aşa, te poţi aştepta la orice sau nu ştii la ce să te aştepţi. Îşi ridică privirea spre Cora. Pe chipul delicat şi transparent, ochii parcă veşnic înlăcrimaţi erau nefiresc de mari. Pletele argintii, foarte lungi, îi dădeau un aer de fantomă. "Fum şi argint", observase cândva geologul, iar Venera Contaş reţinuse expresia. O definiţie perfectă a Corei. "Când o priveşti, sentimentul de imaterial nu te părăseşte. Gândul se formulează singur: astfel de făpturi nu îmbătrânesc niciodată." "Deşi mă întreb — Venera îşi sprijini bărbia de canat — dacă impresia nu-i falsă, construită din recuzite. Oare fardată la fel ca toate femeile, fără buclele astea de strigoi, fără sticla de whisky în poşetă, îmbrăcată în rochii normale, râzând mai des şi mai sănătos, ar părea la fel de diafană? Deşi nu ăsta-i cuvântul... La fel de... celestă? Pe lângă ea, ceilalţi părem vulgari şi barbari, zămisliţi dintr-o plămadă grosolană." Venera Contaş se rătăci în păienjenişul de gânduri. De-afară venea zvon de clopoţei, glasuri subţirele de colindători. Vocea lui Dan Manu izbucni dintr-o dată: — Ce naiba vrei? Venera se cutremură. Îl privi apăsat, cu ură densă. Unchiu-său îl trăgea insistent de mânecă. — Ai lăsat lumina aprinsă la voi în odaie. — Şi ce-ţi pasă? Sprâncenele stufoase ale notarului se ridicară spre guguiul din creştet. Ţipă sufocat: — Ai înnebunit?! În fiecare lună... sute de lei! În ritmul ăsta... — Ne ruinăm, zâmbi arhitectul Toni Contaş. Eşti teribil, Jack! Nici în seara de Crăciun nu ierţi carnetul de socoteli. Notarul teroriza toată casa cu economii de o meschinărie ilară. După moartea nevesti-sii, închiriase una din camere — de fapt subînchiriase, proprietar era nepotusău, Dan — lui Şerbănescu. Îl urmărea pe geolog pas cu pas, îl pândea în baie, bucătărie, în odaia lui, notând în fiecare noapte la ce oră stinge lumina. Jack se enervă. — Şi pentru că fredonăm Steaua sus răsare îţi închipui că nu mai funcţionează contorul? N-am nimic împotrivă să faceţi pe generoşii, numai că chestia asta mă costă şi pe mine! Nevastă-ta stă patru ceasuri în baie şi în vremea asta televizorul merge, radioul urlă, toată casa zbiară de lumină. Cine se uită la ferestre, crede că-i tractir! — Eşti vulgar, Jack, spuse Elena. Cred că mai degrabă s-ar gândi la balamuc cineva care ar avea şansa să te surprindă ţinând discursuri în faţa oglinzii. — Ei, uite, Eleno, la asta nu mă aşteptam din partea ta! Tu care, nu-i aşa, eşti o artistă, ar trebui să înţelegi. Se întoarse spre Dan Manu: Du-te, domnule, şi stinge lumina aia, că mi se face rău! Tatăl Corei interveni împăciuitor: — Fii cuminte, Jack. Am să plătesc eu ce depăşeşte. Hai, cântă-ne O, brad frumos. "Da", reflectă Venera, "ăsta-i Toni... Generos, gata să aplaneze orice conflict, ducând imediat mâna la buzunar. Iar ceilalţi profită oribil. În fond, ce căutăm noi în casa asta? Eu, Cora, Toni?" — O, brad frumos... Fără nici un fel de tranziţie, Jack Moraru ridicase mâna spre tavan, cântând neaşteptat de tare. Ţinea ochii închişi şi bărbia înfiptă în piept. Elena îl ignora, improviza cu nerv pe tema Cavaleriei Rusticane. Notarul urla, încercând s-o acopere. Geologul Mihai Şerbănescu râdea cu lacrimi. Jack deschise ochii. — Ai