Rodica Ojog Brașoveanu

Un blestem cu domiciliul stabil de Rodica Ojog-Braşoveanu   CINE Dumitru Mihuţ era un fel de bărbat pe care, doar privindu-l, îţi spuneai că nu i se poate întâmpla nimic interesant în viaţă. Trecea neobservat, dincolo de poarta şcolii colegii nu-l recunoşteau — de fapt nu-l vedeau — iar cunoştinţele se simţeau incapabile să-i reconstituie în absenţă trăsăturile. Era mic, şters, încărunţise cu douăzeci de ani în urmă, iar procesul — soarta celor mai mulţi blonzi — se oprise brusc, transformându-i capul într-un ghem de lână nisipie. În realitate, nisipul părea să-i caracterizeze întreaga făptură: pielea zgrunţuroasă, şofranie, în ciuda unui ficat excelent, ochii — chihlimbar ceţos, dinţii galbeni figurând în fişa dentistului care-i făcuse proteza — nuanţă 27. Vestimentaţia şi-o alegea în aceleaşi tonuri, nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut altfel decât în paletă abia diferenţiată de maro, bej, coniac diluat. Existenţa îi fusese la fel de ternă. Împlinise 66 de ani, vreme de patruzeci predase Ştiinţele Naturale la un liceu bucureştean, era văduv de peste douăzeci de ani şi fusese îndrăgostit o singură dată. Aceasta se petrecuse însă atât de demult, încât abia îşi mai amintea chipul fetei. Îi era colegă de cancelarie, amândoi profesori stagiari la Titu şi idila durase cam vreun an. Îl părăsise fără explicaţii căci "nu suport culoarea maron, nici măcar la cafeaua cu lapte" nu putea constitui un motiv serios. O despărţire fără convulsii chiar dacă, pentru o vreme, lui Mihuţ i se întâmpla ca ascultând romanţe sau cântece de inimă albastră (mai ales "În nopţile din luna Mai") să i se umezească privirea. Nu avea familie. Tatăl, medic militar, murise în primele luni de război pe Frontul de Răsărit, maică-sa ceva mai târziu, din pricina unei infecţii. Singura rudă relativ apropiată era un nepot de văr — Dan, tânăr, chipeş şi cam blazat. În ziua când încasase prima pensie — toamna lui '90 — se încuiase în casă, făcându-şi ordine în sertare şi idei. Nu se aştepta la surprize ("m-au ocolit ele în tinereţe, nu m-or căuta taman acum") şi şi-ar fi putut desena cu exactitate harta existenţei pentru următorii zece, douăzeci de ani, sau cât l-o îngădui Cerul în meleag. Îşi alcătuise chiar un soi de agendă de lucru. Se ştia cam boem, delăsător, nu-i plăceau disciplina şi programul pedant şi dacă, până acum, şcoala îl strunise, obligându-l să respecte un anumit orar, îi era teamă ca, rămas de capul lui, să nu ajungă un bătrân decrepit, aşa cum întâlneşti îndeobşte prin parcuri sau prin bodegi de periferie: expresii nesigure, haine ponosite cu canturi slinoase, gulere prea lungi în jurul gâtului slăbit, privire absentă, ţigări ieftine, mototolite. Îşi fixă deci zile de scuturătură, o vizită lunară la Nufărul şi alta la frizer, control semestrial la dentist şi analize medicale minuţioase, plimbări zilnice de cel puţin o oră, indiferent de starea timpului. La fel de chibzuit îşi drămui bugetul. De două, însă, îi era cel mai teamă: să nu facă datorii şi, adevărat coşmar, să nu fie obligat să dea meditaţii. Îşi compătimise din suflet colegii nevoiţi s-o facă şi socotea un mare noroc faptul că la materia lui nu se prea înghesuiau amatori de lecţii particulare. Trecuseră trei ani de atunci şi, se felicita, cu mici abateri, nesemnificative, respectase programul. Totul se desfăşura după tipic. Se simţea bine, îşi umplea zilele cu o grămadă de fleacuri plăcute, nimic important şi deci grav n-avea să i se întâmple şi asta îi dădea o stare de călduţă mulţumire. În sinea lui, se simţea foarte vertical, se credea capabil să-şi stăpânească şi determine destinul. "Cum dracu', nu se plictiseşte să facă mereu acelaşi lucru? se mira Dan. Şi aşa o s-o ţină idem până la capătul zilelor. N-o să i se întâmple nimic, nici măcar o răceală, la loterie nu joacă..." În curînd însă, tot Dan avea să comenteze perplex: "Domnule, în viaţă e ca şi la cursele de cai, nu există fixuri. Eu, unul, nu mai dau pronosticuri. Uite aşa, e de ajuns să pocnească Lady Fortuna din degete şi te trezeşti din uliţă amărăşteană, defilând în Rolls-Royce, pe Fifth Avenue." Pe data de 14 aprilie 1993, într-o miercuri, profesorul Mihuţ se trezi ca de obicei, la 8 dimineaţa. Îşi luă micul dejun fără chef, închipuindu-şi că are toate motivele să fie prost dispus. Întâi, că nu-i plăcea ceaiul pe care şi-l impusese, renunţând la cafeaua neagră însoţită de două-trei ţigări, pe urmă, afară era urât — vânt, frig, cer înnorat — iar în loc să stea fericit acasă, cu o carte bună, era silit să iasă pentru a-şi plăti cotizaţia la C.A.R. Detesta operaţiunea în sine, îi repugna în general, contactul cu birocraţia şi angaja avocat pentru rezolvarea celor mai neînsemnate probleme administrative. Dar, peste toate, chestiunea i se părea morbidă, carnetul păstrat în birou, împreună cu "hârtiile de cimitir" emanând un iz sepulcral. "Oribil! Să te preocupe din viaţă ajutorul de înmormântare!... " Se întoarse acasă după vreo trei ceasuri, nebănuind că era ultima oară când achita cotizaţia. Spre prânz, poştaşul îi aduse o scrisoare recomandată care avea să-i schimbe întregul itinerar de viaţă şi chiar, spre propria lui surprindere, felul de a fi, mentalitatea, unele date esenţiale ţinând de natura intimă a persoanei sale şi pe care le crezuse imuabile. Mihuţ nu vorbea curent engleza, dar era îndeajuns de familiarizat cu limba ca să înţeleagă că misiva fusese expediată de un oarecare B.A. Jefferson, notar în oraşul Montgomery, Statul Alabama. Ca în romane sau filmele considerate de critica simandicoasă drept "uşoare, de consum", Jefferson îl anunţa că este executorul testamentar al lui Mr. Nick Balaban, decedat la 1 martie 1993 la Spitalul Santa Monica din Montgomery. Mr. Dumitru Mihuţ, fiind desemnat ca unic moştenitor şi legatar universal, era invitat să se prezinte personal pentru a intra în drepturile succesorale. Un bilet de avion al companiei de zboruri aeriene Panamerican îi stătea la dispoziţie la sediul agenţiei din Bucureşti etc., precum şi un cec în valoare de 1.000 de dolari, cheltuieli de drum, depuşi pe numele domniei sale la Banca ..., cont... etc. Peste o săptămână, perplex, incapabil să se obişnuiască cu fabulosul eveniment, cu ideea că face parte din viaţa lui — nu se avântase niciodată dincolo de Băile Felix şi nu călătorise cu avionul — cărând după el o valiză de emoţii provinciale, părăsea Aeroportul Otopeni într-un Boeing 747. Zăbovi şase luni în S.U.A. şi când se întoarse, târziu în toamnă, i se păru că nu recunoaşte Bucureştiul. Lăsase un oraş viu, colorat, cam murdar, desigur, dar o metropolă în lipsa termenilor de comparaţie şi găsea acum un târg necivilizat, dezolant de out of fashion. Avea sentimentul că s-a întors de la distanţe de ani lumină. La rândul lor, cei din jur nu-l recunoşteau. La aeroport, nepotu-său, Dan, cercetându-i lung sacoul cărămiziu, şepcuţa de jocheu în culorile papagalului Ara şi brăţara de aur de la mâna dreaptă, fluieră subţire printre dinţi: "Măi să fie!" "Scrisoarea din aprilie" — aşa intrase în folclor, pentru familie, elementul propulsor al evenimentelor ulterioare — avea să opereze mutaţii esenţiale în viaţa lui, în viaţa lui şi a altora, un număr de bărbaţi şi femei despre a căror existenţă habar n-avea şi care, la rându-le, nu auziseră niciodată de Dumitru sau Dan Mihuţ. Şi care, la un moment dat, aveau să regrete amarnic că au auzit. Implicaţii: DAN MIHUŢ, nepotul profesorului, bărbat superb — american like — conferenţiar la IEFS, 35 de ani, scăpase ca prin minune la cutremurul din 1977. Episodul însă îl marcase imens. De atunci, "nimic nu contează, nimic nu-i important" îi deveniseră crez şi modus vivendi. Sentimentul de zădărnicie stăpânindu-l din adolescenţă, efortul — componentă esenţială a existenţei — îi repudia, neînţelegându-i raţiunea. Îşi închipuia că în acel fatidic 4 Martie avusese o revelaţie în sensul descoperirii sensului exact al mersului omenirii ajungând totodată, în aceeaşi ordine de idei prin prisma catastrofei trăite, la concluzia că majoritatea indivizilor sunt lipsiţi de simţul proporţiilor. Faţă de cei din jur, avea o atitudine îngăduitoare, vag ironică, nu realiza cum de oamenii se epuizează, se consumă, îşi inventează amărăciuni şi necazuri "pentru mărunţişuri, zguduitor de mărunte". Unchiu-său nu înceta să-l amuze şi un observator mai atent ar fi putut constata că privirea lui Dan păstra în permanenţă un licăr maliţios. De fapt, era constant bine dispus, cu un apetit de viaţă moderat. Trăind din toate punctele de vedere sub semnul efemerului, locuia într-o garsonieră mobilată sumar, ca o cameră de hotel: nimic de prisos, în afara unui singur vas de flori. La moartea părinţilor, lichidase absolut totul spre stupefacţia lui Dumitru Mihuţ: "Troacele vechi nu-mi spun nimic şi chiar de ar fi fost piese de muzeu, tot le parolam. Dacă vrei matale să păstrezi ceva, eşti invitatul meu..." Bătrânul luase câteva tablouri şi albumul cu fotografii de familie. Dan îl chestionase sarcastic: — Crezi că interesează Academia? — Faci tu pe deşteptul dar într-o zi ai să-mi mulţumeşti. O să ai şi tu un copil, o să vrea să-şi ştie şi el bunicii, de unde se trage... — Am să-i deschid manualul de istorie, la cruciaţi... În relaţiile cu femeile, păstra acelaşi stil degajat, neimplicat, amabil, tandru şi chiar duios dar cu graţioasă superficialitate, ceea ce le scotea din minţi. Concentrând, politeţe şi urbanism, fără sentiment. "Să nu dea Dumnezeu, îi spunea mereu bătrânul, să plăteşti vreodată pentru toate pernele udate cu lacrimi". Până acum, Dan Mihuţ nu plătise. OLIMPIA FABIAN, celibatară convinsă, dactilografă în limbi străine, 71 de ani, niciodată mărturisiţi decât de buletinul păstrat sub cheie, în şifonierul cu trei uşi şi intarsuri de sidef. Locuia absolut singură — adică fără câine, pisică sau canar — într-un bloc vechi din cartierul fostei Operete, rămas ca prin minune nedemolat. Aici avea în proprietate o garsonieră dublă, unde nu pătrundea nimeni, niciodată. Când venea poştaşul cu pensia, îl primea în vestibulul spaţios unde păstra o mică bibliotecă cu reviste vechi şi un cuier cu rastel pentru umbrele. Personajul constituia fără îndoială una din figurile Străzii Vigilenţei iar vecinii, unii contemporani cu ea (vârstă şi vechime în cartier) susţineau că în peste cincizeci de ani nu o văzuseră niciodată, dar absolut niciodată, însoţită de vreo făptură a lui Dumnezeu, bărbat ori femeie. Nu avusese amanţi, nu avusese prietene şi încă din prima tinereţe, când femeile ţes harnic şi cu spor vise matrimoniale, era de ajuns să o priveşti o singură dată ca să-ţi dai seama că domnişoara Fabian "îşi ajunge", că şi-a concentrat întreg universul în propria-i persoană; că se distrează foarte bine singură, că nu-i lipseşte nimeni şi nimic. Domnişoara Fabian constituia desigur un unicat cu mult peste posibilităţile de înţelegere al cumetrelor care, indiferent de statut social sau grad de instruire, nu pot concepe viaţa decât în parametrii punctaţi de o pereche de pantaloni, o plită veşnic încinsă, aromă de cozonaci în Săptămâna Mare şi scutece atârnând în baie şi pe balcon. Domnişoara Fabian... Da, domnişoară, pentru că nu fusese căsătorită şi ţinea cu obstinaţie la apelativ, îndreptând prompt, aproape ofensată erorile inevitabile de la o anumită vârstă. O întâmplare petrecută cu ani în urmă, colportată ar fi făcut deliciul cunoştinţelor... Când împlinise şaizeci de ani, mici neplăceri o siliseră la o intervenţie chirurgicală. Părăsind spitalul, îi solicitase ginecologului un "certificat de virginitate ratată din raţiuni majore, în urma unei intervenţii medicale"... Omul o privise căpiat: — Vă cere chestia asta la serviciu?... Auzi, Suzano, se adresase asistentei, ăştia au înnebunit de tot! Nu le mai ajunge Wassermanul... Unde lucraţi, ă... ă... ă... domnişoară? — Nu la serviciu am nevoie, şi râsese ca în faţa unei naivităţi evidente. — Dar unde?! şi medicul avu dintr-o dată imaginea unui boşorog nebun, pustnic sau obsedat sexual, pus pe însurat cu fecioare sexagenare. Olimpia Fabian punctase cu indexul undeva, în eter: — "Dincolo..." Medicului îi veni în minte morala unui banc vechi, sentinţă dată în rai, la Judecata de Apoi, într-un caz similar: "... vacă ai fost, la vaci să stai!...", dar se abţinu să mai comenteze, mulţumindu-se să privească lung făptura din faţa lui. Într-adevăr, Olimpia Fabian surprindea. Nu reprezenta tipul de fată bătrână şi în realitate, observând-o, ţi-era imposibil să-i stabileşti statutul real. Desigur, "se purta" prea tinereşte, se pieptăna ca la douăzeci de ani, cu plete blonde-paj pe umeri, rochiile erau prea scurte, cu braţele dezgolite până la umeri, tocurile prea înalte, culorile cam nesăbuite, o recuzită juvenilă deplasată, dar iar era adevărat că desenul, contururile rămăseseră incredibil de bine păstrate. Se mişca şi păşea cu o vioiciune care excludea din capul locului probleme de coloană sau circulaţie vasculară. Din aceeaşi familie, a tinereţii prelungite, făceau parte îmbrăcămintea uşoară, indiferent de sezon — o garderobă care nu cunoştea căciula, fularul, cojocul şi puloverele puse unul peste altul — dar, în primul rând, dantura incredibil de bine păstrată. În totul, Domnişoara Fabian reprezenta prototipul de persoană a cărei vârstă este imposibil s-o ghiceşti. Simţeai doar că nu mai e tânără dar epoca îţi scăpa. Un ochi experimentat, însă şi acela quintagenar, ar fi putut-o citi după "model", căci majoritatea oamenilor păstrează, indiferent de moda zilei, un tip idealizat în tinereţe, tiparele copiate pecetluindu-le fotografia: un anume zâmbet, felul de a privi, pieptănătura, în general, expresia, anumite elemente de vestimentaţie imuabile. Iar modelul Olimpiei Fabian fusese Rita Hayworth, pe acelaşi top al preferinţelor aflându-se şi Ginger Rogers. Punctul de reper se impunea de la sine: adolescentă sau foarte tânără fusese în jurul anilor '40. De adăugat că fără a fi comunicativă, ba dimpotrivă, în cadrul relaţiilor stricte pe care le practica era de o bună dispoziţie egală, râdea în cascade aproape non stop. Înlocuit de râs, domnişoara Fabian nu cunoştea zâmbetul. În octombrie 1993, când îl întâlni pe profesorul Dumitru Mihuţ în urma unui anunţ citit în Mica Publicitate, Olimpia Fabian era pensionară. Ducea o viaţă disciplinată, după un ceasornic foarte strict, lucra intens şi competent acasă pentru diferiţi particulari şi ar fi fost imposibil să-ţi închipui la ce visează. Cert era că dorea să "se extindă". Bătea curent în franceză, engleză şi italiană, iar acum lua lecţii de germană. Profesorul îi acorda toată atenţia, amuzându-se în sinea lui. Fabianca se dovedea o elevă capabilă şi conştiincioasă, dar asta, din nefericire, nu o făcea mai tânără. Deşi nu mai era nici el pieton pe bulevardul juneţii, i se părea totuşi aberant ca la 60-70 de ani — cam pe aici o taxa —să-ţi mai baţi capul cu gramatica şi dicţionarele unei limbi "sisifiene", care le venise de hac unora, şi nu puţini, pe care-i ştia el de cel puţin două ori mai aproape de biberon decât domnişoara Fabian. "Când dracu' să mai fructifice efortul?!" Olimpia Fabian îl sună pe Mihuţ în dimineaţa zilei de 22 octombrie. Un telefon dat într-o doară, la întâmplare, cu obrazul plin de cold cream şi capul de bigudiuri: "Să vedem despre ce este vorba..." Când puse receptorul în furcă, era departe de a bănui ce piruete îi rezerva destinul. SAŞA DIACONU, inginer, 36 de ani, necăsătorit, şomer, unul (prototip) din "marii singuri ai marelui oraş". Locuia împreună cu maică-sa şi o soră în vârstă de 40 de ani, necăsătorită. Bătrâna, Elena Diaconu, nu contenea să se întrebe de ce oare întreaga familie fusese şi era în continuare urmărită de o soartă nemernică. Refugiaţi în 1941 din Basarabia, se stabiliseră la Bucureşti iar de atunci, de când îşi luaseră rămas bun de la căsuţa din orăşelul de pe malul Nistrului — imagine idilică fixată în memorie cu ziduri albe, ramuri grele de liliac asediind ferestrele înspumate de horbotă şi tufişuri de trandafiri sângerii (parcă niciodată nu înfloriseră grădinile mai exploziv şi fastuos!, aveau să-şi amintească toţi basarabenii) — de atunci, ghinionul, necazurile aveau să se ţină de ei, umbră statornică. La Bucureşti, Elena se căsătorise cu Nicolae Diaconu, refugiat şi el. Murise tânăr, lăsând-o cu doi copii mici. — Saşa, povestea ea ori de câte ori avea ocazia ... (prindea de obicei cliente tinere şi nerăbdătoare care se uitau cu silă la baba asta grasă, fără dinţi, cu voce invariabil tânguitoare şi un accent infernal rusificat, dar cosea ieftin şi avea bună voinţă, nu se supăra dacă îi întorceai lucrul)... Saşa abia deprinsese a păşi... Da, domnişoară, aşa-i, bag şi eu de seamă, se grămădeşte oleacă la umăr dar îndreptăm, stăi, să prind un bold. Veruţa era la şcoală, mergea pe clasa a patra... Am priceput, o vreai mai strâmtuţă... Vino matale, aşa, mai pe sară... Nu trebuie să te mânii... O duduiţă aşa frumoasă! Ai să faci creţuri... Las' că tot eu îţi cos rochia de mireasă... Ţinuse singură casa, cu acul. Era ceea ce se numeşte croitoreasa ieftină de cartier, cu casa veşnic plină de bulendre aduse la cârpăcit, îngustat, lărgit, tivuri de refăcut şi fermoare de cusut, transformări meschine. De lucru nou nu avea parte, clientelor fiindu-le teamă că le strică materialul. Arareori, când totuşi se ivea prilejul, Elena Diaconu, scăldată în sudori, dădea târcoale ţesăturii, chinuindu-se cu o grămadă de tipare, reluând la nesfârşit măsurătorile, neîncumetându-se să bage foarfeca în stofă. Avusese în schimb noroc — singurul — de copii buni. Deloc frumoşi dar supuşi, răbdurii, robaci. Amândoi îşi luaseră serviciu încă de pe băncile şcolii, urmaseră liceul şi facultăţile la seral. Saşa, la 36 de ani, era un bărbat de statură mijlocie, grăsuţ, dând senzaţia de prea moale, de prea mult ţesut adipos; un fizic ingrat, revulsiv. Calviţia precoce, penibilă mai ales datorită efortului inabil de a o camufla cu o şuviţă lăsată să crească deasupra urechii drepte şi adusă peste creştet, spre cea stângă (procedeu adoptat de mulţi chelboşi, al căror vrăjmaş principal sunt şi cele mai delicate adieri de vânt), trăsăturile lipsite de fermitate, păstoase, pielea prea albă pentru un bărbat, în sfârşit, tot ansamblul îl făceau să semene, folosind comparaţia unui scriitor celebru "cu un caş pe care crescuse păr". Şi mai neplăcut impresiona privirea. Veşnic pieziş coborâtă în dialog direct, i-o puteai surprinde doar întorcând capul brusc şi atunci, în chip confuz, interlocutorul se simţea cuprins de nelinişte. Îi contrazicea întreaga făptură: o privire inteligentă, trează, vicleană sugerând duplicitarul; privirea pisicii care pândeşte gaura şoarecelui. Din toată familia, oricum neoblăduită de Fortuna, în mod categoric, Saşa era cel mai urgisit, campion al neşansei, colecţionar de ghinioane. Bolnăvicios în copilărie — nu scăpase nici o "contagioasă" — lui i se întâmplau cele mai absurde accidente: hoţii îl buzunăreau, pretutindeni — în metrou, la piaţă, la cinema, la biserică, ba chiar şi în vis; cele mai cumplite ploi torenţiale îl prindeau fără umbrelă, la cozile lui Ceauşescu, unde îşi lua rând de cu noapte, marfa se termina exact înaintea lui, dacă îşi cumpăra pantofi, numărul de la stângul diferea de cel drept, se suna la uşă sau telefon exact când se aşeza pe WC; cu un an în urmă, fabrica reducându-şi personalul, Saşa fusese cap de afiş printre primii zece concediaţi. Cel mai adânc şi dureros îl afecta însă faptul că nu se putea împlini pe plan afectiv. De-a lungul anilor, îndurase patru rateuri ţepene, dintre acelea care nu se uită. Acestea îi suprimaseră pentru totdeauna orice urmă de siguranţă şi la un moment dat, după ultimul accident sentimental, începuse să se gândească la sinucidere; era spaima constantă pe care o trăiau maică-sa şi Veruţa. Acum, în toamna lui 1993, situaţia i se părea şi mai sumbră. Se preconiza o iarnă dură — oricât de blândă meteorologic, pentru omul sărac tot grea se dovedeşte — şi se simţea sfâşiat de lipsa oricărei perspective. Chiar şi în vară, scăpaţi oricum la verdeţuri şi buruieni, trăiseră mizer, mai mult din salariul soră-si şi făcând economii sângeroase. Nu mai primea ajutor de şomaj, iar clientela Elenei Diaconu se împuţina cu fiecare zi. Normal, oraşul se umpluse cu magazine vârfuite de mărfuri sclipicioase (scumpe, adevărat) dar, pentru cârpe, mândruţele rostuiesc totdeauna bani. Ălorlalte, muieri cu familie şi copii mulţi, de pensionare nu mai vorbim, abia le ajungea de pâine, nu le mai ardea de mode. Aproape nimeni nu-i mai bătea la uşă şi Elena Diaconu se frământa nopţi întregi căutând soluţii. Saşa o auzea din odaia alăturată pocnindu-şi degetele pe întuneric. Întuneric în toată casa, cu legământ, începând de la ora 10 seara. Se făcea economie la orice, la săpun şi la pasta de dinţi (un singur spălat pe zi, înainte de culcare), se renunţase la masa de prânz, grijindu-se de o cină mai consistentă că foamea nu te lasă să pui pleoapă peste pleoapă. El, Saşa, se lăsase de fumat şi nu mai cumpăra nici un ziar. Trecu în micul vestibul întunecos (eliminaseră special becul ca şi în cămară pentru ca lumina să nu fie aprinsă nici măcar reflex, cel din baie fiind înlocuit cu un altul de 25 de waţi), bâjbâi după ghete şi începu să se încalţe. Maică-sa îşi ridică ochii încreţiţi de efort peste maşina de cusut. Degeaba o trăsese lângă fereastră, răzbea greu cenuşiul abia diluat al dimineţii de toamnă şi nu-şi schimbase ochelarii de zece ani. — Unde te duci, vremea îi tare vrăjmaşă... — La biserică. E marţi... Se ducea câte nouă marţi în şir la Biserica Sf. Anton, patronul candidaţilor fără noroc la căsătorie; mai frecventa Olarii pentru deschisul Bibliei şi Sf. Gheorghe Nou pentru dezlegare de cununii. — Înseamnă că zăboveşti. Erau cozi imense, curtea gemea de lume (dever mare pentru cerşetori), veneau şi de prin jurul Bucureştilor, cine nu putea îşi trimitea vreun neam, de obicei mamă sau bunică. — Nu cred. E urât afară. Nu vin ăia din provincie pe timpul ăsta. Dacă întârzii, să nu te sperii. Adăugă moale, ştiind că o irită pe maică-sa: Poate trec pe la Crinu... Pe chipul Elenei Diaconu se ivi, într-adevăr, o schimă de nemulţumire dar încercă să se stăpânească. Era blândă cu copiii, şi aşa îndeajuns de urgisiţi şi "la o adică sfada şi huietul nu umplu pântecele şi nici nu pingelesc ciubote". Se aruncă în schimb cu furie asupra maşinii: — Da' copchilul cela n-are şcoală? Îi de capul lui? — Până ajung eu la el, e acasă... Săru' mâna, mamă... În general, nu pleca de acasă fără să întrebe dacă n-are nevoie să-i aducă ceva din oraş. Acum... Avea în buzunar exact cât să-i ajungă de metrou, la întoarcere, dacă se va întâmpla să fie prea obosit. — Atunci, umblă sănătos şi cruce ajută! Desenă în aer, în direcţia lui, semnul crucii, după tipicul preoţilor. Abia după ce auzi uşa închizându-se, începu să bombăne: — ... bărbat în toată firea, om învăţat, inginer, îşi prăpădeşte vremea cu un boţ de copchil... Ce are să deprindă de la el? Să prindă muşte? Să joace un bunghi?... S-a izbit lu' bietu' tată-său. Şi acela cerceta norii şi nu uliţa, lega prieteşug cu te miri cine. Oameni fără căpătâi... Neculai punea inimă iar aceia îi treceau pe dinainte şi piereau ca năluca, fără să lase dâră... Elena Diaconu se înşela. Crinu avea căpătâi. Şi un rol important în viaţa lui Saşa. Canavaua pe care începuseră să se înfiripe evenimentele dramatice ulterioare era ţesută. Destinul lucrează cu igliţa. CRINU PREDA, în catalog — Preda Răzvan-Ionel-Crinu; 16 ani, clasa a XI-a C, Liceul Neagoe Basarab Bucureşti, orfan. Tipul de self-man made, în embrion. Avusese părinţi legitimi şi o grămadă de naşi dar acum era absolut singur. Oficial, se afla sub tutela unui unchi îndepărtat, Tudor Ciucaş, un individ despre care se afirma în mod curent că ar fi un visător, un "poet". Avea un caiet cu peste 300 de poeme nepublicate, un altul cu 2.012 maxime originale, şi îşi câştiga existenţa ca funcţionar la Notariatul Sectorului 4. De o indiferenţă cutremurătoare, Ciucaş acceptase povara tutelei de jena colegilor. Din fericire, însă, servitutea se dovedise a fi pur formală, povara nu exista. Tot efortul consta în a încasa pensia de urmaş cuvenită băiatului şi de a i-o expedia prompt prin mandat poştal. Aşa se petrecuseră lucrurile încă de la început, de acum patru ani, de când Crinu rămăsese singur pe lume. Situaţia fusese dintre cele mai banale, doar decizia şi curajul lui Crinu erau ieşite din comun. La începutul anului 1989, soţii Preda, arhitecţi, părăseau clandestin ţara, lăsând băiatul avertizat în prealabil, în grija unei bunici; urma să fie recuperat conform procedeului clasic cu ajutorul Crucii Roşii şi a unui scandal la postul de radio Europa Liberă. În seara aceea de februarie, când îşi luaseră rămas bun "bărbăteşte, fără lacrimi şi pentru foarte puţin timp, poate câteva luni", Crinu îşi vedea ultima oară părinţii. Nu avea să se mai primească nici o veste de la ei. Nici măcar un zvon. Ceea ce se formulase iniţial doar ca o bănuială, o confirmară evenimentele din Decembrie când graniţele libere şi paşaportul la purtător ridicau barierele din calea familiilor fărâmiţate. Faptul că soţii Preda nu mai existau devenise o certitudine şi la fel de sigur era că nefericiţii nici măcar nu apucaseră să pună piciorul pe meleag străin. Fuseseră desigur lichidaţi încercând să forţeze frontiera fie de grăniceri, fie de călăuze. În primăvara aceluiaşi an, se prăpădi şi bunica băiatului, măcinată de un diabet vechi. La doisprezece ani, Crinu era liber şi singur, într-un apartament de trei camere care fusese proprietatea bătrânei. Datorită acceptului lui Tudor Ciucaş, scăpase din colimatorul Autorităţii Tutelare, care l-ar fi încredinţat unei case de copii. Unchiu-său, oricât de uscat şi absent, se simţi totuşi impresionat de recunoştinţa băiatului care-şi închipuia că primise tutela la rugăminţile lui şi nu de teama oprobriului public. Crinu, trăind sub ameninţarea orfelinatului, îl asigura continuu: — Ai să vezi, nene, că eu mă ţin de cuvânt... N-o să te supăr... Ciucaş arboră un aer jovial, făcând pe glumeţul: — Şi cum zici că ai să te descurci tu, măi băiete? Cine te spală, cine îţi face o mâncare, cum dormi tu singur? N-o să-ţi fie frică în ditamai casă? — Nu mi-e frică, nene! Am doişpe ani, de o lună merg pe treisprezece... Îl am şi pe Lache, argumentă suprem, arătând căţelul, o corcitură caraghioasă, plină de păr. — Da' cu mâncarea cum faci? Aveţi vreo cantină acolo, la şcoală? — Nu mă duc la cantină... Să nu'nţeleagă... Ştiu să gătesc, nene... Am ajutat-o pe bunica, stătea mai mult în pat. Ştiu ouă prăjite, ceai, macaroane, supă în plic, fierb cartofi... Fac şi curăţenie că bunica nu mai putea... Tudor Ciucaş îl privea îndoit. Băiatul părea de ispravă şi descurcat, totuşi se simţea încercat de temeri: "E doar un copil... Dacă i se întâmplă ceva, dau de dracu'... Au să mănânce toţi rahat c-am lăsat băiatul singur..." — La vecini te-ai gândit? Oamenii se amestecă unde nu le fierbe oala! Cu cât mai acoperită, cu atât mai al naibii! În special ţaţele, că n-au ce face... Or să reclame că eşti de capul tău. — Nu mă reclamă, nene! îi ştiu pe toţi. — Dacă zici tu... După o scurtă ezitare, decise generos: Pe la şcoală, am să trec eu din când în când, să vadă că se ocupă cineva de tine. — Nu trebuie, nene! Îi cheamă pe părinţi doar dacă ai absenţe sau note proaste... Ori faci prostii. Tudor Ciucaş îşi luase rămas bun, mângâindu-l neglijent pe cap: — Bine, piciule, să vedem cum o să meargă treaba. Completă moale: Dacă ai nevoie de bani sau eşti bolnav, mă rog, dacă se întâmplă ceva, sună-mă... Apropo, vezi să nu se prindă ăia de la Telefoane că s-a prăpădit bunică-ta, că-ţi taie postul. Eşti minor şi n-ai dreptul. Trecuseră patru ani de atunci, Telefoanele nu se prinseseră, nici şcoala, nici Autoritatea Tutelară. Sub regimul Ceauşescu, unde sistemul administrativ înnoda, imediat după Securitate, al doilea rând de sârmă ghimpată în jurul individului, lucrurile n-ar fi fost la fel de simple. În brambureala generală de după Revoluţie însă, Crinu, neridicând probleme, neevidenţiindu-se sub nici o formă, mai ales negativ, trecea neobservat, nimeni nu-i acorda vreo atenţie. Unchiu-său îl vizita cam de două-trei ori pe an, în inspecţii pur formale, descoperind cu oarece perplexitate, că băiatul merita toată stima. Casa arăta mai bine chiar decât a lui însuşi, deşi îi venea săptămânal o femeie de serviciu, se găsea câte ceva în frigider, îmbrăcămintea era curată şi decentă, notele la şcoală mulţumitoare, cu banii o scotea singur la capăt. Nu apelase niciodată la el, deşi se oferise în mai multe rânduri şi cu toată sinceritatea să-l ajute. Crinu îl determinase să-l respecte şi cu timpul ajunsese chiar să-l îndrăgească. — Mersi, nene, nu vreau... Completă în treacăt, dar cu legitimă mândrie interioară: Am mai mulţi bani ca doamna Panseluţa de la 2, c-am văzut când i-a adus pensia. Începuse să lucreze imediat ce rămăsese singur, născocind toate mijloacele pentru a-şi rotunji bugetul: plimba câinele unei doamne în vârstă, cumpăra pâine sau lapte pentru mai mulţi locatari şi Evenimentul Zilei pentru domnul Mihăilescu, pensionarul de la etajul 3, spăla vasele unei familii de farmacişti care deschiseseră un butic cu casete şi erau foarte ocupaţi deşi renunţaseră la gâdilat eprubete şi mojaruri, sâmbăta şi duminica înlocuia fochistul blocului, făcea oficii de debarasoare în zile aglomerate pe terasa unei cofetării particulare. Toţi cei care-l cunoşteau şi, ce-i mai important, în primul rând el însuşi — deoarece combustibilul succesului se află înlăuntrul individului — erau de acord că băiatul făcea parte din familia victorioşilor. O intuia şi Saşa Diaconu şi acesta constituia unul din motivele pentru care îl frecventa. Prezenţa lui Crinu îi insufla încredere, se simţea creditat cu forţă interioară, contaminat de optimism; lângă el i se părea că desluşeşte taina succesului care, astfel, căpăta contururi posibile. Crinu se întoarse de la şcoală aproape de 2. Se descălţă în antreu şi lăsă sacul cu cărţi pe canapeaua din sufrageria-living. După ce se schimbă la repezeală, intră în bucătăria curată şi bine aerisită, legându-şi peste treningul de casă un şorţ rămas de la bunică-sa. Cu gesturi precise, scoase din cămară un pachet de spaghete, untul şi parmezanul din frigider şi puse apa la fiert. Totul metodic, bine chibzuit, cu economie de gesturi şi siguranţă de gospodină încercată. (Cândva, ordinea, expeditivul, curăţenia perfectă care însoţeau fiece operaţie vor da de gândit viitoarei mirese a lui Crinu. Nu avea să fie un bărbat comod...) Se întoarse în living, îşi aprinse o ţigară Bucegi şi deschise România Liberă parcurgând în primul rând ofertele de serviciu. Se opri la unul din anunţuri şi sublinie numărul de telefon, dând start astfel unei aventuri extraordinare. Îl întâmpină pe Saşa Diaconu cu aerul dintotdeauna, vesel şi, fără ca vreunul din ei să-şi dea concret seama, vag protector: — Ura, bărbate! Ce faci? — Am trecut pe aici..., spuse moale, pe un ton de scuză Saşa. — Bine ai făcut! Stai, că-mi dă apa în fiert... Ai mâncat? — Da, se grăbi să-l asigure Saşa. Crinu se descurca bine cu banii, în principiu nu-i lipsea nimic esenţial (ba chiar făcea economii pentru o Mobră — un vis măreţ!) dar Saşa se simţea prost. Cădea mereu în timpul mesei, singurul interval de circa două ceasuri când băiatul era liber. Crinu îl invita invariabil "să împartă merindea", iar Saşa, deşi flămând, încerca să refuze. Îi era odioasă ideea că tapează, că exploatează un puştan. Parcă l-ar fi jefuit. — Te aştept aici. Am mâncat adineaori... — Nu-i nimic, dădu din mână, ştiind că minte, Mai mănânci o dată... Auzi, fii atent! Am găsit azi o chestie colosală în ziar. Cred că ne putem lipi amândoi. Saşa înfipse furculiţa în macaroanele aburinde cu ochii umezi de poftă. Crinu îşi întoarse jenat privirea. I se părea că nările celuilalt palpitau de foame. Spuse, la întâmplare, depăşind momentul: — Peste o săptămână e ziua mea. Saşa îşi ridică ochii din farfurie: —Cât? Şaişpe?... Eu am impresia... nu ştiu cum să-ţi spun. Te simt ca de treizeci... Zău dacă te mint! — Hă! Hă! Aşa bătrân?! Curând, într-o noapte, îşi va aminti cuvintele lui Saşa. "Uneori, sufletul încărunţeşte înaintea tâmplelor". Cine naiba a zis asta?! CORNELIA CIUREA, inginer agronom (lucrase în cercetare), pensionară, văduvă, 58 de ani, tipul de persoană infrecventabilă. Era foarte mulţumită de ea însăşi în ciuda unui fizic nefericit: siluetă de ou — mai de grabă o sari decât o înconjuri —, ochi exoftalmici, verzui diluat, gura o sfoară pe cale de a fi înghiţită. Nu-şi cumpărase în viaţa ei farduri sau chiloţi sexy, nu cunoştea coaforul; o dată pe lună, frizerul o tundea nr. 2. Câtuşi de puţin invidioasă pe femeile arătoase, nutrea nestrămutat convingerea că "frumoasele", în mod obligatoriu, sunt fie sărace cu duhul, fie "vagaboande", cel mai adesea amândouă. Era sentenţioasă şi îngustă, închipuindu-şi că-i deşteaptă şi profund morală. Vorbea răspicat şi sacadat ca de la catedra unei clase de imbecili surzi. Cu excepţia telefonului, a televizorului şi a metroului, trăia exact aşa cum ar fi trăit acum o sută de ani, într-un târg oarecare de provincie, ignorând total ce va să zică fenomenul prestări servicii publice. Un singur amendament: cizmarul din colţ, care-i schimba flecurile. Se măritase târziu, după ce împlinise treizeci de ani, cu un economist, băiat de viaţă şi de un şpriţ cu amicii, colea, la birtul de vizavi. Candidatul Ciurea nu rezistase asediului părinţilor, care-l doreau cazat, adunat de pe drumuri şi îşi formulase cererea în căsătorie, fiind beat mort. Avea multă vreme să regrete că nu fusese mort de-a binelea. Îl dominase, îl terorizase, îi stricase viaţa, dar toată lumea, inclusiv victima, era de acord că totul se comisese cu cele mai bune intenţii. Cornelia proceda la fel cu unicul fiu, Decebal, căruia nu ostenea să-i administreze precepte viguroase despre onestitate, seriozitate, muncă. Munca — profesiune de credinţă, CREZ! Munca — sensul, justificarea existenţei noastre pe pământ; divertismentul — ireparabilă pierdere de timp, foarte adesea chiar crimă. Îşi arăta palmele pufoase, fără inele, cu unchii tăiate scurt, într-un gest simbolic: — Uite, cu astea două mâini m-am edificat, aş zice m-am inventat singură. Cu astea două mâini am realizat tot ce vezi în casă, te-am scos pe tine la liman. Dacă era după taică-tău, cum o ţinea el într-o petrecere şi-un chef, dormeam pe scândură şi pe tine te băga ucenic te miri unde. Mama spăla cu ziua, tata lucra la chefere, la împins vagoane şi uite, dacă nu eram eu om să mă fac om cu astea două mâinile ajungeam curvă în Gara de Nord. Sorina, nevasta lui Decebal, se tăvălea de rîs: — Tu te uiţi la mă-ta? Se laudă! "Curvă?! Păi asta-i serie grea, cere talent şi fizionomie. N-o primeau nici măcar într-un tractir din Uniunea Sovietică, din ăla de pe vremea lui Brejnev, cu tovarăşe de încredere, toate membre de partid din '917 vorba bancului! Nu ştiu cum l-o fi aiurit pe taică-tău dar aş zice că a fost bafta vieţii ei". Decebal o asculta cu gura căscată, aşa cum o ascultase şi pe maică-sa. Pentru cei care-l cunoşteau, schimbase de fapt o dictatură cu alta. O adora pe nevastă-sa, se însurase "fecior". Deşi se opusese din răsputeri, căsătoria fusese totuşi opera Corneliei. Dacă i-ar fi spus-o însă, ar fi luat foc. Ea îl crescuse pe Decebal dependent, ea îi interzisese orice distracţii, chiar student fiind pleca cu ea, cu maică-sa, la mare, tot ea îl îmbrăca după gustul ei clasic, sobru, adică ridicol pentru giovinezza deceniului al 9-lea. Îi deschidea corespondenţa şi decidea VETO asupra fetelor pe care avea voie să le scoată la un film. Înţelegând că totuşi fata trebuie condusă acasă, Cornelia accepta ca în mod excepţional, Decebal să se întoarcă la ora 21. Asta, sâmbăta. Duminica era rezervată gospodăriei, o ajuta pe maică-sa la aprovizionare şi gătit, dădea cu aspiratorul. Sorina stricase toate socotelile. Apăruse imediat ce Decebal terminase Politehnica — "scârba dracului, scrâşnea Cornelia, l-a cules gata copt, numai ce l-am scos din cuptor" — şi îl ameţise în mai puţin de jumătate de oră. Fusese de ajuns să dea ochii cu ea şi o şi uitase pe mă-sa. Ceea ce la rându-i, maică-sa n-avea să uite niciodată. L-ar fi iertat doar dacă ar fi părăsit-o pe Sorina. Dar Sorina nu era femeia pe care s-o abandonezi şi, în orice caz, să se lase abandonată. Cel mai sigur era că inginera Ciurea întâlnea pentru prima dată un adversar redutabil, ţinându-i piept cu mare chef. Sorina era mică, înfiptă, cu o figură încăpăţânată şi plină de îndrăzneală. La maturitate, avea să semene cu un cimpanzeu îndărădnic, dar acum, la douăzeci şi doi de ani era nostimă, apetisantă, ochii aveau o privire a lor, dulce, copilăresc-parşivă (lui Decebal i se părea irezistibilă) şi, în totul, emana un aer spiritual. Decebal, total sedus, săruta până şi urma paşilor ei, îi era devotat până la sacrificiu. Când maică-sa ridicase problema opţiunii "ori eu, ori ea", Decebal nu stătuse nici o secundă la îndoială. Nu se pronunţase însă imediat, de jenă şi conştient de suferinţa maică-si. Cornelia însă, seacă, obtuză, plicticoasă şi încă multe adjective din aceeaşi familie, avea demnitate, iar în materie de consecvenţă şi verticalitate era inatacabilă. Se retrase din viaţa lui Decebal, propunându-şi să aştepte clipa, inevitabila clipă, a deşteptării lui Decebal. Va jubila atunci, va trăi toată savoarea acelui "ţi-am zis eu, măi băiete? Ţi-am zis dar n-ai vrut să mă asculţi... Bine că măcar acum ţi-a venit mintea la cap..." Şi avea să-i trântească nişte colţunaşi cu smântână, cărora precis le dusese dorul pentru că Sorina nu se ocupa de gospodărie, "fiind prea Sue-Ellen pentru aşa ceva".   cartea o deacarcati de aici....

