Rodica Ojog Brașoveanu

Letopisetul de Argint de Rodica Ojog-Brasoveanu Cartea întâi     IADUL ALB Capitolul I     GHEENA ANATOLIEI     Omătul iscat încă din zori gătise în borangic târgul Stambulului. Stăruiau doar prin ţesătura deasă cioturile de lună ştirbă cocoţate în vârful moscheelor şi minaretelor tuciurii de la Suleymanie şi Aïa-Sofia. Ceasurile înserării şi urgia vremii în care drept-credincioşii desluşeau cu spaimă mânia lui Alah – când se mai pomenise oare pe malurile Bosforului asemenea prăpăstenie în moţul lui cărindar[1]? – deşertaseră uliţele şi doar urmă de câine fără stăpân întina ici-colo catifeliul zăpezii. În ghimirlii nătânge ori seraiuri cuprinse, musulmanii înălţaseră de aproape un ceas cea din urmă rugăciune a zilei, eclul-sahur, către Alah şi destoinicul său învăţăcel Mahomed, şi-acum ocroteau somn harnic sub lăicere din blană de capră ori mioară. Flacără de lumânare răsufla la puţine geamuri. Aici, slujitorii Profetului îşi alungau amorţeala năduşind să desluşească învăţăturile Coranului ori dimpotrivă, muieri răpuse de trândăvia haremului îşi ispiteau somnul cu alunele de opiu, încălzindu-şi picioarele sub tandur[2]. Liniştea şi bezna – dormea pământul – le răpunea o singură mahala a târgului şi anume Pera, unde sălăşluiau conacele evropenilor îngăduiţi între hotarele împărăţiei. După cum vesteau ferestrele luminate miez de zi, petrecere cumplită născocise Kir Ioan Kamaterou, armatorul grec, căci cuvenit era a da în a şaptea zi a lui ghenar slavă Sfântului Ioan. Zaiafet zdruncina şi cămările contelui rus Orlov şi fără a face cotul uliţei, chiar în coasta palatului marchizului Férriol – trimisul Bourbonului la Poartă – conac cenuşiu cu două caturi şi felinare arăbeşti aprinse zvoneau iarăşi sindrofie. Doar că aceasta se desluşea a fi de alt soi. Înălţimea sa Sir Ralph Tracy, duce de Windsor, îşi deznoda baierele pungii de două ori în an. De ziua reginei, Ann cea din stirpea Stuarţilor al cărei văr şi dregător pe lângă sultanul Mustafa se afla, şi-n ajun de Sân Petru când dumnealui, ducele de Windsor, se gătea de călătorie spre Englitera unde i se îngăduia în fiece vară răspas şi tihnă până la sleirea frunzei verzi. Altfel, se mulţumea cu soaréle cumpătate şi fără zurgălăi. Aceasta era şi pricina pentru care la porţile domniei sale se înfăţişau mai cu seamă bărbi cărunte ori bine argintuite, mânate de ţeluri anume, pungi grele cu taleri sau şoşoteală politicească, şi nu taifet sterp. Dacă ar fi fost să judeci după macatul de omăt poposit pe coviltirile caleştilor rânduite de-o parte şi de alta a porţilor, oaspeţii nu apucaseră să închine de două ori în cinstea lui Sir Ralph. De altfel, merindea măruntă nu prea îndemna la deşertatul cupelor, iar vinul toscan subţirel şi fără aromă de soi făcea nod în gâtlejele deprinse cu văpaia masticii de Chios şi a vutcilor din Pireu. De Windsor nu lua seama însă la asemenea nimicuri şi tot asemenea Lady Abigail, muierea domniei sale. Răsărită, slăbie şi ţeapănă plop, cerceta oaspeţii cu privire clătită de gânduri, pipăindu-şi la răstimpuri colanul greu de adamante. Părea soră geamănă ducelui, croiţi parcă într-o sâmbătă. În privirea lui Sir Ralph desluşeai doar pâcla zărilor îndepărtate ale domniei sale, se ţinea drept suliţă, iar pe veşmântul şoriciu singuri bumbii scumpi de perle zvoneau despre nemăsuratele avuţii ale neamului Windsor. Întâmpinându-l aiurea, pe drumurile împărăţiilor de pildă, l-ai fi socotit zaraf cu cheag ori dascăl nu prea deprins cu lumea, la una sau alta din şcoliţele Evropei de mijloc. Despre mintea bogată şi ochiul pătrunzăreţ al ducelui, puţini aveau ştiinţă: Bourbonul, bineînţeles, care-şi copilărise verile în castelul Windsorilor din Highland, stolnicul Cantacuzino, ducele de Kent, văr de mâna dreaptă cu Sir Ralph, şi regina Ann. Nici într-un chip însă neguţătorul olandez învestmântat în brocart purpuriu, nici leahul Radowicze frumos arhanghel, nici domnul de Férriol cam zălud şi cu straie fluturânde, veşnic parcă izbăvit chiar în acea clipă din casă cuprinsă de flacără, şi nici măcar grecoteiul cu chip de nevăstuică, cel mai cuprins cămătar al Perei. La asemenea dedesupturi chibzuia cu zâmbet şters şi grijind a păstra bunacuviinţă logofătul de taină al măriei sale Vodă Brâncoveanu, Radu Andronic. Rezemat de un secretăraş păcuriu din lemn scump de santal stropit cu cioburi de fildeş, asemeni întregii lemnării din cămară, boierul muchelef şi arătos citea în căutătura gazdelor cârcotă şi mustrare, uimire în cea a oaspeţilor. Vestit în întreg Bucureştiul pentru înfăţişarea şi straiele cu cheltuială ale domniei sale, muşteriu de seamă al cupeţilor cuprinşi din Uliţa Mare precum Fărâmiţă şi Neculai Vântu, Radu Andronic se înveşmântase în acea seară de iarnă colilie cu osebită luare-aminte. Gustul logofătului pentru straiul alb biruise încă o dată şi sub mantia uşoară se desluşeau bernevecii leşeşti din catifea ninsă, contăş de brocart argintiu şi botfori din piele moale de ren. Horbota scumpă de Bruxelles se învolbura spumă în jurul chipului smead, lăsa în priveală doar jumătate din degetele puternice pe care străluceau două ghiuluri rare, o perlă cât boaba de fasole şi un adamant pe potrivă. Şi tot în mărgăritare şi adamante era bătut jungherul persienesc spânzurat în zgărdiţă de aur de-a lungul piciorului. „E neîngăduit de chipeş!“ îşi zise Lady Abigail. Ochii lungăreţi, sclipind mereu parcă a râs, zvârleau lumină şi ştiau stârni cu neasemuită ştiinţă văpaie în inima muierilor. Gura, săbuită de ursitoare cu sânge fierbinte, dezvăluia în zâmbet dinţii albi şi strălucitori, toţi deopotrivă precum boabele în păstăi. Nasul, dăltuit cu meşteşug, abia arcuit spre vârf, desluşea stirpea de soi a logofătului, iar printre şuviţele de păr întunecat, pe tâmpla stângă se târa semn vechi de spadă tătărească. Căci boierul nu purta perucă asemeni celorlalţi oaspeţi, pricină pentru care Lady Abigail cercă dintâi ciudă, apoi se domoli socotind-o cu tainică şi răutăcioasă mulţumire dovadă de proastă creştere. La o urmă, poate că valahul nu avea te miri ce seminţie, mult un herb calic dăruit de principele Brancovan pentru temeiuri de slujbă. Aceeaşi judecată o stârneau de altfel şi umerii puternici, mijlocul mlădiu de cadână. Trup de vântură-lume, de pehlivan care pentru câteva pence saltă poveri în iarmaroace ori stârneşte la luptă cu vicleşug nătângii din mulţimea de gură-cască. Cât despre straie, regina Ann, fie-i numele binecuvântat, pentru asemenea dezmăţ, dovedind doar trufie păgână şi proastă pildă, de mult l-ar fi surghiunit spre îndreptare şi umilinţă în Turnul Londrei. Pe toate acestea, logofătul le desluşea nu în ochii spălaţi ai muierii, ci în buzele sărace pe care ducesa opintea parcă să le înghită, în zbuciumul nărilor de ceară şi în merele pădureţe căţărate pe pomeţi. Doar că boierul păşise pragul dregătorului englez nu spre a-i smulge zâmbet, îngăduinţă ori taină politicească. Poverile ce apăsau Valahia îşi găseau dezlegare în alte cotloane, iar de oaspeţii grămădiţi acum în cămara cu ziduri pâclii îi păsa şi mai puţin. Veste însă că sora leahului Radowicze, contesa Xana, ar fi poposit de puţine zile la Stambul înflăcărase întreaga Peră. Zvonul despre frumuseţea contesei mistuise hotarele Evropei, iar bătrânii binecuvântaţi de Domnul Cristos care apucaseră s-o zărească voroveau că asemenea minune nu se iscă odată la un veac ori două, ci la zece. Îi slăveau în cuvinte multe chipul de zână şi vraja surâsului, boiul ghizdav şi pasul lunecos, pletele dalbe şi privirea îngerească. Dar cât şi-ar fi opintit mintea cercetând după vorbe de ecomion[3], tot nu le nimereau pe măsura Xanei. Chipul lui Radowicze, se spunea, amintea pe departe cel al soră-si, dar ia încearcă să-ţi înfăţişezi muiere cu musteaţă bălană, bărbiţă retezată colan la rădăcina grumazului şi obraz dogorât de soare şi crivăţ! Cu vreun an în urmă, tot hăimănind, în slujba Brâncoveanului, drumurile cele fără de capăt ale Evropei, Radu Andronic văzuse în dugheana cu ifos a unui meşter din Viana chipul contesei zugrăvit pe o rondea de email cu chenăraş de rubine. Minunându-se, prepuise la acea vreme că pricina desăvârşirii stă în măiestria neamţului care, ca orice neguţător priceput, adaugă chinoroz şi strălucire calpă mărfii. Iar prilejul de-a se încredinţa îl aflase acum cu două zile înainte de a se întoarce în Valahia. O iscoadă plătită de la cancelaria frâncă îi şoptise numele oaspeţilor ducelui de Windsor şi Radu Andronic, scornind pricină de bun rămas, îi poposise vânteş la porţi. Când Radowicze, înfăţişând cuvenita iertăciune, ceruse îngăduinţă pentru contesă căci prea gingaşă fiind şi nedeprinsă cu drum lung şi anevoios zace în iatacul dumneaei, logofătul îşi ciuntise musteaţa de ciudă. Iacă-l priponit la soareaua ducelui – aferim zaiafet! — ba silit a o mai îndura măcar un ceas spre a nu necinsti din cale‑afară ighemoniconul. Zâmbind fără credinţă şi trăgând uşurel către uşi, socotea că pentru a ajunge la conacul armatorului grec, unde petrecerile sunt cu adevărat de soi, n-avea decât a tăia uliţa de-a curmezişul. Uimire mare, să rezeme zidul, îl ţintui locului. — Ioniţă! Noul oaspete nu-l luă în seamă, zugrăvind închinăciune lui Sir Ralph după canon osmanlâu. Îşi purtă mâna la inimă apoi la frunte, dovedind astfel ducelui că i se socoate slugă nemernică şi nu uită a îngâna aleicum, după cum se cuvine drept-credinciosului a da bineţe ghiaurului. Buimac de atâta ştiinţă păgânească, boier Andronic izbucni în râs. Neluând în seamă căutătura dispreţuitoare a ducesei de Windsor, ieşi în întâmpinarea boierului. Se ştiau de prunci, jucaseră dimpreună oarba, şi inelele, şi lăţişorul în conacul Andronicilor din Sfinţii Apostoli ori la casele bătrânului Fărcăşan de pe Podul Mogoşoaiei, undiseră în apele Bucureştioarei şi tot dimpreună îşi smintiseră tărtăcuţele în şcoliţa abatelui Girardin din Saint-Cloud. Doar porunca Brâncoveanului, care-l mâna pe logofăt în toate patru vânturile, îi despărţea. Grijeau însă dumnealor să adauge prieteşugului spor cu dobândă înzecită în răgazul îngăduit de slujbă. Despre zaiafeturile născocite de Ioniţă Fărcăşan clevetea un târg, de la căftăniţi şi divăniţi până la neguţătorii şi târgoveţii de rând, clămpăneau babele prin biserici şi milogii de pe Podul Calicilor[4]. Nu se afla în Bucureşti boier mai bezmetic dar şi la fel de îndrăgit ca Fărcăşan. Jupânesele şopoteau în taina iatacelor despre isprăvile dumnealui, grijind să nu le-audă pruncii şi tot în taină râdeau, ba chiar şi Vodă se veselea uneori cu zâmbet doselnic. Din vreme în vreme, pentru faptă din cale afară de zănatică, îl surghiunea la mănăstirea Vlădeni. De-o pildă, când sculase un Bucureşti trăgând clopotele bisericii Stelari în miez de noapte, spre a câştiga rămăşag prins cu alţi tovarăşi de petrecere, ori când poftind miel haiducesc, stârnise foc anevoie de răpus la mânăstirea Cozieni. Dar pătărania din cimitirul Scaune? Ori de la scălduşca Doamnei? Un bun avea şi turcul, socotise dintotdeauna Brâncoveanca, şi anume băile născocite pentru târgoveţi de soi şi prostime. Răpune-ţi vrăjmaşul, spun moşnegii, nu însă şi deprinderile lui cele înţelepte. Luând aminte, ridicase Maria Doamna cu sârg şi cheltuială în Uliţa Brezoiului aşezământ spre scalda jupâneselor din târg. Întru început, hudubaia, bolovănită cu piatră de codru şi chenăruită de ocniţe papistaşe care zvârleau fum şi abur precum nările tuflite ale zimbrului mânios, stârnise vâlvă mare desfundând mahalalele. Târgoveţi, gură-cască, n-am ce face şi uliţarnici se înfăţişau din zori hlizindu-se la jupânesele ce pofteau să-şi primenească trupul în vănuţele de marmură. Şi iaca aşa, îmboldit de satană şi prepuind veselia ce avea s-o stârnească isprava, boier Ioniţă se înfăţişase la scăldătoare în strai măsluit de muiere. Se preumblase un ceas prin săliţele ciotcă de muierlâc holbându-se cu băgare de seamă şi ţinând răboj straşnic ispitelor, spre istorisire cu de-amănuntul tovarăşilor dumnealui. Numai astfel Bucureştii aveau a doua zi ştiinţă de negul cât măslina răsărit pe şezutul bănesei Brăiloiu, de sânul cât un dovleac din cei măşcaţi şi nu pe potriva celuilalt al vornicesei Golescu, de mijlocul fraged să-l cetluieşti într‑un cercel al Leurdencei celei tinere. Neobrăzarea isprăvii stârnise sfădălia şi urgia Doamnei, Vodă silit fiind să-i poruncească osândă aprigă: gârbaciul şi temniţa Snagovului. Găman şi cuprins în pântece la fel ca şi părintele domniei sale, boier Zaharia, mereu văietându-se de foame, Ioniţă Fărcăşan oploşea la conac sumedenie de slugi, din care mai mult de jumătate roboteau la cuhnii. Doar găinăriţe avea opt, iar pe mai marele bucătarilor, un neamţ cules în ducatul Bavariei, îl plătea cu o sută de taleri, simbrie după care ar fi tânjit şi pisarii încărunţiţi în harţaloage de la Cancelaria domnească. Şi iar adevărat este că nu se afla sărman să plece nemiluit de la curţile Fărcăşenilor şi, într-ascuns de ştiinţa Brâncoveanului, purta ajutor vârtos boierilor caliciţi prin hrisov domnesc. La uşi de biserică ar fi cerşetorit milosârdie Vişa Albeasca armăşoaia, fără argintul îndreptat de Ioniţă prin slujitori de credinţă, lingură goală ar fi dus la gură medelnicerul Ruse, şi Bălăceasca, nepota agăi, şi Florescu, şi Limbă dulce, şi Neagu vornicelul… Ioniţă fusese surghiunit cea din urmă oară la