Rodica Ojog Brașoveanu

Un stilet cu şampanie de Rodica Ojog-Braşoveanu    Capitolul 1   Un calendar de masă arăta 31 decembrie 197... Maiorul Minerva Tutovan rupse instinctiv fila. Se aflau în dimineaţa zilei de 1 ianuarie, iar lângă rafturile bibliotecii zăcea cadavrul inginerului Dan Manu, cu un cuţit înfipt între omoplaţi. După toate aparenţele, criminalul acţionase prin surprindere, nelăsând timp victimei, un bărbat tânăr şi robust, să opună vreo rezistenţă. În odaie nu existau urme de luptă, dar, fireşte, nu trebuia omisă posibilitatea ca acestea să fi fost înlăturate ulterior. "Un tip perseverent până la încăpăţânare", observă Minerva privindu-i bărbia puternică. Descoperi într-un sertar o fotografie recentă de familie. Ochii inginerului cercetau înfrigurat chipul femeii. Cora Manu semăna cu un înger cu plete de argint, firav, trist şi puţin speriat. "Original în orice caz... Să fii îndrăgostit de nevastă-ta după paisprezece ani de căsnicie, e ceva!" În timp ce medicul legist îşi aranja instrumentele, Minerva încercă — exerciţiul o stimula nespus — să reconstituie personalitatea inginerului inventariind obiectele din încăpere. O bibliotecă exclusivă, doar cărţi de specialitate, câteva romane de Huxley şi un manual de conversaţie în limba germană, o masă de lucru, un divan, covoare bune, tablouri remarcabile. Străbătuse toată casa, o vilă cu paisprezece încăperi, şi constatase că soţii Manu nu au un dormitor comun. Faţă de felul în care arăta soţia inginerului, amănuntul i se păru notabil. Într-o cutie de lemn, găsi un pumn de mărunţiş. Cele mai multe monede erau de zece şi cincisprezece bani. Asemenea puşculiţe ţin în general bătrânii. Când ies pentru târguieli, nu uită să-şi umple buzunarele cu metal. Îi sperie acei "şi şaptezeci şi cinci sau optzeci şi cinci de bani" la care casieriţele n-au de obicei rest. Atunci răsfiră tacticos banii exacţi cu satisfacţia de a le fi jucat un renghi. Cei din spate bombăne exasperaţi şi când le vine rândul procedează la fel. Hârtiile de pe birou erau aşezate milimetric, creioanele ascuţite impecabil. Minerva recapitulă: "încăpăţânat, îndrăgostit, ordonat şi în nici un caz risipitor". — Vă interesează, presupun — declară medicul cu convingerea că face un banc grozav — ora la care s-a comis crima. — Da' de unde, mă aşteptam să-mi spuneţi ce credea despre farfuriile zburătoare. — După autopsie. Deocamdată, cert e că victima a decedat între orele douăzeci şi trei treizeci şi unu dimineaţa. — O crimă de revelion, rosti Minerva pe gânduri. — Oricum, aveţi de-a face cu un asasin original. — Sunt o norocoasă. Se retrase lângă uşă, încercând să nu stingherească activitatea echipei operative. Oamenii îşi vedeau de treburi cam ţepeni. Maiorul Minerva Tutovan făcea parte dintre anchetatorii care nu pun mare preţ pe somnul şi pingelele subalternilor. — Am nevoie de cât mai multe fotografii cu cuţitul în plan detaliu. După ce isprăviţi aici, ridicaţi urmele din camera Corei Manu. Cora Manu este soţia victimei, băieţi, femeia blondă din hol pe care aţi măsurat-o din toate unghiurile, cu un interes strict profesional, nu mă îndoiesc. Camera se află pe stânga. Îmi fac mari speranţe că o să daţi de ea, chiar dacă azi-noapte a fost revelionul. Insistaţi asupra ferestrei. A fost forţată. Un ofiţer tânăr, care cerceta pereţii cu lupa, îşi reprimă un chicotit. Minerva arboră ceea ce alţii ar fi trebuit să-şi închipuie că era un surâs dulce. — Îmi plac colaboratorii veseli. Voi face tot posibilul să lucrăm cât mai des de aci înainte. Tânărul se îndoi brusc, de parcă ar fi primit un pumn în plex. Procurorul dispuse transportarea cadavrului la Institutul Medico-Legal. Schimbă câteva impresii cu Minerva şi părăsi casa inginerului Manu o dată cu echipa operativă. Minerva răsfoi câteva numere dintr-o revistă tehnică străină descoperite în biblioteca inginerului. Avu sentimentul incert că ceva nu e în regulă şi le puse deoparte. Locotenentul Dobrescu urcă oftând scările. Pleoapele umflate de nesomn se închideau peste ochii albaştri. Abia se întorsese de la revelion când îl sunase Minerva. Se uită la ea cu un sentiment de invidie. Avea o înfăţişare proaspătă şi părea încântată. Ai fi zis că-şi dorise din tot sufletul să-i pice pe cap o crimă chiar în dimineaţa zilei de 1 ianuarie. Dacă ar fi îndrăznit s-o întrebe cum a petrecut revelionul, i-ar fi povestit probabil că s-a simţit admirabil în compania papagalului Keops şi a căţelului Spiridon, rezolvând integrale şi ecuaţii de gradul 17 sau 117 — Dobrescu nu ştia exact şi nimic nu-i era mai indiferent pe lume. Fiind sărbătoare, adăugase aşa, de la ea, şi câteva probleme subtile de geometrie în spaţiu. — Scandează ce-ai făcut, concret, tare şi cu dicţie! — M-am dus întâi la colegii de birou ai lui Manu. Unul e la Sinaia, celălalt la maică-sa, la Bacău. Am avut mai mult noroc cu Predescu, şeful serviciului personal. — N-ar putea spune şi el acelaşi lucru, râse Minerva. — Ce să discutăm! S-a uitat la mine ca la o fantomă. Când mi-a deschis, ţinea în mână lingura. Nefericitul era la ciorba de potroace. Alături musafirii, sau ce-or fi fost, chiuiau, un magnetofon urla şi un ţânc de vreo cinci ani a început să mă sorcovească. Mi-a urat un an bun, cu un şef duios, ce-a auzit şi el de la taică-său... Nu ştia că eu personal nu mai am ce să-mi doresc. Mi-a fost destul de greu să-l fac să priceapă de ce nu dorm la ora aia. Ochii Minervei luceau. Se amuza straşnic închipuindu-şi scena. Locotenentul, speriat să nu adoarmă pe scaun, se ridică. — În sfârşit, datele inginerului sunt următoarele: are cinci invenţii importante la activ, în domeniul militar, a absolvit electronica în '55, a stat trei ani la specializare în Anglia, are patruzeci şi patru de ani, s-a însurat de paişpe, se împlinesc zece de când a fost angajat prin transfer. — ...Şi optâşpe de când i-a trimis tanti Aglaia salutări din Slănicul Moldovei, îl întrerupse Minerva. Mă interesează ce fel de individ era, Dobrescule! — Prezenta un complex interesant de calităţi şi defecte. Reproduc textual caracterizarea lui Predescu: dur, chiar brutal, încăpăţânat, sarcastic cu colegii şi ranchiunos. Nu se bucura de simpatie în rândul salariaţilor. În schimb, extrem de capabil, fecund în idei, de o cinste ce nu poate fi pusă la îndoială. În ultima vreme, sesizase un soi de detaşare în atitudinea inginerului. Manifesta oarecare indiferenţă pentru activitatea institutului. Predescu presupune că lucra intens acasă, în ciuda avertismentelor repetate. — Era prima chestie pe care trebuia să mi-o spui, băiete! Minerva sări de pe scaun şi începu să măsoare agitată încăperea. Lucra acasă... O să ne uităm mai atent prin hârtiile lui. Hm, cunosc genul! "Am nevoie de linişte... la birou urlă telefoanele, toţi năucii deschid uşa să-ţi comunice punctul lor de vedere în legătură cu reflexele lui Răducanu, sau ce bine arată Mimi de la secretariat după divorţ. Te cheamă dom' director, daţi bani pentru Pepsi că a venit o delegaţie... Aşa, stau acasă, mă închid în odaie, beau o cafea, papuci, pijama, nevastă-mea umblă pe vârfuri, iar soacră-mea în capot cu flori îşi face o mască cu gălbenuş de ou." Dobrescu se aşeză iar. Nu-i trecea prin minte ce căuta în toată harababura asta masca cu gălbenuş de ou, dar era prea obosit ca să mai încerce să ghicească. Minerva îl măsură din cap până-n picioare. — Te clatini ca o barză chioară! Du-te şi fă nani, băieţaş. Locotenentul tresări. Se dezmetici atât de brusc, încât se simţi săgetat de o durere ascuţită în ceafă. — Nu e cazul. — Te aştept exact la patru şi jumătate tot aici. A! Ce se aude cu ceilalţi locatari? Dobrescu făcea eforturi să ţină ochii deschişi. — Pe Toni Contaş, socrul lui Manu, l-am prins în ultima clipă. Pleca într-o excursie la Predeal. În sfârşit, mi-a spus că ia primul tren. Geologul Mihai Şerbănescu e în avion acum. Preciză privindu-şi ceasul: Cursa de douăsprezece. — Am făcut o socoteală, Dobrescule, ştii câţi inşi locuiesc în hurdubaia asta? Nouă, claie peste grămadă. — Sunt paişpe odăi. — Ei şi? Eu cred că le place vânzoleala. Cei mai mulţi dintre ei aveau posibilitatea să se mute sau să-şi cumpere un apartament, dar n-ar mai fi fost vesel. De, gusturi! La fel de bine îţi poţi petrece toată viaţa într-un camping... Ce faci, băiete? Locotenentul adormise pe scaun. Minerva îi trecu zâmbind mâna prin păr. "Tot copil a rămas!" — Nu mi-aş fi închipuit pentru nimic în lume că mă voi mai întoarce vreodată. Şi, culmea, abia au trecut treizeci de ore de când am plecat definitiv. Mihai Şerbănescu se prăbuşise în fotoliul inginerului — Minerva decisese ca ancheta să se consume în camera victimei — şi privea tulburat obiectele din jur. Era înalt, suplu, cu o expresie francă. "Tipul de intelectual cu succes la cucoane, fără să facă prea mult caz de asta..." Locotenentul Dobrescu lua conştiincios note. Gândul că dormise un ceas şi jumătate sub privirile Minervei îl trezise complet. Maiorul Tutovan îşi ridică sprâncenele care se pierdeau sub bretonul aspru şi gros. — Ce înseamnă definitiv? — Sunt geolog. — Înţeleg, o profesiune nomadă. — Aproximativ. Am fost transferat începând cu 1 ianuarie în T., unde s-a deschis un şantier. — Sunteţi rudă cu familia Manu? — Nu, am alte păcate... Acum doi ani i-am fost recomandat lui Jack Moraru, unchiul inginerului. Căutam o locuinţă provizorie şi notarul s-a oferit să-mi închirieze o cameră. Mi-au plăcut grădiniţa, zorelele căţărate pe zidăria casei, până în balcon. Vara, vila are o înfăţişare romantică. În cartier i se spune căsuţa albastră sau căsuţa cu zorele... Am acceptat fără să mai stau pe gânduri, deşi... — Deşi chiria era substanţială... Jack Moraru, dacă reţin bine, e un tip în vârstă, pleşuv? — Aveţi memorie. — Nu mi-a făcut impresia că ar mulge vaca fără să-i rupă ugerul. Mihai Şerbănescu zâmbi. — Aşa e. — L-aţi cunoscut bine pe Manu? Disting, evident, între un bună ziua şi ce mai faci de circumstanţă şi o cunoştinţă aprofundată, în care se schimbă lovituri de pumni şi ameninţări cu tribunalul. Geologul se uită o clipă în ochii mari ai Minervei, parcă surprins de întrebare. Avu un gest vag cu mâna în care ţinea ţigara. — Manu dorea să fie lăsat în pace. În cercurile de specialitate se discută, mă rog, se discuta, despre el, cu multă risipă de elogii. Un inginer foarte talentat, căpos, dar integru, o minte avântată. — Mă interesează opinia dumneavoastră. — Lăsând la o parte aspectul profesional, a fost un bărbat dificil. Există un gen... Când pleca de-acasă, toată lumea respira uşurată, fără un motiv anume. Se enerva repede, din nimic, şi nu avea simţul umorului. Minerva începu să râdă. — O observaţie interesantă. — Nu întâmplătoare. Oamenii care nu ştiu, nu pot să râdă, au o optică specială şi aptitudinea incomodă de a descoperi tot ce e mai rău într-un individ. Caută defecte cu lumânarea şi nu le iartă. — S-ar putea să aveţi dreptate. Obişnuia să lucreze acasă? — Probabil. — Ce anume? — N-am idee. — Spuneţi-mi sincer, v-a surprins cu adevărat moartea inginerului? Chipul lui Şerbănescu se întunecă. Nu răspunse imediat. Dădea impresia că-şi caută cuvintele. — Dacă m-a surprins... Şi da, şi nu. Niciodată nu eşti îndeajuns de bine pregătit să primeşti un dezastru, deşi, teoretic, îl aşteptai poate. Mai intervine şi autocenzura: mi se năzare, exagerez, am nervii obosiţi... În sensul acesta m-a surprins. Pe de altă parte, evenimentele din săptămâna trecută, întreaga atmosferă din casă prevesteau nenorocirea. — Adică? — În seara de Ajun, pe 24 decembrie, montam bradul în hol. Uşa de la camera Venerei Contaş, sora vitregă a doamnei Manu, era întredeschisă. Aveam sentimentul neplăcut că ne pândeşte. — De ce ar fi făcut-o? — Habar n-am! Pe lângă ursuzenia ei, dispoziţia cotidiană a inginerului părea dea dreptul înviorătoare. Într-un fel, Dan Manu şi Venera semănau, nu riscai să mori de râs când erai cu ei la o petrecere. Toni Contaş, tatăl Corei, rămăsese cu gândul la amicii de la Capşa, Jack bătea câmpii ca de obicei, pianista plutea în nori... Adăugaţi tensiunea, neliniştea de care vă vorbeam şi o să aveţi imaginea Ajunului. — Ceilalţi nu remarcaseră nimic? — N-aş putea să vă spun. Când vor, toţi pot deveni ermetici, cu excepţia Georgetei Penciu. Minerva îşi încruntă sprâncenele fine. — N-am reţinut, cine-i persoana? — Verişoara lui Dan Manu şi mama teribilului Titel. Agăţam toate fleacurile acelea strălucitoare în pom şi nu-mi puteam reprima o senzaţie de nelinişte. Mă simţeam exact ca un şoarece care se ştie privit prin gaura cheii de o pisică... * Venera Contaş urmări un timp agitaţia din hol, apoi continuă să scrie: Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. Fireşte, Cora a uitat să mă felicite. Spun fireşte, pentru că pe Cora n-a interesat-o niciodată nimeni. Este atât de convingătoare în indiferenţa ei, încât uneori am sentimentul că se ignoră şi pe ea. Mai mult m-a surprins Toni... Mă obişnuisem cu cele câteva garoafe ori fire de liliac, cu zâmbetul lui discret-amabil, cu sărutarea ştearsă pe tâmplă, cu privirea lui particulară care se asigură mereu: "Noi doi am rămas aceiaşi prieteni buni, Venera, nu-i aşa?" Ce ciudat mi se pare să gândesc despre Toni că a îmbătrânit! Nu i-am spus niciodată tată, nu i-a spus nici Cora, fiica lui, dar tinereţea, vârsta nu stă în apelative. Cred că în adâncul sufletului, s-a simţit toată viaţa liceanul fermecător din 1920. Ce departe suntem de el! Eu, Cora, ceilalţi... Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. O noapte de veghe la lumina albastră a lămpii, cu amintiri, cu acel plin de nostalgie "acum treizeci de ani", cu fotografii răsfirate pe pernă. Un set semnificativ din care lipsesc biberonul, nudul bucălat, gânguritul. Toate au rămas acolo, la orfelinatul din strada Lycurg, în casa aceea roşie, cu acoperiş turtit, înconjurată de mesteceni. Când Toni m-a înfiat, ningea... Mă gândeam şi aveam sentimentul că-mi fac testamentul. Bacalaureatul, licenţa, primul an în învăţământ... Sunt scundă, ştearsă, plinuţă încă de pe-atunci. Taiorul cade ţeapăn, violetele — neaşteptată cochetărie — ţipă pe reverul jachetei. În ochi nu se citeşte nimic. Nici măcar eu nu pot desluşi un atom, un grăunte din fericirea aceea covârşitoare... Venera Contaş ridică ochii din caiet. Zări poalele bradului montat în hol, o bucată din rochia argintie a Corei, un glob enorm roşu. Inginerul Manu stătea pe canapea cu capul întors. Venera îl văzu şi-şi muşcă buzele. Şopti mocnit, fără să-şi descleşteze fălcile: — Am să-l ucid! Ajungea până la ea mirosul de vanilie, scorţişoară şi rom, aroma specială de seară de Crăciun. Cu un zâmbet răutăcios înghesuit în colţul buzelor, Venera îşi imagină chipul transpirat al Georgetei în faţa cuptorului încins. Şi-a legat desigur cârlionţii cu un tulpan, îşi îndoaie oftând trupul gros, smulge un pai din mătură şi încearcă dacă sunt copţi cozonacii. Cu pana de gâscă muiată în albuş, le dă lustru. Georgeta trăieşte clipe de real triumf. De trei zile se agită, mestecă, frământă, transpiră, piuliţa nu tace. Venera stinse lumina şi se rezemă de uşor. Putea pândi comod prin crăpătura uşii ce se petrece în hol. Cozonacii Georgetei sunt vestiţi. Înalţi, pufoşi, "bine lucraţi", rămân proaspeţi două săptămâni. Isprăvise înainte de război o şcoală de menaj. Când profesoarele vroiau să trântească o elevă apelau la cozonaci. Un subiect detestat, alături de dulceaţă şi tortul Saint-Honoré. "Hm..." Venera clătină capul. "Povesteşte-i azi unui şcolar că pe maică-sa au picat-o la examen prin '30 sau '35, pentru că nu i-a ieşit suficient de involtă panglica de zahăr la un tort Saint-Honoré!" Rochia argintie a Corei îi flutură dinaintea ochilor. — Poftim? Era frumoasă. "Atât de constant şi egal frumoasă", gândi Venera, "încât nu ţi-o mai poţi închipui altfel." Mihai Şerbănescu zâmbi. Se clătină pe scaun gata să cadă. Avea o siluetă suplă — siluetele acelea care par elegante orice ai pune pe ele —, ochi negri vioi, o frunte lată. Obrazul se îngusta brusc spre bărbia bine rasă, aproape albastră. — Ţi-am cerut steaua. De cinci minute ţi-o cer. — Scuză-mă. Cora scotoci în cutiile lungi înşirate pe masă. Unele jucării aveau peste patruzeci de ani. Venera le ştia bine: steluţele albe, care-i plăceau cel mai mult, piticii încărcaţi cu saci plini de daruri, naşterea Domnului din carton suflat cu praf de beteală. Când arhitectul Contaş o înfiase, Cora încă nu se născuse... — Magnific! se extazie zgomotos Jack Moraru bătând din palme. Chipul Venerei se întunecă. După Dan, cel mai mult îl ura pe unchiu-său. Unchiul lui Dan, fireşte. "Avar, canalie şi lipsit de demnitate. Aceeaşi familie..." Şi se întreba a suta, poate a mia oară, de ce se căsătorise Cora cu Dan. Jack Moraru ocoli pomul, călcând stângaci printre hârtiile împrăştiate. Purta un halat vechi, croit larg ca o giubea. Pe chipul palid, sprâncenele stufoase păreau lipite. Craniul pleşuv, fără un singur fir de păr, se guguia spre creştet ca un ou. Colegii mai tineri de la Notariat îi spuneau Yul Bryner. Ciupi galant bărbia Corei. — Ce gust are fetiţa asta! Tot ce face e desăvârşit. — Nu fac nimic, Jack, murmură, dându-l uşor dar ferm la o parte. Notarul o măsură puţin deconcertat şi se îndreptă nehotărât spre pian. O femeie în vârstă, verişoara lui Dan, îşi plimba degetele pe claviatură. Venera Contaş n-o vedea, dar şi-o putea lesne închipui, îmbrăcată ca de obicei sumar, în chimonou transparent ori în vreun furou. "O aiurită cumsecade. Cea mai cumsecade din neamul lor." Când întoarse capul spre notar, i se văzu profilul şters, lipsit de fermitate. Şuviţele rare, prost vopsite, spânzurau într-un pieptene. Jack îi puse mâna pe umăr. — Ţii minte, Elenuţo? — Ţin! râse femeia şi atacă primele măsuri din Stiele Nacht. În fiecare an mă întrebi acelaşi lucru. Şi pe mine şi pe Geta. Crăciunul de la nenea Ianache... Devii monoton, Jack! Îşi înfipse brusc degetele în claviatură, apăsă puternic pedala şi transpuse îndrăcit melodia pe jazz. Cânta cu umerii, cu mâinile, cu tot trupul. Taburetul de catifea roşie gemea. Venera Contaş surâse. O nebună... Elena era o pianistă fină, interpretă desăvârşită a lui Mozart, Schumann, Chopin. Rar de tot, ca să nu-şi strice mâna, tapa — alt termen de-al lui Jack — melodii de jazz sau blues-uri, reminiscenţă a unei scurte şi viforoase idile din timpul războiului cu un aviator american. Notarul exclamă consternat: — Elena! Pentru numele lui Dumnezeu! E o blasfemie!! Îşi astupă ostentativ urechile. Geologul Mihai Şerbănescu râdea încântat. Toni Contaş surâse şters. Îl asculta cu jumătate de ureche pe ginere-său, Dan Manu, fredonând în minte melodia. Dan îi surprinse zâmbetul. Acelaşi zâmbet îndepărtat, lipsit de consistenţă ca al Corei. Un zâmbet care te scoate din sărite, nu poţi pătrunde dincolo de el. Când cineva zâmbeşte aşa, te poţi aştepta la orice sau nu ştii la ce să te aştepţi. Îşi ridică privirea spre Cora. Pe chipul delicat şi transparent, ochii parcă veşnic înlăcrimaţi erau nefiresc de mari. Pletele argintii, foarte lungi, îi dădeau un aer de fantomă. "Fum şi argint", observase cândva geologul, iar Venera Contaş reţinuse expresia. O definiţie perfectă a Corei. "Când o priveşti, sentimentul de imaterial nu te părăseşte. Gândul se formulează singur: astfel de făpturi nu îmbătrânesc niciodată." "Deşi mă întreb — Venera îşi sprijini bărbia de canat — dacă impresia nu-i falsă, construită din recuzite. Oare fardată la fel ca toate femeile, fără buclele astea de strigoi, fără sticla de whisky în poşetă, îmbrăcată în rochii normale, râzând mai des şi mai sănătos, ar părea la fel de diafană? Deşi nu ăsta-i cuvântul... La fel de... celestă? Pe lângă ea, ceilalţi părem vulgari şi barbari, zămisliţi dintr-o plămadă grosolană." Venera Contaş se rătăci în păienjenişul de gânduri. De-afară venea zvon de clopoţei, glasuri subţirele de colindători. Vocea lui Dan Manu izbucni dintr-o dată: — Ce naiba vrei? Venera se cutremură. Îl privi apăsat, cu ură densă. Unchiu-său îl trăgea insistent de mânecă. — Ai lăsat lumina aprinsă la voi în odaie. — Şi ce-ţi pasă? Sprâncenele stufoase ale notarului se ridicară spre guguiul din creştet. Ţipă sufocat: — Ai înnebunit?! În fiecare lună... sute de lei! În ritmul ăsta... — Ne ruinăm, zâmbi arhitectul Toni Contaş. Eşti teribil, Jack! Nici în seara de Crăciun nu ierţi carnetul de socoteli. Notarul teroriza toată casa cu economii de o meschinărie ilară. După moartea nevesti-sii, închiriase una din camere — de fapt subînchiriase, proprietar era nepotusău, Dan — lui Şerbănescu. Îl urmărea pe geolog pas cu pas, îl pândea în baie, bucătărie, în odaia lui, notând în fiecare noapte la ce oră stinge lumina. Jack se enervă. — Şi pentru că fredonăm Steaua sus răsare îţi închipui că nu mai funcţionează contorul? N-am nimic împotrivă să faceţi pe generoşii, numai că chestia asta mă costă şi pe mine! Nevastă-ta stă patru ceasuri în baie şi în vremea asta televizorul merge, radioul urlă, toată casa zbiară de lumină. Cine se uită la ferestre, crede că-i tractir! — Eşti vulgar, Jack, spuse Elena. Cred că mai degrabă s-ar gândi la balamuc cineva care ar avea şansa să te surprindă ţinând discursuri în faţa oglinzii. — Ei, uite, Eleno, la asta nu mă aşteptam din partea ta! Tu care, nu-i aşa, eşti o artistă, ar trebui să înţelegi. Se întoarse spre Dan Manu: Du-te, domnule, şi stinge lumina aia, că mi se face rău! Tatăl Corei interveni împăciuitor: — Fii cuminte, Jack. Am să plătesc eu ce depăşeşte. Hai, cântă-ne O, brad frumos. "Da", reflectă Venera, "ăsta-i Toni... Generos, gata să aplaneze orice conflict, ducând imediat mâna la buzunar. Iar ceilalţi profită oribil. În fond, ce căutăm noi în casa asta? Eu, Cora, Toni?" — O, brad frumos... Fără nici un fel de tranziţie, Jack Moraru ridicase mâna spre tavan, cântând neaşteptat de tare. Ţinea ochii închişi şi bărbia înfiptă în piept. Elena îl ignora, improviza cu nerv pe tema Cavaleriei Rusticane. Notarul urla, încercând s-o acopere. Geologul Mihai Şerbănescu râdea cu lacrimi. Jack deschise ochii. — Ai căpiat, Eleno? — Dar mâna aia de ce-o ţii agăţată? Un tânăr în dangarezi şi vindiac îl măsura sarcastic. Moraru, nedumerit, lăsă braţul să-i cadă. Întoarse spatele femeii de la pian. — Eşti complet anormală! Elena îi scoase limba şi trecu la un dixie-land. Întrebă mecanic, fără interes: — Vii din oraş? — Nu, din lună! De unde naiba vrei să vin? Titel Penciu se aşeză pe un scaun, azvârlindu-şi picioarele spre mijlocul odăii. — Unde-i madam Georgeta? N-a mai isprăvit de gâdilat cozonacii ăia? Îşi rostogolea ochii mici prin încăpere. Scăpărau o veselie nemotivată, o veselie permanentă, ca şi cum toate determinările din spaţiul finit şi infinit n-ar fi încetat o singură clipă să-l amuze. Nasul subţire şi coroiat adulmeca. Venera Contaş îşi întoarse ochii. Îi făcea silă să-l privească. Era fiul Georgetei, cealaltă verişoară a lui Dan. Îl ocolea pe cât posibil, nu-şi amintea să-i fi adresat zece cuvinte în ultimii ani. În fiecare vară dădea examen de admitere la Politehnică. Maicăsa îl subvenţiona gras, restul îl completa din învârteli. "O jivină mică şi periculoasă. Şase examene până acum, tot atâtea rânduri de lacrimi, acatiste şi liturghii plătite de Georgeta." Lângă pian, Jack Moraru cânta plin de sentiment: — Domn, domn să-nălţăm! Şi-am plecat la vânătoare... Titel surprinse privirea geologului şi zâmbi. — O dete pe naţionale... Nările Venerei Contaş palpitară. Din bucătărie apăruse Georgeta, trupeşă şi congestionată, purtând o tipsie de aramă cu cozonăcei fierbinţi abia scoşi din cuptor. — Idiotul cela unde-i? — Care din ei? întrebă Elena. Pentru Georgeta, toţi erau idioţi. Idiotul cel de sus — Dan, fiindcă stătea cu nevastă-sa la etaj, cel bătrân — Jack, idiotul cela al meu — Titel. Uneori uita să precizeze şi pianista îşi făcuse un tic întrebând constant, deşi n-o interesa, la cine se referă. — Ura, bambina! se strâmbă tânărul. — Cum vorbeşti tu cu mă-ta, măi... Obrajii Georgetei se umflară. Nu se putea decide asupra epitetului. Notarul abandonă brusc colinda şi se repezi la tavă. Ridică un cozonac în lumină răsucindu-l pe toate părţile şi exclamă pe tonul său caracteristic, plin de emfază, totdeauna cu câteva accente mai sus decât era necesar şi totdeauna disproporţionat faţă de ceea ce îi stârnea eventual admiraţia: — Minunat! Sublim! De-să-vâr-şit!! Georgeta se hotărî în sfârşit: — ...idiotule! — Getuţo dragă, îmi pare rău... — Stai blând, unchiule, de data asta eu sunt ăla, spuse amuzat Titel. Cucoana-i în urmă cu însămânţările. Se răsuci spre geolog: Bine, frate, nişte daruri, ceva, nu agăţaţi în pom? Venera Contaş surprinse zâmbetul Corei. Titel o amuza. Cândva îi explicase: "Un flecuşteţ cu haz." * Manu avu dintr-o dată impresia că nu mai dispune de el. Un sentiment absurd care-i provoca o nelinişte vecină cu panica. Se simţea "personaj". Personaj într-un spectacol regizat de altcineva. Totul părea învăţat pe dinafară: replicile, invectivele, cântecele Elenei. Un circ cu marionete boite strident. "În ce scop? Şi cine trage sforile? Dacă i-aş povesti cuiva m-ar crede neurastenic. Sunt cardiac, nu nebun! În situaţii din astea dreptatea vine totdeauna prea târziu: uite, nefericitul, ştia el ceva... Numai că între timp, nefericitul a crăpat. Dar ce dracu' se întâmplă?" Venera îl fixa cu o satisfacţie ciudată. După atâţia ani, o crispa încă trupul disproporţionat, cu picioare de pitic şi tors atletic în care ghiceai o putere neobişnuită, capul masiv fără gât, înşurubat direct între umeri. Şi lui Toni îi repugna. N-o spunea desluşit — era prea discret, prea bine educat ca să-şi judece ginerele — dar Venera ştia că-i provoacă oroare. Îi repugna fizic, îi repugna să-l vadă alături de Cora, pereche. Arhitectul fusese toată viaţa îndrăgostit de frumos, priveliştea chiar de-o clipă a frumosului, un colţ de stradă, o floare, o femeie zărită întâmplător îi umpluse mereu inima de bucurie. Dan îşi slăbi nodul cravatei. "Simt că oamenii şoptesc în spatele meu, iar eu izbutesc să surprind doar şuşotitul, nu şi ce spun. Şi simt tot timpul o privire. O privire care-mi arde ceafa..." Se răsuci instinctiv. Uşa de la odaia Venerei se închidea fără zgomot! — Eu ţin de şase! şopti Titel. Privea înfrigurat coridorul fără lumină. Ceilalţi zăboveau încă în hol, cu câte un păhărel de coniac în mână. Notarul se strecură în odaia inginerului. Avea sub braţ o cutie de carton plată, încinsă cu un elastic. Se apropie de pat fără să aprindă lumina. Dincolo de fereastră, curgea o noapte albă, cu fulgi mari de zăpadă. Dădu perna la o parte, apoi deschise cu multe precauţii cutia. Un şarpe încolăcit ridică capul. Jack îl răsturnă în aşternut. Puse deasupra perna, cuvertura şi părăsi grăbit încăperea. * Jack auzea vag glasul Minervei şi al geologului, dar îi era imposibil să distingă ce-şi spun. "Ciudat... în mod obişnuit, individa are o voce de cimpoi, chiar mi-a atras atenţia..." Se întoarse în camera lui încercând să se liniştească. Geologul era un slab observator, circul se desfăşurase sub nasul lui şi nu sesizase nimic. "Femeia aceasta absurdă îşi pierde timpul cu un gogoman." Mihai Şerbănescu îşi privi ceasul şi începu să-l întoarcă. — Vă spuneţi probabil că bat câmpii, că insist asupra unor amănunte lipsite de importanţă. N-am excelat niciodată ca narator... — Dimpotrivă, zâmbi Minerva. Încerc să reconstitui tot ce s-a întâmplat între 24 şi 31 decembrie, iar dumneavoastră aţi izbutit să mă introduceţi în atmosferă. Vă rog chiar să nu vă schimbaţi stilul. Ador poezia... — Perfect. În aceeaşi noapte, s-a petrecut un incident ieşit din comun, l-aş zice sinistru, dar mi-e teamă de exagerări. Inginerul Manu se culcase... * Dan îşi vârî palma asudată sub pătură. Zgomotele casei încetaseră. Dormeau toţi: Geta, prăbuşită de oboseală, Titel, Jack... Mai zăboveau probabil în odăile lor geologul — chiriaşul lui Jack — acum în vacanţă, ca şi Venera, poate Toni savurând ultimul succes al librăriilor pariziene procurat de amicii de la Capşa. Elena, desigur, care scotocea în sertare după vreun fleac: o panglică, o bretea, o floare pentru pălăriile ei imposibile. În odaia de alături, Cora stinsese lumina. Dormeau separat încă de la începutul căsătoriei. "E mai civilizat, dragul meu. Eu nu-ţi aud sforăitul, tu nu eşti obligat să-mi suporţi bigudiurile şi masca de cold-cream." Cora... Inginerul închise ochii. În nări îi stăruia mirosul de portocale, vanilie, brad proaspăt. "Poate că mă înşel... poate că mi se năzare. În fond..." Simţi o mişcare uşoară, străină, în aşternut. Crăpă încet pleoapele. "Da, mi se năzare..." Mişcarea se repetă. Degete reci, umede, îi prinseră încheietura. Inima, nod de plumb, i se opri în loc. Privea mut, cu ochii ieşiţi din orbite, şarpele care îi aluneca pe braţ. Năvăliseră cu toţii în odaia inginerului dezbrăcaţi, ori în cămăşi de noapte, aşa cum apucaseră. Titel desculţ, Elena doar cu o jumătate de laţe puse pe papiote, Jack Moraru cu pantalonii în mână. Mihai Şerbănescu se apropie de Manu. — Nu te mişca! Dan, livid, cutremurat de greaţă, sprijinea zidul. Degetele geologului înaintau încet. Apucă reptila de la rădăcina capului şi dispăru pe scări. Cora se agăţă de braţul arhitectului. Tremura în cămaşa subţire, i se auzea clănţănitul dinţilor. Jack privea holbat în urma geologului. Ca totdeauna în situaţii critice, sugeră aiurea: — Trebuie să-i chemăm pe ăia de la deparazitare. Toni Contaş atinse umărul inginerului. — Hai, Dănuţ, calmează-te. Să-ţi aduc adrenalina. Dan, incapabil să scoată un cuvânt, se lăsă aşezat pe fotoliu. Georgeta îşi scuipa piepţii cămăşii. — Cruce în sân, cruce în sân! Făcu acelaşi oficiu Corei, apoi lui fiu-său. Titel Penciu îşi regăsi umorul. — Mută stropitoarea, madam! — Taci, idiotule! Se răsuci spre ceilalţi: Ce-aţi rămas momâie?! Băietul trebuie descântat de deochi. Îi galbăn ca şofranul. Titel, pune mâna, adă ulcica cu apă sfinţită! Îi sub Sfântul Ierarh Neculai. — Cum arată gagiul? — Cânt ţi-oi lichi una, ţi-aduci tu aminte! Elena nu-şi dezlipea ochii de pe chipul inginerului. — Te-a muşcat? — E inadmisibil! comentă notarul. In-ad-mi-si-bil! Titel observă sarcastic: — Hopa! S-a trezit eroul în oncle Jack. Adineauri... Îi cântări izmenele lungi, peticite la genunchi. Schimbă-ţi scutecele, flăcău! — Măgarule! — Dănuţ... Hai, încearcă să bei! O să te linişteşti imediat. Cora îngenunchease lângă inginer. Bărbatul surâse trist, îi strânse doar degetele fără să spună nimic. — Ce cloceşti, idiotule! ţipă ascuţit Georgeta. Ai adus ulcica? O interpelă pe Elena: Simţi, fa, cum miroase a pucioasă? Am să-l chem mâine pe părintele Vasile să facă o sfeştanie. Pianista bombăni sâcâită: — Prostii! Cheamă mai bine un specialist să astupe găurile. — O idee admirabilă, decretă Jack Moraru. Titel Penciu suflă în urechea Elenei: — Eşti convinsă, tanti, că şarpele s-a strecurat aici din proprie iniţiativă? Ceilalţi îl priviră iute.   continuarea o descarcati de aici.....