Telefonul din bikini de Rodica Ojog-Braşoveanu       Partea întâi IDILA La puţin timp după evenimentele din decembrie ’89, inginerul Adrian Radulian renunţă la serviciu. Deşi abia împlinise cincizeci de ani şi se simţea în plină formă fizică, nu mai avea chef să lucreze. Slujba cu inerentele obligaţii zilnice ajunsese o corvoadă, se eschiva în limita posibilului de la orice lucrare plasând-o colegilor, refuzase propunerile de colaborare ale unor firme străine. Era pur şi simplu plictisit. Colegii din Minister îşi închipuiau că traversează o perioadă de depresie firească după moartea nevesti-sii, prăpădită într-un banal accident de maşină, dar se înşelau. Fuseseră căsătoriţi aproape douăzeci de ani şi rămăseseră la fel de străini unul faţă de celălalt ca în prima seară în care se cunoscuseră la un ceai cretin, cu băuturi proaste, pick-up şi fete urâte. Printre atâtea „nasoale”, Dina, blondă — blondul româncelor, adică nisip, subţirică, de o debilitate congenitală care-i dădea diafan, şi o timiditate lesne de confundat cu blândeţea, părea frumoasa serii. Avea şi un stil tulburător de a se cuibări în braţele partenerului, ca şi cum i s-ar fi încredinţat, iar mai târziu, Radulian avea să-şi spună că acesta reprezenta, de altfel, esenţialul ei capital de seducţie. Pe cât de esenţial, pe atât de înşelător. Cu trecerea timpului, se dovedi autoritară, meschină, de o subterană şi tenace insolenţă, iar în ciuda nasului lung şi a figurii de ierbivor, penibil de îngâmfată, având convingerea că seamănă până la sosie cu Catherine Deneuve. Chiar din primul an de căsătorie, Radulian se resemnă, abandonând ideea unei căsnicii împlinite. Ar fi părăsit-o, dar sub Ceauşescu, divorţul, pe lângă alte neplăceri — adio un post mai important, adio paşaport — constituia un coşmar care putea dura doi-trei ani, iar el unul se simţea prea comod pentru o asemenea întreprindere. Se mulţumea cu o viaţă liniştită, fără convulsii, cu zile egale, standardul mediocru excluzând orice surprize. Doi oameni care aveau în comun doar adresa şi numărul de telefon. Legătura dintre ei devenise atât de neconsistentă, încât uneori, petrecând o după-amiază întreagă acasă, nu izbutea să-şi aducă aminte dacă Dina ieşise în oraş sau nu. Apoi, pe neaşteptate, la aproape patruzeci şi cinci de ani, Dina începuse să iubească, trăind cu toată intensitatea drama femeii mature îndrăgostită pătimaş de un bărbat mult mai tânăr, blestemul vârstei critice cu cohorta sa de umilitoare suferinţe. Radulian, impresionat, încercase s-o tempereze, dar Dina, înnebunită de patimă, nu izbutea decât să-i îndrepte priviri rătăcite: „E peste puterile mele, nu depinde de mine... Dacă mă părăseşte, mă sinucid. Iartă-mă, Adi, abia acum îmi dau seama că-i prima oară în viaţă când iubesc”. Radulian surâsese trist: — Se pare că noi doi nu am prea reuşit împreună... Situaţia ajunsese intolerabilă, când, spre norocul ei, socotea Radulian, înainte de a fi abandonată, scutită deci de chinurile unei sfâşietoare despărţiri, Dina murise la volan. Gonea bezmetică, nerăbdătoare să ajungă la întâlnire, şi intrase într-un TIR căci, deşi cumplit de mioapă, nu purta ochelari în prezenţa iubitului mult mai tânăr. Radulian, prea puţin ipocrit ca să simuleze o suferinţă inexistentă, primise decent şi cu datini împlinite o hotărâre care ţinea de alte „zone”. Cu reală tristeţe; era trist pentru Dina, pentru felul inutil în care femeia aceasta îşi epuizase energia, în fond toată viaţa. Viaţa absurdă a unei persoane absurde, o moarte absurdă... Dând de pomană ultimele lucruri şi păstrând dintr-un soi de jenă instinctivă fotografia ei à la Catherine Deneuve, Adrian conchisese generos: „Bine că măcar a apucat să iubească o dată în viaţa ei”. Zgomotul sertarului tras peste portret îi răsună ca un ultim bulgăre de pământ aruncat pe mormântul Dinei. Un episod definitiv închis. Şi cu aceeaşi inefabilă tristeţe, Radulian realiză că Dina nu lăsase în urmă nici măcar amintiri. Urmase o perioadă pe care Adrian Radulian n-ar fi putut-o defini. Nu era deprimat, nici obosit, nici blazat. Se simţea doar ajuns la o răscruce, că într-un fel şi-a isprăvit show-ul, că traversează doar simpli timpi de provizorie acalmie, că fatalmente ceva trebuia să se întâmple. Ca pe mulţi alţii, cei mai mulţi, Revoluţia şi decesul Marelui Bulă îl luaseră prin surprindere. Desigur, toată lumea se aştepta la „ceva”, toată lumea era de acord că „nu se mai poate”, undeva, în subteran se simţeau trepidaţiile furtunii, în jur, mecanismele uriaşei Armade împotriva comunismului se declanşaseră, dar miracolului prea mult aşteptat şi în sfârşit împlinit, ochii nu-i dau crezare. Radulian îşi consumă entuziasmul în câteva săptămâni apoi, treptat, recăzu în vechea stare de spirit şi probabil că la vremea respectivă era unul dintre puţinii indivizi din ţară care nu avea opinii şi soluţii politice; care nu cumpăra toată presa, iar la televizor, cu excepţia buletinului meteo nu urmărea decât serialele şi filmele americane. La serviciu, evita disputa despre vedetele politice ale orei, întrebând sincer şi stereotip „cine-i ăsta?!”, în vreme ce colegii îl credeau abil: „Radulian e oţ, nu vrea să se compromită; aşteaptă să se aleagă caimacul şi pe urmă dă buzna...” Trăia de azi pe mâine — fără bucurii, fără aşteptări, dar şi fără mâhniciuni — când, cu totul pe neaşteptate, se iviră două moşteniri. Dintâi, o casă splendidă la Sinaia, rămasă de pe urma unei mătuşi. N-o văzuse de peste treizeci de ani, iar acum îşi amintea, zâmbind, dar şi cu o urmă de remuşcare, că în copilărie suporta ca pe un calvar vizitele la tuşa Tiţa. Dintotdeauna bătrână, blajină şi plină de daruri, mirosea a camfor, iar când îl săruta, îi simţea ţepii tari ca sârma din barbă şi mustăţi. Senzaţia de greaţă îl copleşea, ochii i se umpleau de lacrimi şi nu-l mai puteau îmbia la masă nici măcar „cartofii prăjiţi”. Se liniştea greu, spre seară, sugând un bulgăraş de zahăr candel. Dar marea surpriză — să-ţi pierzi minţile, nu alta, chiar pe apatia în care lâncezea — sosi în primăvara aceluiaşi an. Desemnat ca unic moştenitor al lui Demetru, văr dinspre mamă, decedat la Londra, se trezi posesorul unui cont în bancă respectabil chiar şi pentru fericiţii din „ţările cu tradiţie democratică”. Adevărat, răposatul fusese medic ginecolog, dar părăsise România în 1990 şi la aproape şaptezeci de ani. Când naiba avusese timp să facă atâta bănet?! Misterul se desluşi când ajunse la Londra. Obstetrician cu vogă mare, Demetru câştigase enorm în ţară şi chiar dacă dusese totdeauna o viaţă de nabab — Capşa, Mercedes, şofer personal, frumuseţi între optsprezece şi douăzeci şi cinci de ani — bilanţul rămânea excedentar. Prisosul îl transforma în valută forte şi, prin intermediul unor ambasade, îl expedia în Elveţia, unde i se deschisese un cont secret. Un ginecolog en vogue şi monden are relaţii pretutindeni, pentru un chiuretaj clandestin, de pildă, un simplu transfer de bani reprezenta cel mai ieftin contraserviciu şi Radulian avea să afle stupefiat că manevra începuse încă din anul 1958. Deci unchiul ăsta al lui, sau ce-i venea, sfidase vreme de peste treizeci de ani unul din cele mai dure regimuri valutare din Europa răsăriteană, agonisind bani albi pentru zile trandafirii preconizate pe alt meridian. Radulian petrecu o lună în Anglia. Când se întoarse în ţară, îşi depuse demisia. Era un om bogat. Ca să ştii să fii sărac, nu-i mare scofală. Corsetul lipsurilor zilnice trasează o traiectorie precisă, nu încap abateri de la drum, nici rătăciri, o duci de-a-mboulea, şosea dreaptă până la cimitir. Dar dacă i-ar fi spus cineva că şi pentru a fi bogat îţi trebuie oarece ştiinţă şi deprindere, Adrian ar fi ridicat din umeri. Cu binele te obişnuieşti repede, spunea mereu maică-sa, şi cum bine cu adevărat nu-i fusese niciodată, o crezuse pe cuvânt. După epuizarea momentelor fierbinţi, când începuse să se obişnuiască cu statutul de om bogat, constată că nu ştie cum să se bucure de noua situaţie. Mesele sofisticate luate în mari restaurante — că doar n-oi mânca tot ciolan cu fasole la ospătăria de peste drum — îi dădură ulcerul peste cap, whisky-ul păstrat altădată sub cheie de Dina pentru „ocazii”, adică musafiri simandicoşi, acum nedrămuit, îi săgeta ficatul, umplându-i gura de cupru. Se gândi apoi la look! Avea o siluetă bine desenată, şi trimiţând la azil fosta garderobă, se îmbrăcă din cap până în picioare la Worth. Tăietura, combinaţiile de culori, accesoriile neobişnuite în peisajul valah ridicară a mirare sarcastică multe sprâncene: „Îl credeam serios pe Radulian. L-ai văzut în ultima vreme? A început să facă pe tinerelul, se-nţoleşte ca o starletă, zici că ţine un bordel de lux. Pe oameni nu poţi să-i cunoşti niciodată...” În sfârşit, încercă aventura, sector unde se simţea absolut deficitar. Cu Dina n-avusese puseuri — habar n-avea dacă doarme în pijama ori cămaşă de noapte — escapadele scurte, de gang, între două sughiţuri, uşi, trenuri etc., îi repugnau, pentru o legătură serioasă nu avusese nici timp, nici bani. Adrian făcea parte dintre gentlemenii, azi unicat, care mai consideră că o amantă trebuie scoasă, răsfăţată, îngropată în flori, bijuterii, atenţii... Pentru că, să fim bine înţeleşi, nu s-ar fi încurcat cu femei uşoare care, pentru un film şi o bere, îşi trag singure fermoarul de la fustă într-un boschet. După o experienţă nereuşită, conchise că şi aici, ca şi în materie de avuţie, e nevoie de practică. Era un bărbat distins, suplu, din familia lui Peter Strauss, iar femeile îl priveau cu plăcere. Spre deosebire de cei mai mulţi semeni, modest din fire, socotea însă că privirile, chiar înfocate, sunt întâmplătoare; Dina nu-l alintase considerându-l vreun Apollo, iar complimentele croitorului — subiect direct interesat — nu meritau luate în seamă. Mariana îl acroşase la biliard, dezinvoltă şi cu un natural care-l încremenise. O brună comună dar autentic frumoasă, cu slăbiciune accentuată pentru cerceii gitane. Părul dat cu gel sugera carcasa unui arici cu ţepi uriaşi, sau, în altă variantă, săgeţi nervoase avertizând asupra pericolului de electrocutare. Legătura dură câteva luni, după care Radulian abandonă. Era inconştientă, insolentă, o avidă trepidând în aşteptarea marii ocazii: „Un strop de baftă, atâta-mi trebuie, şi sigur aş şti cum să-mi înfig dinţii!” Adrian o urmărea cu o curiozitate detaşată, dar ceea ce la început îl amuzase şi chiar îi plăcuse — o prospeţime nealterată — de la un timp, prin uzură şi gafe repetate, nu mai avea efect. Îl oboseau nopţile petrecute în discotecă, unde el se remarca prin vârstă şi duse gânduri, constituiau un coşmar —, îl plictisea. Probabil eu sunt un om „între două vârste” nebun, îşi spunea, dar şi ea excelează prin maniere imposibile. De exemplu, detesta până la greaţă obiceiul copiat din serialele americane (preluat şi de producţia autohtonă de reclame pentru produse alimentare) de a-şi suge degetele mânjite cu sos, îl crispa modul familiar în care aborda chelnerii, comentariile cu glas tare în public, râsul crăcănat cu coapse plesnite sonor şi, mai ales, năravul ca până şi în cele mai absolute momente de intimitate să i se adreseze ca la armată cu „Raduliene!”. Când, într-o seară prost dispusă — ea, seara —cu ploaie şi lapoviţă, când însuşi văzduhul pare mânjit cu noroi —Mariana se mai lansă şi în politică... — ...Eu nu-s de acord să vină regele, eu nu ştiu ce a făcut, nu l-am apucat. — ...Nu l-ai apucat nici pe Ştefan cel Mare... — Lasă şmecheria, că nu te prinde la vârsta ta. De ce crezi că vrea să vină? Să-şi ia palatele, să înfiinţeze iar moşierii... „Să înfiinţeze moşierii, Dumnezeule, era deja prea mult!” La sfârşitul aceleiaşi „şedinţe”, îi făcu un cadou consistent, comandă un taxi, apoi deschise larg ferestrele şi aerisi îndelung. Aşa citise în cărţi şi văzuse prin filme. Tot în această perioadă, Adrian realiză, pentru prima oară în viaţă, cât de singur este. În afară de soră-sa, Lucreţia, nu avea apropiaţi. Doar cunoştinţe. Lui, de exemplu, i-ar fi plăcut să facă pe generosul, presimţea plăcerea de a dărui, bucuria de a face bucurie, stare de spirit încercată de puţini privilegiaţi, cei mai mulţi atingând fericirea doar când primesc. Desigur, rămâneau actele de caritate en gros, dar acestea i se păreau abstracte — başca lipsa de încredere vizavi de cei care mânuiau fondurile — nu se adresau cuiva anume, nu aveau adresă şi destinatar. — De ce nu înfiezi un copil? sugerase Lucreţia intuindu-i starea de derivă. Te scoate din indolenţa asta, plăteşti o menajeră pentru aspectele sordide ale cotidianului, ai un ţel, başca te alegi cu o faptă bună la răboj. Adrian se scuturase ca de o gânganie: — Dragostea, călătoriile şi copiii sunt uliţe de tinereţe... — Asta-i o lozincă, nu argument. Adrian ridicase din umeri. O întrebare, aceeaşi, îi revenea tot mai des în minte: „Şi totuşi, încotro?” În dimineaţa zilei de 9 martie, Adrian se trezi ciudat de bine dispus, iar semnalele de primăvară timpurie îi sporiră mulţumirea Ca de obicei, îşi luă micul dejun à la Hollywood — o sondă de suc de fructe şi o felie de pâine prăjită — iar la cafeaua neagră, dură, asortă trei ţigări. Sub duş, se trezi cântând cu suflet canţonete italiene, ceea ce nu ţinea minte să i se mai fi întâmplat din studenţie, zăbovi îndelung în faţa şifonierului alegându-şi costumul, decise să dejuneze la Velvet şi plecă de acasă încredinţat că ceva, neîndoielnic plăcut, avea să i se întâmple. Trăi toată ziua cu acelaşi sentiment şi când se întoarse spre seară acasă, se mai afla în aşteptare. Îşi prepară un whisky şi, trântit comod pe canapea, începu să viseze. Ziua nu se terminase încă. * Ceea ce avea să se numească pentru multă vreme „telefonul de la ora 10” veni ca o eliberare. Tresări violent şi, în graba de a ridica receptorul, răsturnă micul vas cu violete de pe birou. „Numai de n-ar fi greşeală... Sau Yvona...” Prea ar fi fost mare dezamăgirea. Prea aşteptase toată ziua. Frenetic! Isteric, ar fi zis altădată, într-o viaţă care azi i se părea străină ca un film. De emoţie, vocea vibră alterată, stins răguşită. — Alo... — Bună seara, Adrian. Simplu, ferm, fără interogaţie. Ca la un apel prestabilit. Glasul era suav, de o dulceaţă catifelată. Feciorelnic, găsi cuvântul. Un glas neprihănit, de Julietă, şi îşi zise că nu auzise în toată viaţa lui ceva mai melodios. — Bună seara... Cum te cheamă? — EU. — Nu-i de-ajuns... Altă dată, s-ar fi răţoit: „uite, domnişoară, n-am chef de bancuri proaste, ori îmi spui cine eşti, ori închid!” — Ba da. Deocamdată... — Ce înseamnă deocamdată? — Nu ştiu. Când am să ştiu, am să-ţi spun. — De ce m-ai sunat? — Pentru că mă aşteptai. Am vrut să-ţi spun noapte bună. — Doar... doar atât? — Atât. — Te rog, nu închide. Ai să mai suni? — Da. — Când? — La ora zece. Noapte bună, Adrian. Rămase cu receptorul în mână, încercând un bizar sentiment de fericire. Instinctul, premoniţia, întâmplarea, n-avea importanţă cine, nu-l înşelase. Telefonase, până la urmă telefonase. „Cine o fi, cine poate să fie?” Îşi luă un pahar cu alcool şi se mototoli în fotoliu, lăsându-se pradă visului... O femeie foarte tânără, tinereţe extremă, diafană, păr mătăsos blond, poate şaten-auriu, fină, cu ochi umezi, plini de candoare... Siluetă elansată, pas şi gesturi de o distincţie regală. Hotărât, glasul EI nu putea aparţine unei femei vulgare, unei ţoape cu pedichiură neglijată... Nici unei impetuoase cu păr negru sârmos şi subsuori mirosind sălbatic — genul Carmen pe care-l ocolise totdeauna. La femei, Adrian aprecia gingăşia, pudoarea, pasivitatea dulce camuflând o senzualitate ardentă, nevoia de ocrotire; acceptul fericit şi nu iniţiativa. Aşa şi-o imaginase cândva pe Dina... Alungă chipul Dinei şi aprinse o ţigară. La flacăra brichetei, simţi cum se fac scrum „suspiciunile de bun-simţ” care-l asaltau în subteran... „Ai împlinit cincizeci de ani, eşti om în toată firea şi-ţi pierzi capul din cauza unui telefon! Cum te poţi lăsa păcălit de trucuri ieftine, dulcegării de liceeni... Cine ştie ce puştoaică îşi bate joc de tine... O generaţie pentru care nu eşti pregătit... Ce ar spune Yvona?!” Ridică iritat din umeri şi turnă din nou în pahar. „Puţin îmi pasă ce ar spune Yvona!” În clipa aceea, însăşi imaginea femeii coapte de patruzeci şi cinci de ani, cu mustaţă pensată atent şi răsuflare hepatică în ciuda Orbitului fără zahăr rumegat conştiincios, îl revolta până în adâncul sufletului. Era o doamnă, nu încăpea nici o îndoială, echilibrul şi bunul-simţ o caracterizau, civilizată până în vârful unghiilor lustruite cu pila îmbrăcată în piele de căprioară, dar, pentru Dumnezeu, dacă era atât de deşteaptă şi nobilă, va trebui să ştie să se retragă. Dar asta e, că femeile nu ştiu să renunţe. Nici măcar cele mai înţelepte. Vine o vârstă când înghesui în ladă costumul de baie şi stingi lumina înainte de a te băga cu un bărbat în pat... Dar era nedrept, Adrian îşi dădea seama, şi amănuntul îl făcea să fie şi mai furios. Yvona îl iubea discret şi cu tact, îi lăsa totdeauna liberă alegere şi iniţiativă, nu încerca să se impună în nici un fel, cedând şi depăşind cu graţie orice conflict. Chiar de Paşte... Deciseseră să petreacă împreună Învierea, planificaseră Biserica, meniul, iar pentru a doua zi o plimbare la Snagov. O întâlnire întâmplătoare însă cu foşti colegi de birou, câteva beri la Restaurantul Odobeşti şi o invitaţie la pescuit anulaseră programul. Adrian se hotărâse fără ezitare, avea să petreacă Paştele cu băieţii. — Şi mă anunţi acum, în ultimul moment? Azi e vineri, dacă ştiam, poate aranjam şi eu ceva. — Spuneai că vrei să te repezi la frate-tău. Ai cea mai bună ocazie acum, de sărbători. — La Piteşti, pot să mă duc oricând vreau. E vorba că am decis ceva, de comun acord. — Îmi pare rău, le-am promis băieţilor... Yvona îşi muşcase buzele. De furie sau ca să nu plângă. — Ştii ce mi se pare cel mai grav, dragul meu? Că nici măcar nu încerci să mă minţi. Altul ar fi inventat ceva rezonant, o boală în familie... — De ce? Te respect prea mult ca să te mint. Am stabilit de la început! Fără minciuni, fără obligaţii. Când se revăzură, peste o săptămână, Yvona îl aştepta veselă, într-o rochiţă proaspătă de primăvară pe care Adrian o calificase în sinea lui drept prea tinerească, gata să-i asculte cu plăcere peripeţiile, participând cu entuziasm la întâmplări amuzante pentru eroii aflaţi într-o anumită stare de spirit, dar complet lipsite de haz relatate post factum şi mai cu seamă pentru terţi. În fond, conchise, Adrian, ea e cea care insistă într-o relaţie fără perspectivă, chiar dacă are aerul că nu o face. Şi dacă mă acceptă aşa măgar cum sunt, înseamnă că nu are pe altcineva la îndemână... Deschisese televizorul, dar constată că nu se poate concentra, gândul întorcându-se mereu la necunoscuta cu glas de fee. Avea să-i aştepte telefonul în fiecare seară. La ora zece... Oare cum o cheamă? S-ar fi potrivit un nume dulce, cu multe vocale... Alina, de exemplu. Da, Alina. Începu să râdă singur: „Sunt nebun, am impresia că m-am îndrăgostit”. Stinse lumina şi se culcă. * „În definitiv, nu-i pot reproşa nimic”, reflecta Yvona cam pe la aceeaşi oră. Cu părul ud, strâns într-un turban faraonic ca frumoasele din filmele americane, îşi îngrijea obrazul la oglinda din baie. „Cea mai sinceră”. Într-adevăr, patru becuri a 100 de waţi fixate ca un chenar pe rama de lemn alb ar fi pus în încurcătură chiar şi o faţă mai tânără. Îşi aminti de o mătuşă bătrână, frumuseţe vestită pe vremea domnilor Carp şi Marghiloman, care după ce împlinise patruzeci de ani, mutase toaleta în colţul cel mai întunecos al iatacului: „Aşa că dragele mele, ori de câte ori mă privesc în oglindă, tot ca o bomboană arăt”. Patruzeci de ani! Ce repede îmbătrâneau femeile pe atunci! Funcţiona, desigur, şi mentalitatea, media de viaţă era foarte scăzută, nu se făcea sport, naşterile nu puteau fi controlate, se mânca fără cumpăt, sălbatic. Chiar şi în epoca modernă! Uite-te în Sanda Marin! Nu există mâncare fără două-trei linguri de untură, smântână nu lipseşte de pe masă, frişca din meniu... „Asta nu înseamnă că m-am bucurat când am împlinit patruzeci de ani”, recunoscu sincer Yvona. Se considera o neîmplinită din toate punctele de vedere. Era economistă, când ea s-ar fi dorit arhitectă, dar aşa stăteau lucrurile, te duceai şi la Zootehnie, numai să ai o diplomă universitară, iar pe plan personal, ca femeie, mai ales, nu se putea socoti decât o mare ratată. Nu avea veleităţi, visase modest la o viaţă modestă, banală, cu un soţ cumsecade, soacră rea şi un copil. Unul singur, trebuie să ştii din start ce poţi oferi, măcar portocale iarna şi un cadou care să-l bucure de Crăciun. Nimic din toate acestea. Se măritase la treizeci şi doi de ani, simplu aranjament în vederea obţinerii unui buletin de Bucureşti. O afacere negustorească (fără iluzii, naşi şi poze la Studio) zece salarii contra unui certificat de căsătorie. Contractul mai prevedea obligaţia Yvonei de a intenta după un an acţiune de divorţ şi de a suporta, desigur, cheltuielile de judecată... După aceea nu mai urmase nimic. Absolut nimic, nici măcar vreuna din infamele legături clandestine cu un bărbat însurat. Concret, cu mult înainte de a fi împlinit patruzeci de ani, Yvona devenise o femeie singură şi se jena de faptul în sine ca de o boală ruşinoasă. De manevrele cu dibăcie combinate pentru a disimula situaţia îşi amintea şi azi crispată, dar în general prefera să nu-şi amintească. Cel mai greu de ocolit însă era bunăvoinţa colegelor de birou. Aproape în fiecare lună aveau ceva de sărbătorit, aniversări, onomastice, cununii, nemaipunând la socoteală evenimentele mari ale anului, Crăciunul şi Paştele. Umilinţa de a se prezenta fără partener o determina să refuze toate invitaţiile sub pretextul unor evadări la munte sau la mare. Bineînţeles „însoţită”, şi pentru că o legătură, oricât de discretă, în cele din urmă tot se manifestă cumva, lăsase să se înţeleagă că partenerul este căsătorit, în imposibilitatea de a divorţa din pricina postului important. Pentru credibilitate, arbora din când în când câte un „cadou” scump, rezultat al unor economii sângeroase, iar în week-end-uri şi de sărbători, nu răspundea la telefon. Revelionul mai cu seamă o scotea din minţi, i se părea că durează o lună. Încă din primele zile ale lui decembrie se discutau la serviciu doar toalete, meniuri, aranjamente, listă de invitaţi, iar după consumarea evenimentului mai urma o săptămână de comentarii. Un supliciu pentru Yvona care de ani de zile se distra bând singură la miezul nopţii o sticlă de şampanie. Îmbrăcată în cel mai elegant capot din garderobă şi între lumânări aprinse, ciocnea cu un al doilea pahar plin, simbolizând partenerul care avea să vină precis în anul ce urma. Era o superstiţie a ei, încredinţată că acesta există undeva, în neştiut cotlon, un fel de mesaj transmis prin eter, o modalitate de a trage soarta de poale. Ultimului pahar îi asezona un somnifer puternic, asigurându-i somn ţeapăn până a doua zi la prânz. Sigur, s-ar fi putut duce la Piteşti, la frate-său, dar nici aici nu se simţea mai bine. George, nu prea deştept, găsea prilej de fiece dată să enumere fetele bătrâne din familie, luând-o de la cruciaţi. Se fericea că are băieţi, convins fiind că un soi de fatalitate pluteşte asupra neamului. La alţii e mai rău, o naţie întreagă-i blestemată, uită-te la englezi, toată literatura lor musteşte de fecioare bătrâne, de obicei fiice de pastori onorabili. Adună la ciorap ca guvernante, pregătindu-se pentru o senectute uscată şi profund evanghelică, tupilată în vreun sat liniştit din Sussex... Şi nu suporta nici blândeţea mieroasă a neveste-sii care, sub un aer de protectoare înţelegere, nu-şi putea ascunde complexul de superioritate caracteristic femeii căsătorite vizavi de cumnata nemăritată. De peste două decenii, Yvona se întreba fără să ostenească şi mereu în van care-i cauza neîmplinirii ei? Cu toată obiectivitatea şi chiar pusă sub lupă, era o femeie plăcută, suplă, cu ţinută pedantă şi trăsături regulate. Practic, fără defecte. Sigur, n-avea strălucire, dar câte femei se puteau lăuda cu un obraz floare de lotus sau cireş japonez? Iar lipsa luminii, gândea ea având-o ca antonim dinaintea ochilor în special pe Claudia Shiffer, era compensată de o indiscutabilă distincţie. „Fata asta n-a avut noroc”, se spunea unanim în spatele ei. Diagnosticul i se părea mult prea simplist. Dacă ar fi înregistrat rateuri — divorţuri, despărţiri dureroase, văduvie — s-ar mai fi putut vorbi despre neşansă. Dar ea nu totaliza nici măcar aventuri eşuate, şi cel mai trist, nu avea nici amintiri. Adrian se ivise pe neaşteptate, când în intimitatea ei renunţase la nădejdea de a fi vreodată subiect într-un cuplu. Sincer vorbind — şi obrajii i se învăpăiau — ea îl acroşase, cu îndrăzneala unor cocktailuri consumate din plictiseală. Găzduia pentru câteva zile o nepoată de verişoară din Suceava, puştoaică de cincisprezece ani, venită pentru prima oară la Bucureşti şi decisă să se „destrăbăleze”. O rugase insistent s-o conducă la o discotecă, iar Yvona, făcând-o pe mătuşa cea bună, cedase. Intra pentru prima oară într-un asemenea stabiliment, aşteptându-se la tot ce-i mai rău. După un sfert de ceas, înţelese că totdeauna există loc pentru şi mai rău. Nimerise în plin aberant, sălbatic, dezmăţat, un nesfârşit act sexual conjugat pe verticală; în colectiv şi pe vacarm. Adrian se afla chiar la masa de alături, singur. Singur, dar cu două pahare cu băuturi distincte în faţă. Privea ringul zâmbind convenţional, vag patern, şi Yvona încerca să-şi dea seama pe cine urmăreşte. Când Mariana se întoarse în sfârşit congestionată şi cu ochi strălucitori, Yvona o califică dintr-o privire: „Curvuliţă fără clasă. La tinereţea ei însă, promovează şi aşa...” Modul în care-l apostrofă înlătură orice dubiu: — Ce faci, Raduliene, le pileşti solo? Hai să dansăm! Adrian mormăise ceva aducând a refuz, n-avea chef, era obosit. — Eu nu-s obosită, râsese Mariana părăsind din nou masa. Ar trebui să te mobilizezi... Yvona îl abordase atunci cu un curaj de care avea să se mire singură. Era uşor grizată şi, ameţită de atmosferă, se răsucise spre el, arătându-şi dinţii frumoşi: — Am impresia că noi doi nu ne prea încadrăm în peisaj... Adrian tresărise, întorcând spre ea o faţă buimacă: — Poftim? A, da, cred că nu vă înşelaţi. — În ce mă priveşte, îi destăinui neîntrebată, e prima dată şi sigur ultima, când intru într-o discotecă. M-a rugat o nepoată din provincie şi n-am putut s-o refuz. — Hm, făcuse Adrian, cu mine lucrurile stau puţin altfel, dar asta nu înseamnă că apreciez mai mult ambianţa... Poftim? Nu aud ce spuneţi, cred că nici iadul nu are asemenea amplificatoare. — Presupun, declarase Yvona în cea mai curajoasă zi din viaţa ei, că la un telefon ne-am înţelege mult mai bine. Adrian o privise lung şi mormăise ca pentru el un „la urma urmei, de ce nu?” — Şi de data asta cred că nu vă înşelaţi, şi scosese din buzunar o carte de vizită. În seara următoare îl căutase la telefon. „Poate că am să-i par prea nerăbdătoare, dar dacă sun peste o săptămână mă uită, trebuie să încep să-i explic de unde să mă ia”. Adrian marşase fără entuziasm, dar şi fără mofturi. Stilul Marianei începuse să-l plictisească, iar despre Yvona păstra o imagine agreabilă, deşi vagă. De la prima întâlnire — aşa i se părea corect pe când ei, dimpotrivă, lipsit de tact, chiar grosolan — ţinu să precizeze coordonatele exacte ale relaţiei lor: o legătură agreabilă, ca între două persoane mature, fără pretenţii, fără obligaţii. Politeţe şi libertate deplină... — Vă avertizez, de la bun început, că nu am de gând să mă însor. Yvona, deşi atinsă, încercase să râdă: — Nimeni n-a vorbit despre căsătorie. Nici măcar despre o legătură. De ce anticipaţi? Vă grăbiţi. — Iertaţi-mă, dar tocmai pentru că persoana dumneavoastră nu inspiră ideea de aventură... — Nici nu practic genul. Am cedat doar unui impuls. Aseară. Azi, am continuat să-i dau curs. Nu las nimic neterminat şi, ca să fiu pe deplin sinceră, persoana dumneavoastră inspiră... fără să oblige. — A, făcuse Adrian descumpănit, dacă lucrurile stau aşa, e perfect... Absolut perfect. Păstrând nealterat motoul „fără angajamente, fără obligaţii”, legătura dura de un an. Spre plăcuta surpriză a Yvonei, Adrian se dezvălui altfel decât personajul prea direct, chiar cinic, al primei impresii, recte un individ între două vârste care încearcă să stoarcă de la viaţă ultime, aproape defuncte senzaţii. Se dovedi tandru, culant, manierat. Din fire, nu din sentiment. Adăugau plusuri o bună dispoziţie egală şi talentul rar de a face mici bucurii, amănunte care nu o lăsau nepăsătoare şi, înainte de a se fi scurs o săptămână, se trezi îndrăgostită de-a binelea. O îndrăgostită lucidă, perfect conştientă că Adrian cheltuieşte doar bani şi nu capital afectiv, nefiind mai implicat, după un an, decât în prima zi. „Contul lui din bancă constituie tragedia şi ghinionul meu”, oftă şi fixând oglinda-lupă începu să manevreze penseta. Îşi plimba limba deasupra dinţilor, încercând să dea relief buzei superioare. Ochelarii aburiţi de efortul concentrării alunecară spre vârful nasului. Decise o pauză de o ţigară şi trecu în mica sufragerie, unde o aştepta un rest de cafea. „Pare paradoxal, dar aşa e. Când se lăfăie în bani, bărbaţii maturi îşi pierd bunul-simţ, devin o pradă facilă la îndemâna primei june îndeajuns de şmechere ca să inventeze o atmosferă Loreley. Nevinovata fetiţă îndrăgostită de bărbatul olimpic şi grizonat”. Yvona avea certitudinea că dacă Adrian ar fi fost un bugetar obişnuit, cu salariu indexat, anticipând pensia cu calcule complicate la fiece nouă dispoziţie guvernamentală, ea şi-ar fi găsit sigur un loc în viaţa lui. Făceau parte din aceeaşi generaţie, proveneau din acelaşi mediu, aveau multe gusturi comune, se simţeau bine împreună, erau la fel de singuri. În plus, cariera sentimentală săracă, aproape virgină, făcea din Yvona un partener docil, dispus să treacă peste multe accidente, să lupte şi chiar să se jertfească pentru a nu pierde un tren nesperat. „Dar cum naiba să lupţi cu tinereţea? Poţi fi înţelegătoare, poţi să te prefaci că nu înţelegi, poţi fi chioară şi să zâmbeşti în continuare, asta nu face însă decât să amâne inevitabilul moment al adevărului : «draga mea, am petrecut clipe minunate împreună, a intervenit aşa şi pe dincolo, gardez moi un bon souvenir, să rămânem prieteni...»” Iar de câteva zile, Yvona simţea că s-a întâmplat inevitabilul aşa şi pe dincolo. Refuza s-o vadă — năvală de amici şi foşti colegi din provincie şi de prin străinătate — părea preocupat, cu minţile în altă parte, la telefon răspundea laconic, cu dorinţa vădită de a încheia cât mai repede convorbirea. Ceea ce fusese doar bănuială şi presentiment, seara trecută devenise certitudine. Îl sunase cu câteva minute înainte de ora zece. Adrian răspunsese prompt. Glasul era precipitat, transmitea nerăbdare şi emoţie. Apoi, la fel de transparent, sfâşietoare deziluzie. O expediase fără menajamente, întrerupând-o după primele cuvinte: „Iartă-mă, draga mea, aştept un telefon urgent din străinătate... Te sun eu mai târziu, pa, pa, pa”. Yvona revenise din curiozitate după un sfert de oră, apoi din cinci în cinci minute, cu scuzele pregătite — „am văzut că nu mă suni, mi-am închipuit că nu reuşeşti să dai de mine, ştii cum e cu telefoanele...”. Nu fusese cazul. Timp de patruzeci de minute semnalul de ocupat îi sfredelise urechea monoton, neobosit, tot mai neliniştitor. Furioasă, sfâşiată de îndoială — telefoanele urgente nu durează ceasuri întregi, comunică, nu fac şuetă —, înghiţi o tabletă de oxazepam şi stinse lumina. Ştia că Adrian nu va mai suna, dar încerca să se amăgească cu ideea că lucrurile nu pot fi prea grave. „De vreme ce a încercat să mă mintă, înseamnă că nu intenţionează să mă concedieze. Că sunt îndeajuns de importantă pentru el... Ce situaţie umilitoare! Să te bucuri că cineva binevoieşte să te mintă!” Adormi târziu, după miezul nopţii. Adrian nu telefonă. Ideea o străfulgeră în timp ce spăla la bucătărie ceaşca de cafea. „Ca să poţi lupta, trebuie să-ţi cunoşti în primul rând adversarul”. Se simţi dintr-o dată cuprinsă de nerăbdare şi amânând pensatul sprâncenelor şi al mustăţii, intră în dormitor. Se machie sumar, cu gesturi febrile, îşi trecu un pieptene prin păr, apoi, fără a mai zăbovi în faţa şifonierului deschis, repetă toaleta din ajun, ceea ce se întâmpla pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani. Luă toată rezerva de bani din casă şi verifică, în virtutea obişnuinţei, dacă a stins bine ultima ţigară. Chiar în drumul ei spre serviciu, se afla o agenţie de detectivi particulari. ** Adrian trăia ca în vis, aşteptând telefonul de la ora zece. În fiecare zi. De două săptămâni care se împlineau azi. EU nu suna cu regularitate, şi uneori se consumau seri lungi, de dureroasă aşteptare, fără nici un apel. Riguros respectată era doar ora. Dacă l-ar fi întrebat cineva cu ce-şi petrece timpul, Adrian ar fi ridicat din umeri. Nici el nu ştia. Aproape că nu mai ieşea din casă, cu excepţia celor două ore de dimineaţă, când doamna Claudia, menajera, deretica apartamentul. Deranjul curăţeniei îl enervase totdeauna şi, odinioară, binecuvântase faptul că Dina nu era o gospodină pedantă. Se întorcea exact la unsprezece, când doamna Claudia trecea în bucătărie sau pleca după cumpărături. Era o văduvă peste şaizeci de ani, încă în putere, rezervată şi pricepută. Fostă profesoară de Geografie la un liceu din Bucureşti, nevoită să lucreze pentru a-şi completa pensia modică, se adaptase cu demnitate noului statut. Trăgând linia, o femeie curajoasă, ale cărei nemulţumire şi sentiment de umilinţă adânc îngropate în sufletul ei se puteau desluşi în privirea absentă şi boţeala buzelor. Altfel, se simţeau pe deplin mulţumiţi unul de celălalt. Adrian era un „stăpân” fără pretenţii, generos, şi o trata cu reverenţa datorată fostului cadru didactic. Totodată, Adrian îi aprecia serviciul fără cusur, expeditivitatea şi, în primul rând, discreţia. Practic, nu-i simţea prezenţa, iar conversaţia lor se reducea la emiterea unor vagi şi rare dispoziţii ţinând de rarele capricii culinare ale lui Adrian. Bătrâna venea tiptil şi pleca în vârful picioarelor. Adrian nu-şi închipuise că timpul poate trece atât de uşor, pe nesimţite, fără să faci nimic. Citea, rezolva integrame, deschidea televizorul, bea mult, aţipea, dar indiferent de îndeletnicire, gândul se întorcea la Alina. Chipul imaginat în prima seară prinsese contururi tot mai ferme, ar fi putut-o recunoaşte pe stradă şi chiar începuse instinctiv s-o caute. Portretul devenea tot mai concret, completat zilnic cu amănunte de gestică, vestimentaţie, mici ticuri. Familiarizat cu subiectul, trecu la scenarii. Ei doi pe podurile Parisului într-o seară de radioasă primăvară sau descoperindu-i comorile Italiei, un Crăciun îmblănit cu zăpadă într-un conac à la Walter Scott, cu foc harnic în şemineu — obligatoriu şemineu — şi un dog imens întru completare de pitoresc. Afară, viscolul se zvârcoleşte sălbatic, opinteşte să străpungă obloanele de lemn, lupii urlă amplificând sentimentul de dulce siguranţă a căminului... „Sunt nebun”, îşi repeta de cel puţin zece ori pe zi, „m-am îndrăgostit de o nălucă, de o poză pe care eu am fabricat-o, de o voce. Vocea poate să mintă, şi încă cum! La optzeci şi şapte de ani, tanti Sica păstrase un glas vanilat, dulce tril de rossignol, deşi toată viaţa ei nu fusese altceva decât o pisică turbată, otrava întregii familii...” Expedia cu un bobârnac toate temerile. „Poate că sunt bolnav, dar îmi place să fiu aşa. Nu m-am simţit niciodată atât de bine, euforic bine şi fericit. Cred că încep să-i înţeleg pe drogaţi. Dar nu se poate să mă înşel. Simt cu toată puterea sufletului meu că nu mă înşel...” Avea o singură teamă. Visul să nu se spulbere ca un vis, apelurile să înceteze. N-avea nici un reper, nu dispunea de cel mai mic amănunt care să-i permită vreo investigaţie, iar serile când telefonul rămânea mut, ca autopsiat, fără măruntaie, îl umpleau de deprimare. Atunci se îmbăta deliberat şi recapitula completând şi rotunjind trandafiriu convorbirile anterioare. Discutau îndelung, chiar şi câte o oră, adevărată orgie la actualele taxe de telefon, Adrian deducând cu satisfacţie că Alina se bucură de oarecare confort financiar; o tânără lady deci, şi nu o căpuşă din regnul Marianei. Dialogau despre orice, inepuizabil, şi Adrian, considerat îndeobşte laconic şi taciturn, se descoperi, spre surpriza lui, un interlocutor activ. Află astfel că fata — nu şi-o putea închipui altfel decât fecioară — adoră culoarea alb, că floarea preferată este lăcrămioara (ce gusturi gingaşe are fetiţa asta!), că detestă oraşul zgomotos, visând să se retragă într-o căsuţă cochetă undeva, la poale de munţi (ce suflet curat, înfrăţit cu natura!), îl adoră pe Mozart (cât e de suavă, Doamne!), mănâncă foarte puţin, cu predilecţie fructe (un organism delicat, aristocratic, nu ţoapă ghiftuită cu sarmale). Îl dădu însă gata declarând că romanul pe care îl adoră e La răscruce de vânturi şi mai mărturisi cu toată candoarea că îi plac basmele, poveştile cu spiriduşi şi zâne bune... Le citeşte de la zece ani fără ca acestea să-şi fi pierdut din fascinaţie. Amănuntul îl emoţionă până la lacrimi. Andersen, Fraţii Grimm, Gilles Perrault (de alţii nu-şi mai amintea, ba da, Ispirescu), când astăzi până şi copiii de primară se joacă de-a James Bond şi fac amor prin lifturi de bloc încă înainte de a fi terminat liceul! Câtă puritate, câtă curăţenie sufletească, un unicat — cireş japonez înflorit ca prin minune într-o groapă de gunoaie. Părinţii meritau felicitaţi!... Sări la repezeală peste părinţi. Puteau fi de vârsta lui, sau chiar mai tineri... Ochii i se opriră la fotografia portret (Foto Carol Pop de Salthmari 1882) de deasupra scrinului. Aparţinea unei străbune, fără să ştie exact despre cine era vorba. O păstra pentru că-i plăcea rama ovală, rococo, şi atmosfera pe care o degaja subiectul. O tânără până în douăzeci de ani, blondă, bine făcută în gustul epocii, azi prea trupeşă. Dar ce ţinută princiară, ce spate drept, cât de mlădioasă părea talia încinsă în corset, cât de armonioasă linia umerilor! Câtă siguranţă şi tihnită viaţă de familie în liniştea întregii făpturi! Ce promiţătoare maternitate inspira bustul generos sub plastronul de dantelă albă! Părul era împletit cuminte în jurul capului iar pe chipul cu trăsături regulate (nimic vamp, nimic provocator) se desluşea doar blândeţe, încredere şi principii robuste, virtute mai presus de orice. Poză clasică, ţinea în mâna culcată — graţios abandon! — pe poalele ample un trandafir pe care-l ghiceai roz. Azi, se strâmbă Adrian, juna ar fi ţinut, tot roz probabil, un prezervativ în poşetă şi reflectă înfiorat la câte decenii s-or fi scurs de la petrecerea ei din astă lume... Alina se înrudea cu ea, făceau parte din aceeaşi familie, ar fi putut fi contemporane. Colege la acelaşi pension, povestind secrete nevinovate în chioşcul năpădit de roze şi glicină sau migălind minunăţii la gherghef, în iatacul plin de scorţuri. În soba încinsă gem butucii, afară trudeşte viscolul... Mereu viscolul. Trilul telefonului îl făcu să tresară electrocutat. Nici nu-şi dăduse seama când aţipise. Se uită la orologiul franţuzesc, tot moştenire de familie. El, micul orologiu cloisonat, nu mai înalt decât un ceainic şi îngust ca un penar, o cunoştea desigur pe fecioara din ramă. Adrian presimţea că odinioară făcuseră parte din acelaşi peisaj, împărţiseră aceeaşi odaie. Îl vedea aievea, forfecând timpul la căpătâiul fetei, sub icoana grea de argint a Madonei. Icoana mai exista, rămăsese la soră-sa Lucreţia, avea să i-o ceară. I se părea romantic şi totodată legitim ca cei doi — pendulul şi blonda fecioară — să se regăsească, să fie din nou împreună după mai bine de o sută de ani... Vedea aievea, ca într-un tablou, cum arătase cândva un anume ungher de odaie, din anume casă, de pe anume uliţă de târg... Ideea neaşteptată îl fascina, ar fi depănat-o în continuare, dar telefonul persevera încăpăţânat. Ora opt şi jumătate. Nu poate fi decât Yvona. Oftă până în adâncul sufletului şi ridică receptorul. — Era cât pe aci să renunţ. Da, glasul Yvonei. Nesigur sub veselia forţată. — Şi eu cât pe aci să nu răspund. — Am omis că tu nu mai conversezi decât după ora zece. Vrei să revin? Adrian se sperie, linia trebuia să fie liberă, nu cumva să rateze telefonul Alinei. — Nu, nu e cazul. Aţipisem puţin, n-are importanţă, pot vorbi. Ce s-a întâmplat? Yvona îşi înfipse unghiile ascuţite în carne. Mai presus de orice, trebuia să-şi păstreze cumpătul: — Ce se întâmplă cu tine? Rată din nou tonul firesc sau cel puţin aşa i se părea lui Adrian. Îl zgâriau zgrunţurii de sub miere. — Nimic, sunt bine mersi... Apoi, convenţional: Tu? — Ca de obicei. Urmă, în ciuda hotărârii de a fi înţeleaptă: Eşti sigur că nu s-a întâmplat nimic? — Bineînţeles. Ce naiba, nu se întâmplă în fiecare zi câte ceva. Yvona încercă să râdă. O replică înţepată, un ton ascuţit, orice tentativă de a limpezi situaţia ar fi precipitat lucrurile: „Îmi pare rău, a intervenit cineva, ne-am promis să fim sinceri”. ...Nu! se scutură Yvona, preferabil un la revedere cât de rece, dar nu adio! — Ai dreptate... Nu te reţin, am vrut să ştiu dacă ai aranjat ceva pentru sâmbătă şi duminică. Continuă repede fără să-l lase să răspundă: Ţii minte, ţi-am mai povestit de Nicoleşti, colega mea de serviciu şi bărba'su, ăia care au o casă la Snagov. Ne-au invitat să petrecem week-end-ul la ei. Sunt oameni foarte drăguţi, ospitalieri. Facem plajă, dacă vrei poţi să pescuieşti, au şi o barcă cu motor... Ce zici? Nu ţi-ar surâde? Adrian întinse mâna după sticlă. Auzi, să-i surâdă! Snagov! N-ar fi ratat o convorbire cu Alina nici pentru insulele Baleare! — Îmi pare rău, nu cred că sunt disponibil, am nişte probleme de rezolvat... Dar du-te tu, ar fi păcat să nu mergi din cauza mea... Yvona respiră adânc. „N-am voie să insist. Trebuie să par veselă şi naturală, fără umbră de supărare...” — Bine, scumpule, am să văd eu ce fac. Acum, te las să dormi, noapte bună. Adrian abandonă telefonul, furios pe el însuşi. „De ce dracu', nu i-am spus că s-a terminat? Era un moment potrivit, ce mai aştept? Independent de Alina, relaţia asta s-a epuizat. E sleită. De la început n-a fost mare lucru, acum nu mai e nici atât Sunt un imbecil”. Peste câteva minute şi după o înghiţitură zdravănă de alcool, era dis-pus să se privească cu mai multă îngăduinţă. Comod sufleteşte, nu suporta autonemulţumirea, instinctul de conservare reacţiona prompt, găsind totdeauna scuze şi pretexte: „Pe undeva, e mai bine aşa. Am fost împreună un an întreg. Nu lichidezi o legătură la un simplu telefon. E totuşi o doamnă, nu-i pot reproşa nimic... Şi slavă Domnului, nici ea mie... Săptămâna viitoare am s-o invit la masă în oraş şi atunci am să-i explic. Ca între oameni civilizaţi şi maturi, direct, fără reţineri. În fond, nu mi-am asumat nici o obligaţie”. Imaginea Yvonei se stinse singură, ca o lumânare ajunsă la capăt. Fără să stăruie miros de ceară. Parcă nici n-ar fi ars. Pentru că nici n-a existat. Care lumânare?! Telefonul sună fix la zece. — Adrian? — Da, articulă gâtuit de emoţie, tu eşti? — Eu. Alina. Ameţit, fără să-şi creadă urechilor, repetă: — Alina?! Chiar aşa?... Alina? — Da. Mă cheamă Alina. Toată lumea are un nume... Eşti acolo? Adrian îşi şterse lacrimile cu podul palmei, căutând din ochi o batistă. Nu mai plânsese din liceu.   cartea o descarcati de aici....

