Lecturi suplimentare și fișe de lectură resurse didactice pentru toate clasele

  Ghiocelul gingas, subtirel la trup, cu clopotelul delicat de un alb pur, a fost ales de catre Zana Primavara sa vesteasca intregii naturi ca domnia Zanei Iarna a luat sfarsit. In jurul ghiocelului, simbol al inocentei si al smereniei, plutesc numeroase superstitii, mituri si legende, fie crestine, fie de natura pagana.   Cel mai cunoscut si iubit simbol al primaverii, ghiocelul, se spune ca ar fi fost un barbat vaduv care avea opt copii, patru fete si patru baieti. Recasatorindu-se cu o femeie haina la suflet, copiii au fost alungati din casa de aceasta. Necajiti, ei s-au transformat in opt specii diferite de flori. Cand tatal le-a observat lipsa, i-a cautat si negasindu-i s-a metamorfozat si el intr-o floare, in ghiocel. De aceea, se spune ca in fiecare an, primavara, ghiocelul apare primul si cheama toate celelalte flori. Legendele balcanice povestesc ca ghioceii au aparut dupa ce mai multi copii au fost alungati de acasa de catre parinti si lasati afara in viscol. Neavand nici un loc in care sa se adaposteasca, ei au murit. Dar Dumnezeu, fiindu-i mila de aceste fiinte nevinovate, a hotarat ca trupurile lor firave sa se transforme in ghiocei albi ca suflete lor pure si sa vesteasca oamenilor venirea   Primaverii si renasterea naturii. O alta varianta a acestor legende balcanice spune ca, copiii Vantului de Primavara si-au pierdut mama. Tatal lor s-a recasatorit cu fiica Vantului de Miaza – Noapte, o femeie cu o fire si ursuza. In absenta sotului, mama vitrega a alungat copiii de acasa, pe o vreme rea, vijelioasa, tocmai cand se lupta mai amarnic frigul cu caldura. Pentru ca nu mai puteau sa indure frigul si foamea, copiii l-au rugat pe Dumnezeu sa le vina in ajutor iar Acesta i+a transformat in ghiocei, primele flori ale primaverii.   Conform unei legende crestine ghioceii au aparut in momentul in care Adam si Eva au fost alungati din Rai. Ajunsi pe Pamant si nemaivazand asemenea viscol si ninsoare, au incercat sa caute calea de intoarcere in Rai, dar nu au mai gasit-o. Un inger a transformat fulgii de zapada in flori de ghiocei pe care i-a daruit acestora drept simbol al sperantei si al posibilitatii izbavirii de pacat.   Intr-una din legendele despre ghiocel, se spune ca atunci cand Dumnezeu i-a alungat din rai pe Adam si Eva, pe pamant era iarna si totul era acoperit de zapada. Eva era copletita de frig si a inceput sa planga, amintindu-si cu regret de gradinile Raiului. Pentru a o consola, Dumnezeu a transformat cativa fulgi de zapada in flori de ghiocei. Potrivit acestui mit, ghioceii sunt cele dintai flori aparute pe pamant si sunt un simbol al sperantei.   O alta varianta a acestei legende spune ca: „Dupa ce Dumnezau ii alunga din Rai pe Adam si Eva, acestia privira imprejur si era tare urat. Erau numai nori, zapada si ceata si era frig de-ti ingheta inima. Eva incepu sa planga. Dar Martisor, zbura cativa fulgi de nea direct in mana plina de lacrimi a Evei. Si cum de cadea un fulg pe o lacrima, de indata se si prefacea in ghiocel! Pana se facu un buchet mare si frumos! Iar Eva incepu a rade pentru ca era un semn de la Dumnezau care-i spunea ca venea primavara.” (legenda povestita de Doda Balasa, Valcele, Tismana, 1975)   Germanii au o alta legenda despre ghiocel. Ea spune ca atunci cand Dumnezeu a facut toate lucrurile pe pamant, El a rugat zapada sa mearga la flori si sa ia putina culoare de la ele. Una dupa alta, florile au refuzat sa-i dea culoarea lor zapezii. Atunci, foarte suparata,zapada a rugat un ghiocel sa-i dea putin din albul sau pur. Ghiocelul, marinimos din fire, a acceptat. Ca rasplata, de atunci si pana in zilele noastre, zapada il lasa pe ghiocel sa infloreasca primul si sa vesteasca oamenilor venirea primaverii. Intr-o legenda engleza, o tanara fata pe nume Kerma, si-a gasit iubitul mort. Ca ofranda ea a asezat in rana lui o floare de ghiocel. Tanarul nu a revenit la viata, dar trupul sau s-a transformat intr-un palc de ghiocei.   O legenda de pe meleagurile moldovene spune ca, in timpul luptei Primaverii cu Iarna (care nu vroia cu niciun chip sa-i cedeze locul), frumoasa Primavara s-a taiat la deget, iar picaturile de sange au cazut pe pamant, in zapada care s-a topit. In scurt timp, in acel loc a rasarit primul ghiocel, simbolizand victoria Primaverii asupra Iernii.   Eugen Vianu, ne povesteste despre o legenda a ghiocelului dintr-o cu totul alta perspectiva. "Iarna in puterea ei: peste tot numai omaturi. Si intr-o buna zi, sfielnic, alb si plapand, ghiocelul isi suna clopotelul. - Cine indrazneste sa mi se impotriveasca? se burzului Baba Iarna, scuturandu-si cojoacele de nea si turturii de gheata. Abia dupa ce se uita bine-bine, jur-imprejur, a descoperit ghiocelul. Tu erai? Tu ti-ai gasit sa mi te impotrivesti? Daca imi pun mintea cu tin , o sa te inghet la noapte. - Nu va maniati, baba Iarna si mos Omat, le-a spus ghiocelul. Mie soarele mi-a trimis veste printr-o raza jucausa, cerandu-mi sa ma arat lumii. M-am frecat la ochi si iacata-ma-s!   