32o de pisici negre de Rodica Ojog Brasoveanu CAPITOLUL I   ARESTAREA Maiorul Cristescu o examină câteva clipe, apoi scoase din buzunar un pacheţel negru şi-l puse pe masă. — Ce-i asta? Un dar pentru Mirciulică? — Aţi vrut o probă, spuse Cristescu clătinând capul. O aveţi! Bătrâna desfăcu hârtia încet. Rămase cu filmul în palmă şi-l privi nedumerită. — Ce trebuie să fac? Nu ştiu să umblu cu el... — Ţineţi-l în dreptul luminii, zâmbi maiorul amuzat, şi derulaţi-l încet... Destul! Imaginea nu vă spune nimic? Este filmul pe care i l-aţi dat lui Raul Ionescu pentru a se familiariza cu topografia muzeului şi, mă rog, pentru confecţionarea cheii de la grilaj. Când v-aţi întors acasă — evident, după ce aţi fotografiat sălile muzeului, câteva tablouri şi chiar pe câţiva dintre vizitatori — aparatul fiind încărcat l-aţi declanşat, probabil din neatenţie, şi pelicula a înregistrat o parte din odaia în care ne aflăm. Se vede limpede tabloul cu cale, scrinul, pendulul, chiar un colţ de perdea. Vă daţi seama că nu încap confuzii. Mi se pare de asemenea extrem de dificil să găsiţi justificarea prezenţei acestei imagini în filmul recuperat de la Dascălu. Melania avu un surâs ciudat. "Asta era proba! Îngrozitor de caraghioasă! Cine s-ar fi gândit... Trebuia să distrugă filmul după confecţionarea cheii. Cu nebunii nu e bine să porneşti la drum, lucrul acesta se plăteşte. Şi apoi Mirciulică..." Revăzu scena. Motanul pe masă jucându-se cu aparatul, apăsând, fără ca ea să audă ori să bage de seamă, pe declanşator... Se frânse dintr-o dată. În faţa maiorului nu se mai afla femeia fără vârstă, sprintenă şi graţioasă, ci o străină. O străină cu chipul sleit, obosită şi tristă. Şopti, fluturându-şi absentă degetele într-un ciudat rămas-bun: — Mirciulică... Totdeauna mi-a fost teamă că nu-i tocmai sincer cu mine. Motanul privea fix lumânările tortului. În ochii transparenţi, flăcările aprindeau vâlvătăi lungi, de un verde-mineral ca otrava. Picături de ceară roşie cădeau pe masă. Maiorul desprinse ciorchinele fierbinte de la buza sfeşnicului şi începu să-l modeleze între degete. Suflă în lumânare. Un zâmbet nesigur se ivi pe chipul Melaniei. Căută reazem şi se ridică. O siluetă gracilă pe care ar fi putut-o doborî un copil. — Ştiu ce am de făcut, şopti. Sunt aresta... da! Probabil va trebui să vă acompaniez. Cristescu îi ocoli privirea. Din inima lui se alungaseră bucuria, satisfacţia stridentă, drapelele şi trâmbiţele şi focurile de artificii ale izbânzii. "De ce dracu'", se întrebă frământând nervos cocoloşul de ceară, "de ce-a trebuit să-mi pice mie istoria asta pe cap? Bătrâna are un farmec căruia nu-i pot rezista, mă fascinează mintea şi personalitatea ei, surâsul şi aerul de fetiţă neajutorată, parfumul odăii, şi Mirciulică, şi punga de fondante din scrin..." Îşi închipuia, fără să fie convins că nu se înşală, că în alte împrejurări Melania Lupu ar fi continuat să ducă existenţa încântătoare pe care puţini bătrâni o cunosc. Trecea cu graţie peste neplăcerile vârstei, nu se lăsase obsedată de boală, economii şi locul de veci, ştia să-şi inventeze o mie de bucurii. "Tablourile acelea blestemate i-au aţâţat fantezia. Goya şi Rembrandt! Dacă nu s-ar fi spart atunci ţeava de apă, nu le-ar fi descoperit niciodată. Şi dacă vecinii ei nu s-ar fi lăsat antrenaţi în aceeaşi cursă dementă... Şi dacă ceilalţi, Scarlat, Ionescu, Dascălu, ameţiţi de miză, aceeaşi miză, n-ar fi muşcat din nadă. Aceeaşi nadă. Şi dacă... Prea mulţi dacă..." Îi venea greu să-şi ridice ochii. Un foşnet de mătase plutea în liniştea încăperii. Motanul încerca să-şi deznoade panglica roşie de la gât. Cu o mişcare mecanică, Melania îşi desprinse perlele. Le lăsă să curgă printre degete, cântărindu-le parcă. "Păcat, draga mea! O lovitură — căci nu văd de ce nu am spune adevărului pe nume — concepuseşi o lo-vi-tu-ră, minunat combinată, care s-a sfărâmat ca un porţelan delicat. Ah! Gândeşte-te numai la performanţa de a-ţi fi dirijat complicii fără ca ei să te cunoască. Îţi vine să plângi de necaz, dar crede-mă, Melanie, nu-i acum momentul. N-ai fi putut bănui în ruptul capului că Mirciulică va declanşa aparatul foto." Inventarie obiectele înregistrate pe peliculă, singura probă împotriva ei: perdeaua, scrinul, tabloul de la bunica, pendulul cu muzică, lucruri dragi, căci nu-i fuseseră niciodată indiferente obiectele care o înconjurau. Era o femeie de interior şi-i plăcea, când deschidea ochii, să se lase desfătată de luciul catifelat al mobilei, de prospeţimea unei acuarele sau de strălucirea serviciului de ceai, pregătit anume pe masă pentru a primi dimineaţa tot soarele pe rotunjimile de argint. Nu admisese niciodată să păstreze un obiect, oricât de valoros, dacă el nu-i aducea frumuseţe şi bucurie. "Colonelul proceda exact invers. La moartea lui ai vândut căpcăunii din lemn, ţi se zbârlea pielea doar privindu-i ca şi oroarea aceea cubistă a domnului... mi se pare că-l chema Gleizes. O iei razna, Melanie! Nu-i momentul acum să-ţi aminteşti lucrurile astea. Un fapt e in-con-tes-ta-bil! Dacă, printr-o minune, ar dispărea scrinul, tabloul cu cale, perdeaua şi pendulul, proba, preţioasa probă a maiorului, pelicula descoperită la domnul Dascălu s-ar spulbera în vânt, ca un nimb de păpădie..." Mintea bătrânei scotocea febril. Cum ar putea dispărea? Ah, focul! Cutia cu chibrituri se afla lângă tortul neînceput. N-avea decât să-l poftească pe Cristescu alături, în bucătărie, sub pretextul că vrea să se schimbe, şi să scapere un băţ de chibrit. Îi întâlni privirea stingherită, interogativă în acelaşi timp. Melania întinse mâna plină de mărgele. Roşi, rostind cu ochii plecaţi: — Nu sunt într-o ţinută potrivită... Mi s-a spus că la puşcărie se face mult... sport. Dacă aţi vrea... În câteva minute pot fi gata. Cristescu, prea obosit ca să mai reacţioneze, se ridică. Bătrâna închise uşa în urma lui. Se apropie încet de masă, privind fix chibriturile. Ascunse cutia în palma mică. Ascultă zgomotele de alături şi aprinse un băţ lângă perdea. Aproape instantaneu îl stinse, strivindu-l sub talpa pantofului. — E o prostie, fetiţo, şopti. O soluţie vulgară la îndemâna oricărui apaş lipsit de spirit. Vei distruge proba, dar nimic nu te-ar mai putea dezvinovăţi în ochii domnului maior. Te va urmări de aici încolo cu puteri înzecite şi cu o ură neînduplecată. Sunt sigură că vei găsi altă ieşire pentru a scăpa din această mică încurcătură. Chicoti: De fapt, ai şi găsit-o! Eşti o şmecheră şi jumătate, Melania! Bagă de seamă numai ca triumful să nu ţi se citească în privire. Peste cinci minute Cristescu o găsi gata echipată. Bătrâna, îşi zise, avea reprezentări ciudate despre sporturile practicate în penitenciare. Îmbrăcase o rochie cenuşie, încheiată în faţă, cu nasturi mari de cristal. Cravata, cu monogramă, era roşie. Din buzunarul de la piept ieşeau discret marginile unei batiste diafane, cu trandafiri însângeraţi. În sacul de voiaj înghesuise cutii de conserve, un termos, restul de fursecuri, spirtiera şi o sticlă de Spumos. Observând privirea nedumerită a maiorului, Melania se scuză zâmbind: — Schimbarea de aer îmi provoacă un apetit teribil. Când făceam excursii la iarbă verde, coşuleţul meu de mâncare era totdeauna cel mai bine garnisit... Şi-apoi nu-mi place să mănânc singură în societate. — Care societate?! — În puşcărie îţi faci o grămadă de cunoştinţe. Cristescu îşi simţi inima grea. Nu încercă s-o contrazică. Bătrâna îi întinse mâinile. Întoarse capul gata, gata să plângă. — Nu înţeleg, îngână maiorul. Melania articulă greu: — Cătuşele. Ştiu de la portarul nostru, o persoană foarte instruită, că aşa se procedează. — A, da... Hm, bănuiesc că ne vom putea descurca şi fără ele. — Cum credeţi. Totdeauna am susţinut că sunteţi un gentilom. Mirciulică poate să confirme. Adevărul este că mă scutiţi de multe neplăceri. Există unele obiecte care te compromit, iar vecinii mei sunt în privinţa aceasta foarte severi. Îmbrăţişă încăperea într-o privire şi suspină. Pe palier îi întâmpină zâmbetul locotenentului Azimioară. — Ah! exclamă bătrâna. Te pomeneşti că aţi venit pentru ceaşca aceea de ceai pe care v-am făgăduit-o de atâta vreme. Ce întâmplare neplăcută! E prima dată când nu pot primi un oaspete aşa cum se cuvine. Trebuie însă să înţelegeţi... — Înţelege, spuse sec Cristescu. Spectacolul bătrânei era peste puterile lui. — Atunci... Melania ridică motanul care i se încurca printre picioare. Îmi dau seama că-i un abuz, dar când a fost vorba de prietenii mei, am găsit totdeauna cutezanţa care în mod obişnuit îmi lipseşte. V-aş ruga, domnule Azimioară, să vă ocupaţi de Mirciulică. Nu mă are decât pe mine, şi nu cred că se va descurca singur. Poate veţi încerca să-l cazaţi într-o familie dispusă să-i arate îngăduinţă. Locotenentul, fără replică, dădu evaziv din cap. Îşi scoase batista, tamponându-şi obrazul. Melania îi mulţumi cu lacrimi în ochi. Îşi lipi obrazul de capul motanului, şoptindu-i nedesluşit: — Rămâi cu bine, Mirciulică. Nu sunt supărată pe tine. Dacă avem noroc, o să ne mai întâlnim. Azimioară sigilă apartamentul, apoi căută motanul cu intenţia să-l lase prin vecini. Nu-l găsi nicăieri şi, în drum spre casă, intră la braseria Cina să bea o bere, spunându-şi că pentru el şi Cristescu începe o binecuvântată perioadă de linişte. Slavă cerului, nu se naşte câte o Melanie în fiecare zi. Maşina tăie bulevardul, angajându-se pe Calea Victoriei. "E vinovată", gândi maiorul. "E vinovată, şi totuşi îmi pare rău. Mă gândesc ce figură va face când or să-i ia toate fleacurile din sac, Spumosul şi conservele şi celelalte — la naiba, totuşi la noi nu-i camping — şi mi se întunecă înaintea ochilor. Ar trebui să mă consoleze ideea că cel puţin de aici înainte nu-mi va mai da dureri de cap. Dar mă consolează?" Stopul căscă un ochi roşu. La Casa Centrală a Armatei, un grup în haine de seară cobora scările râzând zgomotos. O blondă înaltă, cu blana pe umeri, ţinea ridicată poala rochiei albe, să nu atingă trotuarul ud. Scoase un braţ gol, ciufulind părul bărbatului de lângă ea. Hohotele de râs pătrundeau în maşină. "Îmi pare rău de domnul maior", gândi Melania Lupu. "E o persoană delicată, bine crescută şi plină de sensibilitate. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să-i procur din nou momente dez-a-gre-a-bi-le. Presimt însă că nu mă voi putea împiedica s-o fac. De fapt n-ai încotro, draga mea." Suspinul bătrânei răsuci un piron în inima maiorului. O ceaţă uşoară cădea peste oraş.   conutinuare ao descarcati de aici....