Vlădeni, căci gămanul izbutise a-i bezmetici şi pe bieţii călugări ai Snagovului. Veştile ştiriceau că petrecerile curgeau dâmboviţă, monahii uitindu-şi cu totul sfintele datorinţi, ba dănţuind după taraf adus de Fărcăşan raţa şi corăbiereasca, cu poalele anterielor aninate în brâu. Logofătul Andronic îl ştia deci pe găman la Vlădeni, veghiat straşnic spre a nu nelegiui sfântul lăcaş, cu osândă care seca abia la Duminica Tomei. Mirarea logofătului dobândea mai cu seamă spor căci nu putea prepui ce vânt îl mânase pe Ioniţă în casele anahoretului englez. Fărcăşanul nu-şi bătea capul cu împărăţiile, nu fugărise niciodată după slujbă domnească şi nu-şi frământase tărtăcuţa în douăzeci şi cinci de ani împliniţi acum, în gustar[5], decât chibzuind cum şi în ce tovărăşii avea să petreacă deseară, şi de bună seamă în zori, pe rouă nescuturată, căci Ioniţă se afla grijuliu şi nu lepăda întâmplării ziua de mâine. Prinzându-l de umerii încotoşmănaţi în caftan căptuşit cu samur, Radu Andronic întrebă cu mirare şi bucurie: — Ce caţi, bre Ioniţă, în împărăţia turcului?! Fărcăşanul rostogoli căutătură holbată cercând cu zâmbet încurcat a se desprinde din strânsoarea boierului. — Nu pricep, effendi! bălmăji în otomană bine deprinsă. Dacă domnia ta ar grăi mai desluşit… — Mai desluşit decât româneşte? Ţi-i a hârjoană, Ioniţă, şi  te ţii de mucalitlâcuri. Pe mine însă nu mă făţărniceşti. Zi mai bine cum l-ai amăgit pe Brâncoveanu spre a te slobozi înainte de soroc şi ce dor te mână în păgânime. Cum pântecosul tot într-o încurcală o ţinea, ba începuse chiar a-şi bate palmele peste piept, semn că nu descâlceşte chinezăria străinului, musulmanul deprins fiind a grăi mai mult cu mâinile, ducele de Windsor se vârî muscă. — Domnia sa, baş-buzucul Galimet Surme, n-a avut cinstea să te cunoască, logofete. Radu Andronic îl cântări cu privire subţiată, picat la rându-i de uimire. — Baş-buzucul?! Desluşindu-şi numele în gura ducelui, ori prefăcându-se într-astfel, grăşceanul îşi sticli dinţii dând din cap a încuviinţare. Sir Ralph apăsă cu buzele pungite de dispreţ: — Baş-buzucul Galimet Surme, dregător de seamă al Luminăţiei Sale Sultanul Mustafa al doilea. După care prinzând uşurel cotul turcului, îl mână spre Lady Abigail. Radu Andronic, uluit, rămase o clipă stană, cercetându-le spinările.   — Har Domnului că te-ai îndurat, logofete, căci începuseră a-mi clănţăni oasele. Chibzuiam că geruială mai aprigă ca în Chipriana nu se află de-ai colinda hotarul pământului. — Multe chibzuieşti despre Chipriana, Machidoane, i-o curmă boierul fără urmă de zâmbet. Zărindu-i fruntea încreţită şi simţindu-l împovărat de gânduri, slujitorul conteni a-şi freca braţele. Era bărbat ca la treizeci de ani, subţirel şi iutac, îmbrăcat în strai leşesc. Dacă-l cercetai din spate, fără cojoacă, ci doar în hăinuţa săbuită la porunceală, l-ai fi încurcat lesne cu vreun băietan mai răsărit. La chip semăna a zăvod de soi căci avea faţa prelungă şi ascuţită, nări mai zbuciumate ca frunza, ochi cu căutătură şoltică, înfipţi la rădăcina nasului. De felul dumnealui, se afla gospodar în Chipriana, aşezare cuprinsă de pe malurile Milcovului. Într-o vreme, când călugării din Berca poftind la moşioara obştei smulseseră Brâncoveanului hrisov de danie, boier Costache, părintele logofătului, fusese reazăm de nădejde plugarilor urgisiţi. El aflase şi înfăţişase Măriei Sale hrisoavele chiprinaşilor întărite cu peceţi vechi, dumnealui cu limbă dulce şi îndărăpnică răbdare destrămase urzeala monahilor poftalnici. Dragul, datorinţa, dar şi tainic dor de haimanalâc cu primejdie rostuit de la cine ştie ce străbun, îl mânaseră pe Ilie Machidon în slujba logofătului. Ce-i drept, mai boscorodea dumneaei Smărăndiţa, frumuseţe cu căutătură verde, vestită în Ţara Vrancei, când Ilie îşi gătea boscârţele de călătorie. Rămânea muiere singură cu gospodărie îmbelşugată şi şase plozi în bătaia dorului pentru ca Machidon să cutreiere fluieră-vânt zările, după coada prepeliţei. Cârtea mai cu seamă din pricina babelor a căror cleveteală nu-i picura miere: când dragul de muiere osteneşte, nu mai scoţi şaua de pe cal. Drumul cu pulbere ţi‑i bătătură… La o urmă însă, Smărăndiţa tot se îndura căci Ilie ştia a îmbina ca nimeni altul vorba dulcişoară cu hurmuzul şi maramele de borangic chindisite la târg, grijea să-i vestească gând de călătorie doar cu un ceas înainte de a-şi bucşi straiţa, şi dacă chibzuiai bine, nu-i prea mare mâhniciune să te simţi oleacă de vreme stăpână după poftă pe întreaga târlă. — De-amu, ce facem logofete? întrebă plugarul scuturându-şi sumanul de zăpadă. Îl aşteptăm pe boier Ioniţă? Adăugi cu tâlc: N-am fi singuri… Mereu îngândurat, Radu Ăndroiiic se înfăşură strâns în mantia albă. Viscolul zgâlţâia minaretele mlădii, se înverşuna asupra cioturilor de lună opintind să le smulgă. — Nu-i Ioniţă, rosti de astă dată încredinţat boierul. Ilie Machidon prinse a zâmbări. — Nici plozii nu mi-i cunosc dintr-o mie ca pe cuconu’ Fărcăşan. Domnia ta însă, bag de seamă, oftează după şagă. — Nu-i Ioniţă, Machidoane, nici poftă de şagă ci doar asemănare satanicească. I-am încurcat şi eu, şi nu pe întunecime, ci la flacără de lumânare. — Atunci nu mai avem a ne bate capul la ce i-o fi ţinând urma turcul. Ne urnim? Radu Andronic îl cercetă cu luare-aminte. — Care turc?! — Iacă, puiul cela de zdrahon cât turla bisericii Sfântului Vasile. Stâlpeşte umbra conacului de peste drum, neclintit, una cu zidul. Logofătul îşi ascuţi căutătura. I se păru a desluşi umeri zdraveni şi o cuşmă turtită pe căpăţâna lunguiaţă. Zvon de glasuri la porţile ducelui de Windsor îi cotiră luarea-aminte. Baş-buzucul Galimet Surme cobora anevoie treptele luminate de fanarul unei slugi. Spre mirarea boierului, nu-i ieşiră în întâmpinare caleaşcă, ori slujitor cu bidiviu înşeuat, ci o luă caliceşte la picior pe uliţele Perei.. — Ciudat! şopti Radu Andronic. N-am pomenit şalvaragiu chivernisit fără rădvan şi încă pe vreme mânioasă. Slujitorul săltă din umeri cu nepăsare. — Tot asemenea a venit… Ce ţi-am spus, logofete? Uite namila! Se desprinsese de zid şi păşea hotărât pe călcâiele lui Surme. Era novac, cu un cap mai răsărit decât boier Andronic, în straie groase de nimereală, însoţite parcă fără judecată. Bernevecii pe picior erau leşeşti, peste caftanul de lână purta cojocel scurt de oaie, precum negustorii arvaniţi, ciubotele le simţeai moi, din piele muscălească, cuşma îţi purta gândul la tarabele gabrovenilor. — Straie bunişoare, rostuite cu prădăciune din meleag în meleag, râse Ilie Machidon. La pomană, oamenii nu se milostivesc deeât cu trenţe… La noi, în Chipriana… Viscolul îi reteză vorba şi slujitorul chibzui că boierul avea să afle cu alt prilej ce se petrecuse în satul dumnealui. Şi nu mare lucru, la o adică! Ia, de câşlegile celelalte Gheorghiţă, văcarul satului, îşi prăpădise cuşma în apele mânioase ale Milcovului. Goblizanul opintise cât opintise s-o pescuiască, apoi lehămeţit de trudă zadarnică s-a închinat cu nădejde: — De-amu, să fie de sufletul lu’ tataia! Rosturi străine şi firea cercetătoare a logofătului îi mânară în uliţă afanisită, cu lumină săracă. Novacul grăbise pasul, se ţinea de turc tras în lanţ, fără a cerceta în jur ori în urmă. — Vrea să-l doboare, şopti Radu Andronic şi începu să alerge. O citea în încrâncenarea trupului, în umerii ce se încovoiaseră dintr-odată pisiceşte, în braţul drept înţepenit spre a-şi aduna vlaga. Rânjetul unui stilet de argint fulgeră noaptea, adeverind închipuirea logofătului. Novacul, simţindu-şi mâna cetluită pe neaşteptate, întoarse peste umăr privire înfricoşată. — Supus! suflă Radu Andronic ţinându-i cleşte încheietura. Nesupărat, baş-buzucul îşi urmă drumul până în cotul uliţei, apoi pieri în negura de argint fără a prepui fărâmă de clipă că primejdie de moarte îl pândise.     * * *   Ceainăriei celeia din Pera, înfiptă într-o vâlcea la zece stânjeni de Biserica Kumaliotissa, i se dusese buhul. Dintâi că bostangiii[6] nu-i păşeau pragul, căci se temeau de blestemul Profetului – nu-i e de nici un folos drept‑credinciosului şi mai cu seamă nu îi e îngăduit a pătrunde în lăcaş cu icoane, cruce înfiptă în părete şi candelă – apoi, vişinelul de Plovdiv, udăturica valahă şi rachiul sârbesc nu-şi aflau păreche în toată glia Islamului. Aici se aflau acum dinaintea basamacului turnat în ceşti de ceai, ţucsuiala[7] fiind osândită aprig în împărăţia otomană, dumnealui boier Radu Andronic, Machidon slujitorul şi străinul priponit în umbra uliţei. Lumina lipsită de vlagă sălăşluia în cămară. Logofătul cercetă îndelung chipul cumaşului. Creştinul îşi dovedea pe de-antregul bărbăţia. Fruntea lată stăpânea obrazul, nasul încârligat îl desluşea tare de virtute, brazde croite de bici trădau viaţă trudnică pe lângă stăpân neîndurat. Vru să-şi tălmăcească gândul dar veneticul i-o luă înainte. Din felul cum vorovea, căci mâhniciunea îi vopsise chipul şi glasul, Radu Andronic ghici gând şi ţel vechi neîmplinite. Novacul întrebă cu tristeţe: — De ce te-ai pus de-a curmezişul, logofete? Ilie Machidon holbă căutătură mirată spre Radu Andronic.  Boierul, deprins a fi bidiviu breaz în târgul Bucureştilor dar nu aici în Stambul, nu-şi ascunse uimirea. — Mă cunoşti? Zdrahonul puse ceaşca pe mescioară. Îl simţeai posac şi ostenit. — Te cunosc. Eşti dregătorul Brâncoveanului. Un Beograd a zvonit cât te înfăţişezi de chipeş şi muchelef. Clătină din cap: Asemenea făpturi nu-s ursite slujbelor de taină. Iscoada bună îi ceea pe care n-o vezi, chiar de-ai întâmpinat-o de nouă ori într-o singură zi. Spusele novacului aminteau de anume apoftegme[8] ale lui boier Costache: motanul cu clopoţei nu prinde şoareci, privighetoarea o cunoşti după viers, sărmanul pe păşit, călugărul după ceasurile de rugăciune… Neluându-şi în seamă slujitorul care da din cap a deplină încuviinţare, logofătul râse înveselit. — O singură zi am petrecut în Beograd şi anume în castelul craiului Alexandru de Sarda. Nu-i greu de ghicit ce hram porţi. — Nici nu-l tăinuiesc, logofete, căci politichia Brâncoveanului, cel mai puternic şi iscusit principe al Balcanilor, îi surată geamănă ţelului sârbesc. Îndeplinesc slujbă asemeni domniei tale pe lângă craiul de Sarda. — El ţi-a poruncit să-l dobori pe Surme? Sârbul ocoli răspuns drept. Cu ochii rătăciţi pe ferăstruicile ceainăriei dinaintea cărora se cerneau repeguş fluturi albi de nea, novacul începu a grăi domol, cu obidă stăpânită, ca cela ce ştie că sorţii nu i te poţi pune împotrivă, iar întâmplarea, cât de măruntă, a fost de mult statornicită. Că de-i vezi ori nu miezul, ea va hotărî într-un anume fel, şi niciodată într-altul, cărarea pe care păşeşti. — Mă cheamă Mirko, logofete, şi mă trag din stirpea Vladomirilor. — Vladomir?! întrebă cu uimire boierul. În Serbia, Vladomirii erau socotiţi cel mai de seamă neam întrecând în vechime şi herb de soi Buzeştii, Calomfireştii şi chiar Cantacuzinii Valahiei. Citind neîncredere pe chipul logofătului, novacul surâse cu amărăciune. — N-am cum să te încredinţez. Înainte de a mă osândi, turcii mi-au luat tot. Galbeni, ghiul, peceţi. Iar cei ce mă cunosc fie se află în Serbia, fie au rămas în iadul de unde, cu voia Ziditorului, am izbutit să mă slobod. Mirko zugrăvi cruce adâncă, mormăind câteva cuvinte de mulţămită în graiul deprins la poalele mumă-si. — Din care anume iad te-ai mântuit? întrebă boierul. Chipul sârbului păru să se înnoade, flacără neagră ţâşni din ochii verzi, iar Ilie Machidon îşi zise că aprig pârjol mistuia cugetul bietului creştin. — A auzit oare domnia ta despre Iadul Alb? Boierul clătină din cap, căutând ţintă spre urmele ce-i pecetluiau obrazul. Erau semne vechi, subţiri ca aţa, altele desluşeau, sub sângele abia uscat, sfichiuială de gârbaci nouă. — Tot trupul mi-e însemnat, logofete, cu răni adânci să ascunzi oul. Chipul mi l-au dezmierdat doară, adăugi cu râs otrăvit. Radu Andronic oftă şi trase din luleaua stinsă. Îi ştia pe osmanlâi cumaşi şi aprigi la osândă – cine călcase odată pe la Şapte Turnuri ieşea scuturat şi cu ciubotele înainte – iar despre cele îndurate de vieţaşii catargelor împărăteşti, să nu visezi noaptea! De Iadul Alb n-auzise însă niciodată şi, slavă Celui Veşnic, măcinase destule încălţări în împărăţia turcului! — Aşa-i zic osândiţii de la ocna de sare din Munţii Anatoliei, desluşi Mirko, Iadul Alb şi nu pot prepui cum cel negru ar fi mai neînduplecat. — Cum a ajuns domnia ta acolo? — Am fost cap de zavistie acum trei ani, când s-au fost răzvrătit creştiniii din Tetovo. Mai toţi osândiţii din ocnă trag ponosul pentru asemenea pricini. — Îs mulţi? — Zece mii. De uimire, boierul sparse luleaua între dinţi. Căută holbat spre sârb, apoi îşi cercetă slujitorul prepuind că n-a auzit bine. — Zece mii, logofete, iar moldovenii şi valahii n-au mult până a împlini jumătatea. Ceilalţi, suflare amestecată: bulgari, sârbi, greci, arvaniţi. — Îi peste putinţă, cugetă Radu Andronic. Zece mii de suflete nu pier aşa, peste noapte, fără a lăsa dâră. Şi iarăşi, asemenea temniţă n-o poţi ascunde în clapca giubelei. Zvon cât de firatic şi tot ar fi răzbătut. Sârbul şurâse cu tristeţe. Mai ceru îngăduinţa unei ceşti de basamac, apoi îşi pironi privirea în ochii boierului. — Ai să-mi faci îndată încredinţare, logofete. Zvonul n-a spart zidurile temniţei căci osândiţii sunt vieţaşi, iar gâzii