Si, peste noapte, Baba larna si mos Omat au chemat gerul intr-ajutor. A mai suflat si crivatul. - Unde esti ghiocelule?, au chicotit cei doi. N-ai inghetat? Mai cutezi sa ni te ridici impotriva? - Drept sa va spun, baba Iarna si mos Omat, mi-a fost tare-tare frig. Era cat pe ce sa ma smulga si vantul. Abia m-am putut piti dupa un bulgare de pamant. Of, daca si la noapte o fi tot atat de frig, cu siguranta voi muri inghetat! Soarele auzind cu cata bunatate vorbeste ghiocelul vrajmasilor sai, i-a trimis in ajutor multime de raze calde, intarindu-l.   Asa ca, dis de dimineata, ghiocelul a putut vedea alaturi de el, frati si surori rasarind printre petece de nea. - Baba Iarna, mos Omat, rasunau clopoteii lor in poiana, Baba larna, mos Omat, hai sa ne jucam de-a prinselea! Asa s-a dovedit ghiocelul mai tare decat iarna, vadindu-si rostul sau pe lume: acela de a fi cea dintai floare care sa bucure omul."   Una dintre legendele lui I. I. Mirea, spune ca: "Un inger calatorea intr-o zi prin inaltimea cerului, leganandu-se printre stelele stralucitoare. El se apropia de fiecare stea si, de ici de colea, culegea cate o floare. Dupa ce culese din fiecare stea, el se pogora pe pamant si rupse si de aici o floare. Pe urma se sui in cer si disparu sub bolta albastra. Florile de pe pamant, care vazusera ingerul stralucitor, fara sa vada ce floare luase cu el, se intrebau care sa fie sora lor pe care ingerul a cules-o si a dus-o cu el! - Este un trandafir - ziceau trandafirii. - Este un crin alb ca si ingerul - ziceau crinii. - Ba nu, drept sa va spun surioarelor, ca nu poate fi decat o lalea - zicea, ingamfandu-se, o lalea foarte frumoasa. Chiar si micsuneaua, care-i asa de modesta, zicea si ea, cu glas dulce, ca ingerul luase o micsunea. Deodata din inaltul cerului, o lacrima pica si veni sa straluceasca pe ghiocelul care avea o tulpinita rupta. Ingerul nu se arata, insa un glas ceresc se auzi: - Sarmana floare, floare cu adevarat modesta! Fiindca te-am rupt, cere-mi o rasplata! Spune-mi ce ceri? Ghiocelul tacu. - Vrei tu mirosul trandafirului? - Nu! - Dragalasenia lalelei? - Nu! Vrei sa fii albastra ca floarea de liliac ? - Nu! - Ce doresti atunci? - Fiindca ai placerea sa-mi daruiesti ceva, fa sa ma nasc si sa infloresc indata ce se duce zapada. Oamenii amortiti si ingetati de viscol si de ger, cand m-or vedea si cand vor simti mireasma mea dulce, sa se simta incalziti si mangaiati ca se apropie primavara. Din ziua aceea, ghiocelul este cea dintai floare cere ne zambeste dupa iarna posomarata."

Adevarata bogatie Intr-o buna zi, tatal unei familii instarite hotari sa-si duca fiul intr-o calatorie pentru a-i arata cat de bogati sunt ei si felul in care traiesc oamenii simpli. Tatal si fiul petrecura mai multe zile si nopti la ferma unei familii sarace. Intorsi acasa, tatal isi intreba fiul: - Ei bine, fiule, cum ti s-a parut calatoria? - Ooo, a fost extraordinar, tata! - Ai vazut cat de saraci sunt unii oameni? intreba tatal. Fiul ii raspunse:  - Am vazut ca noi avem un caine si ei au patru. Noi avem o piscina, iar ei au un iaz urias. Noi avem becuri in gradina, ei au stelele noptii. Noi avem o bucata de pamant, ei au campuri largi ce se intind pana dincolo de orizont. Noi avem servitori, iar ei ii servesc pe altii. Noi ne cumparam mancarea, ei o cultiva. Noi avem ziduri care ne apara proprietatea, ei au prieteni care ii ocrotesc. La auzul vorbelor fiului sau, tatal ramase incremenit. Fiul adauga: - Tata, iti multumesc ca mi-ai aratat cat de saraci suntem! Morala: Adevarata bogatie nu este data de lucrurile materiale pe care le ai, ci de ceea ce salasluieste in sufletul tau. Prietenii, bunatatea si libertatea sunt adevaratele comori ale vietii.

             Povestea şoricelului Kiţi-Kiţ din biblioteca domnului Bliţ                                                                                 de Monica Patriciu           A fost odată ca niciodată…Fireşte. Orice poveste trebuie să înceapă aşa. Fie că s-a petrecut demult, fie că e o poveste ceva mai nouă.         A fost odată un domn pe care îl chema Bliţ. N-aţi mai auzit numele  ăsta? Tot ce se poate. E destul de rar, dar nu e greu de ţinut minte. Şi povestea spune că, pe cât de scurt îi era numele, pe atât de lungă era lista calităţilor sale.  Domnul Bliţ era bun şi blând. Darnic şi milos. Prietenos şi vesel. Harnic şi săritor. Şi mai era  înţelept şi răbdător. Dar cum nu vreau să vă plictisesc, am să vă spun că toţi cei care l-au cunoscut, au fost de aceeaşi părere: domunul Bliţ era un om minunat.          Şi mai spune povestea că bunul domn Bliţ fusese învătător. Ca tatăl, bunicul şi străbunicul lui. Respectat şi iubit de elevi, domnul Bliţ a moştenit de la toţi domnii Bliţ din familie o nesfârşită dragoste pentru copii şi pentru cărti. Dar cum el nu s-a însurat niciodată, Dumnezeu nu i-a dăruit  nici copii, nici nepoţi. Însă ultimul domn Bliţ a avut parte din belşug de cărţi, de animale şi de flori.         Cum de s-au aciuiat pe lângă casa lui atătea necuvăntătoare?  Normal. Animalele stiu să recunoască  imediat  oamenii buni şi se grăbesc sa-i ocolească pe cei răi. Cum, necum, fac  întotdeauna alegerea corectă.         