A înflorit liliacul de Rodica Ojog Brașoveanu  CAPITOLUL I   Caleaşca opri în coasta caselor lui Vasile Papa, lăsând să coboare două femei înveşmântate în straie neguroase. Arnăutul aflat peste drum, păzind zidurile lui Petrovici-Armis, bogătaş vestit dincolo de hotarul Principatelor, le cercetă cu luare-aminte. Conacul lui Armis era ultimul din Bucureşti cu "fustanelă, fes şi pistoale" în poartă. Juneţea capitalei, zăluzi ca Dorel Sturdza, Manolache Ghica ori Ioniţă Duca, se întrebau — de obicei după a treia sticlă de Château Lafitte retour des Indes — dacă ghiujul de Petrovici a înfipt un caraghios cu catrinţă în uliţă pentru a-i păzi comorile ori nevasta. Didina Petrovici lipsea de la sindrofii şi reprezentaţiunile Teatrului Mare, nu-şi plimba toaletele de la Worth în echipagiu comandat la parizianul Clochez, abia de o zăreai, trandafir roşu, proaspăt ca dimineaţa, printr-o despicătură cât clipa a perdelelor... Arnăutul încercă să desluşească chipul femeilor la lumina  felinarului cu petrol. Se afla câte unul la şapte case, mândria bucureştenilor, căci le îngăduia să salte oleacă nasul peste nemţi şi franţuzi care le mai orbecăiau pe străzi în lucoarea săracă a opaiţelor şi lumânărilor. Nu citi mare lucru, cele două femei având văluri groase pe chip, atâta doar că se aflau cucoane de felul lor. Mantii bogate peste rochii cheltuielnice — clopote răsturnate —, broboade scumpe. Cea mai mărunţică întoarse capul spre vizitiu: — Ne aştepţi aici, Antoane. — Săru' mâna, cucoană, am priceput. "Şi glasul şi porunca, tot a obraz înălţat aduc", îşi zise arnăutul... Femeile se prinseră de braţ şi se îndreptară cu paşi mărunţi şi sprinteni spre Lipscănie. Arnăutul lui Armis le urmări cu gândul până pieiră după prăvălia lui Klenk, neamţul care tăia ca nimeni altul ţvechere şi pantaloni neglijé pentru frumoşii târgului. Nu era întâmplare de toată ziua cA două cucoane, feţe luminate, să străbată la ceas de noapte, pe vreme vrăjmaşă de gerar, cu ploaie subţire, trecută prin sită, uliţele desfundate ale Bucureştilor, neînsoţite de pereche de berneveci — c-o fi boier ori slujitor. Stăpânirea "pavase sistematic", cu piatră cioplită adusă de la Vălenii de Munte şi Comarnic, doar strada Franceză şi strada Germană. Arnăutul îşi scutură fesul ud şi le ură de bine. "C-o fi taină de inimă ori altă daravelă, Domnul cu ele! În Lipscănie şi pe Covaci, ipistaţii stau ciotcă..." — Cred că am coborât prea degrabă, Zoică... Îmi simt botinele pline de apă. — Nu, Elenă. Ferim doi vrăjmaşi. Poliţia lui Beldiman, mai teribil decât însuşi Javert al domnului Hugo, şi spionii lui Librecht. Buciumul abia aşteaptă pricină de cleveteală, iar Le National îşi pescuieşte picante Azi strada Smârdan riile în orice apă, cât de tulbure ar fi. Am ajuns! În capul uliţei Covaci, a treia curte, o lumină gălbuie stăruia dina Azi strada Smârdan poia perdelelor lucrate în igliţă. Casa era de zid — din ce în ce mai multe în oraş luând locul celor de lemn şi pământ —, dovedind dare de mână. Tupilată între copaci bătrâni, o ghiceai, din april şi până târziu, în brumărel, năpădită de flori şi verdeaţă. Grădina, deşi trenţuită acum în suspinul toamnei, rămânea frumoasă — "frumoasă ca o văduvă", îi trecu prin minte Zoei Manta —, poteca cu prundiş se afla îngrijită. Într-un şopron se zăreau o căruţă şi o sanie fără coş, cu tălpile în sus. Doar urcară trei treptişoare şi, înainte de a se fi vestit, uşa cu geamlâc, perdeluită, se deschise. O codană de vreo paisprezece ani, desculţă şi cu o maramă albastră legată la ceafă, le pofti mut înăuntru. Le îndrumă paşii printr-o săliţă întunecată aromind a pere şi gutui, deschise o uşă vopsită în verde-prăzuliu şi rosti scurt: — Au venit. O voce dogită, de muiere care-şi hrăneşte nările cu tutun şi nici clondirul nu-l duce la cercei, porunci la fel de scurt: — Să poftească. Odaia era scundacă, prea încălzită, năbuşită de scorţuri şi perne de cit tivit. O candelă de sticlă albastră însufleţea patru icoane împărăteşti în colţul de răsărit, iar un opaiţ mare, de porţelan cu oglindă şlefuită, drămuia lumină, cât să nu-ţi vâri degetele în ochi. În lungul pereţilor vegheau, parcă pregătite pentru taifas de cucoane, şase scaune de lemn, prost îmbrăcate, cu muşama verde. În blidar licăreau tingiri şi tigăi, linguri de aramă, o piuă de cafea din cireş cu pisălog, tăviţe, clondire, două sfeşnice de tumbac. Pe un mindir învelit în pânză de Braşov umplută cu păr de bou, se afla gazda; o namilă doar osânză şi coţi mulţi de ţesătură. Avea un chip alb ca laptele, ochi a căror privire n-o puteai zări — două aţe retezând obrazul gras, buze supte, înghiţite de gingii ştirbe. Zoe Manta îşi ridică voalul şi trase adânc aer în piept. "Samănă cu un Buda fără dinţi. Iar mirosul e asomant..." — Cer iertare cinstitelor cucoane că nu le pot întâmpina după cum se cuvine, rosti Goliatul în halat turcesc, cu părul strâns într-un tulpan de muselină, numai că dropica, osândă a lui Dumnezeu, mă ţintuieşte între perini. Cele două femei avură acelaşi gest care reteza scuzele, pricina fiind fără însemnătate. Pe masa rotundă, stâlpită pe un picior, se aflau scule cărturăreşti: un ghioc, cărţi de joc cu poze înfricoşătoare — Satana, un creştin mistuit de focul Gheenei, un gâde şalvaragiu cu iataganul scos —, o carte cât o evanghelie cu semne cereşti, nedesluşite, un castronaş de argint cu bobi. Alte două scaune, îmbrăcate în muşama neagră, se aflau de cealaltă parte a mesei. Cărturăreasa îşi aţinti privirea asupra însoţitoarei Zoei Manta. Era înaltă, mlădie, cu boiul cam ţeapăn. Umerii, deşi ascunşi de mantia de catifea, se desluşeau căzuţi, parcă lunecând de la rădăcina grumajilor în curbă dulce, spre coate. Bătrâna rosti, parcă spălându-şi vorbele: — Mă înşel oare prepuind că domnia ta e cea carele pofteşte să-şi citească sorţii? Zoe Manta avu o tresărire. "Elle est extraordinaire!" Nu degeaba vorbea un Bucureşti întreg despre darul de divinaţie al coanei Simina din mahalaua Covaci. Elisa Lahovary o asigurase de altfel cu risipă de exclamaţii: "Este absolut epatantă... Are o clarviziune, o adresă, care, spui drept, te înfricoşează. Mi-a prezis de frate-meu, Iorgu, că o să zacă de vătămătură. «Cineva de sânge», zice, «neam bun, dar nu ţi-e prunc. Zdruncinătură vrăjmaşă îl pune la pământ, însă ţărână nu muşcă.» Asta era luna cealaltă, aşa că şi uitasem. Sâmbătă acum, dă buzna pe poartă Anica, o ştii, servitoarea cumnată-mii, toată un bocet: «O picat... ista, conaşu Iorgu, la promenadă... De pe Voinic, ista calu... Îl grijeşte ista... doftoru, conu Carolică Davila.» Ştii că moldoveanca-i cam toantă... Asta am poftit să-ţi spui, ma chère... Ţiganca-i năzdrăvană peste poate!..." Femeia înaltă şi subţire înclină capul. — Rog pe domnia ta să-şi ridice vălul, urmă Simina ascunzându-şi mulţumirea. Nu încerc să-ţi despoi taina, dar sorţii omului, până la cercetare mai mărunţită, se citeşte în căutătură. Zoe Manta îşi privi prietena care părea foarte tulburată. — Desluşeşte-i sorţii în alte semne. — Voia domniilor voastre. Întinse o mână grasă. Ghiulurile care-i sugrumau două dintre degete erau frumoase şi de preţ. Despre unul dintre ele, un rubin fălos cu ploiţă de diamante, Zoe îşi aminti că-l văzuse la Boitiţi, giuvaiergiul de pe Pod. — Dă-mi palma ta cea scrisă, porunci coana Simina. Zoe Manta, simţind nedumerirea, explică: — Adică stânga. Mâna fină, aristocratică, se întinse cu teamă peste masă. Simina o simţea tremurândă, speriată ca o vrabie picată în laţ. — De felul domniei tale, îţi porţi inima în palmă, cinstită cocoană. Ai fire simţitoare, gingaşă, prea lesne de vătămat. De acum, să cercăm a descâlci şi urmele condeiului. Împrăştie mărunţişurile de pe masă, găsi lupa ceasornicească, cu mâner de ebonită, şi se aplecă atât de tare peste mâna femeii, încât aceasta îi simţi răsuflarea în palmă. Dintr-o dată, Simina înţepeni. Pe chipul gras se citea nemărginită uimire şi o tulburare nedesluşită, ca o spaimă. Încercă să se ridice, dar picioarele asuprite de dropică n-o ajutară. — Iertăciune, mărită Doamnă, că nu te-am întâmpinat cum se cuvine şi îngăduie să-ţi sărut dreapta pentru cinstea ce mi-ai făcut mie, nevrednicei... Cealaltă râse încurcată: — Lasă... Nu! Cred că te înşeli... Simina clătină hotărâtă din cap: — Palma nu minte, iar baba ştie să citească. Măria Ta poartă cunună... Zoe Manta simţi că îi bate inima de emoţie. "De necrezut! N-avea cine să i-o divulge... Aranjamentul era făcut prin Raluca Manu, discreţiunea personificată..." — Vorbeşte, suflă Doamna... Ce vezi? Cărturăreasa păru să şovăie, şi Zoe îi dădu ghes: — Mărturiseşte adevărul lacrimă şi nu ne menaja... Vreau să spui, să nu ne cruţi. De aceea suntem aici... — Voia domniilor voastre, iar eu sub poruncă mă aflu... Soarta ţi-e înălţată, mărită Doamnă, dar nu dulce, cununa-i cu nestemate, însă domnia ta o simţi ţăpuşe. Dumnezeu ţi-a hărăzit fală lumească, dar în inimă, nesecată lacrimă. Sterp ţi-e pântecul şi nu ţi-i scris să-ţi înmulţeşti neamul... Inima ţi-e înrobită în veci rigăi de roşu, iar acesta şi-a lepădat-o, tot pe veci, muierii de pică... Ani mulţi ţi-s hărăziţi în singurătate lungă şi cernită. Te vei înstrăina o vreme, apoi te vei întoarce pe cele poteci ale tinereţii călătorite. Bătrâneţea îţi va fi bogată în fapte de milostenie, dar avuţia nu-ţi va fi pe potrivă. Eşti şubredă, floricică în bătaia vântului, dar, după cum domnia ta ştie, vijelia răpune stejarii, firul de iarbă îşi pleacă doar fruntea, apoi iar se îndreaptă. Tare în vârtute va trebui să te dovedeşti pentru a îndura cele ce ţi-s sortite. Vor fi multe şi drum anevoios te aşteaptă până la odihna cea veşnică. Dumnezeu şi Maica Precista să te binecuvânteze. Pătrunseră în Palatul Domnesc printr-o portiţă dosnică a aripei dindărăt, ale cărei fereşti băteau în bulevardul Academiei. Acesta fusese tăiat doar cu câţiva ani în urmă, la porunca lui Vodă, între uliţa Colţei şi Podul Mogoşoaiei. În răstimp se iviseră, ciuperci după ploaie, case de zid făţoase, înconjurate de grădini splendide, strunite de foarfece meştere, ca de pildă a lui jupân Pohr, pogorât din Braşov. Acesta îşi deschise florărie cu dever pe Pod, în noul Han Filipescu. La negustorul neamţ se găseau cele mai frumoase camelii, hortensii şi garoafe. Dar cap de opera lui Pohr, spuneau bucureştenii, era grădina din strada Vămii a caselor Znagoveanu. Boierii cei tineri, mai călătoriţi, o asemănau cu celebrele grădini Tivoli de lângă Roma, un piccolo Tivoli, bineînţeles, dar aranjamentele florale terasate, belşugul de plante ornamentale, fântânile arteziene şi mulţimea de putti bucălaţi fuseseră fără îndoială inspirate de grădinile paradisiace ale fostului Tibur. Ajunsă în iatac, Elena Doamna îşi ridică vălul şi se prăbuşi în fotoliul de lângă soba vieneză. Focul duduia, o lampă de porţelan împrăştia lumină albăstruie, la fereştile perdeluite cu brocart se tânguia ploaia zbuciumată de vânt. — Urăsc vreme ca aceasta! Mi-e frig, Zoe. În oase şi în suflet. Am uneori impresia că, de când am părăsit Soleştiul, copilă, tot frig mi-a fost. Zoe Manta se apropie şi, cu gesturi gingaşe, îi scoase toca de catifea şi vălul. — Să nu te prindă junghiul, Elenă. O chem pe Clemansa să te tragă. O cărămidă fierbinte, un ceai, un praf de-al lui Drasch şi alungăm primejdia. O cercetă îngrijorată. Sub pleoapele viorii, privirea albastră a Zoei, odinioară scăpărătoare, acum abia pâlpâia, spălată de lacrimi multe şi privelişti necăjite. "Biata Zoe!" oftă Elena Doamna. "Iată încă o făptură de la care Dumnezeu şi-a întors privirea." O avea în minte aşa cum se înfăţişa cu douăzeci şi mai bine de ani în urmă, alergând cu plasa de prins fluturi, ea însăşi fluture de aur jucăuş, toată o lumină şi căutătură înstelată; zburda cu graţii de libelulă în lunca Soleştiului. Pantalonaşii cu dantele se iţeau de sub poalele rochiţei de muselină, în zulufi bălani, maica îi împletise albăstriţe. Un bulgăraş de zăpadă rostogolindu-se sub un soare blând... "Ştii, Elenuţă... Am hotărât să fiu fericită. Că am să fiu fericită toată viaţa!" Aveau doisprezece ani... Vară... Ziua era toată o petrecere — scrânciob şi pescuit, şi scaldă, şi prânzuri pe iarbă din coşuleţe de răchită... Toamna avea degete murdare de cerneală. Răsuna conacul unchiului Constantin Sturdza din Scheea de vorbe franţuzeşti şi substantive nemţeşti de un stânjen. Cât de departe rămăseseră toate! Tot atât de departe ca meleagurile îngheţate cu urşi de zăpadă ori cele tulburătoare ale cangurilor şi fluturilor albaştri... "Am să fiu fericită... toată viaţa!" Fusese fericită, pe deplin fericită, trei ani de zile. Apoi Manta, bărbat chipeş, aprig, neaşteptat, vijelios ca şi bunică-său, postelnicul Dimitrie, pierise fără urmă. Lepădase avuţie, nevastă, rosturi şi slujba de prefect al Botoşanilor, lăsând pe măsuţa Zoei răvaş scurt, care avea să fie răsucit şi forfecat în fel şi chip, în toate saloanele Principatelor: "Plec mânat de aprig dor, mă cheamă depărtările, oceanul, zări neştiute. Simţ cu toată făptura că viaţa-mi aici se năruie fără ţel! Ardoarea necunoscutului îmi toarnă jăratic în vine. Iartă-mă şi nu mă aştepta..." Clemansa, o poloneză de vreo şaizeci de ani, aciuată de tânără în Moldova, începu s-o dezbrace pe Doamnă cu mişcări precise şi îndemânatice. Îi descopcie botinele de glanţ cu andreaua, apoi bumbii rochiei de catifea şoricie, din care ieşeau aburi. Vorbea rar şi puţin, dar, vorba Elenei Cuza, "pe Clemansa e de-ajuns s-o priveşti, ca să-ţi ştie răbojul greşalelor". Avea un chip neînsemnat, uscăţiv, nasul croit parcă într-o nehotărâre. Buzele, pungite acum, şi pufnitul continuu pe nări îi trădau nemulţumirea. După ce înveli umerii Doamnei într-un şal veneţian şi-i împinse jilţul mai aproape de sobă, turnă ceaiul. — Nu uita leacul lui Drasch, spuse Zoe Manta. Bătrâna bombăni: — Da... Da... Praf de la pungaş ala, otrava la el să fie... Cu excepţia medicilor şcoliţi, mulţi cu diplome simandicoase de la Paris şi Berlin, Clemansa era una din puţinele persoane din Bucureşti care nu-i acordau încredere veneticului, pripăşit din te miri ce zări şi aciuat la Otelul Avram de sub Dealul Mitropoliei. Şoacăţul, ori ce-o fi fost, tămăduia toate bolile, dar în primul rând sminteala. Leacurile, să le numeri pe degete — soburul, oxidul de fier, oxidul de zinc şi altele câteva — nu dădeau greş. Când necazul îndurat de bietul creştin se arăta îndărătnic, Drasch îi venea de hac cu pumni zdraveni, răcnete şi scaldă în butoaie cu apă îngheţată. Şi