n‑au învoire să părăsească meleagul. Turcii au dovedit dintotdeauna că ştiu păstra taină. Multe ţi-a fost dat să auzi despre urzelile cancelariei marelui muftiu ori tăiniciile din haremul de la Humaiun-Serai? Ilie Machidon strecură căutătură scurtă spre logofăt. Aşa cum îşi cunoştea stăpânul, s-ar fi prins pe o sută de taleri că n-o să aibe parte de dumicat liniştit până n-o desluşi cu ochii ce se petrece în gheena Anatoliei. Două se ţineau umbră de pulpana boierului: muierile şi primejdia. Iar dacă nu-l cercetau ele, le cerceta Radu Andronic într-adins, cu torţe şi fanar în miez de zi. — Mai află domnia ta, îşi urmă novacul vorba, că şi arcănitul e cu politichie. Unii au fost întemniţaţi pe faţă, acolo unde turcul simte sămânţa de zavistie sau are ţel de bani, alţii doselnic şi cu şiretlic, doar pe prepuieli şi temeiuri diavoleşti asupra cărora se păstrează taină straşnică. Că priponeala s-a fost săvârşit pe faţă ori ba, neamurile n-au ştiinţă niciodată încotro a fost îndreptat păcătosul. De-o pildă, l-am cunoscut în ocna Anatoliei pe postelnicul Ionică Dumşa. L-au răpit trei iscoade otomane în noaptea de Sfântul Vasile… Boier Andronic ascuţi urechea. Îşi amintea ce zaveră cuprinsese Curtea Domnească când dumneaei, postelniceasa, îl vestise pe Vodă în a patra ori a cincea zi de ghenar că Dumşa pierise fără urmă. Spaima era mare căci postelnicul se afla dregător de seamă al Măriei Sale, mâna dreaptă a stolnicului Cantacuzino în urzelile Cancelariei Negre. Saragele, străji, delii şi iscoade răscoliseră palmă cu palmă Bucureştii, vârând spaima în târgoveţi. Bieţii oameni nu pricepeau pricina pentru care slujitori domneşti, tinicheluiţi. din creştet până-n tălpi, dau buzna în conacele ori ghimirliile lor scormonindu-le pivniţele şi bodroanţele bucşite sub crivaturi. — Dar de vornicelul Manole Filipache auzit-ai, logofete? Aceluia i-au gâtuit muierea şi au pus foc caselor spre a zădărnici orice urmă şi a semăna prepuială că boier Filipache a închis ochii mistuit de bobotaie. Până a se dumiri străjerul cocoţat în turnul târgului asupra pârjolului, păgânii pieriseră. Iar acum, vornicelul taie sare în munţii Anatoliei… Mai vrei pilde? Ţi-oi vorbi atunci de logofătul Balotă, de pârcălabul Traşcă al Vasluiului, de Negru Negulescu din Craiova. Boier Radu Andronic, amuţit, îşi prinse bărbia în palme. I se dezlegau acum, în ceainăria calică din Pera, taine care zbuciumaseră aprig cancelariile Moldovei şi Valahiei. — Da, şopti pe gânduri, mai rămâne să-mi desluşeşti pentru care pricină umblai să smulgi potcoavele lui Surme. Aţintind chipul sârbului, Ilie Machidon simţi din nou rece în spinare. Se făcuse vânăt, măselele scrâşniră, ar fi fărâmat lesne între fălci bulgăre de cremene. — El îi gâdele cel mare de la Iadul Alb. Nicicând Dumnezeu ori Şeitan[9] n-au iscat fiară mai ticăloasă, pumnac care să stâlcească trupul şi cugetele oamenilor cu atâta poftă, ştiinţă şi har. Pentru a-l răpune pe Galimet Surme m-am făcut scăpat, logofete, iar domnia ta m-ai împiedicat, când un întins de braţ mă despărţea de ţel. — Vom găsi poate mijloc să îndreptăm greşeala, spuse Radu Andronic. Ochii domniei sale părăsiseră ceainăria din Pera, scotoceau acum anume cotloane din târgul Bucureştilor. Gând îndrăzneţ, tulbure încă, mijea în mintea boierului. Asemănarea fără cusur a bezmeticului de Ioniţă cu baş‑buzucul – frate geamăn să-i fi fost şi făptura tot nu i-ar fi fost tipărită aidoma – i se părea acum semn de sus, trâmbiţă ce chema la mântuirea zdrobiţilor de soartă din munţii Anatoliei. În vreme ce Mirko, stârnit de Ilie Machidon care dovedea nesecată sete de cunoaştere asupra ticăloşiilor lui Galimet Surme, istorisea cu mărunţeală, logofătul îşi făcea socoata că n-avea îngăduinţa a purcede la faptă necugetată. Scaunul Brâncoveanului scârţâia şubred în acele zile. Împunşi din amândouă coastele de Leopold al nemţilor şi de muscali, osmanlâii se dovedeau necruţători, punând dintâi preţ pe supunere şi al doilea, pe pungile cu galbeni. Şi în asemenea vreme cu prilej, orice lucrare a logofătului, ştiut şi răsştiut dregător al Cancelariei Valahe, lesne cădea în cârca Măriei Sale Vodă Constantin. Boierul luă hotărâre chibzuită. În aceeaşi noapte avea să se pornească spre Valahia. Trei zile, şi răpunând şase telegari, îi erau de ajuns spre a se înfăţişa Brâncoveanului. Dacă povaţa şi porunca Măriei Sale vor fi pe potriva gândului stârnit de istorisirea lui Mirko, în alte trei zile va bate din nou la porţile Stambulului. De astă dată însă, dimpreună cu Ioniţă Fărcăşan. La Radu Andronic, cugetul păşea într-o sâmbătă cu ciubota. Prinse braţul sârbului, pândind din ochi la ureche de iscoadă. — Ascultă, jupan Mirko! Îngăduie-l pe Surme încă o săptămână. Am râvnă ce nu ţi-o pot împărtăşi. Dacă se împlineşte, secăm ocna Anatoliei de osândiţi. Iar dacă după şapte zile numărate nu mă înfăţişez la ceas de asfinţit în astă ceainărie, eşti slobod a-l răpune pe turc după poftă. Chibzuieşte bine! În locul unui gâde, lesne se născocesc peste noapte alţi şapte. Dacă vrerea însă mi-e răsplătită, slobozim zece mii de creştini. Buzele cele cârtitoare ale lui Ilie Machidon tresăltară a zâmbet. — Ehe, logofete! Văzut-ai vulpe să-şi aştepte ucigania la loc şi ceas dinainte rânduit? În şapte zile, şi călcătura de urs piere măcinată de colb… Sârbul întări cu luare-aminte chipul lui Radu Andronic. Aşteptându-i rodul chibzuielii, Machidon îşi zise cu mulţămire că oricum prinsoarea a câştigat-o. Stăpânu-său, cu poruncă ori ba, tot îşi va vârî firicelul de musteaţă în ocna Anatoliei. De-amu nu-i rămânea lui Ilie decât a-şi trece cei o sută de taleri lipsă dintr-o clapcă a contăşului în cealaltă, şi să chiuie de câştig fără speteală. Mirko dădu pe gât picurişul de basamac rămas în ceaşcă şi astupă cu palma grea, de făurar, mâna boierului. — Te aştept, logofete.   [1] Vechea denumire populară a lunii ianuarie.   [2] Sobă turcească, folosită în special de femei.   [3] Idolatrizare – grecism vechi – admiraţie.   [4] Calea Rahovei de azi. [5] Vechea denumire populară a lunii august.   [6] Jandarmii Imperiului Otoman.   [7] Băuturi alcoolice în general.   [8] Maxime, cugetări.   [9] Satana (lb. turcă).  

A inflorit liliacul de Rodica Ojog-Brasoveanu CAPITOLUL I     Caleaşca opri în coasta caselor lui Vasile Paapa[1], lăsând să coboare două femei înveşmântate în straie neguroase. Arnăutul aflat peste drum, păzind zidurile lui Petrovici‑Armis, bogătaş vestit dincolo de hotarul Principatelor, le cercetă cu luare-aminte. Conacul lui Armis era ultimul din Bucureşti cu „fustanelă, fes şi pistoale“ în poartă. Juneţea capitalei, zăluzi ca Dorel Sturdza, Manolache Ghica ori Ioniţă Duca, se întrebau – de obicei după a treia sticlă de Château Lafitte retour des Indes – dacă ghiujul de Petrovici a înfipt un caraghios cu catrinţă în uliţă pentru a-i păzi comorile ori nevasta. Didina Petrovici lipsea de la sindrofii şi reprezentaţiunile Teatrului Mare, nu-şi plimba toaletele de la Worth în echipagiu comandat la parizianul Clochez, abia de o zăreai, trandafir roşu, proaspăt ca dimineaţa, printr-o despicătură cât clipa a perdelelor… Arnăutul încercă să desluşească chipul femeilor la lumina felinarului cu petrol. Se afla câte unul la şapte case, mândria bucureştenilor, căci le îngăduia să salte oleacă nasul peste nemţi şi franţuzi care le mai orbecăiau pe străzi în lucoarea săracă a opaiţelor şi lumânărilor. Nu citi mare lucru, cele două femei având văluri groase pe chip, atâta doar că se aflau cucoane de felul lor. Mantii bogate peste rochii cheltuielnice – clopote răsturnate –, broboade scumpe. Cea mai mărunţică întoarse capul spre vizitiu: — Ne aştepţi aici, Antoane. — Săru’ mâna, cucoană, am priceput. „Şi glasul şi porunca, tot a obraz înălţat aduc“, îşi zise arnăutul… Femeile se prinseră de braţ şi se îndreptară cu paşi mărunţi şi sprinteni spre Lipscănie. Arnăutul lui Armis le urmări cu gândul până pieiră după prăvălia lui Klenk, neamţul care tăia ca nimeni altul ţvechere[2] şi pantaloni neglijé pentru frumoşii târgului. Nu era întâmplare de toată ziua ca două cucoane, feţe luminate, să străbată la ceas de noapte, pe vreme vrăjmaşă de gerar, cu ploaie subţire, trecută prin sită, uliţele desfundate ale Bucureştilor, neînsoţite de pereche de berneveci – c-o fi boier ori slujitor. Stăpânirea „pavase sistematic“, cu piatră cioplită adusă de la Vălenii de Munte şi Comarnic, doar strada Franceză[3] şi strada Germană[4]. Arnăutul îşi scutură fesul ud şi le ură de bine. „C-o fi taină de inimă ori altă daravelă, Domnul cu ele! În Lipscănie şi pe Covaci, ipistaţii stau ciotcă…“   — Cred că am coborât prea degrabă, Zoică… Îmi simt botinele pline de apă. — Nu, Elenă. Ferim doi vrăjmaşi. Poliţia lui Beldiman, mai teribil decât însuşi Javert al domnului Hugo, şi spionii lui Librecht. Buciumul abia aşteaptă pricină de cleveteală, iar Le National îşi pescuieşte picanteriile în orice apă, cât de tulbure ar fi. Am ajuns! În capul uliţei Covaci, a treia curte, o lumină gălbuie stăruia dinapoia perdelelor lucrate în igliţă. Casa era de zid – din ce în ce mai multe în oraş luând locul celor de lemn şi pământ –, dovedind dare de mână. Tupilată între copaci bătrâni, o ghiceai, din april şi până târziu, în brumărel, năpădită de flori şi verdeaţă. Grădina, deşi trenţuită acum în suspinul toamnei, rămânea frumoasă – „frumoasă ca o văduvă“, îi trecu prin minte Zoei Manta –, poteca cu prundiş se afla îngrijită. Într-un şopron se zăreau o căruţă şi o sanie fără coş, cu tălpile în sus. Doar urcară trei treptişoare şi, înainte de a se fi vestit, uşa cu geamlâc, perdeluită, se deschise. O codană de vreo paisprezece ani, desculţă şi cu o maramă albastră legată la ceafă, le pofti mut înăuntru. Le îndrumă paşii printr-o săliţă întunecată aromind a pere şi gutui, deschise o uşă vopsită în verde-prăzuliu şi rosti scurt: — Au venit. O voce dogită, de muiere care-şi hrăneşte nările cu tutun şi nici clondirul nu-l duce la cercei, porunci la fel de scurt: — Să poftească. Odaia era scundacă, prea încălzită, năbuşită de scorţuri şi perne de cit tivit. O candelă de sticlă albastră însufleţea patru icoane împărăteşti în colţul de răsărit, iar un opaiţ mare, de porţelan cu oglindă şlefuită, drămuia lumină, cât să nu-ţi vâri degetele în ochi. În lungul pereţilor vegheau, parcă pregătite pentru taifas de cucoane, şase scaune de lemn, prost îmbrăcate, cu muşama verde. În blidar licăreau tingiri şi tigăi, linguri de aramă, o piuă de cafea din cireş cu pisălog, tăviţe, clondire, două sfeşnice de tumbac. Pe un mindir învelit în pânză de Braşov umplută cu păr de bou, se afla gazda; o namilă doar osânză şi coţi mulţi de ţesătură. Avea un chip alb ca laptele, ochi a căror privire n-o puteai zări – două aţe retezând obrazul gras, buze supte, înghiţite de gingii ştirbe. Zoe Manta îşi ridică voalul şi trase adânc aer în piept. „Samănă cu un Buda fără dinţi. Iar mirosul e asomant…“ — Cer iertare cinstitelor cucoane că nu le pot întâmpina după cum se cuvine, rosti Goliatul în halat turcesc, cu părul strâns într-un tulpan de muselină, numai că dropica, osândă a lui Dumnezeu, mă ţintuieşte între perini. Cele două femei avură acelaşi gest care reteza scuzele, pricina fiind fără însemnătate. Pe masa rotundă, stâlpită pe un picior, se aflau scule cărturăreşti: un ghioc, cărţi de joc cu poze înfricoşătoare – Satana, un creştin mistuit de focul Gheenei, un gâde şalvaragiu cu iataganul scos –, o carte cât o evanghelie cu semne cereşti, nedesluşite, un castronaş de argint cu bobi. Alte două scaune, îmbrăcate în muşama neagră, se aflau de cealaltă parte a mesei. Cărturăreasa îşi aţinti privirea asupra însoţitoarei Zoei Manta. Era înaltă, mlădie, cu boiul cam ţeapăn. Umerii, deşi ascunşi de mantia de catifea, se desluşeau căzuţi, parcă lunecând de la rădăcina grumajilor în curbă dulce, spre coate. Bătrâna rosti, parcă spălându-şi vorbele: — Mă înşel oare prepuind că domnia ta e cea carele pofteşte să-şi citească sorţii? Zoe Manta avu o tresărire. „Elle est extraordinaire!“ Nu degeaba vorbea un Bucureşti întreg despre darul de divinaţie al coanei Simina din mahalaua Covaci. Elisa Lahovary o asigurase de altfel cu risipă de exclamaţii: „Este absolut epatantă… Are o clarviziune, o adresă, care, spui drept, te înfricoşează. Mi-a prezis de frate-meu, Iorgu, că o să zacă de vătămătură. «Cineva de sânge», zice, «neam bun, dar nu ţi-e prunc. Zdruncinătură vrăjmaşă îl pune la pământ, însă ţărână nu muşcă.» Asta era luna cealaltă, aşa că şi uitasem. Sâmbătă acum, dă buzna pe poartă Anica, o ştii, servitoarea cumnată-mii, toată un bocet: «O picat… ista, conaşu Iorgu, la promenadă… De pe Voinic, ista calu… Îl grijeşte ista… doftoru, conu’ Carolică Davila.» Ştii că moldoveanca-i cam toantă… Asta am poftit să-ţi spui, ma chère… Ţiganca-i năzdrăvană peste poate!