Să nu ne uităm la ceas de Rodica Ojog-Braşoveanu       14 Iulie 1943. În faţa hotelului Athénée Palace parcă un automobil sidefiu Hispano-Suiza de două locuri. La volan se afla o femeie. Portarul înfiretat se precipită şi deschise portiera. Doi bărbaţi în haine uşoare de lustrin, care rezemau zidul coaforului Ionică, urmăreau plini de interes scena. — Hm! Frumuşel obiect. — Nici posesoarea n-arată rău... — Cam coaptă... — Amice, îmbătrâneşti. Când începi să cauţi doar sâni tari şi dinţi sănătoşi... Femeia înaltă, suplă, de o eleganţă sobră, pătrunse în hotel azvârlind din mers portarului: — Te ocupi dumneata de bagaje. Avea un glas particular, deosebit de grav, bine timbrat. Nu dădu nici o atenţie capetelor care se răsuciră în hol — înregistră în treacăt multe havane, coafuri cosmeticate, efluvii de Narcisse bleu şi Mury, uniforme germane — şi se îndreptă cu pas sigur spre recepţie. — Mă numesc Elvira Manu. Am reţinut un apartament. Directorul hotelului, ivit ca la comandă, se înclină plin de reverenţă. — Bine aţi venit, doamnă Manu. Suntem onoraţi de prezenţa dumneavoastră şi sper să vă simţiţi bine la noi. Aveţi apartamentul 29, la etajul I, cu privire la Calea Victoriei, aşa cum aţi solicitat . Elvira Manu îi aruncă o privire scurtă, expertă. Directorul se fâstâci uşor. Se simţea parcă dezbrăcat şi desculţ. Era un bărbat în jur de patruzeci de ani, extrem de spilcuit în costumul gris-levănţică, bine hrănit, cu un chip agreabil şi gesturi onctuoase. "Arată exact ceea ce este!", califică mental Elvira Manu. — Dacă-mi permiteţi, vă voi conduce personal... — A, da... Perfect, mulţumesc. Se pare că hotelul e plin... — Ca totdeauna, indiferent de sezon. Avem multă... Era să spună nemţime, dar se cenzură automat. Nu ştia ce hram poartă femeia. — ... multă clientelă străină. — Am băgat de seamă. Când coborâră din lift, boyul, un puşti de vreo cincisprezece ani în uniformă cărămizie cu nasturi aurii, ieşea din apartament. Elvira Manu îi strecură o bancnotă: — Aveţi un serviciu foarte prompt, domnule director. Îşi scoase mănuşile glacé, plimbându-şi ochii primprejur. Încăperile erau spaţioase, tapetate cu mătase Liberty vişinie şi argint. Mobila albă, Louis XIV, bine întreţinută, se detaşa graţioasă. Trandafiri albi şi roşii, în glastre de Bohemia, însufleţeau interiorul. — Da... e agreabil. — Acesta-i salonul, dincolo, desigur, dormitorul. Directorul se agita inutil, deschidea dulapuri, uşi, trase draperiile... — Aici, desluşi indicând un şir de butoane divers colorate fixate pe o placă de celuloid în perete, aveţi dispozitivul de apeluri: camerista, boyul, restaurantul, barul, recepţia. Personal, am plăcerea să vă stau oricând la dispoziţie... Îmi permiteţi să mă retrag. Elvira Manu şovăi câteva clipe. — Aşteptaţi... Cred că voi apela la dumneavoastră mai curând decât vă aşteptaţi... Directorul se înclină, emiţând preţios: — Servul dumneavoastră. Porunciţi! — Mda... Domnule... — Stănescu. Aristide Stănescu. Elvira Manu se aşeză într-un fotoliu şi scoase pachetul de ţigări din poşeta de crocodil. Directorul se apropie cu bricheta aprinsă. — Mulţumesc, luaţi loc, domnule Stănescu. Este vorba despre o chestiune absolut confidenţială. Sper că pot să am încredere în dumneavoastră. Stănescu se arătă vag ofuscat: — Toţi angajaţii acestui hotel, până la cel mai modest funcţionar, reprezentăm o casă de prestigiu. Discreţia şi satisfacerea impecabilă a dorinţelor onoratei noastre clientele reprezintă deviza înscrisă cu litere de aur pe blazonul nostru... — Da, da, nu mă îndoiesc. Deci, domnule Stănescu, fac apel la dumneavoastră într-o problemă relativ delicată. Mă aflu într-o vacanţă de două săptămâni şi vreau să mă distrez... — Vă stăm la dispoziţie... De-ajuns să vă cunoaştem preferinţele. De pildă, la barul Monte-Carlo dansează celebra Alexandra Danilova... Cunoaşteţi, desigur, baletul Djaghileff din Monte-Carlo... Sau poate preferaţi muzică de café-concert... V-aş recomanda atunci să mergeţi la Continental, unde cântă Grigoraş Dinicu. Un jazz de calitate — Leon — vă poate oferi barul nostru. Muzică rusească, Vania Levcenko... Elvira Manu îl opri, ridicând portţigaretul de baga. Surâse uşor: — Destul! Nu m-aţi ascultat până la capăt, domnule Stănescu... — Mi-aţi spus că vreţi să vă distraţi... Dacă sunteţi cumva amatoare de clişee mai... exotice... Elvira Manu avu un gest "nu ne înţelegem"! — Domnule Stănescu, am spus că doresc să mă amuz. Sunt singură, vreau să zic acum, în vacanţă, iar pentru o femeie în această situaţie posibilităţile de divertisment sunt limitate. Am nevoie de ceea ce americanii ar numi un extra-man. Un paj, să zicem, sau, şi mai clar, un tovarăş de vacanţă. Directorul rămase o clipă cu gura căscată. Lucra de la paisprezece ani în industria hotelieră, era obişnuit cu tot soiul de excentricităţi din partea clientelei, mai ales cea feminină, de la bătrâna doamnă din provincie cu pelerinuţă clopoţind de jeuri, până la demimondena arborând pe un singur deget mai multe carate şi nu putea fi luat uşor prin surprindere. Femeia aceasta însă îl uimea. Avea clasă, un aer inconfundabil care nu poate fi contrafăcut, de mare doamnă şi părea ciudat s-o auzi cerându-ţi, să vorbim pe şleau, să-i faci rost de un ibovnic. Instinctiv, o cuprinse într-o privire care evalua: siluetă fină, fuselată, picioare impecabile, o figură delicată. Părul blond platin strălucea lunar, într-o coafură savant neglijentă, toaleta din şantung gris-perle purta semnătura uneia dintre casele ilustre ale Parisului: Lanvin, Mollineux, poate Chanel... Anii patruzeci-patruzeci şi cinci se desluşeau vag în uşoara nesiguranţă a pielii din jurul ochilor negri cu privire pătrunzătoare, la poignet-ul mâinilor, unde osul începuse să se reliefeze, străpungând rotunjimile tinereţii. Elvira Manu îi sesiză privirea şi o interpretă exact. Râse uşor. Gura, deşi bine desenată, comparată cu botişoarele inimioară lansate şi impuse de Clara Bow sau Any Ondra, părea cam mare. Defectul nu era deloc dezagreabil, conferind chipului o senzualitate deosebită. De altfel, dantura puternică, bine îngrijită, o mobila admirabil. — Nu e ceea ce vă închipuiţi dumneavoastră, domnule Stănescu. Nu un amant vă cer... Directorul îşi înghiţi replica: "Da' atunci ce naiba vrei, cucoană?" — Desigur, înţeleg foarte bine... — N-aveţi deloc aerul, continuă să zâmbească femeia. Doresc efectiv un simplu însoţitor, o damă de companie cu pantaloni, un "chevalier servant", pentru o perioadă de două săptămâni. Un bărbat care să mă întovărăşească la plimbare, la un spectacol, într-un local. Evident, cheltuielile mă privesc. Deci, ceea ce îi pretind eventualului partener este numai timpul pentru care va primi o remuneraţie corespunzătoare, fără nici un fel de obligaţii de... tandreţe. Acum aţi înţeles? — Perfect.. Ce calităţi trebuie să întrunească persoana? Vârstă, fizic, studii, naţionalitate, limbi străine... "Al naibii să fiu", îşi zise în gând Stănescu, "iau comanda ca un negustor de sclavi. Doar că n-am întrebat de numărul dinţilor... E plină lumea de smintiţi!" — Mă mulţumesc cu orice bărbat între treizeci şi cincizeci de ani, care să nu arate ca un urangutan, să nu folosească scobitori la masă şi să nu fie prea imbecil. A! Să vorbească româna, franceza sau engleza. Directorul se înclină: — Prea bine, stimată doamnă. Veţi fi servită. Elvira Manu îl concedie cu o mişcare scurtă a capului. Se apropie de fereastră şi contemplă o vreme priveliştea. Calea Victoriei se aşternea până departe, în Piaţa Teatrului, caleidoscop de culori şi zgomote. Automobile, trăsuri, bastoane de bambus şi tocuri înalte, pălării de pai şi borsaline, ciorapi Kaiser sau GBL, jabouri împovărate de ani prinse într-o camee, rochii fluide de voile-Georgette. Expresia chipului Elvirei Manu se însenină. Un surâs uşor înflori gura mare, senzuală: — Bonnes vacances! *** Stăpân absolut asupra barului, oficiind cu impresionantă şi studiată eleganţă, sugerând magia neagră ori măreţia de gestică a unui preot brahman, era domnul Basile. Avea o figură clasică de crupier şi un trup care înnobila orice haină. Zâmbea rar, se îmbrăca admirabil şi constituia din toate punctele de vedere o prezenţă desăvârşită. Un cunoscut regizor de film şi asiduu client al Athénée Palace-ului afirma despre domnul Basile că se comportă de parcă s-ar afla în permanenţă în faţa unui aparat de filmat, fără să aibă aerul că o ştie. Spre deosebire de ceilalţi colegi de breaslă, de regulă limbuţi, joviali, duhovnici şi consilieri plini de răbdare ai muşteriilor, sac de anecdote şi ştiri de ultimă oră, domnul Basile era sobru, rezervat şi de o discreţie absolută. Nu se cunoştea nimic despre viaţa lui personală, nici măcar unde locuieşte; singurul informat, dată fiind o amiciţie ce data din copilărie, era directorul hotelului, Aristide Stănescu. Ca totdeauna, la ora douăsprezece, barul era plin. Domnul Basile îşi inventarie clienţii, împărţiţi pe categorii: permanenţii care se prezentau conştiincios ca la slujbă, absenţa presupunând întâmplări grave, frecvenţii — trei, patru apariţii pe săptămână — şi accidentalii. Prinţul Ştefan Duca făcea parte din prima categorie. Era un bătrân mărunt, cu un chip numai pliuri şi maniere de marchiz. Hainele, totdeauna jachetă şi pantalon reiat, indiferent de sezon, acuzau oboseala unor decenii, dar bacşişurile continuau să fie princiare. Comanda invariabilă: un cointreau şi o cafea. Barmanul, care întâmplător cunoştea gradul de pauperitate a bătrânului — locuia într-un demisol mizer, vecin cu o spălătoreasă şi un misit fără noroc —, îl considera cu compasiune, dar ştia că refuzul pourboire-ului l-ar fi jignit până în adâncul sufletului. Prinţului îi plăcea să stea singur la masă şi ivirea vreunui neavizat îi crea o stare de panică. Achita nota fără să-şi termine consumaţia şi pleca precipitat. În zilele când nu găsea o masă liberă, se retrăgea, neacceptând cele mai îmbietoare invitaţii. Se scuza cu desăvârşită politeţe şi trecea peste drum, la Corso. Îl refuza constant şi pe Ticu Stratulat, un bărbat de circa treizeci şi cinci de ani, cu întinse moşii în Oltenia şi una din vedetele localului. Colportor de cancanuri, totdeauna informat, cheltuia cu dezinvoltură şi nu se simţea în formă decât înconjurat de curte. La masa lui era pelerinaj de ziarişti, actriţe, tineri avocaţi, rentieri de toate vârstele, posesori de sinecuri confortabile, dar toţi, în primul rând, "băieţi dulci". — Ce tot insişti, mon cher? îl întrebase Dinu Ionescu, un stagiar frumuşel de la Naţional. Nu vezi că ne snobează? — Tipu' nu-i comun... Vreau să-i cunosc ideile. — Studiază-le pe ale mele. Te asigur că-s mai interesante. — All right! Am să mă ocup chiar după-masă de chestia asta... Un maior neamţ, din grupul celor rezemaţi de bar întoarse iute capul. Îşi înfipse ostentativ monoclul şi mâna în şold şi se uită cu aroganţă provocatoare la masa lui Stratulat. — Mai uşor, Ticule, şopti un ziarist mărunţel cu ochelari. Te devizajează neamţul... — Dacă insistă, îi arăt şi părţile rotunde... Ce-o fi în capul ăstora? Nu mai poate conversa Europa decât pe "O, Tannenbaum"? Încheie tare, ostentativ: Good luck, gentlemen... Barmanul se adresă oportun neamţului: — Domnule maior, aveţi un mesaj din partea domnişoarei Stela. A trecut azidimineaţă pe aici. Maiorul se răsuci pe călcâie cu un zâmbet larg şi întinse mâna după plic: — O, mulţumesc, mulţumesc. Este o veste plăcută... Domnul Basile răsuflă uşurat. Nu erau indicate incidentele cu "prietenii" nemţi. Din fericire, camarazii maiorului, un colonel din Luftwaffe şi doi căpitani din trupele de asalt SS cu capul de mort strălucind sinistru pe chipiele negre, discutau cu aprindere despre distinsa casă a doamnei Piţulea. Barmanul cunoştea stabilimentul. Se afla chiar în spatele Ateneului, pe Nicolae Golescu, nu avea pensionare, ci flotante, iar discreţia era absolută. Vizionările se făceau doar pe bază de fotografii, rendez-vous-urile celor interesaţi se aranjau prin telefon. La madame Piţulea nu se putea pătrunde decât în urma unor recomandări serioase, iar preţurile ar fi speriat salariul unui director de minister. Ochii barmanului alunecară peste câteva mese neinteresante — negustori bogaţi din provincie, agenţi imobiliari şi un grup de magistraţi, jouisseuri păstrând însă în glasuri şi gesturi discrete prestigiul togăi; aşteptau să se facă ora unu pentru a-şi muta sediul la Dragomir Niculescu unde, la prânz, apăreau "friandizele": homari, caviar, creveţi de Rusia, foie-gras-ul. Privirea domnului Basile se opri la cele două mese din stânga barului. Pe Viforeanu, cel puţin aşa susţinea că-l cheamă, un ins subţire ca un ac, lustruit şi cu privire fixă, îl suspectase din prima clipă că este agent de siguranţă. Avea o eleganţă construită şi, deşi schimba costumele cu regularitate, îl simţeai "înduminecat", nelaîndemână în straie care nu-i aparţineau. Intuiai că nu acesta este modul lui obişnuit de a se îmbrăca, se mişca încorsetat ca în haine de împrumut, nu avea acea nonşalanţă a individului care-şi comandă prin telefon la Londra o semiduzină de costume. "Ăsta", gândea domnul Basile care, în monologurile interioare, se exprima cu mai puţină distincţie, "când vine la noi, îşi ia ţoalele din depozitul Siguranţei, semnând inventarul". Pe Viforeanu îl trăda în primul rând privirea scormonitoare, dură, mereu la pândă, inconfundabilă: de sticlete. În ultimele trei zile însă, curiozitatea domnului Basile era aţâţată de un personaj nou în fauna barului. Se numea Sundlo, era neamţ şi, deşi îmbrăcat în haine civile, toate amănuntele înfăţişării sale trădau militarul de carieră. Închinase o garsonieră în hotel şi petrecea în bar cam două ceasuri zilnic. În chip ciudat, evita compania nemţilor care mişunau în local, mulţumindu-se să contemple în linişte cele ce se petreceau în jurul lui. Femeile păreau să nu-l intereseze. Ochii îi alunecau cu indiferenţă asupra lor şi nici măcar Lulu Dragu, irezistibila steluţă în plină ascensiune de la Alhambra, nu izbutise să-i stârnească măcar o scânteie de entuziasm, deşi desfăşurase în faţa lui cel mai artistic şi de bună factură joc de gambe fine în ciorapi Elmett, etajate pe tocuri de cristal. Sundlo îşi răsucise capul cu indiferenţă. Nu ofensatoare, ci dând senzaţia că pur şi simplu nu observă ceea ce nu există. "Şi totuşi", îşi zise domnul Basile, apreciindu-i cu ochi de profesionist aspectul viril, geometria nobil-bărbătească a chipului, "aici se petrece ceva bizar. Boche-ul nu-i deloc genul care să doarmă în paturi de o singură persoană şi nici pervers nu pare... Hm, rămâne de văzut.." La masa lui Ticu Stratulat izbucniră din nou hohote de râs... — E formidabilă! Colosală! — Staţi un pic... Ticule, Ticule! Fii atent! Jurnalistul cu ochelari îl trăgea de mânecă... Fiţi atenţi, băieţi, să v-o spun pe ultima! Ştiţi decretul lui Hitler din martie? Cui nu-i place de caporal şi ciripeşte oarece, primeşte urgent un bilet fără retur pentru lagăr. — Asta zic şi eu noutate, făcu actorul Dinu Ionescu. — Ai răbdare, bre! Cică, după chestia asta, a apărut un anunţ în unul din Zeitungurile lor: "Pereche bine situată caută servitoare surdo-mută"!... Domnul Basile deschise aparatul de radio, dându-l aproape de maximum. Rumoarea, râsetele şi fumul de ţigări — mai ales trabucuri şi Lucky Strike — fură acoperite de glasul dulceag al lui Manuel Stroici făcând reclamă cremei de ghete Gladys: "...Ţi-ai făcut iar ghetele / Să te placă fetele. / Şi ai plecat mândru prin sat / iar după vânat.." Basile prinse privirea lui Ticu Stratulat şi-i arătă din bărbie grupul nemţilor. Tânărul moşier ridică din umeri, "je m'en fiche!", apoi se răzgândi brusc: — Băieţi, hai să ne evaporăm, c-aci suntem indezirabili. Mai nou, dacă Herr caporal dă ordin de guturai la Berlin, noi, dâmboviţenii, trebuie să ne îndopăm cu Bayer la Bucureşti. Notează-ţi chestia asta, Dobrine, şi bag-o la gazetă, să ştie tot românaşul! — Unde mergem? — Hai la Viticola! prefer cap de miel decât... de mort. Ce mă miră e că pălăriile, vreau să zic chipiele, nu sunt... pătrate. Se ciocniră la ieşire de directorul hotelului care, salutând cu reverenţă, se interesă mecanic: — Aşa de repede, coane Ticule? — Mon cher, localul matale a devenit infrecventabil. Restu-ţi explică — arătă cu degetul gros spre Basile — amicul. Stănescu se apropie de bar: — Ce-i cu ăsta? Barmanul abia îşi mişcă buzele: — Face pe nebunul... — Vreau să-ţi vorbesc. Lasă-l pe Jean la bar zece minute şi vino în biroul meu. Basile stătea pe colţul biroului de paltin. Un buchet bogat de gladiole înflorea explozie roz pe tapetul cenuşiu. Fluieră subţire: — Cum zici că arată tipesa? — Mare cucoană. Cam trecută, dar nescuturată. Dă bine în orice decor simandicos: hotel Negresco, Nisa, Ritz, Hilton, oriunde vrei să pui degetul pe hartă. — Prezintă-mă pe mine, râse Basile. Corespund din toate punctele de vedere. În plus, dansez şi tango. — Mie-mi spui? Ai studii temeinice la Pomul Verde. Râseră amândoi. Pomul Verde... O grădină de vară pe strada Bărăţiei, unde se ţineau baluri în fiecare duminică. Doar evocând-o, simţeau încă mirosul de mititei, floricele şi zahăr vanilat, de briantină, parfum ieftin şi subsuori neglijate, de cremă de ghete şi pudră nisipoasă, Carmen... Balul desfunda mahalalele din jur: Moşilor, Radu Vodă, Lipscani, Scaune, făcând concurenţă chermezelor lui Cucuzel, de la Lemn şi Fier, sau Dacia de pe Uliţa Franţeză. Aici dansau, până înspre ziuă, în rochiţe ieftine de bemberg şi organdină, "midinetele" Bucureştiului, mici vânzătoare şi croitorese, ucenice, lucrătoare tinere. Inimile înfiorate de doruri nedesluşite băteau năvalnic, fetele îşi lipeau obrajii încinşi adesea de oftică de pieptul "cavalerilor" înduminecaţi în ghete cu glanţ şi mănuşi de aţă: chelneri, frizeri, impiegaţi amărâţi, copişti, meseriaşi mărunţi... În zori, orchestra cânta marşul de plecare al lui Boulanger. Pe atunci puşti, amândoi copii de mahala, Stănescu şi Basile dădeau târcoale negustorilor. Pentru servicii de corvoadă, cupeţii îi omeneau cu câte o gogoaşă, un covrig, vreo acadea vopsită violent în roşu sau verde. Când muşteriii erau la dans, băieţii furau câte o duşcă din ţapii de bere sau sticlele cu limonada trezită. Demoazelele care cunoşteau ce va să zică manierele, îşi potoleau setea cu înghiţituri rare şi mici pentru a nu sili partenerul să comande încă o sticlă. Refuzau graţios orice tentativă în acest sens: "Nu se merită, pardon, mersi, să vă cheltuiţi..." Destinul nu-i despărţise. La paisprezece ani, Aristide fu trimis de Stănescu-tatăl, cârciumar pricopsit, la "studii", la Budapesta, unde un neam de-al nevestei ţinea hotel cu dever chiar pe insula Margareta. Basile, de fapt Vasile Sfetcu, debutase mai modest. Taică-său, birjar cu fief în Piaţa Teatrului, beţiv şi fără vocaţie ori convulsii paterne, îi dăduse drumul în lume de la zece ani. Începuse ca băiat de prăvălie şi trecuse prin toate mizeriile culiselor de restaurant. O ambiţie drăcească îi dăduse însă brânci. Se şcolise singur şi deprinsese curent trei limbi străine, fără profesor, învăţând dicţionarele pe dinafară. Manierele, modul de a se îmbrăca şi le însuşise studiind atent clientela elegantă a restaurantelor de elită, actorii distinşi ai timpului. Barrault, Raimu, Charles Boyer... De câte opt-zece ori văzuse filmele "Să visăm", "Nevasta brutarului", "Arsène Lupin, jocuri de noroc"... — Bun, făcu Basile, şi-acum spune-mi ce vrei! Mai repede, că mă aşteaptă ăla în bar... — Păi, dă-mi o idee. Pe cine naiba să-i prezint? — Pe Tito Schipa! — De Dinu Ionescu ce zici?... Actoraşul... A fost chiar azi la noi. E frumuşel, tinerel... — Îl ştiu, dă-l naibii! Nu e stilul cucoanei. Un mic peştişor... Basile îl privi lung: — Crezi că merită persoana să depui într-adevăr eforturi? Directorul hotelului replică hotărât: — Da. — Atunci se schimbă chestiunea. Lasă-mă să mă gândesc... În holul hotelului, pe o canapea, colonelul Kurt von Sundlo trăgea rar dintr-o ţigară Viceroy pe care o ţinea, în mod cam afectat, între vârfurile degetelor mijlociu şi inelar. Avea expresia specială, absentă şi totuşi concentrată a unui individ indiferent la ce se întâmplă în împrejurul imediat, dar cu gândurile, întreaga făptură, îndreptate către ceva — eveniment, peisaj, persoană, pe care le vedea sau le cunoştea doar el. Privea maşinal bărbaţii şi femeile — mai rar perechi — care intrau în restaurant să-şi ia dejunul. Tot maşinal se uita la femeia care tocmai cobora din lift. Un licăr de interes i se aprinse în ochi. Elvira Manu, într-o rochie fluidă verde-mare, aruncă o privire indiferentă în jur, trăgându-şi mănuşile. Răspunse distrată salutului plin de curtoazie al lui Aristide Stănescu şi se îndreptă spre ieşirea din hotel. Silueta zveltă, unduioasă, fără lascivităţi, şi mersul atrăgeau atenţia. Nu imita paşii Hollywood-ului — un doi, un doi, piciorul stâng exact dinaintea celui drept, cel drept exact dinaintea celui stâng —, într-un mers strâns, realizând un balans insinuant al şoldurilor; călcătura era dreaptă, tinerească, sportivă. — Asta-i persoana, şopti Stănescu. Barmanul îşi frecă gânditor bărbia aspră. — Da... Văd... O femeie dificilă. — În ce sens? — Genul care te concediază fără o vorbă şi fără ca tu să ai habar cu ce naiba ai indispus-o. Fatale, mai ales gafele din faza iniţială. Stănescu îl cercetă ironic: — Vasilică, tată, ai devenit filosof. — Ceva mai mult. Mă îndoiesc că nen-tu Kant e în stare să deosebească un fund de muiere de un altul, aici e chestie de experiment şi statistică... Ne vedem mai târziu. Directorul hotelului dădu vag din cap, repezindu-se înaintea unui grup de turişti nemţi. Desfăşură un irezistibil recital de zâmbete festive, "ah, abia vă aşteptam!", şi temeneli cu iz levantin. În sinea lui, se simţea iritat şi plin de dispreţ: "Uite şi la ţopârlanii ăştia cum intră în Athénée Palace! Pantaloni tirolezi, bocanci cu ţinte, rucsacuri. Evident, aparate foto şi binocluri. Ce dracu vor să binocleze deaici? Kremlinul?" Colonelul Kurt von Sundlo se ridică sprijinindu-se greu pe braţele fotoliului. O schimă de durere îi fulgeră obrazul. După câteva clipe de ezitare, părăsi hotelul. Portarul, în echer, îşi duse mâna la chipiul cu trese de aur. Rămase în aceeaşi poziţie, aşteptând să treacă şi prinţul Ştefan Duca. Chipul bătrânului de obicei uscat, mască în lemn, de nepătruns şi fără reacţii, părea însufleţit de o lumină neobişnuită, insesizabilă pentru ochiul superficial sau indiferent. Portarul, care-l cunoştea de la curse, traduse prompt: "Clar! A jucat plasat pe Rândunica şi a scos câteva mii de franci..." Prinţul Duca urmări silueta lui von Sundlo care, depăşind hotelul Splendid, cobora acum pe Ştirbei Vodă. Zâmbind, o luă în partea opusă, spre Ateneu. "E bine, e bine..." ***   descarcati cartea de aici....  

Vulturul dincolo de cornul lunii de Rodica Ojog-Brasoveanu CAPITOLUL I     — Nu te scumpi la unsoare, grăi jupâneasa Caterina Cerchez, răsucindu-se între perinile crivatului. Doar ştii cât îi place boierului pielea catifelie! Raliţa, roaba dumneaei, turnă cu nădejde din butâlcuţa cu dres alcătuit din untdelemn de la Chios, apă de roze şi chitru. Mâinile îndemânatece dezmierdau spinarea pufoasă, albă fără de cusur. În vremea aceasta, jupâneasa sugea la cofeturi şi fisticuri rostuite la Stavros, grecoteiul cu cea mai vestită dugheană de acadele din Piaţa Sfântului Gheorghe. Şi dacă e să rostim adevărul, jupâneasa sugea, ronţăia şi mesteca în toate vremea. Dumnealui, vornicul Dumitru Cerchez, poruncea în aşternut soaţă îmbelşugat împlinită, urât fiindu-i trup de muiere cu braţe de paing şi oase iţite cu dinadinsul. Când se însoţiseră – iacă de Sân’ Ilie se împlinesc şaptesprezece ani – jupâneasa Caterina se afla o codană bălaie, subţirică în boi şi cu mijloc să-l petreci într-un cercel. Dinaintea socrilor, boier Dumitru îşi dosise nemulţămirea arătându-se bucuros şi pripelnic de nuntă. Jupâniţa aducea în paneraşul de mireasă două mii de galbeni, moşiile Goleşteni şi Răchita – una peste alta şase mii de fălcii – başca pădurea de la Livedeasa. Intrau în socoata boierului, şi nu la coada răbojului, neamurile alese ale jupâniţei. Mumă‑sa, logofeteasa Aspasia Boldur, se afla neam cu Marica Doamna, carele o ţinea lângă inimă nu doar ca vară de a doua, ci şi ca prietenă. De altfel, jupâneasa Aspasia era singura dintre boieroaicele ce forfoteau la Curte pe care Doamna o preţuia, căci o vedea chibzuită, neclevetitoare, straşnică gospodină, dar, mai cu seamă, muiere ce-şi cunoştea rostul în lume, zămislind paisprezece prunci. Brâncoveanca cerceta cu dispreţ şi mânie spre jupânesele sterpe ori carele îşi zăticneau ploditul cu iscuseli ticăloase: iaca, de pildă vorniceasa Ileana Dumşa, spătăreasa Eufrosina Şuţu, sau Sultana Văcărescu. Toate muieri tinere, chipeşe, cu pântece supt şi braţe slobode, în a căror bătătură nu se auzea pas de maică şi nici gângurit de prunc… Nănaşi la nunta boierului Cerchez fuseseră Brâncovenii, şi tot ei o botezaseră pe Smaragda, cel dintâi prunc. Trecuseră de atunci şaisprezece ani. Jupâneasa Caterina se împlinise după pofta şi porunca boierului. Duduiau duşumelele când păşea – părăsea arar crivatul şi sofaua, ostenind lesne şi asudând –, iar Săftica, cea mai vestită cusătoreasă de pe Uliţa Mare, o fălea că nu se află în tot târgul Bucureştilor jupâneasă cu mijloc mai gros ori care să cheltuiască mai mulţi coţi de ţesătură pentru veşminte. Cucoana Caterina se întinse după miraza veneţiană ce se afla la îndemână pe sofaua bătută în cioburi de sidef şi malachit. Îşi cercetă cu luare aminte şi mulţămire chipul molatec. În cununa grea de păr auriu, ca grâul copt, nu strălucea fir de argint, iar azi, la treizeci şi trei de ani, nici părere de creţ nu asuprea obrazul rotund. Ochii năpădiţi de grăsime, ceva mai mici acum, nu-şi lepădaseră privirea învăluitoare, oleacă ceţoasă ca dimineţile de cireşar, gura păstrase rumeneala rozelor. Har Domnului! Căci boier Dumitru nu îngăduia sulemeneala şi osândea fără cruţare muieri ca Ileana Dumşa, ori zănateca cealaltă, Corbuleasa, care se ghiloseau mai abitir ca podăresele. În iatacul Caterinei nu se aflau sipeţele cu roşu de Spania, cărbune pentru sprâncene sărace sau benghiuri, pulbere de orez, suliman rozalb pentru obraji sălcii, pudră de ambră şi tuberoze, pomezi de Florintia ori lapte virginal de ceruză şi sublimat. Atâta îngăduia vornicul, unsoarea aromată, dumnealui fiind bărbat harnic şi cu anume nazuri la aşternut. Jupâneasa Caterina lepădă oglinda şi întrebă cu glas leneş: — Oare ce bucate a grijit Johann pentru prânz? În afară de Vodă, al cărui bucătar francez Gireau primea simbrie cât trei lefegii domneşti, doar Cerchezii, vorniceasa Ileana Dumşa şi boier Ioniţă Fărcăşan ţineau venetici pricepuţi în cuhniile lor. În târg se zvonea că nu se află în toată Valahia gămani mai straşnici decât Fărcăşan şi dumneaei, jupâneasa Caterina. Ioniţă, bucăliu, pântecos şi bezmetic se juruise, oricui voia să-l asculte, că o întrece pe Cerchezoaică şi, de n-ar fi fost boier Dumitru, bărbat aprig şi ciufut, ar fi stârnit-o la un rămăşag. Raliţa, roaba, rămase câteva clipe cu mâinile în aer, chibzuind cu gura pungă şi sprâncene încreţite: — Paisprezece soiuri doar, căci, după cum ştie şi Domnia ta, astăzi nu se află oaspeţi de prânz: cegă grecească cu stafide şi cuişoare, potârnichi roşii cu coconare, şuncă leşească în zeamă de arpagic, berbece haiducesc. Peşte, n-am mai auzit, căci mă striga Profira, chelăreasa. N-or lipsi cu siguranţă nici zeama de găină înecată cu rachiu, nici bucatele dulci dibăcite de Johann după pofta şi gustul domniei tale. Caterina oftă de plăcere. În cei dintâi ani trăiţi cu Dumitru, amarnic se trudea să înghită atâta merindeaţă. Cu vremea, mai cu seamă după naşterea Smaragdei, se deprinsese cu belşugul de bucate, iar acum nu se gândea în toată ziua decât la bucuriile pântecului. Uşa se deschise cu zgomot, şi în iatac pătrunse un bărbat răsărit, aflat cam pe la jumătatea sutei. Avea trup vârtos, ca boscarii de prin iarmarocuri, pe care-l ghiceai lesne sub halatul de brocart cenuşiu, încins cu brâu de caşmir roş. Chipul colţuros, cu buza de jos mai groasă răsfrântă, gata să cadă peste bărbie, dovedea hotărâre, îndărăpnicie, pofte multe, nestăpânite. — Ieşi! se răsti către roabă. Nu era necăjit, ori neguros, dar ăsta îi era graiul. Parcă tot pus pe sfadă, stârnit de te miri ce adâncă şi fără de leac nemulţumire. Roaba, neagră, subţire şi cu privirea plecată, se strecură umbră, cu paşi de pisică, pe lângă zid şi închise uşa fără zgomot. Jupâneasa Caterina trase repede o polcuţă şi se săltă în capul oaselor: — Vrei să poruncesc pentru masă? Gândeam că mai e până la amiezi. Bărbatul o privi cu ochi hulpavi. Prin straiul străveziu se întrezăreau sânii, doldora de ispite. Albi ca neaua, grei să nu‑i poţi cuprinde într-o mână. Se istoviseră şaptesprezece ani de la însoţire, şi nu încetase să poftească trupul Caterinei. Era o muiere hărăzită dragostei, şi boierul o cerceta şi azi, la tâmplă căruntă, în fiece noapte. Cerca desfătări păgâneşti, de care parcă se ruşina, frământând carnea moale, supusă, cu luciri de atlas. Altfel, minte de vrăbiuţă, dar nu cu bibliotichiile se iscă pruncii. Ce folos că Voichiţa paharnicului Ciucaş are ştiinţă cât doisprezece dascăli greci? Îi de douăzeci şi cinci de ani şi n-a izbutit să ademenească o singură păreche de nădragi. Doar stolnicul, Cantacuzinul cel bătrân, îi bate când şi când la porţi. Petrec ceasuri întregi cu feregelele dinainte, împletind năzbâtii cărturăreşti. Caterina, prinzându-i privirea, dădu să se despoaie. Surâdea dulce, blândă, ademenitoare. Boier Dumitru o opri: — Altele mă apasă. Unde-i Smaragda? — Petrece la Curte, cu domniţele. Au poftit-o de ieri şi până în seară nu se întoarce. — Mda, făcu boier Dumitru începând a măsura iatacul năbuşit în perini şi scorţuri. Am primit carte de la cneazul Alexandru. Jupâneasa Caterina, culegând un fistic din tipsioara de argint, întrebă moale: — Cine-i acest Alexandru? Chipul lui Cerchez se boţi a mânie. — Minte ai tu, muiere, ori câlţi? Cneazul Belgradului, cel mai de seamă crai al sârbilor! Când a fost Paştele trecut, în Bucureşti, vorbea un târg despre hramul ales şi neasemuita-i bogăţie. L-a orbit până şi pe Brâncoveanu cu odoarele şi diamanticalele lui. Pofteşte însoţire cu Smaragda noastră. — Da…? făcu fără tulburare jupâneasa. Parcă am auzit… Care-i pricina de pofteşte a întocmi bordei cu Smaragda? — Puţin îmi pasă de pricină! Îmi pasă doar că la asemenea înaltă însoţire n-am cutezat a nădăjdui nici în prea bucuroase vise. Grăieşte cu fata şi grijiţi a-l întâmpina cu ighemonicon cheltuielnic, cuvenit la prea ales obraz… Chibzui câteva clipe şi adăugi cu îndârjire: Nepricopsitul acela de Gheorghe al Filipescului să nu mai dea târcoale caselor noastre. — Te pui în beţe cu tată-său, spătarul. — Cu purtare bine chibzuită şi cu luare aminte se poate ocoli asemenea pocinog. O vreme o vom îndepărta pe Smaragda la Răchita şi atunci va fi mai lesne. Sârbul poposeşte în Valahia spre jumătatea lui Cuptor.     * * *   Smaragda Cerchez lepădă scula, o verigă de argint alcătuită pe măsura unui pumn, lângă băncuţa de marmură şi îşi îndreptă poalele straiului de muselină. Alexandra Dudescu, o fătucă drăcoasă, cu ochi vii şi urechi de spiriduş, iutacă şi zbuciumată ca o lăcustă, o cercetă cu mirare: — Da’ ce-i, Smaragdă? Iar ţi s-a lehămeţit de joacă? O cercetă nemulţămită, gata de sfadă. „De-a inelele“ – joc născocit de italieni şi deprins de coconi şi domniţe de la florentinul Del Chiaro – poruncea anumite rânduieli şi un anume număr de tovarăşi. Se aflau acolo, lângă foişorul din grădina Curţii domneşti, dimpreună cu domniţa Ancuţa, trei din odraslele celor mai alese neamuri ale Valahiei: Alexandra Dudescu, Elenuţa Ghica – mereu cu buze pungite şi chip cumpănit, zorită parcă să-şi alunge tinereţele, să ajungă cât mai degrabă jupâneasă, împovărată de prunci şi gospodărie – şi Smaragda Cerchez. — De la o vreme ne strici petrecerea. Parcă o faci cu dinadinsul. Inelele se jucau pe perechi. Se azvârleau de-a dreptul, apoi de-a curmezişul şi trebuiau prinse cu pumnul închis, verigile alunecând până la cot. Se aruncau apoi din cot, ceea ce se dovedea mai anevoios: şi la slobozit, şi la aninat. — Să nu mă mai chemaţi, rosti blând Smaragda. Alegeţi-vă altă tovarăşă… — Da’ unde te duci? — Iaca, mă preumblu oleacă. Sunt ostenită şi simt leşuială la inimă. Domniţa Ancuţa alergă după ea, azvârlind prietenelor peste umăr: — Mă întorc îndată! În urma lor, Alexandra Dudescu îşi cârmi nasul plouat cu pistruiaşi. — Elenuţă, tare mi-e teamă că osteneala aceasta poartă mustăţi şi berneveci. Elenuţa îşi miji ochii. Nu că ar fi avut privire beteagă, ci pentru că aşa obişnuiau să-şi subţieze căutătura Marica Doamna, băneasa Brăiloiu, vorniceasa Preda. Iar Elenuţa citea într-acestea nu semn de bătrâneţă, ci ifos de ighemonicon, născoceală a jupâneselor de neam ales. Târgoveţele de rând, muierile de plugari sau mişei de toată mâna nu cunoşteau asemenea căutătură. — Nu cred… — Ce nu crezi? întrebă Dudeasca cea mititică. Zi, ce nu crezi? Doamne, Elenuţă, aşteaptă creştinul un an până slobozi o vorbuliţă! Chiar când zâmbea, i se vedeau dinţii din faţă strălucind sub buza prea săltată. — Ce bălmăjeai tu acolo despre musteţi şi berneveci? Smaragda îi făptură blândă şi supusă, nu iese din porunca tatălui… Pe deasupra îi şi nătângă, n-o taie capul la blăstămăţii. Alexandra o cercetă scurt. În ochi îi sclipea zeflemeaua. „Ba tu eşti nătângă, fătucă! îi zise în gând. Nătângă, fudulă şi moşneagă înainte încă de a-ţi sălta coadele în creştetul capului. Mai moşneagă chiar decât bunică-ta, decât… decât Turnul Colţei.“ Domniţa Ancuţa se anină de braţul Smaragdei. Era frumuşică, nu chiar ca Bălaşa, dar, har Domnului, nu semăna ca Stanca, soru-sa cea mai mare, cu Doamna Marica. — Tot acolo îl întâmpini? — Da, lângă pod. Ancuţa îşi roti ochii. Toate miresmele lui Cireşar alcătuiseră buchet de rai în grădinile domneşti. Mai cu seamă chitrii şi trandafirii îmbălsămau văzduhul cu aromă dulce, miere ce rămânea, îşi zicea Smaragda, aninată de buze, de obraji, de întreaga făptură. — Te însoţesc doar oleacă… — Da, Ancuţă.… Domniţa o cercetă cu coada ochiului. Avea un chip Smaragda de-ţi stârnea, fără să cunoşti pricina, lacrimă. Se afla tot bălaie, dar altfel decât jupâneasa Caterina, căci pletele păreau argintuite de luna vlăguită a nopţilor de gerar. Privirea neguroasă, mereu înrourată, era aidoma cu a Fecioarei de la Olari, aninată în iatacul Doamnei Marica: blândă, sfioasă, dar sub pleoapele sidefii mai ghiceai taine ce erau hărăzite a rămâne nedesluşite multora. O şuviţă de păr scăpă din cununa Smaragdei, şi domniţa i-o rândui cu degete gingaşe, după ureche. — Să fii cu băgare de seamă, Smaragdă. Alexandra îi viespe tare primejdioasă. Au început a-i bate la ochi ostenelile tale şi, după cum ai ştiinţă, netoată nu-i. Smaragda ridică din umerii învestmântaţi în mătase azurie. — Ce are a-mi face? — Dacă află că-l întâmpini pe Gheorghiţă… — Să afle! Ancuţa o prinse speriată de mână: — Te-ai zăltat? O asemenea faptă nu-i îngăduită nici măcar printre târgoveţi. Chipul mirelui ni-l aflăm abia la nuntă, iar tu… — Eu l-am aflat demult şi-i ies în cale nu în biserică, ci printre flori, şi fântâni, şi gâze de aur, şi fără a aştepta binecuvântarea Vlădicăi. O avem pe cea a lui Dumnezeu, căci dragostea de la el e dar. Ancuţa o asculta cu gura căscată, gândea că ori n-o slujesc urechile, ori cineva a ţesut vrajă de sminteală Smaragdei. — Ţi-i a mânăstire? Dacă aude de asemenea isprăvi vornicul Dumitru, te ia de coade şi te surghiuneşte la Schitul Vechi, până când ţi-oi culege măsăluţele în băsmăluţă, ca băneasa Brăiloiu, cea uitată de ani. Şi nu va fi făptură în tot Bucureştii care să nu socoată că doar astfel, ba şi cu gârbaciul, trebuie răsplătită asemenea faptă netrebnică. Smaragda întoarse capul şi surâse: — Şi tu, Ancuţă? — Eu… Eu ţi-s prietenă şi-ţi pricep aleanul, dar să ştii că prea din cale-afară calci rânduielile. Şi trebuie să mai adăugesc că nu-mi place defel cât eşti de nepăsătoare la vrăjmaşi şi primejdie. Anume ţi-am luat urma, căci altfel ar fi făcut-o scorpişoara aceea de Dudeasca. Mie nu îndrăzneşte a-mi ţine umbra. — Iacă faptă pentru care îţi aduc mulţămită. Ştiu că grăieşti cu dreptate, dar inima… Se opri apăsându-şi mâna pe ilicul de brocart. Inima mă împinge din urmă, opinteşte spre Gheorghiţă cu vlagă de patru boi. Într-altfel, nu avem mult a mai păstra taina. De Sân’ Petru, Gheorghiţă dimpreună cu tată-său vin a mă peţi după rânduială. Zăbava-i din pricină că boier Vasile îi dus cu daraveli de moşie în ţara Moldovei. Nunta, iarăşi, o vom zori spre a nu intra în hotarul postului Sfintei Mării… Se opriră; nici zece paşi nu le despărţeau de capătul drumeagului ce cotea spre pod. Domniţa îşi rezemă mâna de un prunc iscat în marmură. Îndrepta din arc săgeată, cercând cu dinadinsul să bortească cerul. Signor Del Chiaro, slujbaşul de credinţă al Brâncoveanului, îi dăduse nume ce răsuna mucalit în urechile coconilor: Cupidon. Lui însuşi îşi zicea „il secretario“, iar foişorului, unde prânzea ori îşi petrecea ceasurile de odihnă Domnul, una bella loggia… Domniţa părea căzută pe gânduri, îşi muşca buza sângerie căutând imbold să grăiască. O treziră nerăbdarea Smaragdei şi ţipătul lui Soliman, păunul cel mai vârstnic între paserile crăieşti. Îşi plimba cu ţâfnă şi fudulie mantia împărătească în care soarele aprindea rubelite, alecsandrine, chihlimbare şi mărgăritare, tot diamanticale de soi. Pe toate le întreceau însă smaraldele, de parcă soarele ar fi avut ştiinţă de patima Brâncovenilor pentru nestematele verzi… — Te las, Ancuţă, rosti Smaragda, alungând o albină ce da târcoale giuvaerului care îi încopcia ilicul: o zambilă meşterită la Viana şi căreia gâza opintea să-i fure polenul de aur. Aud ornicul din turn vestind prânzul cel mic. Îi ceasul hotărât… — Mai stai oleacă, îi reteză cuvântul domniţa. Urmă în şoaptă, de parcă ar fi simţit ureche haină stând la pândă: Să fii cu multă băgare de seamă… — Mi-ai mai zis-o… — Ţi-am zis, dar nu tot. Am prins frântură de sfat între mămuca şi băneasa Brăiloiu. Pomeneau de nuntă grabnică ce se va săvârşi între craiul sârb şi… — Ştii bine că eu nu-mi bat capul cu împărăţiile. N-are decât a nunti… Ancuţa oftă: — Doamne! N-ai răbdare nici cât Bălaşa, când aşteaptă a-i aduce Stavros cofeturile. Mireasă, din câte am priceput, este o fecioară de neam, pe nume Smaragda. Şi iar am mai desluşit că însoţirea îi dorită şi hotărâtă, având însemnate dedesupturi politiceşti. Dintâi, Smaragda simţi rece prin inimă, apoi cercă a-şi alunga spaima. — Eşti încredinţată că se gândeau la mine? Au pomenit numele tătucăi? — Nu, ce-i drept. Nici vreme îndeajuns n-am avut a trage cu urechea, căci s-a ivit dropia ceea de Văcăreasca şi silită am fost a mă dezlipi de uşă. — Atunci n-am grijă. Sunt Smaragde de neam doar în Bucureşti cât Marii şi Elene şi Eufrosine. N-am a mă teme, căci nu văd de ce os domnesc şi-ar aţinti căutătura asupră‑mi. Dar în cuget i se furişase, cu paşi de hoţ, teama. Îşi aminti o dimineaţă din vara ce se mistuise: miere, cer înalt şi miresme ameţitoare. Juca tric-trac[1] în grădinile palatului dimpreună cu domniţele şi cu celelalte prietene. Dintr-odată, se ivise Vodă dimpreună cu un bărbat răsărit, tăciunos, cu căutătură aprinsă. După strai, după chip, se citea de îndată că-i din meleag străin. Fetele au stricat joaca şi-au făcut închinăciune adâncă Măriei Sale. Pe Smaragda, îşi aminti, o necăjeau şuviţele scăpate din leasă de zbuciumul jocului. Îşi simţea obrajii înfierbântaţi şi abia îndura mâncărimea cosiţei răvăşite. Ighemoniconul poruncea însă neclintire de piatră dinaintea Domnului. Brâncoveanu, care niciodată nu le lua în seamă, avea pesemne dimineaţă însorită în cuget, căci se oprise zâmbind. Glăsuise fără mustrare către domniţe: — Băgaţi de seamă, să nu-mi asupriţi trandafirii cei aduşi din Frância cu drăcăriile voastre! Ştiu că ne găsim pocinog cu Nikos. Levantinul era mai marele grădinarilor domneşti, iar rozele, minunate, galbene ca ceara şi gogoneţe cât capul de prunc se numeau Gloire de France… Nikos le iubea şi grijea ca pe ibovnice scumpe, nu îngăduia altuia nici măcar a le stropi. O clipă doar ridicase Smaragda ochii din ţărână. Întâlnise căutătura aţintită a străinului şi tresărise ca atinsă de fier roşu. Nu simţise niciodată atâta jăratec într-o pereche de ochi. Câteva zile o apăsase amintirea veneticului. Aşa, ca o spaimă nedesluşită, ca o proorocire neguroasă. După o vreme îl uitase. Acum… Acum simţea cum teama i se strecura şerpeşte în inimă.   — Smaragdă! — Gheorghiţă! Doamne! Da’ ştiu că m-ai speriat! Pitit după un tufiş de leandri rozalbi – floarea dragă a Brâncoveanului dimpreună cu zambila şi bujorul – ţâşnise pe neaşteptate şi o cuprinsese pe la spate. Începu a-i săruta năvalnic fruntea, obrajii, cosiţele. — Credeam că nu mai vine prânzul! Moşnegeşte umblă ornicul când tu eşti departe. — Şi mie, Gheorghiţă, mi-i tare anevoie, oftă Smaragda. Îmi vine a crede că ăste zece zile, pân-o poposi Sân’ Petru şi în Bucureşti, m-or răpune… Păşeau pe cărarea umbrită de castani înfloriţi, care ducea spre vechiul chioşc, acum lepădat izbeliştii. Îl năpădiseră iedera şi roze căţărătoare, sălbăticite. Domnul nu se îndura însă a-l nimici, zidurile acelea vârfuite de o cruce dezmierdându-i inima cu tainice şi dulci aduceri aminte. În anii mulţi de însoţire cu Marica Doamna, Vodă nu prea cercetase iatace străine. Dintâi, trebile domniei îi măcinau vremea, moară harnică, de-al doilea, Doamna, temătoare din fire, pândea cu patru părechi de ochi drumurile Măriei Sale, avea iscoade şi aflători pretutindeni. Şi-apoi nici Brâncoveanu nu se dovedise a fi din stirpea bidiviilor. Osândea de pildă aprig desfătările nelegiuite ale Rigăi Soare, chibzuind că pilda ticăloasă a Bourbonului nu poate duce decât la desfrânarea dregătorilor, curtenilor, a prostimii. O Europă întreagă clevetise despre răpirea ticăloasă a Louisei de Lavallière din Sfântă mânăstire unde se osândise singură spre a-şi căi păcatele, despre năzbâtiile săvârşite de dragul acelei mademoasele de Fontanges, despre puterea dobândită de marchiza de Montespan asupra lui Ludovic. Şi totuşi… De câte ori îşi amintea de Casandra, muierea medelnicerului Neagoe, inima lui Vodă lăcrima. Pe atunci Stanca, cel dintâi prunc, abia păşea aninată de poalele malcăi. Doamna Marica nu fusese chipeşă nici la tinereţe crudă. Însoţirea o poruncise însă tată-său. Era fata lui Antonie Vodă şi aducea zestre de împărătiţă… Casandra, ceasuri de neasemuită dulceaţă! Doar ce o zărise la sărbătoarea Sânzienelor şi inima lui Vodă îmbobocise trandafir flacără. Se aflau multe muieri chipeşe în Cetatea de Scaun a Valahiei! Ţunţurlii, iutace în sânge şi cu privirea codată, mugur de april ca a vornicesei Ileana Dumşa, zgâtii salcă tânără, cu oaste de draci în făptură – de-ajuns a o zări pe Catincuţa Balşului – ori trupuri de zeiţă precum a Elencuţei Sturdza, adevărată Diană, năzdrăvana isprăvilor vânătoreşti… De răpus îl răpusese însă Casandra lui Neagoe, căci împlinea toate dorurile de tinereţe ale Brâncoveanului. Măria Sa iubea muierea sfiicioasă şi feciorelnică, cu glas blând şi căutătură smerită, ce nu caută niciodată cu dinadinsul. Când Vodă o îmbrăţişase dintâia oară în chioşcul cu roze, simţise aromă de livadă în floare. Iar miresmele – cireş, şi zarzăr, şi cais, şi măr înveşmântaţi mireasă – ameţeau, purtându-ţi cugetul, întreaga făptură în grădini de poveste. Când o întâlnise pentru cea din urmă oară, luna aprinsese candelabre albe în castanii ce străjuiau cărăruia. Casandra plângea. — Cerule, că anevoie îmi va fi! De ce oare nenorocul îmi ţine urma, câine în lanţ?! — Cerul le-a hotărât pe toate cele, rostise Brâncoveanul fără credinţă. — Cerul! Dacă Cerul a statornicit dragostea pe pământ – căci el e începutul, şi sfârşitul, şi înţelesul a tot ce se petrece –, de ce o îngăduie cu atâta zgârcenie? Când m-am însoţit cu Neagoe, mi s-a fost desluşit, că aceasta mi-i menirea! De a-mi dărui inima, spre a ferici sfetnic de seamă al domniei. Acuma, vorba vine dimpotrivă: spre a ferici domnia, poruncă fără întors e să mă lepăd de inimă. Măria Sa suspinase, negăsind cuvinte să i le pună de-a curmezişul. Unde nu-i soartă cu noroc, nu mai încape tocmeală. Doamna Marica, prin iscoade, aflase că potecuţă înflorită ducea de la Vodă spre inimioara Casandrei. Apoi ştiuse să apese: prin socri, prin unchi – de-ajuns o singură căutătură de-a stolnicului spre a vârî în spaime rele chiar şi pe Mamon – prin tată-său, Antonie Vodă din Popeşti, carele la moartea lui mai avea, slavă Domnului, de slobozit în sipetele Maricăi… Vodă coborâse fruntea şi se supusese… — Gheorghiţă! şopti Smaragda, desprinzându-şi anevoie buzele de gura boierului. Am o spaimă… Tânărul, carele trăia de aproape un an doar nădejdi şi făgăduieli de fericire, îşi simţi inima tresăltând. Cercă a surâde, strângând-o tare în braţe. — Ce ţi s-a năzărit? — De-ar fi năzăreală! Iacă, numai ce am vorbit cu Ancuţa… Mi-a ştiricit că Vodă şi Doamna Marica mi-au hotărât însoţire cu cneazul Belgradului, acel Alexandru… — O fi priceput strâmb domniţa, zise Gheorghiţă. De ce te‑ar asupri cu asemenea năpastă tocmai pe tine? Îţi sunt naşi, iar pe bunică-ta, de-i vine şi vară, Doamna Marica o ţine lângă inimă, prietenă prea dragă. Smaragda râse cu tristeţe. — Gheorghiţă, Gheorghiţă! Eşti dintre ceia care socot că vrerea lor şi soarta se ţin de mână! Tu socoţi că măriile lor mă asupresc cununându-mă cu cel cneaz, dar ei chibzuiesc că, dimpotrivă, mă înalţă… Serbia, dreptu-i, e paşalâc, dar soaţa cneazului tot cea dintâi doamnă a ţării rămâne. Sfredel necruţător străpunse făptura boierului. O cercetă cu spaimă: — Şi tu socoţi tot astfel? — Nu, Gheorghiţă. Eu te iubesc. Filipescu o cuprinse năvalnic în braţe. Hohoti – Smaragda nu ştia dacă plânge, râde, e fericit sau jeleşte – printre sărutări: — Să ştiu că mă iau la trântă cu Satana şi de tine tot nu mă lepăd! — Taci, oftă înspăimântată Smaragda, asemenea vorbe nu se rostesc, aducând singure amar şi nenorocire. — Ba eu, spuse mânios boierul, de parcă ar fi zărit primejdia, colea, la un întins de mână, o strig cerului, oamenilor, lui Brâncoveanu. Şi cu adevărat strigă: A mea fi‑va Smaragda! A mea… A mea…! Soliman, păunul crăiesc, săltă un ochi vineţiu şi slobozi ţipăt cu zeflemea: — Oare? Filipescu cel tânăr nu-i răspunse, căci buzele lui, lipite de ale Smaragdei, nu căutau vorbe…     * * *   — De-amu, găteşte-te de nuntă, boierule, rosti cu tâlc Chirică tuflind, spre a se găsi în treabă, perinile stăpânului. Ioniţă Fărcăşan sări de pe sofa, cu ochii şi gura holbate de spaimă. — Te-ai smintit, gămane? Asemenea vorbe nici în şagă să nu mai rosteşti. Se împlinise abia anul de când se prăpădise Fathma, harăpoaica din Stambul, iar boierul, binecuvântându-l pe Alah că se învrednicise să-şi întoarcă la turmă oaia rătăcită în aşternut de ghiaur, jurase în nouăzeci şi nouă de biserici, la nouăzeci şi nouă de icoane, că încălţările Domniei sale nu vor mai juca sârba Isaiiei. — Că năvalnic eşti, stăpâne, se minună Chirică. Nu de nunta Domniei tale îi vorba. — Da’ a cui, prostovane? Trecuse prin spaimă mare şi degetele încă tremurânde risipeau tutunul, fără a nimeri găvanul lulelei. I-o îndesă sluga care scăpără şi amnarul. — Adă şi-o cupă de rachiu, bobleticule, gâfâi Ioniţă, lăsându-se iară între perini. Şi, de-acum înainte, chibzuieşte‑ţi bine vorbele, căci tot din inimă prăbuşită în izmene s-a sfârşit şi bietul tata. Sluga, carele ştia că boier Zaharia îşi lepădase potcoavele după un zaiafet năpraznic de nouă zile, gândi că ţinerea de minte a Fărcăşanului îi de tot trândavă şi cercă s-o hâţâne. — Chibzuiesc că ai uitat, stăpâne… Boier Zaharia şi-a lepădat suspinul în crâşma lui Jupân Leiba din Copăceni, căci doar dimpreună ne-am dus să-l luăm… — Pliscul! i-o reteză Ioniţă mânios. — …iar ovreiul, rezemat de slugerul Limbă-Dulce, Păun, vornicul Jumătate şi ceilalţi tovarăşi de petrecere, se juruia pe balabustă şi cei opt plozi că doar în cea din urmă zi deşertase ca la o vadră de tămâioasă. — I-ascultă, Chirică! Pofteşti a-ţi cetlui gura cu gârbaciul? Cutezi a-mi obijdui părintele? Boier Zaharia un fluieră-n bute? Iacă ce se cheamă a-ţi dezmierda sluga… Chirică lăsă nasul în pământ şi mormăi: — De-acuma, dacă nu-ţi sunt pe plac, n-ai decât a mă alunga din bătătură. Cu sila eu nu mă anin nici de poala, nici de vatra Domniei tale. — Ia te uită! făcu gămanul oleacă mai domolit. Cum te ţucşuieşti, cum ţi se face de ducă. Decât taifet de fiece dată, „oi pleca!