Aşa că domnul Bliţ a avut tot felul de animale: cocoşi, găini, curcani , iepuri şi raţe. Dar şi un măgăruş şi o capră. Şi toată viaţa i-au stat alături, aşa ca o umbră, câţiva motani. Veniţi unul după altul, de cine ştie unde, motanii domnului Bliţ n-au semănat  deloc  unul cu celălalt. Nici la culoare, nici la înfăţişare, nici la fel de a fi. Unul a fost leneş, altul hoţ, iar altul aproape că a reuşit să vorbească. Domnul Bliţ i-a îngrijit atent, i-a iubit pe fiecare în parte , i-a alintat şi s-a bucurat de calităţile fiecăruia. Cât despre defecte, îngăduitorul domn Bliţ s-a străduit să le treacă cu vederea. Şi toţi motanii domnului Bliţ, în general motani obişnuiţi, nu de rasă, au purtat nişte nume ciudate .          Sigur, n-am uitat. Ştiu că aşteptaţi povestea unui şoricel, nu o poveste cu motani. Ajung eu şi la Kiţi-Kiţ deşi recunosc, mă cam tem de şoareci.          Se mai spune că domnul Bliţ a locuit toată viaţa într-o căsuţă verde. De fapt, la început  căsuta fusese albă, dar an de an  iedera o îmbrăţişase tot mai  strâns, încât căsuţa se înverzise. Şi în faţa căsţei  era o grădină  în care florile se deschideau rând pe rând, de primăvara devreme până toamna  târziu. Şi erau flori de toate culorile. Una mai frumoasă decât cealaltă. Una mai parfumată decât cealaltă. Domnul Bliţ le săpa, le uda şi le curăţa cu multă dragoste.  Şi cât dura vremea bună, nu stătea o clipă locului.          Apoi, când se apropia iarna şi gradina intra în vacanţa  mare, cu domnul Bliţ se petrecea ceva ciudat.  Omul  harnic  şi  neobosit  devenea  de  nerecunoscut. Zile în şir trândăvea ca un leneş veritabil.           Înainte de a ajunge la povestea lui Kiţi-Kiţ, am să vă rog să mă însoţiţi în biblioteca domnului Bliţ. O încăpere pe gustul oricărui om care iubeşte cărţile. O bibliotecă pe cinste. O bibliotecă adevărată. Fiindcă erau adunate acolo, nu doar cărţile domnului  Bliţ, dar şi volumele moştenite de la străbunicul, de la bunicul şi de la tatăl lui. Aşa se face, că în rafturile care acopereau toţi pereţii camerei, de la duşumea până la tavan se înghesuiau o mulţime de cărţi: groase şi subţiri, cu poze sau fără poze, elegante sau obişnuite. Cărţi pe care domnul Bliţ le citea sau le recitea, mai ales iarna.                     Acum, după ce v-am  făcut cunoştintă cu bunul domn Bliţ şi cu nemaipomenita lui bibliotecă burduşită de cărti, n-ar fi rău să vi-l prezint pe motanul Popescu. Al şaptelea dintre motanii  domnului  Bliţ.             La prima vedere, Popescu părea a fi un  motan obişnuit, un motan ca toţi motanii . Fiindcă era  leneş, jucăuş şi mâncăcios. Şi totuşi  Popescu se deosebea de ceilalţi.  Era  mai răsfăţat decât majoritatea motanilor. Dar asta pentru că Popescu avea un talent deosebit: reusea să stea de vorbă cu stăpânul lui ca nici un alt motan. Adeseori Popescu scotea nişte miorlăituri pe care domnul Bliţ  le întelegea uşor  şi le traducea imediat în limba oamenilor. Motanul mieuna într-un anume  fel când îi era foame şi în cu totul şi cu totul alt fel când dorea să fie mângâiat.  Mândru de motanul lui, mai deştept ca mulţi alţi motani, domnul Bliţ nu-i refuza  nimic. Ba chiar se grăbea  să-i  îndeplinească orice dorintă, fără să-i  ceară nimic în schimb.         Într-o zi, copleşit de bunătatea stăpânului său, Popescu s-a gândit  să  facă şi el ceva pentru domnul Bliţ. Ceva deosebit. Să-i facă un  dar sau o surpriză. Sau un dar şi o surpriză în acelaşi timp.        Cum însă era iarnă şi afară era foarte frig, motanului nu i-a prea fost uşor să se descurce. Totuşi nu s-a dat bătut cu una , cu două. S-a gândit  motanul cât s-a gândit, apoi s-a răzgândit cât  s-a răzgândit  şi,  după  ce a chibzuit îndelung,  cu chiu,  cu vai şi-a făcut un plan.  Dar se stie ca e mult  mai uşor să te gândeşti la un plan, decât să-l duci la bun sfârşit.         Cum  însa  Popescu era un motan încăpăţânat, nu s-a lăsat până n-a găsit exact ce căuta. Şi aşa  se face că, îngheţat  bocnă, dar cu sufletul  încălzit de bucurie şi de mulţumire, motanul a adus în casă,  mai exact în bibliotecă,  o mogăldeaţă  gri.        Sper că sunteţi atenţi pentru că în poveste  intră , în fine şi şoricelul Kiţi-Kiţ.        Trebuie să vă mai spun că  până  să ajungă, fără voia lui, în biblioteca domnului  Bliţ, Kiţi-Kiţ fusese un şoricel de grădină obişnuit. Un  şoricel  mititel, vesel şi ghiduş.  Cam curios şi cam neascultător, Kiţi-Kiţ era tare neastâmpărat.  Nu stătea o clipă locului.  Cel mai mult şi cel mai mult îi plăcea să alerge.  Să fugă de colo până colo, cat îl ţineau lăbuţele.  Şi alerga atât de repede încât nimeni nu  reuşea să-l ajungă.        Şi atunci cum de motanul Popescu a pus laba  pe el ?  În ziua aceea  Kiţi-Kiţ a avut ghinion. Ştiind că în timpul  iernii motanul stătea mai mult în casă, la căldură, Kiţi-Kiţ s-a  crezut singur-singurel. Şi a alergat  prin toată grădina fără nici o grijă. Şi tocmai când se simţea în al nouălea cer, a nimerit  exact în ghiarele ascuţite şi nemiloase ale motanului. Într-o clipă Kiţi-Kiţ şi-a  adus aminte de sfaturile mamei şi ale bunicii,  dar era prea târziu.  Se găsea deja în biblioteca domnului Bliţ.        La drept vorbind,  nici bucuria motanului Popescu n-a durat prea mult. Şi asta din cauză că la vederea şoricelului, domnul Bliţ  nu s-a comportat aşa cum crezuse motanul. A avut o reacţie neaşteptată.        N-a înţeles nici că primise un dar, nici că i se făcuse o surpriză plăcută. Domnul Bliţ s-a speriat teribil. Faţa i s-a înroşit  brusc şi a început să ţipe. De unde să bănuiască bietul Popescu că stăpânul lui, pe care îl crezuse tare curajos, chiar viteaz, fiindcă nu se temea nici de câini, nici de întuneric, ei bine stăpânul lui  tremura de frică ori de câte ori vedea un şoarece?!  