dacă nici astfel nu-l dovedea, rămânea panglica cea a toate tămăduitoare. Doctorul Charcot, vestitul medic parizian de boli nervoase, ar fi încercat uimire nemărginită asistând la şedinţele de tratament ale lui Drasch. Cu o sculă anume ticluită, şarlatanul găurea pielea de pe ceafa zăludului, prin care trecea apoi repede şi cu brutalitate o bucată de panglică. Nefericitul se domolea ca prin farmec, iar cei din jur aveau apoi ce zvoni în lume. Şi apoi, cum să-l bănuieşti de pehlivănie pe unul care ia doar doi lei de vizită — cât o ciorbă şi o tuslama cu ocaua de vin "La idee", crâşma lui Iordache de pe Covaci —, iar pe săraci îi cruţa de orice para? Doctorul Marcovici, diplomat la Paris şi cu faimă europeană, îl întrebase cândva cum de cutează să practice o profesiune pentru care nu are nici o pregătire. Drasch, înalt, slab, cu chip de satană, rânjise: "Eu, colega, recomand totdeauna inversul a ceea ce recomanzi domnia ta şi sunt sigur că o nemeresc..." Clemansa aduse totuşi leacul într-o linguriţă de argint pe care Elena Doamna se grăbi să-l înghită, stăpânindu-şi anevoie senzaţia de silă. Praful acesta scotea necazul din trup. Se vedea după scaunul negru. "Negreala aceea", constatau bucuroşi bolnavii, "îi numai şi taman boala cea rea..." — Mulţumesc, Clemansă, nu mai am nevoie de dumneata, poţi să te duci la culcare. — Da' Măria Ta nu cinează? — Deocamdată, nu. De-oi pofti un ceai mai încolo, mi-l serveşte Florentina. Bătrâna îşi plecă ochii, tăinuindu-şi nemulţumirea. N-o ţinea lângă inimă pe franţusca fandosită, "guvernanta", cum i se zicea la Palat, un soi de slugă mai subţire, care îi ţinea de urât Doamnei, citindu-i stihuri din cărţulii legate în marochin roşu, când pigulea la gherghef. Aceasta, bun înţeles, după ce-i culca pe Alexandru şi Dimitrie, pruncii nu se ştie cui — dar Bucureştii ştiau —, adoptaţi de soţii Cuza. — Tu, Zoe, nu eşti ostenită? Amândouă priviră în aceeaşi clipă spre micul orologiu. Pe perete, un gobelin vechi înfăţişa o privelişte de campestru regal, aşa cum îl închipuiau şi îndrăgeau oamenii celuilalt veac, încântând şi ochiul de mai târziu. ...Maria Antoaneta, nefericita regină, într-o toaletă printanieră, cu panouri, aşezată pe iarbă între damele ei de onoare, vaporoase ca nişte nimfe, în poziţiuni dintre cele mai graţioase. Într-un colţ, Madame Vigée-Lebrun, pictoriţa palatului şi, mai cu seamă, a jucăuşei Toinette, în faţa şevaletului, părea să mânuiască penelul cu mişcări înaripate... Întrebarea era de prisos. Abia trecuse de ceasurile zece, iar ele sfătuiau de obicei până spre miezul nopţii, când ipistaţii de la "Roşu" începeau al doilea rond. Zoe Manta era cea mai credincioasă prietenă a Doamnei, şi apoi locuia la Palat, în aceeaşi aripă dinspre Biserica Kreţulescu. După fuga lui Manta, nu-şi mai suferise conacul de pe uliţa Ulierului, în şoldul căreia Librecht, ploşniţa aceea ticăloasă, îşi înălţase în ultimii ani cel mai făţos palat din Bucureşti. Zoe Manta demenajase cu tot calabalâcul la Stupeni, moşia părintească din ţinutul Vasluiului, iar casele le închinase. Hotărâse că viaţa îi va merge alăturea cu a Doamnei şi, de sorţii vor hotărî într-altfel, despărţindule, avea să se retragă în liniştea şi răcoarea Stupenilor. — Să-ţi citesc, Elenă? Arătă spre birouaşul Boulle dintre cele două ferestre. Un vraf de cărţi cu cotoare aurii strălucea azuriu în lumina lămpii. — Hachette ne-a trimis azi ultimele novele pariziene, La physiologie du mariage de Balzac şi vodevilurile lui Paul de Kock, "un petit livre dé Biata cumătră licieux, je vous assure", am apucat s-o frunzăresc... A! râse, luând un volum de pe birou. Am uitat surpriza nebunului cela de Ioanid, librarul din Pasajul Român, Misterele ţintirimului Per-Lasez, tradusă de o oarecare doamnă din Galaţi, Smaranda Atanasiu. Nu-ţi trebuie multă fantezie pentru a ghici cum a maltratat la pauvre commère — o resimţesc şi straşnică gospodină — textul franţuzesc. Elena Cuza oftă din adâncul inimii: — Nu de novele îmi arde, Zoe. Îmi simt inima boţ de durere şi jăratic. Şi încerc aşa o spaimă, de parcă necaz aprig stă să pogoare în toată clipa asupra palatului acestuia... Zoe Manta îi strecură privire îndurerată. Spaime din senin şi în tot ceasul o urgisiseră pe Elena de când, la cincisprezece ani, îşi săltase cozile pe cap, şi maică-sa, apriga Catinca Rosetti, o scosese în lume. Cumplită muiere cucoana Catinca, aspră şi nepricepută în creşterea pruncilor! O stăpânise pe Elena din bici şi pinteni, când copila era supusă şi blândă ca o porumbiţă, doar lapte şi miere în privire şi cuget, dornică de înţelegere şi iubire. Rosetteasca nu pricepea însă asemenea mofturi, vorba obişnuită era mugetul de taur, ochii scânteiau totdeauna mânioşi. Când îi auzea glasul, Elena tresărea cu junghi dureros în inimă. Taică-său, conu Iordache Rosetti, îi lăsase daravelile moşiei şi ale casei în poală şi folosea orice prilej spre a pune poşte multe între el şi nevastă. Crescută în umbra apăsătoare a mamei, Elena, din fire sfioasă şi slabă de înger, când se măritase era o fată stângace, prea puţin graţioasă, cu grumaz supus, de o modestie exagerată, care-i răpea orice încredere în propria-i făptură. Soarele, balurile, societatea o înspăimântau, socotindu-se prea neînsemnată, prea puţin strălucitoare faţă de frumuseţile Iaşului şi ale Bucureştilor. Însoţire mai puţin potrivită decât cea a Elenei cu Alecu Cuza, vorbeau saloanele, bidiviu năvalnic, lumeţ, sclipitor în conversaţie, îndrăgit de toată boierimea, mai rar se întâmplase în familiile din protipendada Moldovei. Iar dragostea fierbinte a Elenei, nedomolită de ani, gata de orice jertfă şi umilinţă şi nu o dată pusă la încercare de Vodă, înzecea povara. Doamna se săltă într-un cot şi luă ceaşca de ceai de pe gheridon. — Să-ţi torn puţin lapte? — Nu, Zoe... Îmi face silă. Flacăra sfeşnicului de pe cămin îi scoase chipul din umbră. Era prelung, cearcăne adânci, ca la bolnavii de inimă, îi săpau două buzunări negre sub ochii stinşi. Nu fusese o cadră nici în tinereţile dumneaei. Sprâncene haiduceşti, nasul cam lung, gura dintotdeauna tristă. Dar avea o talie elegantă, cum spun francezii, era distinsă, iar pe obraz stăruia acea lumină, izvorâtă din alese şi nobile însuşiri sufleteşti, despre care moraliştii şi popii susţin că înfrumuseţează şi cele mai vitregite chipuri; frumuseţe pe dinaintea căreia, din păcate, mustăţile bătăioase şi fracurile a opt galbeni de la Chic de Paris treceau cu ochii legaţi, iar bietele zâne n-aveau de ales între multe drumuri: ori mânăstire, ori împletitul cosiţei albe între neamuri, mătuşa fată bătrână pusă în capul mesei, cu gândul la testamentul acesteia. Elena Cuza sorbi câteva înghiţituri de ceai, apoi luă oglinda înrămată în fildeş, aflată mereu la îndemână. Îşi scoase spelcile privindu-se îndelung. Părul bogat, vârstat cu argint, se rostogoli pe pernă. — Doamne, că slută m-am făcut. Acum observ dintâia oară că am început să semăn cu mama... Zoe Manta se aşeză la picioarele patului şi începu să-i dezmierde mâna. Încercă să râdă: — Ce idee! Eşti neîntrecută, Elencule, când îţi inventezi cu dinadinsul necazuri. "Elencule", ca pe vremea Soleştilor, când îşi smulgeau una alteia păpuşile franţuzeşti cu capete de ceară. Elencu rămăsese şi azi, dar numai când se aflau singure. Doamna îşi îndreptă privirea spre icoanele îmbrăcate în aur. Veşmântul plouat cu nestemate al sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, ocrotitorii dumneaei, fusese comandat la Viena, cap de operă de giuvaiergerie: — Doamne, oare la ce năpaste m-ai mai osândit? Ce mi-e hărăzit să mai îndur? Glasul, a cărui dulceaţă era sporită de farmecul graiului moldovenesc, era de o tristeţe sfâşietoare. — De ce le mânjeşti pe toate cu dohot, Elencule? Mai este şi soare în lumea asta, nu doar întunericime. Elena Cuza îşi răsuci privirea de căprioară rănită: — N-ai auzit ce a spus femeia ceea? Atâta adresă m-a înfiorat. — Elencule, vino-ţi în fire... Uneori ai aerul că judeci ca un copil. Nu mă aşteptam să te laşi impresionată de fanteziile acestei tireuse de cartes de mahala. Dacă ştiam cât eşti de sperioasă, nu te conduceam acolo pentru nimic în lume. — Ar fi fost mai bine să nu mă duci, suspină Doamna. Tu încerci acum să-mi dai curaj, îţi mulţumesc, Zoe, dar ştiu că, în sinea ta, crezi ca şi mine în fiece cuvânt pe care l-a spus vrăjitoarea. Zoe Manta se prefăcu supărată: — Décidémment, cu tine n-o scoate omul la capăt. Vorba coanei Catinca, dacă intri la vreo idee, nu ţi-o scoate nimeni din minte, nici dacă ar opinti cu patru boi. — Zoe, zâmbi Doamna, ce sens are să ne sfădim? Până mai astă-seară o ridicai în slăvi pe Simina, cea mai straşnică diseuse de bonne aventure din toată ţara. Nu mi-ai istorisit chiar tu de Elisa Lahovary şi frate-său, Iorgu? — Oh! o întrerupse Zoe. Am exagerat probabil amândouă, aşa cum se întâmplă când e vorba despre ceva puţin comun. — Atunci, continuă să zâmbească blând Doamna, la ce ne-am mai dus? — Ca să te mai amuzi puţin, Elencule. Să mai vezi şi altceva decât aste ziduri. Şi, dacă chibzuieşti bine, gogoriţa ţi-a înşirat cuvinte de taifet, care s-ar potrivi aproape oricărei boieroaice mai răsărite. Elena Cuza îi îndreptă privirile neliniştite, în care scăpăra un licăr de nădejde. Dorea din suflet să i se poată răsuci gândurile spre zare mai puţin neguroasă. — Mi-a zis că port cunună, şopti. De unde a ştiut ea asta? Zoe o înfruntă cu curaj: — Vezi cât eşti de copil? Putea să vorbească de cunună şi Saftei Brâncoveanu, şi Casandrei Cantacuzino, şi Anei Racoviţă, şi Sturzoaiei, şi Sultanei Ghica, şi, şi... Atâtea persoane ai căror părinţi, bunici, în fine, quelque ancêtre, au ţinut scaunul Moldovei ori al Munteniei cândva. Toutes, des princesses... Elena Cuza rămase gânditoare: — Da... E ceva în ce spui... Apoi, din nou speriată: Şi riga de roşu... Dama de pică? — Oh, là, là! râse Zoe Manta, ca într-un arpegiu, precum mademoi M-am săturat (l. fr.).selle Marigny de la Comedia Franceză. Acestea chiar că le poţi înşira oricui pe tipsie. Va exista totdeauna o damă de pică sau de ghindă şi, dacă nu există, o găsim noi, gata să-ţi spargă casa. Ştii, eu una, j'en ai assez de dame fatale, aşternut la drum de seară, voiajuri peste mări şi ţări, ori avuţii de nabab, picate din cer, pe hornul casei. Doamna oftă şi îşi simţi trupul mai puţin chircit în aşternut. — De, Zoe, ştiu şi eu... Să dea Dumnezeu să fie cum spui tu... Să se aleagă binele. Şi să se facă lumină în mintea şi cugetul lui Vodă. Tot mă gândesc, Zoiţă, cu ce l-o fi fărmăcat muierea ceea? Alecu, bine ştii, îi bărbat schimbător ca vremea, răbduriu şi statornic doar în trebile ţării, dar nu şi în dragoste. Cu ce ştiinţă diavolească l-o fi înlănţuit? Zoe se prefăcu nepăsătoare: — Ştiinţă de şantan! Las-o păcatelor pe Obrenovicioaie. I-o trece şi lui Vodă într-o zi, ca orice boală. "Necazu-i că nu-i trece", îşi păstră Zoe gândul pentru ea. Din cleveteli aflase şi, bun înţeles, n-avea s-o îndurereze pe Doamnă istorisindu-i cele oblicite, că Maria Obrenovici, făptura născocită de Satana, îşi cumpărase cai, două sute de galbeni! Iar alţi şapte sute avea de gând să cheltuiască la Ems, unde mergea în fiece an să-şi facă băile. Zoe Manta îşi înăbuşi suspinul. "La o urmă", gândi, "nici Cuza nu-i prea vinovat. Tot omul are slăbiciunile lui, şi Dumnezeu, ştiut este, nu dă cu amândouă mâinile. L-a iscat un bun domnitor, cu toate însuşirile bărbatului de stat de elită, iubind ţara şi norodul mai presus de orice, onest şi lipsit de corupţiune." Acestea i le recunoşteau, măcinându-şi barba între dinţi, până şi vrăjmaşii săi cei mai neînduplecaţi, precum Gheorghe Bibescu, fostul domnitor, fraţii Goleşti, Mitică Ştirbey, Iancu Ghica, şi răboju-i departe de a seca... Iar peste aceştia se mai aflau, şi nu mai puţin primejdioşi, opozanţii trăitori la Paris, care unelteau fără să ostenească la curtea lui Napoleon al IIIlea. Membri ai fostelor familii domnitoare Bibescu şi Ştirbey, la care se adăugau mari proprietari — Brăiloiu, Sutzu, Lenş, Grădişteanu. Subvenţionau reacţiunea din ţară, pentru a organiza mişcări de agitaţie împotriva lui Cuza şi a administraţiei sale, în vreme ce la Paris plăteau jurnale ca Le Constitutionnel, Le Pays şi Le Nord spre a publica articole ce-i defăimau pe domn şi pe miniştrii săi. De parcă i-ar fi citit gândurile, Elena Cuza şopti într-un târziu: — Prea mulţi vrăjmaşi la un singur om. Cât ai fi de viteaz şi ocrotit de noroc, tot te răpun. E grija şi teama mea de fiece clipă. De femeia blăstămată s-o descotorosi ori ba, numai viaţa să i-o cruţe Dumnezeu. Barem durerea aceasta să mă ocolească... — Vodă nu-i singur, spuse Zoe Manta. O ţară întreagă îi stă alăturea. Doamna clătină tristă capul: — Aceasta într-o înfruntare făţişă. De-o parte norodul cel mult, de cealaltă pumnul de boieri. Dar războirea nu se face pe câmp deschis şi la lumina zilei. Răii uneltesc pe întunecime, plătesc braţ şi jungher ticălos. — Vodă-i înconjurat de oameni cu credinţă. — Ei, Zoe, cu galbeni buni şi mulţi, îţi cumpără şi umbra. Aici mi-e grija cea mare! De trădarea prietinilor, căci de aceasta n-ai cum să te fereşti. — Gândeşti că l-ar putea vinde madame Obrenovici? — A, nu... Aceea unelteşte să ajungă cea dintâi doamnă a ţării, în locul meu. Alt dor şi scopus nu cunoaşte, aşa că viaţa lui Cuza îi e scumpă, măsurată în galbeni şi fală. Mi-e teamă de cel care-l dezmiardă în faţă, iar în spate ţine pregătită flinta. Palatul e plin de iscoade. — Năluciri de-ale tale, Elencule. Şeful gărzii, colonelul Haralambie, intră în foc pentru Domn, iar toţi oştenii din pază sunt oameni devotaţi, încercaţi nu o dată. Ei se socot, după cum îi dezmiardă însuşi Măria Sa, "copiii lui Alexandru Ioan Vodă". Elena Cuza zâmbi cu amărăciune. Deschise Biblia legată în marochin roşu şi scoase o scrisoare. — Am primit-o azi-dimineaţă... E de la Iancu Alecsandri. Îmi dă de ştire că alde Bibeştii şi ceilalţi ticăloşi din coterie au îndreptat cincizeci de mii de galbeni la Bucureşti, spre a pune la cale răsturnarea lui Cuza. La atâta bănet, nu se vor da în lături să facă şi moarte de om... Un vaiet de pasăre străpunse ferestrele şi persienele grele de catifea. Doamna sări speriată. — Cucuveaua! Ai auzit, Zoe? Zoe Manta încercă să-şi ascundă neliniştea: — Nu era cucuvea. Sunt guguştiucii. Ţipătul li se cam aseamănă, nu ştii? Vuietul se auzi încă o dată. Un tânguit urât, de pasăre neagră... Pasăre de ţintirim.   continuarea o descarcati de aici....