“, mai bine o singură dată „plec!“. Chirică însă o ţinea tot pe a lui. Ştia că boierului îi era drag şi, de cum i se prăpădise muierea, îi trimisese vorbă să se întoarcă vânteş la curţile dumnealui. Trebuie desluşit că hărăpoaica şi Chirică se aflau în mare vrăjmăşie şi, doar la o săptămână după nunta Fărcăşanului, prostovanul se lepădase de slujbă, neîngăduind ca venetica să-l asuprească, hrănindu-l cu merindeaţă păgână şi rachiu de la cişmea. — La o adică, îşi urmă Chirică litania, eu mi-s târgovăţ slobod şi, mulţumesc cerului, am oleacă de gospodărie ce-mi îngăduie trai cinstit şi îndestulat. Şi nu o dată mă cearcă dorul de acareturile mele pe care, din drag pentru Domnia ta, le-am lepădat în bătaia vântului. — Ci încetează a prohodi şi adă vinarsul cela, rosti boierul dosindu-şi zâmbetul. Adevărat, sluga se afla târgovăţ cu oarecare stare, având casă trainică, de piatră, în mahalaua Radului Vodă, o felie de livadă şi prăvălioară cu dever, de care grijea un văr de mâna stângă a neghiobului. Zestraş fusese boier Zaharia care-l ţinea pe nătâng lângă inimă. Târgul zvonea însă că miluiala şi dragul boierului cel bătrân au tâlc şi pricini, carele tâlc şi pricini se puteau cerceta cândva în ochii şi polcuţa Saftei, mama lui Chirică. Iar acestea, întăreau oamenii, nu-s doar zvon şi prepuială, căci de-ajuns era să alăturezi nătângul cuconului Ioniţă. Jurai că-s zămisliţi într-o sâmbătă: amândoi burduhănoşi, rezemaţi pe picioare scurte, de răţişoară, gămani, pilaci şi bezmetici. — De care vinars pofteşte Domnia ta! De la Pireu? Vorbele le rostea tot posac, vrând a dovedi că nu-i trecuse mohoreala, iar boierul să ia aminte când cuteza a mustra un gospodar slobod. Ioniţă se strâmbă: — Ţţ, căci prea-i de tot zăhăruit şi-mi retează foamea. Fiind înainte de prânzul cel bun, gândesc să ne aţâţăm pântecele c-o ţucsuială de mărar. — Ba eu n-oi cuteza să mă desfăt cu udăturică boierească, se dezmierdă sluga, şi m-oi mulţumi c-o votcă din cea de prună. Conu’ Ioniţă începu să râdă. Nu se afla butâlcă în toată hurdubaia Fărcăşanului şi, har Domnului, gemeau pivniţa şi cămările, pe care Chirică să n-o fi cercetat. Mânie îi stârnea doar aceea că sluga nu-şi turna în cupă, ci pupa clondirul, trebuşoară ce silnicea amarnic pofta Fărcăşanului. După ce sorbi de trei ori din păhăruţul de argint – cuvenit e a dărui o înghiţitură şi Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh – boierul îşi împleti degetele peste pântecul gogonat, gătindu-se să asculte cu desfătare cleveteala slugii. — Ziceai de nuntă… — Chiar aşa, stăpâne, făcu Chirică trecându-şi limba peste buzele ude de holercă. De la crivatul stăpânului şi până la blidarul cu vutci – patru paşi măsuraţi – se răzgândise şi îşi umpluse un pocal cu vutcă frâncească de mărar, Île France. Fărcăşanu, ros de nerăbdare, întrebă dintr-odată, deşi ştia că slugii îi place să povestească pe îndelete şi mărunţel: — Cine-s mirii, bre? — Smaragda cuconului Cerchez şi… — Aha! îi curmă vorba Ioniţă. Ţi-a ştiricit-o pesemne Stan, sluga Cerchezilor. Ştiu că vă aveţi bine… Chirică căscă dintâi ochii, apoi se burzului: — Tot mă gândesc, stăpâne, ce ţi-o fi căşunat astăzi pe mine, nevrednicul, căci de dimineaţă mă ţii în mustrări şi ocară… — Mă, tu ai bolunzit! Cine te-a ocărât acum? — Chiar Domnia ta, prepuind că eu, târgovăţ slobod şi de neam ales din Mahalaua Radului Vodă, aş putea fi tovarăş cu un ţărănoi ca Stan. Şi mai află că eu la casele Domniei tale nu mă aflu slugă precum plugarul de Machidon al logofătului Andronic, ci sfetnic, şi aminteşte-ţi câte poveţe înţelepteşti ţi‑am dăruit, fără gând de răsplată. Boierul se răsturnă pe spate, prăpădindu-se de râs. — Bată-te mântuirea, Chirică! Nici mucalitlâcurile boscarilor de prin iarmaroace nu mă desfată mai vârtos decât incurile tale. Şi cu simbria cum rămâne? — Aceea, săltă Chirică nasul, îi dăruiala pe care Domnia ta mi-o vâri cu de-a sila în buzunări. Când clucerului Negoiescu i-ai îndreptat de Crăciun bidiviul cela persienesc, fost-a oare cu gând de lefuşoară? Ioniţă, înecat de râs, se făcuse vânăt. Simţindu-i slăbiciunea, sluga lepădase de la o vreme orice smerenie şi cuteza a-şi căţăra ifosele printre nouri şi luceferi. A se alătura el – cupeţ cu stare de mijloc, fecior zămislit pe tăpşan de ghiocei de o Saftă, găinăriţă ififlie – clucerului Negoiescu, unul din marii căftăniţi ai Valahiei, cu străbuni în divanul lui Vodă Mircea, şi al lui Mihai, şi al lui Matei era o neobrăzare fără seamăn. — Iacă, pozna aceasta oi povesti-o clucerului. Ştiu că se va veseli straşnic. — Geaba cercetez după pricină de veselire, căci n-o dibui. — Atâta grijeşte, rosti Ioniţă răsuflând greu, ca asemenea gânduri să nu le slobozi dinaintea feţelor luminate. Boierii noştri au sânge năvalnic şi junghere sprintene ce nu cercetează mult unde nimeresc. — Iacă, rosti Chirică, încă o pricină de a mă lepăda de gospodăria Domniei tale şi a-mi despica potecă spre căscioara mea din Radu Vodă. Doar o rugăciune îţi îndrept, ca taina ce ţi-am încredinţat-o s-o păstrezi în sipeţel bine lăcătuit. Ioniţă se prăpădea de râs: — Ce taină, măi bezmeticule? Că se însoţesc Smaragda vornicului Cerchez cu Gheorghiţă al Filipescului? O ştie şi ultima libarcă din târg că se ţin dragi. A rămas doar ca străjerii lui Vodă s-o trâmbiţeze pe uliţi. De astă dată, dumnealui, Chirică, simţi că i-a venit rândul a se proţăpi în vârful Ceahlăului. Râse pe săturate, veselindu-se straşnic: — Domnia ta, izbuti să îngaime printre sughiţuri, cunoşti doar ce ştiriceşte băneasa Brăiloiu, cea lepădată de amândouă urechile, ori zvonesc moşnegele, tăifăsuind dinaintea porţilor, cu ligheanul de mazăre în poale. Boier Fărcăşan gândi că sluga a început a se obrăznici de‑a binelea. Prea însă îşi simţea, în cea dimineaţă, cugetul împrimăvărat, vesel ciocârlie spre a înnoda sfădălie. — Ia te uită! Da’ tu, bre Chirică, de unde-ţi rostuieşti veştile de soi? Bărbia slugii se umflă chişcă de peşte ortoman. — Apăi, stăpâne, îngăduie a-ţi spune că nu se află mulţi care să mi se poată asemui. M-a greşit maica cu tărtăcuţă doldora de înţelepciune, nas de ogar crăiesc şi căutătură străpungătoare. Numai ce mă holbez o dată la creştin, şi-mi sloboade tot ce are pe cuget, ba până şi ibovnicii străbunică‑sii. Spre dovadă, îşi căscă ochii aţintindu-l neguros pe boier, apoi, spre a-şi apăsa spusele, mai scoase şi un răget. Ioniţă se lăsă pe spatele sofalei şi-şi descinse brâul, pentru a lăsa râsului potecă slobodă. Se înecă şi-i făcu semn slugii să-i înzdrăvenească suflarea cu pumni zdraveni în spinare. — Zi, aşa faci tu… — Chiar aşa! Mai adaugă Domnia ta că, la acest belşug de însuşiri, am şi glagore diplomaticesc, după cum zice dumnealui, logofătul Andronic. Cunosc firea omului şi, la o adică, îi cunosc politichia, ştiu cum să-l sucesc. De aceea iscoadele de soi nu-mi lipsesc, aflu încă de la Sântă Mărie ceea ce Domnia ta cunoaşte abia în postul Crăciunului. — Şi ce-ai aflat acum? Chirică tăcu câteva clipe, stârnind nerăbdarea Fărcăşanului. Coborî glasul, cercetând spre ferestrele perdeluite cu muselină şi muşcate sângerii. — Însoţirea Cerchezoaicei cea mititică nu cu Gheorghiţă al Filipescului îi hotărâtă, ci… Ioniţă se săltă în capul oaselor, clipind mărunţel: — Ci? Vorbeşte, creştine! — Cu venetic de soi, cneazul sârbesc. Aşa! Ca să ştii Domnia ta şi să te mai veseleşti şi de-aci încolo pe seama unui târgovăţ cinstit şi carele doar la mulţămirea şi bunul stăpânului veghează. În inima boierului încolţi spaima: — Încredinţat eşti, prostănăule, că aceasta nu-i doar vorbă în vânt? — Ca de soarele care piaptănă acum grădina. — Cum ai dobândit asemenea veste? Chirică, fălos ca un paşă şi folosindu-se de uluiala boierului, îşi răsturnă în cupă tot clondirul de mastică. — E de-ajuns a mărturisi Domniei tale că mă aflu bine cu jupâneasa Laleli, de la curtea Cerchezilor. Azvârli căutătură nimicitoare: „Ca să vadă Domnia ta cine mi-s eu, târgovăţul slobod din mahalaua Radului, şi ce prieteşuguri de soi am dobândit!“ — Mă, tu eşti capiu şi ţuşcuieşti din zori. Nu se află în tot târgul jupâneasa Lalelí, şi cu nici un chip în bătătura vornicului Cerchez. — Ba, îngăduie a spune că poate Domnia ta nu ai ştiinţă că se află, această jupâneasă fiind muiere de neam ales şi doar buna creştere o împiedică să-şi arate făptura neasemuită la orice ceas. Ioniţă îl cercetă dintr-o parte: — Care-i muierea cea neasemuită, să nu-i fi văzut eu măcar şezutul? — Laleli, rosti Chirică şi ziceai, după dulceaţa şi smerenia glasului, că o pomenit-o pe Prea Curata, Laleli, doar că prostimea îi mai zice şi Zambilica. — Bătu-te-ar noroacele, Chirică! guiţă boierul sugrumat de râs. Zambilica, roaba jupânesei Caterina. — Ba să-mi fie cu iertare, nu-i roabă, ci muiere slobodă şi‑n marea preţuire a vornicesei. — Aşa să fie! Dar de unde o iscaşi Laleli? — Aşa o cheamă, însă fiind de seminţie aleasă şi soarta vrăjmaşă silind-o să-şi ascundă hramul, şi-a luat vremelnic nume oarecare. Dar, după cum bagă de seamă Domnia ta, tot de floare, doar că în loc de lalea îi zambilă. Ioniţă rămase pe gânduri. Îl întuneca vestea, căci se afla prieten din anii prunciei cu Gheorghiţă Filipescu şi-i cunoştea dragostea pentru jupâniţa Smaragda. Îl mai ştia fire aprigă, catâr să nu-l întorci decât răpus de moarte din drumul lui, tăindu-l mintea la năprasnice şi smintite isprăvi spre a-şi împlini voia. De oful Smaragdei, ar fi fost în stare să-l înjunghie şi pe Vodă. — Mai ştiricea Laleli, urmă sluga, că vornicul Cerchez a slobozit poruncă aspră şi neîntoarsă ca lui boier Gheorghiţă să nu i se îngăduie a mai trece pragul curţii. Ioniţă Fărcăşan îl cercetă cu privire capie şi gândurile risipite dincolo de zăplazurile ogrăzii. Sări din crivat, ca scuturat de friguri. — Repede, Chirică! Straiul şoriciu de caşmir şi pune şaua pe Ahmed! Ce faci, nu te-ai pornit? Chirică şovăi, legănându-se pe picioarele scundace. „Hm! Strai şoriciu şi cal vânteş…“ Boier Ioniţă era pus pe cele isprăvi prea bezmetice. — Chibzuieşte, stăpâne, înainte de a te pune de-a curmezişul împăraţilor. — Te-ai întors? — Eu m-oi întoarce, dar nu ştiu de s-o mai întoarce Domnia ta… — Îmi prohodeşti altă dată. Din prag, Chirică îndreptă încă o dată rugăciune smerită: — Să nu mă strici, boierule, cu Laleli, căci dacă află că taina a făcut picioare din pricina mea, amarnic se va înnegura la cuget. Doar pe mine ce mă are în lume sfetnic şi oblăduitor, şi mă îndrăgeşte foarte. Ioniţă îl privi zâmbind: — I-ai dat de veste cumva câţi galbeni ai pitit sub duşumelele din Radului? Sluga îl cercetă răpus de uimire: — Tare nătâng mă prepuieşti, stăpâne! Dar bun înţeles că i-am dat de veste. Asemenea făptură aleasă trebuie să ştie că nu se însoţeşte cu un calic. Ba, am mai adăugit la sumuşoară o sută de galbeni, căci Darul de nuntă al domniei tale, boier cu fală şi cuprins, nu poate fi mai sărman decât atâta.   [1] Un soi de popice.    

Un stilet cu şampanie de Rodica Ojog-Braşoveanu    Capitolul 1   Un calendar de masă arăta 31 decembrie 197... Maiorul Minerva Tutovan rupse instinctiv fila. Se aflau în dimineaţa zilei de 1 ianuarie, iar lângă rafturile bibliotecii zăcea cadavrul inginerului Dan Manu, cu un cuţit înfipt între omoplaţi. După toate aparenţele, criminalul acţionase prin surprindere, nelăsând timp victimei, un bărbat tânăr şi robust, să opună vreo rezistenţă. În odaie nu existau urme de luptă, dar, fireşte, nu trebuia omisă posibilitatea ca acestea să fi fost înlăturate ulterior. "Un tip perseverent până la încăpăţânare", observă Minerva privindu-i bărbia puternică. Descoperi într-un sertar o fotografie recentă de familie. Ochii inginerului cercetau înfrigurat chipul femeii. Cora Manu semăna cu un înger cu plete de argint, firav, trist şi puţin speriat. "Original în orice caz... Să fii îndrăgostit de nevastă-ta după paisprezece ani de căsnicie, e ceva!" În timp ce medicul legist îşi aranja instrumentele, Minerva încercă — exerciţiul o stimula nespus — să reconstituie personalitatea inginerului inventariind obiectele din încăpere. O bibliotecă exclusivă, doar cărţi de specialitate, câteva romane de Huxley şi un manual de conversaţie în limba germană, o masă de lucru, un divan, covoare bune, tablouri remarcabile. Străbătuse toată casa, o vilă cu paisprezece încăperi, şi constatase că soţii Manu nu au un dormitor comun. Faţă de felul în care arăta soţia inginerului, amănuntul i se păru notabil. Într-o cutie de lemn, găsi un pumn de mărunţiş. Cele mai multe monede erau de zece şi cincisprezece bani. Asemenea puşculiţe ţin în general bătrânii. Când ies pentru târguieli, nu uită să-şi umple buzunarele cu metal. Îi sperie acei "şi şaptezeci şi cinci sau optzeci şi cinci de bani" la care casieriţele n-au de obicei rest. Atunci răsfiră tacticos banii exacţi cu satisfacţia de a le fi jucat un renghi. Cei din spate bombăne exasperaţi şi când le vine rândul procedează la fel. Hârtiile de pe birou erau aşezate milimetric, creioanele ascuţite impecabil. Minerva recapitulă: "încăpăţânat, îndrăgostit, ordonat şi în nici un caz risipitor". — Vă interesează, presupun — declară medicul cu convingerea că face un banc grozav — ora la care s-a comis crima. — Da' de unde, mă aşteptam să-mi spuneţi ce credea despre farfuriile zburătoare. — După autopsie. Deocamdată, cert e că victima a decedat între orele douăzeci şi trei treizeci şi unu dimineaţa. — O crimă de revelion, rosti Minerva pe gânduri. — Oricum, aveţi de-a face cu un asasin original. — Sunt o norocoasă. Se retrase lângă uşă, încercând să nu stingherească activitatea echipei operative. Oamenii îşi vedeau de treburi cam ţepeni. Maiorul Minerva Tutovan făcea parte dintre anchetatorii care nu pun mare preţ pe somnul şi pingelele subalternilor. — Am nevoie de cât mai multe fotografii cu cuţitul în plan detaliu. După ce isprăviţi aici, ridicaţi urmele din camera Corei Manu. Cora Manu este soţia victimei, băieţi, femeia blondă din hol pe care aţi măsurat-o din toate unghiurile, cu un interes strict profesional, nu mă îndoiesc. Camera se află pe stânga. Îmi fac mari speranţe că o să daţi de ea, chiar dacă azi-noapte a fost revelionul. Insistaţi asupra ferestrei. A fost forţată. Un ofiţer tânăr, care cerceta pereţii cu lupa, îşi reprimă un chicotit. Minerva arboră ceea ce alţii ar fi trebuit să-şi închipuie că era un surâs dulce. — Îmi plac colaboratorii veseli. Voi face tot posibilul să lucrăm cât mai des de aci înainte. Tânărul se îndoi brusc, de parcă ar fi primit un pumn în plex. Procurorul dispuse transportarea cadavrului la Institutul Medico-Legal. Schimbă câteva impresii cu Minerva şi părăsi casa inginerului Manu o dată cu echipa operativă. Minerva răsfoi câteva numere dintr-o revistă tehnică străină descoperite în biblioteca inginerului. Avu sentimentul incert că ceva nu e în regulă şi le puse deoparte. Locotenentul Dobrescu urcă oftând scările. Pleoapele umflate de nesomn se închideau peste ochii albaştri. Abia se întorsese de la revelion când îl sunase Minerva. Se uită la ea cu un sentiment de invidie. Avea o înfăţişare proaspătă şi părea încântată. Ai fi zis că-şi dorise din tot sufletul să-i pice pe cap o crimă chiar în dimineaţa zilei de 1 ianuarie. Dacă ar fi îndrăznit s-o întrebe cum a petrecut revelionul, i-ar fi povestit probabil că s-a simţit admirabil în compania papagalului Keops şi a căţelului Spiridon, rezolvând integrale şi ecuaţii de gradul 17 sau 117 — Dobrescu nu ştia exact şi nimic nu-i era mai indiferent pe lume. Fiind sărbătoare, adăugase aşa, de la ea, şi câteva probleme subtile de geometrie în spaţiu. — Scandează ce-ai făcut, concret, tare şi cu dicţie! — M-am dus întâi la colegii de birou ai lui Manu. Unul e la Sinaia, celălalt la maică-sa, la Bacău. Am avut mai mult noroc cu Predescu, şeful serviciului personal. — N-ar putea spune şi el acelaşi lucru, râse Minerva. — Ce să discutăm! S-a uitat la mine ca la o fantomă. Când mi-a deschis, ţinea în mână lingura. Nefericitul era la ciorba de potroace. Alături musafirii, sau ce-or fi fost, chiuiau, un magnetofon urla şi un ţânc de vreo cinci ani a început să mă sorcovească. Mi-a urat un an bun, cu un şef duios, ce-a auzit şi el de la taică-său... Nu ştia că eu personal nu mai am ce să-mi doresc. Mi-a fost destul de greu să-l fac să priceapă de ce nu dorm la ora aia. Ochii Minervei luceau. Se amuza straşnic închipuindu-şi scena. Locotenentul, speriat să nu adoarmă pe scaun, se ridică. — În sfârşit, datele inginerului sunt următoarele: are cinci invenţii importante la activ, în domeniul militar, a absolvit electronica în '55, a stat trei ani la specializare în Anglia, are patruzeci şi patru de ani, s-a însurat de paişpe, se împlinesc zece de când a fost angajat prin transfer. — ...Şi optâşpe de când i-a trimis tanti Aglaia salutări din Slănicul Moldovei, îl întrerupse Minerva. Mă interesează ce fel de individ era, Dobrescule! — Prezenta un complex interesant de calităţi şi defecte. Reproduc textual caracterizarea lui Predescu: dur, chiar brutal, încăpăţânat, sarcastic cu colegii şi ranchiunos. Nu se bucura de simpatie în rândul salariaţilor. În schimb, extrem de capabil, fecund în idei, de o cinste ce nu poate fi pusă la îndoială. În ultima vreme, sesizase un soi de detaşare în atitudinea inginerului. Manifesta oarecare indiferenţă pentru activitatea institutului. Predescu presupune că lucra intens acasă, în ciuda avertismentelor repetate. — Era prima chestie pe care trebuia să mi-o spui, băiete! Minerva sări de pe scaun şi începu să măsoare agitată încăperea. Lucra acasă... O să ne uităm mai atent prin hârtiile lui. Hm, cunosc genul! "Am nevoie de linişte... la birou urlă telefoanele, toţi năucii deschid uşa să-ţi comunice punctul lor de vedere în legătură cu reflexele lui Răducanu, sau ce bine arată Mimi de la secretariat după divorţ. Te cheamă dom' director, daţi bani pentru Pepsi că a venit o delegaţie... Aşa, stau acasă, mă închid în odaie, beau o cafea, papuci, pijama, nevastă-mea umblă pe vârfuri, iar soacră-mea în capot cu flori îşi face o mască cu gălbenuş de ou." Dobrescu se aşeză iar. Nu-i trecea prin minte ce căuta în toată harababura asta masca cu gălbenuş de ou, dar era prea obosit ca să mai încerce să ghicească. Minerva îl măsură din cap până-n picioare. — Te clatini ca o barză chioară! Du-te şi fă nani, băieţaş. Locotenentul tresări. Se dezmetici atât de brusc, încât se simţi săgetat de o durere ascuţită în ceafă. — Nu e cazul. — Te aştept exact la patru şi jumătate tot aici. A! Ce se aude cu ceilalţi locatari? Dobrescu făcea eforturi să ţină ochii deschişi. — Pe Toni Contaş, socrul lui Manu, l-am prins în ultima clipă. Pleca într-o excursie la Predeal. În sfârşit, mi-a spus că ia primul tren. Geologul Mihai Şerbănescu e în avion acum. Preciză privindu-şi ceasul: Cursa de douăsprezece. — Am făcut o socoteală, Dobrescule, ştii câţi inşi locuiesc în hurdubaia asta? Nouă, claie peste grămadă. — Sunt paişpe odăi. — Ei şi? Eu cred că le place vânzoleala. Cei mai mulţi dintre ei aveau posibilitatea să se mute sau să-şi cumpere un apartament, dar n-ar mai fi fost vesel. De, gusturi! La fel de bine îţi poţi petrece toată viaţa într-un camping... Ce faci, băiete? Locotenentul adormise pe scaun. Minerva îi trecu zâmbind mâna prin păr. "Tot copil a rămas!" — Nu mi-aş fi închipuit pentru nimic în lume că mă voi mai întoarce vreodată. Şi, culmea, abia au trecut treizeci de ore de când am plecat definitiv. Mihai Şerbănescu se prăbuşise în fotoliul inginerului — Minerva decisese ca ancheta să se consume în camera victimei — şi privea tulburat obiectele din jur. Era înalt, suplu, cu o expresie francă. "Tipul de intelectual cu succes la cucoane, fără să facă prea mult caz de asta..." Locotenentul Dobrescu lua conştiincios note. Gândul că dormise un ceas şi jumătate sub privirile Minervei îl trezise complet. Maiorul Tutovan îşi ridică sprâncenele care se pierdeau sub bretonul aspru şi gros. — Ce înseamnă definitiv? — Sunt geolog. — Înţeleg, o profesiune nomadă. — Aproximativ. Am fost transferat începând cu 1 ianuarie în T., unde s-a deschis un şantier. — Sunteţi rudă cu familia Manu? — Nu, am alte păcate... Acum doi ani i-am fost recomandat lui Jack Moraru, unchiul inginerului. Căutam o locuinţă provizorie şi notarul s-a oferit să-mi închirieze o cameră. Mi-au plăcut grădiniţa, zorelele căţărate pe zidăria casei, până în balcon. Vara, vila are o înfăţişare romantică. În cartier i se spune căsuţa albastră sau căsuţa cu zorele... Am acceptat fără să mai stau pe gânduri, deşi... — Deşi chiria era substanţială... Jack Moraru, dacă reţin bine, e un tip în vârstă, pleşuv? — Aveţi memorie. — Nu mi-a făcut impresia că ar mulge vaca fără să-i rupă ugerul. Mihai Şerbănescu zâmbi. — Aşa e. — L-aţi cunoscut bine pe Manu? Disting, evident, între un bună ziua şi ce mai faci de circumstanţă şi o cunoştinţă aprofundată, în care se schimbă lovituri de pumni şi ameninţări cu tribunalul. Geologul se uită o clipă în ochii mari ai Minervei, parcă surprins de întrebare. Avu un gest vag cu mâna în care ţinea ţigara. — Manu dorea să fie lăsat în pace. În cercurile de specialitate se discută, mă rog, se discuta, despre el, cu multă risipă de elogii. Un inginer foarte talentat, căpos, dar integru, o minte avântată. — Mă interesează opinia dumneavoastră. — Lăsând la o parte aspectul profesional, a fost un bărbat dificil. Există un gen... Când pleca de-acasă, toată lumea respira uşurată, fără un motiv anume. Se enerva repede, din nimic, şi nu avea simţul umorului. Minerva începu să râdă. — O observaţie interesantă. — Nu întâmplătoare. Oamenii care nu ştiu, nu pot să râdă, au o optică specială şi aptitudinea incomodă de a descoperi tot ce e mai rău într-un individ. Caută defecte cu lumânarea şi nu le iartă. — S-ar putea să aveţi dreptate. Obişnuia să lucreze acasă? — Probabil. — Ce anume? — N-am idee. — Spuneţi-mi sincer, v-a surprins cu adevărat moartea inginerului? Chipul lui Şerbănescu se întunecă. Nu răspunse imediat. Dădea impresia că-şi caută cuvintele. — Dacă m-a surprins... Şi da, şi nu. Niciodată nu eşti îndeajuns de bine pregătit să primeşti un dezastru, deşi, teoretic, îl aşteptai poate. Mai intervine şi autocenzura: mi se năzare, exagerez, am nervii obosiţi... În sensul acesta m-a surprins. Pe de altă parte, evenimentele din săptămâna trecută, întreaga atmosferă din casă prevesteau nenorocirea. — Adică? — În seara de Ajun, pe 24 decembrie, montam bradul în hol. Uşa de la camera Venerei Contaş, sora vitregă a doamnei Manu, era întredeschisă. Aveam sentimentul neplăcut că ne pândeşte. — De ce ar fi făcut-o? — Habar n-am! Pe lângă ursuzenia ei, dispoziţia cotidiană a inginerului părea dea dreptul înviorătoare. Într-un fel, Dan Manu şi Venera semănau, nu riscai să mori de râs când erai cu ei la o petrecere. Toni Contaş, tatăl Corei, rămăsese cu gândul la amicii de la Capşa, Jack bătea câmpii ca de obicei, pianista plutea în nori... Adăugaţi tensiunea, neliniştea de care vă vorbeam şi o să aveţi imaginea Ajunului. — Ceilalţi nu remarcaseră nimic? — N-aş putea să vă spun. Când vor, toţi pot deveni ermetici, cu excepţia Georgetei Penciu. Minerva îşi încruntă sprâncenele fine. — N-am reţinut, cine-i persoana? — Verişoara lui Dan Manu şi mama teribilului Titel. Agăţam toate fleacurile acelea strălucitoare în pom şi nu-mi puteam reprima o senzaţie de nelinişte. Mă simţeam exact ca un şoarece care se ştie privit prin gaura cheii de o pisică... * Venera Contaş urmări un timp agitaţia din hol, apoi continuă să scrie: Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. Fireşte, Cora a uitat să mă felicite. Spun fireşte, pentru că pe Cora n-a interesat-o niciodată nimeni. Este atât de convingătoare în indiferenţa ei, încât uneori am sentimentul că se ignoră şi pe ea. Mai mult m-a surprins Toni... Mă obişnuisem cu cele câteva garoafe ori fire de liliac, cu zâmbetul lui discret-amabil, cu sărutarea ştearsă pe tâmplă, cu privirea lui particulară care se asigură mereu: "Noi doi am rămas aceiaşi prieteni buni, Venera, nu-i aşa?" Ce ciudat mi se pare să gândesc despre Toni că a îmbătrânit! Nu i-am spus niciodată tată, nu i-a spus nici Cora, fiica lui, dar tinereţea, vârsta nu stă în apelative. Cred că în adâncul sufletului, s-a simţit toată viaţa liceanul fermecător din 1920. Ce departe suntem de el! Eu, Cora, ceilalţi... Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. O noapte de veghe la lumina albastră a lămpii, cu amintiri, cu acel plin de nostalgie "acum treizeci de ani", cu fotografii răsfirate pe pernă. Un set semnificativ din care lipsesc biberonul, nudul bucălat, gânguritul. Toate au rămas acolo, la orfelinatul din strada Lycurg, în casa aceea roşie, cu acoperiş turtit, înconjurată de mesteceni. Când Toni m-a înfiat, ningea... Mă gândeam şi aveam sentimentul că-mi fac testamentul. Bacalaureatul, licenţa, primul an în învăţământ... Sunt scundă, ştearsă, plinuţă încă de pe-atunci. Taiorul cade ţeapăn, violetele — neaşteptată cochetărie — ţipă pe reverul jachetei. În ochi nu se citeşte nimic. Nici măcar eu nu pot desluşi un atom, un grăunte din fericirea aceea covârşitoare... Venera Contaş ridică ochii din caiet. Zări poalele bradului montat în hol, o bucată din rochia argintie a Corei, un glob enorm roşu. Inginerul Manu stătea pe canapea cu capul întors. Venera îl văzu şi-şi muşcă buzele. Şopti mocnit, fără să-şi descleşteze fălcile: — Am să-l ucid! Ajungea până la ea mirosul de vanilie, scorţişoară şi rom, aroma specială de seară de Crăciun. Cu un zâmbet răutăcios înghesuit în colţul buzelor, Venera îşi imagină chipul transpirat al Georgetei în faţa cuptorului încins. Şi-a legat desigur cârlionţii cu un tulpan, îşi îndoaie oftând trupul gros, smulge un pai din mătură şi încearcă dacă sunt copţi cozonacii. Cu pana de gâscă muiată în albuş, le dă lustru. Georgeta trăieşte clipe de real triumf. De trei zile se agită, mestecă, frământă, transpiră, piuliţa nu tace. Venera stinse lumina şi se rezemă de uşor. Putea pândi comod prin crăpătura uşii ce se petrece în hol. Cozonacii Georgetei sunt vestiţi. Înalţi, pufoşi, "bine lucraţi", rămân proaspeţi două săptămâni. Isprăvise înainte de război o şcoală de menaj. Când profesoarele vroiau să trântească o elevă apelau la cozonaci. Un subiect detestat, alături de dulceaţă şi tortul Saint-Honoré. "Hm..." Venera clătină capul. "Povesteşte-i azi unui şcolar că pe maică-sa au picat-o la examen prin '30 sau '35, pentru că nu i-a ieşit suficient de involtă panglica de zahăr la un tort Saint-Honoré!" Rochia argintie a Corei îi flutură dinaintea ochilor. — Poftim? Era frumoasă. "Atât de constant şi egal frumoasă", gândi Venera, "încât nu ţi-o mai poţi închipui altfel." Mihai Şerbănescu zâmbi. Se clătină pe scaun gata să cadă. Avea o siluetă suplă — siluetele acelea care par elegante orice ai pune pe ele —, ochi negri vioi, o frunte lată. Obrazul se îngusta brusc spre bărbia bine rasă, aproape albastră. — Ţi-am cerut steaua. De cinci minute ţi-o cer. — Scuză-mă. Cora scotoci în cutiile lungi înşirate pe masă. Unele jucării aveau peste patruzeci de ani. Venera le ştia bine: steluţele albe, care-i plăceau cel mai mult, piticii încărcaţi cu saci plini de daruri, naşterea Domnului din carton suflat cu praf de beteală. Când arhitectul Contaş o înfiase, Cora încă nu se născuse... — Magnific! se extazie zgomotos Jack Moraru bătând din palme. Chipul Venerei se întunecă. După Dan, cel mai mult îl ura pe unchiu-său. Unchiul lui Dan, fireşte. "Avar, canalie şi lipsit de demnitate. Aceeaşi familie..." Şi se întreba a suta, poate a mia oară, de ce se căsătorise Cora cu Dan. Jack Moraru ocoli pomul, călcând stângaci printre hârtiile împrăştiate. Purta un halat vechi, croit larg ca o giubea. Pe chipul palid, sprâncenele stufoase păreau lipite. Craniul pleşuv, fără un singur fir de păr, se guguia spre creştet ca un ou. Colegii mai tineri de la Notariat îi spuneau Yul Bryner. Ciupi galant bărbia Corei. — Ce gust are fetiţa asta! Tot ce face e desăvârşit. — Nu fac nimic, Jack, murmură, dându-l uşor dar ferm la o parte. Notarul o măsură puţin deconcertat şi se îndreptă nehotărât spre pian. O femeie în vârstă, verişoara lui Dan, îşi plimba degetele pe claviatură. Venera Contaş n-o vedea, dar şi-o putea lesne închipui, îmbrăcată ca de obicei sumar, în chimonou transparent ori în vreun furou. "O aiurită cumsecade. Cea mai cumsecade din neamul lor." Când întoarse capul spre notar, i se văzu profilul şters, lipsit de fermitate. Şuviţele rare, prost vopsite, spânzurau într-un pieptene. Jack îi puse mâna pe umăr. — Ţii minte, Elenuţo? — Ţin! râse femeia şi atacă primele măsuri din Stiele Nacht. În fiecare an mă întrebi acelaşi lucru. Şi pe mine şi pe Geta. Crăciunul de la nenea Ianache... Devii monoton, Jack! Îşi înfipse brusc degetele în claviatură, apăsă puternic pedala şi transpuse îndrăcit melodia pe jazz. Cânta cu umerii, cu mâinile, cu tot trupul. Taburetul de catifea roşie gemea. Venera Contaş surâse. O nebună... Elena era o pianistă fină, interpretă desăvârşită a lui Mozart, Schumann, Chopin. Rar de tot, ca să nu-şi strice mâna, tapa — alt termen de-al lui Jack — melodii de jazz sau blues-uri, reminiscenţă a unei scurte şi viforoase idile din timpul războiului cu un aviator american. Notarul exclamă consternat: — Elena! Pentru numele lui Dumnezeu! E o blasfemie!! Îşi astupă ostentativ urechile. Geologul Mihai Şerbănescu râdea încântat. Toni Contaş surâse şters. Îl asculta cu jumătate de ureche pe ginere-său, Dan Manu, fredonând în minte melodia. Dan îi surprinse zâmbetul. Acelaşi zâmbet îndepărtat, lipsit de consistenţă ca al Corei. Un zâmbet care te scoate din sărite, nu poţi pătrunde dincolo de el. Când cineva zâmbeşte aşa, te poţi aştepta la orice sau nu ştii la ce să te aştepţi. Îşi ridică privirea spre Cora. Pe chipul delicat şi transparent, ochii parcă veşnic înlăcrimaţi erau nefiresc de mari. Pletele argintii, foarte lungi, îi dădeau un aer de fantomă. "Fum şi argint", observase cândva geologul, iar Venera Contaş reţinuse expresia. O definiţie perfectă a Corei. "Când o priveşti, sentimentul de imaterial nu te părăseşte. Gândul se formulează singur: astfel de făpturi nu îmbătrânesc niciodată." "Deşi mă întreb — Venera îşi sprijini bărbia de canat — dacă impresia nu-i falsă, construită din recuzite. Oare fardată la fel ca toate femeile, fără buclele astea de strigoi, fără sticla de whisky în poşetă, îmbrăcată în rochii normale, râzând mai des şi mai sănătos, ar părea la fel de diafană? Deşi nu ăsta-i cuvântul... La fel de... celestă? Pe lângă ea, ceilalţi părem vulgari şi barbari, zămisliţi dintr-o plămadă grosolană." Venera Contaş se rătăci în păienjenişul de gânduri. De-afară venea zvon de clopoţei, glasuri subţirele de colindători. Vocea lui Dan Manu izbucni dintr-o dată: — Ce naiba vrei? Venera se cutremură. Îl privi apăsat, cu ură densă. Unchiu-său îl trăgea insistent de mânecă. — Ai lăsat lumina aprinsă la voi în odaie. — Şi ce-ţi pasă? Sprâncenele stufoase ale notarului se ridicară spre guguiul din creştet. Ţipă sufocat: — Ai înnebunit?! În fiecare lună... sute de lei! În ritmul ăsta... — Ne ruinăm, zâmbi arhitectul Toni Contaş. Eşti teribil, Jack! Nici în seara de Crăciun nu ierţi carnetul de socoteli. Notarul teroriza toată casa cu economii de o meschinărie ilară. După moartea nevesti-sii, închiriase una din camere — de fapt subînchiriase, proprietar era nepotusău, Dan — lui Şerbănescu. Îl urmărea pe geolog pas cu pas, îl pândea în baie, bucătărie, în odaia lui, notând în fiecare noapte la ce oră stinge lumina. Jack se enervă. — Şi pentru că fredonăm Steaua sus răsare îţi închipui că nu mai funcţionează contorul? N-am nimic împotrivă să faceţi pe generoşii, numai că chestia asta mă costă şi pe mine! Nevastă-ta stă patru ceasuri în baie şi în vremea asta televizorul merge, radioul urlă, toată casa zbiară de lumină. Cine se uită la ferestre, crede că-i tractir! — Eşti vulgar, Jack, spuse Elena. Cred că mai degrabă s-ar gândi la balamuc cineva care ar avea şansa să te surprindă ţinând discursuri în faţa oglinzii. — Ei, uite, Eleno, la asta nu mă aşteptam din partea ta! Tu care, nu-i aşa, eşti o artistă, ar trebui să înţelegi. Se întoarse spre Dan Manu: Du-te, domnule, şi stinge lumina aia, că mi se face rău! Tatăl Corei interveni împăciuitor: — Fii cuminte, Jack. Am să plătesc eu ce depăşeşte. Hai, cântă-ne O, brad frumos. "Da", reflectă Venera, "ăsta-i Toni... Generos, gata să aplaneze orice conflict, ducând imediat mâna la buzunar. Iar ceilalţi profită oribil. În fond, ce căutăm noi în casa asta? Eu, Cora, Toni?" — O, brad frumos... Fără nici un fel de tranziţie, Jack Moraru ridicase mâna spre tavan, cântând neaşteptat de tare. Ţinea ochii închişi şi bărbia înfiptă în piept. Elena îl ignora, improviza cu nerv pe tema Cavaleriei Rusticane. Notarul urla, încercând s-o acopere. Geologul Mihai Şerbănescu râdea cu lacrimi. Jack deschise ochii. — Ai căpiat, Eleno? — Dar mâna aia de ce-o ţii agăţată? Un tânăr în dangarezi şi vindiac îl măsura sarcastic. Moraru, nedumerit, lăsă braţul să-i cadă. Întoarse spatele femeii de la pian. — Eşti complet anormală! Elena îi scoase limba şi trecu la un dixie-land. Întrebă mecanic, fără interes: — Vii din oraş? — Nu, din lună! De unde naiba vrei să vin? Titel Penciu se aşeză pe un scaun, azvârlindu-şi picioarele spre mijlocul odăii. — Unde-i madam Georgeta? N-a mai isprăvit de gâdilat cozonacii ăia? Îşi rostogolea ochii mici prin încăpere. Scăpărau o veselie nemotivată, o veselie permanentă, ca şi cum toate determinările din spaţiul finit şi infinit n-ar fi încetat o singură clipă să-l amuze. Nasul subţire şi coroiat adulmeca. Venera Contaş îşi întoarse ochii. Îi făcea silă să-l privească. Era fiul Georgetei, cealaltă verişoară a lui Dan. Îl ocolea pe cât posibil, nu-şi amintea să-i fi adresat zece cuvinte în ultimii ani. În fiecare vară dădea examen de admitere la Politehnică. Maicăsa îl subvenţiona gras, restul îl completa din învârteli. "O jivină mică şi periculoasă. Şase examene până acum, tot atâtea rânduri de lacrimi, acatiste şi liturghii plătite de Georgeta." Lângă pian, Jack Moraru cânta plin de sentiment: — Domn, domn să-nălţăm! Şi-am plecat la vânătoare... Titel surprinse privirea geologului şi zâmbi. — O dete pe naţionale... Nările Venerei Contaş palpitară. Din bucătărie apăruse Georgeta, trupeşă şi congestionată, purtând o tipsie de aramă cu cozonăcei fierbinţi abia scoşi din cuptor. — Idiotul cela unde-i? — Care din ei? întrebă Elena. Pentru Georgeta, toţi erau idioţi. Idiotul cel de sus — Dan, fiindcă stătea cu nevastă-sa la etaj, cel bătrân — Jack, idiotul cela al meu — Titel. Uneori uita să precizeze şi pianista îşi făcuse un tic întrebând constant, deşi n-o interesa, la cine se referă. — Ura, bambina! se strâmbă tânărul. — Cum vorbeşti tu cu mă-ta, măi... Obrajii Georgetei se umflară. Nu se putea decide asupra epitetului. Notarul abandonă brusc colinda şi se repezi la tavă. Ridică un cozonac în lumină răsucindu-l pe toate părţile şi exclamă pe tonul său caracteristic, plin de emfază, totdeauna cu câteva accente mai sus decât era necesar şi totdeauna disproporţionat faţă de ceea ce îi stârnea eventual admiraţia: — Minunat! Sublim! De-să-vâr-şit!! Georgeta se hotărî în sfârşit: — ...idiotule! — Getuţo dragă, îmi pare rău... — Stai blând, unchiule, de data asta eu sunt ăla, spuse amuzat Titel. Cucoana-i în urmă cu însămânţările. Se răsuci spre geolog: Bine, frate, nişte daruri, ceva, nu agăţaţi în pom? Venera Contaş surprinse zâmbetul Corei. Titel o amuza. Cândva îi explicase: "Un flecuşteţ cu haz." * Manu avu dintr-o dată impresia că nu mai dispune de el. Un sentiment absurd care-i provoca o nelinişte vecină cu panica. Se simţea "personaj". Personaj într-un spectacol regizat de altcineva. Totul părea învăţat pe dinafară: replicile, invectivele, cântecele Elenei. Un circ cu marionete boite strident. "În ce scop? Şi cine trage sforile? Dacă i-aş povesti cuiva m-ar crede neurastenic. Sunt cardiac, nu nebun! În situaţii din astea dreptatea vine totdeauna prea târziu: uite, nefericitul, ştia el ceva... Numai că între timp, nefericitul a crăpat. Dar ce dracu' se întâmplă?" Venera îl fixa cu o satisfacţie ciudată. După atâţia ani, o crispa încă trupul disproporţionat, cu picioare de pitic şi tors atletic în care ghiceai o putere neobişnuită, capul masiv fără gât, înşurubat direct între umeri. Şi lui Toni îi repugna. N-o spunea desluşit — era prea discret, prea bine educat ca să-şi judece ginerele — dar Venera ştia că-i provoacă oroare. Îi repugna fizic, îi repugna să-l vadă alături de Cora, pereche. Arhitectul fusese toată viaţa îndrăgostit de frumos, priveliştea chiar de-o clipă a frumosului, un colţ de stradă, o floare, o femeie zărită întâmplător îi umpluse mereu inima de bucurie. Dan îşi slăbi nodul cravatei. "Simt că oamenii şoptesc în spatele meu, iar eu izbutesc să surprind doar şuşotitul, nu şi ce spun. Şi simt tot timpul o privire. O privire care-mi arde ceafa..." Se răsuci instinctiv. Uşa de la odaia Venerei se închidea fără zgomot! — Eu ţin de şase! şopti Titel. Privea înfrigurat coridorul fără lumină. Ceilalţi zăboveau încă în hol, cu câte un păhărel de coniac în mână. Notarul se strecură în odaia inginerului. Avea sub braţ o cutie de carton plată, încinsă cu un elastic. Se apropie de pat fără să aprindă lumina. Dincolo de fereastră, curgea o noapte albă, cu fulgi mari de zăpadă. Dădu perna la o parte, apoi deschise cu multe precauţii cutia. Un şarpe încolăcit ridică capul. Jack îl răsturnă în aşternut. Puse deasupra perna, cuvertura şi părăsi grăbit încăperea. * Jack auzea vag glasul Minervei şi al geologului, dar îi era imposibil să distingă ce-şi spun. "Ciudat... în mod obişnuit, individa are o voce de cimpoi, chiar mi-a atras atenţia..." Se întoarse în camera lui încercând să se liniştească. Geologul era un slab observator, circul se desfăşurase sub nasul lui şi nu sesizase nimic. "Femeia aceasta absurdă îşi pierde timpul cu un gogoman." Mihai Şerbănescu îşi privi ceasul şi începu să-l întoarcă. — Vă spuneţi probabil că bat câmpii, că insist asupra unor amănunte lipsite de importanţă. N-am excelat niciodată ca narator... — Dimpotrivă, zâmbi Minerva. Încerc să reconstitui tot ce s-a întâmplat între 24 şi 31 decembrie, iar dumneavoastră aţi izbutit să mă introduceţi în atmosferă. Vă rog chiar să nu vă schimbaţi stilul. Ador poezia... — Perfect. În aceeaşi noapte, s-a petrecut un incident ieşit din comun, l-aş zice sinistru, dar mi-e teamă de exagerări. Inginerul Manu se culcase... * Dan îşi vârî palma asudată sub pătură. Zgomotele casei încetaseră. Dormeau toţi: Geta, prăbuşită de oboseală, Titel, Jack... Mai zăboveau probabil în odăile lor geologul — chiriaşul lui Jack — acum în vacanţă, ca şi Venera, poate Toni savurând ultimul succes al librăriilor pariziene procurat de amicii de la Capşa. Elena, desigur, care scotocea în sertare după vreun fleac: o panglică, o bretea, o floare pentru pălăriile ei imposibile. În odaia de alături, Cora stinsese lumina. Dormeau separat încă de la începutul căsătoriei. "E mai civilizat, dragul meu. Eu nu-ţi aud sforăitul, tu nu eşti obligat să-mi suporţi bigudiurile şi masca de cold-cream." Cora... Inginerul închise ochii. În nări îi stăruia mirosul de portocale, vanilie, brad proaspăt. "Poate că mă înşel... poate că mi se năzare. În fond..." Simţi o mişcare uşoară, străină, în aşternut. Crăpă încet pleoapele. "Da, mi se năzare..." Mişcarea se repetă. Degete reci, umede, îi prinseră încheietura. Inima, nod de plumb, i se opri în loc. Privea mut, cu ochii ieşiţi din orbite, şarpele care îi aluneca pe braţ. Năvăliseră cu toţii în odaia inginerului dezbrăcaţi, ori în cămăşi de noapte, aşa cum apucaseră. Titel desculţ, Elena doar cu o jumătate de laţe puse pe papiote, Jack Moraru cu pantalonii în mână. Mihai Şerbănescu se apropie de Manu. — Nu te mişca! Dan, livid, cutremurat de greaţă, sprijinea zidul. Degetele geologului înaintau încet. Apucă reptila de la rădăcina capului şi dispăru pe scări. Cora se agăţă de braţul arhitectului. Tremura în cămaşa subţire, i se auzea clănţănitul dinţilor. Jack privea holbat în urma geologului. Ca totdeauna în situaţii critice, sugeră aiurea: — Trebuie să-i chemăm pe ăia de la deparazitare. Toni Contaş atinse umărul inginerului. — Hai, Dănuţ, calmează-te. Să-ţi aduc adrenalina. Dan, incapabil să scoată un cuvânt, se lăsă aşezat pe fotoliu. Georgeta îşi scuipa piepţii cămăşii. — Cruce în sân, cruce în sân! Făcu acelaşi oficiu Corei, apoi lui fiu-său. Titel Penciu îşi regăsi umorul. — Mută stropitoarea, madam! — Taci, idiotule! Se răsuci spre ceilalţi: Ce-aţi rămas momâie?! Băietul trebuie descântat de deochi. Îi galbăn ca şofranul. Titel, pune mâna, adă ulcica cu apă sfinţită! Îi sub Sfântul Ierarh Neculai. — Cum arată gagiul? — Cânt ţi-oi lichi una, ţi-aduci tu aminte! Elena nu-şi dezlipea ochii de pe chipul inginerului. — Te-a muşcat? — E inadmisibil! comentă notarul. In-ad-mi-si-bil! Titel observă sarcastic: — Hopa! S-a trezit eroul în oncle Jack. Adineauri... Îi cântări izmenele lungi, peticite la genunchi. Schimbă-ţi scutecele, flăcău! — Măgarule! — Dănuţ... Hai, încearcă să bei! O să te linişteşti imediat. Cora îngenunchease lângă inginer. Bărbatul surâse trist, îi strânse doar degetele fără să spună nimic. — Ce cloceşti, idiotule! ţipă ascuţit Georgeta. Ai adus ulcica? O interpelă pe Elena: Simţi, fa, cum miroase a pucioasă? Am să-l chem mâine pe părintele Vasile să facă o sfeştanie. Pianista bombăni sâcâită: — Prostii! Cheamă mai bine un specialist să astupe găurile. — O idee admirabilă, decretă Jack Moraru. Titel Penciu suflă în urechea Elenei: — Eşti convinsă, tanti, că şarpele s-a strecurat aici din proprie iniţiativă? Ceilalţi îl priviră iute.   continuarea o descarcati de aici.....