Şi cum să-i treacă motanului prin minte că  era  vorba de o frică veche, aproape  la  fel de veche  ca  şi domnul  Bliţ?        Şi-n vreme ce domnul Bliţ  ţipa, iar motanul,  uluit de cele întamplate,  se străduia  să înteleagă care era motivul spaimei  stăpânului  său, şoricelul Kiţi-Kiţ a reuşit să-şi facă puţin curaj şi să caute  disperat o ascunzătoare.        Mare necaz. Când a văzut  că şoricelul s-a pitit după nişte cărţi, domnul Bliţ a sărit ca un tânăr sprinten din fotoliul lui şi miscarea a fost atât de bruscă, încât ochelarii i-au sărit de pe nas, au căzut pe podea şi s-au făcut praf. Şi pe lângă cioburile acelea răspândite  prin toată biblioteca, au mai fost şi altele. Încercând să ajungă cât mai repede la ascunzătoarea în care tremura îngrozit Kiţi-Kiţ,  din neatenţie , dar şi din grabă, domnul Bliţ s-a împiedicat de o masuţă. Şi  vasul preţios de pe măsuţă, un vas vechi,  moştenire de familie, a avut  exact aceeaşi soartă ca şi ochelarii. S-a spart cu un zgomot asurzitor. Motanul a asistat la tot dezastrul ca o statuie. Uimit, a privit totul cu mare atenţie şi cu  nedumerire. Vedea ce vedea , dar nu-i venea să-şi creadă ochilor. Tot ce se întampla  în bibliotecă era de neînţeles. Peste tot erau numai cioburi. Domnul Bliţ era de nerecunoscut. Şi în aer mirosea a pedeapsă. Şi-ncă ce pedeapsă!  Una pe măsura faptelor petrecute. Şi atunci,  fără să stea prea mult pe gânduri, motanul a hotărat să-şi ia tălpăşiţa. Zis şi făcut. Şi Popescu  dus  a fost.  Însă a plecat  amărât  pentru că tocmai descoperise că şi oamenii buni şi înţelepţi ca domnul Bliţ, pot fi uneori proşti şi nerecunoscători.        Şi plecând în mare grabă, înainte de a se lămuri lucrurile, motanul  Popescu a greşit foarte tare.  Probabil nu aflase ca oamenii obişnuiesc  să  spună: “Graba strică treaba”.  Şi au mare dreptate.  Aşa se face că  Popescu  n-a aflat  niciodată  că ar fi trebuit să ramana la domnul Bliţ . Fiindcă  supărarea stăpânului  n-a durat prea mult. A fost ca o ploaie de vară. Stăpânul lui l-a iertat repede şi apoi l-a aşteptat zile în şir. Şi mai mult. Bunul domn Bliţ l-a visat adesea. Ba chiar a înrămat  una din pozele motanului şi a pus tabloul la vedere  în bibliotecă.          Şi zilele au trecut una după alta,  pentru că altceva nu prea ştiu ele să facă. Se duc grăbite  şi se tot duc. Iar de întors, nu se mai întorc niciodată. Vin mereu altele şi altele.          Povestea spune că n-a trecut prea multă vreme şi  viata lui Kiţi-Kiţ s-a schimbat. Neştiutorul şoricel de grădină a devenit, destul de repede,  un adevărat  şoarece de bibliotecă care, în primul şi în primul rând,  a înţeles că un  adevărat şoarece de bibliotecă  nu distruge niciodată  cărţile. Dar niciodată.  Pur şi simplu  nu se atinge de ele. Nu ronţăie nici măcar o pagină, oricât  i-ar fi de poftă. La drept vorbind, de când stătea în biblioteca lui Kiţi-Kiţ nu-i mai era foame. Domnul Bliţ avea grijă sa-i dea mâncare pe săturate. Şi-ncă ce mâncare!  Kiţi-Kiţ nici nu bănuise  că  există aşa bunătăţi . De exemplu, acolo în biblioteca domnului Bliţ, şoricelul a mâncat , pentru prima oară în viaţă caşcaval. Şi când a descoperit  cât  de moale, de parfumat şi de gustos era caşcavalul, Kiţi-Kiţ s-a hotărât să nu mai părăsească niciodată biblioteca.  Era un loc minunat  unde, pe lângă mancare,  mai avea parte de căldură, de linişte şi chiar de dragoste.  Vesel şi mulţumit, Kiţi-Kiţ nu prea ieşea  din  ascunzătoarea lui. Şi nici nu prea  chiţăia pentru că nu voia nici în ruptul capului, să-l supere pe minunatul domn Bliţ.        Abia în ziua în care domnul  Bliţ l-a chemat să vină mai aproape,  Kiţi-Kiţ şi-a  făcut curaj şi a părăsit  timid ascunzătoarea.  Cum s-ar putea explica atitudinea domnului Bliţ?  Simplu.  Trecuse ceva vreme de la plecarea lui Popescu şi teama de singurătate crescuse mai mare decât  frica de un biet şoricel. Atât de cuminte şi de respectuos!  Şi-ar mai fi o explicaţie. Domnul Bliţ ştia o mulţime de poveşti şi le spunea ca nimeni altul.  Mai rar un om care să povestească atât de frumos. Dar domnul Bliţ, ca orice povestitor adevărat, avea mare nevoie de cineva care să-l asculte. Şi cum alta fiintă nu era prin preajmă, avea  nevoie de  şoricel. Aşa a aflat Kiţi-Kiţ o mulţime de poveşti.  Domnul Bliţ povestea, iar el stătea cuminte şi atent. Şi se bucura de fiecare poveste.  E adevărat că fiind destul de micuţ, uneori  i  se făcea somn şi aţipea. Dar nu era vina lui  pentru  că şi poveştile cele mai interesante pot fi, pe alocuri , plictisitoare. Sigur, Kiţi-Kiţ nu pierdea decat nişte  bucăţele de poveste. În general, neimportante. În rest  asculta cu urechile ciulite, bucurându-se  sau întristându-se, după cum era povestea.       Şi, din mulţimea de poveşti  spuse de  domnul  Bliţ, lui Kiţi-Kiţ îi plăceau cel mai mult şi mai mult  poveştile cu zâne şi cu îngeraşi. Dar şi poveştile despre prietenie. Nu-i de mirare, pentru că exact aceleaşi poveşti  erau şi preferatele domnului Bliţ. Aşa că ori de câte ori le povestea, Bliţ se emoţiona, ba uneori chiar lăcrima. Iar Kiţi-Kiţ se molipsea de acea emoţie caldă, aşa cum ne molipsim unii de la altii de gripă. Sau de căscat.  