Al cincilea As de Rodica Ojog Brasoveanu CAPITOLUL I Deşi ne aflăm abia la sfârşitul lui august, e frig. Constat cu satisfacţie că nu sunt singura femeie care şi-a pus taiorul. Mă opresc la cofetăria Kluger şi cumpăr un cornet cu castane glasate. E numai un pretext. Îmi place interiorul, scaunele vieneze cu spătar de paie, măsuţele rotunde de marmură, borcanele uriaşe de pe tejghea cu bomboane acre. Deasupra rafturilor, tronează important un portret. Habar n-am al cui e, însă-i limpede pentru oricine că tipul a reuşit tot ce şi-a propus. Miroase plăcut a mentă şi esenţă de brad. Vechile arome de vanilie şi aluat franţuzesc au dispărut de mult. Madam Kluger, pufoasă, apretată şi cu genele atât de albe încât par pudrate cu zahăr, îmi face un cornet artistic şi mă întreabă îngrijorată: — Ce se mai aude, Fräulein Savu? Vin? Îi o frică, tremură între mormanele de prăjituri şi fursecuri falsificate — războiul a falsificat totul, numai lacrimile au rămas autentice — tresare la orice zgomot, şi-a instalat la vitrină un oblon de tablă ondulată. De fapt, neliniştea a cuprins întreg oraşul, atmosfera vibrează. Nemţii nu mai ies decât în grupuri, evită străzile mărginaşe, bătrânii au pierit din parcuri, tinerii de pe Corso. La aproape fiecare fereastră, zăreşti câte un chip circumspect strecurând priviri prudente din spatele perdelei. Oamenii par grăbiţi, chiar şi slujnicele, bărbaţii au o expresie ciudată de nerăbdare. Nerăbdare şi încă ceva... Au trecut două zile de la eliberarea Bucureştiului şi bucuria, abia camuflată, colorează chipurile rarilor trecători. Cunoştinţele îşi zâmbesc cu tâlc, îşi strâng mâinile febril, îşi comunică din mers, în şoaptă: "Parisul e liber. A anunţat BBC-ul". Ne aflăm în 25 august. Evenimentele se precipită. Poliţia horthystă pare să-şi fi pierdut cumpătul, arestările se ţin lanţ, agenţii vântură străzile, rup afişele răsărite peste noapte, pe care o mână inspirată a ilustrat Dictatul de la Viena sub înfăţişarea unui monstru cu capul tăiat. Un bărbat tânăr se întoarce după mine, mă priveşte lung. Îmi vine să râd. Privirea aceasta n-are nimic de-a face cu războiul, cu zilele înfrigurate pe care le trăim... "Ah, dumneavoastră latinii!" îmi spune mereu Hartner. La patru ani, am aflat că sunt frumoasă. Mătuşa Amalia, în bluză neagră de tafta cu jabou — nu mi-o amintesc altfel — mi-a prins bărbia; m-a scociorât bine cu ochii şi s-a uitat la soră-sa Elvira: "O să fie nostimă putoarea! Nu seamănă cu mă-sa". Mă gândesc la ele cu duioşie, deşi mi-au terorizat copilăria. S-au refugiat la Câmpulung Muscel şi mă tot întreb ce s-o fi întâmplat cu casa aceea fantastică de pe Lascăr Catargi? O fi supravieţuit bombardamentelor? Am trecut de piaţă, fieful bursei negre. Doi traficanţi se ţin după mine, îmi oferă discret bijuterii şi parfumuri franţuzeşti, se interesează dacă nu vând dolari. Mă mai despart două sute de metri de vila în care locuiesc împreună cu Hartner. Eu la parter, el la etaj. Devin atentă. M-am îndepărtat de Corso şi strada e pustie. Înainte de război în cartier locuiau nababii oraşului. Au plantat două şiruri de castani. Nu-i greu să te ascunzi în umbra lor. De la o vreme simt mereu nevoia să-mi verific spatele. Şi mereu aştept, când întorc capul, să văd ţeava unui revolver. În cutia de scrisori găsesc un plic. Deschid uşa, o închid repede şi mă lipesc cu spatele de ea. Înainte de a răsuci comutatorul, îmi îngădui să respir adânc. Respiraţia asta aduce cu un oftat, dar n-am de gând să-mi las nervii s-o ia razna. În sfârşit, aprind lumina şi mă zăresc întreagă în oglinda din vestibul. Dacă m-ar vedea mătuşa Amalia, s-ar declara mulţumită. "Arăţi ca o doamnă. Sobră şi discretă. Flamurile sunt pentru dame..." Când vorbeşte, Amalia îşi strânge buzele şi pufneşte pe nas. Mă dezbrac din mers şi inhalez cu plăcere aerul din hol. Miroase bine, a Viceroy — ţigările lui Hartner — şi a plante cu frunze grase. E cald. Mă uit bine la plic înainte de a-l deschide. N-are expeditor. Doar numele meu, scris în mod evident de un localnic. Transilvănenii au altă caligrafie decât noi, regăţenii. Mult mai disciplinată, mai egală şi parcă fără fantezie. Conţine doar câteva cuvinte. Inima începe să-mi bată, am impresia că n-am înţeles şi le citesc din nou: Aşteaptă-ţi răsplata! Îmi pun un capot şi un suflu de roşu în obraz. Arăt prea palidă. M-am hotărât să nu-i spun nimic lui Hartner. Genul ăsta de avertismente a devenit foarte frecvent. Iar Rezistenţa se ţine de cuvânt. Săptămâna trecută a fost pescuit în Mureş cadavrul lui Filipoiu. Lucra pentru horthyşti încă din '41. Acum trei zile... Încerc să nu mă mai gândesc, dar cele două cuvinte îmi stăruie dinaintea ochilor, mă urmăresc. Nu, n-am să discut cu Hartner despre scrisoare. Mi-ar talona un soldat, ca şi cum într-un revolver nu încap două gloanţe... Însăşi ideea de escortă mi-e nesuferită. Nouă fără cinci. În câteva minute trebuie să apară. E un om drăguţ şi atât de puţin neamţ! Înainte de război preda zoologia la o şcoală de fete din Stuttgart. Îl admiră pe Shaw, îl fascinează fauna Australiei. Ar vrea să emigreze. "Canguri, antilope, fluturi şi soare... Nu-mi doresc nimic altceva." De nouă ori a văzut Tarzan numai de dragul peisajelor. Aud cheia răsucindu-se în broască. Da, el e. Deşi nu-i poţi reproşa nimic — cămaşa, cravata, cizmele, toate sunt perfecte — nu va avea niciodată ceea ce se numeşte o ţinută impecabilă. Dimpotrivă, pare neglijent şi trebuie să te uiţi de două ori la gulerul şi unghiile lui ca să-ţi dai seama că te înşeli. Probabil din pricina mersului, a umerilor moi, a spatelui. Ştiu că sunt o caraghioasă, dar spatele lui vorbeşte, e spatele unui dezamăgit. Când am observat amănuntul acesta, m-am simţit tulburată... Ca întotdeauna, e foarte gentil. Mi-a adus câţiva trandafiri galbeni, îmi sărută mâna reverenţios, cast, afectuos, aşa cum i-ar săruta-o bunicii. Nu există un singur om în oraş care şi-ar putea închipui că intimitatea noastră nu a depăşit nici măcar cu un centimetru această atingere. Şi cum ar putea? Am douăzeci şi patru de ani, locuim în aceeaşi vilă, sunt funcţionară la Statul-Major german, un fel de intermediar între nemţi şi administraţia horthystă. Hartner îşi freacă mâinile — mâini mari, moi, fără nerv, cu degete pătrate — şi se îndreaptă spre măsuţa de băuturi. Toarnă benedictină, îmi spune ceva despre vreme, se pare că iar a început să plouă, şi în timpul ăsta eu continui să mă gândesc la scrisoare. Mâinile lui sunt lipsite de energie, un om cu astfel de mâini nu va ajunge niciodată un Napoleon sau un Fabre. Se opreşte în faţa mea şi surâde. Are un chip fără personalitate, buze roz, informe, ochi plantaţi foarte jos. După privirea umedă şi genunchii încordaţi, îmi dau seama că a băut şi la popotă. — E ceva care nu merge, Magda? Îmi strâng fără motiv capotul în jurul gâtului. Hartner se aşează lângă mine. Pare trist. — Ce s-a întâmplat? — Mereu se întâmplă câte ceva... Nu ştiu la ce te referi. — Sunt îngrijorat. — Cine-i liniştit? Frizez nonşalanţa. Hartner clatină capul. — Sunt îngrijorat pentru dumneata. — Înseamnă că Statul-Major şi-a rezolvat toate problemele. Mă bucur. Încerc să râd. Un accent sună însă fals şi Hartner îl sesizează. Se uită lung la mine. — Nu te-a ameninţat nimeni? — Poftim? — Te-am întrebat dacă nu te-a ameninţat nimeni. Dacă n-ai primit, de pildă, vreo anonimă... Precizarea mă zăpăceşte. A intuit? Ştie ceva? — Cine şi de ce să mă ameninţe? — Oamenii nu-i iubesc pe cei care colaborează cu duşmanul. — Cine sunt oamenii şi cine-i duşmanul? Mă cercetează surprins. — Eşti într-o dispoziţie ciudată... — Dimpotrivă, îmi vine să zburd de bucurie: a fost o zi minunată, a plouat cu găleata, magazinele abundă de bunătăţi, lumea e elegantă şi bine dispusă. Repet încet, apăsând cuvintele: Oamenii detestă colaboraţioniştii. Probabil au dreptate. — Există fapte mult mai grave decât asta. — Care? Nu-mi răspunde. Joacă lichidul verde pe fundul paharului. Mă gândesc dintr-o dată la broasca de smarald a mătuşii Amalia, sar la Cişmigiu unde, banal, dar aşa s-a întâmplat, m-a sărutat prima oară un lăzărist dintr-a şaptea, fac un tur pe la lacuri, şi mă întorc din nou în vila unde locuiesc împreună cu Hartner. — Azi dimineaţă, îmi spune el fără legătură, poliţia l-a găsit pe Gheorghiu într-un gang. Adaugă cu glas nesigur: Strangulat! Toată ziua am fost neliniştit. Îl cunosc pe Gheorghiu din vedere, e unul din personajele cele mai detestate din oraş. Şi şcolarii ştiu că-i informator. Afirm pe un ton care nu mă angajează: — Ar fi trebuit să înveţe să se ferească mai bine. — Altceva ar fi trebuit să înveţe. — Ce? Îl simt că ezită, dar eu ştiu dinainte urmarea. În sfârşit, se hotărăşte. Dacă nu cuvintele, măcar intonaţia încearcă să mă menajeze. — Crezi că pe dumneata te-ar cruţa, Magda? — Eu nu lucrez cu Gestapoul, n-am vândut pe nimeni poliţiei horthyste. — Hm... Nu vreau să fiu sumbru, dar bănuiesc că acestea sunt subtilităţi care lor le scapă. Priveşte concentrat lichidul din pahar. Eşti neobişnuit de frumoasă, Magda... — Eşti neobişnuit de amabil, Rudolf. — Lasă gluma. Locuim singuri... Nu-i greu să-şi închipuie... Încep să râd. — Că trăim împreună? Asta-i o poveste veche, nu văd de ce şi-ar aminti de ea tocmai acum. — N-au uitat o singură clipă. "Acum" ar fi momentul unor socoteli şi de obicei nu calculează greşit. — Perfect! Şi ce-ai vrea? Să organizez un miting pe Corso şi să le explic cum stă chestia cu noi, că nu-i suficient un acoperiş comun ca doi oameni să se încurce? Hartner încearcă să-şi ascundă stânjeneala şi îşi umple paharul. E timid ca o fetiţă de cincisprezece ani şi sincer îngrijorat pentru mine. Nu, nu mă iubeşte. Are o logodnică, Dagmar, în Germania. Mi-a arătat fotografia. O figură oarecare, arogantă, cu cercei lungi de perle la o rochie sport. Dacă ar vedea-o mătuşa Amalia ar cere amoniacul şi nu s-ar scula toată ziua din pat. Viitorul socru, generalul Walter Holm, face parte din anturajul lui Kaltenbrunner. El l-a cazat pe Rudolf la Statul-Major. Mi-a vorbit de câteva ori despre Dagmar, însă fără excesul amorezatului. Discută în mod evident cu mult mai multă plăcere despre antilope şi crocodili. — Am pierdut războiul, Magda... — O descoperire de ultimă oră, presupun. — Acum am căpătat certitudinea. — Iartă-mă, nu înţeleg. Cine a pierdut, dumneata sau Hitler? Fac o mică pauză. Sau împreună? Zâmbesc. Zâmbeşte şi el. — Mi-ar plăcea să mă văd peste cinci ani, după ce va trece totul, când totul se va uita. — Războiul ăsta nu-l va uita nimeni! Hartner se aşează din nou lângă mine. Adoră să discute ceasuri întregi, indiferent de temă: oratoriile lui Haydn, bărbierul lui Ludovic al XI-lea sau ţânţarii. Încă din primele clase de liceu mi-am descoperit o slăbiciune. Îmi place să-mi imaginez oamenii în afara circumstanţelor sociale date, să-i situez, în funcţie de structura lor psihică, în altă epocă, să le schimb sexul sau fiinţa, să-i azvârl la celălalt capăt de lume. De pildă, pe mătuşa Amalia o văd perfect căpitan de piraţi sau general în oastea lui Garibaldi, pe Alexandru, cavaler de pe vremea turnirurilor, sans peur et sans reproche, pe mama, pală de vânt cu direcţie oscilantă. Ei bine, pe Hartner nu mi-l pot închipui decât într-un singur fel: trăncănind la gura sobei, într-o ţară cu zăpadă multă, unde ninge mereu, iar berea se bea din căni înalte, cu capac. Îţi atrag atenţia mâinile ostenite şi surâsul amar. Aşa zâmbeşte şi acum. — Îl vor uita, Magda. Au fost sute de războaie de care nu-şi mai aminteşte nimeni. Fiecare din noi am avut de furcă cu ele în şcoală. Spune-mi sincer, te-ai simţit grozav de emoţionată când toceai războiul de o sută de ani? — Sunt îndeajuns de cinstită ca să-ţi spun că n-am scăpat o singură lacrimă, dar asta n-are prea mare importanţă. Nici un război n-a colecţionat atâtea orori, atâtea monstruozităţi ca cel inventat de voi. — De voi... Cu alte cuvinte şi de mine. — Te îndoieşti? — Încerc. Trebuie să fii împăcat cu tine însuţi, altfel eşti terminat. Mă mângâi cu ideea că eu personal n-am inventat nimic. Sunt un simplu soldat care execută ordinele. — Dacă asta-ţi ajunge ca să fii mulţumit, e perfect. — Nu-s singurul care îşi fură căciula. Parcă aşa obişnuiţi să spuneţi. — Cam aşa. — În cealaltă privinţă, greşeşti absolutizând. Îţi închipui că războaiele purtate de Hannibal, sau Themistocle, ori generalii lui Filip au fost mai blânde? Crezi că se simţeau mai uşuraţi, mai fericiţi pentru că primeau moartea din vârful unei săgeţi şi nu din ţeava unui Mauser calibru 38? — Oricum mai fericiţi decât într-o cameră de gazare. Ştiu că pot vorbi liber cu Hartner. E un pacifist convins, se laudă mereu că imediat după ocuparea Poloniei a prevăzut matematic eşecul lui Hitler. Nu are însă încredere în oameni, cultivă un soi de scepticism amar care îţi vâră spaima în oase. "Răul e adânc înrădăcinat în noi, obişnuieşte să afirme. Noroc că ştim să minţim frumos. Ia-i pe cei mai buni, cei înghesuiţi în manuale, uită-te la viaţa lor particulară, cea nescrisă şi nemachiată de condeie ipocrite. Nu trebuie să scotoceşti prea adânc..." — ... camere de gazare, îl aud spunând. Da, presimt că o să se vorbească mult despre ele. — Nu vor fi omise nici crematoriile. — Evident. — Nici experienţele medicilor SS-işti. — Nici ele. — Să ţi le înşir şi pe celelalte? — Inutil, Magda, oricum se vor uita până la urmă. Suntem prea egoişti ca să ne epuizăm timpul şi energia inventariind tragedii consumate, retrăind momente de coşmar. — Se spune că ar exista şi altruişti. — Vor uita şi ei. Trebuie să uite, altminteri cum vrei să născocească altruiştii dumitale alte conflicte care să dea foc omenirii? Conchide trist: Raportat la gradul de tehnicitate al epocii, războaiele au fost la fel de odioase. Ca să tragi un om pe roată îţi trebuie timp. Secolul XX e mai operativ. Nu-l ascult. Mă uit la o fotografie rămasă de la vechii proprietari. O pereche foarte tânără, modernă, foarte şic, cu un băieţel la mijloc. Ea seamănă cu Judy Garland, poartă o rochie cu mâneci bufante şi o canotieră cu flori de cicoare. Poza are atmosferă, emană veselie, prosperitate, lipsă de griji. Mă întreb pe unde or fi şi-mi dau lacrimile, deşi mă uit la ei aproape în fiecare seară. Simt dintr-o dată nevoia să fiu singură. Înainte de a mă ridica, îl aştept pe Hartner să-şi termine fraza. — Şi totuşi trebuie să fi fost