Sa nu ne uitam la ceas de Rodica Ojog-Brasoveanu roman istoric  război şi intrigă 14     Iulie 1943. În faţa hotelului Athénée Palace parcă un automobil sidefiu Hispano-Suiza de două locuri. La volan se afla o femeie. Portarul înfiretat se precipită şi deschise portiera. Doi bărbaţi în haine uşoare de lustrin, care rezemau zidul coaforului Ionică, urmăreau plini de interes scena. — Hm! Frumuşel obiect. — Nici posesoarea n-arată rău… — Cam coaptă… — Amice, îmbătrâneşti. Când începi să cauţi doar sâni tari şi dinţi sănătoşi… Femeia înaltă, suplă, de o eleganţă sobră, pătrunse în hotel azvârlind din mers portarului: — Te ocupi dumneata de bagaje. Avea un glas particular, deosebit de grav, bine timbrat. Nu dădu nici o atenţie capetelor care se răsuciră în hol – înregistră în treacăt multe havane, coafuri cosmeticate, efluvii de Narcisse bleu şi Mury, uniforme germane – şi se îndreptă cu pas sigur spre recepţie. — Mă numesc Elvira Manu. Am reţinut un apartament. Directorul hotelului, ivit ca la comandă, se înclină plin de reverenţă. — Bine aţi venit, doamnă Manu. Suntem onoraţi de prezenţa dumneavoastră şi sper să vă simţiţi bine la noi. Aveţi apartamentul 29, la etajul I, cu privire la Calea Victoriei, aşa cum aţi solicitat . Elvira Manu îi aruncă o privire scurtă, expertă. Directorul se fâstâci uşor. Se simţea parcă dezbrăcat şi desculţ. Era un bărbat în jur de patruzeci de ani, extrem de spilcuit în costumul gris-levănţică, bine hrănit, cu un chip agreabil şi gesturi onctuoase. „Arată exact ceea ce este!“, califică mental Elvira Manu. — Dacă-mi permiteţi, vă voi conduce personal… — A, da… Perfect, mulţumesc. Se pare că hotelul e plin… — Ca totdeauna, indiferent de sezon. Avem multă… Era să spună nemţime, dar se cenzură automat. Nu ştia ce hram poartă femeia. — …multă clientelă străină. — Am băgat de seamă. Când coborâră din lift, boyul, un puşti de vreo cincisprezece ani în uniformă cărămizie cu nasturi aurii, ieşea din apartament. Elvira Manu îi strecură o bancnotă: — Aveţi un serviciu foarte prompt, domnule director. Îşi scoase mănuşile glacé, plimbându-şi ochii primprejur. Încăperile erau spaţioase, tapetate cu mătase Liberty vişinie şi argint. Mobila albă, Louis XIV, bine întreţinută, se detaşa graţioasă. Trandafiri albi şi roşii, în glastre de Bohemia, însufleţeau interiorul. — Da… e agreabil. — Acesta-i salonul, dincolo, desigur, dormitorul. Directorul se agita inutil, deschidea dulapuri, uşi, trase draperiile… — Aici, desluşi indicând un şir de butoane divers colorate fixate pe o placă de celuloid în perete, aveţi dispozitivul de apeluri: camerista, boyul, restaurantul, barul, recepţia. Personal, am plăcerea să vă stau oricând la dispoziţie… Îmi permiteţi să mă retrag. Elvira Manu şovăi câteva clipe. — Aşteptaţi… Cred că voi apela la dumneavoastră mai curând decât vă aşteptaţi… Directorul se înclină, emiţând preţios: — Servul dumneavoastră. Porunciţi! — Mda… Domnule… — Stănescu. Aristide Stănescu. Elvira Manu se aşeză într-un fotoliu şi scoase pachetul de ţigări din poşeta de crocodil. Directorul se apropie cu bricheta aprinsă. — Mulţumesc, luaţi loc, domnule Stănescu. Este vorba despre o chestiune absolut confidenţială. Sper că pot să am încredere în dumneavoastră. Stănescu se arătă vag ofuscat: — Toţi angajaţii acestui hotel, până la cel mai modest funcţionar, reprezentăm o casă de prestigiu. Discreţia şi satisfacerea impecabilă a dorinţelor onoratei noastre clientele reprezintă deviza înscrisă cu litere de aur pe blazonul nostru… — Da, da, nu mă îndoiesc. Deci, domnule Stănescu, fac apel la dumneavoastră într-o problemă relativ delicată. Mă aflu într-o vacanţă de două săptămâni şi vreau să mă distrez… — Vă stăm la dispoziţie… De-ajuns să vă cunoaştem preferinţele. De pildă, la barul Monte-Carlo dansează celebra Alexandra Danilova… Cunoaşteţi, desigur, baletul Djaghileff din Monte-Carlo… Sau poate preferaţi muzică de café‑concert… V-aş recomanda atunci să mergeţi la Continental, unde cântă Grigoraş Dinicu. Un jazz de calitate – Leon – vă poate oferi barul nostru. Muzică rusească, Vania Levcenko… Elvira Manu îl opri, ridicând portţigaretul de baga. Surâse uşor: — Destul! Nu m-aţi ascultat până la capăt, domnule Stănescu… — Mi-aţi spus că vreţi să vă distraţi… Dacă sunteţi cumva amatoare de clişee mai… exotice… Elvira Manu avu un gest „nu ne înţelegem“! — Domnule Stănescu, am spus că doresc să mă amuz. Sunt singură, vreau să zic acum, în vacanţă, iar pentru o femeie în această situaţie posibilităţile de divertisment sunt limitate. Am nevoie de ceea ce americanii ar numi un extra‑man. Un paj, să zicem, sau, şi mai clar, un tovarăş de vacanţă. Directorul rămase o clipă cu gura căscată. Lucra de la paisprezece ani în industria hotelieră, era obişnuit cu tot soiul de excentricităţi din partea clientelei, mai ales cea feminină, de la bătrâna doamnă din provincie cu pelerinuţă clopoţind de jeuri, până la demimondena arborând pe un singur deget mai multe carate şi nu putea fi luat uşor prin surprindere. Femeia aceasta însă îl uimea. Avea clasă, un aer inconfundabil care nu poate fi contrafăcut, de mare doamnă şi părea ciudat s-o auzi cerându-ţi, să vorbim pe şleau, să-i faci rost de un ibovnic. Instinctiv, o cuprinse într-o privire care evalua: siluetă fină, fuselată, picioare impecabile, o figură delicată. Părul blond platin strălucea lunar, într-o coafură savant neglijentă, toaleta din şantung gris-perle purta semnătura uneia dintre casele ilustre ale Parisului: Lanvin, Mollineux, poate Chanel… Anii patruzeci-patruzeci şi cinci se desluşeau vag în uşoara nesiguranţă a pielii din jurul ochilor negri cu privire pătrunzătoare, la poignet-ul mâinilor, unde osul începuse să se reliefeze, străpungând rotunjimile tinereţii. Elvira Manu îi sesiză privirea şi o interpretă exact. Râse uşor. Gura, deşi bine desenată, comparată cu botişoarele inimioară lansate şi impuse de Clara Bow sau Any Ondra, părea cam mare. Defectul nu era deloc dezagreabil, conferind chipului o senzualitate deosebită. De altfel, dantura puternică, bine îngrijită, o mobila admirabil. — Nu e ceea ce vă închipuiţi dumneavoastră, domnule Stănescu. Nu un amant vă cer… Directorul îşi înghiţi replica: „Da’ atunci ce naiba vrei, cucoană?“ — Desigur, înţeleg foarte bine… — N-aveţi deloc aerul, continuă să zâmbească femeia. Doresc efectiv un simplu însoţitor, o damă de companie cu pantaloni, un „chevalier servant“, pentru o perioadă de două săptămâni. Un bărbat care să mă întovărăşească la plimbare, la un spectacol, într-un local. Evident, cheltuielile mă privesc. Deci, ceea ce îi pretind eventualului partener este numai timpul pentru care va primi o remuneraţie corespunzătoare, fără nici un fel de obligaţii de… tandreţe. Acum aţi înţeles? — Perfect… Ce calităţi trebuie să întrunească persoana? Vârstă, fizic, studii, naţionalitate, limbi străine… „Al naibii să fiu“, îşi zise în gând Stănescu, „iau comanda ca un negustor de sclavi. Doar că n-am întrebat de numărul dinţilor… E plină lumea de smintiţi!“ — Mă mulţumesc cu orice bărbat între treizeci şi cincizeci de ani, care să nu arate ca un urangutan, să nu folosească scobitori la masă şi să nu fie prea imbecil. A! Să vorbească româna, franceza sau engleza. Directorul se înclină: — Prea bine, stimată doamnă. Veţi fi servită. Elvira Manu îl concedie cu o mişcare scurtă a capului. Se apropie de fereastră şi contemplă o vreme priveliştea. Calea Victoriei se aşternea până departe, în Piaţa Teatrului, caleidoscop de culori şi zgomote. Automobile, trăsuri, bastoane de bambus şi tocuri înalte, pălării de pai şi borsaline, ciorapi Kaiser sau GBL, jabouri împovărate de ani prinse într-o camee, rochii fluide de voile-Georgette. Expresia chipului Elvirei Manu se însenină. Un surâs uşor înflori gura mare, senzuală: — Bonnes vacances!     * * *   Stăpân absolut asupra barului, oficiind cu impresionantă şi studiată eleganţă, sugerând magia neagră ori măreţia de gestică a unui preot brahman, era domnul Basile. Avea o figură clasică de crupier şi un trup care înnobila orice haină. Zâmbea rar, se îmbrăca admirabil şi constituia din toate punctele de vedere o prezenţă desăvârşită. Un cunoscut regizor de film şi asiduu client al Athénée Palace‑ului afirma despre domnul Basile că se comportă de parcă s-ar afla în permanenţă în faţa unui aparat de filmat, fără să aibă aerul că o ştie. Spre deosebire de ceilalţi colegi de breaslă, de regulă limbuţi, joviali, duhovnici şi consilieri plini de răbdare ai muşteriilor, sac de anecdote şi ştiri de ultimă oră, domnul Basile era sobru, rezervat şi de o discreţie absolută. Nu se cunoştea nimic despre viaţa lui personală, nici măcar unde locuieşte; singurul informat, dată fiind o amiciţie ce data din copilărie, era directorul hotelului, Aristide Stănescu. Ca totdeauna, la ora douăsprezece, barul era plin. Domnul Basile îşi inventarie clienţii, împărţiţi pe categorii: permanenţii care se prezentau conştiincios ca la slujbă, absenţa presupunând întâmplări grave, frecvenţii – trei, patru apariţii pe săptămână – şi accidentalii. Prinţul Ştefan Duca făcea parte din prima categorie. Era un bătrân mărunt, cu un chip numai pliuri şi maniere de marchiz. Hainele, totdeauna jachetă şi pantalon reiat, indiferent de sezon, acuzau oboseala unor decenii, dar bacşişurile continuau să fie princiare. Comanda invariabilă: un cointreau şi o cafea. Barmanul, care întâmplător cunoştea gradul de pauperitate a bătrânului – locuia într-un demisol mizer, vecin cu o spălătoreasă şi un misit fără noroc –, îl considera cu compasiune, dar ştia că refuzul pourboire-ului l-ar fi jignit până în adâncul sufletului. Prinţului îi plăcea să stea singur la masă şi ivirea vreunui neavizat îi crea o stare de panică. Achita nota fără să-şi termine consumaţia şi pleca precipitat. În zilele când nu găsea o masă liberă, se retrăgea, neacceptând cele mai îmbietoare invitaţii. Se scuza cu desăvârşită politeţe şi trecea peste drum, la Corso. Îl refuza constant şi pe Ticu Stratulat, un bărbat de circa treizeci şi cinci de ani, cu întinse moşii în Oltenia şi una din vedetele localului. Colportor de cancanuri, totdeauna informat, cheltuia cu dezinvoltură şi nu se simţea în formă decât înconjurat de curte. La masa lui era pelerinaj de ziarişti, actriţe, tineri avocaţi, rentieri de toate vârstele, posesori de sinecuri confortabile, dar toţi, în primul rând, „băieţi dulci“. — Ce tot insişti, mon cher? îl întrebase Dinu Ionescu, un stagiar frumuşel de la Naţional. Nu vezi că ne snobează? — Tipu’ nu-i comun… Vreau să-i cunosc ideile. — Studiază-le pe ale mele. Te asigur că-s mai interesante. — All right! Am să mă ocup chiar după-masă de chestia asta… Un maior neamţ, din grupul celor rezemaţi de bar întoarse iute capul. Îşi înfipse ostentativ monoclul şi mâna în şold şi se uită cu aroganţă provocatoare la masa lui Stratulat. — Mai uşor, Ticule, şopti un ziarist mărunţel cu ochelari. Te devizajează neamţul… — Dacă insistă, îi arăt şi părţile rotunde… Ce-o fi în capul ăstora? Nu mai poate conversa Europa decât pe „O, Tannenbaum“? Încheie tare, ostentativ: Good luck, gentlemen… Barmanul se adresă oportun neamţului: — Domnule maior, aveţi un mesaj din partea domnişoarei Stela. A trecut azi-dimineaţă pe aici. Maiorul se răsuci pe călcâie cu un zâmbet larg şi întinse mâna după plic: — O, mulţumesc, mulţumesc. Este o veste plăcută…   Domnul Basile răsuflă uşurat. Nu erau indicate incidentele cu „prietenii“ nemţi. Din fericire, camarazii maiorului, un colonel din Luftwaffe şi doi căpitani din trupele de asalt SS cu capul de mort strălucind sinistru pe chipiele negre, discutau cu aprindere despre distinsa casă a doamnei Piţulea. Barmanul cunoştea stabilimentul. Se afla chiar în spatele Ateneului, pe Nicolae Golescu, nu avea pensionare, ci flotante, iar discreţia era absolută. Vizionările se făceau doar pe bază de fotografii, rendez-vous-urile celor interesaţi se aranjau prin telefon. La madame Piţulea nu se putea pătrunde decât în urma unor recomandări serioase, iar preţurile ar fi speriat salariul unui director de minister. Ochii barmanului alunecară peste câteva mese neinteresante – negustori bogaţi din provincie, agenţi imobiliari şi un grup de magistraţi, jouisseuri păstrând însă în glasuri şi gesturi discrete prestigiul togăi; aşteptau să se facă ora unu pentru a-şi muta sediul la Dragomir Niculescu unde, la prânz, apăreau „friandizele“: homari, caviar, creveţi de Rusia, foie-gras-ul. Privirea domnului Basile se opri la cele două mese din stânga barului. Pe Viforeanu, cel puţin aşa susţinea că-l cheamă, un ins subţire ca un ac, lustruit şi cu privire fixă, îl suspectase din prima clipă că este agent de siguranţă. Avea o eleganţă construită şi, deşi schimba costumele cu regularitate, îl simţeai „înduminecat“, nelaîndemână în straie care nu-i aparţineau. Intuiai că nu acesta este modul lui obişnuit de a se îmbrăca, se mişca încorsetat ca în haine de împrumut, nu avea acea nonşalanţă a individului care-şi comandă prin telefon la Londra o semiduzină de costume. „Ăsta“, gândea domnul Basile care, în monologurile interioare, se exprima cu mai puţină distincţie, „când vine la noi, îşi ia ţoalele din depozitul Siguranţei, semnând inventarul.“ Pe Viforeanu îl trăda în primul rând privirea scormonitoare, dură, mereu la pândă, inconfundabilă: de sticlete. În ultimele trei zile însă, curiozitatea domnului Basile era aţâţată de un personaj nou în fauna barului. Se numea Sundlo, era neamţ şi, deşi îmbrăcat în haine civile, toate amănuntele înfăţişării sale trădau militarul de carieră. Închinase o garsonieră în hotel şi petrecea în bar cam două ceasuri zilnic. În chip ciudat, evita compania nemţilor care mişunau în local, mulţumindu-se să contemple în linişte cele ce se petreceau în jurul lui. Femeile păreau să nu-l intereseze. Ochii îi alunecau cu indiferenţă asupra lor şi nici măcar Lulu Dragu, irezistibila steluţă în plină ascensiune de la Alhambra, nu izbutise să-i stârnească măcar o scânteie de entuziasm, deşi desfăşurase în faţa lui cel mai artistic şi de bună factură joc de gambe fine în ciorapi Elmett, etajate pe tocuri de cristal. Sundlo îşi răsucise capul cu indiferenţă. Nu ofensatoare, ci dând senzaţia că pur şi simplu nu observă ceea ce nu există. „Şi totuşi“, îşi zise domnul Basile, apreciindu-i cu ochi de profesionist aspectul viril, geometria nobil-bărbătească a chipului, „aici se petrece ceva bizar. Boche-ul nu-i deloc genul care să doarmă în paturi de o singură persoană şi nici pervers nu pare… Hm, rămâne de văzut…“ La masa lui Ticu Stratulat izbucniră din nou hohote de râs… — E formidabilă! Colosală! — Staţi un pic… Ticule, Ticule! Fii atent! Jurnalistul cu ochelari îl trăgea de mânecă… Fiţi atenţi, băieţi, să v-o spun pe ultima! Ştiţi decretul lui Hitler din martie? Cui nu-i place de caporal şi ciripeşte oarece, primeşte urgent un bilet fără retur pentru lagăr. — Asta zic şi eu noutate, făcu actorul Dinu Ionescu. — Ai răbdare, bre! Cică, după chestia asta, a apărut un anunţ în unul din Zeitungurile lor: „Pereche bine situată caută servitoare surdo-mută“!… Domnul Basile deschise aparatul de radio, dându-l aproape de maximum. Rumoarea, râsetele şi fumul de ţigări – mai ales trabucuri şi Lucky Strike – fură acoperite de glasul dulceag al lui Manuel Stroici făcând reclamă cremei de ghete Gladys: „…Ţi-ai făcut iar ghetele/Să te placă fetele./Şi ai plecat mândru prin sat/Iar după vânat…“ Basile prinse privirea lui Ticu Stratulat şi-i arătă din bărbie grupul nemţilor. Tânărul moşier ridică din umeri, „je m’en fiche!“, apoi se răzgândi brusc: — Băieţi, hai să ne evaporăm, c-aci suntem indezirabili. Mai nou, dacă Herr caporal dă ordin de guturai la Berlin, noi, dâmboviţenii, trebuie să ne îndopăm cu Bayer la Bucureşti. Notează-ţi chestia asta, Dobrine, şi bag-o la gazetă, să ştie tot românaşul! — Unde mergem? — Hai la Viticola! prefer cap de miel decât… de mort. Ce mă miră e că pălăriile, vreau să zic chipiele, nu sunt… pătrate. Se ciocniră la ieşire de directorul hotelului care, salutând cu reverenţă, se interesă mecanic: — Aşa de repede, coane Ticule? — Mon cher, localul matale a devenit infrecventabil. Restu‑ţi explică – arătă cu degetul gros spre Basile – amicul. Stănescu se apropie de bar: — Ce-i cu ăsta? Barmanul abia îşi mişcă buzele: — Face pe nebunul… — Vreau să-ţi vorbesc. Lasă-l pe Jean la bar zece minute şi vino în biroul meu.   Basile stătea pe colţul biroului de paltin. Un buchet bogat de gladiole înflorea explozie roz pe tapetul cenuşiu. Fluieră subţire: — Cum zici că arată tipesa? — Mare cucoană. Cam trecută, dar nescuturată. Dă bine în orice decor simandicos: hotel Negresco, Nisa, Ritz, Hilton, oriunde vrei să pui degetul pe hartă. — Prezintă-mă pe mine, râse Basile. Corespund din toate punctele de vedere. În plus, dansez şi tango. — Mie-mi spui? Ai studii temeinice la Pomul Verde. Râseră amândoi. Pomul Verde… O grădină de vară pe strada Bărăţiei, unde se ţineau baluri în fiecare duminică. Doar evocând-o, simţeau încă mirosul de mititei, floricele şi zahăr vanilat, de briantină, parfum ieftin şi subsuori neglijate, de cremă de ghete şi pudră nisipoasă, Carmen… Balul desfunda mahalalele din jur: Moşilor, Radu Vodă, Lipscani, Scaune, făcând concurenţă chermezelor lui Cucuzel, de la Lemn şi Fier, sau Dacia de pe Uliţa Franţeză. Aici dansau, până înspre ziuă, în rochiţe ieftine de bemberg şi organdină, „midinetele“ Bucureştiului, mici vânzătoare şi croitorese, ucenice, lucrătoare tinere. Inimile înfiorate de doruri nedesluşite băteau năvalnic, fetele îşi lipeau obrajii încinşi adesea de oftică de pieptul „cavalerilor“ înduminecaţi în ghete cu glanţ şi mănuşi de aţă: chelneri, frizeri, impiegaţi amărâţi, copişti, meseriaşi mărunţi… În zori, orchestra cânta marşul de plecare al lui Boulanger. Pe atunci puşti, amândoi copii de mahala, Stănescu şi Basile dădeau târcoale negustorilor. Pentru servicii de corvoadă, cupeţii îi omeneau cu câte o gogoaşă, un covrig, vreo acadea vopsită violent în roşu sau verde. Când muşteriii erau la dans, băieţii furau câte o duşcă din ţapii de bere sau sticlele cu limonada trezită. Demoazelele care cunoşteau ce va să zică manierele, îşi potoleau setea cu înghiţituri rare şi mici pentru a nu sili partenerul să comande încă o sticlă. Refuzau graţios orice tentativă în acest sens: „Nu se merită, pardon, mersi, să vă cheltuiţi…“ Destinul nu-i despărţise. La paisprezece ani, Aristide fu trimis de Stănescu-tatăl, cârciumar pricopsit, la „studii“, la Budapesta, unde un neam de-al nevestei ţinea hotel cu dever chiar pe insula Margareta. Basile, de fapt Vasile Sfetcu, debutase mai modest. Taică-său, birjar cu fief în Piaţa Teatrului, beţiv şi fără vocaţie ori convulsii paterne, îi dăduse drumul în lume de la zece ani. Începuse ca băiat de prăvălie şi trecuse prin toate mizeriile culiselor de restaurant. O ambiţie drăcească îi dăduse însă brânci. Se şcolise singur şi deprinsese curent trei limbi străine, fără profesor, învăţând dicţionarele pe dinafară. Manierele, modul de a se îmbrăca şi le însuşise studiind atent clientela elegantă a restaurantelor de elită, actorii distinşi ai timpului. Barrault, Raimu, Charles Boyer… De câte opt-zece ori văzuse filmele „Să visăm“, „Nevasta brutarului“, „Arsène Lupin, jocuri de noroc“… — Bun, făcu Basile, şi-acum spune-mi ce vrei! Mai repede, că mă aşteaptă ăla în bar… — Păi, dă-mi o idee. Pe cine naiba să-i prezint? — Pe Tito Schipa! — De Dinu Ionescu ce zici?… Actoraşul… A fost chiar azi la noi. E frumuşel, tinerel… — Îl ştiu, dă-l naibii! Nu e stilul cucoanei. Un mic peştişor… Basile îl privi lung: — Crezi că merită persoana să depui într-adevăr eforturi? Directorul hotelului replică hotărât: — Da. — Atunci se schimbă chestiunea. Lasă-mă să mă gândesc…   În holul hotelului, pe o canapea, colonelul Kurt von Sundlo trăgea rar dintr-o ţigară Viceroy pe care o ţinea, în mod cam afectat, între vârfurile degetelor mijlociu şi inelar. Avea expresia specială, absentă şi totuşi concentrată a unui individ indiferent la ce se întâmplă în împrejurul imediat, dar cu gândurile, întreaga făptură, îndreptate către ceva – eveniment, peisaj, persoană, pe care le vedea sau le cunoştea doar el. Privea maşinal bărbaţii şi femeile – mai rar perechi – care intrau în restaurant să-şi ia dejunul. Tot maşinal se uita la femeia care tocmai cobora din lift. Un licăr de interes i se aprinse în ochi. Elvira Manu, într-o rochie fluidă verde-mare, aruncă o privire indiferentă în jur, trăgându-şi mănuşile. Răspunse distrată salutului plin de curtoazie al lui Aristide Stănescu şi se îndreptă spre ieşirea din hotel. Silueta zveltă, unduioasă, fără lascivităţi, şi mersul atrăgeau atenţia. Nu imita paşii Hollywood-ului – un doi, un doi, piciorul stâng exact dinaintea celui drept, cel drept exact dinaintea celui stâng –, într-un mers strâns, realizând un balans insinuant al şoldurilor; călcătura era dreaptă, tinerească, sportivă. — Asta-i persoana, şopti Stănescu. Barmanul îşi frecă gânditor bărbia aspră. — Da… Văd… O femeie dificilă. — În ce sens? — Genul care te concediază fără o vorbă şi fără ca tu să ai habar cu ce naiba ai indispus-o. Fatale, mai ales gafele din faza iniţială. Stănescu îl cercetă ironic: — Vasilică, tată, ai devenit filosof. — Ceva mai mult. Mă îndoiesc că nen-tu Kant e în stare să deosebească un fund de muiere de un altul, aici e chestie de experiment şi statistică… Ne vedem mai târziu. Directorul hotelului dădu vag din cap, repezindu-se înaintea unui grup de turişti nemţi. Desfăşură un irezistibil recital de zâmbete festive, „ah, abia vă aşteptam!“, şi temeneli cu iz levantin. În sinea lui, se simţea iritat şi plin de dispreţ: „Uite şi la ţopârlanii ăştia cum intră în Athénée Palace! Pantaloni tirolezi, bocanci cu ţinte, rucsacuri. Evident, aparate foto şi binocluri. Ce dracu vor să binocleze de-aici? Kremlinul?“ Colonelul Kurt von Sundlo se ridică sprijinindu-se greu pe braţele fotoliului. O schimă de durere îi fulgeră obrazul. După câteva clipe de ezitare, părăsi hotelul. Portarul, în echer, îşi duse mâna la chipiul cu trese de aur. Rămase în aceeaşi poziţie, aşteptând să treacă şi prinţul Ştefan Duca. Chipul bătrânului de obicei uscat, mască în lemn, de nepătruns şi fără reacţii, părea însufleţit de o lumină neobişnuită, insesizabilă pentru ochiul superficial sau indiferent. Portarul, care-l cunoştea de la curse, traduse prompt: „Clar! A jucat plasat pe Rândunica şi a scos câteva mii de franci…“ Prinţul Duca urmări silueta lui von Sundlo care, depăşind hotelul Splendid, cobora acum pe Ştirbey Vodă. Zâmbind, o luă în partea opusă, spre Ateneu. „E bine, e bine…“     * * *   Madam Aneta, spălătoreasă, şi domnul Guţă, vecinii prinţului Ştefan Duca, se simţeau bine împreună şi, o dată, de două ori pe săptămână, îşi petreceau serile punând ţara la cale, comentând evenimentele zilei, întâmplările din bloc – la parter şi etaj stăteau boierii, ei, la demisol – sau făcând politică subţire. Don’ Guţă, fost aprod la Casaţie, acum misit de marfă calică, telal, comisionar, plasator la cinematografele mărginaşe, portar de noapte în hoteluri dubioase, curier sau ţuţăr, după necesităţi şi circumstanţe, se considera un bărbat cu experienţă, care n-a trecut prin viaţă cu capul între urechi şi tot astfel îl socotea şi madam Aneta. Invitaţiile erau formulate totdeauna la fel: — Te poftesc, don’ Guţă, la o ţuică şi o măslină. La o adică, viaţa, ca oul în mâna copilului, lumânărică în bătaia vântului. Misirul, om fin, umblat prin lume, dădea fuga până în colţ la băcănia lui Banciu. Se întorcea cât ai clipi cu câteva pacheţele de mezeluri mirosind îmbietor şi o cană cu bere. Madam Aneta îl mustra de fiece dată de complezenţă, „nu zău, don’ Guţă, prea eşti din cale afară!“, şi scotea farfurii şi pahare din bufetul cu geam de sticlă. Rafturile erau îmbrăcate frumos în hârtie roşie cu chenarul tăiat în colţuri. Don’ Guţă se simţea bine la spălătoreasă. Îi plăceau ordinea din odaie, patul feciorelnic de fier cu tăblii pictate, macat roşu şi suluri la capete, masa rotundă pe un singur picior şi baletistele firave din staniol şi foiţă creponată agăţate pe perdea. De fapt, misirul şi madam Aneta erau buni prieteni, în cel mai strict sens al cuvântului, şi poate că, dacă destinul ar fi fost ceva mai zornic, ar fi întocmit gospodărie fericită împreună. „Dar aşa, la anii mei“, spunea spălătoreasă fără regret, „nu te mai duce mintea la prostii şi ţi-e şi ruşine…“ În tinereţe fusese măritată cu un poştaş, dispărut în luptele de la Oituz şi, ulterior, deşi tânără, nu se mai simţise îmbiată să-şi lege viaţa de alt bărbat. „Am copil de înălţat, mi-am făcut rândul în lume…“ Copilul, un băiat crescut de o soră, la ţară, era un pretext. De fapt, încăpăţânarea Anetei de a rămâne singură ascundea un temperament placid, o lipsă de vocaţie, singulară în lumea ei, pentru viaţa în doi, o nevoie organică de independenţă de care nu era conştientă. Conversaţia dintre cei doi evolua totdeauna între aceiaşi parametri şi păstra o ordine de zi strictă. Coana Aneta dădea ultimele ştiri din bloc, sorbind destul de des din păhăruţul cu rachiu, ţuguindu-şi buzele de parcă i-ar fi fost teamă ca băutura să nu se reverse pe la colţurile gurii. Vorbea cu glas monoton despre Ilonka, servitoarea farmacistului Băjenaru de la unu, „puturoasă ca şi stăpână-sa, obraznică şi nesimţită, scoate un car de gunoi din casă şi nu dă o dată cu mătura prin curtea interioară, se întinde cu toţi golanii din cartier, mai deunăzi se gudura pe lângă Niţă… Cum, care Niţă?! Băiatul de împarte pâinea lui Gagel… Domnişoara Rădulescu, fată bătrână la fo cinzej’ dă ani, şi-a pus azi o pălărie roşie, aşa-i când îţi ia Dumnezeu minţile, Leonte, comis-voiajorul cu garsonieră la parter, a venit cu altă damă, patru într-o singură săptămână…“ Don’ Guţă decretă între două sughiţuri: — Ficatul, la un pardon, mă scuzi… Are bani, coană Aneto, are bani şi n-are treabă. — Poate… Da’ tot nu mă taie capul…, să umbli aşa, din muiere în muiere, să cheltui parale bune, te mai trezeşti şi cu vreo boală… — Dumneata, coană Aneto, eşti femeie onorabilă şi cunoşti la respect. Vezi, punctă aerul cu degetul arătător, totul e în viaţă să cunoşti la respect şi alt bună ziua primeşti. — Aşa e, încuviinţă compătimindu-se parcă spălătoreasa, dar în sinea ei extrem de încântată. Să cunoşti la respect!… După câteva ţuici şi o bărdacă de bere, uşor afumat, don’ Guţă o lua pe politică. Nu avusese în viaţa lui parte de auditoriu şi atenţia Anetei îl măgulea peste măsură. Sentinţele politice le emitea în formulă concentrată: — Neamţu-i tare, dom’le! Are maşinării! Păi te încontrezi dumneata om…? Că ce-i omu’? Carne şi piele! Te pui cu fieru’? Cu motoru’? Ai motor, ai câştigat războiu’! Să nu-mi spuie mie nimeni c-aşa şi pe dincolo, chestii din ăştia! — Că bine zici, don’ Guţă. Vorbeşti ca la gazetă. Misitul dădea cu dispreţ din mână şi mai trăgea un gât ţeapăn: — Nu te lua după gazete, coană Aneto, că mulţi au făcut-o şi rău le-a părut. Înşiră minciuni ca să scoaţă ediţie specială şi paraua cetăţeanului. — Aşa-i, don’ Guţă, chiar aşa! Ne ia paralele. Când subiectele erau epuizate, madam Aneta şi don’ Guţă ajungeau inevitabil la prinţul Ştefan Duca. Fostul aprod îşi plesnea teatral fruntea şi se apleca peste masă. Din gesturi şi ton se simţea că discuţia îi face plăcere nespusă. — Acuma, nu ca să mă laud, dar zic că am fost şi eu un ce la viaţa mea. Păi dacă eram un prostovan de la ţară, un mototol, un d-ăla cu nasu-n buric, pardon de vorbă proastă, păi mă ţineau dumnealor două’ş cinci de ani la Casaţie? — Ce să mai ocolim, don’ Guţă, râdea cu gâdileli coana Aneta, încredinţată că misitul a supt la mă-sa minte, nu lapte, nu-s mulţi ca dumneatale… — Ei bine, asemenea ins nu mi s-a mai întâmplat! Şi iar enumera, a suta oară, ridicând câte un deget: slujbă n-are, leafă n-are, pensie, nu!, copii, căţel, purcel să zici la o adică că-l ajută un oarecine, nexam! Cu ce plăteşte ăsta chiria, madam Aneto, din ce-şi ia tutun, unde rostuieşte bani de birt? — De, don’ Guţă, fiecare le ştie pe-ale lui. — C-a fost boier se cunoaşte, dar unde e moşiile, băncile, rentele? — Ceva o fi având el acolo, nu-l plânge dumneata. Uite, chiar azi a venit un băiat de la Dragomir Niculescu încărcat de pachete scumpe: lichioruri, brânzeturi, icre, un curcan la tavă şi ce-o mai fi fost, că nu puteam să vămuiesc coşul. De unde stătea aplecat peste masă, don’ Guţă, turtit de senzaţie, se răsturnă hopa Mitică pe spate. — Ei, nu mă-nnebuni! — Dacă zic! Ba îi mai scapă şi ăluia bacşiş vreo câţiva poli. — Ţî, ţî, ţi! Eu ştii ce cred, madam Aneto? Îţi spui acum un gând de-al meu mai vechi… Urechile Anetei se lăbărţară de curiozitate. Misitul scăzu glasul: — Eu zic că Duca ăsta e fracmazon! Femeia îşi duse palma la gură speriată. De fapt tonul misterios o înspăimântase, termenul nu-i spunea nimic. — Ce-i aia, don’ Guţă? — Adică nişte inşi care nu-i ştie nimeni, dar care au o putere straşnică. Trag iţe, taie şi împart peste capul regilor, al miniştrilor. — Adică… Şi peste capul lui Antonescu? Don’ Guţă făcu cu ochiu’ „eşti naivă, cucoană, stai să-ţi explice tetea…“ — Nu te supăra, madam Aneto, dar nu cunoşti la politică. Cu Antonescu nu le merge. — Păi de ce? Răspunsul misitului explodă triumfal: — Fincă şi Antonescu e fracmazon! Spălătoreasa îşi duse mâna la falcă. Misitul se interesă prevenitor: — Tot sărăcia aia de măsea? — Aoleu, don’ Guţă, mi-aminteşti şi dumneata, numa’ ce-o uitasem. Mă mir şi eu de câte sunt în lumea asta… Da’ femei… or fi şi femei d-alea, cum le ziseşi, fracmazoane? Fostul aprod, derutat, îşi săltă sprâncenele spre rădăcina părului nisipiu, de bărbat blond a cărui încărunţire se oprise undeva, la mijloc, cu ani în urmă. — Este, de ce să nu fie? La o adică, şi femeia tot făptură a lu’ Dumnezeu… — Atunci să ştii că asta care-l căuta ieri spre seară îi una d-a lor. — Cine? Cum? Nu-mi ziseşi nimic… — Când, păcatele, că şi dumneata venişi după miezul nopţii, iar mie-mi trecea os prin os de oboseală. Şi, p-ormă, ce mare lucru? A picat o cocoşeaţă, aşa, ca la vreo treij’ patruj’ de ani, îmbrăcată la lux şi m-a întrebat de domnul Duca, că la ce oră îl poate găsi. „Ce oră, doamnă, îi zic, că dumnealui trăieşte de capul lui. Poa’ să nu scoată nasul afară şi trei zile şi tot pe atâtea să-i rămână patul nedesfăcut. Mai încearcă şi dumneata, după cum ţi-o fi norocul”. Mi-a lăsat o scrisoare pentru el, uite-o colo, pe blidar, că moşul nu s-a arătat de ieri. Ochii misitului se aprinseră de o curiozitate lacomă. În fond, era un om cumsecade, incapabil de ticăloşii şi chiar în diversele lui întreprinderi, cele mai multe dubioase, era de o corectitudine absolută în limitele uzanţelor care acţionau într-o tagmă sau alta. Suferea însă de indiscreţia, de curiozitatea, de slăbiciunea ancestrală pentru senzaţie a mahalagiului predestinat să-şi consume întreaga existenţă între fruntariile banalului. Încercă să-şi ispitească vecina: — O fi vreun răvăşel de dragoste! A? Ce zici, madam Aneto? — Da’ ştiu că eşti comic, don’ Guţă! Amor la prăbuşitul ăla! Când umblă, îi zăngăne oasele sub ţoale. — Ehei! Am mai văzut eu şi alte situaţii… Zău, mult aş da să-mi arunc doar un ochi… aşa, un ochi mititel… Pe coana Aneta o pufni râsul. „Nu, că-i nostim, don’ Guţă! Auzi, idee! Ochi mititel… Se simţea însă şi ea cu chef şi pusă pe năzbâtii. La o urmă, de ce nu? Ce mare brânză, o scrisorică?“ Se ridică greoaie, numai piept şi şezut, dezmorţindu-şi picioarele umflate. Don’ Guţă luă scrisoarea tremurând de nerăbdare. Cuţitul cu lamă ca un brici – singurul din gospodărie care tăia ca lumea, ca în toate casele de femei singure – îl strecură cu uşurinţă printre buzele încleiate ale plicului. Degetele butucănoase ale misitului extraseră o hârtie albă. Descifră fără ochelari câteva cuvinte scrise citeţ, cu cerneală violet: „K.S. camera 89. Atenţie, verişoara.“ Cei doi se priviră nedumeriţi. — Ce-s chestiile ăştia? Coana Aneta săltă din umeri şi apucă paharul. — E! Fran-fran-macaronerii de-ale lor… dă-i păcatelor! Hai să ne-mpăcăm, don’ Guţă! Clopotul unui tramvai de noapte însoţi  