Şi credeţi sau nu, uneori şoricelul vedea prin preajma, fie o zână diafană care îi zâmbea , fie  un îngeraş care îi făcea cu ochiul.       Dar cum totul se schimba  în lumea  asta, cum mâine devine azi, şi apoi se transformă repede-repede în ieri, de îndată ce zilele au crescut şi nopţile s-au micşorat, poveştile domnului Bliţ s-au scurtat şi ele. Venise primavara  şi  domnul Bliţ stătea tot mai mult  în gradină.         Şi, cum un necaz nu vine niciodată singur, în acea primavară în biblioteca  domnului Bliţ  şi-a  făcut apariţia Herodot. Motanul cu numărul  8.  Mai degrabă un  motănel decât un motan, Herodot a fost,  la început ,  destul de speriat. Tresărea  la  orice  zgomot  şi  prefera  să se cuibarească  în braţele stăpânului. Deşi mai avea  încă  ochi de lapte, ca orice pisică  abia  ivită pe lume, Herodot  a descoperit  foarte repede ascunzătoarea  şoricelului  şi  s-a aşezat la pândă. Supărat, chiar foarte supărat,  Kiţi-Kiţ s-a ascuns cât a putut de bine şi n-ar mai fi ieşit niciodată din ascunzătoarea  lui,  dacă  nu  l-ar fi chinuit foamea.  Aşa a înţeles  şoricelul că  supărarea  şi  spaima  se tot domolesc,  în vreme ce foamea creşte şi tot creşte. Ca un  bulgăre  de zăpadă care se tot  rostogoleşte şi se măreşte.          Într-o seară, mai de voie, mai de nevoie, şoricelul  şi-a  făcut curaj şi a ieşit din ascunzătoare.Trebuia să ronţăie ceva, orice,  fiindcă  îi era tare foame. De fapt, abia a apucat  să iasă. Herodot era acolo, lângă ascunzătoare. Cei doi s-au privit o clipă ochi în ochi.  Herodot  simţindu-se  pentru prima  oară în viaţa lui, mare şi puternic, n-a stat  pe gânduri şi a pornit la atac. Gheruţele lui ascuţite s-au înfipt în blăniţa lui Kiţi-Kiţ care a rămas ca un future dintr-un insectar.  Moment în care învingătorul a  miorlăit  victorios. Şi tocmai  acel miorlăit a fost norocul învinsului. Cum domnul Bliţ era prin apropiere, şi cum el înţelegea  bine  limba motanilor,  şi-a  dat seama  imediat ce se petrecea în biblioteca lui şi s-a grăbit să-şi salveze şoarecele. Şi în ziua aceea, şoricelul Kiţi-Kiţ a înteles că poveştile erau adevărate. S-a convins că prietenul  la nevoie se cunoaşte.  Un lucru foarte important pe care nu l-a uitat niciodată.            Dupa ce l-a salvat pe Kiţi-Kiţ, domnul Bliţ i-a explicat motănelului, cu multă dragoste şi cu o nesfârşită rabdare , că şoricelul Kiţi-Kiţ  nu era  un şoarece obişnuit. Părea la fel ca ceilalţi, dar, de fapt, era diferit. Era şoarece de bibliotecă. Şi aşa cum nu există cer fără stele sau lac fără broaşte, în orice bibliotecă serioasă există cel puţin un şoarece. Aşa că Herodot  trebuia să se obisnuiască  cu  Kiţi-Kiţ şi să nu-i  facă nici un rău. Sigur, nimeni, nici chiar domnul Bliţ, nu-i  putea cere lui Herodot să se imprietenească cu şoricelul, dar domnul Bliţ a putut să-l roage să-l trateze pe Kiţi-Kiţ cu indiferenţă. Din ascunzătoarea lui Kiţi-Kiţ auzea cuvintele domnului Bliţ, dar nu reuşea să se bucure. Tremura din toate încheieturile sau, aşa cum se spune, tremura ca varga. Dinţişorii îi clănţăneau şi inima îi bătea nebuneşte. Fiind de ceva vreme soarece de bibliotecă, uitase cum e să traieşti cu spaima în suflet. Şi nu-i făcea plăcere sa-şi aducă aminte.             După un timp, când frica s-a mai risipit, Kiţi-Kiţ i-a mulţumit în gând domnului Bliţ   pentru că îl scosese din ghiarele fiarei. Pe când era doar un şoarece obişnuit, Kiţi-Kiţ nu obişnuia să spună: “mulţumesc”.  Nu-i  plăcea cuvântul. Şi nici nu i se părea  necesar  să-l folosească. Îl credea un cuvânt obişnuit.  Un cuvânt ca toate celelalte. De la domnul Bliţ, şoricelul a înţeles că se înşelase.  “Mulţumesc” era  un cuvânt magic. Sau vrăjit. E suficient  să-l  spui  şi imediat  se întâmplă ceva bun.  De aceea  Kiţi-Kiţ  hotărâse  să-l folosească  foarte des.            În vremea asta, nu departe, Herodot torcea liniştit în braţele stăpânului. Mândru de el însuşi, motănelul regreta din tot sufletul că nici unul din frăţiorii lui nu  fusese  prin preajmă. Ca să vadă şi ei, cât era el de curajos. Cum îl atacase pe şoricel ca un motan adevărat.  Şi să-şi dea seama cât era el de norocos, fiindcă rar poţi să ai parte de un stăpân ca domnul Bliţ.E adevărat că Herodot  era tare norocos.  Dar în acelaşi timp era prea curios, cam prostuţ şi tare neascultător. Ce-a păţit  Herodot din cauza asta? A intrat într-o mare încurcătură.  Atât  de mare încât, dacă n-ar fi fost într-adevăr  norocos, n-ar fi reuşit să scape. Dar  să nu ne grăbim.  Povestea  încă nu s-a terminat.         Se  desprimăvărase  şi viaţa celor trei, Bliţ, Herodot şi Kiţi-Kiţ mergea înainte.  Fiecare cu grijile şi bucuriile lui, fiecare cu treburile lui. Bliţ işi îngrijea  grădina şi era tot mai ocupat. Herodot  pândea  vrabiuţe şi pentru  că nu reuşea sa le prinda, se mulţumea  să vâneze muşte. Iar  Kiţi-Kiţ când nu dormea, alerga prin bibliotecă şi când nu alerga,  dormea. Şi adesea şoricelul se visa în grădină.  Şi cu fiecare zi care trecea lui Kiţi-Kiţ îi era tot mai dor de familia lui, de flori sau de vânt.  Dar când ai ajuns şoarece de bibliotecă, nu mai poţi fi un şoarece oarecare. Pur şi simplu nu se mai poate.  În plus, grădina era destul de aproape.  Aşa că şoricelul se mulţumea să sară pe pervazul ferestrei  şi  să  privească afară.  