…“ Femeia înaltă şi subţire înclină capul. — Rog pe domnia ta să-şi ridice vălul, urmă Simina ascunzându-şi mulţumirea. Nu încerc să-ţi despoi taina, dar sorţii omului, până la cercetare mai mărunţită, se citeşte în căutătură. Zoe Manta îşi privi prietena care părea foarte tulburată. — Desluşeşte-i sorţii în alte semne. — Voia domniilor voastre. Întinse o mână grasă. Ghiulurile care-i sugrumau două dintre degete erau frumoase şi de preţ. Despre unul dintre ele, un rubin fălos cu ploiţă de diamante, Zoe îşi aminti că-l văzuse la Boitiţi, giuvaiergiul de pe Pod. — Dă-mi palma ta cea scrisă, porunci coana Simina. Zoe Manta, simţind nedumerirea, explică: — Adică stânga. Mâna fină, aristocratică, se întinse cu teamă peste masă. Simina o simţea tremurândă, speriată ca o vrabie picată în laţ. — De felul domniei tale, îţi porţi inima în palmă, cinstită cocoană. Ai fire simţitoare, gingaşă, prea lesne de vătămat. De acum, să cercăm a descâlci şi urmele condeiului. Împrăştie mărunţişurile de pe masă, găsi lupa ceasornicească, cu mâner de ebonită, şi se aplecă atât de tare peste mâna femeii, încât aceasta îi simţi răsuflarea în palmă. Dintr-o dată, Simina înţepeni. Pe chipul gras se citea nemărginită uimire şi o tulburare nedesluşită, ca o spaimă. Încercă să se ridice, dar picioarele asuprite de dropică n-o ajutară. — Iertăciune, mărită Doamnă, că nu te-am întâmpinat cum se cuvine şi îngăduie să-ţi sărut dreapta pentru cinstea ce mi-ai făcut mie, nevrednicei… Cealaltă râse încurcată: — Lasă… Nu! Cred că te înşeli… Simina clătină hotărâtă din cap: — Palma nu minte, iar baba ştie să citească. Măria Ta poartă cunună… Zoe Manta simţi că îi bate inima de emoţie. „De necrezut! N-avea cine să i-o divulge… Aranjamentul era făcut prin Raluca Manu, discreţiunea personificată…“ — Vorbeşte, suflă Doamna… Ce vezi? Cărturăreasa păru să şovăie, şi Zoe îi dădu ghes: — Mărturiseşte adevărul lacrimă şi nu ne menaja… Vreau să spui, să nu ne cruţi. De aceea suntem aici… — Voia domniilor voastre, iar eu sub poruncă mă aflu… Soarta ţi-e înălţată, mărită Doamnă, dar nu dulce, cununa-i cu nestemate, însă domnia ta o simţi ţăpuşe. Dumnezeu ţi-a hărăzit fală lumească, dar în inimă, nesecată lacrimă. Sterp ţi-e pântecul şi nu ţi-i scris să-ţi înmulţeşti neamul… Inima ţi-e înrobită în veci rigăi de roşu, iar acesta şi-a lepădat-o, tot pe veci, muierii de pică… Ani mulţi ţi-s hărăziţi în singurătate lungă şi cernită. Te vei înstrăina o vreme, apoi te vei întoarce pe cele poteci ale tinereţii călătorite. Bătrâneţea îţi va fi bogată în fapte de milostenie, dar avuţia nu-ţi va fi pe potrivă. Eşti şubredă, floricică în bătaia vântului, dar, după cum domnia ta ştie, vijelia răpune stejarii, firul de iarbă îşi pleacă doar fruntea, apoi iar se îndreaptă. Tare în vârtute va trebui să te dovedeşti pentru a îndura cele ce ţi-s sortite. Vor fi multe şi drum anevoios te aşteaptă până la odihna cea veşnică. Dumnezeu şi Maica Precista să te binecuvânteze.   Pătrunseră în Palatul Domnesc printr-o portiţă dosnică a aripei dindărăt, ale cărei fereşti băteau în bulevardul Academiei. Acesta fusese tăiat doar cu câţiva ani în urmă, la porunca lui Vodă, între uliţa Colţei şi Podul Mogoşoaiei. În răstimp se iviseră, ciuperci după ploaie, case de zid făţoase, înconjurate de grădini splendide, strunite de foarfece meştere, ca de pildă a lui jupân Pohr, pogorât din Braşov. Acesta îşi deschise florărie cu dever pe Pod, în noul Han Filipescu. La negustorul neamţ se găseau cele mai frumoase camelii, hortensii şi garoafe. Dar cap de opera lui Pohr, spuneau bucureştenii, era grădina din strada Vămii[5] a caselor Znagoveanu. Boierii cei tineri, mai călătoriţi, o asemănau cu celebrele grădini Tivoli de lângă Roma, un piccolo Tivoli, bineînţeles, dar aranjamentele florale terasate, belşugul de plante ornamentale, fântânile arteziene şi mulţimea de putti bucălaţi fuseseră fără îndoială inspirate de grădinile paradisiace ale fostului Tibur. Ajunsă în iatac, Elena Doamna îşi ridică vălul şi se prăbuşi în fotoliul de lângă soba vieneză. Focul duduia, o lampă de porţelan împrăştia lumină albăstruie, la fereştile perdeluite cu brocart se tânguia ploaia zbuciumată de vânt. — Urăsc vreme ca aceasta! Mi-e frig, Zoe. În oase şi în suflet. Am uneori impresia că, de când am părăsit Soleştiul, copilă, tot frig mi-a fost. Zoe Manta se apropie şi, cu gesturi gingaşe, îi scoase toca de catifea şi vălul. — Să nu te prindă junghiul, Elenă. O chem pe Clemansa să te tragă. O cărămidă fierbinte, un ceai, un praf de-al lui Drasch şi alungăm primejdia. O cercetă îngrijorată. Sub pleoapele viorii, privirea albastră a Zoei, odinioară scăpărătoare, acum abia pâlpâia, spălată de lacrimi multe şi privelişti necăjite. „Biata Zoe!“ oftă Elena Doamna. „Iată încă o făptură de la care Dumnezeu şi-a întors privirea.“ O avea în minte aşa cum se înfăţişa cu douăzeci şi mai bine de ani în urmă, alergând cu plasa de prins fluturi, ea însăşi fluture de aur jucăuş, toată o lumină şi căutătură înstelată; zburda cu graţii de libelulă în lunca Soleştiului. Pantalonaşii cu dantele se iţeau de sub poalele rochiţei de muselină, în zulufi bălani, maica îi împletise albăstriţe. Un bulgăraş de zăpadă rostogolindu-se sub un soare blând… „Ştii, Elenuţă… Am hotărât să fiu fericită. Că am să fiu fericită toată viaţa!“ Aveau doisprezece ani… Vară… Ziua era toată o petrecere – scrânciob şi pescuit, şi scaldă, şi prânzuri pe iarbă din coşuleţe de răchită… Toamna avea degete murdare de cerneală. Răsuna conacul unchiului Constantin Sturdza din Scheea de vorbe franţuzeşti şi substantive nemţeşti de un stânjen. Cât de departe rămăseseră toate! Tot atât de departe ca meleagurile îngheţate cu urşi de zăpadă ori cele tulburătoare ale cangurilor şi fluturilor albaştri… „Am să fiu fericită… toată viaţa!“ Fusese fericită, pe deplin fericită, trei ani de zile. Apoi Manta, bărbat chipeş, aprig, neaşteptat, vijelios ca şi bunică-său, postelnicul Dimitrie, pierise fără urmă. Lepădase avuţie, nevastă, rosturi şi slujba de prefect al Botoşanilor, lăsând pe măsuţa Zoei răvaş scurt, care avea să fie răsucit şi forfecat în fel şi chip, în toate saloanele Principatelor: „Plec mânat de aprig dor, mă cheamă depărtările, oceanul, zări neştiute. Simţ cu toată făptura că viaţa-mi aici se năruie fără ţel! Ardoarea necunoscutului îmi toarnă jăratic în vine. Iartă-mă şi nu mă aştepta…“ Clemansa, o poloneză de vreo şaizeci de ani, aciuată de tânără în Moldova, începu s-o dezbrace pe Doamnă cu mişcări precise şi îndemânatice. Îi descopcie botinele de glanţ cu andreaua, apoi bumbii rochiei de catifea şoricie, din care ieşeau aburi. Vorbea rar şi puţin, dar, vorba Elenei Cuza, „pe Clemansa e de-ajuns s-o priveşti, ca să-ţi ştie răbojul greşalelor“. Avea un chip neînsemnat, uscăţiv, nasul croit parcă într-o nehotărâre. Buzele, pungite acum, şi pufnitul continuu pe nări îi trădau nemulţumirea. După ce înveli umerii Doamnei într-un şal veneţian şi-i împinse jilţul mai aproape de sobă, turnă ceaiul. — Nu uita leacul lui Drasch, spuse Zoe Manta. Bătrâna bombăni: — Da… Da… Praf de la pungaş ala, otrava la el să fie… Cu excepţia medicilor şcoliţi, mulţi cu diplome simandicoase de la Paris şi Berlin, Clemansa era una din puţinele persoane din Bucureşti care nu-i acordau încredere veneticului, pripăşit din te miri ce zări şi aciuat la Otelul Avram de sub Dealul Mitropoliei. Şoacăţul, ori ce-o fi fost, tămăduia toate bolile, dar în primul rând sminteala. Leacurile, să le numeri pe degete – soburul, oxidul de fier, oxidul de zinc şi altele câteva – nu dădeau greş. Când necazul îndurat de bietul creştin se arăta îndărătnic, Drasch îi venea de hac cu pumni zdraveni, răcnete şi scaldă în butoaie cu apă îngheţată. Şi dacă nici astfel nu-l dovedea, rămânea panglica cea a toate tămăduitoare. Doctorul Charcot, vestitul medic parizian de boli nervoase, ar fi încercat uimire nemărginită asistând la şedinţele de tratament ale lui Drasch. Cu o sculă anume ticluită, şarlatanul găurea pielea de pe ceafa zăludului, prin care trecea apoi repede şi cu brutalitate o bucată de panglică. Nefericitul se domolea ca prin farmec, iar cei din jur aveau apoi ce zvoni în lume. Şi apoi, cum să-l bănuieşti de pehlivănie pe unul care ia doar doi lei de vizită – cât o ciorbă şi o tuslama cu ocaua de vin „La idee“, crâşma lui Iordache de pe Covaci –, iar pe săraci îi cruţa de orice para? Doctorul Marcovici, diplomat la Paris şi cu faimă europeană, îl întrebase cândva cum de cutează să practice o profesiune pentru care nu are nici o pregătire. Drasch, înalt, slab, cu chip de satană, rânjise: „Eu, colega, recomand totdeauna inversul a ceea ce recomanzi domnia ta şi sunt sigur că o nemeresc…“ Clemansa aduse totuşi leacul într-o linguriţă de argint pe care Elena Doamna se grăbi să-l înghită, stăpânindu-şi anevoie senzaţia de silă. Praful acesta scotea necazul din trup. Se vedea după scaunul negru. „Negreala aceea“, constatau bucuroşi bolnavii, „îi numai şi taman boala cea rea…“ — Mulţumesc, Clemansă, nu mai am nevoie de dumneata, poţi să te duci la culcare. — Da’ Măria Ta nu cinează? — Deocamdată, nu. De-oi pofti un ceai mai încolo, mi-l serveşte Florentina. Bătrâna îşi plecă ochii, tăinuindu-şi nemulţumirea. N-o ţinea lângă inimă pe franţusca fandosită, „guvernanta“, cum i se zicea la Palat, un soi de slugă mai subţire, care îi ţinea de urât Doamnei, citindu-i stihuri din cărţulii legate în marochin roşu, când pigulea la gherghef. Aceasta, bun înţeles, după ce-i culca pe Alexandru şi Dimitrie, pruncii nu se ştie cui – dar Bucureştii ştiau –, adoptaţi de soţii Cuza. — Tu, Zoe, nu eşti ostenită? Amândouă priviră în aceeaşi clipă spre micul orologiu. Pe perete, un gobelin vechi înfăţişa o privelişte de campestru regal, aşa cum îl închipuiau şi îndrăgeau oamenii celuilalt veac, încântând şi ochiul de mai târziu. …Maria Antoaneta, nefericita regină, într-o toaletă printanieră, cu panouri, aşezată pe iarbă între damele ei de onoare, vaporoase ca nişte nimfe, în poziţiuni dintre cele mai graţioase. Într-un colţ, Madame Vigée-Lebrun, pictoriţa palatului şi, mai cu seamă, a jucăuşei Toinette, în faţa şevaletului, părea să mânuiască penelul cu mişcări înaripate… Întrebarea era de prisos. Abia trecuse de ceasurile zece, iar ele sfătuiau de obicei până spre miezul nopţii, când ipistaţii de la „Roşu“ începeau al doilea rond. Zoe Manta era cea mai credincioasă prietenă a Doamnei, şi apoi locuia la Palat, în aceeaşi aripă dinspre Biserica Kreţulescu. După fuga lui Manta, nu-şi mai suferise conacul de pe uliţa Ulierului[6], în şoldul căreia Librecht, ploşniţa aceea ticăloasă, îşi înălţase în ultimii ani cel mai făţos palat[7] din Bucureşti. Zoe Manta demenajase cu tot calabalâcul la Stupeni, moşia părintească din ţinutul Vasluiului, iar casele le închinase. Hotărâse că viaţa îi va merge alăturea cu a Doamnei şi, de sorţii vor hotărî într-altfel, despărţindu-le, avea să se retragă în liniştea şi răcoarea Stupenilor. — Să-ţi citesc, Elenă? Arătă spre birouaşul Boulle dintre cele două ferestre. Un vraf de cărţi cu cotoare aurii strălucea azuriu în lumina lămpii. — Hachette ne-a trimis azi ultimele novele pariziene, La physiologie du mariage de Balzac şi vodevilurile lui Paul de Kock, „un petit livre délicieux, je vous assure“, am apucat s-o frunzăresc… A! râse, luând un volum de pe birou. Am uitat surpriza nebunului cela de Ioanid, librarul din Pasajul Român, Misterele ţintirimului Per-Laşez, tradusă de o oarecare doamnă din Galaţi, Smaranda Atanasiu. Nu-ţi trebuie multă fantezie pentru a ghici cum a maltratat la pauvre commère[8] – o resimţesc şi straşnică gospodină – textul franţuzesc. Elena Cuza oftă din adâncul inimii: — Nu de novele îmi arde, Zoe. Îmi simt inima boţ de durere şi jăratic. Şi încerc aşa o spaimă, de parcă necaz aprig stă să pogoare în toată clipa asupra palatului acestuia… Zoe Manta îi strecură privire îndurerată. Spaime din senin şi în tot ceasul o urgisiseră pe Elena de când, la cincisprezece ani, îşi săltase cozile pe cap, şi maică-sa, apriga Catinca Rosetti, o scosese în lume. Cumplită muiere cucoana Catinca, aspră şi nepricepută în creşterea pruncilor! O stăpânise pe Elena din bici şi pinteni, când copila era supusă şi blândă ca o porumbiţă, doar lapte şi miere în privire şi cuget, dornică de înţelegere şi iubire. Rosetteasca nu pricepea însă asemenea mofturi, vorba obişnuită era mugetul de taur, ochii scânteiau totdeauna mânioşi. Când îi auzea glasul, Elena tresărea cu junghi dureros în inimă. Taică-său, conu’ Iordache Rosetti, îi lăsase daravelile moşiei şi ale casei în poală şi folosea orice prilej spre a pune poşte multe între el şi nevastă. Crescută în umbra apăsătoare a mamei, Elena, din fire sfioasă şi slabă de înger, când se măritase era o fată stângace, prea puţin graţioasă, cu grumaz supus, de o modestie exagerată, care-i răpea orice încredere în propria-i făptură. Soarele, balurile, societatea o înspăimântau, socotindu-se prea neînsemnată, prea puţin strălucitoare faţă de frumuseţile Iaşului şi ale Bucureştilor. Însoţire mai puţin potrivită decât cea a Elenei cu Alecu Cuza, vorbeau saloanele, bidiviu năvalnic, lumeţ, sclipitor în conversaţie, îndrăgit de toată boierimea, mai rar se întâmplase în familiile din protipendada Moldovei. Iar dragostea fierbinte a Elenei, nedomolită de ani, gata de orice jertfă şi umilinţă şi nu o dată pusă la încercare de Vodă, înzecea povara. Doamna se săltă într-un cot şi luă ceaşca de ceai de pe gheridon. — Să-ţi torn puţin lapte? — Nu, Zoe… Îmi face silă. Flacăra sfeşnicului de pe cămin îi scoase chipul din umbră. Era prelung, cearcăne adânci, ca la bolnavii de inimă, îi săpau două buzunări negre sub ochii stinşi. Nu fusese o cadră nici în tinereţile dumneaei. Sprâncene haiduceşti, nasul cam lung, gura dintotdeauna tristă. Dar avea o talie elegantă, cum