Răzbunarea sluţilor Când Patrick — în acte Petru Sârbu — intrase în viaţa doamnei Clotilda Martinescu — avea deja experienţa, mentalitatea, statura fizică şi morală, într-un cuvânt, statutul gigolo-ului perfect al deceniului 90: înalt, atletic, impecabil în orice moment al zilei şi cu o figură bărbătească pe care numai un observator extrem de ager ar fi detectat primele semne, sensibile încă, ale unei dulcegării murdare ce-şi pune inevitabil amprenta pe chipul profesioniştilor. În totul, frumos de rupea inimi, simpatic şi veşnic binedispus. Avea douăzeci şi cinci de ani, iar Clotilda împlinise şaizeci în aceeaşi vară. Trebuie insistat asupra anotimpului în care se cunoscuseră, căci în momentul în care femeia se simţi obligată să ia o hotărâre majoră privind viitorul lor comun, faptul că se cunoscuseră în anotimpul cald avusese o importanţă demnă de luat în seamă. Sezonul estival îndeobşte nu avantajează frumuseţile mature, chiar trecute. Căldura cere multă piele goală, interzice machiajul excesiv — adio fond de ten şi alte trucuri din zonă —, nimiceşte coafurile sofisticate, exclude căciula, adică peruca. Toamna avansată şi iarna, oh! e cu totul altceva! Ce nu poate ascunde un compleu, la care asortezi un fişiu, câte nu camuflează gulerul înfoiat al opulentei haine de blană! Machiajul rezistă la ger, chiar dacă dedesubt eşti vânătă; braţele se dezgolesc cel mult de la coate în jos, iar bijuteriile grele, fastuoase, prohibite vara, au un alt efect iarna. "Or, îşi zicea Clotilda studiindu-se cu o privire necruţătoare în oglinda şi mai necruţătoare a budoarului, luminată de cinci becuri a două sute de waţi, dacă m-a plăcut aşa, material brut şi fără dichisuri, înseamnă că iarna m-ar putea găsi chiar drăguţă." Martineasca nu era o femeie proastă şi ştia că nu face decât să gâfâie alergând după zglobia tinereţe, dar, pe de altă parte, avusese dintotdeauna capacitatea de a trăi total şi intens momentul. Nu mai puţin adevărat, în luarea unei decizii fundamentale, contribuise, tot fundamental, strategia de înaltă clasă abordată de Patrick. Se căsătoriseră de cinci ani şi toată lumea era de acord că lucrurile merg de minune. Clotilda înflorea pe zi ce trece, avea suficient bun-simţ ca să nu facă dresură de circ cu Patrick şi să ocolească vacanţele pe litoral. De fiecare dată susţinea că marea o sperie şi o deprimă (de ce nu şi acum treizeci de ani, se întrebau contemporanele ei, când erai cea mai dezbrăcată femeie de pe plajă?), dar înainte de toate, nu-şi permitea să lipsească de la "afacere", chiar şi numai pentru câteva săptămâni. În fapt, era patroana unui laborator de cofetărie şi a Clopoţeilor, un restaurant aflat prin apropierea Vilei Mina Minovici. Era un local prosper, frecventat la prânz de turişti şi membri ai Corpului Diplomatic, iar seara de boema care locuia în zonă: actori, artişti plastici, cântăreţi, tinerii cheflii ai epocii de tranzit. Cei dintâi, străinii, apreciau autentica, nefalsificata merinde, "ca la mama acasă" — versiunea românească, boema — băuturile naturale, mai cu seamă galbena de Vâlcea şi clientela cu nume sonore, anecdotica legată de aceasta (cel puţin două-trei perle pe seară), personalul stilat şi de o politeţe cuceritoare. La Clopoţei, nu se auzise niciodată "ora închiderii, vă rugăm!", iar Clotilda Martinescu se dovedise, încă o dată, un negustor iscusit, introducând două sisteme care, dincolo de avantajele concrete, semnifică, în subteran, tradiţie şi stabilitate; o afacere serioasă, nu trei scânduri, câteva cuie şi becuri colorate, "hai să le umflăm ăstora banii, mâine om vedea ce-o mai fi!" Bref, la Clopoţei se putea mânca şi bea pe datorie, reiterând un procedeu antebelic. Şi tot astfel, Clotilda readusese în actualitate servitul la domiciliu. Clienţii, mai ales pensionarii foarte comozi, achitau un abonament contra căruia dejunul le sosea acasă în sufertaşe. Procedeul se bucurase de un asemenea succes, încât Clotilda se gândea să mai deschidă o locantă, bucătărie exclusiv destinată meselor la domiciliu. Ezita dintr-un singur motiv ţinând de judecata sănătoasă şi bunul-simţ care o însoţiseră fidel toată viaţa. Afaceri multe, oricât de mănoase, egal griji multe şi timp puţin. "Am bătut şaizeci de ani şi din cât am strâns, pot trăi confortabil împreună cu Băiatul încă douăzeci, că nici nu-mi doresc mai mulţi. Copii n-am, de nepoţi să aibă grijă cine i-a făcut, de ce să trudesc, visând ca robii la o zi liberă?" În acelaşi sens o încuraja şi prietena ei de-o viaţă, Luiza Miclea, fostă cântăreaţă în corul Operei. Directă (cunoştinţele o calificau chiar dură) cum o ştia dintotdeauna, se exprimase pe şleau: — Trebuie să fii nebună, soro, să tragi ca animalul! Cât mai ai de trăit? La vârsta noastră, te pasc toate alea, mai puţin SIDA. Pe tine şi aia că de, mai ai viaţă sexuală. Oricum, îi rămâne destul Băiatului, nici cât a visat. Bucură-te cât eşti pe picioare şi-ţi mai arde de tangouri! În realitate, Luiza îl detesta pe Patrick şi era incapabilă să nu arunce "ţepe" ori de câte ori se ivea ocazia — Ţine la mine, îl apăra Clotilda. — Tine la banii tăi! — Dacă nu te-aş cunoaşte, aş fi convinsă că eşti invidioasă. — Iar eu sunt convinsă că ţi-ai pierdut minţile! E cu peste treizeci de ani mai tânăr, cum dracu'ţi închipui că te iubeşte?! — Ce-mi pasă? Nu mai am anii la care să număr foile de plăcintă! Mă simt bine cu el? Mă face să mă simt iar tânără şi fermecătoare? E tandru, e atent, nu-mi iese din cuvânt? Ce pretenţii să mai am la şaizeci de ani? Câte femei de vârsta mea se mai bucură de o viaţă sentimentală, şi de ce vrei tu neapărat să-mi strici bucuria? — Bucură-te, fata mea, dar fără angajamente! — Patrick insistă să ne căsătorim. — Hm, cred şi eu. Vezi, că până pune mâna pe tine e doar catifea şi parfum de tuberoze. Mi-e să nu ajungi la aoleu! — Dacă acum sunt fericită, puţin îmi pasă dacă o să mă şi vaiet! Am văzut eu şi femei de treizeci de ani tânguindu-se. Şi uite, se căsătoriseră de cinci ani, şi niciodată nu avusese cel mai mic motiv să regrete pasul făcut. O simţea însă pe Luiza stând pe coadă şi aşteptând în culise un deznodământ nefericit. Nu din răutate, nimeni nu-i era prieten mai devotat, ci din mărunta, omeneasca satisfacţie de a-i da peste nas: "Ţi-am zis eu?" Era foarte adevărat şi că Luiza, din pricina unui lanţ de tragedii care-i marcaseră viaţa, nu era un interlocutor înviorător şi nici un profet optimist. Când se împliniră cinci ani de la căsătorie, Clotilda închise localul mai devreme şi dădu o petrecere doar pentru apropiaţi. Ciocnind cupa de şampanie cu Luiza, Clotilda se interesă cu ochi strălucitori: — Ei, ce mai spune Pithia? Luiza era prea bine crescută pentru a avansa observaţii maligne într-o asemenea zi şi izbuti să fie convingătoare: — Ferice de tine, te felicit! Ai avut dreptate. Clotilda o sărută recunoscătoare. Din toată adunarea, pe Luiza o simţea cea mai rezervată. În sufletul ei, cântăreaţa continua să rămână sceptică şi, din nefericire, se aştepta la ceva mult mai grav decât ar fi putut fi o despărţire: la o tragedie. Celelalte cunoştinţe aveau puncte de vedere mai relaxate. Că Patrick o va părăsi la un moment dat e posibil, fiind în firea lucrurilor, dar nu şi tragic. Patrick e genul de bărbat peste care femeile dau năvală şi, mai devreme sau mai târziu, îşi va pierde capul după una dintre ele. E fatal, o ştie şi Clotilda care are un cap sănătos pe umeri. Cine se aşteaptă la inevitabil îl suportă altfel, mai calm şi mai înţelept, şi "nu m-aş mira dacă apucă să le năşească şi copiii. Cunosc un caz absolut similar..." În ceea ce-l privea pe Patrick, în ciuda permanentei voioşii, a aerului deschis de băiat bun şi serviabil având un cuvânt şi un zâmbet fermecător pentru fiecare, trăsături ale indivizilor mulţumiţi de ei înşişi şi de viaţă, rămânea, în fond, un ermetic. După nişte ani consumaţi împreună, Clotilda nu ştia încă precis ce se petrece în capul lui. Dacă se petrecea ceva... Aparent, ducea existenţa unui motan superb care se îngrijeşte obsedant de toaleta lui, care se bucură de toate plăcerile vieţii, mai puţin de un trup fraged de femeie, iar toate acestea îi erau suficiente ca să se simtă pe deplin fericit. Da, Clotilda ştia ce spune, Băiatul avea extraordinara şansă de a fi un perpetuum mobile într-al nouălea cer, sfidând toate teoriile despre "fericirea de moment", cea non stop fiind imposibil de atins. Uite însă că Patrick izbutea, fiece zi fiind prilej de bucurie. Dintâi, adora să se îngrijească de trupul lui, toată dimineaţa fiind ocupată cu exerciţii gimnastice de profesionist, la sală, bazin, saună, ring, jogging, surfing sau sky, fără pretenţia de a fi exhaustivi. După-amiază — siesta, seara — biliard sau un pocher, apoi cina prelungită la Clopoţei. Clotilda, care fusese soţia unui avocat celebru, deosebit de energic, realiza că dacă ar fi fost tânără ar fi deranjat-o un program de parazit (etichetă a Luizei), dar în împrejurările date, situaţia îi convenea, ba chiar ea îi încuraja înclinaţiile de peşte trândav. Nu-i spunea direct "stai acasă, băieţel, dormi pe săturate, munca-i o năpastă, la ce să te înhami, dacă nu eşti obligat", dar nici nu-l împingea din spate — "du-te la oştire, pentru ţară mori" etc. Spre deosebire de alte femei care ar fi socotit că având o ocupaţie, aceasta i-ar fi abătut gândul de la alte femei, de la aventuri de orice fel, Clotilda ştia că, mai presus de toate, stă "economicul". Atâta vreme cât Patrick îşi păstra statutul de întreţinut şi nu avea un venit al lui, fiind astfel uşor de controlat şi stăpânit, rămânea la mâna ei. Şi iar se părea că Băiatul nu-şi dorea nimic altceva decât să toarcă la soare, instalat în poale drăgăstoase, tandre şi calde, chiar dacă ofilite, exact ca ale Clotildei. Aceasta îl pusese la încercare, asmuţită de un drăcuşor pervers şi curios, sălăşluind în fiecare femeie. Dăduse un anunţ la ziar pentru postul de cofetar-şef al restaurantului. Se prezentaseră peste douăzeci de persoane, iar în competiţie rămăseseră doar două: o fătucă nostimă foc, la vreo douăzeci şi cinci de ani, o zgâtie drăcoasă, cu strungăreaţă şi câţiva pistrui pe năsucul cârn, având în tolbă un morman de diplome şi premii, şi un mustăcios de patruzeci de ani care lucrase în laboratorul Athénée Palace. Vezi, Doamne, aflată în încurcătură, Clotilda ceruse părerea lui Patrick. Aparent indiferentă, dar pândindu-i cu ochi de şoim şi inimă neliniştită reacţia, Clotilda avusese prilejul să răsufle uşurată. Fără a sta măcar pe gânduri, Patrick o sfătuise să-l angajeze pe mustăcios. "E un lucru binecunoscut că bărbaţii sunt cei mai mari maeştri în arta culinară: fraţii Capşa au făcut celebră cofetăria. Tinerele nemăritate sunt neserioase, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Apoi, o experienţă şi o calificare la Athénée Palace nu înseamnă puţin lucru..." Ceva îi era limpede Clotildei: gândurile Băiatului nu stăteau la femei, nu căuta, nici măcar instinctiv, aventuri. Dacă totuşi se va întâmpla într-o bună zi ca inima să-i bată mai tare pentru vreo mândruţă, aceasta ţinea de o fatalitate pe care ea nu avea cum să o controleze. În general, oamenii scormonesc atunci când intuiesc un mister sau simt ceva ce se doreşte ascuns. Cu cât discreţia şi efortul subiectului de a-şi camufla intimitatea, de a-şi plasa existenţa într-un con de umbră e mai intens, cu atât curiozitatea celor din jur devine mai îndârjită. Contrar, cu cât dorim să fim mai "mediatizaţi", să se discute mai mult despre persoana şi faptele noastre, cu atât indiferenţa mahalalei devine mai pregnantă. Se părea că Patrick nu are nimic de ascuns; îşi oferea viaţa pe tavă, tot ce făcea era la lumina zilei şi perfect avuabil, plana printre semeni, evenimente, anotimpuri cu dezinvoltura şi voioşia unui fluturaş. Astfel, după ce senzaţionalul căsătoriei dintre cei doi se topi — câteva săptămâni de stupoare, comentarii aprinse şi bârfă — cunoştinţele se obişnuiră cu noul statut de cuplu al perechii Clotilda-Patrick. Intrară în agenda obişnuitului, şi nimeni nu le mai acordase de-atunci vreo atenţie specială. Chiar şi viaţa lui Patrick de dinainte părea clară ca lacrima. Era din Craiova şi cam de pe la cincisprezece ani, când deja datele viitorului magnific, cu un succes nimicitor la dame, se prefigurau în mod evident, avusese numai o singură preocupare: "întâlnirea cu un pont baban!" Tradus, asta însemna descoperirea şi cucerirea unei femei foarte bogate, dispusă să-i sponsorizeze un trai de playboy. Era singura, dar sine-qua-non condiţie pe care o punea viitoarei soţii, restul ca vârstă, look, prezenţă socială, instrucţiune fiindu-i absolut indiferente. Cel puţin aşa pretindea Dragoş Mateiescu, alt superb, vedeta de la Teatrul Arlechino şi cel mai competent posibil biograf al lui Patrick. Încă din clasele primare fusese coleg şi prieten cu Patrick — pe atunci simplu, Petrică —, împărţiseră frăţeşte prima ţigară, pe la treisprezece, paisprezece ani cunoscuseră dragostea în acelaşi stabiliment, iar la cinşpe, amândoi îşi definitivaseră deja planurile de viitor. Dragoş avea să se facă actor, Petrică — rentier. Dragoş râsese, dar Petrică îi explicase punctual ceea ce devenise deja filosofia lui de viaţă: — N-am nici o vocaţie pentru o viaţă de sclav à la nea Fane Anonimul. À la taică-meu de pildă, care vrea să-mi vâre modelul lui pe gât. Adică să-mi prăpădesc cei mai frumoşi ani trăgând pentru o diplomă universitară, pe urmă, pe soare sau vijelie, să iobăgesc la un patron, pentru ca la patruzeci de ani să reuşesc să am o locuinţă modestă într-un cartier modest, o maşină mijlocie de la second hand, o nevastă de duzină, doi-trei mucoşi imposibili, burtă şi chelie. — Munca, cea mai de seamă virtute a omului, nu-ţi spune nimic? scandă ironic Dragoş. — Nici cât un rahat de muscă! Aristocraţii de odinioară, mă refer la ăia cu jabou şi pene de struţ la pălărie, considerau munca o ruşine, o umilinţă. Sunt întru totul de acord. — Te mulţumeşte ideea să treci prin viaţă în paşi de dans, să nu laşi nimic în urma ta? — Nu fi ridicol! Taică-meu ce lasă? Crezi că-l bagă în Larousse sau măcar pe Internet pentru că a semnat, vreme de patruzeci de ani, condica la fabrica aia a lui de cârnaţi şi conserve? — Nu, hotărât, fusese de acord Dragoş, chestia-i cine te sponsorizează? Amicii tăi cu pene la pălărie de pe vremea muşchetarilor aveau o agoniseală ţeapănă, stăpâneau provincii întregi, comitate şi ducate. Trăiască Neagu de istorie! — N-ai mai auzit de întreţinuţi? Dumnezeu mi-a dat fizic, menirea mea e să fericesc femeile, şi chiar asta am de gând să fac. Cu vocaţie şi aplicaţie! Chestiunea e să casc bine ochii la vistierie... Băi, Dragoşe, oameni de-alde noi au fost născuţi ca să aibă slugi, să obţină de la viaţă tot ce e mai bun, fără să mişte un deget. Tu ai damblaua cu teatrul. În fine, ţipă talentul în tine, altfel ai gândi la fel. — Cred că nu te înşeli. La astfel de tirade, domnul Ioan Sârbu, zis şi cel Drept, tatăl lui Petrică, simţea literalmente că, de mânie, îşi pierde răsuflarea şi graiul. Era un individ cam fără haz, genul strică-chef, dar eminamente onest. Fără abatere credincios nevestei, merita, neîndoielnic o medalie "Pentru virtute şi credinţă", iar munca pe brânci, îndârjită, chiar cu jertfe putea constitui motto-ul lui de viaţă. Aşa fuseseră toţi în familia lui de profesori şi preoţi din Ardeal, şi se tot minuna cui s-o fi nimerit să-i semene Petrică! Se pare nevesti-sii, o femeie slăbuţă şi simpatică foc, care preda Limba Franceză la un liceu din Craiova. Era organic subţire, fără nici o oprelişte de ordin culinar, aparent de o mare fragilitate. Un atu pe care avea să-l speculeze toată viaţa, antrenându-se încă de pe vremea când era şcolăriţă. Privind-o, nimeni nu realiza că de fapt Fulguleţ, cum i se spunea în unanimitate Gabrielei Sârbu, nu fusese bolnavă în viaţa ei, impresia de debilitate alungând orice bănuială de "fraudă", impunând, din start şi spontan, o suită de menajamente. "Sărăcuţa de ea, e doar o gâzişoară acolo, ferească Dumnezeu de un vânt mai vrăjmaş, că o şi doboară!" Se bucurase astfel de indulgenţa profesorilor, a familiei, şi nu exista alt păcălit mai mare decât bărbatu-său, austerul Ioan Sârbu. Fulguleţ avea extraordinarul talent de a da impresia că munceşte pe rupte, fără preget, până la epuizarea firicelului ei de putere, fără să facă, de fapt, ceva. Trucul cel mai utilizat erau migrenele frecvente, când rămânea ţintuită între pernele patului cu o compresă impresionantă pe frunte, care o făcea să semene cu un iepure. În realitate, nu suferise niciodată de dureri de cap, dar perseverând încă din anii de liceu, reuşise să inoculeze în mintea celor din jur această idee devenind astfel un fapt cert, evocat cu compătimire: "migrenele lui Fulguleţ". Când se întorcea de la serviciu, Ioan Sârbu găsea o femeie stoarsă de vlagă, dar care, totuşi, cu ultimele puteri, izbutise să fiarbă o oală cu spaghetti. Urmau reproşurile tandre — de ce mă superi, nu trebuia să te mişti din pat, ţi-am spus că prepar eu dejunul etc. —, iar Fulguleţ se lăsa dorlotată cu un aer de fecioară martiră. După ce bărbatu-său închidea cu infinite precauţiuni uşa, poruncindu-i să se odihnească, femeia scotea cartea de sub pernă, reluându-şi lectura cu un suspin de adâncă suferinţă. Era o cititoare împătimită, şi show-ul cu pricina constituia modalitatea cea mai sigură de a petrece o zi întreagă în pat, cu autorul preferat. În sinea ei, nu-l condamna pe Petru, băiatul de mic păşind a greieraş zglobiu şi trândav. La urma urmei, dintotdeauna existaseră oameni care trudesc şi oameni care consumă, dar o îngrijora nesiguranţa situaţiei lui. În România, structurile încă nu s-au aşezat, împrejurările nu sunt propice unor averi colosale, bine consolidate... avându-i pe ruşi în coastă, nu se ştie niciodată... Când Petru, devenit între timp Patrick, se căsători cu Clotilda (mai bătrână decât ea însăşi cu peste zece ani), pe Fulguleţ n-o deranjă compromisul evident, târgul strident — beefsteack proaspăt, contra trai dulce pe banii moşnegei —, ci meschinăria mizei. Desigur că în parametrii epocii de tranzit, era o femeie bogată, dar nu într-atât să se sperie lumea. În sinea ei, lucru de mărturisit doar lui Petrică, îşi visa feciorul cazat într-una dintre ogrăzile occidentale prospere, cât mai departe de fostul bloc comunist. Doar acolo l-ar fi simţit în deplină siguranţă, bineînţeles în măsura în care ne putem dirija destinul. Presimţea că fiu-său ar fi făcut faţă în cercurile cele mai simandicoase. Cu ochii lui profund albaştri, veşnic înstelaţi, cu părul rebel, cu dantura de cinema şi râsul... era imposibil ca băiatul ăsta să râdă şi, oricât de cătrănit ai fi fost, să nu ţi se pară că viaţa e cel puţin acceptabilă. Pe urmă, cum cădeau hainele pe el... Ceva de vis! În smoking, sau costum de sky, surfing ori călărie se mişca la fel de graţios, de natural, încât puteai chiar să pariezi că s-a născut pe undeva prin perimetrul Buckingham-ului. Nu era nici prost, lega cu uşurinţă o conversaţie facilă, şi graţie unei certe vocaţii pentru limbile străine, "bavarda" cu şarm în franceză, engleză şi italiană. La toate, maică-sa mai adăuga şi distincţia căci, deşi emana prin toţi porii virilitate, n-avea aerul de mitocan sau brută al marilor masculi ai ecranului mondial, şi chiar gol puşcă, ai fi jurat că Patrick s-a născut cu stemă pe izmene. Fulguleţ nu era chioară, ba chiar cunoştea mai bine decât bărbatu-său, care-şi dezaproba fiul şi îi urmărea evoluţia cu ochi severi, defectele băiatului; era neserios, superficial, vanitos, egoist şi, excluzând exerciţiile fizice, mai leneş decât un urs care hibernează. Puse însă în balanţă cu însuşirile fizice, considera că bilanţul în favoarea lui Patrick e totuşi super-pozitiv. De aceea, socotea că fiu-său s-a vândut prea ieftin, că baba n-avea suficientă respiraţie financiară pentru a fi proprietara unui exemplar ca fecioru-său, şi găsise cu cale, la vremea respectivă, să se opună căsătoriei. Deci nu auspiciile sub care se încheia ea (comercializarea propriului trup) o deranjau, ci pavilionul, mult prea modest — considera ea — sub care urma să navigheze Băiatul. Iar anii trec şi timpul nu se scurge în avantajul nimănui, mai ales când ţi-ai făcut o meserie din look! Visul lui Fulguleţ era ca Patrick să poată pleca singur într-o călătorie în străinătate, iar acolo să aibă acces la un anumit mediu şi să descopere pontul, marele pont al vieţii, să dea lovitura. Aici, cu Clotilda, conducea o Toyota, dincolo ar fi putut avea un Jeep Grand Cherokee, ar fi putut petrece revelioane de cinci mii de dolari tacâmul la Las Vegas, iar un eventual divorţ, conform clauzelor contractului de căsătorie, ar fi uşurat-o pe bătrâna sweet heart Dorothy, Kimberley sau Joan de câteva milioane bune din aceleaşi bancnote verzi. În definitiv, cât nu scosese zugravul, derbedeul acela vulgar şi fără clasă, de la bătrâna Liz Taylor?!... Acestea însă nu puteau fi discutate cu Ioan Sârbu. Era limpede, ar fi înnebunit, închipuindu-şi că nevastă-sa a înnebunit! Erau cu totul pe altă lungime de undă ca gândire! Deunăzi chiar, venise acasă ciclamen, aprins de entuziasm, că i-a găsit lui Petrică o slujbă bună, sigură şi de viitor, la un notariat particular din Bucureşti. Fulguleţ îl compătimi în sinea ei: "iremediabil şi pe vecie idiot!" Şi anunţă cu glas tare o migrenă bruscă. "Şoarece de birou" era ultima ipostază în care şi l-ar fi închipuit pe Patrick. Îi spunea tot Patrick, căci izbutise, chiar şi în gând, să se dezobişnuiască să-l numească cu peizanul, mult prea valahul Petrică. Dar nici Clotilda nu era o vacă, şi nici nu se născuse la ultimele alegeri. Aparent, se înţelegea foarte bine cu soacră-sa, dar o simţea nemulţumită şi potrivnică, şi asta nu din pricină că nu-i mai putea pune în poală nepoţei pentru care Fulguleţ să tricoteze ciorăpei grosuţi şi să prepare plăcintele gustoase. Clotilda, mereu şi negreşit lucidă, realiza că soacra arăta mai bine decît nora şi totodată intuia că ceea ce o nemulţumea pe Fulguleţ erau dimensiunile mizei; că ea, Clotilda, oferea prea puţin. Nimănui nu-i place să aibă vrăjmaşi în coastă, iar Fulguleţ era un duşman demn de luat în seamă dată fiind apropierea foarte mare dintre mamă şi fiu. Se simţeau excelent împreună şi se înţelegeau reciproc ca persoane putându-se scruta corect până în adâncul sufletului, iar anii de frondă subterană împotriva obtuzului Ioan Sârbu cel Drept îi făcuseră complici, apropiindu-i şi mai mult. Clotilda sesiză din prima clipă influenţa specială pe care o exercita Fulguleţ asupra lui Patrick, dar mereu raţională îşi zisese că ar fi gândit la fel în locul ei, visând şi Luna de pe cer pentru fecioru-său. Totodată, deşi uneori o călca pe nervi, reuşea să manipuleze lucrurile de aşa manieră încât să nu se ajungă la un conflict de interese făţiş, fiind conştientă că puse faţă în faţă, maică-sa ar fi avut câştig de cauză. Iar după ce ai pierdut teren, e greu să-l mai recuperezi. Punct câştigat, Patrick avea puseuri de personalitate când reuşea să se desprindă de sentinţele maică-sii, ca dovadă căsătoria cu Clotilda încheiată împotriva voinţei celei dintâi. În realitate, cu cinci ani în urmă, Patrick cedase unui moment de slăbiciune. Înregistrase câteva rateuri, n-avea un sfanţ în afară de ce-i mai dădea maică-sa pe ascuns, iar la orizont nu se întrevedea nici un pont. În zadar încercase Fulguleţ să-l facă să gândească optimist, să-i explice că doar traversează o perioadă mai proastă, că trebuie puţină răbdare etc.. Patrick nu rezistase tentaţiei unor avantaje imediate — o vacanţă la Paris şi un Ferrari, prima maşină oferită de Clotilda. Apoi, aceasta fusese îndeajuns de şmecheră ca să-l facă să înţeleagă că o verighetă nu o interesează defel. Refuzul de a legaliza o situaţie îl asmuţise pe Patrick şi se crezuse, la rândul lui, foarte dibaci atunci când izbutise, în sfârşit, s-o ducă la Primărie. În fond, Clotilda îl adusese unde voia ea, cu aerul că ea se lăsase convinsă. Obţinuse cu greu un atu preţios care, îşi zicea, îi va servi în discuţiile de mai târziu; nu eu am umblat după tine... Până atunci însă, cel puţin amândoi erau mulţumiţi: Clotilda pusese mâna pe Băiat, Patrick dobândise liniştea unei situaţii sigure. Fulguleţ stătea însă ca pe ace, pândind obrazul lui Patrick — riduri, cearcăne, orice semn de îmbătrânire — mai abitir decât o făcuse cu propriul chip. Iar Ioan Sârbu se simţea profund deprimat. Considera lamentabilă poziţia lui Petrică, de-a dreptul umilitoare şi ruşinoasă, dar mai cu seamă lipsită de perspectivă. Cei de seama lui Sârbu se lăudau la o bere sau la vreo onomastică serbată la serviciu — numai câţi Mihai şi Mihaele! — cu performanţele progeniturilor, olimpiade, premii, burse în străinătate, business-uri şi alte alea, iar fecioru-său nu izbutise să-şi înfigă dinţii nici măcar într-o diplomă universitară! Ce să le zică? Că-i peştele unei babe? Că-şi prăpădeşte tinereţea şi bărbăţia între coapse sleite şi sterpe? Că, simbolic vorbind, îi cere babei bani de ţigări? Şi când baba moare — iar aici se afla pe aceeaşi lungime de undă cu nevastă-sa — ce te mai faci? Tinereţea s-a dus, iar tu ai rămas mofluz, cu un garderob de haine, poate şi o maşină! Şi cu o reputaţie jalnică! Iar Ioan Sârbu ştia din bătrâni că în principiu, orice se poate repara, reputaţia însă niciodată! Schimbând doar formularea, mai brutală sau mai edulcorată, dar exprimând în esenţă aceeaşi idee, amândoi soţii gândeau identic. Baba trebuia părăsită, Patrick trebuia să-şi revizuiască viaţa, cercetând alte zări. La rândul său, Patrick ştia că au dreptate, dar nu era dispus să dea jimbla caldă din mână pe recolta mănoasă de la anu'. Să prindă în primul rând o ocazie grasă şi, pe urmă, ştia el ce are de făcut. Deocamdată, se simţea bine lângă Mami sau Clo-Clo, care nu-l făcuse să simtă hăţurile nici măcar o singură dată în cinci ani. Privite în general şi chiar şi de aproape, lucrurile păreau definitiv aşezate, intrate pe un făgaş de normalitate, de o monotonie pastelată. Clotilda se ruga în fiece zi lui Dumnezeu: "Numai de-ar dura..." Cel mai tare îi era teamă de imprevizibil, de lovitura despre care nu şti când şi de unde pleacă. "Din umbră, destinul îşi ţese cu răbdare pânzele..." Cine a spus asta? Nici nu voia să-şi amintească. Când se trezi cu Ioana la uşă, Fulguleţ avu o mişcare de recul. Detesta să fie deranjată şi, pentru ca rudele din provincie să nu-şi închipuie, aşa cum se întâmplă îndeobşte, că dacă au neamuri la Bucureşti, asta echivalează cu han şi ospătărie gratuite (contra o gâscă ori jumătate de miel, eventual o curcă) Fulguleţ desfiinţase sufrageria, iar în apartamentul de patru camere, rămăsese un singur pat, cel din dormitorul în care dormea cu Sârbu, lichidându-l chiar şi pe cel al lui Patrick, o dată mutat la Clotilda. Sugera astfel musafirilor nepoftiţi că nu are unde să-i cazeze şi, în lipsa sufrageriei, că ţine o casă închisă, mesele întinse pentru oaspeţi neîncadrându-se în stilul lor de viaţă. Se săturau cu ceva frugal, ţineau regim, nu erau gămani etc... Ioana îi era nepoată ceva mai depărtată, adică Fulguleţ şi cu maică-sa fuseseră verişoare. Fuseseră, pentru că Lăcrămioara — şi chiar că toată viaţa-i fusese o lacrimă şi un suspin — murise de câteva luni după ce zăcuse ani de zile, ţintuită la pat de o boală cumplită. Ioana Vlase, o tânără de douăzeci şi şapte de ani, părea mai înaltă decât era în realitate datorită trupului fibros şi a ţinutei foarte drepte. Ai fi putut-o lua drept atletă, sportivă de performanţă sau, în orice caz, profesoară de educaţie fizică. Avea unul din acele trupuri care pot îmbrăca orice, dar nu sexy: uscat şi fără graţie. Nici chipul nu era mai simpatic. O şatenă cu ochi albaştri, împlântaţi uşor oblic pe figura cam pătrăţoasă cu bărbie voluntară, scoşi în evidenţă de o pieptănătură foarte întinsă. Buzele fine şi subţiri denotau o sensibilitate bine ţinută în frâu. Cu altă expresie şi machiată adecvat, ar fi putut trece drept frumoasă. Aşa cum se prezenta însă acum, o intuiai aspră, hotărâtă şi lipsită de simţul umorului. — Care-i situaţia ta exactă în momentul de faţă? se interesă Fulguleţ, după ce totuşi îi oferi, convenţională, o cafea. "Totuşi", pentru că Fulguleţ se sustrăgea de obicei până şi de la această minimă mostră de amabilitate, pretinzând că, pentru moment, din pricina unor reparaţii, li se tăiaseră gazele. Nu că s-ar fi zgârcit la o linguriţă de cafea, ci dintr-o uriaşă rezervă de lene; procesul de producţie — ibric, zahăr, stai să nu dea în foc, ai grijă să nu se verse — o plictisea şi o obosea nespus. Ioana îşi îndreptă poziţia pe scaun. "A ales scaunul, observă în sinea ei Fulguleţ, cel mai rigid şi incomod, când putea să se aşeze pe fotoliu." Ioana declară limpede: — Nu vreau să cad pe capul nimănui, tanti... Am ceva rezerve, pentru că am vândut casa de la Slatina... — Nu te-ai grăbit? — Am prins un amator şi n-am mai stat pe gânduri. E un moment când afacerile imobiliare nu merg. — Tocmai! — N-am vrut să amân, răspunse scurt Ioana. Dacă ai luat o hotărâre, e bine s-o pui imediat în aplicare. — De ce-ai plecat din Slatina? — Nu-mi oferă nici o perspectivă. — Gândeşte-te bine. Abandonezi o lume, toată viaţa ta de până acum, prietenii... — N-am prieteni... Fulguleţ o întrerupse: — Asta nu-i o notă prea bună pentru tine. — ...şi nici ce regreta din viaţa mea de până acum. Mătuşă-sa o cântări din cap până în picioare, realizând dintr-un ochi motivele pentru care considera că fata-i profund antipatică. Era prea uscată, principii şi virtute în stilul quaqerilor, ţinuta prea strictă. Un costum sobru bleumarine, lipsit de orice artificiu frivol — eşarfă, batistă, broşă —, pantofi plaţi, nici urmă de machiaj, nici o podoabă, lănţişor ori inel, cât de mică. În prezenţa ei, numai cu o umbră de ruj pe buze şi câteva inele, te simţeai curvă sau cel puţin neserioasă. În general, avea capacitatea de a te face să nu te simţi în largul tău, de a-ţi torpila siguranţa de sine, şi Fulguleţ intui aici un atu pe care Ioana ştia să-l speculeze. De această primă impresie avea însă să-şi amintească ceva mai târziu. — Ce ai de gând să faci la Bucureşti? — Pentru moment, trebuie să-mi găsesc o slujbă, cât de modestă. Ba-nii de pe casă nu pot dura la infinit — Eşti o fată raţională. Ce pregătire ai? Ioana răspunse imperturbabilă: — N-am studii superioare, mama n-a avut bani pentru meditatori şi taxe. Poate voi reuşi să termin ceva aici, la fără frecvenţă. "Dacă ţi-ai pus-o în cap, gândi Fulguleţ, sunt sigură că vei izbuti." Spuse altceva: — Totuşi, ce ştii să faci? — După liceu, am urmat un curs de calculatoare şi mă descurc mulţumitor în engleză şi italiană. Pot lua startul însă şi ca femeie de serviciu. — O! respinse de circumstanţă Fulguleţ, sunt sigură că nu va fi cazul... Primul semn de mirare apăru pe chipul Ioanei, ridicându-i arcul sprâncenelor îndrăzneţe: — De ce nu? Cum crezi că ne-am descurcat dintr-o pensie de urmaş? Mama a fost foarte bolnavă, ultimii zece ani nu putea mişca un deget. Trebuia însă bine hrănită, iar medicamentele costau. — Chiar! Cum v-aţi descurcat? — Am lucrat ca ambalatoare la o fabrică de dulciuri, iar după-amiezile şi sâmbăta munceam cu ziua pentru nişte familii de medici. — O, îmi pare rău... Sună atât de convenţional, atât de fals încât pe buzele fine ale Ioanei, se ivi un surâs sarcastic. Primul surâs, inventarie Fulguleţ, şi acesta zgârcit, realizând că încă nu ştia ce fel de dinţi are. — N-a fost chiar atât de rău, rosti Ioana şi vorba... matale (nu ştia la ce persoană să i se adreseze) ne-am descurcat. — Poţi să-mi spui şi tu Fulguleţ, ca toată lumea, admise generoasă. — Mulţumesc. Te rog să mă înţelegi şi să mă crezi, nu vreau să cad pe capul nimănui. Am venit la tine pentru că eşti singura rudă pe care o mai am pe lumea asta şi singura cunoştinţă din Bucureşti... — Ai ceva curaj! — N-am ce pierde. Ce vă rog, pe tine şi pe nenea Ioan, este să mă ajutaţi să-mi găsesc o slujbă, cum am zis, cât de umilă. Poate ai prietene care au nevoie de o slujnică... Spăl, gătesc, bat covoare. Să scot de o bucată de pâine şi, pe urmă, văd eu. — A, nu, sunt sigură că vom găsi ceva mai corespunzător. — E greu cu atâţia şomeri, dar repet, nu mă dau în lături de la nici o muncă. Fulguleţ se foi în fotoliu, simţindu-se în culpă. — Pentru că insişti şi desigur doar pentru moment, ar fi ceva... Am o prietenă, doamna Luiza Miclea, o persoană extrem de distinsă de altfel, căreia i-ar trebui o menajeră. Casa nu-i greu de întreţinut, e singură, n-are animale, cred că v-aţi putea înţelege. În primul rând, are nevoie de o persoană de încredere. Apropo, tu unde ai tras? — Am găsit prin Mica Publicitate o pensiune modestă, dar cât ar fi de ieftin, tot îmi revine prea scump. Pe urmă, pe mine mă interesează doar camera, nu şi masa, dar gazda nu închiriază altfel. — Înţeleg, spuse Fulguleţ, câştigul iese totdeauna de la mâncare. Cred că te vei înţelege cu Luiza, ea ar avea şi unde să te cazeze... Da, cred că se poate rezolva, am să discut cu ea... În sinea ei, Fulguleţ îşi spunea că ar fi putut-o găzdui şi la ei în camera de serviciu, căci de a lui Patrick nu se atingea socotind că, mai devreme sau mai târziu, tot o va părăsi pe babă şi va avea nevoie de un refugiu. Dar a o aduce pe Ioana în casă presupunea prea multă bătaie de cap, schimbări la care nu era dispusă. Nu poate să-ţi fie milă chiar de toţi câinii de pripas şi, în fond, relaţiile ei cu vară-sa, Lăcrămioara, fuseseră aproape inexistente. Nu se felicitau nici măcar la marile sărbători, de ce ar face sacrificii? Căci primirea Ioanei în spaţiul ei vital asta ar fi însemnat. Un om în plus în casă de care trebuie să ţii seama, acces la baie, bucătărie şi televizor, pentru că nu poţi să-i închizi uşa în nas o dată cu lăsarea serii, ce mai, un nou membru de familie. Or, socotea că Ioan şi Patrick îi sunt tocmai de-ajuns. Vârfuind dezavantajele, fata e şi profund antipatică, intuieşti în subteran o permanentă atitudine critică, de veşnică acuză, iar existenţa unei astfel de persoane în preajmă te face să nu te mai simţi bine la tine acasă, în casa ta. — Îţi mulţumesc, Fulguleţ, eşti foarte drăguţă, ar fi straşnic dacă prietena ta ar fi de acord. Trebuie să ştii că eu sunt o persoană modestă, mă mulţumesc cu foarte puţin şi am învăţat să nu deranjez. — Sunt sigură, scumpa mea. — Altfel, ce mai face unchiul Ioan? Dar Petrică? Pe Petrică nu l-am mai văzut de la nunta verişoarei Măriuca. Ţin minte că avea un costumaş alb, cu papion roşu, şi era foarte mândru de pantalonii lui lungi... Pe chipul lui Fulguleţ apăru un zâmbet luminos: — Sunt vreo cincisprezece ani de atunci! Imaginează-ţi că a crescut şi că acum e deja băiat mare. — S-a însurat? Are copii? — Da, s-a însurat, şi după cum îi fugiră ochii pe de lături, Ioana înţelese că a atins un subiect care nu-i făcea plăcere. Trecu cu naturaleţe peste moment, interesându-se convenţional despre soarta altor rude pe care nu le văzuse niciodată, dar pe care le ştia din poveştile maică-sii. Fulguleţ răspunse la fel de convenţional. Mirosea interesul pur formal al Ioanei şi, pe urmă, nu prea le avea cu familia, preocupările ei concentrându-se strict asupra lui Patrick. Ardelenii cap-pătrat ai lui Ioan, când nu o agasau, o plictiseau de moarte, iar ea însăşi provenea dintr-un neam pe cale de a se stinge. Fusese singurul copil, aşa fuseseră şi părinţii ei... Apoi, dintr-o dată, se simţi neliniştită. Absolut nemotivat, aici în casa ei, între obiecte familiare, într-o dimineaţă banală de octombrie, stând de vorbă cu o persoană neînsemnată, o orfană venită de undeva din lume, care se întâmpla să-i fie rudă. Fulguleţ, în ciuda izmenelilor diurne când poza în fiinţă fragilă şi supersensibilă, era o puternică, o lucidă care nu cădea uşor pe spate, n-avea năzăriri şi nu se scula prost dispusă din pricina unor vise mai fistichii. Atunci, de unde această indispoziţie bruscă, această stare de anxietate? Se uită la Ioana, dar fata îşi coborî brusc privirea. Nu îndeajuns de repede. Apucase să surprindă în ochii de gheaţă albastră ai Ioanei o fixaţie, o determinare, un ţel de nezdruncinat. Vorbele îi scăpară necontrolat: — În definitiv, ce vrei? Abia şoptit, neinteligibil se interesă şi Ioana: — Poftim? — Nimic. Lasă-mi un număr de telefon unde te pot găsi. Ioana păru încurcată: — Doamnei Jeni, vreau să zic proprietăresei, nu-i prea place să ne folosim de telefon chiar dacă toţi contribuim la nota de plată. Prefer să te caut eu. Spune-mi doar când pot suna, fără să deranjez. Indispoziţia lui Fulguleţ stărui şi după plecarea fetei. Avea un soi de presimţire tulbure, greu de formulat, că intervenise ceva nou, hotărâtor în viaţa ei. Că viaţa ei nu va mai semăna cu ceea ce fusese până acum. Un nor neguros părea că se apropie. Fulguleţ avea însă resort şi, la o adică, dacă nu-i plăcea ceva, ştia să se supere chiar pe ea însăşi: — Ce-s prostiile astea? Devii isterică! În fond, nu s-a întâmplat nimic! Prepară o supă la plic pentru Ioan, decretă migrenă pe toată ziua şi se refugie în lumea lui Stephen King, autorul preferat de ultimă oră.   descarcati cartea de aici....