De acolo putea simţi şi mirosul  florilor, şi  adierea  vântului.           Într-o dimineaţă , care numai bună nu s-a dovedit a fi, cei trei s-au deşteptat, ca de obicei,  în zori. Abia răsărise soarele. Domnul Bliţ s-a spălat, a mâncat în fugă şi s-a apucat de treabă. Kiţi-Kiţ a rontăit pe îndelete  porţia de caşcaval şi,  simţindu-se în mare  formă, s-a hotărât să-şi îmbunătăţească recordul la fugă.Trebuia  să profite de faptul că în timpul zilei toată biblioteca era doar a lui.  Numai  Herodot nu era în apele lui. Pur şi simplu nu-şi găsea locul. Nu-i era nici foame, nici sete.  Şi oricum se săturase de  lapte şi  iar lapte. De mângaieri şi iar mângaieri. De bine şi foarte bine.Motănelul s-a spălat  cât s-a spălat, s-a întins cât s-a întins, a căscat cât a căscat, dar n-avea chef de nimic. Şi atunci Herodot  a descoperit  ce înseamna să te plictisesti. Nu  te doare nimic, dar nu vrei să te mişti. Nu eşti obosit, dar te simti lipsit de vlagă, nu eşti vesel, dar nici trist n-ai de ce să fii. Te plictiseşti, pur şi simplu. Nu-ţi place nimic, nu aştepţi nimic… O vrăbiuţă obraznică şi guralivă  i-a tot dat târcoale, dar Herodot  era sătul de fiţele vrăbiilor . Şi mai ales de ciripeala  lor enervantă! Era plictisit şi n-avea chef de nimic. Nici măcar  să-i răspunda stăpanului.  A auzit că domnul Bliţ l-a chemat , dar s-a  prefăcut  că  era cufundat în somn. Curios lucru. Poate oare  să-ţi mai  fie somn când ai sforăit toată noaptea ? Cum, necum, Herodot şi-a dat seama că doar ceva  anume  ar fi putut  să-l vindece de plictis. Acel ceva era periculos , dar   Herodot  n-a stat mult pe gânduri.  Înviorat brusc, motănelul s-a furişat până la gard, dintr-o săritură a fost sus şi, apoi , dintr-o  altă săritură, s-a trezit în mijlocul drumului.  Curios, a vrut  să  privească de jur împrejur, dar n-a mai apucat.           O arătare  zgomotoasă  s-a apropiat  de el  repede-repede .  Îngrozit, Herodot a reuşit să se ferească  din drumul monstrului  imens care scotea un sunet puternic. Tuuu-tu, tuuu-tu ! Tit-tit,tit-tit ! Speriat de zgomotul nemaiauzit , motănelul s-a lipit de gard.  Noroc că uriaşul cel urât mirositor nu i-a dat atentie. Parcă  nici nu l-a observat.  A trecut grăbit şi dus a fost. Prăfuit , Herodot  a privit în urma monstrului până  ce nu l-a mai văzut. Ce animal ciudat şi urât, şi-a spus motănelul încercând să-şi revină în simţiri.            După întâlnirea  cu arătarea cea fioroasă , Herodot ar fi putut  să se întoarcă acasă sau să-şi continuie drumul. Motănelul a hotărât să meargă mai departe. Şi atunci, într-o curte vecină a zărit-o pe ea.  La doar câţiva paşi , se  afla cea mai frumoasă pisică din lume.  Fără nici o exagerare. Adevărul e ca era foarte frumoasă. Albă, pufoasă şi dulce ca o porţie  serioasă de frişcă, pisica din vecini  avea nişte ochi atât de albaştri şi nişte gene atât de lungi şi de unduitoare, încât Herodot  a  încremenit. Şi când a auzit-o mieunând, motănelul n-a  mai putut să facă nici măcar un pas. Sau o jumătate de pas. A  rămas nemişcat,  cu gura căscată. Şi în plus, şi ochii mari ai motanului  erau  deschişi la maximum. Inima îi bătea repede,  tot mai repede . La rândul ei, pisica  îl  privea  tot mai curioasă. Herodot  s-a simţit  din nou în încurcătură.  Vrăjită, inima îi spunea să se oprească  şi  să facă cunoştinţă cu frumoasa cu blăniţa albă ca  zăpada,  iar mintea, destul de indiferentă la farmecul vecinei,  îl îndemna să-şi continue călătoria.  De unde să ştie motănelul că ar fi trebuit  să-şi asculte inima ? Când nici oamenii , cât ar fi ei de întelepţi uita adesea ca au inimă. Sau n-o ascultă.  Herodot a  făcut ce i-a spus mintea, şi  a continuat să se îndrepte spre  dezastru.             Ameţit de tot ce-i fusese dat să trăiască  într-un timp foarte scurt,  Herodot  a mers mai departe.  A mai făcut câţiva paşi, nu prea mulţi, când nenorocirea a căzut peste el ca un fulger. Cativa câini gălăgioşi şi  flămânzi  l-au  înconjurat  într-o clipă. Dulăii, unul  mai supărat decât celălalt,  lătrau  cât îi tinea gura şi erau hotărâţi  să-l atace. Şi mai mult, să-l   facă bucăti-bucăţele .Motanul  a înteles că nu mai avea scăpare. Că norocul plecase de lângă el. Că n-avea cine să-l ajute. Că era singurel în faţa unui duşman de temut.  Iar, apoi, când cel mai fioros dîntre câini s-a repezit  spre el  şi şi-a înfipt colţii în urechea lui stângă, Herodot  şi-a dat ochii peste cap, a  leşinat  de durere şi s-a întins pe jos ca o cârpă.             Şi totuşi povestea motănelului  Herodot  are alt sfârşit, pe care  nici nu-l bănuiţi.  Motănelul  şi-a revenit  destul de greu. După o vreme, Herodot a deschis ochii. Şi-a amintit imediat  tot ce se întâmplase.Totul,  în  cele mai mici amănunte. Urechea  stângă îi zvâcnea de durere. N-a îndrăznit să se mişte, dar a privit foarte atent de jur  împrejurul lui. Peste tot erau cărti. O mulţime de cărţi. De parcă s-ar fi aflat în biblioteca domnului Bliţ….Apoi a auzit un chiţăit binecunoscut.  Semn că nu se înşelase. Era chiar în biblioteca domnului Bliţ. Cum ajunsese acolo? Grea întrebare.  Herodot  n-a reuşit să răspundă. A  răsuflat uşurat, fericit că se petrecuse o minune. Şi-ncă  ce minune!  Care nu s-ar fi întâmplat dacă şoricelul Kiţi-Kiţ  n-ar fi învăţat de la domnul Bliţ  ceva foarte important .