spun francezii, era distinsă, iar pe obraz stăruia acea lumină, izvorâtă din alese şi nobile însuşiri sufleteşti, despre care moraliştii şi popii susţin că înfrumuseţează şi cele mai vitregite chipuri; frumuseţe pe dinaintea căreia, din păcate, mustăţile bătăioase şi fracurile a opt galbeni de la Chic de Paris treceau cu ochii legaţi, iar bietele zâne n-aveau de ales între multe drumuri: ori mânăstire, ori împletitul cosiţei albe între neamuri, mătuşa fată bătrână pusă în capul mesei, cu gândul la testamentul acesteia. Elena Cuza sorbi câteva înghiţituri de ceai, apoi luă oglinda înrămată în fildeş, aflată mereu la îndemână. Îşi scoase spelcile privindu-se îndelung. Părul bogat, vârstat cu argint, se rostogoli pe pernă. — Doamne, că slută m-am făcut. Acum observ dintâia oară că am început să semăn cu mama… Zoe Manta se aşeză la picioarele patului şi începu să-i dezmierde mâna. Încercă să râdă: — Ce idee! Eşti neîntrecută, Elencule, când îţi inventezi cu dinadinsul necazuri. „Elencule“, ca pe vremea Soleştilor, când îşi smulgeau una alteia păpuşile franţuzeşti cu capete de ceară. Elencu rămăsese şi azi, dar numai când se aflau singure. Doamna îşi îndreptă privirea spre icoanele îmbrăcate în aur. Veşmântul plouat cu nestemate al sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, ocrotitorii dumneaei, fusese comandat la Viena, cap de operă de giuvaiergerie: — Doamne, oare la ce năpaste m-ai mai osândit? Ce mi-e hărăzit să mai îndur? Glasul, a cărui dulceaţă era sporită de farmecul graiului moldovenesc, era de o tristeţe sfâşietoare. — De ce le mânjeşti pe toate cu dohot, Elencule? Mai este şi soare în lumea asta, nu doar întunericime. Elena Cuza îşi răsuci privirea de căprioară rănită: — N-ai auzit ce a spus femeia ceea? Atâta adresă m-a înfiorat. — Elencule, vino-ţi în fire… Uneori ai aerul că judeci ca un copil. Nu mă aşteptam să te laşi impresionată de fanteziile acestei tireuse de cartes[9] de mahala. Dacă ştiam cât eşti de sperioasă, nu te conduceam acolo pentru nimic în lume. — Ar fi fost mai bine să nu mă duci, suspină Doamna. Tu încerci acum să-mi dai curaj, îţi mulţumesc, Zoe, dar ştiu că, în sinea ta, crezi ca şi mine în fiece cuvânt pe care l-a spus vrăjitoarea. Zoe Manta se prefăcu supărată: — Décidémment[10], cu tine n-o scoate omul la capăt. Vorba coanei Catinca, dacă intri la vreo idee, nu ţi-o scoate nimeni din minte, nici dacă ar opinti cu patru boi. — Zoe, zâmbi Doamna, ce sens are să ne sfădim? Până mai astă-seară o ridicai în slăvi pe Simina, cea mai straşnică diseuse de bonne aventure[11] din toată ţara. Nu mi-ai istorisit chiar tu de Elisa Lahovary şi frate-său, Iorgu? — Oh! o întrerupse Zoe. Am exagerat probabil amândouă, aşa cum se întâmplă când e vorba despre ceva puţin comun. — Atunci, continuă să zâmbească blând Doamna, la ce ne‑am mai dus? — Ca să te mai amuzi puţin, Elencule. Să mai vezi şi altceva decât aste ziduri. Şi, dacă chibzuieşti bine, gogoriţa ţi-a înşirat cuvinte de taifet, care s-ar potrivi aproape oricărei boieroaice mai răsărite. Elena Cuza îi îndreptă privirile neliniştite, în care scăpăra un licăr de nădejde. Dorea din suflet să i se poată răsuci gândurile spre zare mai puţin neguroasă. — Mi-a zis că port cunună, şopti. De unde a ştiut ea asta? Zoe o înfruntă cu curaj: — Vezi cât eşti de copil? Putea să vorbească de cunună şi Saftei Brâncoveanu, şi Casandrei Cantacuzino, şi Anei Racoviţă, şi Sturzoaiei, şi Sultanei Ghica, şi, şi… Atâtea persoane ai căror părinţi, bunici, în fine, quelque ancêtre[12], au ţinut scaunul Moldovei ori al Munteniei cândva. Toutes, des princesses… Elena Cuza rămase gânditoare: — Da… E ceva în ce spui… Apoi, din nou speriată: Şi riga de roşu… Dama de pică? — Oh, là, là! râse Zoe Manta, ca într-un arpegiu, precum mademoiselle Marigny de la Comedia Franceză. Acestea chiar că le poţi înşira oricui pe tipsie. Va exista totdeauna o damă de pică sau de ghindă şi, dacă nu există, o găsim noi, gata să-ţi spargă casa. Ştii, eu una, j’en ai assez[13] de dame fatale, aşternut la drum de seară, voiajuri peste mări şi ţări, ori avuţii de nabab, picate din cer, pe hornul casei. Doamna oftă şi îşi simţi trupul mai puţin chircit în aşternut. — De, Zoe, ştiu şi eu… Să dea Dumnezeu să fie cum spui tu… Să se aleagă binele. Şi să se facă lumină în mintea şi cugetul lui Vodă. Tot mă gândesc, Zoiţă, cu ce l-o fi fărmăcat muierea ceea? Alecu, bine ştii, îi bărbat schimbător ca vremea, răbduriu şi statornic doar în trebile ţării, dar nu şi în dragoste. Cu ce ştiinţă diavolească l-o fi înlănţuit? Zoe se prefăcu nepăsătoare: — Ştiinţă de şantan! Las-o păcatelor pe Obrenovicioaie. I-o trece şi lui Vodă într-o zi, ca orice boală. „Necazu-i că nu-i trece“, îşi păstră Zoe gândul pentru ea. Din cleveteli aflase şi, bun înţeles, n-avea s-o îndurereze pe Doamnă istorisindu-i cele oblicite, că Maria Obrenovici, făptura născocită de Satana, îşi cumpărase cai, două sute de galbeni! Iar alţi şapte sute avea de gând să cheltuiască la Ems, unde mergea în fiece an să-şi facă băile. Zoe Manta îşi înăbuşi suspinul. „La o urmă“, gândi, „nici Cuza nu-i prea vinovat. Tot omul are slăbiciunile lui, şi Dumnezeu, ştiut este, nu dă cu amândouă mâinile. L-a iscat un bun domnitor, cu toate însuşirile bărbatului de stat de elită, iubind ţara şi norodul mai presus de orice, onest şi lipsit de corupţiune.“ Acestea i le recunoşteau, măcinându-şi barba între dinţi, până şi vrăjmaşii săi cei mai neînduplecaţi, precum Gheorghe Bibescu, fostul domnitor, fraţii Goleşti, Mitică Ştirbey, Iancu Ghica, şi răboju-i departe de a seca… Iar peste aceştia se mai aflau, şi nu mai puţin primejdioşi, opozanţii trăitori la Paris, care unelteau fără să ostenească la curtea lui Napoleon al III-lea. Membri ai fostelor familii domnitoare Bibescu şi Ştirbey, la care se adăugau mari proprietari – Brăiloiu, Sutzu, Lenş, Grădişteanu. Subvenţionau reacţiunea din ţară, pentru a organiza mişcări de agitaţie împotriva lui Cuza şi a administraţiei sale, în vreme ce la Paris plăteau jurnale ca Le Constitutionnel, Le Pays şi Le Nord spre a publica articole ce-i defăimau pe domn şi pe miniştrii săi. De parcă i-ar fi citit gândurile, Elena Cuza şopti într-un târziu: — Prea mulţi vrăjmaşi la un singur om. Cât ai fi de viteaz şi ocrotit de noroc, tot te răpun. E grija şi teama mea de fiece clipă. De femeia blăstămată s-o descotorosi ori ba, numai viaţa să i-o cruţe Dumnezeu. Barem durerea aceasta să mă ocolească… — Vodă nu-i singur, spuse Zoe Manta. O ţară întreagă îi stă alăturea. Doamna clătină tristă capul: — Aceasta într-o înfruntare făţişă. De-o parte norodul cel mult, de cealaltă pumnul de boieri. Dar războirea nu se face pe câmp deschis şi la lumina zilei. Răii uneltesc pe întunecime, plătesc braţ şi jungher ticălos. — Vodă-i înconjurat de oameni cu credinţă. — Ei, Zoe, cu galbeni buni şi mulţi, îţi cumpără şi umbra. Aici mi-e grija cea mare! De trădarea prietinilor, căci de aceasta n-ai cum să te fereşti. — Gândeşti că l-ar putea vinde madame Obrenovici? — A, nu… Aceea unelteşte să ajungă cea dintâi doamnă a ţării, în locul meu. Alt dor şi scopus nu cunoaşte, aşa că viaţa lui Cuza îi e scumpă, măsurată în galbeni şi fală. Mi-e teamă de cel care-l dezmiardă în faţă, iar în spate ţine pregătită flinta. Palatul e plin de iscoade. — Năluciri de-ale tale, Elencule. Şeful gărzii, colonelul Haralambie, intră în foc pentru Domn, iar toţi oştenii din pază sunt oameni devotaţi, încercaţi nu o dată. Ei se socot, după cum îi dezmiardă însuşi Măria Sa, „copiii lui Alexandru Ioan Vodă“. Elena Cuza zâmbi cu amărăciune. Deschise Biblia legată în marochin roşu şi scoase o scrisoare. — Am primit-o azi-dimineaţă… E de la Iancu Alecsandri. Îmi dă de ştire că alde Bibeştii şi ceilalţi ticăloşi din coterie au îndreptat cincizeci de mii de galbeni la Bucureşti, spre a pune la cale răsturnarea lui Cuza. La atâta bănet, nu se vor da în lături să facă şi moarte de om… Un vaiet de pasăre străpunse ferestrele şi persienele grele de catifea. Doamna sări speriată. — Cucuveaua! Ai auzit, Zoe? Zoe Manta încercă să-şi ascundă neliniştea: — Nu era cucuvea. Sunt guguştiucii. Ţipătul li se cam aseamănă, nu ştii? Vuietul se auzi încă o dată. Un tânguit urât, de pasăre neagră… Pasăre de ţintirim.   [1] Locul unde se află astăzi Banca Naţională a României.   [2] Fracuri.   [3] Azi strada Iuliu Maniu.   [4] Azi strada Smârdan.   [5] Azi strada Dem. I. Dobrescu.   [6] Azi strada Dionisie Lupu.   [7] Azi Casa Universitarilor.   [8] Biata cumătră (lb. franceză).   [9] Ghicitoare (lb. franceză).   [10] Hotărât (lb. franceză).   [11] Cărturăreasă (lb. franceză).   [12] Vreun strămoş (lb. franceză).   [13] M-am săturat (lb. franceză).  

  Partea întâi     TELEFONUL CAPITOLUL I     Ninsoarea începuse pe la prânz. O ninsoare cuminte, cu fulgi mari zăbovind mult în văzduh, o ninsoare care însufleţea amintiri: vacanţele copilăriei, casa bunicilor, parfumul de sărbătoare din bucătăriile încinse şi prietenoase… Alămăria străluceşte, oalele sunt roşii cu buline albe, gospodina îmbujorată înţeapă cu paiul smuls din mătură cozonacii dolofani… Târziu, spre miezul nopţii, se pornise viscolul. Brusc şi cu înverşunare. Locotenentul Andrei Dumitraşcu, la fereastra biroului, îşi trecu arătătorul peste buze cu un gest care-i era caracteristic. — Aş zice că afară-i o vreme creaţă. Traian Ionescu, la fel de tânăr şi cu acelaşi număr de stele pe epoleţi, se interesă maşinal: — Crezi? Andrei se desprinse de geam şi îşi vârî adânc mâinile în buzunarele pantalonilor. Avea douăzeci şi trei de ani, ochi albaştri cu gene frizate – „îţi vine să înnebuneşti! obişnuia să afirme vară-sa, o fată hotărâtă, cu certe vocaţii de căpitan de piraţi; un bărbat nu merită asemenea podoabă“ – bărbia despicată şi mult vino încoa! O anume nelinişte a privirii însă ca şi tremurul buzelor în unele momente mărturiseau observatorului atent mai multe decât înfăţişarea de bărbat care place femeilor, voios şi mereu sigur pe el. — Cum naiba poţi să-ţi pierzi vremea cu fleacuri din astea? Traian îşi ridică ochii din revista Rebus şi lăsă pixul să alunece pe sticla biroului. — Tu ce faci în recreaţii? Îl studiezi pe Kant? — Cum ai ghicit? Sunt la primul lui comandament major! Scandă: Comportă-te în aşa fel, încât fiecare dintre acţiunile tale să poată deveni o regulă de conduită universal-valabilă. Traian, scund, oacheş, cu aspect şi temperament tipic meridionale, se strâmbă. — Să mă scuze papa Kant, dar porunca mi se pare absolut cretină. Imagina probabil o lume în care vieţuitoarele erau trase la xerox. Slavă Domnului, nu toţi au timp să-l conspecteze. Altfel, viaţa ar deveni îngrozitor de monotonă. Andrei dădu un bobârnac Snagovului de pe birou. O ţigară îşi scoase capul de filtru şi locotenentul îl prinse între buze. — Am afirmat totdeauna că ignoranţa e mama fericirii. — Te-aud prima oară enunţând panseul. Oricum, chestia mă lasă rece. Prefer analfabet şi voios ciocârlie decât cult şi nevrozat. Să-mi plouă mereu albastru… Întinse mâna după pix: Ascultă, ce naiba poate să fie chestia asta? „Iniţiale disperate?“ E din trei litere şi… Îl întrerupse telefonul. Locotenentul Dumitraşcu, în picioare, ridică receptorul. — Da, miliţia… Un glas vătuit – „femeie în vârstă şi bolnavă“, califică reflex Andrei – repetă, încercând parcă să se asigure: — Miliţia…? Ajutor! Salvaţi-mă, oameni buni… ajutor!…   Andrei, tulburat – glasul îi transmisese instantaneu panica – se bâlbâi: — Ce s-a întâmplat?… Cum vă numiţi?… Traian Ionescu deveni atent. Când se încrunta, sprâncenele se plisau ca la fustele soleil, moderne acum douăzeci de ani. Ridică al doilea receptor. Vocea continuă, pierzând din intensitate: — Sunt plină de sânge… mor… Oameni buni… Convorbirea se întrerupse. Andrei, tulburat peste măsură, rămase cu receptorul în mână. Strigă de câteva ori: „Alo!