căpiat, Eleno? — Dar mâna aia de ce-o ţii agăţată? Un tânăr în dangarezi şi vindiac îl măsura sarcastic. Moraru, nedumerit, lăsă braţul să-i cadă. Întoarse spatele femeii de la pian. — Eşti complet anormală! Elena îi scoase limba şi trecu la un dixie-land. Întrebă mecanic, fără interes: — Vii din oraş? — Nu, din lună! De unde naiba vrei să vin? Titel Penciu se aşeză pe un scaun, azvârlindu-şi picioarele spre mijlocul odăii. — Unde-i madam Georgeta? N-a mai isprăvit de gâdilat cozonacii ăia? Îşi rostogolea ochii mici prin încăpere. Scăpărau o veselie nemotivată, o veselie permanentă, ca şi cum toate determinările din spaţiul finit şi infinit n-ar fi încetat o singură clipă să-l amuze. Nasul subţire şi coroiat adulmeca. Venera Contaş îşi întoarse ochii. Îi făcea silă să-l privească. Era fiul Georgetei, cealaltă verişoară a lui Dan. Îl ocolea pe cât posibil, nu-şi amintea să-i fi adresat zece cuvinte în ultimii ani. În fiecare vară dădea examen de admitere la Politehnică. Maicăsa îl subvenţiona gras, restul îl completa din învârteli. "O jivină mică şi periculoasă. Şase examene până acum, tot atâtea rânduri de lacrimi, acatiste şi liturghii plătite de Georgeta." Lângă pian, Jack Moraru cânta plin de sentiment: — Domn, domn să-nălţăm! Şi-am plecat la vânătoare... Titel surprinse privirea geologului şi zâmbi. — O dete pe naţionale... Nările Venerei Contaş palpitară. Din bucătărie apăruse Georgeta, trupeşă şi congestionată, purtând o tipsie de aramă cu cozonăcei fierbinţi abia scoşi din cuptor. — Idiotul cela unde-i? — Care din ei? întrebă Elena. Pentru Georgeta, toţi erau idioţi. Idiotul cel de sus — Dan, fiindcă stătea cu nevastă-sa la etaj, cel bătrân — Jack, idiotul cela al meu — Titel. Uneori uita să precizeze şi pianista îşi făcuse un tic întrebând constant, deşi n-o interesa, la cine se referă. — Ura, bambina! se strâmbă tânărul. — Cum vorbeşti tu cu mă-ta, măi... Obrajii Georgetei se umflară. Nu se putea decide asupra epitetului. Notarul abandonă brusc colinda şi se repezi la tavă. Ridică un cozonac în lumină răsucindu-l pe toate părţile şi exclamă pe tonul său caracteristic, plin de emfază, totdeauna cu câteva accente mai sus decât era necesar şi totdeauna disproporţionat faţă de ceea ce îi stârnea eventual admiraţia: — Minunat! Sublim! De-să-vâr-şit!! Georgeta se hotărî în sfârşit: — ...idiotule! — Getuţo dragă, îmi pare rău... — Stai blând, unchiule, de data asta eu sunt ăla, spuse amuzat Titel. Cucoana-i în urmă cu însămânţările. Se răsuci spre geolog: Bine, frate, nişte daruri, ceva, nu agăţaţi în pom? Venera Contaş surprinse zâmbetul Corei. Titel o amuza. Cândva îi explicase: "Un flecuşteţ cu haz." * Manu avu dintr-o dată impresia că nu mai dispune de el. Un sentiment absurd care-i provoca o nelinişte vecină cu panica. Se simţea "personaj". Personaj într-un spectacol regizat de altcineva. Totul părea învăţat pe dinafară: replicile, invectivele, cântecele Elenei. Un circ cu marionete boite strident. "În ce scop? Şi cine trage sforile? Dacă i-aş povesti cuiva m-ar crede neurastenic. Sunt cardiac, nu nebun! În situaţii din astea dreptatea vine totdeauna prea târziu: uite, nefericitul, ştia el ceva... Numai că între timp, nefericitul