splendid să trăieşti acum două-trei sute de ani... Oamenii nu ajunseseră încă atât de deştepţi încât să nu mai spere. Să nu mai poată spera. Lucrul ăsta n-o să ni-l dea nimeni înapoi. Mă ridic. O fac cam prea brusc, dar realmente mă simt ostenită. Pe Hartner îl pasionează genul ăsta de discuţii şi e în stare să mă ţină până în zori. — Scuză-mă, am avut o zi grea. Noapte bună, Rudolf. — Noapte bună... Ezită: Magda, aş vrea să reţii un singur lucru: sfârşitul războiului presupune de obicei şi plata unor poliţe. Ai grijă! Intru în dormitorul meu şi iau un luminai. Da, mi-e frică. * Dimineaţa spaima îşi pierde din consistenţă, se diluează, mai ales dacă e şi soare. Cine a văzut fantome în miezul unei splendide zile de vară? Plec de la Statul-Major imediat după orele de birou. Ca să scap de Hildegarde, secretara, iau alt drum spre casă şi mă opresc la dugheana cu antichităţi a lui moş Antal. Scotocind printre mărunţişuri, descopăr o antică splendidă, o broşă de argint patinat, cu un miosotis în email. În timp ce mi-o împachetează, mă gândesc câtă plăcere o să-i facă mătuşii Elvira. Biata de ea! M-a silit ani de zile să stau la masă cu două cărţi la subţiori ca să învăţ să mănânc cu coatele lipite, dar n-a pregetat să-şi vândă cerceii, faimoşii ei solitari, pentru a-mi plăti taxele în primul an de facultate. Amalia şi Elvira sunt surorile tatei. Ele au colecţionat toată viaţa bune maniere, tata catastrofe financiare. Mama, în schimb, colecţionează himere. Are un garderob întreg. Îi mulţumesc anticarului. Îmi răspunde acru fără să mă privească: — N-aveţi de ce, Fräulein. Fräulein! Moş Antal ştie că sunt româncă, mă cunoaşte de mult. Încerc să zâmbesc. — Altădată îmi spuneai domnişoara Magda. — Războiul ne schimbă obiceiurile. — Nu înţeleg. Anticarul îşi scoate ochelarii. Are o privire rece, lipsită până şi de elementara amabilitate profesională. — Căpătăm deprinderi noi. Astăzi buchisim alt abecedar, care te obligă să-ţi iubeşti duşmanul. Îmi stăpânesc greu lacrimile. Mă răsucesc pe călcâie şi ies. Intru în camera mea. Îmi arunc pardesiul pe un scaun şi-mi deschei cordonul. Mă opresc. Ceva nu e în regulă. Cineva a fumat aici în odaie. Nu-s ţigările englezeşti ale lui Hartner, nici ale mele, Regale cu carton. N-am timp să mă dezmeticesc. Perdeaua de la debara se dă la o parte. Rămân încremenită, incapabilă să scot un sunet. În faţa mea se află doi bărbaţi civili, de vârste diferite, cu automatele în mână. Tânărul, la vreo treizeci de ani, are o figură de intelectual. Mă izbeşte aerul extrem de dur, dispreţul din ochi e ucigător. Bătrânul e doar mohorât, pare un lucrător cu oarecare calificare. Înregistrez amănuntele reflex, fără să-mi desprind ochii de pe armele lor. — Dacă strigi... Se uită amândoi la mine ca la un cadavru. Încerc să câştig timp. — În cameră sunt două scrumiere. Le arăt mucurile de ţigară aruncate pe parchet: Am altceva mai bun de făcut, decât să mătur după voi. — Eşti ocupată! rânjeşte tânărul. În definitiv, Hartner nu-i singurul ofiţer german care se bucură de favorurile dumitale. L-aş pălmui cu plăcere, dar, din păcate, avantajul nu-i de partea mea. — Am o părere foarte personală despre bărbaţii care colportează bârfe de bucătăreasă. — Are meliţă! mormăie bătrânul. Închide-i-o, profesore! — Deci v-aţi ţinut de cuvânt. Iau o gură zdravănă de aer ca să completez: Acum ce-aşteptaţi?! Isprăviţi mai repede sau lăsaţi-mă să stau jos. Într-adevăr, îmi tremură genunchii. Observ un licăr în ochii tânărului — profesor parcă i-a spus celălalt — dar nu-l pot califica. În sfârşit, îşi descleştează dinţii. — Cunoşti soarta colaboraţioniştilor! — Sunt translatoare la Statul-Major. N-am colaborat nici cu Gestapoul, nici cu Abwehr-ul, nu eu am semnat Dictatul de la Viena. Efectuez lucrări de birou şi atât. Bătrânul mormăie ceva, şi trebuie să fac eforturi ca să-l înţeleg. — Altă pâine n-ai găsit? — Prostituţia presupune aptitudini... — Ţi-a trebuit cam mult ca să te convingi, observă profesorul. — Sunt licenţiată în limbi germanice. Ca studentă, am lucrat la biblioteca Şcolii Evanghelice, pe urmă la ambasada germană. Slujba de acum a venit de la sine. Bag de seamă că sunt dispuşi să discute. Tot e ceva. Până acum aveau vreme să mă lichideze de tot atâtea ori câte secunde intră în trei minute de când am făcut cunoştinţă. Bătrânul, care trebuie să fie un om cumsecade în viaţa de toate zilele — mil închipui foarte bine pe o bancă în faţa gardului dat cu var, undeva la periferie, mulţumit de căsuţa lui cu cişmea în curte, de vecini şi de Moţata care ouă în fiecare zi — acum îi dă ghes: — Hai odată! Mai bolboroseşte ceva în barbă. Desluşesc limpede "târfa neamţului". Sângele îmi vopseşte obrajii. — Nu-i adevărat! strig. Nu trăiesc cu Hartner! Un rânjet sarcastic întinde buzele tânărului. Doamne, câtă gheaţă poate să se adune în doi ochi! Ai impresia că bărbatul ăsta n-a ţinut niciodată o femeie în braţe, n-a mirosit o floare. Totul pare de piatră. Piatră şi dinamită: umerii puternici, bărbia, mâna care strânge automatul, dar mai ales inima. Bătrânul o ţine pe-a lui, "târfă". Se pare că nu cunoaşte alt cuvânt. Ba mai completează, "târfa fritzilor". Mă enervez şi asta îmi face bine, uit de frică. — De ce sunt târfă? Muncesc corect, ca orice funcţionară, nu beneficiez de vreun statut privilegiat, trăiesc dintr-o leafă. Rânjetul tânărului îmi retează cuvintele. Se uită lung la rochia mea, la brăţară, la pantofii fini din piele de şarpe. Apoi inventariază cu aceeaşi răbdare interiorul confortabil. Începe să râdă. — O leafă... Izbucnesc: — În fond, ce vreţi de la mine? Spuneţi-mi o singură crimă pe care am comis-o, daţi-mi un singur nume, un singur om pe care să-l fi vândut! — Sunt mii de fete care vorbesc limba germană. Cele care-i slujesc pe nemţi şi pe horthyşti le numeri pe degete. — Cu trei zile în urmă eram aliaţi... — Cine era? întreabă bătrânul. Îl întrerup sufocată. Gâtul mi s-a umflat, obrajii îmi ard. — Nu mă interesează politica! La urma urmelor, de ce aş fi azi mai vinovată decât eram acum şapte sau opt ani când lucram la biblioteca evanghelică? Ce post extraordinar vă închipuiţi că ocup eu la Statul-Major? Adjunctul lui Himmler? Muza lui Goebbels? M-am săturat până în gât de poveştile astea! — Ce ticăloasă! mormăie bătrânul. Privirea profesorului mă arde. — Te-ai săturat, iar politica nu intră în preocupările dumitale. Nu te interesează! Nici milioanele de crime nu ţi-au stârnit interesul? Dintr-o dată îl văd cu ţigara în gură. Nu ştiu când a scos-o, când a aprins-o. Urechile îmi vâjâie. Îmi spune ceva despre trenurile morţii, despre cadavrele de la abator, îmi înşiră atrocităţile din lagărele de concentrare, tratamentul aplicat prizonierilor. Toate, bineînţeles, isprăvi de-ale "amicilor" mei nazişti. Bătrânul dă din cap, se ambalează, în vreme ce celălalt vorbeşte. — Aveţi dreptate! exclam. Eu am născocit războiul ăsta blestemat, eu i-am născocit ororile, eu am condamnat milioane de oameni la moarte, la lagăr şi la văduvie! Eu am umplut orfelinatele, eu am expediat spre Auschwitz trei mii de clujeni, în iunie... — Trăim împrejurări în care pasivitatea rămâne la fel de criminală! spune, cam dogmatic, profesorul. Râd strident: — Ce slogan formidabil! Şi de aceea aţi început să vă războiţi cu dactilografele şi femeile de serviciu? Duceţi-vă la Berlin şi împuşcaţi-l pe Hitler, pe Jodl sau pe Borman! Atacaţi maşina generalului Hoffmann sau a comisarului Horvath cum au făcut cehii cu Heydrich! Văd, de parcă ar fi scăpărat chibritul în faţa mea, cum în ochii tânărului se aprinde o luminiţă. L-a zărit pe Hartner deschizând portiţa. Mă avertizează: — La primul sunet necugetat, trag! Râd răutăcios. — Nu pentru isprava asta aţi venit? — Îţi acord o şansă. Ascult cu inima oprită paşii lui Rudolf. Dacă bate la uşa mea, s-a isprăvit. Cei doi sunt numai ochi şi urechi, nu mă slăbesc o singură clipă din priviri. Hartner s-a oprit în hol şi a deschis aparatul de radio. Ascultă în fiecare seară BBC-ul. Şi de fiecare dată, la sfârşitul emisiunii, eu am grijă să schimb postul de Radio Berlin. Oricând ne putem aştepta la o descindere a Gestapoului. Ultimul atentat împotriva lui Hitler a smuls nimbul zeilor nazişti. Se şopteşte că până şi în biroul lui Göring mişună microfoanele. Bătrânul, precaut, a trecut lângă uşă. Profesorul dă din cap apoi îmi spune în şoaptă: — Perfect, domnişoară! Ne-ai dat o idee; rechinii înaintea plevuşcăi! Pretinzi că neamţul nu-i amantul dumitale, că n-ai pentru el nici un fel de sentimente! Nu înţeleg unde vrea să ajungă. În timp ce-mi vorbeşte, mă apucă de braţ şi mă trage uşor spre uşă. Abia acum observ că şchiopătează. Bătrânul o întredeschise fără zgomot, de parcă ar fi înţeleşi. Văd umerii lui Hartner, jos, în capătul scării. Stă pe canapea, şi îşi coase epoletul mantalei. Simt în mână ceva rece. Mi-a strecurat automatul. Bătrânul mă priveşte avid. Îmi suflă atât de aproape, încât îmi zbârleşte părul lângă ureche: — Împuşcă-l! Mă uit la el uluită, pe urmă la profesor. Aşteaptă implacabil, de granit. De astă dată ochii sunt opaci. Mă uit şi la Hartner. Îi văd spinarea aceea moale, învinsă. Şi-a cusut epoletul şi acum urcă scările spre odaia lui. Încă trei trepte. Măselele bătrânului pârâie. — Împuşcă-l! Mâna îmi alunecă pe lângă trup. — Nu pot! şoptesc. Tânărul închide uşa. Aş vrea să mă explic, dar n-am timp. Primesc palma bătrânului în plin obraz — Târfă!   continuarea o descarcati de aici....

Anonima de miercuri de Rodica Ojog Brasoveanu      PROLOG Anunţul apăruse vreme de o săptămână în principalele cotidiane ale Capitalei: Universul, Adevărul, Cuvântul, Viitorul În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1940 a fost găsit pe Bulevardul Brătianu, printre ruinele blocului Carlton, un sugaci — sex bărbătesc de circa 7-8 luni. Este unicul supravieţuitor care în momentul cutremurului se afla în incinta hotelului. Oricine poate da o informaţie asupra identităţii copilului şi a familiei sale este rugat să se prezinte de urgenţă la Prefectura Poliţiei. Copilul poartă la gât un medalion de aur reprezentându-l pe Sfântul Cristofor şi poate fi văzut zilnic între orele 10 şi 13 la sanatoriul Saint-Vincent de Paul. Directorul general al Poliţiei Capitalei. — Până la zece, mai avem puţin, spuse sora pipăindu-şi aripile cornetului apretat. Vizitatoarea, preşedinta uneia din cele mai cunoscute societăţi de binefacere, îşi zise că seamănă cu un fluture ostenit. Capul, corabia de pânză albă, te aşteptai în orice clipă să zboare. — În general, vine multă lume? — Cu miile, surâse blând sora. Acum fac rând în curte. Din păcate, nici măcar unul dintr-o sută nu-şi închipuie că l-ar putea identifica... — Atunci? — Vin din curiozitate. Vizitatoarea se uită la leagăn. Era un coşuleţ elegant, înzorzonat, numai dantelă fină şi panglici de atlas bleu. În el fusese găsit copilul, dormind liniştit, fără să i se fi clintit un fir de păr. Dormea şi acum, cu pumnii strânşi. Pleoapele străvezii, irizate, îi zvâcneau delicat. — Este extraordinar! şopti. Ce înseamnă să ai zile... Îţi vine să crezi că a zburat pe fereastră. Sora îşi atinse crucea de argint prinsă în şiragul mătăniilor. — Dumnezeu a avut ochiul aţintit asupra pruncului. Mâna Lui e cea care l-a purtat prin văzduh şi l-a depus neatins în mijlocul străzii. Şopti cucernică: Fiat voluntas Tua... Cealaltă îi strecură o privire sceptică: avea rezerve în privinţa mâinii nevăzute care baladează ditamai leagănul prin aer, dar diplomată, se mulţumi să-şi dreagă glasul. — Mă întreb cine or fi fost părinţii lui... Desigur oameni înstăriţi. — Poate... — Precis! decise vizitatoarea şi după ton se simţea că e o femeie care ştie să surprindă imediat aspectul practic al oricărei probleme. În primul rând nu oricine îşi poate permite să locuiască sau să tragă la Carlton. Al doilea, se vede după lenjeria copilului, lucrată categoric la o casă mare, după medalion... — Domnul nu face distincţii, suspină călugăriţa şi indiferent cine ar fi fost părinţii lui, rămâne un biet şi sărman micuţ. Orfan înainte de a şti cum îl cheamă... — Aveţi vreo nădejde că i s-ar putea descoperi rude sau prieteni? — Nu prea... Au trecut aproape două săptămâni de când lumea se perindă pe aici fără nici un rezultat. De obicei, asemenea situaţii generate de un mare dezastru se clarifică imediat. Înclin să cred că părinţii erau străini. Vizitatoarea se uită instinctiv spre sugar. — Cred că aveţi dreptate. De altfel, Sfântul Cristofor nu-i... român. E mai degrabă de-al dumneavoastră... "Papistaş", vrusese să spună, dar îşi înghiţise cuvântul. Călugăriţa surâse încet, plimbându-şi privirea în lungul pereţilor albi. Ploaia de noiembrie, rece, piezişă, necăjea ferestrele perdeluite cu linon trandafiriu. — Ce se va întâmpla cu copilul? Călugăriţa îşi ridică ochii. Părea să se fi întors de la mii de kilometri. — Poate se va găsi un suflet caritabil care să-l adopte. Dacă nu, va fi încredinţat orfelinatului. Amândouă îşi coborâră reciproc privirile. Ştiau bine ce însemna asta... O copilărie mutilată, cenuşie, cu educatoare lipsite de vocaţie, în cea mai mare parte fete bătrâne. O copilărie fără Moş Crăciun şi iepuraşi de Paşti, fără primăveri... Pe coridor se auzi tumult de glasuri şi paşi. Călugăriţa se ridică. — Au început să vină. Printre ultimii vizitatori se afla un bărbat înalt, bine îmbrăcat, de vreo treizeci de ani. Expresia mohorâtă, aproape cruntă, îndărătnicia bărbiei şi a gurii botoase atrăgeau imediat atenţia. Întârzie mai mult decât ceilalţi curioşi, părând că nu se poate desprinde de leagăn, cercetă atent medalionul de aur. Toată atitudinea, în general, trăda o tulburare bine stăpânită şi călugăriţa se apropie surâzând sfioasă: — Ne-aţi putea spune ceva despre bietul micuţ? Ştiţi... Orice informaţie, cât de vagă, ne-ar fi extrem de preţioasă. Străinul întoarse capul brusc. Avea o privire neagră, direcţionată şi, instinctiv, sora făcu un pas înapoi. Rosti nesigură, cu inima strânsă: — Mi s-a părut că... Bărbatul ridică din umeri. — Eu?! Ce idee! Adăugă ceva mai domolit: Regret, dar nu vă pot fi de nici un folos. Bună ziua! Călugăriţa privi lung în urma lui: "Păcat. Sunt convinsă că ştie ceva." Se apropie de leagăn. Băieţelul se trezise şi râdea fericit. 