“ Traian îşi reveni primul. — A închis. — Ce facem? Celălalt ridică din umeri. — Nimic. Centrala telefonică Sud nu funcţionează. Din cauza demolării tot bulevardul e blocat. Nu putem depista apelul. Andrei strânse spătarul scaunului până i se albiră degetele. — Şi totuşi ce facem? Femeia e pe moarte. Traian arboră un aer tonic, dar intonaţiile erau nesigure: — N-o lua în bernă. S-ar putea să fie un banc. — Nu! respinse Andrei. Vocea asta nu minţea. Nenorocita e în primejdie. — S-ar putea să fie o falsă alarmă, bătrânii intră în panică la cea mai mică nevralgie. Andrei îşi săltă bărbia încăpăţânată. — Şi dacă nu-i aşa? Dacă femeia e realmente în pericol de moarte? Traian îi prinse umărul. — Calm, Andi. — Calm?! — Ai altă soluţie? Nu putem face altceva decât să aşteptăm. Cine ştie… poate mai sună… Andrei îl privi năuc, de parcă n-ar fi înţeles sensul cuvintelor. „Cât e de sentimental! gândi Traian Ionescu. Şi când te uiţi la el, zici că-i viking. Haleşte gali, nu chifteluţe de peşte la Gospodina, voiajează în corăbii piratereşti, cu nasul cârn, şi nu cu 84 de la Primărie în Crângeni, o iubeşte pe Marabula fiica lui Ochi de Şoim şi nu pe Lili, şoricuţa de la Financiar…“ Andrei începu să râdă. Surprins, Traian se interesă: — Poate eşti drăguţ să-mi explici, unde-i umorul „cestiei“? — Cum e definiţia aia din trei litere? Iniţiale disperate… Ei bine, cred că nu trebuie să căutăm prea departe… — Adică? Andrei stinse ţigara abia aprinsă. Se interesă sarcastic: — Ce-ai zice de… SOS? Traian, rezemat de spătar şi cu picioarele urcate pe masă – poziţia clasică din biroul şerifului, undeva într-o localitate măruntă din Texas ori Michigan – îl cerceta pe Andrei cu o curiozitate în care se amestecau studiu ştiinţific, calm şi o ironie uşoară. Andrei părea neliniştit şi fuma ţigară de la ţigară cu o voluptate şi într-un ritm pe care avea să le regrete peste douăzeci sau treizeci de ani. Un surâs îngăduitor întindea buzele cu contur hotărât ale lui Traian. „Îi place să treacă drept un dur, dar în fond rămâne o inimă de fecioară…“ Se ştiau încă de la grădiniţă. Pe atunci, Andi purta breton şi la gât un pompon roşu, era ruşinos nevoie mare şi, pus să recite o poezie, îi dădeau lacrimile de timiditate. Anii care urmaseră, copilăria propriu-zisă şi adolescenţa nu-l ajutaseră deloc să-şi înfrângă complexul. Atmosfera din casa Dumitraşcu era greoaie, veşnic tensionată, de cum pătrundeai în vestibulul cu miros de galoşi şi naftalină simţeai o strângere de inimă, iar oaspeţii întâmplători, musafiri sau prieteni, îndreptau priviri disperate spre uşă, aşteptând să se consume timpul convenţional minim destinat unei vizite. Vecinii ocazionali siliţi să bată la uşa soţilor Dumitraşcu mânaţi de necesităţile blocului, refuzau totdeauna să se aşeze: „Aştept un telefon din provincie… Trebuie să vină Sandu de la şcoală… Îmi dă laptele în foc…“ Părinţii lui Andi nu se înţeleseseră niciodată iar băiatul, cumva părtinitor, îşi spusese adesea că fiecare din ei ar fi putut să fie un soţ bun, dar cu alt partener. Sub acelaşi acoperiş însă, unul devenea fiară, iar celălalt catâr îndârjit. Scandalurile continue îl marcaseră pe Andi care devenise nervos, timorat şi de o sensibilitate bolnavă. I se întâmpla să intre în casă şi doar din pustiul camerei de zi să simtă că cei doi se ocăriseră cu nădejde, că pahare, furculiţe, bibelouri zburaseră din încăpere în încăpere. Delicat şi orgolios, spaima, teroarea copilăriei lui fusese ca nu cumva vreun prieten sau coleg să asiste la diurnele scene de familie. Umilinţa pe care ar fi încercat-o în asemenea momente ar fi fost de nesuportat. De aceea, nu invita pe nimeni acasă, deşi avea camera lui complet izolată şi i-ar fi plăcut să asculte împreună cu băieţii casetele cu Julio Iglesias; fusese singurul elev din clasă care nu-şi chemase niciodată colegii de ziua lui. Traian intuise situaţia încă de pe când aveau paisprezece ani. Bineînţeles, Andi nu se confesase niciodată – şi-ar fi tăiat mai degrabă mâna dreaptă decât să vorbească despre insultele şi blestemele de care vuia casa – dar Traian avea spirit de observaţie şi o pătrundere a naturii umane cu totul neobişnuite pentru un băieţandru. Observase de exemplu că soţii Dumitraşcu nu ies împreună decât în împrejurări excepţionale şi niciodată de braţ, iar atunci doamna are gura crispată de nemulţumire şi ură. Pe chipul domnului se citeşte o scârbă, o lehămeţeală cutremurătoare. Mai constatase că Andi nu scăpa un prilej să pomenească de „bătrânii“ lui, relatând diverse istorioare hazlii din care se desluşeau două siluete simpatice, afectuoase, trăind într-o armonie deplină. Subiect predilect şi ciudat la un puşti de doisprezece-treisprezece sau paisprezece ani. Colegii, mai puţin atenţi şi lipsiţi de bosa investigaţiilor psihologice, îi tăiau vorba trecând din nou la figura de Karate a lui Charles Bronson din ultimul film, golul marcat de Cămătaru în minutul douăzeci şi nouă sau refrenele formaţiei Savoy. Când părinţii lui Traian zugrăviseră casa, vrând să fie mai degajaţi în balamucul de boarfe făcute movilă şi cărate de colo-colo, ziare, cearşafuri, găleţi cu var şi ulei, îi sugeraseră băiatului să doarmă câteva nopţi la Andi. Locuiau în blocuri alăturate şi erau prieteni nedespărţiţi. Traian n-avea să uite niciodată figura lui Andrei. Se albise şi, din cauza spaimei, nu reuşea să scoată un sunet. Apoi, se eschivase îngrozitor de stângaci. Le veniseră rude din provincie, ba chiar şi nişte prieteni. „Da, …ştii, ai mei sunt cam petrecăreţi… S-au mai anunţat nişte şmecheri din Constanţa…“ — Aţi adunat la vreo treij' de inşi, constatase ironic Traian. — Precis… Ce să-i faci? râsese forţat Andrei… Indivizii-s puşi pe blestemăţii… Spre şaptesprezece ani, pentru cei care-l observau superficial, Andrei se schimbase. Se dezvoltase fizic în chip neaşteptat dintr-un băieţel sfrijit şi totdeauna mai scund decât colegii lui ajunsese printre cei mai înalţi din clasă – carura deja remarcabilă prefigura viitorul atlet. Noii „fotografii“, Andi îi asortase o tipologie pe potrivă, construindu-şi un gen străin, despre care îşi închipuia că e bărbătesc. Intraseră multe în sosul acela: conversaţie flegmatică, săracă în semne de exclamaţie – vezi, Doamne, tipul blazat, fără emoţii şi deplin stăpân pe reacţiile lui – scepticism ostentativ care uneori tangenta cinismul. O atitudine proprie individului cu experienţă de viaţă tumultuoasă, imun oricărei surprize: nimic nu mai izbuteşte să-l uimească. Philip Lombard, de pildă, al Agathei Christie, constituia pentru Andi un prototip de bărbat fascinant. Bineînţeles, din inventarul „modelului“ excludea genocidul săvârşit în jungla africană. „În fond, îşi zicea Traian pe care travestiul lui Andrei nu înceta să-l amuze, a rămas acelaşi băiat bun şi sentimental.“ Iar dacă aerele virile izbuteau să amuze niscai mucoase romantice, cu atât mai bine! Pe undeva, Traian îl asocia cu soră-sa, Livia. Fata avea şaisprezece ani şi îşi schimba identitatea în fiecare zi. Luni se lua drept Liz Taylor, marţi Lili Serghiev, faimoasa spioană din cel de al II-lea război mondial, miercuri Scarlett O’Hara, joi Marguerite Gauthier şi aşa mai departe. Se comporta în consecinţă, compunându-şi facies-ul şi starea de spirit corespunzătoare, adecvându-şi fireşte, în măsura posibilităţilor, pieptănătura şi ţinuta vestimentară. Într-o zi, apăruse la cină cu pipa bunicului ţinută în căuşul palmei. Era goală, fireşte, ceea ce n-o împiedica să tragă din ea cu conştiinciozitate. Taică-său îşi ridicase ochii din ziar aiurit: „Asta ce drăcovenie o mai fi?“ Livia, care abia aşteptase întrebarea, desluşise important, pe un glas baritonal: „Cred că până la urmă m-am decis. De fapt e hotărârea mea de-fi-ni-ti-vă!“ „A noua doar în săptămâna curentă şi nu mă îndoiesc, la fel de interesantă.“ „De data asta e foarte serios. Am ajuns la concluzia că trebuie să mă fac detectiv. Simt că am vocaţie şi cred că-i meseria cea mai fascinantă.“ „Aha! pricepuse taică-său. Şi-acum, pesemne, te cheamă Maigret. Hm, adăugase evitând să se uite la Traian, îmi închipuiam că pentru o familie, un singur aiurit e tocmai de‑ajuns…“ „Ce înţelegi tu…?“ „Mult mai puţin decât voi, fireşte…“ Andrei stinse ţigara şi continuă să măsoare cu acelaşi număr de paşi biroul. Traian strivind mucul lui Andrei, din care se mai prelingea un firicel de fum, se interesă: — Ce faci? Dai ora exactă? Andrei răspunse iritat, fără să se oprească: — Mă dau în vânt după tipii spirituali. — Şi eu după mocofanii sentimentali. — Ce vrei să spui? Traian abandonă pixul şi îşi vârî mâinile în buzunarele pantalonilor. — Te frământă chestia cu bătrâna şi nu înţeleg de ce te ascunzi. E o dovadă de umanism, exemplu de responsabilă atitudine cetăţenească. Andrei se crispa, roşind până la urechile care, în mod ciudat, rămâneau totdeauna albe. Nu suporta să fie surprins în momente de slăbiciune şi lupta din răsputeri să-şi camufleze emoţiile. Atitudinea aceasta n-avea nimic de-a face cu mentalitatea britanică rigidă care consideră că disimularea, deplina stăpânire a stărilor de spirit excesive reprezintă o chestiune de decenţă şi educaţie cu etichetă de neconfundat – Eton şi Oxford – ci constituia reacţia caracteristică timidului. Acestuia, chiar când se îneacă îi e jenă să strige ajutor. Andrei afişă un aer degajat. — Păcatul tău, bătrâne, e că te consideri teribil de iscusit. Mă frământă acum cu totul altă problemă… Traian râse. — Cine câştigă alegerile în Gabon. Mie-mi spui? Trilul telefonului îl întrerupse. Ridică receptorul, Andrei îl urmărea înfrigurat. După schima de plictiseală ivită brusc pe chipul lui Traian pricepu că Solange (o chema de fapt Silica de la Vasilica) a visat iar ceva sau şi-a amintit că au trecut trei sferturi de oră de când i-a spus ultima oară „te iubesc, iepuraşule!“ Îşi privi instinctiv ceasul. Al cincilea apel şi-i abia unsprezece… „Doamne sfinte, ce mâţă pisăloagă! Când vorbeşte parcă miaună. N-aş îndura-o nici zece secunde fără să-i dau un ultimatum.“ Din replicile seci, monosilabice ale lui Traian, îşi imagina lesne „textul“ Solangei: „Mă mai iubeşti, iepuraş?“ — Bineînţeles. „Eşti sigur că nu mă minţi?“ — Absolut sigur. Pixul lui Traian începu să lovească ritmic sticla biroului. Era rândul lui Andrei să-şi vâre mâinile în buzunarele pantalonilor şi să se amuze privindu-l ţintă. „Sigur, sigur?“ — Absolut sigur. „Cât mă iubeşti?“ — Imens. „Ştii, am visat că mergeam amândoi, înţelegi?“ — Înţeleg foarte bine. Mergeam amândoi… „Călare pe măgar sau cu tramvaiul, presupuse Andrei, n‑are importanţă…“ — Interesant… Extrem de interesant, Solange, dar crede‑mă, sunt în momentul de faţă extrem de ocupat. „Îmi închipuiam că mă iubeşti.“ — Dar te iubesc! strigă exasperat Traian şi rămase cu receptorul în mână. Solange închisese. Andrei rânji: — Hollywood? Vreau să zic, ultimul stil? — Ce naiba vrei? îl repezi Traian. — Altfel îmi închipuiam că arată show-ul cu „te iubesc“, în orice caz, din câte îmi amintesc eu şi mi-au povestit bunii şi străbunii, declaraţia nu semăna cu un răget de măgar fioros. Traian avu un gest de enervare, „n-ai decât să crezi ce-ţi place“, şi îşi reluă pixul. Dar pătrăţelele îi dansau dinaintea ochilor, degetele îi tremurau uşor. Era un bărbat lipsit de astâmpăr, impulsiv şi, începând de la şaisprezece‑saptesprezece ani, când mai toţi adolescenţii încearcă să-şi modeleze felul de a fi după un anume model sau să se autodepăşească, principalul lui efort fusese acela de a învăţa să se stăpânească mai bine. „A avea sânge rece“ era o expresie frecventă în conversaţia lui Traian şi-ţi venea să crezi că pentru el aceasta era singura calitate care contează şi determină personalitatea unui individ. Acum spumega de furie, mai ales împotriva lui însuşi. N-o iubea pe Silica. Îl agasa până la disperare, dispreţuia mofturile ei cu pretenţie de distincţie „sunt o lady“, stratagemele de a-i împleti un laţ extrem de iscusit la capătul căruia se afla o verighetă, şi binecuvântările unui tip jovial cu panglică tricolor şi expresie sărbătorească. Şi totuşi nu avea suficientă tărie de a o trimite la plimbare. Situaţia absurdă era caracteristică pentru felul lui de a fi. Făcea parte dintre bărbaţii cu succese spontane, răpunând fără cel mai mic efort o oaste de inimi şi al căror număr de telefon figurează în douăzeci-treizeci de agende cu miros de pudră şi colonie franţuzească la modă. Andrei îşi închipuia despre el că ar fi un colecţionar, ceea ce nu era tocmai adevărat. În realitate, Traian, flatat de atenţia constantă a „zânelor“, se simţea incapabil să trieze, dar mai ales să rupă, să renunţe. Chiar când se despărţea de o femeie, continua să-i dea telefoane de politeţe, nu uita s-o felicite de sărbători şi ziua ei, nu ezita să-i facă mici servicii. Pe Solange o cunoscuse la discoteca din Mamaia şi, în seara aceea violet, cu irizări sidefii, fata i se păruse extrem de seducătoare. Chipul de pisicuţă cu ochii chihlimbarii care văd şi noaptea aproape tot atât de bine ca şi ziua, felul cum îşi ţuguia buzele făcând botişor, trupul fragil – Traian detesta formele generoase („dacă am chef de beef-steack mă duc la birt“) – maniera insinuant-provocatoare, dar deloc vulgară de a dansa, creau o atmosferă particulară, un climat special, inedit, aparţinând îşi zicea Traian, exclusiv Solangei. După o lună, se săturase până peste cap de „climatul inedit“. Era geloasă, posesivă, sâcâitoare, simţea nevoia în permanenţă să fie asigurată că e adorată. „Pentru fata asta nu există pe lume nimic altceva decât dragostea“, condusese, ignorând însă un adevăr elementar. Spre deosebire de bărbaţi, pentru care chiar dacă sunt extrem de îndrăgostiţi delimitările rămân categorice – iubita, cariera, serviciul, meciurile de fotbal, alte pasiuni, îşi au fiecare compartimentul său şi coexistă – la femei, chiar intelectuale fine, dragostea rămâne preocuparea majoră a existenţei şi se simt afectate când nu constată la partener o atitudine absolut identică. „Auzi, a preferat să se ducă la meci, sau să se umfle de bere împreună cu un fost coleg de la Craiova, alt derbedeu probabil, în loc să stea cu mine…“ Când telefonul sună din nou, Traian aruncă enervat pixul care se ciocni de sticla biroului apoi plonjă spectaculos în coşul de hârtii. — Fir-ar să fie! A căpiat?! Surâzând cu o ironie sângeroasă, Andrei ridică tacticos receptorul. Gesturile erau atât de desfăcute, încât ai fi zis că‑i filmat în ralenti. Recunoscu imediat glasul bătrânei: — Alo, miliţia! Ajutor… — Numele dumneavoastră! Numele şi adresa, ceru locotenentul sugrumat de emoţie. — Mor… Sunt plină de sânge… — Cum vă numiţi? Unde staţi…? — Mor… Veniţi imediat… — Unde staţi?! strigă Andrei. Vocea bătrânei, ostenită, abia se mai desluşea: — Nu ştiu… am uitat… Ajutor… Convorbirea se întrerupse din nou. La ferestre, gâfâia viscolul.