a crăpat. Dar ce dracu' se întâmplă?" Venera îl fixa cu o satisfacţie ciudată. După atâţia ani, o crispa încă trupul disproporţionat, cu picioare de pitic şi tors atletic în care ghiceai o putere neobişnuită, capul masiv fără gât, înşurubat direct între umeri. Şi lui Toni îi repugna. N-o spunea desluşit — era prea discret, prea bine educat ca să-şi judece ginerele — dar Venera ştia că-i provoacă oroare. Îi repugna fizic, îi repugna să-l vadă alături de Cora, pereche. Arhitectul fusese toată viaţa îndrăgostit de frumos, priveliştea chiar de-o clipă a frumosului, un colţ de stradă, o floare, o femeie zărită întâmplător îi umpluse mereu inima de bucurie. Dan îşi slăbi nodul cravatei. "Simt că oamenii şoptesc în spatele meu, iar eu izbutesc să surprind doar şuşotitul, nu şi ce spun. Şi simt tot timpul o privire. O privire care-mi arde ceafa..." Se răsuci instinctiv. Uşa de la odaia Venerei se închidea fără zgomot! — Eu ţin de şase! şopti Titel. Privea înfrigurat coridorul fără lumină. Ceilalţi zăboveau încă în hol, cu câte un păhărel de coniac în mână. Notarul se strecură în odaia inginerului. Avea sub braţ o cutie de carton plată, încinsă cu un elastic. Se apropie de pat fără să aprindă lumina. Dincolo de fereastră, curgea o noapte albă, cu fulgi mari de zăpadă. Dădu perna la o parte, apoi deschise cu multe precauţii cutia. Un şarpe încolăcit ridică capul. Jack îl răsturnă în aşternut. Puse deasupra perna, cuvertura şi părăsi grăbit încăperea. * Jack auzea vag glasul Minervei şi al geologului, dar îi era imposibil să distingă ce-şi spun. "Ciudat... în mod obişnuit, individa are o voce de cimpoi, chiar mi-a atras atenţia..." Se întoarse în camera lui încercând să se liniştească. Geologul era un slab observator, circul se desfăşurase sub nasul lui şi nu sesizase nimic. "Femeia aceasta absurdă îşi pierde timpul cu un gogoman." Mihai Şerbănescu îşi privi ceasul şi începu să-l întoarcă. — Vă spuneţi probabil că bat câmpii, că insist asupra unor amănunte lipsite de importanţă. N-am excelat niciodată ca narator... — Dimpotrivă, zâmbi Minerva. Încerc să reconstitui tot ce s-a întâmplat între 24 şi 31 decembrie, iar dumneavoastră aţi izbutit să mă introduceţi în atmosferă. Vă rog chiar să nu vă schimbaţi stilul. Ador poezia... — Perfect. În aceeaşi noapte, s-a petrecut un incident ieşit din comun, l-aş zice sinistru, dar mi-e teamă de exagerări. Inginerul Manu se culcase... * Dan îşi vârî palma asudată sub pătură. Zgomotele casei încetaseră. Dormeau toţi: Geta, prăbuşită de oboseală, Titel, Jack... Mai zăboveau probabil în odăile lor geologul — chiriaşul lui Jack — acum în vacanţă, ca şi Venera, poate Toni savurând ultimul succes al librăriilor pariziene procurat de amicii de la Capşa. Elena, desigur, care scotocea în sertare după vreun fleac: o panglică, o bretea, o floare pentru pălăriile ei imposibile. În odaia de alături, Cora stinsese lumina. Dormeau separat încă de la începutul căsătoriei. "E mai civilizat, dragul meu. Eu nu-ţi aud sforăitul, tu nu eşti obligat să-mi suporţi bigudiurile şi masca de cold-cream." Cora... Inginerul închise ochii. În nări îi stăruia mirosul de portocale, vanilie, brad proaspăt. "Poate că mă înşel... poate că mi se