1 Se părea că inginerul Cris Gregorian nu voia să remarce femeia înaltă pe care de la un timp o întâlnea aproape zilnic când se întorcea de la serviciu, căci tânăra făcea parte din categoria persoanelor ce nu pot trece neobservate indiferent de perimetrul în care ar fi evoluat: pe stradă, într-o sală de spectacol sau restaurant, la o coadă sau (mai ales!) la defilare. Foarte înaltă — statură accentuată şi de o supleţe excesivă — nu era frumoasă în sensul academic al noţiunii, ci extrem de interesantă. Intriga, mai ales îngrijora, fascina atmosfera particulară ce părea să o degaje şi despre care îţi închipuiai că trebuie să fie o reverberaţie palidă a climatului ei interior. Cercetându-i chipul, părea limpede că voinţa, hotărârile neaşteptate şi o senzualitate greu de stăpânit sunt componentele de bază ale personalităţii acestei femei. Bizară însă, până la perplex, era ţinuta vestimentară arborată, căci întâlnind-o pe stradă, în peisajul Bucureştilor contemporani, pietonul simţea nevoia să se frece la ochi: o siluetă desprinsă din Vogues-urile anilor '30 străbătea Calea Victoriei ca o fantomă, iar unii se întrebau dacă nu cumva "se filmează" pe undeva. Stârnea stupefacţie mai cu seamă vara când peste rochii de mătase naturală — mixtură de panglici, godeuri şi pliuri — zvârlea o pereche de vulpi argintii, sau când iarna, pe vremea cumplită umbla în escarpeni cu toc de cristal, fără fular la decolteuri adânci, en-coeur-uri despicate până aproape de centură. Evident, machiajul şi coafura păstrau linia aceloraşi ani. Interesant era însă faptul — poate din cauza tinereţii, a liniei desăvârşite şi a lucrurilor de excelentă calitate — că nu stârnea zâmbete sarcastice. Cei mai mulţi o socoteau doar excentrică, iar dezinformaţii îşi închipuiau că devansează moda. Nu o dată, femei în vârstă care o întâlniseră întâmplător pe stradă mărturiseau entuziasmate prietenelor: "Să ştii că iar se poartă canotierele de pai în februarie... Am văzut azi în faţă la Eva o femeie foarte bine, străină cred. Avea o borsalină olive splendidă. Am purtat una exact la fel când mam logodit cu Petrică. Sunt vreo cincizeci de ani de atunci... Extraordinar cum se întoarce moda!..." În realitate era posibil ca Cris Gregorian să-i ignore persoana pentru că femeia se mulţumise adesea doar să-l observe: din spatele unei vitrine, la volanul unei maşini care staţionase în faţa blocului, sau de pe celălalt trotuar. Îi ieşise în întâmpinare doar de două ori, dar Cris nu observa în general pe nimeni. Nu era propriu-zis un tip distrat, ci totdeauna preocupat de ceea ce şahiştii numesc mişcarea imediat următoare, indiferent că se ducea la un spectacol sau în vizită la Coleta Miclescu. Şi acum, de pildă, ieşit la o scurtă plimbare — îi plăcea vremea rece, ploioasă, cu aromă de flori de toamnă ude şi ciufulite —, reflecta că avea să traverseze la celălalt capăt al cheiului, unde traficul mai redus nu i se părea atât de enervant. O smucitură bruscă, de parcă cineva l-ar fi apucat de poale, îl ţintui locului. Mânerul unei umbrele i se încurcase în cordonul trenciului descheiat. Femeia întoarsă din drum încercă să-l elibereze îngânând câteva cuvinte de scuze. Gregorian râse cu amabilitate: — Vedeţi... Dacă v-aş fi "agăţat" eu, v-aţi fi supărat. Îl privi în ochi, fără să zâmbească. Rosti grav, cu o seriozitate deplasată în contextul incidentului care, socotea Cris, putea fi considerat în funcţie de dispoziţie amuzant, sau în cel mai rău caz imbecil: — Nu m-aş fi supărat. — Interesant..., zâmbi Gregorian, neştiind de fapt ce să spună. Nu era ceea ce se cheamă un bărbat direct şi afirmaţiile, atitudinile fără un minimum de ambalaj îl luau prin surprindere. Se uită mai atent la femeia din faţa lui. Avea ochi mari, întunecaţi, gura puternică şi senzuală. Părul, feuille morte, îl purta strâns într-un coc care-i lăsa liberă ceafa. Întreaga făptură emana o aromă de Arpèges. "O persoană derutantă..." îşi zise Gregorian. În general, nu-şi pierdea lesne cumpătul, dar acum încerca o senzaţie bizară. Se simţea nelaîndemână în prezenţa femeii, fiind în acelaşi timp conştient că personalitatea ei captiva. — Ce facem? Nu mergem? Gregorian pică din nori. — Unde?! — Oriunde, mi-e indiferent. Cris încercă să-i descifreze chipul: grav, concentrat, fără urmă de zâmbet. Vizavi, pe Splaiul Independenţei, trecea tramvaiul 13, cu zgomot asurzitor, metalic. În lumina gălbuie, dincolo de geamuri, se vedeau figuri anonime, indiferente, un pardesiu, poate balonzaid, roşu. — Să presupunem..., începu Cris. — Nu mă interesează ipotezele. — ...că eu mă duceam la serviciu... — Nu la ora asta, nu cu aerul ăsta, nu cu pasul ăsta. — ...sau că mă aşteaptă nevastă-mea. — N-ai nevastă. — De unde ştii? — Ştiu. Hai! Aproape că îl trăgea. Gregorian încercă să râdă: — Recunosc, duduie dragă... — Spune-mi Adina. — ...că mă simt descumpănit. Sunt un bărbat oarecare şi nimeni n-a încercat până acum să mă încredinţeze de contrariu, nu am nici una, dar absolut nici una, din calităţile care ar putea seduce o femeie ca dumneata. — Asta o decid eu. — Ajută-mă să pricep... — Îmi placi. E de ajuns, nu? Un surâs blând, vag maliţios, lumină chipul lui Gregorian. — Spune-mi, procedezi totdeauna — mă refer la situaţii similare — la fel de... impetuos? — Fireşte, replică liniştită Adina. Nu văd de ce "accroche"-ul, să-i spunem pe nume, ar constitui un privilegiu rezervat doar bărbaţilor... Gregorian îşi trecu mâna liberă peste bărbie, o lăsă să lunece, până la nodul cravatei. — Da... E un punct de vedere. — Ce facem? Mă inviţi la tine? Cris întoarse capul râzând încetişor. Povestea începea să-l amuze. — La urma urmelor, de ce nu? Adina respiră ostentativ. — În sfârşit! Începusem să cred că m-am înşelat. — Adică? — Mi-e suficient să mă uit la un bărbat, ca să-mi dau seama dacă merită calificativul. Uneori e de-ajuns să-l văd doar din spate. — Nu te lauzi? Adina surâse vag, strângându-i braţul. — Eşti cel mai în măsură s-o ştii. — Oricum, urmă Gregorian pe un ton doct, abstract, ca şi cum, de la înălţimea unei catedre ar fi încercat să dezvolte o teorie, o lege ştiinţifică, însuşirea presupune o experienţă... hm... da... o experienţă considerabilă. "Ce vârstă să aibă? se întrebă în aceeaşi clipă. Nu pare mai mult de douăzeci şi opt, maximum treizeci... Dacă a debutat la cinşpe, şaişpe ani... Da, are ceva vechime..." — Nu experienţă, spuse Adina. Nu neapărat. — Dar ce? — Talent. — Interesant! aprecie Gregorian, căutându-şi yalele în buzunar. Adina privi în jur. Un bloc mic, cu parter şi etaj, în fundul unei grădiniţe neîngrijite. — Ia loc şi scuză-mă. La mine nu-i niciodată ordine. — Nu fi burghez. Se lăsă dezbrăcată de pardesiu — asimetric, fără guler şi revere, cu nasturi mari ca nişte farfurioare de cafea; Bette Davis în "Corabia" anul 1933 — şi se aşeză într-un jilţ cu braţele de lemn. Gregorian se instală în faţa ei cercetând-o deschis şi nedisimulându-şi curiozitatea. Fără să fie vreun expert în materie de vestimentaţie feminină, realiză că femeia arborează un out of fashion plin de rafinament. Rochia fumurie de triple voile cu corseletă şi decolteu tăiat în trapez — baza era punctată de două clipsuri din duble — pantofii ajuraţi, poşeta de piele creponată, îl catapultau, cu decenii în urmă, într-un Bucureşti cunoscut din poveşti de familie, fotografii, reviste vechi păstrate pentru cine ştie ce reţetă culinară ori practică. Păstrate, dar neconsultate vreodată, căci aşa se întâmplă totdeauna, uitate, răsfoite azi cu anume nostalgie şi surâs îngăduitor. Mutrele, sfaturile, reclamele, stilul par naive, totul transpiră o înduioşătoare lipsă de preocupări serioase. Adina arătă cu bărbia spre o fotografie înrămată: o fată blondă cu ochii încreţiţi de soare şi râs. Chipul nu era frumos, dar radia tinereţe şi puritate. — Cine-i? — Soţia mea. — Când era minoră! Şaptesprezece ani? — Nu, douăzeci şi cinci. Părea totdeauna foarte tânără. — Părea?! — A murit acum zece ani. — Îmi pare rău. Cris surâse. — În sfârşit, primul act convenţional. — Din când în când, mai dau şi bună ziua. Gregorian deschise un scrin şi scoase două pahare verzui. — Cu ce te ocupi, Adina? Femeia îl privi ironică. — Nu poţi folosi dormitorul fără o fişă de cadre completă? — În regulă. N-am pus întrebarea. Bei o vodcă? N-am altceva în casă. — Beau... Argintăria ta e foarte frumoasă. Nu mă omor după sfeşnice Adler, scoase în serie, dar setul rusesc are mare valoare. Şi vasul Secession e splendid. — Care-i ăla? întrebă amuzat Cris întinzându-i paharul. — Amfora cu peşti în relief de pe birou. Cere însă o floare mai nobilă. Tufănelele se simt foarte bine într-o oală de pământ sau eventual o ceramică olandeză. — Iau act. Se aşeză pe canapea şi începu să-şi caute ţigările în buzunar. Adina se răsuci să-l privească mai bine. Era prezentabil, convenţional îmbrăcat — costum şi cravată — potrivit de înalt. Pe faţa brună, cu trăsături agreabile, dar lipsite de personalitate, stăruia o expresie de melancolie, sau mai degrabă resemnare, impresie înşelătoare poate, dar sentimentul era că omul acesta suferise foarte mult. O suferinţă care îi ucisese pentru totdeauna capacitatea de a fi fericit. Zâmbetul lui era trist, râsul n-avea veselie, părea fără culoare. — Spune-mi, tu ai sărit vreodată în sus de bucurie? Gregorian întoarse capul amuzat. — E singura modalitate de a-ţi manifesta entuziasmul? — Ştii foarte bine ce vreau să spun. Există în tine o nefericire mocnită, veche. Parcă le-ai lua pe toate în bernă... Cris lăsă paharul. Se foi căutând o poziţie mai comodă şi îşi rezemă cotul pe spătarul canapelei. — Nici tu nu-mi pari din cale afară de vioaie. — Cu mine se petrece altceva. Cris tăcu. Adina îl cercetă intrigată. — Nu mă întrebi ce? — Ţţ! făcu Gregorian clătinând capul. Pot folosi dormitorul şi fără să clarific chestiunea. Femeia îşi azvârli uşor capul pe spate. Privirea era sfidătoare, nările vibrau. — Dovedeşte-o. Cris o cercetă câteva clipe cu acelaşi zâmbet trist. Întinse braţul şi îi cuprinse umerii. Când Adina ieşi din dormitor, Cris, lângă pian, îşi înnoda cravata. — Parcă ai fi funcţionar în City. Costum închis, cravată. Îţi lipsesc melonul şi umbrela. — Nu-mi lipsesc Adina râse: — Ai purtat vreodată blugi? — Niciodată. — De ce? Eşti încă tânăr, silueta ţi-o permite. — Mi se pare aberant atâta vreme cât nu lucrez pe un şantier, nu iodleresc înfigându-mi cortul în creştet de munte şi nu domesticesc mustangi în Texas, să umblu îmbrăcat ca un salahor. — Ai dreptate... Îmi aduci pardesiul? Gregorian dădu din cap. În faţa oglinzii, cu câteva spelci între dinţi, Adina îşi înnoda expertă cocul. — Gata! Mulţumesc... Pendula începu să bată. — Extraordinar! se miră Adina. Şapte şi jumătate. N-aş fi crezut. — Nu-i târziu... — Depinde. Îi întinse obrazul. La revedere, Cris. — Îmi permiţi să te conduc? — Nu. — Să-ţi chem un taxi? — Nu. — Am să te mai văd? Femeia îi căută ochii. — Nu, Chris. *** În bucătărie, bătrânul Ştefan Popa rupse foaia calendarului de perete: Miercuri, 25 noiembrie 1981. Consultă textul de pe verso. "Siderurgia şi viitorul petrochimiei..." Se strâmbă, şi azvârli ghemotocul de hârtie în găleată. Cu paşi târşiţi, ticăit, se apropie de masă şi îşi trecu palma peste muşamaua decolorată. Nu, nu erau firimituri... Gândacii ăia roşii, o adevărată calamitate... Da, gunoiul îl dăduse afară la prânz. Verifică a patra oară focurile de la aragaz şi în sfârşit închise lumina. În odaie era cald — peste un sfert de ceas avea să scoată radiatorul din priză — patul aşternut, îl făcuse înainte de a cina. Tot atunci îşi pregătise pe lada studioului paharul cu apă pentru proteză, ochelarii de lectură lângă Biblie, chibriturile şi ţigara. Unica ţigară pe care i-o permitea enfizemul pulmonar. O fuma seara, la televizor. Deschizând aparatul, se gândi că avea să petreacă o seară minunată. De când luase hotărârea aceea mare, trăia într-o stare de continuă şi dulce mulţumire. Mânca bine şi cu apetitul de altădată "atenţie, tinere, se ameninţa cu degetul în oglindă, la colesterol!", dormea ţeapăn, iar casa, care i se păruse altădată sordidă şi rece (abia aştepta să iasă în târg şi se întorcea silnic), devenise îmbietoare şi prietenoasă. Era de fapt o mostră tipică a garsonierei anilor '50: un studio cu o mică vitrină dreptunghiulară la lada în formă de L, două fotolii englezeşti, adânci şi confortabile îmbrăcate în creton, o măsuţă rotundă, nelipsita veioză pântecoasă, vârfuită de un abajur pagodă. Pe feţele de pergament gros, evoluau gheişe şi mandarini. Ştefan Popa deschise televizorul. Peste zece minute avea să înceapă filmul. Ginger Rogers! Ce muiere îndrăcită! Le bătea pe toate... Rita Hayworth, Vivien Leigh, Judith Garland nu însemnau nimic pe lângă ea, nu-i ajungeau nici până la călcâi... Se ducea de câte trei-patru ori la filmele ei... "Ca un licean, râse bătrânul aducerii-aminte. Şi doar eram măgar în toată firea. Sărisem din treizeci... Pe urmă, când am cunoscut-o pe ea..." Se făcuse livid, nu-şi mai găsea cuvintele. "Ginger..." "Nu! Eliza. Se spune că semănăm extraordinar!" Extraordinar? Surori gemene! Aceeaşi siluetă mlădioasă, s-o treci printr-un cercel, aceeaşi coamă blondă, gura, râsul, privirea, identice. Evident, Eliza exploata la maximum asemănarea, îi copia toaletele, coafura, gesturile. Din prima clipă se îndrăgostise ca un nebun. "De fapt, eram gata îndrăgostit, reflectă Ştefan Popa. Sunt îndrăgostit şi astăzi... N-am încetat niciodată s-o iubesc..." Semnalul muzical al "Telecinematecii" îl scutură de gânduri. Stinse lustra şi se aşeză în fotoliu, răsucind între degete ţigara. "Am s-o aprind la primul ei cadru... Ce bine că m-am decis! Mă simt liber... Liber ca la doisprezece ani, când alergam cu plasa după fluturi... Trebuia s-o fi făcut mai demult... Fred Astaire! Hm! N-am înţeles niciodată ce găseau muierile la maimuţoiul ăsta acrobat..." Uşa de la baie se deschise încet. Ştefan Popa nu observă nimic. Stătea cu spatele, iar sonorul, dat aproape la maximum, acoperea orice zgomot. Oricum, n-avea ochi şi urechi decât pentru Ginger, care evolua pe pista de sticlă într-un furou de paiete. "Eliza... Dragostea mea..." Mâna îi tremura, abia izbuti să aprindă chibritul. Trase adânc din ţigară. Se auzi o bufnitură parcă ar fi căzut o carte pe covor şi Ştefan se întoarse speriat. Ochii i se lărgiră de groază: — Dumneata?! Văzu laţul şi în aceeaşi secundă îşi simţi grumajii prizonieri. Apoi se făcu întuneric.   continuarea o descarcati de aici....