32o de pisici negre de Rodica Ojog Brasoveanu CAPITOLUL I   ARESTAREA Maiorul Cristescu o examină câteva clipe, apoi scoase din buzunar un pacheţel negru şi-l puse pe masă. — Ce-i asta? Un dar pentru Mirciulică? — Aţi vrut o probă, spuse Cristescu clătinând capul. O aveţi! Bătrâna desfăcu hârtia încet. Rămase cu filmul în palmă şi-l privi nedumerită. — Ce trebuie să fac? Nu ştiu să umblu cu el... — Ţineţi-l în dreptul luminii, zâmbi maiorul amuzat, şi derulaţi-l încet... Destul! Imaginea nu vă spune nimic? Este filmul pe care i l-aţi dat lui Raul Ionescu pentru a se familiariza cu topografia muzeului şi, mă rog, pentru confecţionarea cheii de la grilaj. Când v-aţi întors acasă — evident, după ce aţi fotografiat sălile muzeului, câteva tablouri şi chiar pe câţiva dintre vizitatori — aparatul fiind încărcat l-aţi declanşat, probabil din neatenţie, şi pelicula a înregistrat o parte din odaia în care ne aflăm. Se vede limpede tabloul cu cale, scrinul, pendulul, chiar un colţ de perdea. Vă daţi seama că nu încap confuzii. Mi se pare de asemenea extrem de dificil să găsiţi justificarea prezenţei acestei imagini în filmul recuperat de la Dascălu. Melania avu un surâs ciudat. "Asta era proba! Îngrozitor de caraghioasă! Cine s-ar fi gândit... Trebuia să distrugă filmul după confecţionarea cheii. Cu nebunii nu e bine să porneşti la drum, lucrul acesta se plăteşte. Şi apoi Mirciulică..." Revăzu scena. Motanul pe masă jucându-se cu aparatul, apăsând, fără ca ea să audă ori să bage de seamă, pe declanşator... Se frânse dintr-o dată. În faţa maiorului nu se mai afla femeia fără vârstă, sprintenă şi graţioasă, ci o străină. O străină cu chipul sleit, obosită şi tristă. Şopti, fluturându-şi absentă degetele într-un ciudat rămas-bun: — Mirciulică... Totdeauna mi-a fost teamă că nu-i tocmai sincer cu mine. Motanul privea fix lumânările tortului. În ochii transparenţi, flăcările aprindeau vâlvătăi lungi, de un verde-mineral ca otrava. Picături de ceară roşie cădeau pe masă. Maiorul desprinse ciorchinele fierbinte de la buza sfeşnicului şi începu să-l modeleze între degete. Suflă în lumânare. Un zâmbet nesigur se ivi pe chipul Melaniei. Căută reazem şi se ridică. O siluetă gracilă pe care ar fi putut-o doborî un copil. — Ştiu ce am de făcut, şopti. Sunt aresta... da! Probabil va trebui să vă acompaniez. Cristescu îi ocoli privirea. Din inima lui se alungaseră bucuria, satisfacţia stridentă, drapelele şi trâmbiţele şi focurile de artificii ale izbânzii. "De ce dracu'", se întrebă frământând nervos cocoloşul de ceară, "de ce-a trebuit să-mi pice mie istoria asta pe cap? Bătrâna are un farmec căruia nu-i pot rezista, mă fascinează mintea şi personalitatea ei, surâsul şi aerul de fetiţă neajutorată, parfumul odăii, şi Mirciulică, şi punga de fondante din scrin..." Îşi închipuia, fără să fie convins că nu se înşală, că în alte împrejurări Melania Lupu ar fi continuat să ducă existenţa încântătoare pe care puţini bătrâni o cunosc. Trecea cu graţie peste neplăcerile vârstei, nu se lăsase obsedată de boală, economii şi locul de veci, ştia să-şi inventeze o mie de bucurii. "Tablourile acelea blestemate i-au aţâţat fantezia. Goya şi Rembrandt! Dacă nu s-ar fi spart atunci ţeava de apă, nu le-ar fi descoperit niciodată. Şi dacă vecinii ei nu s-ar fi lăsat antrenaţi în aceeaşi cursă dementă... Şi dacă ceilalţi, Scarlat, Ionescu, Dascălu, ameţiţi de miză, aceeaşi miză, n-ar fi muşcat din nadă. Aceeaşi nadă. Şi dacă... Prea mulţi dacă..." Îi venea greu să-şi ridice ochii. Un foşnet de mătase plutea în liniştea încăperii. Motanul încerca să-şi deznoade panglica roşie de la gât. Cu o mişcare mecanică, Melania îşi desprinse perlele. Le lăsă să curgă printre degete, cântărindu-le parcă. "Păcat, draga mea! O lovitură — căci nu văd de ce nu am spune adevărului pe nume — concepuseşi o lo-vi-tu-ră, minunat combinată, care s-a sfărâmat ca un porţelan delicat. Ah! Gândeşte-te numai la performanţa de a-ţi fi dirijat complicii fără ca ei să te cunoască. Îţi vine să plângi de necaz, dar crede-mă, Melanie, nu-i acum momentul. N-ai fi putut bănui în ruptul capului că Mirciulică va declanşa aparatul foto." Inventarie obiectele înregistrate pe peliculă, singura probă împotriva ei: perdeaua, scrinul, tabloul de la bunica, pendulul cu muzică, lucruri dragi, căci nu-i fuseseră niciodată indiferente obiectele care o înconjurau. Era o femeie de interior şi-i plăcea, când deschidea ochii, să se lase desfătată de luciul catifelat al mobilei, de prospeţimea unei acuarele sau de strălucirea serviciului de ceai, pregătit anume pe masă pentru a primi dimineaţa tot soarele pe rotunjimile de argint. Nu admisese niciodată să păstreze un obiect, oricât de valoros, dacă el nu-i aducea frumuseţe şi bucurie. "Colonelul proceda exact invers. La moartea lui ai vândut căpcăunii din lemn, ţi se zbârlea pielea doar privindu-i ca şi oroarea aceea cubistă a domnului... mi se pare că-l chema Gleizes. O iei razna, Melanie! Nu-i momentul acum să-ţi aminteşti lucrurile astea. Un fapt e in-con-tes-ta-bil! Dacă, printr-o minune, ar dispărea scrinul, tabloul cu cale, perdeaua şi pendulul, proba, preţioasa probă a maiorului, pelicula descoperită la domnul Dascălu s-ar spulbera în vânt, ca un nimb de păpădie..." Mintea bătrânei scotocea febril. Cum ar putea dispărea? Ah, focul! Cutia cu chibrituri se afla lângă tortul neînceput. N-avea decât să-l poftească pe Cristescu alături, în bucătărie, sub pretextul că vrea să se schimbe, şi să scapere un băţ de chibrit. Îi întâlni privirea stingherită, interogativă în acelaşi timp. Melania întinse mâna plină de mărgele. Roşi, rostind cu ochii plecaţi: — Nu sunt într-o ţinută potrivită... Mi s-a spus că la puşcărie se face mult... sport. Dacă aţi vrea... În câteva minute pot fi gata. Cristescu, prea obosit ca să mai reacţioneze, se ridică. Bătrâna închise uşa în urma lui. Se apropie încet de masă, privind fix chibriturile. Ascunse cutia în palma mică. Ascultă zgomotele de alături şi aprinse un băţ lângă perdea. Aproape instantaneu îl stinse, strivindu-l sub talpa pantofului. — E o prostie, fetiţo, şopti. O soluţie vulgară la îndemâna oricărui apaş lipsit de spirit. Vei distruge proba, dar nimic nu te-ar mai putea dezvinovăţi în ochii domnului maior. Te va urmări de aici încolo cu puteri înzecite şi cu o ură neînduplecată. Sunt sigură că vei găsi altă ieşire pentru a scăpa din această mică încurcătură. Chicoti: De fapt, ai şi găsit-o! Eşti o şmecheră şi jumătate, Melania! Bagă de seamă numai ca triumful să nu ţi se citească în privire. Peste cinci minute Cristescu o găsi gata echipată. Bătrâna, îşi zise, avea reprezentări ciudate despre sporturile practicate în penitenciare. Îmbrăcase o rochie cenuşie, încheiată în faţă, cu nasturi mari de cristal. Cravata, cu monogramă, era roşie. Din buzunarul de la piept ieşeau discret marginile unei batiste diafane, cu trandafiri însângeraţi. În sacul de voiaj înghesuise cutii de conserve, un termos, restul de fursecuri, spirtiera şi o sticlă de Spumos. Observând privirea nedumerită a maiorului, Melania se scuză zâmbind: — Schimbarea de aer îmi provoacă un apetit teribil. Când făceam excursii la iarbă verde, coşuleţul meu de mâncare era totdeauna cel mai bine garnisit... Şi-apoi nu-mi place să mănânc singură în societate. — Care societate?! — În puşcărie îţi faci o grămadă de cunoştinţe. Cristescu îşi simţi inima grea. Nu încercă s-o contrazică. Bătrâna îi întinse mâinile. Întoarse capul gata, gata să plângă. — Nu înţeleg, îngână maiorul. Melania articulă greu: — Cătuşele. Ştiu de la portarul nostru, o persoană foarte instruită, că aşa se procedează. — A, da... Hm, bănuiesc că ne vom putea descurca şi fără ele. — Cum credeţi. Totdeauna am susţinut că sunteţi un gentilom. Mirciulică poate să confirme. Adevărul este că mă scutiţi de multe neplăceri. Există unele obiecte care te compromit, iar vecinii mei sunt în privinţa aceasta foarte severi. Îmbrăţişă încăperea într-o privire şi suspină. Pe palier îi întâmpină zâmbetul locotenentului Azimioară. — Ah! exclamă bătrâna. Te pomeneşti că aţi venit pentru ceaşca aceea de ceai pe care v-am făgăduit-o de atâta vreme. Ce întâmplare neplăcută! E prima dată când nu pot primi un oaspete aşa cum se cuvine. Trebuie însă să înţelegeţi... — Înţelege, spuse sec Cristescu. Spectacolul bătrânei era peste puterile lui. — Atunci... Melania ridică motanul care i se încurca printre picioare. Îmi dau seama că-i un abuz, dar când a fost vorba de prietenii mei, am găsit totdeauna cutezanţa care în mod obişnuit îmi lipseşte. V-aş ruga, domnule Azimioară, să vă ocupaţi de Mirciulică. Nu mă are decât pe mine, şi nu cred că se va descurca singur. Poate veţi încerca să-l cazaţi într-o familie dispusă să-i arate îngăduinţă. Locotenentul, fără replică, dădu evaziv din cap. Îşi scoase batista, tamponându-şi obrazul. Melania îi mulţumi cu lacrimi în ochi. Îşi lipi obrazul de capul motanului, şoptindu-i nedesluşit: — Rămâi cu bine, Mirciulică. Nu sunt supărată pe tine. Dacă avem noroc, o să ne mai întâlnim. Azimioară sigilă apartamentul, apoi căută motanul cu intenţia să-l lase prin vecini. Nu-l găsi nicăieri şi, în drum spre casă, intră la braseria Cina să bea o bere, spunându-şi că pentru el şi Cristescu începe o binecuvântată perioadă de linişte. Slavă cerului, nu se naşte câte o Melanie în fiecare zi. Maşina tăie bulevardul, angajându-se pe Calea Victoriei. "E vinovată", gândi maiorul. "E vinovată, şi totuşi îmi pare rău. Mă gândesc ce figură va face când or să-i ia toate fleacurile din sac, Spumosul şi conservele şi celelalte — la naiba, totuşi la noi nu-i camping — şi mi se întunecă înaintea ochilor. Ar trebui să mă consoleze ideea că cel puţin de aici înainte nu-mi va mai da dureri de cap. Dar mă consolează?" Stopul căscă un ochi roşu. La Casa Centrală a Armatei, un grup în haine de seară cobora scările râzând zgomotos. O blondă înaltă, cu blana pe umeri, ţinea ridicată poala rochiei albe, să nu atingă trotuarul ud. Scoase un braţ gol, ciufulind părul bărbatului de lângă ea. Hohotele de râs pătrundeau în maşină. "Îmi pare rău de domnul maior", gândi Melania Lupu. "E o persoană delicată, bine crescută şi plină de sensibilitate. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să-i procur din nou momente dez-a-gre-a-bi-le. Presimt însă că nu mă voi putea împiedica s-o fac. De fapt n-ai încotro, draga mea." Suspinul bătrânei răsuci un piron în inima maiorului. O ceaţă uşoară cădea peste oraş.   conutinuare ao descarcati de aici....

Prolog     Anunţul apăruse vreme de o săptămână în principalele cotidiane ale Capitalei: Universul, Adevărul, Cuvântul, Viitorul: În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1940 a fost găsit pe Bulevardul Brătianu, printre ruinele blocului Carlton, un sugaci – sex bărbătesc de circa 7-8 luni. Este unicul supravieţuitor care în momentul cutremurului se afla în incinta hotelului. Oricine poate da o informaţie asupra identităţii copilului şi a familiei sale este rugat să se prezinte de urgenţă la Prefectura Poliţiei. Copilul poartă la gât un medalion de aur reprezentându-l pe Sfântul Cristofor şi poate fi văzut zilnic între orele 10 şi 13 la sanatoriul Saint-Vincent de Paul. Directorul general al Poliţiei Capitalei. — Până la zece, mai avem puţin, spuse sora pipăindu-şi aripile cornetului apretat. Vizitatoarea, preşedinta uneia din cele mai cunoscute societăţi de binefacere, îşi zise că seamănă cu un fluture ostenit. Capul, corabia de pânză albă, te aşteptai în orice clipă să zboare. — În general, vine multă lume? — Cu miile, surâse blând sora. Acum fac rând în curte. Din păcate, nici măcar unul dintr-o sută nu-şi închipuie că l-ar putea identifica… — Atunci? — Vin din curiozitate. Vizitatoarea se uită la leagăn. Era un coşuleţ elegant, înzorzonat, numai dantelă fină şi panglici de atlas bleu. În el fusese găsit copilul, dormind liniştit, fără să i se fi clintit un fir de păr. Dormea şi acum, cu pumnii strânşi. Pleoapele străvezii, irizate, îi zvâcneau delicat. — Este extraordinar! şopti. Ce înseamnă să ai zile… Îţi vine să crezi că a zburat pe fereastră. Sora îşi atinse crucea de argint prinsă în şiragul mătăniilor. — Dumnezeu a avut ochiul aţintit asupra pruncului. Mâna Lui e cea care l-a purtat prin văzduh şi l-a depus neatins în mijlocul străzii. Şopti cucernică: Fiat voluntas Tua… Cealaltă îi strecură o privire sceptică: avea rezerve în privinţa mâinii nevăzute care baladează ditamai leagănul prin aer, dar diplomată, se mulţumi să-şi dreagă glasul. — Mă întreb cine or fi fost părinţii lui… Desigur oameni înstăriţi. — Poate… — Precis! decise vizitatoarea şi după ton se simţea că e o femeie care ştie să surprindă imediat aspectul practic al oricărei probleme. În primul rând nu oricine îşi poate permite să locuiască sau să tragă la Carlton. Al doilea, se vede după lenjeria copilului, lucrată categoric la o casă mare, după medalion… — Domnul nu face distincţii, suspină călugăriţa şi indiferent cine ar fi fost părinţii lui, rămâne un biet şi sărman micuţ. Orfan înainte de a şti cum îl cheamă… — Aveţi vreo nădejde că i s-ar putea descoperi rude sau prieteni? — Nu prea… Au trecut aproape două săptămâni de când lumea se perindă pe aici fără nici un rezultat. De obicei, asemenea situaţii generate de un mare dezastru se clarifică imediat. Înclin să cred că părinţii erau străini. Vizitatoarea se uită instinctiv spre sugar. — Cred că aveţi dreptate. De altfel, Sfântul Cristofor nu-i… român. E mai degrabă de-al dumneavoastră… „Papistaş“, vrusese să spună, dar îşi înghiţise cuvântul. Călugăriţa surâse încet, plimbându-şi privirea în lungul pereţilor albi. Ploaia de noiembrie, rece, piezişă, necăjea ferestrele perdeluite cu linon trandafiriu. — Ce se va întâmpla cu copilul? Călugăriţa îşi ridică ochii. Părea să se fi întors de la mii de kilometri. — Poate se va găsi un suflet caritabil care să-l adopte. Dacă nu, va fi încredinţat orfelinatului. Amândouă îşi coborâră reciproc privirile. Ştiau bine ce însemna asta… O copilărie mutilată, cenuşie, cu educatoare lipsite de vocaţie, în cea mai mare parte fete bătrâne. O copilărie fără Moş Crăciun şi iepuraşi de Paşti, fără primăveri… Pe coridor se auzi tumult de glasuri şi paşi. Călugăriţa se ridică. — Au început să vină.   Printre ultimii vizitatori se afla un bărbat înalt, bine îmbrăcat, de vreo treizeci de ani. Expresia mohorâtă, aproape cruntă, îndărătnicia bărbiei şi a gurii botoase atrăgeau imediat atenţia. Întârzie mai mult decât ceilalţi curioşi, părând că nu se poate desprinde de leagăn, cercetă atent medalionul de aur. Toată atitudinea, în general, trăda o tulburare bine stăpânită şi călugăriţa se apropie surâzând sfioasă: — Ne-aţi putea spune ceva despre bietul micuţ? Ştiţi… Orice informaţie, cât de vagă, ne-ar fi extrem de preţioasă. Străinul întoarse capul brusc. Avea o privire neagră, direcţionată şi, instinctiv, sora făcu un pas înapoi. Rosti nesigură, cu inima strânsă: — Mi s-a părut că… Bărbatul ridică din umeri. — Eu?! Ce idee! Adăugă ceva mai domolit: Regret, dar nu vă pot fi de nici un folos. Bună ziua! Călugăriţa privi lung în urma lui: „Păcat. Sunt convinsă că ştie ceva.