năzare. În fond..." Simţi o mişcare uşoară, străină, în aşternut. Crăpă încet pleoapele. "Da, mi se năzare..." Mişcarea se repetă. Degete reci, umede, îi prinseră încheietura. Inima, nod de plumb, i se opri în loc. Privea mut, cu ochii ieşiţi din orbite, şarpele care îi aluneca pe braţ. Năvăliseră cu toţii în odaia inginerului dezbrăcaţi, ori în cămăşi de noapte, aşa cum apucaseră. Titel desculţ, Elena doar cu o jumătate de laţe puse pe papiote, Jack Moraru cu pantalonii în mână. Mihai Şerbănescu se apropie de Manu. — Nu te mişca! Dan, livid, cutremurat de greaţă, sprijinea zidul. Degetele geologului înaintau încet. Apucă reptila de la rădăcina capului şi dispăru pe scări. Cora se agăţă de braţul arhitectului. Tremura în cămaşa subţire, i se auzea clănţănitul dinţilor. Jack privea holbat în urma geologului. Ca totdeauna în situaţii critice, sugeră aiurea: — Trebuie să-i chemăm pe ăia de la deparazitare. Toni Contaş atinse umărul inginerului. — Hai, Dănuţ, calmează-te. Să-ţi aduc adrenalina. Dan, incapabil să scoată un cuvânt, se lăsă aşezat pe fotoliu. Georgeta îşi scuipa piepţii cămăşii. — Cruce în sân, cruce în sân! Făcu acelaşi oficiu Corei, apoi lui fiu-său. Titel Penciu îşi regăsi umorul. — Mută stropitoarea, madam! — Taci, idiotule! Se răsuci spre ceilalţi: Ce-aţi rămas momâie?! Băietul trebuie descântat de deochi. Îi galbăn ca şofranul. Titel, pune mâna, adă ulcica cu apă sfinţită! Îi sub Sfântul Ierarh Neculai. — Cum arată gagiul? — Cânt ţi-oi lichi una, ţi-aduci tu aminte! Elena nu-şi dezlipea ochii de pe chipul inginerului. — Te-a muşcat? — E inadmisibil! comentă notarul. In-ad-mi-si-bil! Titel observă sarcastic: — Hopa! S-a trezit eroul în oncle Jack. Adineauri... Îi cântări izmenele lungi, peticite la genunchi. Schimbă-ţi scutecele, flăcău! — Măgarule! — Dănuţ... Hai, încearcă să bei! O să te linişteşti imediat. Cora îngenunchease lângă inginer. Bărbatul surâse trist, îi strânse doar degetele fără să spună nimic. — Ce cloceşti, idiotule! ţipă ascuţit Georgeta. Ai adus ulcica? O interpelă pe Elena: Simţi, fa, cum miroase a pucioasă? Am să-l chem mâine pe părintele Vasile să facă o sfeştanie. Pianista bombăni sâcâită: — Prostii! Cheamă mai bine un specialist să astupe găurile. — O idee admirabilă, decretă Jack Moraru. Titel Penciu suflă în urechea Elenei: — Eşti convinsă, tanti, că şarpele s-a strecurat aici din proprie iniţiativă? Ceilalţi îl priviră iute.   continuarea o descarcati de aici.....

Capitolul I     ARESTAREA     Maiorul Cristescu o examină câteva clipe, apoi scoase din buzunar un pacheţel negru şi-l puse pe masă. — Ce-i asta? Un dar pentru Mirciulică? — Aţi vrut o probă, spuse Cristescu clătinând capul. O aveţi! Bătrâna desfăcu hârtia încet. Rămase cu filmul în palmă şi-l privi nedumerită. — Ce trebuie să fac? Nu ştiu să umblu cu el… — Ţineţi-l în dreptul luminii, zâmbi maiorul amuzat, şi derulaţi-l încet… Destul! Imaginea nu vă spune nimic? Este filmul pe care i l-aţi dat lui Raul Ionescu pentru a se familiariza cu topografia muzeului şi, mă rog, pentru confecţionarea cheii de la grilaj. Când v-aţi întors acasă – evident, după ce aţi fotografiat sălile muzeului, câteva tablouri şi chiar pe câţiva dintre vizitatori – aparatul fiind încărcat l-aţi declanşat, probabil din neatenţie, şi pelicula a înregistrat o parte din odaia în care ne aflăm. Se vede limpede tabloul cu cale, scrinul, pendulul, chiar un colţ de perdea. Vă daţi seama că nu încap confuzii. Mi se pare de asemenea extrem de dificil să găsiţi justificarea prezenţei acestei imagini în filmul recuperat de la Dascălu. Melania avu un surâs ciudat. „Asta era proba! Îngrozitor de caraghioasă! Cine s-ar fi gândit… Trebuia să distrugă filmul după confecţionarea cheii. Cu nebunii nu e bine să porneşti la drum, lucrul acesta se plăteşte. Şi apoi Mirciulică…“ Revăzu scena. Motanul pe masă jucându-se cu aparatul, apăsând, fără ca ea să audă ori să bage de seamă, pe declanşator… Se frânse dintr-o dată. În faţa maiorului nu se mai afla femeia fără vârstă, sprintenă şi graţioasă, ci o străină. O străină cu chipul sleit, obosită şi tristă. Şopti, fluturându-şi absentă degetele într-un ciudat rămas-bun: — Mirciulică… Totdeauna mi-a fost teamă că nu-i tocmai sincer cu mine. Motanul privea fix lumânările tortului. În ochii transparenţi, flăcările aprindeau vâlvătăi lungi, de un verde‑mineral ca otrava.   Picături de ceară roşie cădeau pe masă. Maiorul desprinse ciorchinele fierbinte de la buza sfeşnicului şi începu să-l modeleze între degete. Suflă în lumânare. Un zâmbet nesigur se ivi pe chipul Melaniei. Căută reazem şi se ridică. O siluetă gracilă pe care ar fi putut-o doborî un copil. — Ştiu ce am de făcut, şopti. Sunt aresta… da! Probabil va trebui să vă acompaniez. Cristescu îi ocoli privirea. Din inima lui se alungaseră bucuria, satisfacţia stridentă, drapelele şi trâmbiţele şi focurile de artificii ale izbânzii. „De ce dracu’“, se întrebă frământând nervos cocoloşul de ceară, „de ce-a trebuit să-mi pice mie istoria asta pe cap? Bătrâna are un farmec căruia nu-i pot rezista, mă fascinează mintea şi personalitatea ei, surâsul şi aerul de fetiţă neajutorată, parfumul odăii, şi Mirciulică, şi punga de fondante din scrin…“ Îşi închipuia, fără să fie convins că nu se înşală, că în alte împrejurări Melania Lupu ar fi continuat să ducă existenţa încântătoare pe care puţini bătrâni o cunosc. Trecea cu graţie peste neplăcerile vârstei, nu se lăsase obsedată de boală, economii şi locul de veci, ştia să-şi inventeze o mie de bucurii. „Tablourile acelea blestemate i-au aţâţat fantezia. Goya şi Rembrandt! Dacă nu s-ar fi spart atunci ţeava de apă, nu le-ar fi descoperit niciodată. Şi dacă vecinii ei nu s-ar fi lăsat antrenaţi în aceeaşi cursă dementă… Şi dacă ceilalţi, Scarlat, Ionescu, Dascălu, ameţiţi de miză, aceeaşi miză, n-ar fi muşcat din nadă. Aceeaşi nadă. Şi dacă… Prea mulţi dacă…“ Îi venea greu să-şi ridice ochii. Un foşnet de mătase plutea în liniştea încăperii. Motanul încerca să-şi deznoade panglica roşie de la gât. Cu o mişcare mecanică, Melania îşi desprinse perlele. Le lăsă să curgă printre degete, cântărindu-le parcă. „Păcat, draga mea! O lovitură – căci nu văd de ce nu am spune adevărului pe nume – concepuseşi o lo-vi-tu-ră, minunat combinată, care s-a sfărâmat ca un porţelan delicat. Ah! Gândeşte-te numai la performanţa de a-ţi fi dirijat complicii fără ca ei să te cunoască. Îţi vine să plângi de necaz, dar crede-mă, Melanie, nu-i acum momentul. N-ai fi putut bănui în ruptul capului că Mirciulică va declanşa aparatul foto.