Ochii Jupanitei de Rodica Ojog-Brasoveanu PROLOG     Diminicioara, ascunsă după cula dealurilor supuse răsăritului, cerceta valea cu inima purice. Pe malul Valahiei, cuminte, lipsit de repeguşuri, răsărise peste noapte o pădure de arme. Topoare, şi securi, şi coase, şi seceri noi, născocite de meşteşugarii aninaţi de poalele Bucureştioarei[1] sau ale Bahluiului, sau în fierăriile Braşovului, şi scule îmbătrânite în păruiala cu nohaii zvârleau căutături iuţi după pilda fulgerului, dinţii furcilor făurite din fier prost scrâşneau întunecaţi, cuţitele măcelarilor uitaseră gustul sângelui de dobitoc şi pofteau să deschidă cale slobodă celui păgânesc. Şase mii de baci, mulgători şi ucenici stăpâneau baltagul cu o mână şi câinele cu cealaltă, după cum tot de amândouă mâinile se slujeau călugării de la Hurezi, Mănăstirea Domniţei, cei din obcinile Bucovinei, sau de la Cozia, ţinând sfânta cruce în stânga şi spade vechi, tătăreşti, în cea deprinsă cu închinăciunea. Steagurile de români din Ţara Oaşului trăseseră din tureatcă cuţitoaie lungi, fără podoabă, dar învăţate să reteze grumajii veneticilor poftalnici, lotrii pământului din Zarand frământau în palmele asudate cosoare aprinse la mânie, oierii Vrancei, credincioşi bâtei haiduceşti, îşi meşteriseră scule noi, din frasin năpădit de noduri. Calfele poştăvăriei înălţate la porunca lui Vodă Şerban Cantacuzino, deprinse cu daracele pentru lâna îndărăpnică, de Bugeac, mânuiau ţepuşe cu vârful petrecut prin venin de paing litvan, tejghetarii lui Manu, şi Panait, şi Anastasie şi Luca Fărâmiţă, şi Proca, şi Dumitru Nona ot Braşov, neguţători vestiţi la acea vreme în întreaga Valahie, meşteri în cetluirea cu laţul a terfegoşilor lipsiţi de cinste, răsuceau între degete curmeie de sfoară înnodată cu anume ştiinţă. Cetele de ţigani zlătari şi spoitori îngăduiţi să-şi desfacă meşteşugurile în mahalaua Broşteni[2] ţineau cu credinţă în mâini cleşti muşcători, fierarii vasluieni, rânduiţi lângă cei de pe malurile Dâmboviţei, se sprijineau în baroase trupeşe. Sculele meşteşugarilor feluriţi stârneau uimirea oştenilor căci nu prepuiai ce stricăciuni pot aduce. Cu asemenea arme pofteau să-şi arate bărbăţia săpunarii, lumânărarii, jimblarii, cavafii subţiri, sortiţi să robotească pentru boierii muchelefi[3], şi ciubotarii de trebuinţă sătenilor, neguţătorii, pietrarii starostelui Vucaşin şi zugravii lui Pârvu Mutu, trocarii din Schei şi Blumăna, harabagiii din Podul Iloaei, işlicarii, pânzarii şi ciumgiii, pădurarii din codrii Grozăveştilor, ai Cotrocenilor, Văcăreştilor şi Sărindarului care încingeau cu verdeaţă şi spaime cetatea de scaun a valahilor. Catifelurile de Ypres şi de Louvain şi postavul frâncesc, cuvenite celor cu osânză la pungă, şedeau fără supărare lângă postavul cenuşiu bobou şi pânza săsească deprinsă cu pielea gospodarilor mărunţi, camhaua şi tebenca ce împodobeau bidiviii căftăniţilor făceau casă bună cu blana de oaie azvârlită pe spinarea cailor mocăneşti si ai curuţilor Transilvaniei. Năvoadele pescarilor dunăreni, înălţate pe pari, fremătau de nerăbdare gata să pogoare capcană peste fesurile ienicerilor. Vântul vrăjmaş aţâţă dihonia dintre nouri apoi îşi lepădă în volbura Dunării trenţele întunecate. Ochiul dimineţii citi cu uimire între fustaşii Măriei Sale Vodă Brâncoveanu şi căciularii moldoveni, trupurile de trestie ale muierilor gorjence şi cele mai împlinite ale băciţelor sucevene, jupânese, jupâniţe, şi slujnice de boieri, neveste şi fecioare rupte din ghimirliile prostimii cu furca într-o mână şi întreaga zestre de blesteme pe buze. Nici betegiţii şi moşnegii uitaţi de moarte nu lipseau. În loc de toiag purtau suliţe şi iatagane vârstene, ce îşi aflaseră botezul în bătălii uitate, despre care numai cronicile dovedesc ţinere de minte. Diecii, grămăticii, pisarii şi învăţăceii şcoliţelor domneşti, băietani care în acea dimineaţă din leat 1701 abia împliniseră zece ani, îşi înfundaseră buzunarele cu pietre pe măsura praştiilor şi vlaga braţului. Nu clintea nimeni. Păreau ciopliţi în cremene, dăltuiţi în trunchiuri de cedru, turnaţi în tiparele oţelurilor. Numai ochii şopteau cercetând puhoiul de păgânime revărsat pe celălalt mal.   Umbra lui Alah pe pământ, preafericitul sultan Mustafa al II-lea, rămase în pragul cortului verzaliu, chenăruit cu inimioare sidefii de scoici şi brâu chindisit din lalele, floarea îndrăgită de Profet. Trudiseră asupra lucrăturii meşterii din Alep, căci ceaprazarii şalvaragii îngrămădiţi la Ienicöy nu dobândiseră încă ştiinţa vechilor perşi în asemenea împunsătură, în creştetul cortului, cresta cerul cosorul semilunii bătut în adamante cât unghia de calic. „Umbra“ măsura peste două sute de ocale muscăleşti, căci necinstise poruncile Coranului care îndemnau la cumpătare. Polobocul pântecelui răsfăţat de bucate evropeneşti se afla cetluit în cingătoare lată din muselină, peste care cădea în falduri caftanul îngulerat cu vulpe neagră, blană îngăduită doar sultanului şi marelui vizir. Trimişii curţilor împărăteşti şopteau că degetele meşterilor armeni ce izvodiseră din fir de aur şi rubelite asemenea minune fuseseră retezate, spre a nu poftori isprava. Purta spânzurat de gât colan vârtos din safire chenăruite cu adamante, în aceeaşi sâmbătă cu pietrele de la surgiuc, iar în fiecare deget câte un inel cu smaragd trupeş. De la brâu scotea capul un iatagan fără asemuire în frumuseţe, darul viclenit al veneţienilor, căci, după cum mărturisesc însemnările bailului Giustiniani, stătuse cale de o săptămână în cuib de buhă şi sub şezutul unei vrăjitoare hârbuite spre a-i pricinui moarte grabnică necredinciosului. Trudă zadarnică. Veneţienii n-aveau de unde să ştie că sultanul nu se dezlipea nici în ceasurile de dragoste de anume răcliţă în care se aflau unghia şi un fir din barba Profetului, cu putere deplină asupra farmecelor, otrăvii şi a jungherului cu gând vrăjmaş[4]. Cortul fusese înălţat pe un gorgan pieptos, cu vedere deplină asupra văii. Preafericitul duse la nări un trandafir roşu, apoi îşi roti căutătura verde, năpădită de venin, poftind să ştie dacă oştenii nu s-au abătut de la aşezarea statornicită. Cercetă înaltul cerului. Nourii cei negri îşi smulgeau bărbile, schimbau sudălmi groase, tunate prelung.   Toată talpa iadului muncea apele Dunării, le repezea Bistriţă în pletele sălciilor plângătoare, le sugea apoi născocind vârtejuri bortite adânc. Fluviul gemea înfundat, azvârlind căutături speriate spre lumeţul încremenit pe malul Valahiei, sărac în arme dar bogat în credinţă, şi păgânimea de pe celălalt mal, ciotcă de ascuţişuri. Cerul se întunecase la obraz, şi mai vârtos la cuget, căci nu-i erau pe plac asemenea isprăvi. Citi cu amărăciune piepturile românilor, sprijinite numai de inimă, şi vărsă cea dintâi lacrimă.   Ploua zbuciumat, cu obidă. Vântul stupea picăturile reci în obrazul meşteşugarilor-oşteni, dimpreună cu frunzele şi ciulinii sărăciţi de răsuflarea lui brumărel. O singură mână nu se clinti pentru a rândui pletele zbuciumate de urgie, o singură cuşmă, basma sau calpac[5] nu se răsuci spre a măsura mânia cerului, încremeniseră grohotiş de piatră aspră. Fulgerele născocite de încleştarea nourilor se încrucişau cu altele, ţâşnite din căutătura oamenilor. Ochii ţepenarilor trotuşeni şi ai celor de pe Mureş ardeau molcom, ai muierilor şi fecioarelor care-şi aşteptau moartea hărăzită bărbaţilor azvârleau văpăi, în ochii moşnegilor cu vederea beteagă clipeau des licuricii mândriei, căci aveau să-şi afle sfârşitul în picioare şi nu plecând grumazul după pilda necuvântătoarelor.   Degetele meşteşugarilor se albiseră strângând sculele în căuşul palmei. Mâinile deprinse cu acul sau ciocanul spre a‑şi dovedi iscusinţa săvârşind minuni de frumuseţe, se aburiseră. Un murmur încetişor se desprinse din cetele călugărilor. Monahii de la izvoarele Trotuşului mărunţeau în barbă rugăciunea către Cuvioasa Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei.   Ploaia spăla harnică săbiile spahiilor. Caii băteau învelişul de piatră născocind snopi de scântei. În căutătura ienicerilor, desluşeai nerăbdarea de a culca în fân muierile valahilor, fără pereche în ispite sataniceşti. Pedestrimea, muncită de galbenii aninaţi în salbele moldovencelor, îşi macină greu zăbava furând cu ochiul spre cortul sultanului, căci de acolo avea să ţâşnească porunca aşteptată. Lefegiii greci, lombarzi, albanezi şi de alte seminţii îşi călătoreau gândul prin hrubele crâşmelor înşirate ciupercărie în târgul Bucureştilor, poreclite Tunelurile vieţii, cu vin cinstit, limpede precum lacrima de fecioară; şalvaragiii Turchestanului, neîntrecuţi în căpoşenie, chibzuiau dacă numărul carelor era îndestulător pentru a face faţă darurilor lepădate de voevozii munteni şi moldoveni în biserici şi mănăstiri. Vântul cel fără de odihnă smulse freamătul oştirii păgâne si-l trecu flamură vestitoare de primejdie peste apele Dunării.   Puiul de deal răsărit la poalele câmpiei adunase toată floarea boierilor moldoveni, transilvăneni şi valahi, căpeteniile curuţilor şi ale steagurilor de tălpaşi pogorâţi din îndepărtata Ţară a Oaşului. Măria Sa Vodă Brâncoveanu, cunoscut pentru patima arătată pietrelor de preţ şi veşmintelor cu cheltuială, ridicase a mirare sprânceana către voievodul moldovean, Duca, căci degetele lungi, subţiratice, nu purtau decât inelul cu sigiliu. În locul caftanului domnesc, bogat în odoare, pe umeri îi flutura o mantie leşească cernită, în loc de cucă îşi îndesase pe creştet cuşmă oltenească cu pană de hultan la tâmplă. Domnul Moldovei se căia că dăduse ascultare ighemoniconului, îmbrăcând veşmintele statornicite la ceas de primejdie. Căftăniţii celor două cetăţi de scaun surori se lepădaseră într-un gând de portul păgânilor. La un pas şi jumătate în umbra voevozilor stăteau marii spătari, în coaste marii postelnici, căpeteniile steagurilor se înşiraseră cerc frânt, de-a valma cu ceilalţi dregători. Credinţa în biruinţă le sprijinea fără vlagă inimile, dar nimeni nu îndrăznea s-o mărturisească. Cetluiau cu căutătura hoardele păgânilor, gata să se năruie asupra Valahiei.   Pricina pentru care toată suflarea românilor îşi cerceta moartea înălţând zid la Dunăre avea rădăcini în născocirile hiclenilor şi a unor ochi cu putere satanicească, de pe malul Bosforului. Într-o seară de florar…           Capitolul I     OCHII JUPÂNIŢEI     La ceasul când naşte întunericul, opt sute de minarete întindeau braţele către sineala cerului, cerşetorind lui Alah odihnă dulce. Liniştea înainta greu, făcându-si loc cu coatele printre neguţătorii lacomi de câştig din Bedesten[6], astupă gura cea bogată a vânzătorilor de şoşab din bazarul cel mititel şi pogorî pe Divan Ioly[7] ca să-şi plece fruntea în faţa Moscheei Albastre[8]. O vreme nu se auzi decât olăcăitul muezinilor, care îndemnau purtătorii de şalvari la rugăciune. Deasupra Cornului de Aur, blagoslovit de Profet cu frumuseţi felurite, noaptea are nuri de cadână, miroase a fân de mare, îndeamnă cugetul să-şi găsească astâmpărul. Apele Bosforului dezmiardă malurile cu pricepere de ibovnică, susură istorii moarte de mult… Ca la poruncă, clopotele bisericilor din Pera[9] şi Fanarul grecilor, meşteri mari în dedesupturile prefăcătoriei, prinseră să ofteze înfundat, vestind patimile Mântuitorului. Vinerea neagră, vinerea mare, vinerea seacă a creştinilor supuşi ortodoxiei se lungise pe năsălie aşteptându-şi sfârşitul. Luna răstignită în furcile cerului îi aprinsese la căpătâi un ciot de lumânare.   Ahmed, feciorul Califului Muradja Septar, păstorul drept‑credincioşilor, bătea colbul ulicioarelor strâmte, gâtuite de ghimirlii, cu zestre mare de lipsuri. Milogii, îndrăgiţi de Alah pentru că s-au lepădat de ispita agoniselii deşarte, nu deprinseseră năravul terfegoşilor din târgurile papistaşe care cerşetoresc strecurând întârziaţilor jungherul la beregată, aşa că puteai păşi printre dumnealor fără spaimă. Altminteri, pravila oprea sub osânda spânzurătorii portul armelor în Istanbul. Dacă mai adăugai la toate astea şi cinstea păgânilor, ajunsă de pomină, puteai pricepe lesne de ce stăpânirea chibzuise că uliţele pot trăi numai din milosârdia lunii, lipsindu-le de fanare. Nici grija că vreun dulău cu deprinderi valahe ar putea să aducă nădragilor stricăciuni nu adumbrea umbletul. Toată suflarea câinilor se afla surghiunită departe de căutătura Profetului de când mâţele dobândiseră, prin linguşeli greceşti, întreaga cinstire a lui Alah. Ahmed Septar bătuse pe muchie şaisprezece ani. Răsplătind truda Califului de a cetlui purtătorii de şalvari sub azbucoavna Coranului, cerul mahomedan îi înzestrase feciorul cu prisos de daruri. Flăcăul dobândise trupul suleag al paladinilor, chipul gondolierilor, o scânteie din mintea de jăratec a dascălului său Dimitrie Cantemir şi o inimă pe măsura pâinilor moldoveneşti. Mustăcioara întunecată corb îi râdea deasupra gurii, întreaga făptură îi hohotea pradă unei bucurii despre care nici măcar pergamentele cele vechi nu pomenesc. Bucuria lui Ahmed Septar avea părul bălai, ochii ciorchini de liliac pierduţi spre tâmple, buzele cireşii. Purta caţaveică cu bumbi de adamante, ciuboţele din saftian răsuriu, rochie de canavăţ[10] săbuită cu ştiinţă pentru a-i desluşi boiul subţiratec şi sânii iezi sălbatici cuprinşi de neastâmpăr. Surâdea blajin şi atunci obrazul dăltuit în piatră albă, de la Marmara, îşi sporea strălucirea, căutătura deprindea moliciunea de catifea a violetelor. Inimioara lui Ahmed se rumenise în prima zi de Ramazan, când privirea jupâniţei îi zvârlise cea dintâi săgeată. Urca însoţită de slujnice tuciurii într-un caic cu şase vâsle, priponit la buza Cornului de Aur. Pungi grele de galbeni izbutiseră să cumpere una din acele slujnice, care îl aştepta pe treptele moscheei Suleymanie, la dezlegarea întunericului, după înţelegere. Feciorul Califului îşi iuţi paşii, tras aţă de vraja ochilor de ametist.     * * *   Radu Andronic, logofăt de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu, şi Ilie Machidon, slujitorul logofătului, treceau prin sită pleava uliţarnicilor, poftind să desluşească anume umblet carele se cerea citit spre tihna Valahiei. Erau bărbaţi tineri, croiţi cu dărnicie şi la trup, şi la judecată. Purtau veşminte păcurii pe potriva întunericului şi socotinţe de vulpe în căutătură. Boierul cântări oastea de milogi îngroşată vârtos în ultima vreme, clătinând din cap: — Bag de seamă, spuse, că lenea fată iepureşte la Istanbul. Ilie Machidon, stup de pilde, îşi rândui mustăcioara a zâmbet: — După mintea mea cea nătângă, de ţăran, năravul terfegoşilor se cuvine preţuit. — Ai deprins poruncile Profetului, împărate? — Apoi, cinstite boierule, de când mă ţin scai de pasul domniei tale spre a socoti de câte ori te împiedici, am deprins multe… Dar să nu-mi uit vorba. Era în sat la noi unul, Toloacă, atât de trândav încât jurai că-i os de căftănit… Diavolul cel şugubăţ făcea casă bună cu Ilie Machidon, răzeş de la cotul Milcovului. Radu Andronic preţuia limba cea ascuţită a slujitorului. Râse, mulţumit de împunsătură: — Şi? — Toloacă aista, urmă plugarul, trăia din mila gospodarilor. Într-o zi, din cele rele, chibzuind să-şi sporească agoniseala, a pus mâna pe o flintă şi-a ieşit la drumul mare, iar stăpânirea l-a spânzurat. Aflând păţania, m-am scărpinat sub cuşmă şi-am luat învăţătură: mai bine e să întinzi mâna decât gâtul… Radu Andronic îi prinse braţul, măsurând lung făptura lui Ahmed. — Omul nostru? întrebă slujitorul. — Nu. Mi s-a părut. Nu ştiau că umbletul păgânului avea să le sărăcească în curând odihna, mânându-i pe drumurile Evropei.     * * *   Secera lunii, scăpată de pe flamurile oastei otomane. asudase culcând palancă negura şi pogorî să se scalde în apele Cornului de Aur. — Boierule! Şoapta îl prinse pe Ahmed de mânecă. Se opri cercetând mogâldeaţa care rezema umbra minaretului. Era o ţigancă trupeşă, ajunsă la anii când poftele trupului ostenesc. Purta văl cernit, poruncit fiicelor lui Alah, şi spaime gata să plodească în căutătură. Feciorul Califului se încredinţă că nimeni nu-l stâlpeşte cu privirea şi numai după aceea păşi la adăpostul întunericului. — De unde ştii că eu sunt cel aşteptat, femeie? Roaba îşi dezveli dinţii albi, mascaţi. — Ţi-am deprins călcătura. Umbletul domniei tale pe sub porţile jupâniţei Raluca are viersul lui… — Raluca o cheamă? întrebă Ahmed, căscând ochii de mirare. Îşi potrivi numele pe buze, poftorindu-l în şoaptă. Căutătura ţigăncii se lungise aţă, stârnită de diavolul lăcomiei. — Pentru asemenea destăinuire, oftă, mă aşteaptă arsura harapnicului. Trag nădejde că şi leacul va fi pe măsură. — Ţine! Ahmed îi zvârli o pungă împlinită în şolduri. Degete încovrigate de patima aurului, cu unghii vineţii, rătăciră într‑un sfârâiac de clipă darul turcului printre bodroanţe. — Cine-i jupâniţa? — Au! — Vorbeşte! — Nu cutez să-mi vând stăpâna, boierule, frumosule… — Vorbeşte, porunci Ahmed, şi te îmbrac în galbeni! Nu pungile îmi lipsesc… — Ştiu, inimioară. Focul care te mistuie, numai căutătura jupâniţei îl poate ogoi. Şopti uitându-se cu teamă în jur: E fata postelnicului Balş din ţara Moldovei. Ahmed Septar cunoştea de la Dimitrie cel învăţat, din neamul Cantemireştilor, dregătoriile moldo-valahilor, şi tot dumnealui îi desluşise rosturile marilor boieri în inima împărăţiei. Cuca şi tuiurile, semnele domniei, erau veşnic scoase la mezat căci voievozii Ţărilor Române se dovedeau uituci, necinstind jurământul de credinţă lăcrămat la picioarele sultanului. Legămintele tainice cu nemţii sau muscalii, după cum bătea vântul puterii, şi mai cu seamă ţesătura încurcată de pâri şi intrigi puneau bietul capugiu pe drumuri spre a zvârli petica neagră de mazilire pe umărul nesupusului. Iar acel nesupus mai ostenea şj securea gâdelui de la Edicule[11], dacă nu sărea fără zăbavă pe cal vânteş care să-l poarte printre vrăjmaşii Semilunii. Aurul, ochiul vătămător al celui cu cornite, unsese mulţi domni şi-i scutise apoi de beteşugurile bătrâneţii, descăpăţânându-i, căci, după cum şoşotesc zicătorile, la Istanbul până şi pietrele de pe drum întind mâna după peşcheş. Feciorul muftiului aţinti chipul roabei. — Postelnicul trudeşte să ajungă în scaunul Moldovei? Ţiganca îi strecură privire pricepută. Asemenea căutătură are darul să desluşească cugetul oamenilor mai limpede decât slovele aşternute în pergamente. Roaba o deprinsese cu anii, dar mai cu seamă trudind să se strecoare neocărâtă la curţile a trei stăpâne: vorniceasa Boldur, bunica postelnicesei, comisoaia Anica, maică-sa, iar acum, în urmă, la jupâneasa Eufrosina, cea mai aprigă într-un neam de muieri despre a căror afurisenie zvonea o Moldovă. Când temi gârbaciul, înveţi lesne să ghiceşti dintr-o singură privire pofta stăpânei… Pe buzele roabei alunecă zâmbet şters. Tânărul era crud. O desluşeau musteaţa abia mijită, obrajii cu dulceaţă de prunc, vorba fără vicleşug. Cine poartă asemenea întrebare unei slugi neînsemnate n-a apucat încă să deşarte o singură carafă de vinars. — Unde-o vrea Dumnezeu, în Moldova sau Valahia, că dumnealui nu-i năzuros. Jupâneasa Eufrosina, postelniceasa, cată într-o parte. A făcut bătături la limbă spurcând cinstea Brâncoveanului. Îşi astupă gura. Asta era taină! Mă jupeşte stăpânica! — Vorbeşte-mi de jupâniţa Raluca. — Au! Sunt roabă credindioasă, boierule… Ochii lui Ahmed Septar prinseră a luci. — Dacă nu te slujeşti de două limbi, vei primi destule pungi ca să te răscumperi. — Am şi-o mumă roabă, inimioară, n-o poci lăsa… — Cunosc rânduiala. Te va însoţi. — Şi-o soră… Ţiganca scurtă pomelnicul căci privirea turcului vestea primejdii. Cercetă împrejur, ferindu-se parcă de urechi vrăjmaşe, şi prinse a-i şopocăi îndesat: — Atâtea zile să apuc, boierule, câte inimi au secerat ochii jupâniţei! Şi socoteşte, rogu-te, că abia la Sfântul Gheorghe, izbăvitorul de păgâni, a desprins paisprezece ani. — E… înghiţi greu nodul arducat în gâtlej: E slobodă? — Slobodă şi neprihănită! Ahmed Septar răsuflă adânc. Temea vestea că jupâniţa ar fi fost juruită vreunei beizadele, ori că vreun purtător de mustaţă şi-ar fi făcut loc în cugetul ei. Întrebă cu glas aburit de bucurie: — Cum te cheamă? — Zamfira. — Ajută-mă s-o văd, Zamfiră! De patru zile bat zadarnic uliţa voastră, pândesc caicul şi grădina… — Umbletul domniei tale a stârnit zarvă mare, boiarule. Nu ţi-ai ferit chipul nici paşii, iar postelniceasa a băgat de seamă încotro ţi se îndreaptă gândul. De patru zile, jupâniţa Raluca stă zăvorâtă în odaie, sub poruncă straşnică să nu se apropie nici măcar de fereastră. Inimioara lui Ahmed se chirci speriată, în ochii mari, negri, se aşternu roua. Şopti gâtuit: — Ajută-mă, Zamfiră! — Ce putere chibzuieşti că are o roabă? oftă muierea cu amărăciune. — Îndeajunsă pentru ca stăpânul înţelept s-o teamă. Scoase inelul bătut în adamante, singura lui podoabă, şi i-l înghesui în palmă. Zamfira îi simţi degetele reci, tremurânde şi pricepu că liliacul din ochii jupâniţei pricinuise rană adâncă puiului de turc. — La ceasul când părintele vostru, ăla cocoţat în minaret, cheamă păgânimea pentru ultima rugăciune, şopti repede fără să-şi grădinărească vorbele, creştinii din Pera plâng răstignirea Domnului. — În noaptea asta? — În noaptea asta! Jupâniţa Raluca îşi va însoţi muma. Clipi cu înţeles. Biserica e stup de lume, nimeni nu va băga de seamă că printre ei se află şi un turcalete carele şi-a tras peste şalvari o pereche de berneveci…     * * *   Pe bună dreptate, casele postelnicesei Eufrosina Balş erau socotite cele mai trupeşe din întreaga Peră. Muiere bătătarnică, plină de vlagă, trufie şi arginţi – străbunii dumneaei îşi dobândiseră avuţia şi dregătoriile în vremea lui Alexandru Vodă cel Bun – hotărâse cu cinci ani în urmă conac neasemuit sub cerul Bosforului şi izbutise. Luând pildă hudubaia lui signor Visconti, trimisul ducelui de Toscana la Stambul, poruncise ziduri înalte, făţuite cu sidef de la Edirne, ferestre străjuite de cafasuri[12] rotunde, năpădite de volbură şi roze, scară trufaşă ce deschidea evantai de marmură albă. Ultimele trepte, vegheate de lei rânjiţi, îţi mânau paşii pe potecă prunduită cu piatră mărunţită, de la Chipru. Într-un singur fel strunise cucoana Eufrosina gustul grădinarului franţuz, şi anume înălţând ziduri groase de verdeaţă ce tăiau priveliştea spre uliţă. Îl lăsase apoi să-şi vadă slobod de meşteşug, căci doar un zălud învaţă şoimul să zboare, pe popă să ducă cupa la gură şi pe diavol viclenia. Iar franţuzul nu se scumpise la meşteşug. Născocise îmbinări rare de florare, zvârlise nenufari şi crini roşii în havuzuri, însufleţise aleile cu susur dulce de fântână şi viers de privighetoare. Umbrarele de trandafiri înălţau cuşme sângerii a căror aromă dezmierda acum nările postelnicesei. Jupâneasa Eufrosina îşi clăti privirea în apele Cornului de Aur, apoi închise fereastra oftând adânc. Grijile aduse din ţara Moldovei sporiseră vârtos, îi umpleau cugetul. Deprinşi cu plăcintele calde, dregătorii turci cârneau din nas la pungile sulege, gustul domniei înmulţise boierii dornici să-şi caute noroacele la Istambul, iar Raluca… Sprâncenele negre se îmbinară în creţ aspru, retezându-i fruntea. Grijile cele mari i le pricinuia jupâniţa. Ochii liliachii stârniseră dihonie printre trimişii curţilor evropene. Wlaso, al Poloniei se sfădise în săbii pentru căutătura fetei cu dragomanul rus Ciatkovski vătămându-l de moarte, un dregător neamţ, smintit, îşi curmase zilele, pe omul Bourbonului îl lepădase muierea din aceeaşi pricină. Postelniceasa îşi răsucea în fel şi chip aducerile aminte poftind să priceapă pe ce urme păşeşte Raluca. Muierile din neamul dumneaei, har Domnului, nu speriaseră nicicând mirazele[13] cu frumuseţea, vorniceasa Boldur, răsbunica, fusese chiar vestit de slută, într-atât încât o pomeneau letopiseţele cele vechi. Dar ce minte ascuţită ascundea chipul acela de nevăstuică, şi câtă vlagă şi putere de înfăptuire stăruia în trupul slăbiu, cu gheb răsărit pe o singură parte a spinării! Ea adusese spor îmbelşugat avuţiei Boldurilor, îşi mânase bărbatul la dregătorii de seamă şi dacă viaţa nu s-ar fi aşezat de-a curmezişul i-ar fi depus în poalele caftanului cuca şi tuiurile domniei. Răsuflarea grăbită descoperi ilicul jupânesei. Nu izbutise mai bine nici mumă-sa, armăşoaia Anica, muiere la fel de bătătarnică, secerată în crucea tinereţii. Dacă fusese chipeşă? Umerii postelnicesei săltară a dispreţ. La ce slujeşte frumuseţea? Asemenea pacoste seamănă vrajbă, sărăcie şi lacrimi. Nu plângi decât ce-ai pierdut, iar după 25 de ani, miraza opinteşte să ţi-o dovedească în fiece zi. Inima şi gândul postelnicesei torceau griji. Nu văzuse încă făptură omenească să poată fi asemuită cu Raluca, ba, Doamne iartă-mă, nu găsise atâta desăvârşire nici în chipurile zugrăvite pe sfintele icoane. Fata avea dulceaţă în călcătură, îşi mlădia şoldurile cu ştiinţă satanicească, când râdea îi răsăreau pe buze livezi de cireşi în floare. Dacă bietul creştin dovedea snagă la umbletul Ralucăi, dacă harbujeii sânilor nu-i pricinuiau ameţeală, dacă îşi mai ţinea capul pe umeri întâmpinându-i surâsul, era peste putinţă să nu-şi lepede inima lângă imineii diavoliţei când îl secera cu privirea. Ochii jupâniţei vesteau adâncul fără de sfârşit al mării, istoriseau tainele cerului, aveau chemarea pâinilor ieşite din cuptor şi vraja căutăturii de şarpe. Ochii jupâniţei cerşetoreau milă, slobozeau porunci, îţi dezmierdau cugetul, îţi întindeau clapce fără de scăpare. Păreau violete aduse de la Parma, păreau flori de liliac sărutate de rouă, păreau pietre de ametist. Pletele limonii, aproape albe, sporeau lumina privirii, îi zugrăveau obrajii şi lujerul gâtului. Nu purta podoabe. Diamanticalele fugiseră demult de pe braţele şi degetele jupâniţei, ruşinate de strălucirea ochilor rupţi dintr-o lume de care nici un muritor n-a aflat. „N-o să fie fericită, chibzui postelniceasa. Darurile fără de măsură alungă norocul.“ Socotelile Eufrosinei Balş izvorau din întâmplări amare. În loc să pună umărul la mazilirea Brâncoveanului, fermecând vreun dregător, ochii jupâniţei spărseseră ulcelele, îndată ce unul opintea pentru neamul Balşilor, ceilalţi, împunşi de diavolul pizmei, născoceau piedici. Jupâneasa trecu în chiar-chir[14]. Miraza veneţiană o zăticni între ciucurii de cleştar, o maimuţări aidoma zugrăvind-o din cap până la iminei. Eufrosina Balş se opri cercetându-şi chipul. Nopţile măcinate de gândul domniei îi sărăciseră obrajii, îi picuraseră argint la tâmple. Avea trupul vătămat de naşteri, albeaţa pielii murise de mult. Numai patima de a-şi împinge omul în scaunul Valahiei mai lumina cu toate opaiţele aprinse. Nasul bârligat îi lunecase spre bărbie, umerii adunaţi gemeau sub greutatea straielor de brocart. „E ca o cămilă, spusese cândva despre dumneaei Bălşoaia cea bătrână, mama postelnicului. N-are nimic drept… Cum te-a ameţit, fătul meu?“ Jupâneasa Eufrosina îşi repezi capul pe spate. Un creţ adânc îi brăzda grumajii, ţinând pereche colanului de mărgăritare. Tot din mărgăritare se afla alcătuită şi leasa care îi cetluise pieptul, căci postelniceasa îndrăgea straiul cheltuielnic în tot ceasul zilei. „Nu-s dreaptă, mamă Bălşoaie, susură dinaintea oglinzii, dar chimirul mi-e îndestulat. Iar domnia ta, ţeapănă plop, ai ajuns la bătrâneţe să mănânci din pomana strâmbei…“ O boare dezmierdă covoarele de Esfahan şi Tabriz. Păşea jupâniţa. Aripa fluturelui ar fi stârnit zgomote mai îndesate, floarea de mac atingere mai aspră. Dintr-o dată, lalelele din vasul azuriu de Bohemia îşi ridicară capetele, florile înmănuncheate la icoana cuvioasei Paraschiva prinseră a zâmbi, lumina din sfeşnice spori. Postelniceasa îşi făcu semnul crucii cu limba, alungând numele satanei. Nu, nu era o părere. Când jupâniţa pătrundea într-o încăpere, lucrul cât de mărunt prindea strălucire, sfinţii cetluiţi în veşminte de aur sau argint îşi potriveau surâsul pe buze. Eufrosina Balş o măsură lung. Fata înveşmmtase strai liliachiu, după pilda ochilor, şi iminei albi. Horbota dinţilor, buzele răsurii fără urmă de chinoroz, marmurii albă a obrajilor şi pletele îi slujeau cu râvnă căutătura. — Poftesc să aflu, spuse postelniceasa, ascuţindu-şi cuvintele, pentru care pricină te-ai gătit de zaiafet, jupâniţă? Au nu ştii că-i noaptea cernită a sfintelor patimi? Fata cântări iute poalele de brocart ale postelnicesei, numără dintr-un ochi brăţările şi cerceii grei de adamante, apoi îşi ascunse, căutătura dinapoia genelor frănjurite, mărturisind supusă: — N-am uitat, mămucă. Nici clopoţeii de la încălţările paicilor aflaţi în slujbă domnească, nici suspinul frunzei urgisită de vânt, nici şoapta privighetorii n-ar fi izbutit sunetele molatice din vorba jupâniţei. Vorba jupâniţei mirosea a mărgăritărel, a curăţenie, îţi picura lacrimă în suflet. — Cu atât mai vârtos e păcatul! urmă coana Eufrosina. Schimbă-ţi degrabă rochia cu cea cernita, de canavăţ! — O schimb. — Inima mea s-ar bucura să afle că ţi-ai învestmântat şi cugetul cu asemenea straie, dar mai cu seamă căutătura. Ochii tăi mi-au pricinuit mai multe pagube decât teşcherelele păgânilor, fără de fund. — Scoate-i, mămucă! Grăise cu obidă zăticnită, rouă îi împăienjeni privirea. Eufrosina Balş i-o reteză scurt: — Nu voi şovăi, de o fi nevoie. Te povăţuiesc să ţii măsura la îndemână, jupâniţă! Treburile l-au priponit pe dumnealui postelnicul departe de Istanbul, aşa că eu ţi-s tată! Ia dară aminte! Vom purcede la sfânta slujbă de noapte împreună cu slujitorii. Poftesc să nu-ţi dezlipeşti căutătura de colbul uliţelor! — Da, mămucă. — Poftesc de asemenea să-ţi laşi ispitele din călcătură acasă, căci Domnul se leapădă de cei cu daruri sataniceşti! — Aşa e, mămucă. — Vom ocoli, după datină, biserica. Leagă-ţi ochii de Sfinţii zugrăviţi pe pereţi! Nu se află păcat mai mare decât să stârneşti patimi lumeşti la slujba îngropăciunii! — Adevărat. — Trag nădejde că batâr în noaptea sfântă n-o să te apuce cântatul cucoşilor în faţa mirazei. Şi acum, lipseşti din ochii mei! Jupâniţa îşi făcu plecăciunea împreunând palmele sub bărbie, după obiceiul domniţelor moldovence, şi pluti abur spre odăile ei. Lalelele din văsciorul azuriu îşi plecară capetele.   Scăpată din chingile postelnicesei, jupâniţa zbură prin încăperi, îşi chemă şopocăit roaba: — Zamfiră! Ţiganca, îndoită din şale, se ivi în prag. — Sărut ochii, stăpânico! — Închide uşa şi desfundă-ţi cu nădejde urechile! Am vremea măsurată, şi deprinderea să nu rostesc de două ori aceleaşi cuvinte. Aşa! Acum ascultă! N-am să te înghesui la jurăminte pe sub icoane, după pilda mămucăi, căci e de prisos. Juri strâmb! Roaba îşi astupă gura a mirare fără de hotar. — Eu? Doamne iartă-mă şi păzeşte! — N-ai să afli iertare, Zamfiră! O măsură lung, privirea de ametist isca muchii ascuţite. — Eşti sfădită cu adevărul din născare, ai deprins năravul de a cotrobăi prin besactele din pruncie, nu crezi în Dumnezeu de când erai fată mare, nici în diavol de la opt ani când ai devenit muiere, şi de când te ştiu îţi trudeşti mintea pentru a născoci vicleşuguri care să-ţi sporească agoniseala. — Vorbeşti cu păcat, sufleţelule! Înghesui cruci mărunte, adunând lacrimi calpe în colţul ochilor. Privirea jupâniţei i le zăgăzui. — Geaba chemi plânsul, Zamfiră, căci ştiu bine, nu ţi-e teamă de mânia mea. N-am pus niciodată mâna pe gârbaci şi nici năravul pârii nu l-am deprins. Aceasta-i pricina, pesemne, pentru care mi-ai sfeterisit un inel şi două spelci bătute în adamante… Ţiganca lipi uşa cercetând cu spaimă chipul Ralucăi. — E vinerea neagră, stăpână, nu-ţi împovăra cugetul cu asemenea păcat! — Inelul şi spelcile se află şi acum dosite în punga ta cu tutun. Am râs, căci Cel-de-Sus m-a ferit de patima podoabelor. Nu preţuiesc avuţiile. Roaba o măsură hoţeşte printre gene. N-ar fi prepuit în ruptul capului că jupâniţa gingaşă, drumeţind mereu printre nouri şi luceferi, îi ştie învârtelile. Boierii Balş, pogorâtori spre asfinţit, ori cei buiaci, prieteni şi slujitori, tălmăciseră de mult darurile Ralucăi: un car de ispite şi o minte care nu asudă cugetând, otravă dulce în căutătură şi deşertăciune în căpşorul bine dăltuit. Zamfira îşi alungă smiorcăitul şi îi potrivi pestelcă nouă surâsului. — Averi mai mari decât ochii dumitale, jupâniţă, nu se află… — Ochii cugetului, Zamfiră! Rămase pe gânduri cale de un pocal băut pe nerăsuflate, în zilele de arşiţă, apoi deschise capacul sunducului arăbesc cu fesfesele de aramă şi-i puse în poală un pumn de giuvaericale. — Ţi le dăruiesc! Roaba se ciupi poftind să se încredinţeze că nu visează. Brăţara fagure de pietre mari, albastre, de la Ceylon, azvârlea fulgere, rubinele inelelor născoceau pete roşii prin unghere. Nedumerirea îşi săpa vad adânc pe chip. Jupâniţa desluşi o vreme tâlcul paşilor din chiar-chir, şi şopti slujnicii: — Poftesc un singur lucru. Să te lepezi de minciună! — Inimioară! bâlbâi ţiganca. — Să nu-mi juri credinţă, Zamfiră, căci e în zadar! Te-am citit de mult… Ochii liliachii rătăciră o vreme în lungul pereţilor înveşmântaţi în mătase purpurie, poposiră asupra canarului priponit în colivia de aur. Un glas răzbătea din uliţă: — Şoşab[15]… Şoşab rece şi dulce! Jupâniţa aţinti chipul roabei: — Ce te-a iscodit păgânul? Ţiganca căscă ochii de uimire şi se lăsă moale pe covorul alb de Smirna.       * * *   Postelniceasa desprinse cu băgare de seamă pecetea scrisorii, adusă de un olac[16] din îndepărtata ţară a Moldovei. Era o carte de răspuns pentru Raluca de la prietena dumneaei, Aspasia, fata logofătului Dumbravă. Din cele înşirate, coana Eufrosina pricepu că fiică-sa trudea să afle dacă au înflorit zarzării din livadă, dacă Aspasia n-ar putea să-i trimită păpuşa leşească şi basmele Nibelungilor tipărite de nemţi… Lipi la loc pecetea fără risipă de griji, căci cunoştea nepriceperea jupâniţei în asemenea treburi şi născoci o cruce mare mulţumind lui Dumnezeu că în ciuda celor 14 ani şi a blestemului din privire, Raluca nu şi-a rătăcit copilăria. N-avea să afle niciodată adevăratul chip al veştilor. Se împlineau doi ani de când jupâniţa îşi întocmea scrisorile după anume izvod[17].     * * *   Roaba o privea solomonită. Socotea întâmpinarea cu turcul cel tânăr o izbândă a treburilor ei de taină, căci postelniceasa lepădase poruncă straşnică slujitorilor să-şi ţină gura lăcătuită. Până să se dezmeticească, apucă după vechea deprindere cărăruie cotită: — Au! Care păgân, prinţeso? Raluca zvârli răsplata înapoi în sunduc: — Eşti slobodă! — Inimioară! — Du-te, Zamfiră! Bag de seamă că n-ai priceput nimic. Şi tu mă crezi neghioabă. Ţiganca hotărî să o ia pe toloacă. Spuse fără înconjur: — Vina o poartă domnia ta, stăpână. Te-ai străduit să ne faci încredinţarea că ai priceperea beteagă. Pentru care pricină anume, nu ştiu în ruptul capului. Raluca izbucni în râs şi dintr-odată zarzării abia îmbobociţi din livezi dădură în floare. — Supunerea nătângă alungă prepuielile, iar poveţele cu tâlc, de care mămuca nu duce lipsă, rămân în sarsana fără să-mi mai supere urechile. Temi acul viespii, nu dezmierdarea aripii de fluture, ghimpii urzicii, nu focul florii de mac, ţipătul cucuvelei şi nu viersul ciocârliei… Îmi făceam griji de suliţa unui singur ochi: al tău. Râse: Degeaba ai cărunţit, Zamfiră! Roaba îşi făcu semnul crucii şi spuse ; — Vai de bietul creştin care ţi-o pica sub călcâiul încălţelului! Iartă-mă, stăpână, că am cutezat! — Altceva mă necăjeşte. Nici acum n-ai priceput nimic! Şopti apăsat: Nu un creştin mi-a fărâmat liniştea… Ţiganca făcu ochii mari. Raluca zâmbi şi liliacul din priviri se acoperi de rouă. Vestea că un purtător de nădragi izbutise să clintească inima jupâniţei, şi că acei nădragi se dovedeau a fi şalvari, căscă strachină de praznic gura ţigăncii. — Vorbesc desluşit şi fără griji, spuse jupâniţa. N-ai să mă vinzi. — Sunt roabă credincioasă… — Eşti cea mai păcătoasă dintre slugi! Asta-i şi pricina pentru care nu şovăi să-ţi dezvălui taina mea. Păcatele săvârşite faţă de mămuca te leagă singure. Iar eu cunosc acele păcate. Roaba pricepu că nu numai de dragul desfătării jupâniţa purtase ani de-a rândul straiul măsluit al lipsei de judecată. Deprinzând tainele celor din jur, aduna bani albi pentru zile negre, când putea să-i strângă lesne în chingi. Căzu petică la picioarele fetei: — Porunceşte! — Aşa, Zamfiră, acum e bine. Ce poftea să afle păgânul? — Unde şi când te poate zări. Arde făclie de dorul ochilor domniei tale. — Cine e? — Nu ştiu. — Să afli! Sluga care te-a tocmit poate fi tocmită. Are în privire aceeaşi lucoare blestemată a dragostei de aur. Urmează! — Am chibzuit că poate să te vadă la sfânta slujbă de noapte, dacă-şi schimbă nădragii, — Ai chibzuit bine. Ţiganca răsuflă adânc a teamă. Spuse după o vreme ocolindu-i căutătura: — Purcezi la drum presărat cu primejdii, stăpână. Păgânul cel chipeş are o credinţă, domnia ta alta… Tăcu fulgerată de privirea fetei. Ochii de ametist părăsiră chipul roabei cercetând noaptea, aninată la fereşti. Un zâmbet cald răsări pe buzele jupâniţei. — Dumnezeul lui şi-al meu au poruncit dragostea. Vor dovedi înţelegere. — Dar oamenii? întrebă încet ţiganca. Raluca nu-i răspunse.   Pătrunse sfioasă în chiar-chir, cu căutătura lipită de covoare, aşa cum poftise postelniceasa. Rochia neagră dohot, fără urmă de tertel sau fesfesele[18] îi zugrăvea limpede amfora trupului, sporea şi mai vârtos ispitele ochilor liliachii. Coana Eufrosina suspină şi porniră urmate de slugi. Zamfira văzu în mirază chipul de înger fără de prihană al jupâniţei şi şopti înnăbuşit: — Satana!   [1] Afluent al Dâmboviţei ce izvora dintr-o mlaştină, astăzi Grădina Icoanei.   [2] Strada Radu Vodă din Bucureşti.   [3] Eleganţi.   [4] Relicve care astăzi pot fi văzute în palatul muzeu Topcapi din Istanbul.   [5] Căciulă purtată de domn şi de marii boieri.   [6] Capali Garăi sau Marele bazar, construit la 1461 de sultanul Mahomed Cuceritorul.   [7] Astăzi Divan Iolu, cea mai veche stradă din Istanbul.   [8] Moscheea sultanului Ahmet.   [9] Vechi cartier rezidenţial al europenilor.   [10] Mătase. [11] Temniţă celebră din Istanbul.   [12] Balcoane întâlnite, de obicei, în biserici.   [13] Oglinzile.   [14] Odaie principală, din marmură.   [15] Băutură răcoritoare, din fructe.   [16] Curier special.   [17] Cifru.   [18] Zorzoane.    

1     „AM SĂ-L UCID!“ Prin ochii Ancăi Dragu trecu o flacără pe care bărbatul n-o observă. Îşi lega cravata bleumarine cu picouri sidefii. Străluceau discret ca nişte spinele. În oglinda toaletei se reflecta patul dublu florentin, noptierele cu veilleuse gemene. Două vase de argint. Le coafau abajururi enorme din mătase trandafirie. Marian Dragu se consultă în oglindă cu privirea aceea specială care încearcă să fie obiectivă, să se detaşeze, să împrumute nepărtinirea ochiului străin. Era încântat de propria imagine – „arăt de un milion de dolari!“ – dar spuse altceva: — O chestie e certă! În materie de cravate şi batiste, în sfârşit, accesorii, italienii sunt imbatabili. Nevastă-sa îl fixa din fotoliul scund, de budoar. Stătea picior peste picior, într-o atitudine de contemplaţie ironică, bălăbănindu-şi papucul pe vârful degetului gros. — Da ştiu că te găteşti! E aşa de interesantă şoricuţa de astă seară? Marian se îmbrăca rar în costum, preferind vestimentaţiile juvenile: canadiene, vindiacuri şi blugi, şepcuţe de licean, cămăşi din pânză topită descheiate până la plex şi care lăsau să se vadă medalionul de aur cu semnul scorpionului. Îşi închipuia că toate acestea îl fac să pară mult mai tânăr. Era de o cochetărie feminină, se îngrijea şi conserva cu grijă şi aplicaţie de actriţă. Nu fumase niciodată în viaţa lui, bea cu multă moderaţie şi detesta să-şi spună vârsta. Pe nevastă-sa, chiar după nouă ani de căsătorie, contrastul dintre toaleta meticuloasă, de pisicuţă, şi aspectul viril al bărbatului nu înceta s-o surprindă. Marian Dragu era ceea ce femeile obişnuiesc în general să definească drept „un tip superb“, apăsând puternic pe cea de-a doua silabă. Foarte înalt, avea un trup de bun gimnast chipul seducător, oleacă prea frumos în prima tinereţe, câştigase după treizeci de ani în vigoare. Una din particularităţile cele mai fascinante ale lui Dragu era râsul puternic, plin de viaţă, cascadă de tinereţe punând în valoare o dentiţie ce ar fi stârnit invidia aştrilor de la Hollywood. — Dacă mi-a plăcut totdeauna ceva la tine, Anca, este că ai umor. — Ştiu mai bine decât oricine ce am în dotare. Zi, cine-i zâna? Încerca să păstreze un ton detaşat, egal, să voaleze orice tuşă de gelozie. — O femeie extraordinară. Într-adevăr un exemplar de excepţie, şi ştii că nu mă prea avânt în adjective. — Nimeni nu-ţi poate contesta competenţa în materie. Şi era sinceră. De pe la treisprezece-paisprezece ani, fără cel mai mic efort din partea lui, muierile îi picau în braţe, ca drogate. Într-a IX-a, la liceu, o prietenă de-a maică-sii, femeie matură, avocată renumită, având ea însăşi copii mari, făcuse pentru el o pasiune smintită. Bărbatu-său îi descoperise, fără investigaţii complicate. Răpusă de patimă, femeia comitea zilnic zeci de imprudenţe, îl aştepta cu maşina după terminarea orelor de şcoală, îl săruta în plină stradă sub ochii stupefiaţi ai trecătorilor. Urmase, evident, divorţul. Scandalul imens dăduse start unei cariere sentimentale care amintea – păstrând proporţiile – de cea a unui Rudolf Valentino sau Ramon Novarro. — Ce înţelegi tu prin exemplar de excepţie? — Adică nemaiîntâlnit. Simplu, nu? Arată dumnezeieşte, mintea îi e la fel de arătoasă ca şi înfăţişarea, are toate datele unei mari doamne. — Aha! Vasăzică de aia ai abordat strai de recepţie. — Normal! Un mantou de vulpi argintii şi o tarabă de bijuterii impun partenerului o anume ţinută. — Hm! exclamă roasă de gelozie Anca. Taraba de giuvaeruri nu-i dovadă de gust distins. Marian Dragu zâmbi. O ciupi neglijent de obraz. — Depinde cine şi cum le arborează, draga mea. Stilul e tot! Femeia îşi feri capul. Gândi otrăvită că în nouă ani de căsătorie nu primise nici o podoabă. Verighetele le făcuse ea din nişte fleacuri de aur – două coroniţe, un inel fără piatră şi un rest de lanţ – rămase de la bunici. — Cine suportă oficiul financiar? Ce-i bărbatu-său? — Vezi, iubito, spuse Dragu atingând perfid o chestiune dureroasă, există femei care şi-au depăşit condiţia de serve obsedate să pună mâna pe un titrat, ele refugiindu-se în posturi umile de mici amploaiate cu preocupări intense în vederea realizării unei bucătării economicoase. De pildă, Lelia câştigă cât trei bărbaţi. Nu-i măritată. Anca, desenatoare tehnică la un institut de proiectări, îşi muşcă buzele. De când se căsătoriseră, aluziile sau trimiterile directe la absenţa unei diplome universitare (şi o gratulau toţi: Marian, soacră-sa, amicii familiei) îi înveninau zilnic existenţa. Orice pretext era bun pentru a o răni sângeros: faptul că se scumpiseră roşiile, că Vasileştii şi-au schimbat Dacia cu un Taunus, că femeia de serviciu cere acum 25 de lei pe oră, sau că n-au fost invitaţi la soareaua doctorului Gabrea. Soacră-sa: „Dacă amândoi soţii câştigă e altceva. S-au dus vremurile când trăgea doar bărbatul iar doamna, cu zestre confortabilă, întindea pasienţe. Azi, fără diplomă, dacă găseşti prostul să te ia, eşti o povară ruşinoasă.“ Cumnatu-său: „Gabrea invită numai lume bine. Ai văzut? Pe Matei, de când s-a însurat cu funcţionărica aia, nu l-a mai chemat niciodată.“ Marian: „Nu trebuie să ştie toată lumea că ai doar liceul. Nu zic să minţi, dar poţi lăsa să se înţeleagă că ai măcar ASE-ul. Sunt economistă la…“ Anca oftă imperceptibil. Întrebă cu voce uşor alterată: — Te-ai culcat cu nababa ta? — Încă nu. Probabil că se va comite astă-seară. O rostise cu naturaleţe, fără urmă de jenă. Îi plăcea să-şi povestească aventurile şi Anca ştia toate muierile din ultimii nouă ani, ba şi de dinainte, deţinând fişe complete: studii, stare civilă, salariu, nume, aptitudini de pat etc. Pentru a fi complet edificată nu trebuia să cenzureze corespondenţa şi compartimentele secrete ale portefeuilles-ului, să-i controleze telefoanele sau să-l sărute după ureche pentru a detecta marca de parfum a ultimei cuceriri. Marian îşi trăia ceea ce pentru un alt bărbat ar fi constituit o a doua existenţă pe faţă, la lumina unui bec de 1000 de waţi, într-o paralelă firească, fără umbră de clandestinitate. Sadism? Orgoliu de puşti înfumurat sau de colecţionar de dame? Încă nu ştia exact şi, uneori, Anca se gândea cu satisfacţie la suferinţa lui Marian (avea să fie crâncenă!) când, căzut în dizgraţiile inerente vârstei, va pierde adoraţia femeilor. Dragu îşi verifică portvizitul – „am două mii la mine, pentru orice eventualitate“ – şi îşi trase pe mânecă raglanul de un cenuşiu de argint. — Deci nu m-aştepţi diseară. Dacă sună Olga, spune-i că sunt la maică-mea. Tensiune, crampe, bătături, mă rog, inventezi tu ceva. — Te-ai plictisit de ea? Olga era amanta oficială a ultimelor şase luni. Marian Dragu ridică din umeri. — Încă nu-mi dau seama. Acum mă interesează altcineva. Pa, Pusi. Zâmbi fermecător: Nu-mi urezi succes? „Ba să crăpi!“, dar se stăpâni. Surâse galben: — Cum să nu?! Am să-ţi ţin pumnii. Ştii cum e prima oară, se mai întâmplă şi rateuri. Bărbatul ridică arogant bărbia. — Era cazul să cunoşti până acum firma! Garantată, credit nelimitat. Îl auzi în vestibul fluierând vesel – se simţea tânăr, întreprinzător, plin de seducţie, gata să ia cu asalt orice redută –, apoi uşa apartamentului se închise cu zgomot. Anca se apropie de oglindă. Avea treizeci şi patru de ani, dar părea de patruzeci şi cinci. Cearcănele înfipte pe obrajii supţi încă din primele luni de căsătorie n-aveau să mai dispară niciodată, după cum niciodată n-aveau să se mai întoarcă prospeţimea chipului, privirea înstelată. În dantura impecabilă un canin albăstrui îi rănea surâsul. „De ce rabd? De ce nu plec în lume? Mai sunt tânără, mai pot fi iubită.