Şi anume  că  prietenul la nevoie se cunoaşte.             Sigur, Herodot  nu era prietenul  lui  Kiţi-Kiţ,  dar şoricelul ştia că  domnul Bliţ îşi iubea motanul.  Şi atunci şoricelul n-a putut să rămână indiferent. Exact în momentul în care Herodot  a plecat de acasă ,  Kiţi-Kiţ   stătea pe pervazul ferestrei bibliotecii şi se odihnea.  L-a zărit pe Herodot  sărind pe gard,  şi apoi, de pe gard,  în stradă . Şi a înţeles imediat  că motănelului  putea să i se întâmple ceva rău. Domnul Bliţ îi povestise adesea despre numeroasele pericole de dincolo de gard. Înţelegând că plecarea lui Herodot nu era de bun augur,  Kiţi-Kiţ  n-a irosit nici o clipă. N-a stat deloc pe gânduri . A tâşnit din casă ca o săgeată şi a  alergat  bezmetic prin toată grădina în căutarea domnului  Bliţ. Noroc că şoricelul se antrena zilnic şi alerga  foarte foarte repede.           Văzând că micuţul Kiţi-Kiţ  părăsise  biblioteca  şi că-l privea atât de speriat, domnul Bliţ şi-a dat  seama imediat că se întamplase ceva deosebit. S-a uitat atent în ochii mari  şi expresivi ai şoricelului şi a înţeles ca situaţia era  gravă.  A privit cu atenţie în jur şi a observat  că Herodot  dispăruse.  L-a strigat de câteva ori, dar n-a primit nici un răspuns.  Dacă Herodot nu era în grădină, domnul Bliţ  s-a grăbit  să-l caute pe stradă. N-a făcut prea multi paşi . A auzit un cor de lătrături puternice  şi a zărit haita de câini fioroşi care se pregătea de atacul final. Unul din dulăii cei flămânzi  tocmai îşi înfipsese colţii în urechea lui Herodot. Şi  atunci domnul Bliţ a pornit să alerge,  iar  strigătele lui au fost atât de puternice,  încat  câinii  au  fost nevoiţi  să bată  în retragere. Şi-au lăsat prada în mijlocul drumului  şi s-au făcut nevăzuţi. Domnul Bliţ l-a luat pe micul Herodot în braţe şi l-a dus acasă. Câteva zile, până când  i s-a vindecat urechea , Herodot a fost foarte cuminte. Şi foarte alintat. Deşi era cald afară, motănelul  a stat câteva zile în bibliotecă şi, cu toate că e  greu de  crezut ,  chiar s-a  împrietenit cu Kiţi–Kiţ. Dar ăsta e un secret  care trebuie să rămână secret  şi  pe care, în afară de  cei doi, îl ştie doar domnul Bliţ.               Acum că povestea asta s-a sfârşit, vreau să vă rog să nu uitaţi ceva foarte important. Şi anume că prietenul la nevoie se cunoaşte.Dacă  înţeleptul  domn  Bliţ n-ar fi ştiut  lucrul ăsta, şi dacă  isteţul  Kiţi-Kiţ nu l-ar fi învăţat de la domnul Bliţ,  povestea  asta  ar fi fost tare tristă.               Şi…am încălecat pe-o şa şi v-am spus  povestea mea. Şi…am încălecat pe-o alună şi v-am spus…o poveste adevărată.          

                                                                      Steagul cu cap de lup de Dumitru Almas              Cel mai viteaz şi mai înţelept rege al dacilor, stramoşii noştri, a fost Decebal. Înca de pe cand era baieţas era curajos, drept, cinstit, milos cu cei în suferinţa.              Si vreau sa va spun ca nu numai cu oamenii, ci şi cu animalele se purta cu grija şi mila. Într-o zi, umbland cu prietenul sau Duran prin padurile din preajma Sarmizegetusei, a gasit un pui de lup cazut într-o prapastie. Era mic, abia facea ochi şi în cadere îşi rupsese un picior. Tremura, scheuna, parea gata sa moara.              Decebal l-a dus în cetate, i-a legat piciorul rupt între lopaţele şi l-a adapostit într-o şura. Cand s-a vindecat, a crescut mai mare şi mai voinic decat un caine ciobanesc. Era domesticit, bland cu cei buni şi aprig cu cei rai. Avea parul sur, aspru, gat gros, picioare puternice şi colţii ascuţiţi. Cand se înfuria, scotea un scheunat subţire, ca un şuier, de care toţi cainii şi chiar oamenii se înspaimantau. Poate de aceea Decebal l-a numit Şuier şi l-a învaţat sa adune vanatul sagetat de el în padure.             Odata, pe vreme de iarna cu nameţi mari, Decebal s-a razleţit de ceata vanatorilor. Şi iaca, într-o poiana, s-a napustit asupra lui o ceata de lupi flamanzi. În primele clipe Şuier şi-a sticlit ochii, parca bucuros ca-şi vede fraţii.             Decebal, langa tulpina unui fag, şi-a tras sabia cu varful curbat, sa se apere de fiare. L-a chemat pe Şuier sa-i fie de ajutor. Lupul îmblanzit i-a venit la picioare. Dar haita de lupi a înconjurat copacul.            Primul lup care a atacat a fost prins în curbura sabiei de tanarul prinţ şi crestat în ceafa. Ceilalţi lupi se pregateau sa sara… Deodata, Şuier s-a repezit între lupi, începand o lupta apriga cu ei, scurmand si spulberand zapada. Dar lupii erau numeroşi şi au prins sa-l sfaşie cu colţii. Decebal, urcat in fag, îi strapungea cu sageţile şi haita s-a retras în padure, urland a paguba.            Scorilo, tatal lui Decebal, s-a minunat de curajul fiului sau. – Tata, Şuier m-a salvat!… Atunci toţi l-au vazut pe Şuier zacand între cei patru lupi sagetaţi, care înroşisera zapada. Şuier n-a mai trait. A murit privindu-şi stapanul pe care l-a aparat cu credinta.             Tanarul i-a cerut unui meşter fierar sa-i faureasca din arama un cap de lup, cu gura cascata, un cap ca al lui Şuier. Un cojocar a cusut din pielicele de ied un fel de punga lunga de trei coţi, care, prinsa de capul de lup de arama pus într-o prajina de fier, şuiera în bataia vantului. Aşa s-a facut steagul de lupta al dacilor.  