“ Inventarie obiectele înregistrate pe peliculă, singura probă împotriva ei: perdeaua, scrinul, tabloul de la bunica, pendulul cu muzică, lucruri dragi, căci nu-i fuseseră niciodată indiferente obiectele care o înconjurau. Era o femeie de interior şi-i plăcea, când deschidea ochii, să se lase desfătată de luciul catifelat al mobilei, de prospeţimea unei acuarele sau de strălucirea serviciului de ceai, pregătit anume pe masă pentru a primi dimineaţa tot soarele pe rotunjimile de argint. Nu admisese niciodată să păstreze un obiect, oricât de valoros, dacă el nu-i aducea frumuseţe şi bucurie. „Colonelul proceda exact invers. La moartea lui ai vândut căpcăunii din lemn, ţi se zbârlea pielea doar privindu-i ca şi oroarea aceea cubistă a domnului… mi se pare că-l chema Gleizes. O iei razna, Melanie! Nu-i momentul acum să-ţi aminteşti lucrurile astea. Un fapt e in-con-tes-ta-bil! Dacă, printr-o minune, ar dispărea scrinul, tabloul cu cale, perdeaua şi pendulul, proba, preţioasa probă a maiorului, pelicula descoperită la domnul Dascălu s-ar spulbera în vânt, ca un nimb de păpădie…“ Mintea bătrânei scotocea febril. Cum ar putea dispărea? Ah, focul! Cutia cu chibrituri se afla lângă tortul neînceput. N-avea decât să-l poftească pe Cristescu alături, în bucătărie, sub pretextul că vrea să se schimbe, şi să scapere un băţ de chibrit. Îi întâlni privirea stingherită, interogativă în acelaşi timp. Melania întinse mâna plină de mărgele. Roşi, rostind cu ochii plecaţi: — Nu sunt într-o ţinută potrivită… Mi s-a spus că la puşcărie se face mult… sport. Dacă aţi vrea… În câteva minute pot fi gata. Cristescu, prea obosit ca să mai reacţioneze, se ridică. Bătrâna închise uşa în urma lui. Se apropie încet de masă, privind fix chibriturile. Ascunse cutia în palma mică. Ascultă zgomotele de alături şi aprinse un băţ lângă perdea. Aproape instantaneu îl stinse, strivindu-l sub talpa pantofului. — E o prostie, fetiţo, şopti. O soluţie vulgară la îndemâna oricărui apaş lipsit de spirit. Vei distruge proba, dar nimic nu te-ar mai putea dezvinovăţi în ochii domnului maior. Te va urmări de aici încolo cu puteri înzecite şi cu o ură neînduplecată. Sunt sigură că vei găsi altă ieşire pentru a scăpa din această mică încurcătură. Chicoti: De fapt, ai şi găsit-o! Eşti o şmecheră şi jumătate, Melania! Bagă de seamă numai ca triumful să nu ţi se citească în privire.   Peste cinci minute Cristescu o găsi gata echipată. Bătrâna, îşi zise, avea reprezentări ciudate despre sporturile practicate în penitenciare. Îmbrăcase o rochie cenuşie, încheiată în faţă, cu nasturi mari de cristal. Cravata, cu monogramă, era roşie. Din buzunarul de la piept ieşeau discret marginile unei batiste diafane, cu trandafiri însângeraţi. În sacul de voiaj înghesuise cutii de conserve, un termos, restul de fursecuri, spirtiera şi o sticlă de Spumos. Observând privirea nedumerită a maiorului, Melania se scuză zâmbind: — Schimbarea de aer îmi provoacă un apetit teribil. Când făceam excursii la iarbă verde, coşuleţul meu de mâncare era totdeauna cel mai bine garnisit… Şi-apoi