“ Se apropie de leagăn. Băieţelul se trezise şi râdea fericit.           1     Se părea că inginerul Cris Gregorian nu voia să remarce femeia înaltă pe care de la un timp o întâlnea aproape zilnic când se întorcea de la serviciu, căci tânăra făcea parte din categoria persoanelor ce nu pot trece neobservate indiferent de perimetrul în care ar fi evoluat: pe stradă, într-o sală de spectacol sau restaurant, la o coadă sau (mai ales!) la defilare. Foarte înaltă – statură accentuată şi de o supleţe excesivă – nu era frumoasă în sensul academic al noţiunii, ci extrem de interesantă. Intriga, mai ales îngrijora, fascina atmosfera particulară ce părea să o degaje şi despre care îţi închipuiai că trebuie să fie o reverberaţie palidă a climatului ei interior. Cercetându-i chipul, părea limpede că voinţa, hotărârile neaşteptate şi o senzualitate greu de stăpânit sunt componentele de bază ale personalităţii acestei femei. Bizară însă, până la perplex, era ţinuta vestimentară arborată, căci întâlnind-o pe stradă, în peisajul Bucureştilor contemporani, pietonul simţea nevoia să se frece la ochi: o siluetă desprinsă din Vogues-urile anilor ’30 străbătea Calea Victoriei ca o fantomă, iar unii se întrebau dacă nu cumva „se filmează“ pe undeva. Stârnea stupefacţie mai cu seamă vara când peste rochii de mătase naturală – mixtură de panglici, godeuri şi pliuri – zvârlea o pereche de vulpi argintii, sau când iarna, pe vremea cumplită umbla în escarpeni cu toc de cristal, fără fular la decolteuri adânci, en-coeur-uri despicate până aproape de centură. Evident, machiajul şi coafura păstrau linia aceloraşi ani. Interesant era însă faptul – poate din cauza tinereţii, a liniei desăvârşite şi a lucrurilor de excelentă calitate – că nu stârnea zâmbete sarcastice. Cei mai mulţi o socoteau doar excentrică, iar dezinformaţii îşi închipuiau că devansează moda. Nu o dată, femei în vârstă care o întâlniseră întâmplător pe stradă mărturiseau entuziasmate prietenelor: „Să ştii că iar se poartă canotierele de pai în februarie… Am văzut azi în faţă la Eva o femeie foarte bine, străină cred. Avea o borsalină olive splendidă. Am purtat una exact la fel când m-am logodit cu Petrică. Sunt vreo cincizeci de ani de atunci… Extraordinar cum se întoarce moda!…“ În realitate era posibil ca Cris Gregorian să-i ignore persoana pentru că femeia se mulţumise adesea doar să-l observe: din spatele unei vitrine, la volanul unei maşini care staţionase în faţa blocului, sau de pe celălalt trotuar. Îi ieşise în întâmpinare doar de două ori, dar Cris nu observa în general pe nimeni. Nu era propriu-zis un tip distrat, ci totdeauna preocupat de ceea ce şahiştii numesc mişcarea imediat următoare, indiferent că se ducea la un spectacol sau în vizită la Coleta Miclescu. Şi acum, de pildă, ieşit la o scurtă plimbare – îi plăcea vremea rece, ploioasă, cu aromă de flori de toamnă ude şi ciufulite –, reflecta că avea să traverseze la celălalt capăt al cheiului, unde traficul mai redus nu i se părea atât de enervant. O smucitură bruscă, de parcă cineva l-ar fi apucat de poale, îl ţintui locului. Mânerul unei umbrele i se încurcase în cordonul trenciului descheiat. Femeia întoarsă din drum încercă să-l elibereze îngânând câteva cuvinte de scuze. Gregorian râse cu amabilitate: — Vedeţi… Dacă v-aş fi „agăţat“ eu, v-aţi fi supărat. Îl privi în ochi, fără să zâmbească. Rosti grav, cu o seriozitate deplasată în contextul incidentului care, socotea Cris, putea fi considerat în funcţie de dispoziţie amuzant, sau în cel mai rău caz imbecil: — Nu m-aş fi supărat. — Interesant…, zâmbi Gregorian, neştiind de fapt ce să spună. Nu era ceea ce se cheamă un bărbat direct şi afirmaţiile, atitudinile fără un minimum de ambalaj îl luau prin surprindere. Se uită mai atent la femeia din faţa lui. Avea ochi mari, întunecaţi, gura puternică şi senzuală. Părul, feuille morte, îl purta strâns într-un coc care-i lăsa liberă ceafa. Întreaga făptură emana o aromă de Arpèges. „O persoană derutantă…“ îşi zise Gregorian. În general, nu-şi pierdea lesne cumpătul, dar acum încerca o senzaţie bizară. Se simţea nelaîndemână în prezenţa femeii, fiind în acelaşi timp conştient că personalitatea ei captiva. — Ce facem? Nu mergem? Gregorian pică din nori. — Unde?! — Oriunde, mi-e indiferent. Cris încercă să-i descifreze chipul: grav, concentrat, fără urmă de zâmbet. Vizavi, pe Splaiul Independenţei, trecea tramvaiul 13, cu zgomot asurzitor, metalic. În lumina gălbuie, dincolo de geamuri, se vedeau figuri anonime, indiferente, un pardesiu, poate balonzaid, roşu. — Să presupunem…, începu Cris. — Nu mă interesează ipotezele. — …că eu mă duceam la serviciu… — Nu la ora asta, nu cu aerul ăsta, nu cu pasul ăsta. — …sau că mă aşteaptă nevastă-mea. — N-ai nevastă. — De unde ştii? — Ştiu. Hai! Aproape că îl trăgea. Gregorian încercă să râdă: — Recunosc, duduie dragă… — Spune-mi Adina. — …că mă simt descumpănit. Sunt un bărbat oarecare şi nimeni n-a încercat până acum să mă încredinţeze de contrariu, nu am niciuna, dar absolut niciuna, din calităţile care ar putea seduce o femeie ca dumneata. — Asta o decid eu. — Ajută-mă să pricep… — Îmi placi. E de ajuns, nu? Un surâs blând, vag maliţios, lumină chipul lui Gregorian. — Spune-mi, procedezi totdeauna – mă refer la situaţii similare – la fel de… impetuos? — Fireşte, replică liniştită Adina. Nu văd de ce „accroche“‑ul, să-i spunem pe nume, ar constitui un privilegiu rezervat doar bărbaţilor… Gregorian îşi trecu mâna liberă peste bărbie, o lăsă să lunece, până la nodul cravatei. — Da… E un punct de vedere. — Ce facem? Mă inviţi la tine? Cris întoarse capul râzând încetişor. Povestea începea să-l amuze. — La urma urmelor, de ce nu? Adina respiră ostentativ. — În sfârşit! Începusem să cred că m-am înşelat. — Adică? — Mi-e suficient să mă uit la un bărbat, ca să-mi dau seama dacă merită calificativul. Uneori e de-ajuns să-l văd doar din spate. — Nu te lauzi? Adina surâse vag, strângându-i braţul. — Eşti cel mai în măsură s-o ştii. — Oricum, urmă Gregorian pe un ton doct, abstract, ca şi cum, de la înălţimea unei catedre ar fi încercat să dezvolte o teorie, o lege ştiinţifică, însuşirea presupune o experienţă… hm… da… o experienţă considerabilă. „Ce vârstă să aibă? se întrebă în aceeaşi clipă. Nu pare mai mult de douăzeci şi opt, maximum treizeci… Dacă a debutat la cinşpe, şaişpe ani… Da, are ceva vechime…“ — Nu experienţă, spuse Adina. Nu neapărat. — Dar ce? — Talent. — Interesant! aprecie Gregorian, căutându-şi yalele în buzunar. Adina privi în jur. Un bloc mic, cu parter şi etaj, în fundul unei grădiniţe neîngrijite. — Ia loc şi scuză-mă. La mine nu-i niciodată ordine. — Nu fi burghez. Se lăsă dezbrăcată de pardesiu – asimetric, fără guler şi revere, cu nasturi mari ca nişte farfurioare de cafea; Bette Davis în „Corabia“ anul 1933 – şi se aşeză într-un jilţ cu braţele de lemn. Gregorian se instală în faţa ei cercetând-o deschis şi nedisimulându-şi curiozitatea. Fără să fie vreun expert în materie de vestimentaţie feminină, realiză că femeia arborează un out of fashion plin de rafinament. Rochia fumurie de triple voile cu corseletă şi decolteu tăiat în trapez – baza era punctată de două clipsuri din duble – pantofii ajuraţi, poşeta de piele creponată, îl catapultau, cu decenii în urmă, într-un Bucureşti cunoscut din poveşti de familie, fotografii, reviste vechi păstrate pentru cine ştie ce reţetă culinară ori practică. Păstrate, dar neconsultate vreodată, căci aşa se întâmplă totdeauna, uitate, răsfoite azi cu anume nostalgie şi surâs îngăduitor. Mutrele, sfaturile, reclamele, stilul par naive, totul transpiră o înduioşătoare lipsă de preocupări serioase. Adina arătă cu bărbia spre o fotografie înrămată: o fată blondă cu ochii încreţiţi de soare şi râs. Chipul nu era frumos, dar radia tinereţe şi puritate. — Cine-i? — Soţia mea. — Când era minoră! Şaptesprezece ani? — Nu, douăzeci şi cinci. Părea totdeauna foarte tânără. — Părea?! — A murit acum zece ani. — Îmi pare rău. Cris surâse. — În sfârşit, primul act convenţional. — Din când în când, mai dau şi bună ziua. Gregorian deschise un scrin şi scoase două pahare verzui. — Cu ce te ocupi, Adina? Femeia îl privi ironică. — Nu poţi folosi dormitorul fără o fişă de cadre completă? — În regulă. N-am pus întrebarea. Bei o vodcă? N-am altceva în casă. — Beau… Argintăria ta e foarte frumoasă. Nu mă omor după sfeşnice Adler, scoase în serie, dar setul rusesc are mare valoare. Şi vasul Secession e splendid. — Care-i ăla? întrebă amuzat Cris întinzându-i paharul. — Amfora cu peşti în relief de pe birou. Cere însă o floare mai nobilă. Tufănelele se simt foarte bine într-o oală de pământ sau eventual o ceramică olandeză. — Iau act. Se aşeză pe canapea şi începu să-şi caute ţigările în buzunar. Adina se răsuci să-l privească mai bine. Era prezentabil, convenţional îmbrăcat – costum şi cravată – potrivit de înalt. Pe faţa brună, cu trăsături agreabile, dar lipsite de personalitate, stăruia o expresie de melancolie, sau mai degrabă resemnare, impresie înşelătoare poate, dar sentimentul era că omul acesta suferise foarte mult. O suferinţă care îi ucisese pentru totdeauna capacitatea de a fi fericit. Zâmbetul lui era trist, râsul n-avea veselie, părea fără culoare. — Spune-mi, tu ai sărit vreodată în sus de bucurie? Gregorian întoarse capul amuzat. — E singura modalitate de a-ţi manifesta entuziasmul? — Ştii foarte bine ce vreau să spun. Există în tine o nefericire mocnită, veche. Parcă le-ai lua pe toate în bernă… Cris lăsă paharul. Se foi căutând o poziţie mai comodă şi îşi rezemă cotul pe spătarul canapelei. — Nici tu nu-mi pari din cale afară de vioaie. — Cu mine se petrece altceva. Cris tăcu. Adina îl cercetă intrigată. — Nu mă întrebi ce? — Ţţ! făcu Gregorian clătinând capul. Pot folosi dormitorul şi fără să clarific chestiunea. Femeia îşi azvârli uşor capul pe spate. Privirea era sfidătoare, nările vibrau. — Dovedeşte-o. Cris o cercetă câteva clipe cu acelaşi zâmbet trist. Întinse braţul şi îi cuprinse umerii.   Când Adina ieşi din dormitor, Cris, lângă pian, îşi înnoda cravata. — Parcă ai fi funcţionar în City. Costum închis, cravată. Îţi lipsesc melonul şi umbrela. — Nu-mi lipsesc Adina râse: — Ai purtat vreodată blugi? — Niciodată. — De ce? Eşti încă tânăr, silueta ţi-o permite. — Mi se pare aberant atâta vreme cât nu lucrez pe un şantier, nu iodleresc înfigându-mi cortul în creştet de munte şi nu domesticesc mustangi în Texas, să umblu îmbrăcat ca un salahor. — Ai dreptate… Îmi aduci pardesiul? Gregorian dădu din cap. În faţa oglinzii, cu câteva spelci între dinţi, Adina îşi înnoda expertă cocul. — Gata! Mulţumesc… Pendula începu să bată. — Extraordinar! se miră Adina. Şapte şi jumătate. N-aş fi crezut. — Nu-i târziu… — Depinde. Îi întinse obrazul. La revedere, Cris. — Îmi permiţi să te conduc? — Nu. — Să-ţi chem un taxi? — Nu. — Am să te mai văd? Femeia îi căută ochii. — Nu, Chris.     * * *   În bucătărie, bătrânul Ştefan Popa rupse foaia calendarului de perete: Miercuri, 25 noiembrie 1981. Consultă textul de pe verso. „Siderurgia şi viitorul petrochimiei…“ Se strâmbă, şi azvârli ghemotocul de hârtie în găleată. Cu paşi târşiţi, ticăit, se apropie de masă şi îşi trecu palma peste muşamaua decolorată. Nu, nu erau firimituri… Gândacii ăia roşii, o adevărată calamitate… Da, gunoiul îl dăduse afară la prânz. Verifică a patra oară focurile de la aragaz şi în sfârşit închise lumina. În odaie era cald – peste un sfert de ceas avea să scoată radiatorul din priză – patul aşternut, îl făcuse înainte de a cina. Tot atunci îşi pregătise pe lada studioului paharul cu apă pentru proteză, ochelarii de lectură lângă Biblie, chibriturile şi ţigara. Unica ţigară pe care i-o permitea enfizemul pulmonar. O fuma seara, la televizor. Deschizând aparatul, se gândi că avea să petreacă o seară minunată. De când luase hotărârea aceea mare, trăia într-o stare de continuă şi dulce mulţumire. Mânca bine şi cu apetitul de altădată „atenţie, tinere, se ameninţa cu degetul în oglindă, la colesterol!“, dormea ţeapăn, iar casa, care i se păruse altădată sordidă şi rece (abia aştepta să iasă în târg şi se întorcea silnic), devenise îmbietoare şi prietenoasă. Era de fapt o mostră tipică a garsonierei anilor ’50: un studio cu o mică vitrină dreptunghiulară la lada în formă de L, două fotolii englezeşti, adânci şi confortabile îmbrăcate în creton, o măsuţă rotundă, nelipsita veioză pântecoasă, vârfuită de un abajur pagodă. Pe feţele de pergament gros, evoluau gheişe şi mandarini. Ştefan Popa deschise televizorul. Peste zece minute avea să înceapă filmul. Ginger Rogers! Ce muiere îndrăcită! Le bătea pe toate… Rita Hayworth, Vivien Leigh, Judith Garland nu însemnau nimic pe lângă ea, nu-i ajungeau nici până la călcâi… Se ducea de câte trei-patru ori la filmele ei… „Ca un licean, râse bătrânul aducerii-aminte. Şi doar eram măgar în toată firea. Sărisem din treizeci… Pe urmă, când am cunoscut-o pe ea…“ Se făcuse livid, nu-şi mai găsea cuvintele. „Ginger…“ „Nu! Eliza. Se spune că semănăm extraordinar!“ Extraordinar? Surori gemene! Aceeaşi siluetă mlădioasă, s‑o treci printr-un cercel, aceeaşi coamă blondă, gura, râsul, privirea, identice. Evident, Eliza exploata la maximum asemănarea, îi copia toaletele, coafura, gesturile. Din prima clipă se îndrăgostise ca un nebun. „De fapt, eram gata îndrăgostit, reflectă Ştefan Popa. Sunt îndrăgostit şi astăzi… N-am încetat niciodată s-o iubesc…“ Semnalul muzical al „Telecinematecii“ îl scutură de gânduri. Stinse lustra şi se aşeză în fotoliu, răsucind între degete ţigara. „Am s-o aprind la primul ei cadru… Ce bine că m-am decis! Mă simt liber… Liber ca la doisprezece ani, când alergam cu plasa după fluturi… Trebuia s-o fi făcut mai demult… Fred Astaire! Hm! N-am înţeles niciodată ce găseau muierile la maimuţoiul ăsta acrobat…“ Uşa de la baie se deschise încet. Ştefan Popa nu observă nimic. Stătea cu spatele, iar sonorul, dat aproape la maximum, acoperea orice zgomot. Oricum, n-avea ochi şi urechi decât pentru Ginger, care evolua pe pista de sticlă într-un furou de paiete. „Eliza… Dragostea mea…“ Mâna îi tremura, abia izbuti să aprindă chibritul. Trase adânc din ţigară. Se auzi o bufnitură parcă ar fi căzut o carte pe covor şi Ştefan se întoarse speriat. Ochii i se lărgiră de groază: — Dumneata?! Văzu laţul şi în aceeaşi secundă îşi simţi grumajii prizonieri. Apoi se făcu întuneric