“ Iubită, cum Marian n-o iubise niciodată. O luase pentru că altfel aşternutul Ancăi îi era inaccesibil. Fata îl adorase din prima secundă dar, lipsită de temperament, îi rezistase. Într-un puseu de încăpăţânare, Marian, împotriva opoziţiei familiei, consimţise să intre în primărie. — O să mi-o plătească! decise femeia cu voce tare. Cu preţ cumplit! Ultimul pe care-l poate plăti cineva! Se duse în bucătărie şi luă al treilea festal. Gestul cu care duse paharul la gură era acela al sinucigaşului. Dar nu ea avea să moară. O hotărâre ireversibilă.           2     — Dacă nu-l ucid, înseamnă să mor eu. În consecinţă… Olga Gabrelotti verifică telefonul dacă are ton. Aştepta de cinci ore s-o sune, tresărea la fiecare tril emis de cutia din ebonită. Aparatul îl moştenise de la taică-său, care-l achiziţionase în 1935. — Câţi ani ai împlinit tu, Olguţo? Tânăra se uită surprinsă la bătrână. Fuma rezemată de spătarul canapelei. — Ce-ţi veni, tanti? — Aşa. Mă uit la tine că ai sărit din treizeci şi tot nu ţi-a venit mintea la cap. Olga încleştă pumnii. Când era furioasă, îndepărtata origine italiană devenea de-a dreptul stridentă. Avea priviri înflăcărate, ten cald, catifeliu şi o gură lacomă. Una din acele guri care par totdeauna mai pline de dinţi decât ale altora, sugerându-ţi animale puternice, primejdioase: lei, tigri… O gură feroce… — Ţine minte că de mâna mea moare. Mătuşă-sa scutură indiferentă scrumul. — Nu vorbi prostii. În fond, individul… Apropo, cu ce se ocupă? — E inginer. — Da… Puteam să pariez. Plouă cu din ăştia, îţi vine să crezi că nu mai există alte profesii pe lume… Ce voiam să-ţi spun… Da! În fond, ţi-a promis ceva? Olga avu o scurtă ezitare. Nu, nu-i făgăduise nimic şi chiar în primele cinci minute petrecute împreună îi mărturisise că e însurat. „… pe toată viaţa“ adăugase, strângând-o uşor de mână. Dansau în casa unor amici comuni care sărbătoreau un eveniment de familie. „Chiar aşa?“ „Îhî, surâsese Marian. Sunt hotărât să nu greşesc a doua oară.“ Mătuşă-sa conchise încântată: — Ei vezi? Ascultă-mă pe mine, deşi sfaturile sunt totdeauna inutile. Vorba aia, fiecare ştie să greşească şi singur. Când întâlneşti un bărbat ca Don Juanul tău imposibil, scandalos de seducător din ce înţeleg eu, amuză-te cât poţi, dar ai grijă să-ţi încui inima în safé suprablindat. Dacă eşti însă slabă de înger, coteşte-o urgent pe altă uliţă. Olga o măsură sarcastică: — Aşa ai procedat tu? Tanti Sofia fusese o femeie plină de draci. Cu poveştile ei de dragoste, doar inventariate, ai fi umplut volume. Ultima oară se amorezase la aproape cincizeci de ani. Cea mai frumoasă dragoste dintre toate, dar şi cea mai dureroasă. Olga continuă, aranjând nervoasă revistele de pe masă: — Mie îmi faci pe înţeleapta? Eram o puştoaică pe atunci, dar ţin minte perfect cum te învârteai ca turbată prin casă aşteptând să sune Ovid, sau cum naiba îl chema. Sofia Macarie, femeie în vârstă, corpolentă şi elegantă, avea înfăţişarea clasică a pocheristei înverşunate. Erau greu de definit amănuntele din aspect sau vestimentaţie care-ţi sugerau cartofoarea, dar, privind-o, instinctiv o vedeai ţinând ţigara într-o mână şi cărţile în cealaltă. — Faptul că eu am greşit odinioară nu e suficient pentru a mă împiedica să văd erorile altora. Ba dimpotrivă! — Atunci nu-mi mai vorbi mie de vârstă. Că ai treizeci, cincizeci sau o sută de ani, tot aşa iubeşti. — Sunt de acord. Hai s-o luăm altfel. Ce vrei de la tip? Să divorţeze? Olga strânse cordonul halatului de baie. Avea un trup picant, care în ciuda rotunjimilor nu-şi pierduse linia. Fausse maigre… — În definitiv, de ce nu? Ar trebui s-o vezi pe nevastă-sa. O oaie leşinată, fără pic de nerv sau farmec. Se îmbracă exact ca o provincială, fără stil… — Chestia-i să se dezbrace cu stil, o întrerupse mătuşă-sa. — Slăbeşte-mă cu spiritele!… Şi care pe deasupra mai e şi cretină! Imaginează-ţi că dacă am să-i comunic ceva lui Marian sau viceversa i-o spunem direct, deşi ştie că sunt metresa lui. — Exact ce-i trebuie inginerului tău. Doar un imbecil ar schimba-o. La genul lui, n-avea nevoie de temperament acasă. Olga trânti cu zgomot pieptenele pe toaletă. — Începi să mă enervezi. Pe mine mă iubeşte… — Ţi-a spus-o el? — Trebuie să mă iubească! strigă femeia. — Asta-i cu totul altceva. Fetiţo! Bărbaţii ca Marian nu iubesc niciodată. Nu pot iubi! îi stricăm noi, de mici. Cel mult îşi pierd minţile la bătrâneţe pentru câte o puştoaică. Şi, chiar şi atunci, nu iubesc practic femeia respectivă, ci tinereţea ei. O fac cu intensitate, cu o ardoare amplificată de sentimentul că ei şi-au halit porţia de tort. Îi umilesc zaharina şi pastilele pentru inimă, controlul periodic al tensiunii, paradontoza care avansează, genunchii deveniţi indiscreţi prin stofa pantalonilor şi mereu înfriguraţi… — Teorii de cafeluţă, şuetă de babete… — Ţi-l aminteşti pe Cernea? A lucrat împreună cu taică-tău la minister… Ce bărbat superb a fost ăsta, întreabă-mă pe mine!… Nu, nu, nu mi-a văzut niciodată lenjeria intimă, îl ştiu însă bine, frecventam aceleaşi cercuri. Dumnezeule! Nu-l uit prin ’50-’55 la mare! Dansa pe terasă la Rex, într-un costum alb cu fular bleumarine la gât. Un zeu! În fine, pe la vreo cincizeci şi ceva de ani – şi arăta încă splendid – a făcut o pasiune dementă pentru o mucoasă care abia terminase facultatea. Ascultă-mă, Olguţo! Doar cu zece ani înainte, nici măcar nu i-ar fi îngăduit să-i facă ghetele. O nefericită cu chip de broască râioasă – prăpădita avea faţa plină de coşuri –, un bazin de vacă şi în plus crăcănată. Olga îşi înfipse mâinile în şolduri: — Şi ce vrei să-mi demonstrezi cu asta? — Dacă n-ai înţeles, e inutil să mă repet. — N-am înţeles şi nu vreau să înţeleg! îl iubesc! urlă. E viaţa mea! Asta e mult mai uşor de priceput. — Hm!… „Iubeşte-mă că te tai!“ spunea badea Vasilică. — Chiar aşa! Olga se îndreptă furioasă spre telefon. — Îl sun! — Iar? Te-ai uitat la ceas? — Nu-mi pasă! Sofia Macarie scoase o ţigară din pachet. — Indiferent cât ar fi de… înţeleaptă nevastă-sa, există totuşi o decenţă, Olga. Parc-ai fi crescută într-un tractir. — De vreme ce lui nu-i pasă de legitimă, nu văd de ce aş menaja-o eu. — Olga! Femeia zvâcni din umeri „lasă-mă dracului în pace!“ şi formă nervoasă numărul. — Cu Marian! Mătuşă-sa o urmărea perplexă: „Ce maniere! Fără scuze, fără bună-seara… Nebună asta pe de-o parte, iar ălălalt îşi aranjează combinaţiile prin nevastă. Te pomeneşti c-o pune să-i primenească şi patul când îşi primeşte curtezanele. Nu mai există nici o perdea. Sigur, ne-am făcut şi noi de cap, dar existau totuşi nişte limite, se păstra un minim de convenienţe. Hotărât, e o lume în care nu mi-ar plăcea să trăiesc. Nu regret deloc că nu mai sunt tânără.“ Văzu figura pleoştită a nepoată-sii şi-i îndreptă o privire interogativă. Brusc, Olga apucă o vază de porţelan şi-o izbi de perete: — Bestia! — Ţi-a răspuns el? — Nu. Curva de nevastă-sa! — Asta-i cea mai bună! râse bătrâna. Tot nevastă-sa e, nu tu care-i împrumuţi bărbatul! Excelentă gluma! Abia aştept s-o vând! Olga n-o asculta. — Mi-a zis că va lipsi toată noaptea. — Marian?! întrebă stupid Sofia Macarie. — Dar cine?! Vlad Ţepeş? E cu o damă, ceva nou, un „exemplar de excepţie“. — Ce-ar fi să te culci? — Remedii mai inteligente nu cunoşti? Apucă umerii pufoşi ai bătrânei şi începu s-o zgâlţâie cu putere. Dacă mă conving că aşa stau lucrurile într-adevăr… „Şi se va confirma“… gândi Sofia Macarie. — …îl ucid. Ţi-o jur! îl ucid! Bătrâna oftă: „Nu m-ar mira…“

CAPITOLUL I     Înspăimântaţi, gata s-o rupă la fugă, oamenii încercau să străpungă cu privirea perdeaua de fum. Flăcările muşcau acoperişul înălţând torţe gălbui. Unul din zidurile clădirii se prăbuşise. Căzu apoi şi al doilea. O femeie ţipă scurt. Fumul şi molozul albiseră văzduhul. — O fi cineva înăuntru? întrebă o voce gâtuită. Urlete de sirenă înghiţiră răspunsul. Cisterna pompierilor şi două maşini ale miliţiei sosiră în acelaşi timp. După câteva minute Salvarea se ivi de după colţ. Un trecător înalt, cu pălărie tiroleză, se interesă: — Ce s-a întâmplat? — A explodat o bombă.     * * *   Ora 19:00 Catastrofa – ancheta avea s-o stabilească ulterior – debutase cu un apel telefonic. Într-o cabină din apropierea Cofetăriei Scala, Andrei Gogan, responsabilul magazinului Artex, un bărbat cărunt, cu haine discret elegante, forma a treia oară acelaşi număr. Degetele tremurau în orificiile discului, greşeau mereu, luând-o de la capăt. Femeia grăsună cu poşetă roşie, care-şi aştepta rândul afară, îl urmărea enervată. Când Gogan introduse fisa a patra oară, începu să bată cu inelul în peretele de sticlă. Ceilalţi răsuceau monedele în palmă, comentând cu umorul de circumstanţă al bucureştenilor: — Tipul învaţă să numere până la zece. — Ca să vezi! Ştiam că la seral se fac studii temeinice. — Hai, tăticule, că ne-apucă Revelionul! Era seara Anului Nou. Se desluşea limpede în ochii şi mersul trecătorilor un freamăt particular, specific marilor sărbători ce cuprinsese oraşul. Cucoane aferate îşi sărutau reciproc aerul de lângă urechi, bărbaţii îşi luau cu nostalgie rămas bun de la banii dosiţi pentru „una mică, la bodeguţă“, investindu-i în obiecte sclipitoare, de a căror inutilitate te putea încredinţa orice glas tăbăcit de trăscău. Coada încolăcită în jurul cabinei telefonice începuse să-şi piardă umorul, trecuse treptat la genul de observaţii întâlnite prin staţiile de autobuz. — Ei fir-ar al dracului de treabă! — Ce naiba faci acolo, măi tovarăşe? Îţi dictezi memoriile? Gogan le întoarse spatele, muşcându-şi buzele. Avea o figură cafenie, marcată, cu trăsături încă frumoase. Ochii terni, clipind neliniştiţi, nu spuneau nimic. Alarma însă era pe obrazul aproape searbăd, gura umflată, pofticioasă, cu colţurile ridicate. Telefonul sună lung şi responsabilul se întrebă dacă n-a greşit iar numărul.     * * *   În oglinda florentină, se zărea bradul aşezat pe consolă. Un brad rotofei, nu prea înalt, scăldat în poleială. „Seamănă cu un ursuleţ“, îşi spuse încântată Corina Manea. „Un ursuleţ de argint.“ Luă de pe scrinul delicat cu picioare arcuite jardiniera cu portocale şi o puse alături. Dădeau bine… Orange, argint şi ceva mai la dreapta sfeşnicul de cristal, cu o lumânare groasă, violet. Avea s-o aprindă cu zece minute înainte de sosirea musafirilor. Lumânările şi sticlele cu băuturi scumpe trebuie totdeauna să pară începute. Demonstrează modul obişnuit de viaţă al gazdei. Barul, cu luminile amplificate în pereţii de cristal, se prezenta mai mult decât decent. O sticlă de whisky Four Roses, aproape plină, o jumătate de Ballantine’s, coniac, gin, votcă, umplute aproximativ la fel. Trecu în revistă cărţile de vizită cu crenguţe de brad şi globuri în miniatură, care indicau locul fiecăruia. O săptămână întreagă îşi bătuse capul schimbând aranjamentul musafirilor în zeci de variante. Sub nici o formă cei căsătoriţi nu trebuiau să stea alături. În definitiv, se plictiseau suficient acasă, în intimitate, trei sute şaizeci şi patru de zile. Ţinuse seama apoi de capacitatea fiecăruia de a amuza. Cinci-şase specimene cărora le ninge şi plouă chiar în noaptea Anului Nou, adunate la un loc, sunt în stare să compromită toată petrecerea. Criteriul subiectelor comune de discuţie făcuse şi el parte din calculele Corinei. Oricâtă falsă amabilitate ar consuma frecvent Raluca, balerina, e totuşi peste puterile unui om de artă cât de cât normal să asculte o noapte întreagă felul cum vede economistul Vasiliade problema indicelui global. Iar Vasiliade, fapt constatat cu prilejul altor zaiafeturi, devine foarte risipitor în sugestii economice după două-trei pahare. Dorea să-i priască medicului Panaite piftia? În nici un caz nu trebuia aşezat lângă vreun septuagenar amator prin definiţie de consultaţii gratuite. Nevestele soţilor geloşi se cereau încadrate de bărbaţi care nu prezintă pericol, directorul fondului plastic, între fete tinere şi nostime. Corina Manea se lipi de fereastră spre a realiza efectul de ansamblu. Chipul senzual, cu pomeţi înalţi, cărnoşi şi gură mare, frumos desenată radia o bucurie naivă, de copil. Îşi iubea interiorul, îi plăcea şi făcea parte dintre fericitele care nu se plictisesc niciodată să admire unul şi acelaşi obiect. Mocheta bleumarin punea minunat în evidenţă fragilitatea mobilei de culoarea dulce a lămâii, crizantemele galbene, în amforă chinezească, desăvârşeau nota festivă, făceau pereche crizantemelor lui Tonitza, înflorite în ramă grea de bronz. De lângă fereastră se vedea o parte din dormitor: tapiseria enormă, portocalie, garoafa – una singură – în glastră zveltă de cobalt, şarpele lung din bucăţi de catifea multicoloră, ondulându-şi spinarea pe patul scund şi alunecând uşor pe blana de urs… Corina suspină înfiorată de mulţumire şi îşi strânse mai tare cordonul halatului de baie. Pielea mată emana încă aburi parfumaţi. Glasul lui Dean Martin o făcu să se simtă dintr-o dată extrem de fericită. Învârti butonul magnetofonului amplificându-l. Râse ruşinată şi ridică braţele deasupra capului răsfirându-şi părul castaniu. Ochii cu gene groase şi dese şi buzele pline, întredeschise într-un surâs senzual îi împrumutau o expresie plină de voluptate. Telefonul sună. Corina traversă încăperea. Îşi exageră voit mersul de odaliscă, cu unduiri feline din şolduri. Făcea paşi mari spre a-şi admira prin despicătura halatului picioarele lungi, flexibile şi bronzate. Ridică receptorul. O schimă de plictiseală i se ivi pe chip. — A, tu eşti Andrei!… Trebuie să fii nebun! Peste o oră îmi pică musafirii şi tu mă chemi în Cişmigiu… Ce naiba, nu mai suntem liceeni! Nu văd ce poate fi atât de grav în seara de Revelion… Exagerezi ca de obicei, sunt convinsă… Las-o pe mâine. Şi-l imagina strângând receptorul în palma moale, veşnic umedă. Iarnă sau vară, indiferent de anotimp, Gogan transpira vârtos, soldăţeşte. Degetele roşii se acopereau imediat de mâzgă, deveneau jilave. Îşi zări în oglindă sânii plini, coapsele rotunde, pielea sidefie şi se întrebă cum de suportase mângâierea palmelor de cârnăţar. „N-am pesemne un stomac prea sensibil“ gândi, ascultând bolboroseala precipitată a bărbatului de la capătul firului. Avu senzaţia că vorbele care-i ajungeau la ureche aduceau cu ele mirosul constant neplăcut, de dantură neîngrijită, atât de familiar în clipele lor de intimitate. Îşi roti instinctiv privirea prin încăpere. Mobila scumpă, tablourile, covoarele, cutia de bijuterii cu piese remarcabile de pe consolă, fuseseră plătite suportând cu stoicism îmbrăţişările lui Gogan. „Scumpă sau ieftină, rămân totuşi o cocotă.“ Se scutură de gând. O enervau insistenţele bărbatului şi ştia că va ceda. Trebuia să cedeze. O plictisea ideea să iasă din casă, certitudinea că se întâmplase ceva într-adevăr grav. Gogan nu era un bărbat isteric, avea alte păcate. — Sper că nu-i vorba de nevastă-ta. Grămada de şunci cu care-l împărţea pe Gogan îi răsări dinaintea ochilor. Era o femeie bondoacă, cu picioare atinse de elefantiasis şi pe care nici măcar nu se ostenea să le mascheze îmbrăcând pantaloni sau fuste lungi, o gâscă îndopată în rochiţe veşnic strâmte, crăpate la subţiori, de o gelozie penibilă. Îl pândea ceasuri întregi în coasta magazinului, îi urmărea mişcările prin vitrină ori de câte ori intra un exemplar feminin reuşit, îl conducea până acasă, de la distanţă, cenzurându-i orice gest. Primi morocănoasă asigurările lui Andrei Gogan şi trânti receptorul. Trecu în dormitor, îşi puse la întâmplare o pereche de pantaloni, scurta de antilopă îmblănită, peruca. Lăsă în casă două aplice aprinse. Nu-i plăcea să se întoarcă pe întuneric.     * * *   Andrei Gogan agăţă receptorul şi ieşi din cabină ştergându-şi faţa de sudoare. Cei care-şi aşteptau rândul îl interpelară diversificat în funcţie de temperament şi dispoziţie. — Mai ai fraţi pe-acasă, tăticu’? Toţi or fi aşa cuvântăreţi? Gogan le zvârli o căutătură urâtă şi se îndepărtă.     * * *   Ora 19:30 Îl simţi prinzându-i braţul pe neaşteptate. Corina îşi reprimă tresărirea şi continuă să meargă mecanic înainte. Aleea întunecată şi umedă era pustie, bustul Maicii Smara părea o fantomă. Andrei Gogan scruta neliniştit împrejurimile, se răsucea brusc la fiecare opt-zece paşi. — Nu-i nici dracu’ la ora asta! scrâşni Corina. Oamenii normali se pregătesc pentru Revelion. Pesemne ai devenit romantic. — Eşti cretină! — Eşti drăguţ, ca de obicei. — Lasă tâmpeniile, situaţia e extrem de gravă. Ar fi trebuit să mă cunoşti până acum. Nu te-am deranjat niciodată pentru fleacuri. O ştia. Se simţea însă prea enervată. Şi el era nervos. Îi simţea mâna tremurând. Respiră adânc şi întrebă: — Ce s-a întâmplat? Te-a mirosit Filofteia sau Marghioala, mă rog, cum o cheamă pe nevastă-ta? — Concentrează-te, pentru numele lui Dumnezeu! Ţi-am spus la telefon că nu de ea e vorba. — Atunci? Responsabilul privi din nou în jur. Băncile goale şi umede luceau sub lumina săracă a felinarelor. Printre sălcii, se zăreau ghirlandele de becuri colorate de la Monte Carlo. „Am uitat să montez lumânările electrice!“ îşi aminti Corina Manea. „Ar mai fi timp, nu cred să sosească nimeni înainte de nouă şi jumătate.“ — Florea ştie! suflă Gogan. — Cine-i Florea? — Extraordinar! De cel puţin o sută de ori am discutat despre el. — Ar trebui să te bucure. Nu mi-a stârnit interesul. — Evident, stă numai pe leafă. Abia-şi stăpânea iritarea: Supraveghetorul. — Ce vrea? — Asta mă întreb şi eu. A prins mişcarea şi în loc să mă fiarbă până scot purcoiul de mii, imbecilul a trimis un denunţ la procuratură. Sunt informat precis. — Care mişcare? Andrei Gogan îi abandonă brusc braţul şi se opri. Era palid, ochii îi scăpărau. — Îţi baţi joc de mine? întrebă cu furie nestăpânită. Auzi, care mişcare?! Îţi închipui că primesc un salariu de douăzeci de mii de lei pe lună ca să şterg porţelanurile de praf? Corina îl cercetă curioasă. — Atâta ciupeşti? Mie mi-ai dat să înţeleg că mult mai puţin. — Când, femeie?! Când nu ţi-am satisfăcut orice capriciu, indiferent de preţ? Nu ţi-a lipsit nimic, nimic n-a fost prea scump pentru tine. Oftă: După Anul Nou, îmi pică controlul economic. — N-ai decât să pui banii la loc. Andrei Gogan începu să râdă. Un râs din gât, cu fălcile încleştate, care o sperie. — Ori eşti iremediabil dobitoacă, ori beată. Să pun la loc jumătate de milion! Doamne sfinte! Te-ai întrebat aşa, din curiozitate, numai brăţara cu safire cât m-a costat? Mobila, tablourile, argintăria, toate cârpele de pe tine? Cea mai modestă vizită a ta la Consignaţia îmi ajustează portmoneul cu două-trei mii. — Nu fă eforturi să mă convingi, am observat de mult că eşti mojic. — Puţin îmi pasă. — Şi asta am observat. În fond, poate ai dreptate, te iubesc prea mult ca să nu trec cu vederea orice-ai face. — Banii mei îi iubeşti! Lasă fiţele de mironosiţă, nu m-am născut ieri-alaltăieri. — Oricum, ai lipsit şapte ani de-acasă. Responsabilul îşi păstra greu calmul. Rosti întunecat: — Slăbeşte-mă, fetiţo! Nu gust genul acesta de spirite în general, iar acum, şi mai puţin. Într-o săptămână, s-ar putea să locuim după gratii. — Să locuim. Bine spus. Aşa e, pe cel drag îl însoţeşti şi în faţa plutonului de execuţie. — Mă enervezi, Corina. — Mă plictiseşti, Andrei. Lăsară un tânăr încărcat cu pachete să se îndepărteze. Purta o canadiană lucioasă, ca de tablă. Corina observă amănuntul mecanic. Începea să se simtă îngrijorată. — Îmi făceam iluzii că lacunele din educaţie sunt compensate de o oarecare abilitate. Cum naiba i-ai lăsat să te prindă? — Încă nu m-au prins. — Dacă am înţeles bine, peste trei zile îţi fac inventarul. — N-or sa aibă ce inventaria. Gogan îi prinse din nou braţul. Vorbea precipitat, febril, prea aproape de urechea ei. — Fii liniştit, spuse femeia, nu te aude nimeni. — M-am gândit mult. Am o singură soluţie… Una singură. S-arunc magazinul în aer. — Poftim? — Voi provoca o explozie. Corina Manea începu să râdă. — Nu te mai recunosc, Andrei. Dai semne de evidentă inteligenţă. — Iar începi? — Ascultă, ce-ar fi să măreşti puţin doza de trotil sau ce naiba se foloseşte şi să distrugi tot cartierul? Şansele de a te caza într-un ospiciu ar spori considerabil. Andrei Gogan îşi scutură capul enervat de întrerupere. Vru s-o tragă pe aleea scriitorilor, apoi se răzgândi. — Nu pot împiedica altfel efectuarea inventarului. Femeia se opri în mijlocul drumului. — Hm, puteam paria că printre altele eşti total lipsit de umor. Bancul e excelent, merita deranjul. — Trezeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! scrâşni responsabilul zgâlţâindu-i umerii. Uită-te la mine, am eu aerul că mă ţin de farse? — Atunci eşti nebun! Nebun de legat, suflă sufocată. Te-ai gândit la pagube? Sunt milioane de lei acolo… porţelanuri, orfevrerie chinezească, cristaluri, toate drăciile alea de import…     * * *   Artex, magazinul de artă, se străduia să nu facă concesii gustului îndoielnic. O hotărâre inspirată dusese la restaurarea unei clădiri rococo vechi, năpăstuită de-a lungul anilor de o altă hotărâre mai puţin inspirată care o transformase în depozit de vinuri. Elementele decorative interioare şi exterioare, flori, panglici şi frunze îşi recăpătaseră culoarea uşor patinată, cenuşiul strident întâlnit în toate WC-urile publice fusese alungat de galbenul catifelat al trandafirilor Gloire de Dijon. În locul tuburilor de neon, se iviseră vechile lustre complicate din bronz, mocheta de vinilin pierise, lăsând la vedere dale lungi de piatră. Exponatele, aranjate în vitrină de o mână inspirată, câştigau enorm prin rafinamentul împerecherilor, spaţiul de respiraţie şi o lumină discretă, camuflată, cu reverberaţii aurii. Artex impunea prin decor, valoarea obiectelor şi personal. Fuseseră angajate fete tinere, posedând două limbi străine şi dispuse să facă reclamă dentistului şi un supraveghetor avizat şi prezentabil. Doar la numirea responsabilului funcţionase practica vorbei bune. Andrei Gogan, de profesiune inginer agronom, avea în materie de comerţ cunoştinţe foarte sumare, dar în schimb un excelent număr de telefon. Produsele meşterilor în cristal de Mediaş făceau casă bună cu iscusinţa celor chinezi, oglinzile florentine şi veneţiene reflectau porţelanurile Rosenthal, vasele de Bohemia, cobalturi, servicii de cafea japoneze, statuete de fildeş şi argint, păsări din alabastru şi jad, casete încrustate cu peruzele, agate, ochi de tigru. Preţurile erau, fireşte, pe măsura lucrăturii şi a bunului gust. Ionel Florea înregistra surâzând reacţia vizitatorilor. Avea – constatase de la înfiinţarea magazinului – clienţi şi în special vizitatori, oameni cu venituri modeste, dar iubitori de frumos care păşeau cu pioşenie ca într-un muzeu. Privirea-i fu atrasă de doi ochi capabili să perforeze geamul vitrinei. „A, doamna Gogan! M-aş fi mirat să nu apară!“ Femeia se ascundea fără şanse în spatele unui stâlp, zvârlind căutături de fiară rănită. Responsabilul nu se zărea.     * * *   — Ştiu mai bine decât tine ce am în magazin, rânji Andrei Gogan. Asta-i situaţia. Corina Manea îl privi lung. Întrebă neaşteptat de tare: — Câţi trebuie să crape cu ocazia asta? Supraveghetorul şi mai cine? — Nu sunt criminal, fetiţo. — Numai ticălos. — Ţi-aş sugera să te controlezi, nervii mei au o limită. Explozia se va produce după ora închiderii. Şi vorbeşte, te rog, mai încet. Femeia îşi reluă mersul maşinal. Gogan începea s-o înspăimânte. Un om gata să se arunce în gol. Nu mai avea ce pierde şi în consecinţă nimic nu l-ar fi putut opri acum. Era în stare de orice crimă abjectă sau doar aberantă. „Ce puţin îl cunosc!“ îşi spuse înfiorată. Săptămâna trecută încă îl speriau cicălelile neveste-si, schimba trei autobuze ca să ajungă la Corina evitând filajul conjugal. În doi ani nu petrecuseră o singură sâmbătă sau duminică împreună, îşi cronometrau cu rigurozitate întâlnirile. Toate, de teama Lucreţiei. Deşi agasată, acceptase situaţia. Gogan era un amant comod, generos, fără pretenţii. Genul care nu te întrebă de ce azi noapte la ora unu nu te-a găsit acasă. După ceilalţi, o adevărată vacanţă. — Ce părere ai? Femeia respiră adânc. Se desprinse de braţul lui şi lăsă mâinile să-i atârne. — Hotărât, eşti nebun. Spune-mi că a fost o glumă! — O glumă, fireşte, rânji Gogan. Hai să-ţi mai spun una! Îmi pare rău, fetiţo, dar n-am încotro. În toată aiureala asta ai să mă ajuţi tu! Corina Manea întoarse brusc capul. — Eu?! — Tu, draga mea. Trebuie să plasăm bomba în magazin. Să fiu mai clar: vei plasa bomba în lipsa mea. — Asta-i tot? — Nu emit niciodată pretenţii nesăbuite. — Ia te uită! Trăgeam nădejdea c-o să-mi propui cel puţin un asasinat. Responsabilul scoase cu precauţie evidentă un casetofon din servietă. Corina Manea făcu instinctiv un pas înapoi. — Bomba atomică? — Una obişnuită, cu explozie întârziată. Uite cum o să procedăm. Mă întorc la unitate şi după zece minute plec din nou, sub pretextul unei dureri cumplite de măsele. Chestia se poate verifica ulterior, o să trec realmente pe la policlinică. Acesta-i momentul în care intri tu în acţiune. — Abia aştept. — Cred. Ai înţeles, fireşte, că navigăm sub acelaşi pavilion. Ghinionul tău! Nu mă mai întrerupe, te rog… Soseşti deci în lipsa mea şi cumperi un vas cât mai mare… Ai bani la tine? Nu, mi-am închipuit… În plicul acesta sunt trei mii de lei. După ce ţi-l împachetează, o rogi pe vânzătoare să ţi-l păstreze împreună cu casetofonul până găseşti un taxi. Nimic mai normal în seara de Revelion. Complicat? — Jignitor de simplu. Andrei Gogan aprinse nervos două ţigări. Îi întinse una, trase avid câteva fumuri şi o luă de umeri. — Oamenii mei nu te cunosc. Nimeni nu ne-a văzut vreodată împreună. Încercă să râdă: Tot ne-a servit la ceva poliţia Lucreţiei. Cu altă nevastă n-am fi fost atât de prudenţi… Văd că ţi-ai pus perucă. Perfect! Nu te-ai fardat. Şi mai bine! În mod obişnuit, foloseşti cel puţin un kilogram de Max Factor pe zi. — Ce veşti reconfortante îmi dai! — În consecinţă, e practic imposibil ca ulterior să te repereze cineva. Femeia păşea mărunt, punând cu atenţie picioarele unul în faţa celuilalt. O făcea concentrată, ca şi cum operaţia în sine ar fi prezentat o importanţă nebănuită. Gogan îşi pierdu răbdarea. — Ei, ce zici? — Împuşcă-te! — Corina! — Sau aruncă-te de la etaj! În viaţa mea n-am auzit ceva mai aberant. Glasul răsunase sec, metalic. Femeia continuă netulburată: — Nu ştiu ce-ţi închipui tu despre mine, dar nu sunt o nemernică. Am un pachet de cusururi şi fără ăsta. Nu m-am recăsătorit pentru că e mai rentabil genul meu de viaţă, n-am făcut copii pentru că sunt egoistă, da, egoistă până la extrem, sunt îngrozitor de superficială, indiferentă, sclava cârpelor şi a bijuteriilor, şi, ca să te citez, a produselor Max Factor. N-am vicii criminale, dar nici virtuţi, n-am făcut rău, dar nici bine, într-un cuvânt sunt o japiţă oarecare cum întâlneşti cu miile pe alte meleaguri. — Ai isprăvit? — Nu. Bate la alte uşi, Andrei! N-am să accept niciodată, auzi? Niciodată! — Ascultă, fata mea, dacă te legeni cumva în nădejdea că eu îmi rup gâtul, iar tu o să-ţi continui fără dureri de cap micile partide de picioare în aer, e momentul să te dezmeticeşti! În cel mai bun caz, rămâi cu coliba goală. Zidurile şi telefonul pe parchet. Insist, în cea mai bună situaţie. — Şantaj? — Pe ce lume trăieşti, femeie!? Cum îţi imaginezi că o să-ţi lase acareturile după ce se va afla provenienţa banilor? Îţi umflă tot! Şi repet, asta în cel mai bun caz. — Care ar fi cel mai rău? — Puşcăria, iubito! Complicitate la delapidare sau în ultimă analiză, furt din avutul obştesc. — Nu mi-am însuşit un singur fir de aţă şi nu eu te-am împins să furi. — Dar ştiai că o fac. Dacă erai Sfânta Vineri cea bună, despre care îmi povesteai, aveai sacra datorie cetăţenească să mă denunţi. — De ce eu şi nu Lucreţia? — Ea mi-e nevastă, iar legea o scuteşte de distracţia asta. Corina Manea îşi cuprinse obrajii în palme. — Ce situaţie cumplită, Dumnezeule! — Vrei să-ţi mai spun ceva? S-ar putea ca în ceea ce te priveşte, lucrurile să ia o întorsătură mult mai dezagreabilă. Ăştia condamnă parazitismul. — Muncesc! — Hai să fim serioşi! Semnezi vreo condică? Eşti salariată? Munceşti, dacă ceea ce faci tu se cheamă muncă pe cont propriu, în ultimele şase luni ai semnat un singur contract şi acela pentru decorarea Aprozarului din Feteşti. Doi morcovi care duelează artistic de dragul unei roşii în şorţuleţ de dantelă. — Nu fi mârlan. Responsabilul o prinse de umeri. — Eşti prea seducătoare, Corina, ca orice complet de judecată să nu conchidă că mi-ai sucit deliberat minţile ştiind ce mărfuri am în magazin. — Până la urmă ajungi şi victimă. Spune-mi, te rog, am aerul de imbecilă? — Nu! De femeie fatală. Urlă prin toţi porii tăi. Statul încurajează căsătoria, iar tu te distrezi făcând-o praf. Patru soţi şi-au părăsit nevestele şi copiii de dragul fundului tău. — Hm! Numai pe tine n-am reuşit să te despart de Filofteia sau cum o cheamă. — Nadăjduieşti, urmă responsabilul, că asemenea antecedente vor fi ignorate? Că-ţi vor ovaţiona modul de viaţă? Tăcu. Femeia înţelese că într-un eventual proces, Gogan nu va şovăi s-o tragă după el, în aceeaşi barcă. O barcă pe cale să se scufunde. Privea întunericul ud, inventariind consecinţele. Responsabilul adăugă mieros: — Să nu crezi că vreau să-ţi forţez mâna. După ce scăpăm de dandanaua asta şi dacă te mai interesez îndeajuns, bineînţeles, putem pleca în străinătate. Eu oricum o s-o fac. Am bani în Elveţia. Corina Manea oftă obosită. — Lasă! Nu te cred şi nici… În sfârşit. Ce trebuie să fac? Andrei Gogan îi luă mâna şi i-o duse la buze. Îi sărută apoi uşor tâmpla. — Peste zece minute te îndrepţi spre magazin. Ştii cum trebuie să procedezi. După ce ieşi, intri în cofetăria de vizavi. Vei supraveghea dacă totul decurge normal. N-ai mult de aşteptat, la opt şi jumătate se închide. La nouă fără un sfert, ne întâlnim din nou aici. — Putem comunica la telefon… Am invitaţi. — Nimeni nu soseşte înainte de zece, zece şi jumătate. Am un cadou pentru tine. Piatra e… În fine, vreau să fie o surpriză. — Bine, spuse Corina înainte de a se despărţi. Gogan meşteri ceva în spatele casetofonului. — Din clipa asta, ceasul a început să meargă. Ai grijă! Poate vrei să te distrezi şi-i dai drumul! Cum apeşi pe start, se declanşează explozia. Femeia ridică din umeri. — Îmi şi arde de distracţie.     * * *   Ora 20:00 — E un cadou, presupun, zâmbi profesional Ionel Florea. Cumpărătorul întinse bonul ursuz, mormăind ceva de circumstanţă. Luă pachetul ambalat artistic în hârtie festivă roşie, imprimată cu crenguţe de brad. — Mulţumim şi la mulţi ani! îi ură supraveghetorul. Lica, vânzătoarea de la raionul „chinezării“, îi strecură o căutătură ironică. „Face şi ăsta pe nebunul!… Ar fi trebuit să ne dea drumul mai devreme azi.“ Întâlni privirea lui Florea şi‑i zâmbi luminos. Era un manechin splendid, o păpuşă cu ochii mari şi un surâs de o falsitate cutremurătoare, într-un cuvânt o vânzătoare model. Se întoarse spre clientă. „Proasta asta grasă nu se hotărăşte deloc!“ Înşirase nouă cloisonneuri ca pe nişte soldaţi de plumb şi se repezea când într-o parte, când în alta, pentru a surprinde efectul. O ţinea aşa de aproape un ceas. — Dumneavoastră ce mă sfătuiţi? Care v-ar place mai mult? Lica îşi înghiţi cuvintele: „Nici unul! Lasă-mă dracului în pace, bivoliţă pisăloagă.“ Surâse fermecător: — Toate sunt frumoase, doamnă. Eu l-aş lua pe ăsta şi puse la întâmplare degetul. În magazin intrară trei bătrâni, apoi o pereche de tineri. Lica suspină privindu-şi ceasul: „Nu le-a ajuns tot anul! Acum i-a găsit.“ Îi servea Ionel Florea sincer prevenitor, vioi, bine dispus, de parcă afară ar fi fost mai, iar păsărelele ciripeau. O femeie agăţată ostentativ sentimental şi posesiv de braţul unui aviator dădea semne că-şi strivise cel puţin un deget în Larousse. Vorbea tare, cu competenţă, preciza dintr‑o singură privire stilul şi maniera, arunca verdicte. — Epatant galeu! Nu ţi se pare, Alex? O făcea pentru galerie. Florea zâmbi discret. Fabrica vestitului Emile Gallé încetase să funcţioneze de decenii. „Hm, snobismul noii burghezii!“ Nu ştia că printr-un joc al întâmplării, destinele lor aveau să se împletească câteva ore mai târziu.   Casieriţa, proaspăt coafată, îşi bâţâia piciorul plimbând nervoasă pixul de-a lungul unor coloane de cifre. După unghiile verzi, Lica ghici culoarea rochiei pe care avea s-o îmbrace diseară. Uşa depozitului se deschise şi apăru Gogan, cu paltonul pe umeri. Părea mohorât, mai mohorât ca de obicei. Îi făcu semn lui Florea. Supraveghetorul abandonă clienţii cerându‑le scuze şi se apropie. — Mi-e al dracului de rău! spuse încet Andrei Gogan. Florea îl cercetă alarmat. — Inima? — Nu, o măsea. Îmi vâjâie capul de durere… Ascultă-mă, eu o să mă reped până la policlinică. Lica trăgea cu urechea afişând un aer serafic. „Dumnezeu nu bate cu parul! îşi zise, recăpătându-şi brusc buna dispoziţie. În sfârşit, o veste bună.“ — Fiţi fără grijă, îl asigură supraveghetorul. — Dacă întârzii, încuie dumneata şi ia cheia. Fii atent doar să nu facă zăpăcitele astea vreun pocinog. Ionel Florea se dădu instinctiv un pas înapoi. Avea un chip drăguţ, expresia francă, deschisă. — Nu iau cheia, şefu’. Dumneavoastră ţineţi gestiunea. — Am toată încrederea. — Nu, şefu’, n-o iau! În noaptea asta, am alte griji pe cap. Surâse: Mă logodesc. — Bravo, felicitările mele. — Mulţumesc. Andrei Gogan îşi apăsă falca cu degetele. Părea sfâşiat de durere. — Mă rog! Atunci încuie, fetele sunt martore, şi aruncă cheia în orificiul pentru scrisori. Mai am una acasă… Dar poate mă întorc. — M-aş bucura. — Cred. În fond, eşti un om drăguţ, care ţine la mine. Îl privi ţintă: Nu-i aşa că ţii la mine? „Ştie că ştiu“ îşi zise Ionel Florea. Răspunse în doi peri: — Aveţi nevoie de asigurări? — Nu. Sunt încredinţat. Deschise uşa, ezită câteva secunde în prag şi ieşi. Clienta vânzătoarei model încă nu ostenise. O dirija cu pântecele rezemat de tejghea. — Nu acela, domnişoară… celălalt violet… Acolo în spate, exact… Corina Manea dădu întâi o raită prin magazin, apoi se opri la raionul Licăi. Oscilă de circumstanţă între două amfore chinezeşti şi se hotărî pentru cea mai pântecoasă, de vreo şaizeci de centimetri. — Cât costă? — Numai două mii opt sute, spuse fata cu aerul că vinde în pagubă. — Îl iau, zâmbi Corina. Aveţi grijă, vă rog, cum îl împachetaţi, stau cam departe. — Desigur, desigur. Când se întoarse de la casă, îi strecură odată cu bonul douăzeci şi cinci de lei. Surâdea mereu, fermecător. — Ce ochi frumoşi aveţi! „Asta-i putoare mare! Mă taie! Pesemne vrea ceva“, reflectă vânzătoarea. Îşi dezveli dantura în întregime. — Mulţumesc. Dumneavoastră sunteţi desăvârşită. — V-aş ruga să-mi faceţi un serviciu, continuă degajată Corina. N-aş putea lăsa aici vasul şi casetofonul? Câteva minute doar, până găsesc un taxi. E o nebunie în oraş, ca niciodată, chiar dacă e Revelion! — Desigur, cu plăcere. Numai că ar trebui îndeplinită o mică formalitate. Discutaţi cu supraveghetorul. Florea, doamna vrea să te roage ceva! Chipul tânărului se destinse într-un zâmbet, care însemna mai mult decât cel obişnuit, profesional. Casieriţa îşi săltă capul şi clipi spre Lica. Apoi, evaluă expert, dintr-o singură privire, hainele Corinei: atâta scurta de antilopă, atâta ghetele, poşeta… „Cinci mii patru sute… Fără inel, bineînţeles. Dacă perla-i veritabilă, e o avere…“ — Oricând la dispoziţia dumneavoastră, spuse Ionel Florea înclinându-se uşor. Un singur lucru, vă rog, aveţi grijă să nu întârziaţi. Peste douăzeci de minute închidem. Corina Manea mulţumi cu un zâmbet şi părăsi magazinul.     * * *   — Gata! spuse medicul. Trecu la chiuvetă şi începu să-şi spele mâinile. Andrei Gogan se ridică de pe scaun, pipăindu-şi falca. — V-am pus un pansament, vorbi dentistul prin oglindă, fără să se întoarcă. Să sperăm că n-o să vă supere… Gargară cu muşeţel călduţ de două-trei ori pe zi şi evitaţi să mâncaţi pe partea asta. În caz de forţă majoră, vă duceţi la Camera de gardă, la Colţea… O clipă! Deşurubă capacul stiloului şi deschise registrul. — Cum va numiţi, vârsta, domiciliul. Le completă în picioare, citeţ, cu cerneală roşie. Andrei Gogan se interesă: — Aveţi un ceas? — Da. E opt şi jumătate. — Mulţumesc. Vă urez un An Nou fericit!         * * *   Ora 20:30 Corina Manea îşi ridică instinctiv manşeta de blană. Uitase să-şi ia ceasornicul. Se uită la mâna fetei care făcea nota la o masă alăturată. Luă încă o linguriţă de îngheţată. Înghiţea greu. I se părea searbădă, frişca acră. La magazinul lui Gogan, luminile începură să se stingă.     * * *   Lica se bâţâia pe tocuri nerăbdătoare. Şalul lung îi atârna de-o parte şi de alta a şubei, până la genunchi. — Haideţi odată, oameni buni! Ce dracu’, stăm aici după toate căscatele?! Vânzătoarea de la raionul de oglinzi, o fărâmă de femeie, numai pistrui, aştepta inertă privind în gol. — Unde faci Revelionul? întrebă casieriţa. Fata nu-i răspunse. Lica o privi ascuţit. — Doarme pe ea. — Veşnic doarme, râse Florea. Casieriţa o scutură de umăr. — Alo, scumpa! Unde petreci Revelionul? — Acasă, spuse fata încheindu-şi nasturii paltonului cenuşiu… Abia aştept să mă culc. Poate o să mă uit o oră‑două la televizor. — Vine şi individul? — A, nu… Vorbeşte mult, mă oboseşte. — De ce nu-i faci vânt? — Altul ar fi poate şi mai rău. Florea îmbrăcă încet canadiana măslinie, cu ochii agăţaţi de vitrină. Casieriţa îl pisa aranjându-şi mereu zulufii. — Nu mai vine! Ascultaţi-mă pe mine, aici ne prinde Anul Nou. Tânărul stinse încă o lumină, îşi puse sacul de sport şi pachetele pe tejghea. — I s-o fi întâmplat ceva, spuse Lica. Nu laşi aşa de izbelişte un casetofon şi un vas de trei mii. Casieriţa ridică din umeri. — E plină de bani, se vedea cât de colo. — Faceţi ce vreţi, eu am plecat, spuse hotărâtă Lica. Ionel Florea scrută încă o dată strada. — Mda…, mormăi scărpinându-şi barba. Plecăm. Pe undeva, s-a nimerit bine. Tot n-aveam muzică.     * * *   Ora 20:35 — Mai serviţi ceva? Corina Manea tresări. Ridică ochii. Femeia între două vârste, înaltă şi uscăţivă care-i trântise în faţă îngheţata, o măsura cu o expresie imposibil de confundat. „Cară-te odată! Suntem şi noi oameni!” Îşi prinsese guleraşul de dantelă al uniformei cu o broşă ieftină, părul într-o spelcă de plastic. Corina încercă să zâmbească. — Mersi, vreau să plătesc. Peste drum, la Artex, supraveghetorul închidea uşa. Corina îl văzu luându-şi rămas bun de la fete. Părea vesel şi gesticula larg, atât cât îi permiteau sacul sport şi pachetele. Mai zăbovi câteva clipe privind în lungul străzii, apoi se îndreptă grăbit spre bulevard. Corina Manea încremeni. Supraveghetorul luase cu el casetofonul. Îl ţinea lipit de picior, ferindu-l de sacoşele trecătorilor. Simţi că se scufundă brusc în beznă. Sări de pe scaun şi părăsi alergând cofetăria. Puţin îi păsa de privirile consumatorilor, îi era peste putinţă să se stăpânească. Toată fiinţa i se concentrase asupra unui singur gând. Casetofonul trebuia recuperat. Corina încercă să treacă pe roşu. Maşinile se încrucişau săgeţi în jurul ei, un troleibuz frână brusc, evitând-o în ultima secundă. Nu auzi înjurăturile şoferului. Rămăsese prizonieră în mijlocul străzii. Silueta supraveghetorului apărea şi dispărea, înghiţită de marea de oameni. O eliberă stopul. Începu să alerge disperată, ciocnindu-se de trecători, împiedicându-se de grupurile înghesuite în faţa vitrinelor. Peruca îi alunecase pe-o ureche, simţi că-şi pierde fularul. Cineva o strigă, dar Corina nu-i dădu atenţie. Gonea cu ochii agăţaţi de canadiana măslinie. Încă puţin… Îl văzu ridicând mâna. Un taximetru opri la marginea trotuarului şi supraveghetorul urcă. — Florea! urlă Corina Manea, stai! Aşteaptă! Câţiva trecători se opriră – nici măcar efervescenţa Revelionului nu reuşea să alunge interesul bucureştenilor pentru senzaţional – comentând: — Încă unul scăpat de sub papuc. — Şi mâine e o zi… Supraveghetorul n-o auzi. Trânti încântat portiera şi taxiul demară.     * * *   Era lac de sudoare, buzele îi tremurau, scruta înnebunită aleea. Andrei Gogan se ivi brusc din umbra unui chioşc romantic, cu acoperiş ţuguiat, unde vara se vindeau napolitane pentru adulţi şi ţigări pentru liceeni. Privi atent în jur. Înţelese în aceeaşi clipă inutilitatea oricăror precauţii, şi un tanc s-ar fi putut camufla acum în Cişmigiu, fără riscul de a fi reperat. Se apropie pe nesimţite de Corina şi îi prinse braţul. — Cum a fost? — Ucigaşule! — Corina! Expresia răvăşită a fetei îl sperie. — Ce s-a întâmplat, vorbeşte! — O nenorocire. Ascultă! Trebuie să-l găsim imediat! Hai! — Unde, nebuno? — La Florea! izbucni exasperată. A luat casetofonul cu el. Începu să plângă, înfigându-şi degetele în păr, sub perucă. Andrei Gogan o privi iute. Îşi stăpâni greu enervarea. — Nu-ţi pierde firea şi vorbeşte clar. De ce a luat Florea casetofonul? — De unde dracu’ vrei să ştiu?! ţipă fata. L-a luat şi gata! M-a aşteptat până la nouă fără douăzeci şi cinci şi pe urmă a plecat cu aparatul. Am fugit după el. N-am reuşit să-l opresc. A urcat într-un taxi… Gogan îi abandonă braţul şi respiră adânc. — Imbecilul! Mi-a dat totul peste cap. Trebuie născocit altceva… — Ce? — O spargere… Nu-i grozav, dar nu văd cum s-o scot la vopsea. Corinei nu-i venea să-şi creadă urechilor, îl măsura înmărmurită. — N-ai înţeles! Florea a luat bomba cu el. — Din păcate. Vorbeşte, te rog, încet. Al doilea rând de chei îl am acasă… Acolo, altă isterică… — Extraordinar! izbucni exasperată femeia. Dacă probează casetofonul, s-a isprăvit. — Şi? — Hai la el! Îl zgâlţâi cu putere. Andrei Gogan se desprinse sâcâit. — Ţi-ai pierdut minţile?! Imaginează-ţi ce cap ar face când s-ar trezi cu mine la uşă, cerându-i aparatul. De unde ştiu povestea, ce-mi veni să umblu după obiectele clienţilor tam‑nisam în noaptea de Anul Nou şi aşa mai departe! Hai să fim serioşi! De altfel, habar n-am unde petrece Revelionul. Corina întoarse faţa plină de lacrimi. — Poţi afla. — Pentru numele lui Dumnezeu, scrâşni Gogan, vorbeşte mai încet. Am, vorba lui, altele pe cap. Toată combinaţia s-a dus de râpă. — Asta te preocupă acum?! Un om poate să moară în orice clipă. — Un nemernic. — Indiferent. E înconjurat de prieteni, de familie… Se întâmplă o catastrofă, nu pricepi? Se opri brusc şi i se agăţă de reverele paltonului: Trebuie să faci ceva! Responsabilul se uită cu furie la faţa umflată de plâns. Convulsiile îi descopereau dinţii până la gingie. Ar fi cârpit-o cu voluptate. — Lasă-mă! scrâşni. — Trebuie! E o crimă! — N-am nici o compasiune pentru turnători. Canalia îşi merită soarta. — Fiară! Îşi bălăngănea capul într-o parte şi alta. Gogan îşi încleştă pumnii în fundul buzunarelor. Glasul îi tremura de iritare. — Controlează-te, Corina! — Să mă controlez… — Şi nu ţipa! Te-am rugat de zece ori. — Puţin îmi pasă dacă aude cineva! Trimiţi deliberat la moarte sigură zeci de oameni! Andrei Gogan ridică din umeri. — Nu-i obligatoriu. Moare cui i-e scris. Corina îşi şterse obrajii plini de lacrimi. Vorbea greu, printre suspine. — Eşti un monstru! Am acceptat să te ajut, socotind că e prea dur să condamni pe cineva la gratii, pentru câteva mii de lei. — Sute de mii. — Nu mă întrerupe. Responsabilul ignoră intervenţia: — Te-ai hotărât să mergi pe mâna mea din alte considerente. Ţii prea mult la confortul tău, la lemnele din apartament, la cazierul virgin ca să înfrunţi riscurile unui proces. Ai fost gata să arunci în aer un imobil-muzeu şi marfă în valoare de câteva milioane, aşa că nu-mi fă, te rog, pe fecioara moralistă. — Obiecte, nu oameni! — Ce să-ţi povestesc! Oricum valorează mai mult. — Cum poţi fi atât de cinic? — Eu cinic şi tu, iremediabil, idioată. Gesticula exasperat, incapabil să se mai cenzureze. — Ce să le povestesc, nenorocito! Că am vârât o bombă într-un casetofon şi acum m-au apucat remuşcările? — Inventează altceva. — Ce? Că m-am dilit şi fac bancuri cu miliţia? Că m-a apucat un dor sfâşietor de Florea şi nu pot face Revelionul fără el? Corina Manea oftă sleită. — Dacă nu găseşti nimic mai bun, ai să le spui adevărul. — Niciodată, auzi? Niciodată! N-au decât să crape! Zece, douăzeci, o mie! Nu-mi pasă! Corina făcu un pas înapoi, înspăimântată. — Ce ticălos monumental eşti tu, Andrei! — Dacă-ţi număr cinci mii de lei acum, să vezi cum devin iar iepuraşul tău. Femeia respira greu. Prin haina deschisă i se vedea grumazul umflat, mişcarea ritmică a sânilor. Îşi muşcă buzele şi rosti încet: — De astă dată te înşeli. Ai să vezi. Se răsuci brusc. Gogan o ajunse din urmă. — Ce vrei sa faci? — Mă duc la miliţie. — Corina! — Dă-te la o parte sau ţip! Gogan o prinse de umeri şi încercă să o tragă spre el. — Corina, fii calmă. — Dă-te la o parte! — Un singur sunet dacă scoţi, un singur pas în plus şi te ucid. — Lasă-mă! — Nu mai am nimic de pierdut. Vino-ţi în fire! — La o parte! Femeia i se smulse din braţe şi-o luă la fugă. Andrei Gogan se luă după ea. — Corina, ascultă-mă… Alerga zăpăcită, fără să ţină seama aleilor, căuta o ieşire din grădina asta blestemată. Paşii lui Gogan se apropiau. Îşi acceleră ritmul urlând: — Ajutor!! O creangă neagră de alun o izbi drept în ochi. Se opri descumpănită. În aceeaşi clipă, simţi două mâini uriaşe, fierbinţi căutându-i gâtul. Se zvârcoli sălbatec sub apăsarea puternică. Ţipătul i se opri în furca pieptului. Auzi un fluierat ascuţit, zgomot precipitat de cizme. Apucă de subţiori trupul moale al femeii şi-l trase în spatele unui tufiş, cu spinarea rotunjită, de arici. Doi miliţieni şi un paznic sosiră alergând. Lanternele retezau întunericul, răscoleau umbrele. Responsabilul se făcu una cu pământul, ţinându-şi respiraţia. Lumina se prelinse la câţiva centimetri de trupul Corinei, trecu nehotărâtă mai departe. — Spre izvorul lui Eminescu! ordonă un glas gutural. Zgomotele se îndepărtară. Gogan atinse malul lacului înaintând în patru labe, se tupilă ferind ochiul felinarelor.