nu-mi place să mănânc singură în societate. — Care societate?! — În puşcărie îţi faci o grămadă de cunoştinţe. Cristescu îşi simţi inima grea. Nu încercă s-o contrazică. Bătrâna îi întinse mâinile. Întoarse capul gata, gata să plângă. — Nu înţeleg, îngână maiorul. Melania articulă greu: — Cătuşele. Ştiu de la portarul nostru, o persoană foarte instruită, că aşa se procedează. — A, da… Hm, bănuiesc că ne vom putea descurca şi fără ele. — Cum credeţi. Totdeauna am susţinut că sunteţi un gentilom. Mirciulică poate să confirme. Adevărul este că mă scutiţi de multe neplăceri. Există unele obiecte care te compromit, iar vecinii mei sunt în privinţa aceasta foarte severi. Îmbrăţişă încăperea într-o privire şi suspină. Pe palier îi întâmpină zâmbetul locotenentului Azimioară. — Ah! exclamă bătrâna. Te pomeneşti că aţi venit pentru ceaşca aceea de ceai pe care v-am făgăduit-o de atâta vreme. Ce întâmplare neplăcută! E prima dată când nu pot primi un oaspete aşa cum se cuvine. Trebuie însă să înţelegeţi… — Înţelege, spuse sec Cristescu. Spectacolul bătrânei era peste puterile lui. — Atunci… Melania ridică motanul care i se încurca printre picioare. Îmi dau seama că-i un abuz, dar când a fost vorba de prietenii mei, am găsit totdeauna cutezanţa care în mod obişnuit îmi lipseşte. V-aş ruga, domnule Azimioară, să vă ocupaţi de Mirciulică. Nu mă are decât pe mine, şi nu cred că se va descurca singur. Poate veţi încerca să-l cazaţi într-o familie dispusă să-i arate îngăduinţă. Locotenentul, fără replică, dădu evaziv din cap. Îşi scoase batista, tamponându-şi obrazul. Melania îi mulţumi cu lacrimi în ochi. Îşi lipi obrazul de capul motanului, şoptindu-i nedesluşit: — Rămâi cu bine, Mirciulică. Nu sunt supărată pe tine. Dacă avem noroc, o să ne mai întâlnim.   Azimioară sigilă apartamentul, apoi căută motanul cu intenţia să-l lase prin vecini. Nu-l găsi nicăieri şi, în drum spre casă, intră la braseria Cina să bea o bere, spunându-şi că pentru el şi Cristescu începe o binecuvântată perioadă de linişte. Slavă cerului, nu se naşte câte o Melanie în fiecare zi.   Maşina tăie bulevardul, angajându-se pe Calea Victoriei. „E vinovată“, gândi maiorul. „E vinovată, şi totuşi îmi pare rău. Mă gândesc ce figură va face când or să-i ia toate fleacurile din sac, Spumosul şi conservele şi celelalte – la naiba, totuşi la noi nu-i camping – şi mi se întunecă înaintea ochilor. Ar trebui să mă consoleze ideea că cel puţin de aici înainte nu-mi va mai da dureri de cap. Dar mă consolează?” Stopul căscă un ochi roşu. La Casa Centrală a Armatei, un grup în haine de seară cobora scările râzând zgomotos. O blondă înaltă, cu blana pe umeri, ţinea ridicată poala rochiei albe, să nu atingă trotuarul ud. Scoase un braţ gol, ciufulind părul bărbatului de lângă ea. Hohotele de râs pătrundeau în maşină. „Îmi pare rău de domnul maior“, gândi Melania Lupu. „E o persoană delicată, bine crescută şi plină de sensibilitate. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să-i procur din nou momente dez-a-gre-a-bi-le. Presimt însă că nu mă voi putea împiedica s-o fac. De fapt n-ai încotro, draga mea.“ Suspinul bătrânei răsuci un piron în inima maiorului. O ceaţă uşoară cădea peste oraş.