Mi s-a terminat caietul  de Mircea Santimbreanu Ia te uita! S-a terminat…şi doar alaltaieri l-am cumparat?! Uimirea baieţelului din clasa aIIIa era neprefacuta. Nu, nu aveam de-aface cu unul din aceia care pitesc caietul în ghiozdan şi zic cu nevinovaţie: — Mi s-a terminat caietul, tovaraşe învaţator. N-am putut scrie tema, N-am avut pe ce… Caietul cu pricina se ispravise, cu adevarat! Ciudat însa: s-a împuţinat — ce zic eu? — s-a topit, da, acesta era cuvantul potrivit, s-a topit ca o zapada sub razele soarelui. Nu mai ramasese din el decît o pojghiţa de caiet, la umbra celor doua coperţi… Toate celelalte file şi-au luat zborul, smulse parca de un vant ciudat… La ceilalţi copii foile caietului nu zboara, nu mor. nu se topesc vazand cu ochii. Atunci ce s-a intamplat cu acest caiet? Ce rau ascuns i-a împuţinat foile? Trebuia dezlegat acest mister! Cu oricp preţ. Daca e o molima necunoscuta pana acum., şi ea se întinde şi molipseşte toate caietele din clasa a III-a, din toata şcoala, din toate şcolile? Aşa ma framantam într-una din zilele trecute, martor fiind la exclamaţia baiatului. Caietul se terminase, nu încapea îndoiala. Ma uitam la coperţile uscate, ca nişte aripi jumulite, fara puteri… Şi, în timp ce cautam sa dezleg misterul, auzii chiar lînga mine un clinchet de bicicleta Am tresarit. -Cine a intrat cu bicicleta în clasa? -Eu. Vorbea o foaie de caiet. Ciudat! O foaie cu patraţele, exact ca cele din caietul ce-1 aveam în mana. — Ma plimb de alaltaieri, continua foaia. Şi nu sunt singura, caci n-am plecat la o plimbare oarecare, ci într-o adevarata cursa de ciclişti. Sunt însa singura care am mai ramas pe drum. Poate pentru ca roata din faţa e niţel în „opt” şi n-am nici şa. A uitat baieţaşul sa mi-o deseneze. Dar nu-i nimic… Noi, foile de hartie, putem pedala şi aşa. Priviţi, am încalecat pe-o roata şi v-am spus povestea toata… „Aşadar, molima caietului a fost pasiunea pentru desen a stapanului,” îmi ziceam, încercînd sa-mi dau seama cam cate biciclete o fi trimis în turul clasei ciclistul nostru cand, deodata, un zbarnait ce cobora şi se ingroşa, îmi îndrepta cercetarile în alta direcţie. Spre tavan. Era un avion. – Ciudat! am exclamat. Aterizezi pe un caiet?! – De aici am plecat, aici ma întorc. Acesta e aerodromul meu obişnuit. Priviţi ce aripi am, ce fuzelaj, ce coada… Va place zborul meu lin, elegant? Dar cata straduinţa a trebuit din partea constructorului, nu ma întrebaţi!? Cate modele şi cate zboruri de încercare! … Aproape ca i s-a terminat caietul. Dar mi se pare ca va deranjez cu zbîrnîitul meu. Vad ca sunteţi îngandurat… – Da. Fac o socoteala, am raspuns. Caietul a avut alaltaieri 50 de file. Cinci-şase biciclete, cinci-şase aeromodele fac cel mult o duzina de foi… în vant, ca sa zic aşa. Dar unde or fi pierit celelalte? În aceeaşi clipa, cineva suna din corn, aşa cum sunau altadata poştaşii. — Poşta? — Da, o poşta demodata. Sunt un bileţel care îşi cauta adresa. Am plecat din caiet ,,F.F. urgent”, conţinad cateva randuleţe, dar m-am împotmolit. Am ajuns la un punct mort. Catedra îi zice. „Iata, deci, cum se împarte vina,” cugetam, continuand sa adun în minte filele descoperite, pentru a ajunge la… scadere. Dar rezultatul nu era cel din… caiet. Mai aveam şi alte foi lipsa la apel. Cum şi unde or fi pierit? — Aici! Aici! Aici! Vocile veneau din coşul de hîrtie. – Ce-i cu voi acolo? Sunteţi tefere, dupa cate vad. N-aţi avut niciun accident… Nici de bicicleta, nici de avion, nici… – Da. Noi avem nişte cusururi mult mai .mici. Şi atunci de ce sunteţi la coş? – O, acesta nu e cusurul nostru. E al stapanului nostru. E nervos. Cum se iveşte o mica, o neînsemnata greşeala — şi din graba face nenumarate asemenea greşeli — ne rupe. Rupe la fiecare tema cinci-şase foi. Priviţi… Trebuia sa scrie cuvîntul „exista”. Pe prima foaie a scris „ezisia”, pe a doua „eczisla”, apoi „ecgzisla”, apoi „esiesta”. De abia pe urma s-a gandit… sa se gandeasca mai bine. Ajunsesem la capat. Dadusem aproape de urma întregului caiet. Acum ma dumirisem. Mai lipseau doar doua foi. Întîrziau sa se iveasca, şi tocmai ma gîndeam, oarecum plictisit de toata povestea, sa întrerup cercetarile, cand am auzit o voce; – Ei, ce faci? De ce stai? Aştept înca trei foi. Nu ies la socoteala… – Cum de nu? Noi sîntem. — Bine, dar voi sunteţi albe, nepatate, neîndoite! De ce nu sunteţi în caiet? – Pentru ca ne-am desprins singure. Aşa se întîmpla întotdeauna într-un caiet cu file rupte. Unele se. desprind de la sine. – Şi ce sa fac cu voi? Sa va aşez la loc, în caiet? – A, nu, raspunsera într-un glas cele trei .foi. Folosiţi-ne dumneavoastra. Scrieţi despre naravul acestor şcolari! Caietul acesta s-a terminat tot. Macar sa se termine cu folos… sa nu se mai întample. Cele trei foi aveau dreptate. M-am aşternut pe scris. Acum povestea este gata şi, dupa cum vedeţi, are exact trei foi…